Catre Galateea Nichita Stanescu

Poezia face parte din volumul Dreptul la timp(1965), care

marchează trecerea spre un lirism interiorizat, reflexiv,
specific celei de-a doua etape de creaţie.

IPOTEZĂ

Poezia Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă

poetică aparţinând neomodernismului.
Este o artă poetică deoarece, prin mijloace artistice, este
redată concepţia autorului despre poezie (atributele ei
specifice) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea
şi creaţia).

Este o artă poetică aparţinând neomodernismului, în care se

realizează răsturnarea relaţiei creator-operă, inversarea
rolurilor: artistul este cel nascut de opera .

Poezia prezintă relaţia inversata dintre artist şi operă, dar şi

relaţia timp-operă, în cadrul unui cuplu inedit: Creatorul/
Timpul şi femeia, Galateea/ Opera . Tema este aceea a
cunoaşterii-naştere revelată în procesul de creaţie.
 Titlul este sugestiv pentru o artă poetică în care se
înfăţişează relaţia dintre artist şi operă, prin aluzia la vechiul
mit al lui Pygmalion. Sculptorul din Cipru, îndrăgostit de una
dintre statuile sale de fildeş, se roagă zeiţei Afrodita s-o
însufleţească pentru el. Din căsătoria cu Galateea, opera-
femeie plăsmuită de artist, se naşte un fiu numit Pathos (în
greacă, suferinţă, patimă). Sensul mitului este acela că patosul
artistului însufleţeşte opera.
Nichita Stănescu reinterpretează mitul în sensul unei
răsturnări de roluri . Atribuind eului liric ipostaza creatorului
„nenăscut", poezia se constituie ca o fierbinte rugă adresată
operei de a-1 crea ca fiinţa vie. Prezenţa prepoziţiei către în
titlu este pusă în relaţie cu caracterul adresat al discursului
liric, care se realizează ca o invocaţiecătre Galateea, simbol al
fiinţei iubite şi al misterului vieţii.
Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică
transmisă în mod direct iar, la nivelul expresiei, prin mărcile
subiectivităţii: alternarea formelor de persoana I şi a Ii-a,
singular, ale adjectivului posesiv meu-tău şi ale verbului la
prezent.
Compoziţional, poezia are trei secvenţe poetice marcate
prin organizarea strofică. Cele trei strofe încep cu verbul „ştiu"
şi se încheie cu imperativul „naşte-mă", ceea ce conferă
simetria compoziţională. Simbolul rugăciunii,„genunchiuT,
constituie un element de recurenţă, iar gestul adoraţiei se
repetă gradat în fiecare strofă.
 Discursul liric se organizează gradat în jurul celor două
simboluri: Artistul, sub semnul lui „ştiu" şi Opera, cu puterea
ei enigmatică de a-1 „naşte"(de a-i da dreptul la timp), adică
al celor două noţiuni: a şti şi a fi născut.

Prima secvenţă redă, în enumeraţie, atributele operei,

„ştiute" numai de artist şi reprezentate în forma concretă a
însuşirilor femeii iubite: umbra, tăcerile, sânul, mersul,
melancolia, inelul.

Patima bărbatului, cunoaşterea elementelor operei,

exprimate patetic în adresarea directă „îţi ştiu toate timpurile,
toate mişcările, toateparfumurile [.../ motivează dorinţa de a
deveni artist: „şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în
pietre/ şi mă rog de tine,/ naşte-mă".

A doua secvenţă depăşeşte cadrul atributelor concrete,

revelate. Artistul cunoaşte şi inefabilul operei, ceea ce nu este
legat de planul existenţei, orizontul cunoaşterii poetice,
exprimat metaforic prin indicii temporali şi spaţiali: „după-
amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea...".Jocul cuvintelor
în rostirea poetică antrenează categoriile aproapelui şi
departelui (rezonanţa eminesciană): „Ştiu tot ce e mai
departe de tine,/ atât de departe, încât nu mai există
aproape".Vizionarismul se abstractizează, exprimând intuiţii
obscure, ireprezentabile în sine. Ruptura între planul
conştiinţei şi al expresiei, în cadrul operei-poezie, este redată
în mod dramatic: „Ştiu tot [...]/ şi tot ce e dincolo de ele,/ şi
atât de departe, încăt nu mai are nici nume".

Metafora„genunchiul pietrelor" sugerează o altă relaţie a

artistului-poet cu lumea decât în strofa anterioară: trecerea
de la perceperea exterioară/ de la contemplaţie, la
comunicarea intimă, iar lumea se organizează prin cântec
după chipul şi asemănarea lui, ca în mitul lui Orfeu.
Prin cântec/ poezie, lumea reală devine o copie/ imitaţie
(mimesis) a lumii plăsmuite de artist. Se observă o altă
răsturnare a unui mit antic: ideea în sens platonician, viziune
amplificată în strofa a treia.
Elementele lumii înseşi (copacii, râurile, pietrele)sunt doar
„umbre" ale artei. Materia se naşte din operă, dobândeşte
sens din ea, iar artistul este o punte de legătură între operă şi
materie. Ultima secvenţă poetică îl înfăţişează pe creator ca
suflet al operei: „Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auz?.
Viaţa miraculoasă a operei nu ţine doar de conştiinţa artis-
tului, ci de întreaga existenţă.
Opera naşte propriul univers prin intermediul artistului
care are harul cunoaşterii şi se oferă ca model al lumii,
umanizand-o . Treptele cunoaşterii poetice sunt ierarhizate în
cele trei strofe, de la perceptibil/ fenomen la imperceptibil/
esenţă: I - „îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate
parfumurile /.../; II - „Ştiu tot ce e mai departe de tine"; III -
„Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine...".
CONCLUZIA

Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică

aparţinând neomodernismului. Mitul lui Pygmalion este
reinterpretat în sensul unei răsturnări de roluri.