Neomodernismul se defineste ca fiind un curent literar apărut în secolul al

XX-lea ca prelungire a modernismului. Este curentul literar ideologic care este

definit de spiritul creator postbelic și este caracterizat prin respingerea formelor
grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, care ascunde
tragicul. Limbajul este alcătuit cu ajutorul unor cuvinte ce au capacitatea de a
avea mai multe sensuri. Primul poet român a cărei operă este considerată ca
fiind neomodernistă este Nicolae Labiș, insa principalii reprezentanti sunt Nichita
Stanescu, Marin Sorescu si Ana Blandiana. Marin Sorescu are un limbaj simplu,
ce implică mai mult parodia și umorul, față de Nichita Stănescu ce prezintă un
limbaj poetic cu totul surprinzător.
Poezia "Leoaică tânără, iubirea", publicată în anul 1964 în volumul ”O
viziune a sentimentelor”, este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă
poetică neomodernistă de dragoste în care eul liric este puternic marcat de
intensitatea și forța celui mai uman sentiment: iubirea.
Titlul se constituie într-o metaforă ce trimite cu gândul la dragostea
imprevizibilă, asociată cu un prădător feroce: ”Leoaică tânără”. Acesta își capătă
expresivitatea
Tema poemului pune în evidență consecințele pe care le are iubirea
intensă asupra raporturilor ”eu poetic – lume”, ”eu poetic – sine”, apărând ca un
animal de pradă în spațiul sensibilității lăuntrice.
Sub aspect compozițional, poezia este alcătuită din trei secvențe cu strofe
inegale de 6, 8 și 10 versuri. Prima secvență cuprinde clipa revelării iubirii, a
doua se oprește asupra efectului pshihologic al întâlnirii neașteptate, iar cea de-a
treia secvență surprinde transformarea celui care iubește.
Prima strofă este marcată de apariția iubirii, sentiment nobil asociat
ierarhic regelui felinelor: leul, fiind emoția supremă și rădăcina din care cresc
toate celelalte virtuți. Apoziția dezvoltată are rolul de a decripta tema atacată de
poet. Există o listă a stărilor sufletești prezentată punctual, de la încordarea care
traduce pregătirea în prealabil a eului liric pentru trăirea acestui sentiment până
la primul contact vizual: ”mi-a sărit în față”.
”Mușcătura” nu provoacă durere, ci determină o metamorfoză a făpturii și
a viziunii asupra întregului univers. Trăirea intensă a emoției are semnificația
unei ”treziri”, a unei noi geneze. Lumea pare a se naște abia acum cu adevărat
pentru ființa îndrăgostită.
Secvența a doua accentuează efectul psihologic al acestei întâlniri cu un
sentiment nou, necunoscut: iubirea, care degajă asupra sensibilității eului liric o
energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: ”Și deodată-n jurul meu,
natura”. Forța fascinantă a iubirii reordonează lumea dupa legile ei proprii, într-
un joc al cercurilor concentrice, simboluri ale perfecțiunii: ”se făcu un cerc de-a
dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape”.
Eul poetic se simte în acest nou univers un adevărat ”centrum mundi”, un
nucleu existențial care poate reorganiza totul în jurul său, după perspectiva dată
de iubire, cu o forță impresionantă.
Dragostea spiritualizează ființa, oferindu-i accesul într-un spațiu sacru în
care lumea este percepută senzorial și unde izvorăște cântecul înălțător al
ciocârliei: ”Și auzul o-ntâlni / Tocmai lângă ciocârlii”. Iubirea devine, astfel, o
odă a bucuriei, celebrând viața, lumina, căldura, soarele.
Finalul poeziei revine cu o imagine simetrică a leoaicei, marcată de câteva
simboluri spațio-temporale: ”și alunecă-n neștire / pe-un deșert de strălucire […]
încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme...”.
Opera este considerată o artă poetică, deoarece lirismul subiectiv se
manifestă în poezie, marcând prezența eului prin mărci lexico-gramatice de
persoana I: verbul ”mi-am dus”, pronumele ”mi-”, ”m-”, ”meu”, etc.
Perspectiva neomodernistă este definită de ambiguitatea stilistică și
susținută de elemente precum: substantivul recurent ”față”, epitetele cromatice
”colți albi”, ”leoaică arămie”, epitetul metaforic ”leoaică tânără”, asociat vârstei
cuceririlor. Toate acestea dau poeziei o expresivitate aparte și o savoare de
excepție a limbajului colocvial.
Așadar, consider că prin transparența imaginilor, prin originalitatea
metaforelor și prin manifestarea eului liric cu ajutorul lirismului subiectiv, poezia
”Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică unică în literatura neomodernistă, o
capodoperă a lui Nichita Stănescu.