Sunteți pe pagina 1din 2

Lectia despre cub

de Nichita Stanescu

Univesul poetic al lui Nichita Stanescu se incadreaza in lirica romaneasca de


dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, pe directia neomodernismului, iar dupa
interpretarea lui Eugen Lovinescu din volumul Scriitori romani de azi, intr-o formula
lirica numita Poezia Poeziei.
Nichita Stanescu are orgoliul creatorului modern care stapaneste lumea prin
cuvant: Matematica s-o fi scriind ea cu cifre, dar poezia nu se scrie cu cuvinte, ci cu
necuvinte (necuvantul fiind acel cuvant care dobandeste conotatii diferite in functie de
contextul liric in care este pus).
Predispozitia ludica a poetului provoaca mereu realul la metamorfoza, creand
universuri imaginare in care libertatea autorului este totala.
Primele volume: Sensul iubirii (1960) si O viziune a sentimentelor creeaza un
univers adolescentin in care predomina motive literare precum: lumina, rasaritul,
zborul si simbolurile ascensionale: coloana, curcubeul, cerul. Multe poezii se intituleaza
Cantec si celebreaza miracolul existentei si al iubirii.
In volumele: 11 Elegii, Necuvintele, Oul si sfera, discursul liric se
interiorizeaza (devine mai profund). Adevarul si Frumosul sunt acum teme
fundamentale: un adevar care trebuie descoperit si nu inventat, un frumos care se
naste din perfectiune.
In volumele Maretia frigului, Opere imperfecte, Noduri si semne multe
poezii sunt meditatii grave asupra timpului si mortii. Viziunea poetica se plaseaza tot mai
mult sub semnul dezamagirii, al dorintei de integrare in Marele Tot (universal etern), al
reflectiei filozofice, al Rasului plansului si, in tot acest timp, poetul lupta cu intelesurile
obisnuite ale cuvintelor, apeland la necuvant.
Volumul Opere imperfecte se deschide cu poezia Lectia despre cub si se
inchide cu Lectia despre cerc. Ambele poezii programatice (cu valoare de program
estetic, dar in versuri - arte poetice) surprind relatia dintre perfectiunea aparenta a lumii
materiale, a lumii concrete, si imperfectiunea ca sursa constanta a frumosului, tema
caracteristica poeziei si artei moderne in general.
In plan simbolic, cubul, in cadrul volumelor, ca si patratul, in cadrul suprafetelor,
semnifica lumea concreta si ansamblul celor patru elemente primordiale (apa, aer,
pamat, foc), asociindu-se cu stabilitatea, intelepciunea, adevarul, eternitatea. Impreuna
cu sfera simbolizeaza totalitatea terestra si celesta, finita si infinita, creata si necreata,
altfel spus un arhetip universal al vietii caruia ii corespund deopotriva omul, creatia,
cuvintele. (Jean Chevalier,Dictionar de simboluri).
Poezia poate fi considerata si o replica neomodernista la estetica uratului
(Tudor Arghezi).
Discursul poetic se construieste pe succesiunea mai multor gesturi care definesc
actul creator, marcate prin verbe la indicativ present (prezentul etern): se ia, se

ciopleste, se lustruieste, se razuieste.Acestea sugereaza si o situare in


temporalitate, o transformare continua pana cand cubul iese perfect.
Instrumentele associate verbelor sunt situate si ele intr-o progresie semnificativa:
dalta de sange face trimitere la componenta biologica a arhetipului, presupunand si
ideea de sacrificiu, ochiul lui Homer reprezinta cunoasterea profunda, un drum spre
interioritate (al creatorului), razele lumina si vitalitatea, ordinea in care apar toate
acestea marcand implicarea in egala masura a sentimentelor si a ratiunii, in obtinerea
perfectiunii.
Sarutul, cu gura ta, cu gura altora,/si mai ales cu gura infantei, fixeaza
momentul intrarii in lume, in profan (care se opune sacrului, care este perfect) a creatiei.
De aceea, creatorul (poetul) prefera un gest insolit (inedit ,neasteptat): Dupa aceea se
ia un ciocan/ si brusc se sfarama un colt de-al cubului. Ideaa distrugerii arhetipului este
semnul unei discontinuitati (rupturi) care face posibila cautarea perpetua (continua) a
artistului.
In plan concret, ramane doar nostalgia perfectiunii: Ce cub perfect ar fi fost
acesta/ de n-ar fi avut un colt sfaramat!
Ca in intreaga opera a lui Nichita Stanescu, si in Lectia despre cub, limbajul nu
se bazeaza in primul rand pe conotatie, ci pe mutatii (deplasari de sens), pe corelatii
(asocieri) imposibile, toate transmitand aventura spirituala a cautarii sinelui.
Mesajul indirect al poeziei se refera si la faptul ca singurul care intelege forta
ascunsa a lucrurilor este poetul, pentru ca traieste intens nostalgia ordinii cosmice
initiale (inceputurile lumii).
Originalitatea discursului liric este sustinuta si de versul liber, de metaforele
surprinzatoare, de ambiguitate ca principala trasatura stilistica.
Cubul ca simbol, dincolo de semnificatiile concrete, desemneaza si cele doua
ipostaze posibile ale poeziei: poezia artificiala, slefuita la nivel formal, accesibila
gustului comun, banal, si a doua, poezia moderna, imperfecta pentru care opteaza
poetul, o poezie problematica, filozofica, reflexiva.