NEOMODERNISMUL

Tema si viziunea despre lume intr-un text de Nichita Stanescu

Către Galateea
de Nichita Stanescu
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,

atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.

Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Geneza – este inspirata din propriile conceptii despre creatia artistica, dar si din mitul lui Pygmalion
(valorificarea miturilor este o trasatura neomodernista). In acest mit se vorbeste despre un sculptor din insula
Creta, Pygmalion, care a creat o statuie de o frumusete iesita din comun. Acest fapt a atras dupa sine dragostea
sculptorului pentru propria creatie si de aceea el s-a rugat la Afrodita care i-a dat viata statuii, aceasta devenind
Galateea, iubita si sotia artistului. Astfel, Galateea devine simbolul creatiei care depaseste sfera fictiunii si intra
in sfera mult mai cuprinzatoare a realitatii.
Textul este publicat in volumul Dreptul la timp din 1965.
Gen si spacie – liric, arta poetica
Tema – creatia si raportul ei cu creatorul
Inca din mitul care este sursa de inspiratie se observa impletirea temei creatiei cu tema dragostei, fapt care trece
si in textul poeziei.Tema este de factura moderna, filozofica permitand o pluralitate de sensuri: relatia Creator-
Creatie, arta-existenta, conditia Creatorului.
Ideea – Daca in traditie se considera ca un creator este cel care da viata creatiei, la Nichita Stanescu insa creatia
naste creatorul. Aceasta rasturnare de raporturi este de esenta neaomodernista. Inca din titlu se sugereaza
paradigma neomodernista prin lectura simbolica pe care o propune, valorificarea miturilor, intertextualitate.
Creatia naste creatorul, deoarece acesta in momentul creatiei a lasat o parte din sine in aceasta, de aceea el simte
nevoia de reintregire, insa la N. Stanescu este evidentiat motivul sinelui care nu poate iesi din sine. Raportul
dintre creator si creatie este viu si ambivalent deoarece creatorul si creatia se nasc si se sustin reciproc. Poemul
1
poate fi considerat o arta poetica expresiva (ce focalizeaza conditia creatorului) deoarece poemul evidentiaza un
creator ce-si constientizeaza dramatic apartenenta exclusiva la propria lui creatie, de aceea doreste sa se
reintregeasca. Pe de alta parte, N. Stanescu tematizeaza tocmai statutul artei moderne ca univers autonom
puternic, acaparator si crud pentru ca nu-i da voie eului creator sa-l paraseasca. Poezia porneşte de la mitul lui
Pygmalion : un sculptor care s- a indragostit de una dintre statuile sale de fildes, Galateea, se roaga Afroditei sa-
i dea viata statuii, iar zeita induiosata o transforma in femeie. Din căsătoria lor se naste un fiu, Phatos. Sensul
este limpede: patosul artistului însufleţeşte până la urmă creaţia.
N. Stănescu reinterpretează mitul in sensul răsturnării de roluri: artistul isi invocă opera să- l creeze ca fiinţă vie,
creând totodată si lumea: opera are această putere enigmatică de a da viaţă unei fiinţe vii. Poemul Către
Galateea se constituie ca o rugă , o fierbinte invocaţie ce se inaltă către Galateea , simbol al fiinţei iubite, dar şi
al operei perfecte.
Motive literare – sinele care nu poate iesi din sine, omul fanta, piatra , cuvantul, marea, umbra
Titlul este simbolic si este construit pe o dubla semnificatie: in primul rand, explica formula discursiva pe care
este construit poemul (invocatie lirica, monolog adresat, confesiune lirica), in al doilea rand, instituie, prin
simbolul/ personajul mitic Galateea o referinta culturala la mitul Creatiei si al Creatorului.
Compozitie si limbaj poetic
O prima trasature compozitionala neomodernista este data de nerespectarea tiparului prozodic traditional. N.
Stanescu cultiva ingambamentul, continuand ideile dintr-un vers in versul urmator. De asemenea cele trei strofe
sunt construite simetric deoarece urmaresc aceeasi dispunere a secventelor poetice. Acest paralelism sintactic
cuprinde:
1) secventa universului de cunoastere al eului liric care se deschide cu o repetitie anaforica a verbului
“stiu” si cuprinde enumeratiile simbolurilor: toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile (acest adj pron
nehot sugereaza omiscienta creatorului), tacerile, mersul, sanul, inelul, tot ce mai departe de tine, dupa-amiaza,
dupa-orizontul, dincolo-de-marea
2) secventa gestului de umilinta “genunchiul mi-l pun pe pietre”
3) secventa rugamintii care devine implorare prin recurenta verbului la imperativ “naste-ma”.
Se observa repetitia ca o figura a insistentei care caracterizeaza modul in care se realizeaza expresivitatea
limbajului poetic neomodernist. Pe langa repetitia anaforica a verbului “a sti” apare si repetitia epiforica a
verbului “naste-ma” si recurenta cu valoare de laitmotiv “si ma rog de tine”. Prin repetitia verbelor se realizeaza
un univers al eului care arata conditia creatorului definit prin ce “stie”, prin ce “face”(umilirea) si ce anume
“cere”(nasterea).
Analiza structurii compoziţionale pune in evidenţă simetria deplină a poemului: cele 3 secvenţe încep prin
verbul „ ştiu” si se incheie cu imperativul „naşte- mă „
Incipitul poeziei „ iti ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile / şi umbra ta şi tăcerile tale, şi
sânul tău „ reprezinta o enumerare a atributelor poeziei. Aceasta înşirare este menită să sugereze cele mai
tainice locuri unde trebuie să coboare arta adevărată. Opera este astfel personificată si primeşte trăsăturile
concrete ale femeii iubite , căreia i se adresează direct şi cu patos: „ Si nu mai am răbdare si genunchiul mi- l
pun in pietre/ si mă rog de tine, / naşte- mă.”
A doua secventa dezvaluie trăsăturile inefabile ale operei ce stau sub semnul metaforei. Creatorul cunoaşte
tot ce ţine de reprezentările spaţiale si temporale ale existentei creaţiei sale: „ Stiu tot ce e mai departe de
tine...../ şi tot ce e dincolo de ele/ şi atât de departe, încât nu mai are nume.” Limbajul devine abstract , viziunea
poetica se ambiguizeaza si nu mai poate fi reprezentata in plan concret. Metafora „ de aceea –mi îndoi
genunchiul şi- l pun / pe genunchiul pietrelor , care-l ingână „ poate sugera relaţia strânsă dintre artist si lume.
Secventa finala accentueaza un alt aspect : artistul imprumuta operei propria viaţă ‚ bătaia inimii care
urmeazî bătăii ce- o auzi”. Lumea , natura insăşi , prin elementele sale , copacii, râurile si pietrele , isi cere si ea
dreptul de a se naşte „copacii – umbre de lemn ale viselor tale / râurile- mişcătoare umbre ale sângelui tău / şi
pietrele , pietrele- umbre de piatra ale genunchiului meu” sunt metafore subtile care exprimă ideea unui mimesis
inversat :toate elementele naturii se nasc din operă, iar ceea ce vedem noi înşine in realitate sunt doar „ umbre
„ ale artei. Artistul însuşi nu este decât o umbră care se roagă să fie născută. Creaţia, asemenea unui demiurg, va
crea un univers propiu si artistul îi va da viata. Monologul liric este alcatuit din trei secvente inegale care pot

2
reprezenta trepte ale cunoaşterii : in funcţie de intensitatea invocaţiei, acestea vor avea un număr diferit de
versuri. Ultima secventa este cea mai lunga si contine reprezentarea imperativului „ naşte- mă”.
Ambiguitatea ca trasatura a limbajului neomodernist se realizeaza prin dubla referentialitate textuala a
simbolurilor. Pe de o parte ele trimit la universul de cunoastere al eului liric (toate sugereaza diferitele aspecte
ale universului care surprind statutul omniscient al eului creator), pe de alta parte ele semnifica ceea ce este
poezia si creeaza ambiguitatea poezia=iubita eului.
Sugestia este o alta trasatura a limbajului poetic neomodernist si se realizeaza prin simbolurile care
definesc orizontul de cunoastere al eului liric. In ultima strofa se observa incifrarea metaforica prin care
imaginile anatomice sunt plasate in asociatie cu cele ale macrocosmosului; procesul este specific lui N.
Stanescu si inseamna antropomorfizarea universului simultan cu o dilatare cosmica a trupului uman: “copacii –
umbre de lemn ale vinelor tale/ raurile – miscatoare umbre ale sangelui tau/ pietrele, pietrele – umbre de piatra/
ale genunchiului meu”.
Prozodia este specifica creatiilor neomoderniste. Ca orice poet al generatiei 60, nici Stănescu nu este
interesat de ritm, rima, măsură, de aceea in poezie, măsura este inegală, iar rima si ritmul nu există.
Un alt argument care subliniază apartenenţa poeziei la modernism este profunda expresivitate si
ambiguitate a imaginilor artistice ce se datorează în special metaforelor( preferate de neomodernisti ). In poezie
mai apar personificări, repetiţii si enumeraţii, iar unele cuvinte devin laitmotive ale poeziei: pietrele si „ naste-
ma”.
Neomodernismul poeziei se evidentiaza prin revenirea la marile teme( conceptia poetului despre rolul
poeziei si al artistului) , subiectivismul profund al abordării temei, viziunea poetica ambiguă , limbajul
abstract ,ermetic , folosirea metaforelor si prin neglijarea elementelor de prozodie,
„Poezia, deci, nu mai exprima , nu mai arată, nu mai sugerează lumea: ea a devenit lume”( N.
Manolescu)
In fond aceasta arta poetica se deschide spre o tematica existentiala. Poetul neomodernist tematizeaza
problematica filozofica a raportarii eului la o realitate puternica, inglobata, acaparatoare si cruda si dorinta
fapturii de a putea privi “din afara” aceasta realitate.
Trasaturile neomoderniste sunt:
- lectura simbolica propusa de titlu, poemul fiind un monolog adresat catre
creatie
- valorificarea miturilor si intertextualitatea
- ipostaza ambigua a sinelui poetic care este omniscient, dar implora statutul de a
fi nascut
- regandirea originala a raportului creator-creatie
- deschidera artei poetice catre o tematica existentiala
- incifrarea metaforica,pluralitatea semantica a simbolurilor
- expresivitatea, ambiguitatea si sugestia care sunt trasaturi specifice limbajul
poetic (neo)modernist.