Emotie de toamna

Poezia "Emotie de toamna" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor", iar titlul ei este o
metafora deoarece cuvantul "toamna" exprima o stare sufleteasca. In ceea ce priveste cuvantul
"emotie", acesta simbolizeaza starea de teama deoarece sentimentul iubiri este pe cale sa se
stinga din cauza scurgerii ireversibile a timpului. Poezia "Emotie de toamna" este o opera literara
lirica, eul poetic transformandu-se intr-o stare de tristete, de disperare, imprumutand din durerea
sa intregului univers.
Titlul ne-ar putea sugera o iubire apusa, inceputul unei stari de tristete, si in egala masura
intalnirea poetului cu poezia, aleasa inimii sale, deoarece in final poetul ne indica ca emotia de
toamna se transforma intr-o dragoste mare.
Tema poeziei este dragostea vazuta de catre poet intr-o maniera personala, ca de altfel toate
sentimentele legate de existenta omului.
Din acest punct de vedere, poezia poate fi considerata o adevarata arta poetica, luand in
considerare faptul a poetul afirma: "doamna inimii mele, iubita mea suprema este Poezia".
Poezia este structurata in doua strofe inegale ce masura, dar care comunica cu aceeasi intensitate
ideea poetica de baza a textului: dragostea ca sentiment uman, si dragostea pentru un lucru
superior, rafinat, care este arta. Ideea de baza consta in asocierea toamnei cu sentimentele
poetului. Inceputul poeziei nu este numai o constatare a schimbarii unui anotimp, toamna
sugerand anotimpul frigului, ci racirea sentimentului de dragoste, distantarea indragostitilor.
Versurile urmatoare sugereaza tema despartirii, ceea ce aduce dupa sine panica si revolta
poetului. Metaforele "ochi strain" si "frunza verde de pelin" comunica teama poetului in fata unui
sentiment pe care il vede ca s-a consumat: "acopera-mi inima cu ceva". "Aripile ascutite pana la
nori" sugereaza durerea profunda de care poetul vrea sa o elibereze prin bor.
Poezia este o imbinare specifica a cuvintelor in stilul propriu lui Nichita Stanescu. l
In ultima strofa a poeziei poetul comunica interiorizarea. Pietrele sunt elemente care comunica
trairea interioara. Nerealizarea in planul iubirii si lipsa de comunicare aduce dupa sine
interiorizarea totala a poetului.
Framantarea este atat de mare, incat este asociata cu durerea cosmosului, dovada a comunicarii
omului cu natura.
"Marea dragoste", la Nichita Stanescu , este poezia, care devine pentru el o profunzime de
credinta.
Invins ca om, el se inalta ca poet intrand in eternitate printr-o dragoste mare, care este a poetului
fata de poezie.
Rima poeziei este imperecheata in prima strofa, si incrucisata in a doua strofa, iar imaginile
vizuale, cromatice si limbajul artistic fac din poezia "Emotie de toamna" una dintre cele mai
reusite din lirica lui Nichita Stanescu.

Cantec de om
Tema poeziei

Tema poeziei sintetizeaz sugestiv iubirea prin elogiul strii de a fi, ntruct miracolul
existenei este naterea.
Structur i compoziie
Poezia reflect lirismul subiectiv i este structurat n. patru secvene lirice, corespunztoare
celor patru strofe inegale ca numr de versuri.
Strofa nti
Cea mai mare victorie a omului este naterea, spunea Nichita Stnescu, iar acest fapt este att
de mirabil (minunat, extraordinar), nct este mai degrab asemuitor ntmplrii dect legii.
Aceast concepie este reflectat nc din incipitul poeziei, ntmplarea de a exista fiind
miracolul suprem n existena eului liric: E o ntmplare a fiinei mele:. Consecina fireasc a
vieuirii este marcat prin dou puncte, pentru a explica fericirea ca stare superioar a spiritului,
copleitoare i sublim, fiind cu mult mai puternic dect trupul omului: E o ntmplare a fiinei
mele: / i-atunci, fericirea dinluntrul meu / e mai puternic dect mine, dect oasele mele,
mbriarea iubitei este comparabil cu extazul iubirii, trirea fiind dureros de intens i
minunat totodat: oasele mele / pe care mi le scrneti ntr-o mbriare / mereu dureroas,
minunat mereu.
Strofa a doua
Strofa a doua pledeaz pentru dialog ntre ndrgostii, reliefnd alt miracol al existenei umane,
acela al rostirii cuvintelor, al comunicrii:. S stm de vorb, s vorbim, s spunem cuvinte.
Cuvintele atotputernice sunt lungi, sticloase, ca nite dli i, n aciunea lor decisiv, despic
apele - fluviul rece de delta fierbinte -, timpul - ziua de noapte i piatra cea mai dur,
bazaltul de bazalt.
Strofa a treia
Strofa a treia ncepe cu o invocaie adresat fericirii, stare interioar ctre care aspir omul
ndrgostit, iubirea este aceeai dintotdeauna, dar se manifest n mod diferit, n concordan cu
evoluia spiritual a omenirii. Eul liric este cuprins de o energie exuberant, care-l face s ating
nlimi nebnuite: Du-m fericire, n sus i izbete-mi tmpla de stele. Aspiraia ctre fericirea

suprem este o nire, un elogiu adus iubirii, lumea interioar a eului liric devine coloan sau
altceva mult mai nalt, i mult mar curnd.
Strofa a patra
Ultima strof ncepe cu o adresare direct i se fundamenteaz pe relaia de simetrie a primului i
ultimului vers, avnd rol de laitmotiv: Ce bine c eti, ce mirare c sunt! [...] // a minunii c eti,
a-ntmplrii c sunt. Perechea de ndrgostii presupune dou fiine distincte, fiecare cu propria
personalitate, ilustrate prin numeral: Dou cntece diferite; dou culori ce nu s-au vzut
niciodat; una foarte de jos [...] / una foarte de sus.
Poezia de dragoste stnescian pulseaz sub inegalabilul lirism purificat - prin suferinele
trupului, eliberat de chinurile sufletului, ridicat n sfera durerilor abstracte ale minii [...]. Pentru
Nichita Stnescu, amorul e un timp miraculos pentru rostire, iubirea un lung prilej pentru
cuvinte (Dan Alexandru Condeescu).
Limbajul artistic

Limbajul artistic stnescian este inconfundabil, n principal, prin aventura cuvntului, arta
expresiei multiplicnd valorile i plurivalenta sensurilor (Ion Rotaru). Verbele cu nuan
violent, scrneti (oasele), izbete-mi (tmpla), lovindu-se (cntece), simbolizeaz
puternica energie degajat de sentimentul de iubire de care se simte npdit eul liric, starea lui
interioar fiind intens tulburat de fericirea erotic.
Verbele la modul imperativ sau la conjunctivul cu nuan poruncitoare sugereaz faptul c iubirii
nu i te poi mpotrivi, ea se impune necondiionat, ca o necesitate absolut a spiritului: Du-m
(fericire); izbete-mi (tmpla), s stm, s vorbim, s spunem. Versul exclamativ Ce
bine c eti, ce mirare c sunt! exprim bucuria extatic a eului liric pentru miracolul vieuirii i
al iubirii, uimirea privind minunea de a fi, de a iubi;
Poezia Cntec, aparinnd volumului O viziune a sentimentelor (1964), este prima dintre cele
aisprezece creaii cu acelai titlu, pe care Nichita Stnescu le-a adunat, alturi de alte poezii, n
antologia ntocmit de el nsui, Starea poeziei, aprut n 1975. Inconfundabilul Nichita
Stnescu este, fr ndoial, artistul cuvntului nnscut i nlnuit definitiv n mrejele celui
mai pur lirism (Ion Rotaru).

Elegia a zecea

Elegia a zecea subintitulata "Sunt" este o elegie densa Ea face parte din volumul "11 Elegii",
aparut in 1966.
Punctul de plecare este dualitatea dintre fiinta si elementele sale. Fiinta se reveleaza ca o unitate
existentiala nostica. Elementele fiintei nu sunt decat niste semne si de aceea nu se comporta
existential. Postul este bolnav, tocmai pentru faptul ca subansamblele nu au densitatea fiintei,
apartin subiectului dar sunt extrasubiectuale. "Sunt bolnav. Ma doare o rana/ calcata-n copite de
cai fugind/ Invizibilul organ/ cel fara nume fiind/ neauzul, nevazul/ nemirosul, negustul,
nepipaitul/ cel dintre ochi sj timpan/cel dintre deget si limba cu seara mi-a disparut simultan."
Aceasta lipsa, aceasta disparitie este inlocuita cu organele clasice, care insa nu mai au locul liber,
e afectat fiziologic. In locul nevazului vine vederea, in locul nemirosului vine mirosul dar nu
exista ochi pentru vedere sj nari pentru miros. Subansambele sunt afectate. Este afectat gustul,
auzul, pipaitul, mangaiatul pentru ca fiinta este ceva intre aceste subansamble distincte. "Vine
vederea, mai intai, apoi pauza/ nu exista ochi pentru ce vine/ vine mirosul, apoi liniste/ nu exista
nari pentru ce vine/ apoi gustul, vibratia umeda/ apoi iarasi lipsa." Boala evolueaza, lucrurile se
combina Sunt afectate subansambele in sistem: "Sunt bolnav/ de ceva intre auz si vedere/ de un
fel de ochi/ un fel de ureche/ neinventata de ere." Trupul apare aici ca un obstacol in fata
spiritului geometric animat de adancul din fiinta de finetea lui "Sunt": 'Trupul ramura fara
frunze/ trupul cerbos/ rarindu-se-n spatiul liber/ dupa legile numai de os."
El, trupul, lasa neaparate celelalte organe, organele inca neinventate, organele sferii: "neaparate
mi-a lasat/ suave organele sferii/ intre vaz si auz, intre gust si miros/ intinzand ziduri ale tacerii."
Durerea creste si mai mult, se amalgameaza si mai tare, in aceasta poetica a dezintegrarii. Ochiul
devine cehi-timpan, pupila este plina de mirosuri si apare in fine un organ ascuns in idei: "cu
razele umile/ in sfera "organ fluturat in afara/ de trupul strict marmorean/ si obisnuit doar sa
moara"
Poetul este de acum bolnav pretutindeni. El iese din sfera organelor nenascute de ere si suferinta
lui pleaca de la concret spre abstract. Totul e afectat "Ma doare marul ca e mar/ sunt bolnav de
samburi si de pietre/ de patru roti, de ploaia marunta/ de meteoriti, de corturi, de pete."
De acum subansamblele cosmice, extrasubiectuale se releva ca organe ale subiectului uman
"Organul numit iarba mi-a fost pascut de cai/ organul numit taur mi-a fost injunghiat.../ organul
Nor mi s-a topit in ploi torentiale..."
Durerea este acum o durere absoluta o durere de tot, totul fiind lipsit de tot Ma doare diavolul si
verbul/ ma doare cuprul, aliorul/ ma doare cainele, si iepurele, cerbul/ copacul, scandura,
decorul./ Centrul atomului ma doare/ si coasta care ma tine indepartat prin limita trupeasca/ de
trupurile celelalte si divine." Iata cum toate acestea il imbolnavesc pe post dar chiar sj realitatile
nonsensibile, exterioare, il imbolnavesc, cum ar fi numarul unu de pilda
De numarul unu sunt bolnav, ca nu se mai poate imparte/ la doua tate, la doua sprancene..."
Elegia a zecea este elegia in care poetul este vazatorul pretutindeni vazut. Drama sa este o drama
a cunoasterii, a vidului, a acelui totusi ceva intre auz si vedere.

ELEGIA A DOUA. GETICA

n fiecare scorbur era aezat un zeu./ Dac se crap o piatr, repede era adus / i pus acolo un
zeu.// Era de ajuns s se rup un pod,/ ca s se aeze n locul gol un zeu,// ori, pe osele, s-apar
n asfalt o groap,/ ca s se aeze n ea un zeu.// O, nu te tia la mn sau la picior,/ din greeal
sau dinadins.// De ndat vor pune n ran un zeu,/ ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor aeza acolo
un zeu / ca s ne-nchinm lui, pentru c el / apr tot ceea ce se desparte de sine.// Ai grij,
lupttorule, nu-i pierde / ochiul,/ pentru c vor aduce i-i vor aeza / n orbit un zeu / i el va
sta acolo, mpietrit, iar noi / ne vom mica sufletele slvindu-l.../ i chiar i tu i vei urni
sufletul / slvindu-l ca pe strini.//
== Comentarii ==
Dintre modelele mele existeniale niciodat nu a fcut parte i Eminescu (), dup cum nu ma atras niciodat tipul existenial al lui Blaga, Arghezi sau Barbu. Modelul meu intim i
fermector l-a constituit ntotdeauna destinul lui Vasile Prvan, n care strlucirea, integritatea i
patetismul omului, indiferent de ct de bntuite ar fi de tragediile lui personale, mi-au aprut a fi
de natur sublim. () Nu putea s lipseasc din 11 Elegii n nici un caz (Antimetafizica, 1985,
p. 106).
Pe lng precizarea lui Nichita, s mai notm c poemul nu a fost compus n acel terifiant
decembrie 1965, fiind adugit ansamblului nu doar din pricini sentimentale (vezi
compatibilitatea destinelor celor doi mari romni), ci i din raiuni de construcie a volumului.
Elegia a doua, a treia i a patra alctuiesc o mini-trilogie a istoriei ideilor religioase a umanitii,
n cele trei momente decisive: Preistoria, Antichitatea i Evul Mediu. Mai mult, ele mpreun
rspund la prima ntrebare a triadei ce alctuiesc Marea Tain: de unde venim?, spulbernd
negura istoriei pentru a lsa n lumin adevruri doar intuite.
La un moment dat, Nichita a zis: Cltoria i Rzboiul, (sunt) cele dou trsturi ale paleoistoriei umane (Respirri, 1982, p.112). Dac la aceast combinaie alturm i Politeismul
(lucru perfect justificat) obinem esenializarea primului ciclu elegiac: Politeismul = Elegia a
doua, Preistoria; Cltoria = Elegia a treia, Antichitatea; Rzboiul = Elegia a patra, Evul Mediu.
Pe de alt parte, avem convingerea c Nichita nu a poziionat ntmpltor aceast poezie n
structura volumului. tiina numerelor sacre nu i-a fost strin poetului. Doi nseamn deopotriv
pozitiv i negativ, alb i negru, masculin i feminin, deci cuplul, perechea i corespunde legii
polaritii (a dualitii), care spune c identicul, contrastul i complementarul se atrag reciproc.
Semnul grafic este cercul (nu oul - naterea, ci perfeciunea).
O dat cu existena se nate i ineria perpeturii ei. O dat cu 1 se nate 2. Doi e asigurarea lui
unu, ns fr de miracolul lui unu. Unicitatea etern nu e cu putin. Doi este posesiunea lui
unu (Respirri, p. 103).
Ineria perpeturii dizolv hegemonia unei entiti supreme, proclamnd o genealogie stufoas.
Aa a nceput politeismul.

La nceputurile sale, omenirea, se tie, era profund mistic, superstiioas i religioas. Fiecare
frunz sau piatr ntea o divinitate creia oamenii se grbeau s i se nchine. Politeismul se
purta ca o bro pe reverul fiecrei comuniti sau civilizaii. i divinitile erau abundente nct
n fiecare scorbur era aezat un zeu. Ba mai mult, dac se crpa o piatr repede era adus i
pus acolo un zeu. Era de ajuns s se rup un pod, ca s se aeze n locul gol un zeu.
Asistm la un spectacol cu o inflaie de diviniti. O operaie contient (i necesar) pentru a
sublinia opoziia cu monoteismul dus pn la extrem n Elegia a patra. n cazul de fa, avem dea face cu un politeism dus pn la extrem.
Zeii greci i cei latini, imaginai cu trupuri umane i nvestii cu o biologie i o psihologie semiuman - nu sunt altceva dect nite simple pietre de hotar care despart mentalitatea greco-latin
de cea a ntregului rest al lumii contemporane ei, lume de o natur cosmic, mistic (Nichita
Stnescu, Respirri, 1982, p. 137).
Spaiul geto-dac era i el populat cu zei, ntre care dominau Gebeleizis vechiul zeu celest,
patronul clasei aristocrate i militare, tarabostes i Zalmoxis, zeul misterelor, maestrul
iniierii, cel care confer imortalitate. Mircea Eliade e de prere c, la un moment dat, clasa
sacerdotal e posibil s fi operat un anumit sincretism ntre cei doi, ns fr a inaugura
monoteismul religiei geto-dace, aa cum opineaz Vasile Prvan n Getica.
Nichita nu i-a propus s-l amendeze pe Vasile Prvan dedicndu-i elegia a doua, ci, fidel artei
sale poetice, s-i elogieze ideea privind-o n opoziie, n oglind, expandndu-i extrema opus.
Argumentul decisiv (i subtil) utilizat de Nichita pentru a-i converti pe toi cei care nc nu
credeau n politeismul geto-dac va veni o dat cu Elegia a opta, unde e descris Hiperboreea, ara
unde s-au nscut zeii, situat undeva n nordul Traciei.
Elegia a doua definete legea dualitii - nu prin pluritatea zeilor - ci prin procesul de despicare a
lumii, prin multiplicarea ei, prin delimitarea apelor de uscat, prin apariia scorburilor n copaci, a
fisurilor n pietre, a rnilor n carnea trupului. Astfel, era static (din elegia nti) ia sfrit i se
inaugureaz o er dinamic, iar noi ne vom mica sufletele slvindu-l pe zeul mpietrit n
orbita ochiului.
== Alte comentarii ==
Analizele ce au vizat Elegia a doua au fost destul de lapidare i oarecum uniforme, rezumndu-se
s remarce stilul eseistic utilizat i intenia poetului de a configura o idee despre popularea
universului cu zei (Eugen Simion, Scriitori romni de azi, I, 1978, p. 179.).
Mult mai sever n aprecieri a fost Alex. tefnescu (1986): Elegia a doua, getica, n-are nici o
legtur cu prima elegie i reprezint o palid reeditare a atmosferei panteiste, preromanice
evocate n unele din poemele lui Lucian Blaga (). Poemul nu are putere de convingere i din
cauz c, prin stilul su anecdotic, amintete de versurile lui Marin Sorescu din prima lui
perioad de creaie, pe ct de simpatic, pe att de frivol ( Introducere, 1986, p. 104).
n opinia tefaniei Mincu (1987), zeul este o simpl denumire dat cuvntului i constituie un

avertisment dat sinelui de a se despri de sine (p. 63). Cristian Moraru (1988) vorbete n
schimb despre o evident sacralizare a operaiunii poetice de umplere a fisurilor ontice
(Nichita Stnescu sistemul poetic, postfa la vol. Nichita Stnescu: Poezii, Ed. Minerva,
Bucureti, 1988, p. 357).
Iar Ion Pop afirm c aceast elegie construiete imaginea unei despicri a unitii originare a
existenei, fiind o prim elegie a nstrinrii eului (47, 49).

ELEGIA OULUI, A NOUA

ntr-un ou negru m las nclzit / de ateptarea zborului locuind n mine;/ st unul lng altul,
nedezlipit,/ sinele lng sine./ Sentimentul unei aripi mi curge-n spinare,/ senzaia de ochi i
caut o orbit./ O, tu, ntuneric mare,/ tu, dezgustat natere ncremenit / S-a aezat pe mine o
idee / i m clocete matern./ Acum, tot ceea ce este e / rotund cldur i ferm./ Sare din mine
un fel de plisc / n toate prile i deodat./ Refuz s fie un obelisc / ira intim, curbat./ Sparg
coaja pielii mele, ars,/ lipit de-a dreptul pe suflet,/ ca s-mi rmn ne-ntoars / ntia ncercare
de umblet./ Sar cojile negre, oho! / Mai mare m aflu i nezburat,/ lipit de acel ncotro,/ cu o
bolt de jur mprejur adugat./ Scot ochi cu priviri nereale / la dreapta, la stnga, n sus i-n jos,/
nscnd ir de regi-animale,/ care tiu cum se moare frumos./ ntind i o pan de os, irizat /
atinge negrul concav./ Sar cojile negre deodat / i iat-m, iari, suav,/ nchis ntr-un ou mult
mai mare,/ clocit de-o idee mai mare,/ glbenu jumtate, pasre jumtate,/ ntr-un joc cu pai pe
furate./ Ou mare! Silab rcnit / ntr-o perpetu cretere smuls / fr tavan stalactit / sedus./
Ou concentrice, negre, sparte / fiecare pe rnd i n parte./ Pui de pasre respins de zbor,/
strbtnd ou dup ou,/ din miezul pmntului pn'la Alcor,/ ntr-un ritmic, dilatat ecou./
Sinele ncearc din sine s ias,/ ochiul din ochi, i mereu / nsui pe nsui se las / ca o
neagr ninsoare, de greu./ Dintr-un ou ntr-unul mai mare / la nesfrit te nati, nezburat / arip.
Numai din somn / se poate trezi fiecare, -/ din coaja vieii nici unul,/ niciodat.//
== Comentarii ==
Dei scris cu alt prilej i publicat deja n presa vremii - motiv invocat de editor pentru a
exclude poemul din volum, la prima ediie, n 1966 - elegia oului s-a potrivit de minune n
construcia acestui ciclu.
Hiperboreea este numele dat spaiului unde slluiete materia n timpul manifestrii pasive a
creaiei; iar elegia cu acest nume (a opta) descrie aspiraia, idealul de zbor, ce se va transforma n
pasre, de ndat ce cojile oului negru se vor sfrma.
n Elegia a noua obiectivul aparatului de filmat se focalizeaz pe oul germinativ ce plutete n

supa primordial.
(Aflai ntr-o perpetu cutare a pietrei filosofale, alchimitii persevereni ajung s descopere
aceast tain prin experiene de laborator, atunci cnd lichefiaz oul vitriolat pentru a-l
transforma n leac universal.)
Pentru a marca acest eveniment cosmic, Nichita apeleaz la mitul naterii lumii dintr-un ou, mit
comun multor civilizaii antice. Dup prerea lui Mircea Eliade, centrul de difuziune al acestui
mit trebuie cutat n India sau Indonezia, dei a fost atestat i n Iran, Grecia, Fenicia, Letonia,
Finlanda, Africa occidental, America central i coasta vestic a Americii de Sud. Toate
variantele se refer la naterea universului dintr-un ou embrionar.
Mitul vedic spune c Brahm a fcut nti apele n care a lsat un germen. Germenul a devenit
un ou ca aurul strlucitor, la fel de strlucitor ca astrul cu mii de raze, iar din oul acesta s-a nscut
el nsui, Brahm, strmoul tuturor fiinelor (Manusamhit, I, 8-9).
n opinia vechilor iranieni, Ahura-Mazda a fcut lumea ca pe un ou de pasre, albuul
echivalnd cu cerul, iar glbenuul cu pmntul. Tibetanii credeau c din esena celor cinci
elemente primordiale a rezultat un ou gigantic.
Mult mai poetici, chinezii i imaginau c omul primordial, dup ce a dormit 18 milenii ntr-un
ou, a spart cu un ciocan goacea, a ieit afar i a provocat astfel naterea spontan a universului.
n Africa (Sudan) exist un mit al oului, care, scindat, d natere din ambele jumti, la dou
fiine universale care se urmresc nencetat, constituind universul viu (vezi Victor Kernbach,
Dicionar de mitologie general, Editura tiinific i Enciclopedic, Bucureti, 1989, p. 447).
Totaliznd aceste credine, Mircea Eliade opineaz c mitul androginului sferic (simbol al
perfeciunii) se ntlnete cu acela al oului cosmogonic.
Simbolistica oului nu se oprete aici: perpetuarea speciilor, naterea omului, renaterea naturii,
regenerarea regnurilor - toate de la ou pornesc.
Mitul naterii lumii dintr-un ou este cu mult mai poetic (i chiar mai veridic) dect cel biblic, n
care Marele Creator, dumnezeul evreilor, furete cu minile sale cerul i pmntul, toate
alctuirile i vieuitoarele, iar pe om l face din rn dup chipul i asemnarea sa.
Obosit, Demiurgul i privete creaia: M uit la pianjeni ca la mine nsumi, m uit la cmile ca
la mine nsumi (). M uit la munte ca la mine nsumi, la mare ca la mine nsumi. () Ah,
numai la mine nu m uit ca la mine nsumi, st scris n Al treilea testament. (ciclul Opere
impersonale - din periodicele ultimilor ani, n Nichita Stnescu: Poezii, Editura Minerva,
Bucureti, 1988, p. 324).
Apartenena la mit e limpede: De la ou ni se trage.
De aceeai prere a fost i sculptorul Constantin Brncui, prelund mitul oului ca tem pentru
lucrrile Nou nscut (vezi cele apte versiuni) i nceputul lumii. Un exeget avizat al creaiei
brncuiene, Mircea Deac, este de prere c artistul romn ar fi luat contact cu acest mit prin
filosofia tibetanului Milarepa, dar i prin intermediul basmelor autohtone; folclorul romnesc a

conservat elementele unei mitologii strvechi, de o poezie dulce i o filosofie viguroas, etic.
Evident c Nichita a preluat echivalentele simbolistice unanim uzitate, adugndu-le doar un tu
de lirism personal. Astfel, pasrea nu e dect un termen profan pentru spirit, aa cum
aripile sunt ferestre spre alte lumi, iar oul este mormnt i leagn al spiritului, un simbol al
ciclicitii deci.
n prima parte din Elegia a noua, undeva, pe Terra - o planet oarecare din Univers - , e pe
punctul de a se nate spiritul, contiina i sinele unei vieuitoare vremelnice. Fiina care se nate
sprgnd coaja unui ou negru e jumtate om, jumtate pasre (sentimentul unei aripi mi curgen spinare, senzaia de ochi i caut o orbit; sare din mine un fel de plisc; refuz s fie un
obelisc ira intim, curbat), altfel spus materie i spirit deopotriv, gravitaie i levitaie.
n a doua parte a elegiei, neabandonnd metafora oului, Nichita dezvolt tema aspiraiei spre
perfeciune, prin spargerea succesiv a cojilor netiinei: Sar cojile negre deodat i iat-m,
suav, nchis ntr-un ou mult mai mare. E legea ciclicitii, a ascensiunii n spiral. Fiecare ciclu
(cretere, apogeu, descretere) nseamn acumulare de informaii i experiene, deci evoluie.
Apoi, dup un popas n Hiperboreea, se declaneaz un nou ciclu, pornind de data aceasta de la
acumulrile anterioare. Coaja oului e cu mult mai mare.
(La fel i lumile se nasc i mor fr ncetare. Soarele apune i rsare. Rurile se vars n mare, se
fac nori de ploaie sau zpad, pentru ca firicelul de izvor s devin iari ru).
n virtutea legilor universale, componentele vii ale creaiei sunt plasate n sisteme deschise,
evolutive.
Din aceast perspectiv, moartea propriu-zis nu exist, ci este doar o etap ce marcheaz
sfritul unui ciclu. Dup stadiul de repaus hiperboreean, va urma implicit, nu naterea, ci renaterea. Reprezentarea grafic a sistemelor deschise este spirala. Taina acestei legi e nchis n
corpul omului, cci structura moleculei de AND este rspunsul.
Nichita nu a fost strin de legea ciclicitii: Dar tot ce e viu pe pmnt e supus veniciei. Iarba
de ast var n-a pierit, a trecut simplu din ciclu n ciclu, din organism n organism i de unde s
tim c ea nu este chiar pielea ginga a noului nscut (Nichita Stnescu, n Album, 1984, p.
391).
Tema din elegia a noua o regsim i n volumele ulterioare ale lui Nichita, poetul ncercnd s
gloseze pornind de la aceast idee generoas. Astfel, n poezia M asemui cu un copac (vol.
Obiecte cosmice, 1967) imaginea oulor concentrice e substituit cu salturi succesive n astral:
Atunci voi fi ngduit de prieteni, de dumani i voi schimba planeta (). Apoi mi voi schimba
iari planeta, i-aa mai departe, ce monotonie.
Tot n 1967, apare volumul Rou vertical, ce conine poezia Oul cu iris: Sar cojile! La nceput,
privirea d din aripi n unda desprit n delta pe care o face cnd se vars n or, secunda. Un
an mai trziu, poetul nchide tema definitiv, constatnd cu tristee i o uoar und de pesimism,
c perfeciunea e intangibil: O, nu exist nici un ou din care s se nasc lumea trit ru, din

nou, n lumea cea visat i cereasc (Egg, n vol. Laus Ptolemaei, 1968).

== Alte comentarii ==
Alex. tefnescu pune degetul pe ran atunci cnd afirm c Elegia oului, a noua, conine, in
nuce, schema din Iona lui Marin Sorescu, consemnnd faptul c, prin depirea unei limite a
cunoaterii, nu reuim dect s ajungem n faa unei noi limite (Alex. tefnescu, Introducere..,
1986, p. 107). Eugen Simion invoc imaginea barbian a oului i a sinelui care locuiete n sine,
imagine pe care Nichita o folosete pentru a simboliza creaia i drama cunoaterii (Scriitori
romni azi, I, 1978, p. 181). Pentru tefania Mincu, Elegia conine revelaia unei nateri a
Sinelui din sine, o natere care nu are n ea nimic artificial sau magic. E vorba, desigur, de o a
doua natere, cea spiritual, vzut ca infinit pe scara umanului (op. cit. p. 100).

Elegia intai de Nichita Stanescu

.
El incepe cu sine si sfarseste / cu sine./ Nu-l vesteste nici o aura, nu-l / urmeaza nici o coada de
cometa.// Din el nu strabate-n afara / nimic; de aceea nu are chip / si nici forma. Ar semana
intrucatva / cu sfera,/ care are cel mai mult trup / invelit cu cea mai stramta piele / cu putinta. Dar
el nu are nici macar / atata piele cat sfera.// El este inlauntrul - desavarsit,/ si,/ desi fara margini, e
profund / limitat.// Dar de vazut nu se vede.// Nu-l urmeaza istoria / propriilor lui miscari, asa /
cum semnul potcoavei urmeaza / cu credinta / caii...//
Nu are nici macar prezent,/ desi e greu de inchipuit / cum anume nu-l are.// El este inlauntrul
desavarsit,/ interiorul punctului, mai inghesuit / in sine decat insusi punctul.//
El nu se loveste de nimeni / si de nimic, pentru ca / n-are nimic daruit in afara / prin care s-ar
putea lovi.//
Aici dorm eu, inconjurat de el.// Totul este inversul totului./ Dar nu i se opune, si / cu atat mai
putin il neaga:// Spune Nu doar acela / care-l stie pe Da./ Insa el, care stie totul,/ la Nu si la Da
are foile rupte.// Si nu dorm numai eu aici,/ ci si intregul sir de barbati / al caror nume-l port.//
Sirul de barbati imi populeaza / un umar. Sirul de femei / alt umar.// Si nici n-au loc. Ei sunt /
penele care nu se vad.// Bat din aripi si dorm - / aici,/ inlauntrul desavarsit,/ care incepe cu sine /
si se sfarseste cu sine,/ nevestit de nici o aura,/ neurmat de nici o coada / de cometa.//
Unii critici au facut analogii cu Cartea intai (a Genezei) din Vechiul Testament, altii au preferat
varianta interpretarii din prisma istoricitatii cuvantului, iar Nicolae Manolescu a dat o sentinta
dura: astfel de versuri nu contin reprezentari concrete (vezi Nicolae Manolescu, Daimonul
meu vine de departe, in Album, 1984, p. 330), motiv pentru care l-a catalogat pe Nichita ca
fiind un poet abstractionist, cu radacini in suprarealism.
In opinia noastra, premisa stanesciana este de factura spirituala, insa aceasta nu are ca punct de

pornire divinitatea suprema consacrata a religiei crestine Dumnezeu -, ci un discurs poetic

valoros despre un spirit pur depersonificat. De aceea, el nu poarta nici un nume (sau, cu
indulgenta, ar putea purta numele tuturor divinitatilor supreme).
Cei care l-au facut pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea oamenilor au fost misticii. Dat fiind
contextul istoric al zamislirii religiilor, putem privi cu ingaduinta acest demers. Insa, in pragul
mileniului trei - ne avertizeaza Nichita - nu mai putem defila cu prapori si icoane in maini alaturi
de un Dumnezeu cu chip de om, ravasit de pasiuni si sentimente.
De aceea, spiritul pur nu are un aspect descriptibil, nu are chip si nici forma. Putem spune
doar ca el exista cu certitudine si se afla atat de aproape de noi, incat cei care descopera pe
neasteptate acest lucru se cutremura, caci el este locatarul templului din sufletul fiecaruia. Este
esenta lucrurilor vazute si intuite, precum si a legilor statornice din Univers.
Nichita ne invita deci sa renuntam la imaginea unei divinitati care ne priveste cu ochii, ne asculta
cu urechile si ne vorbeste cu gura, imbracat in haine de epoca, lungi si purpurii sau dupa moda
timpului in care a fost creat fiecare.
Nichita zice: Ar semana intrucatva cu sfera, dar mai precis el este (...) interiorul punctului,
mai inghesuit in sine decat insusi punctul. Altfel spus: universul colapsat intr-o boaba de
samanta sau samanta nascatoare de alt univers.
Tot Nichita spune: El incepe cu sine si se sfarseste cu sine. Sub semnul acestei ciclicitati
cosmice are loc curgerea timpului. Materia se comprima si expandeaza dupa legi precise intr-un
spatiu infinit, iar spiritul pur pluteste peste aceste ape ale tacerii. Dar si cosmosul nu este decat
un punct. Traim in interiorul unui punct. Istoria noastra nu este decat istoria punctului. Ceea ce
este inlauntru celui mai inlauntru, si e putin (Nichita Stanescu, Dues puerilis, Carlova, vol.
Cartea de recitire, 1972).
El, unicul, afla si omega, incepe prin a muri. Iar capacitatea de a reinvia apartine nimicului,
ispasit prin punct (Respirari, 1982, p.104).
Dumnezeu moare si renaste o data cu fiecare univers, proclamand de fiecare data victoria vietii.
Dar nu neaparat viata de pe Terra, o planeta din constelatia Calea Lactee.
De aceea, Dumnezeu nu trebuie identificat cu fenomene ale naturii sau cu efecte ale climei de pe
Pamant.
Nu e un batran cu barba carunta calatorind pe nori sau in nave spatiale.
Dumnezeu nu e un monarh, nici presedintele vreunei republici si oamenii nu sunt sclavii sau
slujitorii lui. Dumnezeu nu e patimas, nici razbunator, nici iubitor de oameni. Fiintele de pe
Pamant nu-i pot conferi sentimentele, obiceiurile, nazuintele sau visele lor.
Nu exista cate un Dumnezeu pentru fiecare religie si deci nimeni nu-l poate revendica ca pe cel
adevarat. Desi exista mai multe religii.