Testament

Tudor Arghezi

Genul liric:
Genul liric cuprinde operele în care, cu ajutorul eului liric, sunt exprimate ideile,
gândurile și sentimentele autorului.

Curentul literar:
Modernismul se manifestă începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și este un curent
literar ale cărui trăsături au fost teoretizate de către Eugen Lovinescu. Acest curent
promovează înnoirea literaturii prin desprinderea de trecut.
Poezia “Testament” aparține modernismului datorită planului autorului și cel al eului
liric, care sunt identice, a metaforelor, care oferă ambiguitate limbajului, a lirismului
subiectiv, a tuturor trăsăturilor care compun viziunea autorului despre lume și viață și
a prezenței esteticii urâtului, tehnică modernistă introdusă în literatura română de
către Tudor Arghezi.

Apariția și încadrarea în specia literară:

Poezia “Testament” deschide volumul “Cuvinte potrivite”, apărut în anul 1927, fiind o
artă poetică, deoarece prin mijloace artistice sunt exprimate crezul liric și viziunea
despre lume a autorului.
Poetul are rolul de a transforma cuvintele urâte precum “bube, mucegaiuri și noroi” în
“frumuseți și prețuri noi”. Această transformare le oferă forme și conținuturi noi și îl
ajută pe poet să găsească calea potrivită prin care păstrează legătura dintre generații.

Tema:
Tema poeziei este rolul reliefării artei în univers și importanța acesteia, dar și menirea
poetului în lume.
Creatorul este asociat cu Dumnezeu, iar cum Dumnezeu a creat lumea, așa poetul va
crea universul liric, ceea ce sugerează importanța acestuia și a misiunii artei sale.

Titlul:
Titlul este format dintr-un substantiv comun, nearticulat, ceea ce sugerează
generalitate.
Este metaforic, în sens denotativ reprezintă un act juridic prin care cineva își exprimă
 ultimele dorințe, dispunând asupra felului cum va fi împărțită averea după moartea sa.
În sens conotativ, testamentul reprezintă o moștenire literară pentru urmași, care
sunt cititorii.

Compoziția exterioară:
Poezia cuprinde 51 de versuri, împărțite în 5 strofe inegale, cu o măsură între 9 și 11
silabe, cu o rimă împerecheată și un ritm variabil.

Structura de adâncime:
Poezia cuprinde 4 secvențe lirice.

Prima secvență:
Prima secvență cuprinde primele două strofe și debutează cu o adresare directă a
eului liric către un fiu spiritual, care este cititorul.
Fiul primește moștenire o avere spirituală, reprezentată printr-o “carte”, care devine
“metaforă-simbol”, fiind singurul lucru moștenit, dar cel mai important, deoarece
reprezintă creația: ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat
pe-o carte”.
“Cartea” este “o treaptă” necesară în drumul fiului, deoarece face legătura între
generații și ne prezintă trecutul dificil al strămoșilor.
Pentru a cultiva informații utile, strămoșii au urmat un drum dificil al cunoașterii
descris metaforic printr-o “seară răzvrătită”, dar și prin enumerația “prin râpi și gropi
adânci”.
Treapta sugerează o ascensiune și este o parte a unui întreg. Acest întreg este
reprezentat de umanitate, o scară care a fost mereu urcată și va fi, prin sacrificiu și
efort, ale cărei trepte au fost “suite de bătrânii mei pe brânci”.
În a doua strofă este evidențiată importanța cărții, aceasta devenind un obiect sacru,
divin, precum Biblia: “Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/Al robilor cu saricile, pline”.
Cu ajutorul poeziei sale, poetul devine elementul de legătură între trecut și viitor,
preluând suferința strămoșilor, pe care o transmite generației viitoare: “De
osemintele vărsate-n mine”.

A doua secvență:
În a doua secvență au loc transformările făcute de către artist, care accentuează
importanța muncii sale. El se diferențiază de străbunii săi, deoarece doar el cunoaște
carte, astfel că munca sa este una intelectuală, nu fizică precum a străbunilor.
Cu ajutorul ipostazei sale lirice, poetul ne introduce într-o lume obiectuală, astfel că,
 atât munca fizică a străbunilor, cât și cea intelectuală a sa, sunt transformate în
obiecte așa că “sapa” devine “condei”, iar “brazda” devine “călimară”.
Așa cum strămoșii lucrau pământul, artistul are rolul de a prelucra un limbaj primitiv,
din care să se nască capodopera. Acest limbaj este specific țăranului român, fiind
sincer și uzual: “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”.
Deși este primitiv, prin prelucrare, acest limbaj capătă o formă literară, astfel că,
titlul-sintagmă “cuvinte potrivite” are o însemnătate mai mare, reprezentând efortul
artistului de a îmbina elemente care fac parte din sfere complet diferite.
Verbele la persoana I: “am ivit”, “am prefăcut”, “am preschimbat” îl ajută pe poet să-și
atribuie rolul de lucrător, cel care a creat toate acestea, prin munca sa.
Sintagmele “sudoarea muncii sutelor de ani” și “frământate mii de săptămâni”,
reprezintă efortul depus atât de strămoși, cât și de artist, pentru a lăsa ceva în urma
lor, care va îmbogăți generația viitoare.
Această avere este sugerată metaforic prin “leagăne urmașilor stăpâni”, care
reprezintă liniște. Creația sa are și o parte spirituală, evidențiată prin transformarea în
“icoane”.
Tot aici are loc o altă transformare, atunci când metafora “cenușa morților din vatră”,
care reprezintă spiritualitate, devine material, fiind un obiect glorificat, anume un
“Dumnezeu de piatră”.

A treia secvență:
A treia secvență se deschide cu o identificare a eului liric cu un ins care este numit
“țap înjunghiat”. Acest reprezentant se manifestă împotriva societății care avea o
atitudine nejustă față de individ. Durerea resimțită de către manifestant și neamul său
este exprimată prin metafora “vioară”: “Durerea noastră surdă și amară/O grămădii
pe-o singură vioară”.
Este evidențiată măiestria creatorului de a transforma forme ale unei manifestații ce
reprezintă urâtul “bube, mucegaiuri și noroi” în forme rare, care uimesc prin
pozitivitate “frumuseți și prețuri noi”.
Versul “Făcui din zdrențe muguri și coroane” reprezintă renașterea cuvintelor uitate,
care au fost șlefuite de către meșter pentru a ajunge la perfecțiune.
Această poezie are rol social și estetic. Prin rolul social se înțelege dezaprobarea a tot
ceea ce este rău.
Astfel sunt unite oximoronic, elemente din sfere opuse, în versurile: “Veninul strâns l-
am preschimbat în miere,/Lăsând întreagă dulcea lui putere/Am luat ocare, și
torcând usure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure.”.
Prin arta sa, Arghezi lasă moștenire un “remediu” pentru o societate neputincioasă,
 care valorifică urâtul. El face această schimbare prin intermediul esteticii urâtului,
atunci când răul și urâtul capătă o valoare prea mare, “dând în vârf ca un ciorchin de
negi”.

Ultima secvență:
Ultima secvență cuprinde ultima strofă, unde este evidențiat crezul liric.
“Domnița” și “domnul” sunt două ipostaze care se completează, reprezentând clasa
socială superioară, care nu poate percepe suferința inferiorilor.
Inspirația are două surse, cea divină și cea obținută prin efort, reprezentate metaforic
prin “slova de foc” și “slova făurită”, care se unesc “Ca fierul cald îmbrățișat în clește”.
În versul “Robul a scris-o, Domnul o citește” este evidențiată condiția poetului și
statutul urmașilor.
Ei pot atinge statutul acestui “Domn” doar după înțelegerea averii lăsate în carte,
pentru a înțelege “că-n adâncul ei/Zace mania bunilor mei.”, care reprezintă
sacrificiul depus pentru a lăsa această moștenire.

Încheiere:
Poetul este un “cronicar al infernalilor”, așa cum îl descrie Nicolae Balotă pe Tudor
Arghezi, cel care se desprinde de toate înțelesurile artei literare de până atunci, cel care
îmbogățește literatura românească prin “estetica urâtului”.