CATRE GALATEEA

de Nichita Stanescu

Poezia face parte din volumul Dreptul la timp (1965), care marcheaza trecerea spre un
lirism interiorizat, reflexiv, specific celei de-a doua etape de creatie.
Poezia Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică aparţinând
neomodernismului.
Este o artă poetică deoarece, prin mijloace artistice, este redată concepţia autorului
despre poezie (atributele ei specifice) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi
creaţia).
Este o artă poetică aparţinând neomodernismului, în care se realizează răsturnarea
relaţiei creator-operă, inversarea rolurilor: artistul este cel „născut" de operă.
Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi neomodernism se concentrează în
jurul unor aspecte relevate în textul poeziei: ruptura tragică a sinelui, conştiinţa scizionată,
perceperea dureroasă a timpului, dialogul poetului cu miturile.
Tema este aceea a cunoaşterii-naştere revelată în procesul de creaţie. Poezia prezintă
relaţia inversată dintre artist şi operă, dar şi relaţia timp-operă într-un cuplu inedit: Creatorul/
Timpul şi Femeia/ Galateea/Opera.
Titlul este sugestiv pentru o artă poetică în care se înfăţişează relaţia dintre artist şi
operă, prin aluzia la vechiul mit al lui Pygmalion. Sculptorul din Cipru, îndrăgostit de una
dintre statuile sale de fildeş, se roagă zeiţei Afrodita s-o însufleţească pentru el. Din căsătoria
cu Galateea, opera-femeie plăsmuită de artist, se naşte un fiu numit Pathos (în greacă,
suferinţă, patimă). Sensul fundamental al poeziei este reiterarea mitului, prin transferul lui
din timpul arhaic în cel al poetului, prin identificarea cu creaţia perfectă, care nu se poate
obţine decât printr-o noua zămislire. De aici provin, în cele trei strofe ale poeziei, efortul de
focalizare a unor semnificaţii de pe spaţii vaste, obţinute prin enumeraţii cu sens metaforic şi
alegoric, şi orientarea lor catre un singur sens, devenit imperativ al întregii existenţe; "naşte-
mă. Naşte-mă". E o naştere prin mimesis, într-un plan secund al timpului, prin succesiunea
unei creaţii perfecte, dar poetul primeşte, ca zestre, deopotriva atributele genetice ale creaţiei
şi ale creatorului. .
Nichita Stănescu reinterpretează mitul în sensul unei răsturnări de roluri. Atribuind
eului liric ipostaza creatorului „nenăscut", poezia se constituie ca o fierbinte rugă adresată
operei de a-1 crea ca fiinţa vie. Prezenţa prepoziţiei către în titlu este pusă în relaţie cu
caracterul adresat al discursului liric, care se realizează ca o invocaţie către Galateea,
simbol al fiinţei iubite şi al misterului vieţii
Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct iar, la
nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: alternarea formelor de persoana I şi a Ii-a,
singular, ale adjectivului posesiv meu-tău şi ale verbului la prezent.
 Compoziţional, poezia are trei secvenţe poetice marcate prin organizarea strofică. Cele
trei strofe încep cu verbul „ştiu" şi se încheie cu imperativul „naşte-mă", ceea ce conferă
simetria compoziţională. Simbolul rugăciunii, „genunchiul”, constituie un element de
recurenţă, iar gestul adoraţiei se repetă gradat în fiecare strofă.
Discursul liric se organizează gradat în jurul celor două simboluri: Artistul, sub semnul
lui „ştiu" şi Opera, cu puterea ei enigmatică de a-1 „naşte" (de a-i da dreptul la timp), adică
al celor două noţiuni: a şti şi a fi născut.

Prima secvenţă redă, în enumeraţie, atributele operei, „ştiute" numai de artist şi

reprezentate în forma concretă a însuşirilor femeii iubite: “umbra, tăcerile, sânul, mersul,
melancolia, inelul.” Patima bărbatului, cunoaşterea elementelor operei, exprimate patetic în
adresarea directă „îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toateparfumurile
A doua secvenţă depăşeşte cadrul atributelor concrete, revelate. Artistul cunoaşte şi
inefabilul operei, ceea ce nu este legat de planul existenţei, orizontul cunoaşterii poetice,
exprimat metaforic prin indicii temporali şi spaţiali: „după-amiaza, după-orizontul, dincolo-
de-marea...". Jocul cuvintelor în rostirea poetică antrenează categoriile aproapelui şi
departelui (rezonanţa eminesciană): „Ştiu tot ce e mai departe de tine,/ atât de departe, încât
nu mai există aproape".
Vizionarismul se abstractizează, exprimând intuiţii obscure, ireprezentabile în sine.
Ruptura între planul conştiinţei şi al expresiei, în cadrul operei-poezie, este redată în mod
dramatic: „Ştiu tot [...]/ şi tot ce e dincolo de ele,/ şi atât de departe, încăt nu mai are nici
nume". Metafora „genunchiul pietrelor" sugerează o altă relaţie a artistului-poet cu lumea
decât în strofa anterioară: trecerea de la perceperea exterioară/ de la contemplaţie, la
comunicarea intimă, iar lumea se organizează prin cântec după chipul şi asemănarea lui, ca în
mitul lui Orfeu. Verbul „îngână" poate avea ca sens conotativ atât verbul „cântă", cât şi
verbul „imită". Prin cântec/ poezie, lumea reală devine o copie/ imitaţie (mimesis) a lumii
plăsmuite de artist. Se observă o altă răsturnare a unui mit antic: ideea în sens platonician,
viziune amplificată în strofa a treia.
Elementele lumii înseşi (copacii, râurile, pietrele) sunt doar „umbre" ale artei. Materia
se naşte din operă, dobândeşte sens din ea, iar artistul este o punte de legătură între operă şi
materie.

Ultima secvenţă poetică îl înfăţişează pe creator ca suflet al operei: „Bătaia inimii

care urmează bătăii ce-o auzi”. Viaţa miraculoasă a operei nu ţine doar de conştiinţa artis-
tului, ci de întreaga existenţă. Opera naşte propriul univers prin intermediul artistului care are
harul cunoaşterii şi se oferă ca model al lumii, umanizând-o. Invocaţia repetată la finalul
secvenţei ultime de două ori ilustrează deopotrivă şi punctul de maximă tensiune lirică.

Reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers

poetic original, cu un imaginar propriu, inedit. Treptele cunoaşterii poetice sunt ierarhizate în
cele trei strofe, de la perceptibil/ fenomen la imperceptibil/ esenţă: I - „îţi ştiu toate timpurile,
toate mişcările, toate parfumurile /.../; II - „Ştiu tot ce e mai departe de tine"; III - „Ştiu tot
ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine...". Elementele imaginarului poetic, forme concrete ale
abstracţiunilor, sunt şi elemente ale cunoaşterii poetice.
Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică aparţinând neomodernismului.
Mitul antic al lui Pygmalion creatorul femeii perfecte, de o neasemuită frumuseţe, este
reinterpretat în sensul unei răsturnări de roluri.