Cântec, de Nichita Stănescu (comentariu literar,

rezumat literar)

Poezia lui Nichita Stănescu este dominată de tema timpului devastator,

existenţa putând fi salvată numai de cuvinte, singurele care dăinuie „în
cetatea eternă a verbului divin”. Pentru Nichita, Cuvântul are materialitate,
fiind „preumblare prin şinele lucrurilor”, iar Poezia e definită ca „aventura
cuvântului”, aşadar Poezia este comunicarea Sinelui cu Sine, prin Cuvânt.
Lumea, ca atare, nu există în afara cuvântului, ei se manifestă prin
revelarea eului, a cunoaşterii de sine.

În Cartea de recitire, Nichita Stănescu identifică vorbirea, cuvântul cu

obiectele, altfel spus cuvintele au materialitate: „Între actul vorbirii şi cel al
apucării unui obiect cu mâna nu era nici o diferenţă […]. Între mâna
copilului şi limba lui nu e nici o diferenţă. Limba lui are cinci degete, ca şi
mâna lui, şi apucă la întâmplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeaşi
dibăcie cu care apuci un fruct sau o surcea”.

Volumul Sensul iubirii (1960) constituie debutul lui Nichita Stănescu, dar

consacrarea definitivă a valorii şi originalităţii poetului o decide al doilea
volum, apărut în 1964 şi intitulat O viziune a sentimentelor, din care face
parte poezia Cântec.

Tema

Tema poeziei sintetizează sugestiv iubirea prin „elogiul stării de a fi”,întrucât
miracolul existenţei este naşterea.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Cântec reflectă lirismul subiectiv şi este structurată în patru

secvenţe lirice, corespunzătoare celor patru strofe inegale ca număr de
versuri.

Prima strofă

„Cea mai mare victorie a omului este naşterea”, spunea Nichita Stănescu,
iar acest fapt este „atât de mirabil (minunat, extraordinar), încât este mai
degrabă asemuitor întâmplării decât legii”. Această concepţie este
reflectată încă din incipitul poeziei, întâmplarea de a exista fiind miracolul
suprem în existenţa eului liric: „E o întâmplare a fiinţei mele”.

• Nichita Stănescu

Consecinţa firească a vieţuirii este marcată prin două puncte, pentru a

explica fericirea ca stare superioară a spiritului, copleşitoare şi sublimă,
fiind cu mult mai puternică decât trupul omului: „E o întâmplare a fiinţei
mele: / şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu / e mai puternică decât mine,
decât oasele mele”, îmbrăţişarea iubitei este comparabilă cu extazul iubirii,
trăirea fiind dureros de intensă şi minunată totodată: „oasele mele / pe care
mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare / mereu dureroasă, minunată mereu”.

Strofa a doua

Strofa a doua pledează pentru dialog între îndrăgostiţi, reliefând alt miracol
al existenţei umane, acela al rostirii cuvintelor, al comunicării: „Să stăm de
vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte”. Cuvintele atotputernice sunt „lungi,
sticloase, ca nişte dălţi” şi, în acţiunea lor decisivă, despică apele – „fluviul
rece de delta fierbinte” -, timpul – „ziua de noapte” şi piatra cea mai dură,
„bazaltul de bazalt”.

Strofa a treia

Strofa a treia începe cu o invocaţie adresată fericirii, stare interioară către

care aspiră omul îndrăgostit. Iubirea este aceeaşi dintotdeauna, dar se
manifestă în mod diferit, în concordanţă cu evoluţia spirituală a omenirii. Eul
liric este cuprins de o energie exuberantă, care-l face să atingă înălţimi
nebănuite: „Du-mă fericire, în sus şi izbeşte-mi / tâmpla de stele”. Aspiraţia
către fericirea supremă este o ţâşnire, un elogiu adus iubirii, „lumea”
interioară a eului liric devine „coloană sau altceva / mult mai înalt, şi mult
mar curând”.

Ultima strofă

Ultima strofă începe cu o adresare directă şi se fundamentează pe relaţia

de simetrie a. primului şi ultimului vers, având rol de laitmotiv: „Ce bine că
eşti, ce mirare că sunt! […] // a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”.
Perechea de îndrăgostiţi presupune două fiinţe distincte, fiecare cu propria
personalitate, ilustrate prin numeral: „Două cântece diferite”; „două culori ce
nu s-au văzut niciodată”; „una foarte de jos […] / una foarte de sus”.

Poezia de dragoste stănesciană pulsează sub inegalabilul lirism purificat

prin „suferinţele trupului, eliberat de chinurile sufletului, ridicat în sfera
durerilor abstracte ale minţii […]. Pentru Nichita Stănescu, amorul e un timp
miraculos pentru rostire, iubirea un lung prilej pentru cuvinte”. (Alexandru
Condeescu)

Limbajul artistic

Limbajul artistic stănescian este inconfundabil, în principal, prin aventura

cuvântului, „arta expresiei multiplicând valorile şi plurivalenta sensurilor”
(Ion Rotaru).

Verbele cu nuanţă violentă, „scrâşneşti” (oasele), „izbeşte-mi” (tâmpla),

„lovindu-se” (cântece), simbolizează puternica energie degajată de
sentimentul de iubire de care se simte năpădit eul liric, starea lui interioară
fiind intens tulburată de fericirea erotică.

Verbele la modul imperativ sau la conjunctivul cu nuanţă poruncitoare

sugerează faptul că iubirii nu i te poţi împotrivi, ea se impune necondiţionat,
ca o necesitate absolută a spiritului: „Du-mă” (fericire); „izbeşte-mi”
(tâmpla), „să stăm”, „să vorbim”, „să spunem”.

Versul exclamativ „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!” exprimă bucuria

extatică a eului liric pentru miracolul vieţuirii şi al iubirii, uimirea privind
minunea „de a fi”, „de a iubi”.

Poezia Cântec, aparţinând volumului O viziune a sentimentelor (1964), este

prima dintre cele 16 creaţii cu acelaşi titlu, pe care Nichita Stănescu le-a
adunat, alături de alte poezii, în antologia întocmită de el însuşi, Starea
poeziei, apărută în 1975. Inconfundabilul Nichita Stănescu este, fără
îndoială, „artistul cuvântului înnăscut şi înlănţuit definitiv în mrejele celui mai
pur lirism”