"Către Galateea" de Nichita Stănescu

Date despre autor.

Nichita Stănescu aparține literaturii române postbelice, lirica sa încadrându-se în curentul literar
neomodernism(Generatia șaizecistă).El debutează în 1960,cu volumul de versuri "Sensul iubirii", urmat de
"O viziune a sentimentelor", "Dreptul la timp","11 Elegii","Alfa","Rosu vertical", "Oul și sfera",
"Necuvintele","În dulcele stil clasic", "Opere imperfecte", "Epica magna", "Noduri Și semne".
            Particularități ale liricii stănesciene.
În lirica sa, Nichita Stănescu aduce o noua viziune asupra cuvântului, alcătuind un "cosmos al vorbirii".
Criticul literar Nicolae Manolescu afirma că universul stănescian se bazează pe "o metafizică a concretului
și o fizică a emoțiilor", adică pe dematerializarea concretului și materializarea abstractului. De exemplu,
iubirea, o noțiune din sfera abstractului, devine "leoaică tânără", o reprezentare în lumea materială, concretă.
           Structura ideatică a poeziei stănesciene este, de multe ori, discontinuă, fiind acuzată de
"ilogism"(Șerban Cioculescu) tocmai pentru că ea reflectă sinele, eul poetic, cel care se dezvăluie,
încifrându-se totodată, prin cuvinte.
           Apariție : Poezia "Către Galateea" aparține volumului de versuri "Dreptul la timp", publicat în 1965.
          Tema: În ceea ce privește ideea ei centrală, aceasta admite două perspective de interpretare: arta
poetică, în care este prezentat creatorul în raport cu opera sa și poezia de dragoste, un imn adresat persoanei
iubite.
          Semnificația titlului: Creația lirică se fundamentează pe cunoscutul mit al lui Pygmalion, sculptorul
care s-a îndrăgostit de statuia de fildeș pe care el însuși o crease și care întruchipa un personaj feminin,
numit Galateea . Poezia stănesciană este concepută ca un cântec de slavă al iubirii și, implicit, al creației.
          Structura și semnificații: Construcția poeziei este simetrică: fiecare dintre cele trei unități strofice
începe cu verbul "știu"(marcă a prezentei eului liric în text, care subiectivizează discursul) și se sfârșește cu
laitmotivul nașterii ("naște-mă").
  I. Prima secvență lirică: debutează cu o adresare directă către creație (persoana iubită). Eul liric, înzestrat
cu puteri demiurgice, este capabil să anticipeze atributele creației sale, enumerând atât elementele concrete
("mișcările, "sânul", "mersul", "inelul"),cât si abstracțiunile ("timpurile", "tăcerile", "melancolia",
"secunda").
          După ce creatorul se declară atotcunoscător în ceea ce privește universul creației sale, adresează ruga
propriu-zisă: "și mă rog de tine/naște-mă"; această "nouă naștere" este de fapt, o nouă geneză a spiritului. Ea
cea invocată, este implorată să dea un nou sens vieții celui care, anterior, i-a dat viață. Gestul îngenuncherii
pe pietre exprimă un sacrificiu care întregește ruga.
II.     În a doua secvență se remarcă faptul că pentru creator, ea reprezintă universul, în infinitatea lui, pentru
că el știe tot ceea ce este "departe", nemaiexistând noțiunea de "aproape". Dacă în prima unitate strofică este
descris cadrul particular, în cea de-a doua, iubita-creație este identificată întregului univers, prin
generalizare. Ea înglobează totul, atât noțiunile cunoscute ("după-amiază"), cât și cele care nu s-au inventat
("dupa-orizontul","dincolo-de-marea").
           Revine ruga cu genunchiul pe "genunchiul pietrelor", simbolizând sacrificiul, suferința, dar și
tendința de ancorare în materialitate. Pietrele sunt astfel personificate, împrumută atributele umane, datorită
comuniunii cu cel care se roagă.
III.      Discursul liric (monologul) continuă cu aceeași atitudine demiurgică, atotștiutoare; ultima unitate
strofică îmbină particularul cu generalul, iubita-creație devenind o reproducere a macrocosmosului în plan
uman. Creatorul intuiește și anticipează tot ceea ce e legat de ea, întreaga-i existență, "bătăile inimii", dar și
modul ei de a comunica, el cunoscând" sfârșitul cuvântului" pe care ea l-a început.
           Integrând planul exterior celui interior ,elementele naturii "copacii" și "râurile", devin părțile
componente ale trupului ei ( ale "vinelor", ale "sângelui"), proiectând-o în eternitate.
            Pietrele, altarul de rugăciune, devin "umbre de piatră ale genunchiului", însuflețite fiind de ruga
aprinăa și împrumutând însușirile creatorului.
            Repetarea  motivului "naște-mă" accentuează dorința acestuia puternică de a renaște, de a trăi prin și
pentru opera sa.
            Ruga fierbinte care conține nucleul poeziei este generată de o situație paradoxală: Demiurgul, cel
care a creat, imploră creația sa să-i dea viață. Este evidentă o comunicare puternică între cei doi care devin o
unitate indestructibilă, completându-se și renăscându-se unul pe celălalt la infinit.
Poezia devine astfel un imn închinat iubirii-cale de cunoaște-singura capabilă să proiecteze sufletele în
eternitate.
            Considerații stilistice: Deși textul nu respectă canoanele tradiționale de versificație, el se remarcă
printr-o muzicalitate deosebită a versurilor care urmăresc curgerea fluentă în eternitate.
            Nucleul său este verbul cu valoare imperativă "naște-mă", care are rolul de laitmotiv. Monologul
produs de imaginația creatoare este susținut prin figuri de stil inedite: metafore ("Galateea","genunchiul
pietrelor", "copacii-umbre de lemn ale vinelor tale", "râurile-mișcătoare umbre ale sângelui tău", "umbre de
piatra" s.a), enumerația și repetiția ("toate timpurile, toate mișcările, toate parfumurile...","și umbra, și
tăcerile, și sânul", "naște-mă", "știu", "pietrele"), epitetul ("miscătoare umbre").
            Concluzie. Poezia "Către Galateea" este o artă poetica în care Artistul elogiază creația, dar și iubirea,
singurele care îl pot proiecta în eternitate.