Efortul de a înţelege Universul este unul dintre puţinele lucruri

care ridică viaţa omului deasupra condiţiei sale de simplu

participant la o dramă, conferindu-i în schimb ceva din
măreţia unei tragedii.

S. Weinberg

Unul din lucrurile cele mai frumoase în viaţă e să ai o privire

clară de ansamblu asupra conexiunilor.

A. Einstein

Mamei mele ca o dovadă de ascultare la îndemnul de a privi

cerul, adesea, pentru a nu mă rătăci şi pentru a fi mereu cu
ea.
 INTRODUCERE

Cunoaşterea micro şi macro Universului constituie una dintre cele mai fascinante capitole ale cunoaşterii umane şi,
în acelaşi timp, mai înălţătoare pentru om.
Pornind de la această convingere, autorul a purces la redactarea acestei lucrări (modestă prin nivelul ştiinţific şi
didactic), fără a fi avut intenţia şi nici autoritatea profesională de a scrie un „tratat“ de microfizică şi
astrofizică/astronomie – acestea sînt doar „prima lui dragoste” –, limitîndu-se a oferi spiritelor curioase, dornice de
elevare, un ABECEDAR enciclopedic în domeniu, un îndemn la MEDITAŢIE şi un STIMUL pentru studiul
aprofundat al acestor sectoare ale ştiinţei.
Sintetizarea acestei enciclopedii, de largă adresabilitate, a impus o schematizare amplă a materialului, unele
formulări riscant de aproximative, numeroase „rotunjiri“, condensări, simplificări şi chiar omisiuni a unor detalii (fără
a face concesii rigorismului ştiinţific), ce nu s-a crezut a fi strict necesare unui proces iniţiatic.
Dacă au rămas (şi au rămas !) aspecte elementare neredate sau insuficient clarificate (în pofida abundenţei de
informaţii), vina este în primul rînd a autorului şi apoi a constrîngerii la neutilizarea unui aparat matematic explicativ,
dar sperăm să fi realizat minimul necesar.
Autorul este conştient că în cuprinsul lucrării s-au strecurat inadvertenţe (îndeosebi informaţii neactualizate), dar
speră ca ele să nu impieteze asupra formării unei mulţumitoare imagini de ansamblu asupra domeniilor tratate.
Dacă asupra celor citite în această carte veţi mai medita, dacă ea v-a adus o cît de mică noutate sau clarificare în
cunoştinţe, dar mai ales dacă ea v-a indus o corectare a atitudinii faţă de semeni, viaţă, moarte şi Univers, atunci cartea
şi autorul şi-au împlinit misiunea.

Autorul.
CUPRINS 58. Strălucirea aştrilor – pag. 208
59. Culoarea stelelor – pag. 209
1. Timpul – pag. 1 60. Densitatea şi presiunea în stele – pag. 209
2. Spaţiul – pag. 28 61. Spectrul aştrilor – pag. 210
3. Materia – pag. 33 62. Vîrsta stelelor – pag. 213
4. Antimateria – pag. 38 63. Mişcarea stelelor – pag. 214
5. Informaţia – pag. 40 64. Rotaţia aştrilor – pag. 214
6. Atomul – pag. 45 65. Depărtarea aştrilor – pag. 216
7. Electronul – pag. 52 66. Gigantele roşii – pag. 217
8. Nucleul atomului – pag. 55 67. Stelele pitice albe, roşii, brune, negre –
9. Protonul – pag. 61 pag. 218
10. Neutronul – pag. 62 68. Nebuloase – pag. 219
11. Quarcul – pag. 63 69. Stele variabile – pag. 222
12. Neutrinul – pag. 63 70. Nove – pag. 223
13. Tahionul – pag. 64 71. Supernove – pag. 224
14. Interacţiuni fundamentale – pag. 65 72. Stele neutronice şi pulsari – pag. 225
15. Materia-cîmp – pag. 71 73. Gaura neagră – pag. 228
16. Lumina – pag. 77 74. Formaţiuni stelare – pag. 233
17. Radioactivitatea – pag. 83 75. Stele binare – pag. 234
18. Molecula – pag. 87 76. Stea polară – pag. 236
19. Stări de agregare – pag. 89 77. Constelaţii – pag. 236
20. Elemente chimice – pag. 93 78. Gravitaţia şi aştrii – pag. 240
21. Viul – pag. 96 79. Deplasarea spre roşu – pag. 244
22. Mecanica cuantică – pag. 102 80. Radiaţia cosmică – pag. 245
23. Principiul de incertitudine – pag. 105 81. Prezentaţia stelelor – pag. 245
24. Vidul cuantic – pag. 107 82. Refracţia luminii provenite de la aştri –
25. Teoria relativităţii – pag. 110 pag. 247
26. Legea contrariilor – pag. 116 83. Albedoul – pag. 247
27. Cauzalitatea – pag. 116 84. Soarele – pag. 248
28. Hazardul – pag. 122 85. Sistemul nostru solar – pag. 257
29. Catastrofa – pag. 124 86. Vulcan – pag. 259
30. Haosul – pag. 125 87. Mercur – pag. 259
31. Posibilul – pag. 127 88. Venus – pag. 260
32. Necesitatea – pag. 128 89. Terra – pag. 262
33. Simultaneitatea – pag. 128 90. Luna – pag. 272
34. Energia – pag. 128 91. Marte – pag. 282
35. Masa – pag. 134 92. Phaethon – pag. 283
36. Mişcarea – pag. 135 93. Asteroizii – pag. 284
37. Forţa – pag. 139 94. Jupiter – pag. 285
38. Viteza – pag. 140 95. Saturn – pag. 288
39. Temperatura şi căldura – pag. 142 96. Uranus – pag. 290
40. Forma fizică – pag. 146 97. Neptun – pag. 292
41. Simetria – pag. 150 98. Pluto – pag. 293
42. Realul – pag. 152 99. Planeta X – pag. 294
43. Finitul şi infinitul – pag. 158 100.Mersul planetelor – pag. 295
44. Astronomia şi astrofizica – pag. 160 101.Alinierea planetelor – pag. 300
45. Universul – pag. 161 102.Comete – pag. 300
46. Radiaţia termică de fond a Universului – 103.Meteoriţi – pag. 306
pag. 178 104.Coordonate astronomice – pag. 313
47. Galaxii – pag. 179 105.Sensibilitatea vizuală şi observaţia
48. Mediul intergalactic – pag. 186 astronomică – pag. 318
49. Mediul interstelar – pag. 187 106.Spectrul electromagnetic şi observaţia
50. Galaxia noastră – pag. 189 astronomică – pag. 321
51. Quasari – pag. 193 107.Instrumentele astronomiei – pag. 326
52. Stele – pag. 194 108.Astrologia – pag. 335
53. Energia stelelor – pag. 198 109.Omul şi Universul – pag. 336
54. Mărimea stelelor – pag. 206 110.Psihologie şi astronomie – pag. 337
55. Masa stelei – pag. 206 111.Epilog – pag.339
56. Luminozitatea aştrilor – pag. 207 Bibliografie selectivă – pag.
57. Temperatura stelelor – pag. 208
1. Timpul
Timp = eu sînt. G. Marcel

Distincţia dintre trecut, prezent şi viitor este numai o iluzie, oricît ar fi ea de persistentă. Α. Einstein

Trebuie să aşteptăm ca zahărul să se dizolve. H. Bergson

► Timpul, noţiune de mare generalitate şi subiectivism, se lasă cu dificultate definit şi descris în caracteristicile
generale şi deloc în cele esenţiale.
Făcînd parte din categoria noţiunilor noumenale (viaţă, moarte, Dumnezeu etc.), ce nu pot fi înţelese decît prin
limitele lor, timpul nu poate primi o definire exhaustivă.
Potrivit celor mai frecvente etichetări, timpul ar fi: ● una din dimensiunile fundamentale de existenţă ale materiei
(aceasta se exprimă doar prin mişcare) şi relevă durata, ordinea şi succesivitatea stărilor (ele se înlocuiesc una cu alta)
şi proceselor realităţii devenirii ei, fără raportare la ceva exterior ca sistem de referinţă;● o coordonată-etapă în
devenirea Universului, mai ales într-o viziune filozofică;● un instrument prin care ordonăm şi fixăm realitatea
(devenirea);● o proprietate informaţională a materiei (expresia manifestării şi schimbării organizării ei – altfel spus,
forma dinamică de existenţă) sau „scheletul” materiei (fără el n-ar fi posibilă mişcarea);● expresia celei de a patra
dimensiuni a spaţiului;● o reflectare a modului nostru de a fi, cel puţin pentru această etapă de conştientizare;● o
caracteristică a fluxului de informaţii;● „tensiunea fundamentală” (sau expresia expansiunii Universului);● prezent
acumulat şi prezent potenţial;● apariţie şi dispariţie (pulsul devenirii);● legitatea structurării gîndirii (sensul ei) şi
implicit cunoaşterea (sau continuarea ei în asociere cu gîndirea, aceasta din urmă neputînd fi decît în timp);● graniţa
pentru dimensiunea fizică a omului;● expresia părţii în unitate;● dimensiunea sacră a vieţii (deoarece are început şi
sfîrşit, iar timpul în afara vieţii nu ar mai avea sens) – respectiv, trecerea de la naştere spre moarte;● capacitatea
omului de a recunoaşte succesiunea (devenirea comună a lui „anterior“ şi „posterior”);● cauza-efect şi efectul-cauză;●
un „necunoscut necesar” (asemeni lui Dumnezeu sau a morţii);● un efect al certitudinii (determinării) fundamentale
din structura Universului;● expresia „fiziologiei” Universului, deci calea destinului;● un atribut al existenţei („a fi” în
Spaţiu);● operaţionalul dintre contrarii;● „calea de rulare“ a forţelor de interacţiune sau raportul armonic dintre
interacţiuni;● seria de momente succesive din care se compune omniprezenta mişcare;● schimbare fără repetiţie;●
expresia prezenţei „ultimului” Creator;● legea „mamă”;● conţinutul, nu marginea Universului;● „suflet în dilatare“,
„sufletul” Universului (deci şi al nostru !) sau „viaţa” sufletului Universului (trecerea dintr-o stare în alta);● gînd şi
simţire (orice activitate mintală implică timp);● direcţie în Univers (spaţiul nu are prin sine aşa ceva);● bariera sau
distanţa dintre creaţie şi Creator (sau Cosmos);● creaţie (fenomen + fenomen) sau/şi factorul de (relativă) fragmentare
a Universului (altfel spus, extensia Universului);● un specific al locului;● coagent de vehiculare a informaţiilor;●
factorul ce instaurează şi susţine ordinea (implicit devenirea);● cauza primă;● „numeral natural” (dacă ne limităm la
caracteristica sa de ritm);● o dimensiune a Eului;● factorul ce preîntîmpină ca totul să fie dat dintr-o dată şi respectiv
să nu fie;● o expresie a asimetriei Universului;● „forma pură a simţului intern” (I. Kant);● „gîndirea activă a lui D-
zeu” (F. W. J. Schelling) (din acest motiv, probabil, Vechiul Testament nu ne spune dacă D-zeu a creat timpul);● un
sistem de relaţii în evoluţie (în uzul matematicienilor);● un spaţiu unidimensional continuu, dar care se pretează a fi
cuantificat în unităţi discrete;● suportul fiecărei forme sau fenomen;● o frînă, un impuls sau un moderator al
devenirii;● ceea ce ceasurile par să măsoare;● suportul relativităţii;● ceea ce poate fi cunoscut; ● un mod de a percepe
ambientul; ● (întruchiparea Satanei, o „eroare“ a Creatorului, „pedeapsa“ aplicată viului, un element „dizident“ din
Opera Creatorului etc. – aceasta, deoarece imaginaţia şi diversele „interese“ pot atribui timpului aproape orice însuşire,
el avînd „calitatea“ de a suporta aproape orice etichetare);● unul din părinţii Universului; ● expresia „confruntării”
între divinităţi; ● „creier”; ● „Timpul este fiinţa care, în calitatea sa de a fi, nu este, iar în calitatea sa de a nu fi, este.”
(G.W.F.Hegel);● Arhitectul, Constructorul şi Distrugătorul Universului.
(De remarcat că punînd întrebarea „ce este timpul ?”, înseamnă a postula, implicit, că timpul „este” !)
În limba română, termenul timp se poate referi şi la ansamblul stărilor meteorologice. Aceasta, probabil, în urma
asocierii momentului din zi ca reper de timp (în funcţie de poziţia Soarelui văzut pe bolta cerului), cu aspectul meteo al
bolţii cereşti.
Tot astfel, termenul vreme se referă deopotrivă la timpul cronologic şi la starea meteo.
► Timpul nu poate fi: ● „Suprema Fiinţă” – ar însemna să obiectualizăm atît timpul, cît şi Suprema Fiinţă (subiectiv,
fiinţa şi timpul se determină reciproc fără să se poată substitui, astfel că timpul nu este fiinţă, iar fiinţa nu este timp);●
domeniul dislocuit, ori asimilat de Universul aflat în expansiune;● cauza sau efectul interacţiunilor fundamentale din
Univers, sau nu în mod direct;● un tip de interacţiune fundamentală, dar ideea este fascinantă (vezi şi pseudoparticula
de timp);● obiectual, deci nu este ceva de ordinul fiinţării (nu este în timp);● expresia antigravitaţiei, dar se fac unele
speculaţii pe această temă.
Existenţa unui cîmp fizic temporal este puţin plauzibilă, dar ea are numeroşi susţinători…tăcuţi.
► Funcţia timpului: După cum se poate observa din multiplele definiţii ce i se pot da, timpul s-ar regăsi peste tot în
Univers – nimic nu se întîmplă în/fără timp – şi ar avea următoarele funcţii: ● coordonează mişcarea în Univers (partea
este influenţată şi dependentă de timp, nu ansamblul);● susţine „logic” ritmul devenirii, fiind coagent al schimbării;●
susţine informarea ordonatoare şi orientarea locală (asemănător oscilatorului dintr-un procesor);● permite
cuantificarea (introducînd „unitatea“) şi astfel posibilitatea raţională a prognozării;● susţine fundamental actul
cunoaşterii şi analizei logice;● realizează măsura înaintării gîndirii.
Rolul timpului are evidenţă doar în domeniul „de mijloc” al Universului (unde relevă spaţiul şi compune mişcarea
materiei), iar la extremităţi spaţiale (sub 10 -16cm şi peste 15 ani-lumină) îşi pierde relevanţa.
► Noţiunea de timp este inoperantă la nivelul Universului ca întreg şi al particulelor elementare, la nivelul cuantelor
şi fenomenelor desfăşurate cu viteza luminii, în stările de amnezie parţială sau deplină şi de privare totală de repere
ciclice.
► Realitatea absolută a timpului nu poate fi acceptată, deoarece: ● nu există în absenţa unei conştiinţe, nefiind
operant fizic pentru restul de relaţii în cadrul Universului;● nu are existenţă obiectivă (nu există în sine – lucru în sine
însemnînd ceva care există independent de percepţia noastră) – de aici rezultă şi absenţa unui criteriu precis pentru
orientare în timp;● caracterizează partea, nu întregul;● nu poate fi comparat;● nu poate fi creat sau distrus;● este
incomensurabil, iar ceea ce este incomensurabil nu există (ceasul nu măsoară timpul !);● se prezintă ca fiind bivalent:
real (în calitate de atribut inalienabil al oricărei existenţe conştiente sau ca măsură a mişcării) şi iluzoriu [a) nu are
existenţă în sine, deci nu este palpabil; b) nu putem influenţa trecutul sau viitorul, iar prezentul nu are durată (de unde
ar rezulta că nu avem liber arbitru !)];● omul se situează în timp şi este determinat de el (nu putem gîndi decît
temporal);● nu putem gîndi Universul ca un întreg;● nu stăpînim toate implicaţiile fenomenului timp în Univers;●
vizavi de faptul că noi ne naştem, trăim şi murim, ne apare a fi „suspendat”;● la scara submicroscopicului (unde
realitatea „diferă” de cea a macroscopicului) şi a Universului ca întreg, nu are evidenţă;● nu există efectiv în materie,
ci numai starea de mişcare îi conferă realitate pentru noi;● este doar o dimensiune deductivă umană (noi decelăm în
mişcarea materiei diferenţe pe care le memorăm, apoi le reactualizăm).
Timpul are „realitate” în măsura în care spaţiul are realitate.
„Kronos priveşte dormind şi doarme veghind – zboară odihnindu-se şi se odihneşte zburînd.”
► Timpul nu este o realitate deasupra lucrurilor, ci numai reflexia subiectivă a unor raporturi interlucruri.
Realitatea timpului ni se prezintă ca o limită a materiei şi a noastră ca indivizi unici.
► Ne determină să concepem noţiunea de timp: ● caracteristica de mişcare a materiei;● memorarea schimbărilor
materiei şi a faptelor trăite (dar: ce se schimbă de fapt în Univers [el rămînînd acelaşi]? Cine schimbă şi pe cine
schimbă ? Dispare schimbatul ? Ce se conservă în urma schimbării ? Există schimbare în absenţa observatorului ? –
chestionări ce nu şi-au găsit încă un răspuns acceptabil);● tendinţa de a vedea fragmentar unitatea Universului (în
scopul înţelegerii structurii sale);● conştientizarea etapelor fiinţării (naştere, vieţuire, moarte);● abilitatea noastră de a
analiza, înregistra şi utiliza succesiunea şi devenirea faptelor şi fenomenelor din natură (întreg procesul este reflectat în
conştiinţă);● percepţia conştientă de informaţii (în absenţă, timpul pare a se suspenda);● devenirea noastră biologică
(„omul dă timp realităţii”).
► Timpul se „naşte” în mişcarea materiei (dar nu are formă) începînd de la elementele ei constitutive, pe spaţii
cuantice (informaţia fundamentală a Universului înscrie „timp” în materie – vezi şi programul din codul genetic).
Într-o viziune mai subtilă, timpul derivă din modul în care informaţia se exercită (context în care expansiunea şi
răcirea Universului primesc un rol în fenomenologizarea timpului).
Sub aspect filosofic se apreciază că timpul se naşte şi moare cu fiecare conştiinţă (deci, timpul ar fi o dimensiune
proprie fiinţelor conştiente) şi vieţuieşte prin limbajul interior şi interrelaţional.
► Timpul a „început” o dată cu demararea existenţei materiei în mişcare, pe coordonatele de spaţiu, dar de o
manieră neuniformă. Dacă în urma fenomenului Big-Bang ar fi apărut un mediu perfect omogen, timpul nu s-ar mai
releva (sau nu astfel ?).
De observat în această definire că prin „început” timpul ar fi situat în timp, ceea ce nu corespunde realităţii
(limbajul ne constrînge la această ambiguitate).
În ce raport calitativ s-a aflat timpul cu spaţiul şi materia înainte de momentul 10 –42 s, de la actualul mod de fiinţare
al Universului, nu ştim.
Obiectiv, timpul „începe” odată cu prima fiinţă conştientă care îl măsoară şi cît îl măsoară.
Pentru nou-născut, prima „percepţie”a timpului are loc prin aşteptare, respectiv prin ritmarea prizelor de masă
(astfel, ritmul biologic interferează/armonizează cu ritmul lumii exterioare fiinţei).
În interpretare religioasă, timpul se consideră că ar fi început o dată cu dizidenţa lui Lucifer şi reacţia divină
corespunzătoare.
De ce nu menţionează Vechiul Testament „cînd” a început timpul, rămîne un mister.
► Timpul nu are început şi sfîrşit, deoarece: ● a vorbi de început şi sfîrşit înseamnă a localiza temporal fenomenul
timp, or timpul nu poate fi în timp (şi nici ceva asemănător timpului nu putem concepe);● nu are existenţă în sine (nu
este obiectiv);● este o caracteristică locală a Universului (adică a concentraţiei de masă);● pe măsură ce ne apropiem
de un moment de început sau de sfîrşit, fragmentarea timpului devine infinită;● definirea duratelor este relativă şi
incertă;● timpul minus infinit este imposibil, nu „există” (ar fi în „afara” timpului), iar timpul plus infinit ar însemna
să fie situat în timp;● este incomensurabil între „extremităţi”;● la „extremităţi”, realitatea timpului (ca şi a spaţiului şi
materiei) îşi pierde caracteristicile şi semnificaţia clasică;● este definit de existenţă, iar din afara „existenţei” nu mai
are sens de a vorbi de început şi sfîrşit;● dacă timpul este o realitate de succesiune, cele ce se succed (fenomene sau
forme) pot avea un început şi un sfîrşit relativ, dar nu timpul însuşi;● mişcarea materiei a „început” cu timp şi nu în
timp, ceea ce înseamnă că se poate afirma că timpul (mişcarea) nu a început niciodată şi nu se sfîrşeşte niciodată;●
Universul nu are început şi sfîrşit (în manieră temporală, nici chiar pentru un observator din „exteriorul” Universului)
el nefiind în timp, ci cu timp.
Timpul nu are început şi sfîrşit: timpul doar EXISTĂ (sau „ESTE”) – chiar dacă, există doar ceea ce se poate
raporta la altceva (la ce s-ar putera raporta timpul sau Universul ?)…
► Principalele consecinţe ce decurg din irealitatea unui început şi sfîrşit a timpului: Universul nu are început şi
sfîrşit, nimic în Univers nu are început şi sfîrşit în mod absolut, în Univers nu există determinism absolut, timpul este
aparent.
► Realitatea unui început a timpului ar presupune: ● obiectualitatea timpului;● existenţa unui moment de creaţie şi
implicit un Creator;● un sfîrşit al timpului;● alte relaţii ale timpului cu spaţiul, decît cele cunoscute;● înserarea cu
timp a Universului în Cosmos (a toate iniţiatorul şi cuprinzătorul);● principial, posibilitatea de ieşire-intrare în timp (şi
Univers);● existenţa unui „supra timp”(la infinit).
► Timpul se „suspendă” cînd: ● se „sfîrşeşte” Universul;● materia, la nivel local, colapsează (vezi Capitolul „Găuri
negre”);● fiinţa moare;● observatorul se deplasează cu viteza luminii;● este cuprins într-o analiză matematică.
► Timpul se poate „închide” asupra sa, împreună cu spaţiul (vezi Capitolele „Găuri negre” şi „Teoria relativităţii”).
► „Simţim” că timpul ar trebui să aibă un început, deoarece: ● sîntem obişnuiţi să vedem în jurul nostru toate
fenomenele şi formele avînd început şi sfîrşit;● noi înşine avem un început şi un sfîrşit;● este dificil de găsit raţiuni
pentru un timp nelimitat.
Nu putem gîndi timpul fără origine (excepţie în matematică şi fizică).
► Timpul, pentru Univers ca întreg, poate fi considerat un nonsens sau dovada stării de mişcare care îl
caracterizează (şi din acest motiv fizicienii lucrează cu timpi, nu cu timpul).
► Dacă timpul are realitate doar local, nu înseamnă că ar exista într-un alt timp. Despre timp se poate vorbi doar
subiectiv, el neavînd realitate în sine, iar cînd vorbim despre un spaţiu-timp local nu facem decît să fragmentăm
unitatea, nu să o ilustrăm global.
Un ceva nu se desfăşoară în timp, ci desfăşoară un timp.
► Proprietăţile topologice ale timpului reflectă calităţile lui: unidimensionalitatea, continuitatea, coerenţa, ordonarea
temporală şi unidirectivitatea.
La scara Universului, fenomenul timp ar putea avea şi alte expresii.
Dacă timpul se caracterizează prin „calitate” (este domeniul acesteia), spaţiul se caracterizează prin „cantitate” (este
domeniul acesteia).
► Proprietăţile metrice ale timpului se rezumă la unitate, aceasta reflectînd şi aspectul calitativ al timpului.
► Însuşirile timpului depind de spaţiu, formă (cu referire la viu), starea materiei, energie şi contrarii.
Timpul ar putea avea însuşiri necunoscute nouă, fără ca acestea să-l obiectualizeze.
► Timpul nu este influenţat de cantitatea de materie din Univers, sau viceversa, deoarece timpul nu are realitate
fizică. În termeni relativi, putem afirma că timpul „exprimă” conţinutul de materie din Univers.
► Elementele definitorii ale timpului: durata, existenţa, succesiunea şi coexistenţa stărilor şi a proceselor.
► Durata este: ● un element definitoriu al timpului, exprimînd „cantitatea de schimbare” (debitul de informaţii
recepţionat), adică intervalul (orientat) dintre două fenomene distincte şi succesive (deci, prin „durată” se exprimă
„creaţia”, „măsura” timpului sau, altfel spus, existenţa-devenire);● un fenomen eminamente legat de materia vie (de
„fiinţare”);● seria succesivă a momentelor conştiinţei pe care ea se fixează, iar devenirea îi conferă sens şi echilibru;●
eu conştientizat;● ceea ce este real.
Durata rezultă din unidirecţionalitatea devenirii Universului, cuantificarea spaţiului şi particularităţile psihicului
nostru.
Simţămîntul duratei este dobîndit şi are ca origine conduita şi simţămîntul efortului (oprirea şi începerea acţiunii,
plus oboseala), schimbarea (prezenţă şi absenţă) şi ritmul.
► Caracteristicile duratei: ● este subiectivă ca sens şi obiectivă ca fond (cu reflectare în fiziologia organismului
viu);● se exprimă prin numărul de perioade ce corespund intervalului de timp ales;● fixează limitele în cadrul cărora
un fenomen, un proces sau o formă este el şi nu altceva;● nu este o constantă de timp, sau nu în mod absolut, deoarece
fiind o însuşire preponderent psihologică se dilată şi se contractă în funcţie de cadrul psihofiziologic, iar sub aspect
matematic „nu-şi conţine limitele”;● se defineşte numai împreună cu mişcarea;● exprimarea sa cantitativă se
realizează fie prin comparare (înainte de, mai îndelungat ca, după, mai alert ca etc.), fie prin timpul „fizic” necesar
pentru desfăşurarea unui fenomen sau proces (exprimat în secunde, minute, ore etc.);● are un caracter dual, obiectiv şi
subiectiv (nu există în sine, ci apare ca un atribut al obiectului, fenomenului, procesului, acţiunii şi interacţiunii, pentru
o conştiinţă);● în „interiorul”celei mai mici durate, timpul se suspendă sau primeşte însuşiri indefinibile în limbaj
obişnuit;● exprimă deseori dimensiuni cantitative ce sînt proprii şi spaţiului;● nu poate fi deosebită (separată) de
întinderea de ordin spaţial;● relevă existenţa discontinuităţii în întreg Universul;● este complementul ritmului (are un
aspect de continuificare), decurgînd din discontinuitatea spaţiu-timp;● în asociere cu ritmul poate fi încadrată de
numeral (nu ca sens, ci prin efecte);● relevă „realitatea” timpului, prin raportarea formelor între ele (şi fără a recurge la
un etalon universal);● relevă discontinuitatea şi este în opoziţie (complementară) cu succesiunea ce exprimă
variabilitatea/continuitatea;● este un element de constituire al memoriei (fixînd şi relevînd continuitatea de la
„înainte”, în „după” prin „prezent”);● se suspendă în zona discontinuă;● la nivelul de structurare cerebral uman,
concură la exprimarea stării de conştiinţă (fără durată nu poate exista conştiinţă);● ca sens nu este matematizabilă, ci
numai consecinţele ei în timp;● este „paradoxală” (durata unui aceluiaşi fenomen este diferită pentru diferiţi
observatori aflaţi în mişcare rectilinie şi uniformă faţă de sistemul unde se desfăşoară fenomenul);● este indivizibilă
(fiind un fapt de trăire psihică);● sub aspect psihologic, toate organismele vii, cu excepţia omului, cunosc doar
prezentul (chiar dacă durata este strict necesară psihicului);● sub aspect fiziologic, se reflectă în ritmurile biologice
(parte înscrise în codul genetic, parte impuse de evenimentele ciclice din natură) şi se „simte” numai în starea de
luciditate (deci, cînd există aşteptare, încordare, anticipare);● este percepută ca fiind amplă, cînd receptăm informaţii
mai numeroase sau mai complexe;● modul fizic de evaluare al duratei se face după conţinutul desfăşurării unor
evenimente (deci, viteza este un obstacol pentru aprecierile de durată !), iar aspectele lor informaţionale sînt memorate.
În filozofie se consideră că „conştiinţa duratei este durata conştiinţei”.
► Momentul sau clipa este cel mai scurt interval de timp sub aspect subiectiv (depinde de sensibilitatea organelor de
simţ şi de circumstanţe: sănătate, tensiune nervoasă, vîrstă, acţiunea unor substanţe farmacologice active etc.) care
poate informa şi unifica.
Într-o altă formulare, momentul ar fi mărimea minimă, indivizibilă, din care s-ar compune timpul organismului viu
dotat cu conştiinţă.
Fără moment sau clipă (prezent), timpul nu poate fi înţeles.
Clipa, „unitate a numărului care măsoară” sau unitatea delimitativă a anteriorului şi a posteriorului, nu durează (e
punctul subiectiv), multitudinea lor alcătuieşte „linia” timpului, este permanent una şi aceeaşi, este în permanenţă
identică cu ea însăşi şi aparţine „eternităţii”.
Pragul trecerii de la instantaneu la durată („clipa”) se situează, normal, între 0,03 şi 0,012 s şi este în funcţie de
particularităţile psihofiziologice ale subiectului.
► Succesiunea temporală: ● exprimă caracterul contradictoriu al realităţii cuprinse în categoria de timp sub formă de
continuitate şi discontinuitate, variabilitate şi stabilitate;● este omniprezentă, chiar dacă ea este perceptibilă numai în
anumite limite;● exprimă înlocuirea fenomenelor, proceselor, obiectelor şi stările lor cu altele, una după alta, cu
valoarea calitativ (relativ) egală, dinspre trecut spre viitor;● calitativ se exprimă prin specificul de înlocuire a stărilor
(apariţia de conţinuturi noi, etc.), iar cantitativ se exprimă prin amploarea modificărilor de stare într-o anume unitate
de timp.
Timpul nu cunoaşte superpoziţia, ci doar succesiunea (avem unicitate continuă – un tren „pierdut” este pierdut
pentru totdeauna).
► Existenţa (etimologic, înseamnă „a ieşi din”!) este noţiunea prin care se desemnează unitar: stările depăşite pînă la
momentul prezent; tot ceea ce faptic se împlineşte; potenţialele realizabile ale realităţii.
Pentru conştiinţa reflexivă, existenţa este fiinţare.
Considerăm că existenţa este iluzorie, dacă avem în vedere: ● faptul că nu o putem raporta efectiv la inexistenţă şi
că noi doar o percepem şi experimentăm;● starea ei de independenţă este incertă;● faptul că nu putem rezolva
problema mecanismului modalităţii existenţei.
Ceea ce există se află în cuplaj necesar (?) cu ceea ce nu există.
► Prin existenţă temporală denumim timpul biologic sau timpul fiinţării viului (restul naturii dăinuie indefinit, chiar
dacă „tot altfel”).
► Existîndul este o caracterizare a existenţei, desemnînd existenţa devenită realitate, adică existenţa fiinţînd.
► Coexistenţa exprimă existenţa concomitentă (relativ) a mai multor lucruri, fiinţe sau fenomene, făcînd abstracţie
de spaţiu şi valorile locale ale timpului. Spre exemplu, coexistăm cu steaua „X” în pofida faptului că aşa cum ni se
prezintă ea acum era de fapt cu mult timp în urmă, iar în prezent ea ar putea să nici nu mai existe ca stea.
► Simultaneitatea este un aspect particular al coexistenţei şi desemnează apariţia sau desfăşurarea a două sau mai
multe fenomene sau procese în acelaşi timp local.
Deoarece prezentul depinde de un sistem de coordonate, rezultă că: ●este imposibil să se stabilească simultaneitatea
absolută a două evenimente;● simultaneitatea unor evenimente are sens numai în raport cu un anumit sistem inerţial
fix;● două evenimente pot apărea simultane unui observator şi succesive altuia, în funcţie de sistemele de referinţă pe
care le-au ales;● două evenimente ce par simultane unui observator, încetează de a-i mai părea astfel dacă el,
observatorul, se pune în mişcare;● interacţiunile dintre evenimentele materiale nu au loc instantaneu (sîntem în
imposibilitatea de a observa în mod absolut evenimentele în „prezent”);● datorită limitării vitezei maxime în Univers,
sîntem în imposibilitatea de a observa, în mod absolut, evenimente „prezente” (în momentul în care observăm un
eveniment, acesta a avut deja loc – evident, cu diferenţe de la nesemnificativ pînă la numeroşi ani-lumină).
► Ritmul este: ● seria de evenimente ce reapar la intervale egale sau simetrice în timp (cu predictibilitate din punct de
vedere matematic);● un efect „insular” în haos, deci este un factor ordonator;● mişcare plus numeral („numeral
obiectiv”);● „echilibrul” timpului (implicit şi al spaţiului);● pentru un observator uman, un şir de fenomene ce se
succed la intervale de durată, variabilă sau nu, însă, reglate conform unei legi;● periodicitate percepută direct
(senzitiv) sau indirect (instrumental);● cadrul schimbării, mişcării şi ordonării cauzalităţii;● timp de relaxare-
reorganizare moleculară şi atomică;● (cu aproximaţie) actualizarea spaţiului;● „pulsul lumii”;● mişcare ordonată într-
un anumit mod.
► Ritmul: ● are obiectivitate şi se înscrie în expresia informaţiei fundamentale a Universului (ceea ce se manifestă nu
poate fi decît cu ritm);● este prezent în structura tuturor sistemelor din Univers;● este alcătuit, principial, dintr-o
succesiune de secvenţe: tensiune  detentă (repaus relativ)  acumulare  tensiune ş.a.m.d. (altfel exprimat, se
compune din mişcare plus durată sau perioadă);● se naşte la nivelul vidului cuantic şi se prelungeşte prin interacţiunile
fundamentale în întreg Universul;● adesea, se prezintă ca o pulsaţie;● caracterizează forma, mişcarea şi implicit
materia;● nu este o sursă de energie, dar este o însuşire a acesteia (în cazul omului, ritmul poate lua, psihologic,
aspectul unei pseudo surse de energie şi echilibru);● este baza obiectivă a „măsurării” timpului;● evidenţiază aspecte
cantitative ale structurii temporale;● este omniprezent;● se manifestă mai evident şi cu consecinţe mai directe şi
importante (necesare) în domeniul materiei vii;● se implică în succesiunea fazelor diferitelor „întinderi” ale existenţei
şi în evidenţierea unor fenomene de tipul continuu-discontinuu, reversibil-ireversibil, simetrie-asimetrie;● apare ca
proiecţie (ordonată) a repetabilităţii relative în dezvoltarea ireversibilă a structurii temporale;● separă, relativ, zone de
spaţiu-timp;● ordonează armonic devenirea în Univers.
► Bioritmul este ritmul localizat în lumea vie – celulă, ţesut, organ şi organism (întreaga biologie este dominată de
ritmuri, cum ar fi, spre exemplu, circulaţia sanguină, respiraţia sau activitatea creierului). Altfel spus, bioritmul (un
ceas ce permite măsurarea timpului biologic) este ritmul care se implică în fiziologie şi care persistă în diferite condiţii
de constanţă a factorilor ambientali, inclusiv a celor cunoscuţi că sincronizează ritmul.
Bioritmurile exprimă oscilaţiile ordonate, periodice şi autoîntreţinute ale funcţiilor diverselor segmente ale viului,
în cicluri repetitive cu caracter aproximativ fix.
Bioritmul reflectă: ● modul de adaptare (armonizarea organismelor la factorii de mediu, aproape toţi caracterizaţi
prin oscilaţii neuniforme);● modul de armonizare interioară a diverselor tipuri de oscilaţii (tensionare  detensionare
etc.) proprii fiecărui organism.
Viul poate fi considerat ca o piramidă de ritmuri specifice, interindependente şi armonice.
► Ritmul se implică în starea de conştienţă, de la procesele electrofiziologice ale creierului pînă la procesele de o
subtilitate ce se sustrage punerii în evidenţă fizică. Un individ supus unui ritm monoton, spre exemplu de rotire, suferă
modificări ale performanţelor mintale de o manieră uimitoare, sau, dacă se intră (prin ritm) în starea numită de
„transă”, sînt posibile performanţe de informare şi de localizare spaţială a unor fenomene ce par a transcende timpul şi
spaţiul.
În urma mişcării ritmice, atenţia este (poate fi) tot mai accentuat fixată spre percepţia interioară, iar timpul primeşte
valenţe aparte.
Reţine atenţia şi faptul că informaţiile (evenimentele) care survin mai alert sau mai lent decît anumite valori
specifice, sînt „insesizabile” pentru noi.
► Amplitudinea ritmului depinde de informaţia fundamentală sau, mai concret spus, de nivelul sistemului material,
de criteriile de referinţă, de interacţiunea fundamentală predominantă şi de statutul local al timpului (timpul se scurge
în ritmuri diferite pentru diferiţi observatori).
► Ritmul: ● devine rezonant cînd într-un sistem fizic este indus (impus) sau modelat de către ritmul unui alt sistem
fizic; ● este armonic cînd reprezintă un multiplu al ritmului de referinţă.
► Relaţia între timp şi ritm: Ritmul nu este timp, ci un element de „fenomenologizare” a acestuia. Deci, ritmul
numai aparent (pentru observatorul uman) împarte timpul, prin fenomene sensibile pentru percepţia noastră, în
perioade ale căror durată totală sînt egale între ele sau care se repetă după o lege (deci, ritmul devine timp cînd i se
ataşează durată).
Ritmul nu conferă sens (înainte - înapoi) timpului, dar sensul timpului utilizează ritmul pentru evidenţierea
sensului.
Că ritmul nu împarte real timpul, rezultă din însăşi caracterul neobiectual al timpului.
► Relaţia între timp şi frecvenţă: sînt mărimi intim corelate, unitatea de frecvenţă (hertz-ul, pentru domeniul
electromagnetic) fiind inversul unităţii de timp (secunda).
► Relaţia între timp şi densitatea materiei nu poate fi pusă în evidenţă cu certitudine.
► Nu ştim dacă există un ritm de fond în Univers; un ritm-reper este posibil şi probabil să existe.
► Relaţia între ritm şi numeral: numeralul poate ordona, iar timpul mijloceşte această însuşire.
► Relaţia între ritm şi formă: fiecare formă fizică are un ritm rezultat din ansamblul microritmurilor ce-l animă
(materia fiind în mişcare permanentă), dar din aceasta nu rezultă că ritmul ar defini forma sau viceversa.
► Sistemele materiale cu cele mai numeroase şi dense ritmuri sînt sistemele vii, iar între acestea pe primul loc se
situează omul.
Structura vie se fundamentează pe un număr imens de ritmuri şi în plus ea receptează şi emite ritmuri (rezonează).
► Relaţia între ritm şi informaţie: ● ritmul este un mod de exercitare a informaţiei ordonatoare şi constructoare;●
fiecare tact din ritm este însoţit de un set de informaţie modelatoare inedit sau repetat;● cu cît informaţia este mai
amplă, reclamă un ritm mai alert sau un buchet de ritmuri (la nivelul particulelor elementare, acest aspect este puţin
cunoscut şi posibil să ne rezerve numeroase surprize).
► Prezentul este clipa fiinţării conştiente ce departajează trecutul, ce nu mai este decît memorat, de viitorul încă
nedevenit, dar estimat a surveni, iar prin fluxul lor se constituie durata (după cum punctul în mişcare naşte linia).
Altfel spus, prezentul este un segment (inconsistent) de timp ce reprezintă evenimente „îngheţate” pe durata
sintetizării, conştientizării lor, ceea ce se realizează în mod obişnuit pe parcursul a 0,8 - 1,2 secunde.
► Prezentul: ● are realitate în măsura în care acordăm timpului realitate; ● nu are întindere (nu poate fi punctual; ar
exclude trecutul şi viitorul), ci intensitate (subiectiv);● nu cunoaşte cauzalitatea (aceasta poate fi concepută numai în
timp);● este atemporal (neavînd întindere);● este indivizibil şi „continuu”;● nu reiterează trecutul;● „consumă” viitor
şi „generează” trecut;● nu poate fi infinit scurt sau lung;● nu poate fi instantaneu, ci durativ.
În planul trăirii conştiente, timpul prezent predomină la copii (dar fiinţa conştientă nu se poate situa numai în
prezent !).
► Sub aspect filosofic, prezentul este: ● Eu (sînt);● „răscruce de drumuri“; ●”starea de Dumnezeu”;● un „punct” de
timp;● o faţă a lui Janus Bifrons (zeul începutului şi sfîrşitului);● aspectul „real” al timpului (psihologic);● zona de
trecere între starea şi forma existentă şi cea inexistentă;● actul trecerii posibilităţii în realitate;● ceea ce desparte (dar
prezentul este indivizibil, deoarece nu i se pot reduce proporţiile);● dovada că noi sîntem deopotrivă în timp şi alături
de el (prin ceva), putîndu-l „observa”;● dovada existenţei (pentru ca un ceva să existe, trebuie să aibă o anumită
stabilitate, oricît de mică ar fi ea, ceea ce se relevă prin „prezent”);● diferenţa dintre trecut şi viitor, ce susţine actul de
gîndire, comunicare şi acţiunea; eternitatea (iar de ea beneficiază doar conştiinţa);● săgeata devenirii (indicator al
trecutului şi viitorului);● certitudinea unui trecut şi al unui viitor (fără ele prezentul însuşi nu s-ar mai defini, deci
prezentul implică obligatoriu un trecut şi un viitor);● singura realitate posibilă sau… o iluzie (nu este instantaneu, ci
durativ);● finitul din infinit (punctul);● un aspect al conştienţei;● ceea ce desparte cele două feţe ale dualităţii
reflectate într-o conştiinţă, oricare ar fi ea;● trecut condensat, mai mult sau mai puţin conştientizat (trecutul poate fi
evocat doar cu ajutorul unui discurs prezent – deci, amintirea are loc întotdeauna în prezent !);● domeniul libertăţii
„absolute“ (dar, de nestăpînit…); ● voinţă (sau limitele ei);● idee;● trecut în sau spre viitor.
Prezentul absolut nu există, el fiind doar o iluzie (şi totuşi, pentru unii filosofi prezentul este totul – aici, acum,
eu…). Aceasta, deoarece niciodată nu ajunge să deţină realitate (durată), constînd dintr-o permanentă destrămare a
ceva ce nu a existat niciodată („moare născîndu-se”).
► Sub aspect psihologic, prezentul este: ● timp „sensibil” (durata conştientizată a unui stimul);● timp absolut;● un
efect de conştienţă;● memorie reflectată în conştiinţă;● certitudinea fiinţării (reiterarea continuă a lui sînt în
conştiinţă);● „intervalul“ de plăcere (fericire) sau durere;● consecinţa actului de percepţie senzitivă (iar trecutul şi
viitorul sînt un efect de gîndire/conştiinţă);● dimensiunea de vieţuire animalică;● „interiorul”;● graniţa dintre trecut şi
viitor („înainte“ şi „după”);● un contact real cu timpul;● Eul absolut (sesizare de sine);● dimensiunea de
durată/continuitate în care se desfăşoară conştienţa (intervalul situat între 0,0015 şi 0,75 sec. între două evenimente
consecutive), respectiv intervalul în care memoria de durată preia informaţia de la memoria imediată;● realitate
„absolută”;● „întregul”(viaţa şi moartea, vechiul şi noul, regretul şi speranţa, trecutul şi viitorul);● măsura capacităţii
de concentrare a atenţiei;● („tot timpul”, în modul de viaţă a unor persoane).
Noţiunea de prezent este o achiziţie recentă (corespunzătoare stadiului reflexiv), ceea ce explică şi de ce ea este cea
mai frecvent tulburată şi se suspendă cel mai uşor.
Prezentul pare a se înrudi cu actul de voinţă şi acţiune imediată.
► Între două momente de prezent nu avem timp, doar ordine (sau un rudiment de timp).
► Sub aspect fizic, prezentul este: ● un nonsens;● durata-clipă de 10-21 secunde, ce corespunde transformării
fotonului în perechea electron-antielectron;● un cvasi reper local (la scara Universului nu există şi nici nu poate fi
conceput, după cum nici timpul viitor !) în timp cronologic;● număr al mobilului;● ceea ce relevă discontinuitatea;●
oscilaţia elementară a mişcării.
În fizică/astrofizică, prezentul este punctul „0” din figura 1. 1.
► Teoria relativităţii generalizate nu acceptă o semnificaţie absolută, universală a momentului de prezent.
Prezentul este finit, el durînd temporal cu atît mai mult cu cît locul evenimentului este mai depărtat de observator.
Explicaţia se bazează pe faptul că acţiunile nu se pot vehicula cu viteză supraluminică.
► Uneori se spune că prezentul ar fi timpul întreg, deoarece prezentul a fost pregătit de tot timpul trecut şi el
pregăteşte tot timpul viitor (fără prezent nu există trecut şi viitor), iar în ipoteza „ordinii înfăşurate”, prezentul este un
„punct-imagine” pe un timp fără un trecut şi un viitor real.
► Prezentul este paradoxal, deoarece: ● nu se cunoaşte pe sine (este nevoie de o durată pentru a fi înregistrat, iar
atunci se situează în trecut);● procesele psihice nu se reflectă instantaneu în conştiinţă;● este „veşnic”;● este exclusă
posibilitatea de a acţiona asupra trecutului şi viitorului;● în condiţii excepţionale (spre exemplu, stimularea fizică a
unor zone pe creier), trecutul poate fi retrăit (subiectiv) simultan cu prezentul, de o manieră sui-generis; – nu este
restrîns la un moment al timpului infinit de scurt.
► Viitorul este suma de fenomene previzibile şi imprevizibile ce urmează, repetat, clipelor de prezent.
► Sub aspect filosofic, viitorul este:● iniţiatorul timpului;●„sensul” prezentului;● „ceea ce nu eşti încă”;● veşnicia; ●
tendinţa spre mişcare;●prezent pentru totdeauna;●un episod relativ la o conştiinţă reflexivă;● „programul”
(„destinul”);●(re)structurarea materiei;● prelungirea trecutului peste observator;● ceea ce nu se epuizează;● o
secvenţă din codul „genetic“ al Universului;● direcţia (domeniul) în care probabilitatea ca o conştiinţă să mai exist
trupeşte scade în loc să crească;● ceea ce ne este promis…;● domeniul morţii (cu fiecare clipă îi smulgem viaţă).
Filosofic, viitorul se consideră a fi „dat dinainte” ca o logică a lui „a fi”.
►Viitorul este accesibil doar gîndirii (imaginaţiei) sau, altfel spus, conştiinţei (şi astfel mişcarea se sprijină pe viitor !
Viitorul pare a fi aliat cu credinţa (din acest motiv, despre viitor nu se poate minţi).
► Din punctul de vedere al microfizicii, viitorul este o incertitudine.
Grafic, viitorul absolut este reprezentat de zona „A” (figura 1. 1.), sediul tuturor evenimentelor care pot fi afectate
de ceea ce se întîmplă în „0”. Evenimentele din afara zonei „A” nu pot fi ajunse de evenimentele/semnalele din „0”,
deoarece nimic nu se deplasează mai alert decît lumina în vid. Deci, ele nu pot fi afectate de ceea ce se întîmplă în „0”.
Zonele „A”(viitor) şi „B” (trecut) reprezintă regiunea din spaţiu-timp în care evenimentele nu pot afecta sau nu pot fi
afectate de evenimentele din „0”. Spre exemplu, o explozie pe Soare noi o percepem în felul următor (figura 1. 2.):
Figura 1. 1.

Figura 1. 2.
► Sub aspect psihologic, viitorul este procesul ce urmează a fi străbătut pînă la moarte, credinţa, ceva aproape şi
totuşi departe de prezent, necunoscutul, „exteriorul” (împreună cu trecutul), aşteptarea, previziunea, reperul din faţă
(vezi mersul cu bicicleta…), şansa împlinirii speranţelor.
În planul trăirii conştiente, timpul viitor predomină la adolescenţi şi adulţi.
În absenţa unei vieţi psihice, animalele nu pot avea o trăire imaginară în viitor (la ce le-ar servi ea ?).
► Viitorul nu ar avea realitate, deoarece: ● timpul nu are realitate în sine;● nu este în timp;● dacă am accepta
realitatea viitorului, am nega procesul devenirii şi realităţii;● dacă ar avea realitate în sine, destinul ar fi o certitudine;●
nu poate fi văzut de „aici” şi „acum”, ci numai din afara zonei; ● are nevoie de trecut pentru a fi.
► Viitorul ar avea realitate, deoarece: ● cel puţin pînă la momentul prezent el a avut realitate, ca dovadă existenţa
trecutului;● devenirea nu are limite în timp;● nu poate fi „evitat”;● conform Teoriei relativităţii s-ar părea că viitorul
preexistă;● fiinţa umană „simte” un „ceva” chiar şi „dincolo” de prezent (şi de timp în general);● viitorul şi trecutul
sînt permanent aceleaşi.
► Dacă sîntem în imposibilitatea de a observa în timpul nostru prezent tot ceea ce se întîmplă în Univers, nu rezultă
cu necesitate că viitorul există deja.
La scara Universului, trecutul, prezentul şi viitorul sînt una. Cu cît dimensiunea spaţiului luată în considerare este
mai apropiată de limitele noastre de percepţie, cu atît prezentul, trecutul şi viitorul sînt mai evidente.
Noţiunile de timp, prezent, trecut şi viitor, în termeni absoluţi, se estompează la dimensiuni submicroscopice.
► Trecutul este un aspect al realităţii şi reprezintă ceea ce a fost în comparaţie cu clipa prezentă, trăită, potrivit
informaţiilor stocate în sisteme naturale şi artificiale.
Trecutul este interpretat ca fiind: ● expresie a destinului împlinit (sau domeniul în care fiinţa a fost „protejată”);●
tinereţea (ceea ce a fost);● începutul a toate;● cauza prezentului;● prezentul dintotdeauna;● obiectul memoriei;●
domeniul accesibil investigării, deoarece ne-a premers şi ne-a constituit („cunoaşte-te pe tine însuţi” = cunoaşte-ţi
trecutul);● memoria (istoria Universului) sau „cimitirul”;● ceea ce a fost („inevitabil”) şi nu mai este (cum a fost);●
ceea ce se structurează şi determină viitorul;● cunoaştere;● ceea ce a fost senzaţie;● informaţie pentru spirit;● condiţia
de libertate a conştiinţei;● ereditatea;● viitor fără prezent.
Trecutul absolut este reprezentat de zona „B” din figura 1.1., sediul tuturor evenimentelor ale căror semnale/stimuli
care se deplasează cu sau sub viteza luminii pot ajunge în „0”. Zona „B” este sediul tuturor evenimentelor care
afectează (istoric) ceea ce se întîmplă în „0”.
 Viul, chiar în cea mai simplă formă a sa, presupune o distincţie între trecut şi viitor.
În planul trăirii conştiente, timpul trecut predomină la persoanele vîrstnice.
Animalele au o memorie a trecutului, ele putînd reactualiza şi retrăi, în amintire şi în vis, întîmplări din trecut.
► Pentru unii filosofi, trecutul nu pare să existe în afara gramaticii. În acest sens se invocă şi paradoxul următor: „nu
putem demonstra că lumea nu a fost creată în urmă cu o clipă cu un program complet de memorii” (nici o informaţie
brută din ceea ce numim trecut nu are autoritate intrinsecă absolută).
În filozofie a gîndi la trecut se înscrie în devenirea spre viitor, iar trecutul se datorează viitorului (dacă nu ar fi
acesta…). Deci, viitorul este (şi) trecut (de unde şi fatalismul unora) !
► Există mai mult trecut decît viitor ? Da, în raport cu o conştiinţă reflexivă (cu dispariţia ei încetează şi viitorul) şi
faptul că trecutul fiind fix, implicit tot astfel este viitorul (sau, trecutul este fix deoarece are un viitor… fix). Nu,
deoarece chestionarea este vicioasă: trecutul şi viitorul sînt lipsite de sens în condiţiile în care nu există un timp al
Universului, respectiv Universul nu se află în timp.
Într-o viziune limitată putem afirma că trecutul devine viitor, iar viitorul devine trecut.
► Nu există trecut în sine sau viitor în sine; există prezent, iar prin el trecutul şi viitorul primesc statut.
În fapt, trecutul şi viitorul nu se pot înlocui, deci Universul este asimetric.
► Între prezent şi viitor există un interval fizic prin distanţa spaţială ce separă evenimentele de observator, şi unul
psihologic cînd sîntem conştienţi de distanţa dintre locul (momentul) în care ne situăm şi locul (momentul) către care
(tindem să) ne îndreptăm.
► Viitorul se poate suprapune instantaneu peste trecut, în mituri (vezi cazul „pricoliciului“ care poate fugi atît de
repede, încît ajunge să se vadă pe sine) şi sub aspect epistemologic (trecutul şi viitorul nu pot exista în lumea reală,
deoarece tot ceea ce există trebuie să se afle concret în prezent).
► Trecutul, prezentul şi viitorul sînt într-o unitate nediferenţiată şi doar omul le evidenţiază, prin reflectarea în
conştiinţă a devenirii, a spaţiului cu patru dimensiuni şi a fiinţării (informării). Astfel, deoarece putem compara în
conştiinţă trăiri diferite, memorizate, sîntem conduşi la conceptul de „înainte” şi „după”. Dar, datorită existenţei vitezei
finite în Univers şi a timpului propriu fiecărui observator, discriminarea „înainte“ şi „după“ sau „anterior“ şi „ulterior“
(întemeiate pe relaţia cauză-efect) nu este aplicabilă în mod absolut (vezi Teoria relativităţii). Din acest motiv nu mai
există ordine de succesiune obligatorie, astfel că nu mai putem considera că „viitorul nu s-a realizat încă şi că trecutul
deja s-a realizat, pentru evenimente despărţite printr-un interval de gen spaţial” (şi trecutul şi viitorul, pe ansamblul
Universului, sînt o unitate).
În filozofie: ● trecutul şi viitorul sînt contrarii, iar prezentul este unitatea acestor contrarii;● prezentul exprimă
corpul, iar sufletul (susţinut de corp) exprimă trecutul şi viitorul.
Problema departajării fluxului temporal în trecut, prezent şi viitor se pune doar pentru lumea organică.
► Trecutul nu poate fi influenţat de către viitor, după cum nici viitorul de către trecut. Deoarece Universul nu este
supus unui timp unic, el nu cunoaşte ceea ce noi numim trecut şi viitor, iar cauza şi efectul fiind una, înseamnă că este
impropriu a vorbi de influenţa trecutului de către viitor sau viceversa (în termeni relativi, este imposibil de ştiut dacă
Universul nu determină/modulează – de o manieră exotică – prezentul).
Evidenţa acestei stări de fapt poate fi remarcată la scară submicroscopică, unde trecutul şi viitorul, cauza şi efectul
îşi pierd sensul şi consistenţa.
► Separaţia între trecut şi viitor a apărut o dată cu depăşirea unui anumit prag în capacitatea de memorare a
informaţiilor, urmată de apariţia limbajului şi respectiv a conştiinţei.
► Nu putem distinge un trecut absolut şi un viitor absolut, în pofida faptului că diferitele sisteme inerţiale de
referinţă nu concordă în ceea ce priveşte simultaneitatea, deoarece timpul imaginar, nu timpul real, este egalizat cu
fiecare din cele trei dimensiuni ale spaţiului şi deoarece noi separăm trecutul şi viitorul.
► Există zone corticale responsabile pentru reprezentarea trecutului, prezentului şi viitorului, iar dintre acestea cea
mai evidentă este zona lobilor temporali, responsabili îndeosebi faţă de simţămîntul pentru prezent.
► În vis, trecutul şi viitorul nu pot figura deoarece starea de visare este o însuşire ce ţine de fiinţa primitivă
(animalică), iar aceasta nu-şi poate reprezenta decît prezentul în stare vigilă.
În timpul visării, conştiinţa (agentul de proiectare în timp trecut sau viitor) se exercită extrem de neînsemnat.
► Veşnicia este: ● starea lipsită de momente succesive, deci de durată (stagnare absolută); ● viitorul; ● durata
infinită, invariabilă a existenţei într-un anumit fel a materiei (sau a mişcării în timp) şi care nu poate avea nici început
şi nici sfîrşit;● „esenţa lui Dumnezeu”(altfel formulat, iubire);● (la modul ideal) dăinuirea imprecizabilă a conştiinţei,
a Eului;● ceea ce există în el însuşi fără restricţii;● a nu mai fi parte;● o calitate sau o măsură a ceea ce există în
timp;● ca viziune filosofică, timp total (se situează între „extremităţile” timpului – deci, timpul nu devine veşnicie).
Veşnicia, noţiune care nu are ca bază nici o intuiţie, este o problemă eminamente filosofică (pentru ea, veşnic este
ceea ce este şi ceea ce nu este), iar din punctul de vedere al fizicii şi astrofizicii este lipsită de sens şi consistenţă.
► Relaţia între timp şi moarte: speculativ, moartea se consideră a fi reversul timpului sau ieşirea de pe această
coordonată.
► Eternitatea, concept ambiguu, ar fi: ● cadrul de dăinuire fundamentală în care timpul (trăirii) este un fragment;●
absenţa viitorului pentru ceea ce a fost (trecut);● o durată fără limită, deoarece timpul este o valoare nu o întindere;●
unitatea, puritatea unei fiinţe mereu aceeaşi;● o măsură a Creatorului cu referire la durată (de aici rezultînd că timpul
nu este o parte din eternitate, între ele neexistînd nici un raport posibil);● timpul eului;● nemişcarea (forma imobilă);●
existenţa „fără timp“sau o lipsă nelimitată de prezent (a nu mai fi condiţionat de timp);● un mister fundamental,
deoarece: a) dacă eternitatea există, timpul nu există („trecutul nu mai există, viitorul nu există încă, iar prezentul este
ceva abstract”), iar dacă eternitatea nu există, nici timpul (măsură sau limită) nu există; b) este ilogică: dacă este, are
un început, o origine, ceea ce arată că este în devenire, în evoluţie;● timpul extazului;● nedevenirea;● unitatea
timpului;● ceea ce transcende timpului (în timp fiind);● un concept subiectiv (un „suport“ psihologic) prin care
finalitatea este relativizată sau timpul este refuzat.
„Vorba e timp, tăcerea e Eternitate.” T. Carlyle
► Nu putem concepe anti-timpul în termeni logici, iar speculativ anti-timpul ar fi inexistentul activ („domeniul
morţilor”), „anti-mişcarea“ sau haosul pur.
► Dimensiunea timpul sub aspect „real“ (durata) este doar una, iar sub aspect virtual nu ştim.
► Timpul nu poate fi transcens, deoarece nu are realitate obiectivă şi ar semnifica „ieşirea” din Univers şi din sine
(ca trup) a experimentatorului.
► Timpul nu cunoaşte o opoziţie oarecare, în situaţia în care considerăm timpul ca fiind lipsit de realitate fizică; în
rest se pare că da (spre exemplu, are caracteristicile pe care le are şi nu altele).
► Timpul nu se mişcă (după cum nici spaţiul), el neavînd realitate obiectivă (exprimă mişcarea: procesul devenirii,
schimbarea, înlocuirea succesivă a evenimentelor şi formelor).
Uneori, timpul este asemuit cu un măr iar noi şi întreaga materie cu viermele obligat să-l consume pentru a se
deplasa, şi astfel de a fiinţa.
► Relaţia între timp şi mişcare este dificil de definit în termeni absoluţi, deoarece atît timpul cît şi mişcarea sînt ele
însele parţial precizabile.
Între timp şi mişcare se consideră a exista relaţiile următoare: ● se definesc reciproc (deci pot fi înlocuite una cu
cealaltă) dar nu se identifică (spre deosebire de mişcare, timpul este permanent acelaşi ca ritm);● manifestarea
timpului are un caracter specific în diferitele forme de mişcare ale materiei;● timpul direcţionează şi ordonează
mişcarea (materiei), de la ceva anterior la ceva posterior;● timpul este numărul etapelor mişcării;● timpul susţine
efectul mişcării cu sens unic.
► Timpul nu este ceva ce poate „curge” sau „mişca” (în raport cu ce ?), iar expresia „curgerea timpului“ (un nonsens
logic !) este menită a exprima: ● mişcarea şi transformarea formelor şi obiectelor în complexul ordonat al devenirii,
reflectate în conştiinţa noastră;● integrarea duratelor în raport cu schimbările spaţiale;● ansamblul ordonat „înainte şi
după” (bazat pe relaţia cauză-efect, în care efectul nu poate preceda cauza);● aspectul de săgeată al timpului, ce
caracterizează numai ansamblul nu şi particularul (este un fenomen de mulţime, asemeni temperaturii sau presiunii);●
sensul de la naştere la moarte.
Timpul nu curge deoarece nu are realitate fizică, iar Universul este un întreg indivizibil şi nedefinibil prin
nesituarea sa în spaţiu şi în timp.
Elementul concret, sensibil, al derulării timpului îl reprezintă ritmurile biologice şi viaţa conştientă (timpul interior
„remarcă” trecutul, prezentul şi viitorul).
► Avem impresia că timpul curge, deoarece: ● gîndim şi memorăm;● sîntem dotaţi cu abilitatea deosebirii între ceea
ce a fost (formă, trăire, fenomen) şi clipa prezentă;● nedeterminările cuantice sînt foarte mici;● părţile stau în raport de
succesiune (spaţiu-timpul este fix, dar evenimentele din el, pe care le înregistrăm şi ordonăm, ne proiectează în
viitor);● unele procese cuantice din structura noastră cerebrală, posibil să dea conştiinţei impresia trăirii succesive a
momentelor;● avem abilitatea să ne proiectăm în timp (trecut şi viitor);● înregistrăm şi reactualizăm modificările din
mediu;● decurge din ordinea evenimentelor (existenţa obiectivă pentru noi a unui trecut şi a unui viitor).
Urmarea impresiei că timpul curge este că omul se dispune într-un permanent efort de „frînare” şi „administrare” a
timpului („Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp.”G.Ibrăileanu).
► Timpul se derulează într-o singură direcţie: din trecut, prin prezent spre viitor. Acest sens (sensul prin excelenţă)
sesizat (stabilit) doar de conştiinţa omului este indus de: ● sensul în care noi „simţim” trecerea timpului (direcţia în
care ne amintim trecutul, dar nu viitorul);● sensul în care căldura se scurge de la un punct mai fierbinte spre un punct
mai rece;● sensul în care Universul se extinde, nu se contractă;● derularea proceselor biologice şi sociale;● creşterea
cantităţii de informaţie stocată;● ireversibilitatea oricărui proces macroscopic, pe fondul unei continui şi deloc aceeaşi
deveniri;● schimbarea şi înlocuirea succesivă a evenimentelor din punct de vedere al subzistenţei lor;● principiul
legăturii cauzale: cauză  efect;● modificarea coerentă a stării Universului;● fluxul corelaţiilor post colizionare între
microparticule;● postulatele Mecanicii cuantice (sensul acordat de asocierea la cuanta de timp a celei de spaţiu, aflat în
expansiune);● deosebirea dintre trecut şi viitor, ilustrat de unele legi ale fizicii.
Global, Universul nu cunoaşte o direcţie a timpului (şi nici chiar timpul…), iar zonal sensul sugerat nu ne spune de
fapt ce este dincolo de primul reper ce îl indică.
De remarcat că timpul fiind solidar cu spaţiul ar însemna ca şi acesta să aibă un sens de curgere (de o altă manieră
decît cea direcţională).
Este foarte puţin credibilă ideea că timpul intrinsec al biosferei s-ar scurge în sens contrar timpului materiei inerte.
Pentru indienii aymara (Bolivia, Peru, Chile), timpul se derulează invers: ei consideră că se îndreaptă spre trecut
venind din viitor.
► Săgeata timpului se naşte în: ● existenţa, maniera de exercitare şi armonia interacţiunilor fundamentale;●
(conceptul de) Dumnezeu;● păstrarea conştienţei stării de sine în pofida stării externe/interne;● modul de echilibrare
dinamică din Univers;● totalitatea macroproceselor în desfăşurare din Univers;● neechilibrul şi asimetria din Univers
(cum ar fi, spre exemplu, materia şi antimateria);● nevoia omului pentru sens (altfel, conştiinţa ca şi Universul ar fi un
nonsens);● compunerea sensului multiplelor temporalităţi locale a proceselor ce se desfăşoară (aparent) la fel;●
necesitatea de ordine a devenirii;● modul nostru de a percepe spaţiul;● modul de trecere a masei dintr-o stare de
disponibilitate într-una de indisponibilitate, cînd mereu o parte utilizabilă devine inutilizabilă (evenimentele ne
desprind de energia utilizabilă).
La durate mari, săgeata timpului domină evoluţia sistemului şi are evidenţă pentru simţuri, iar la durate inferioare
se exprimă de o manieră specifică.
► Curge timpul uniform ? Da, potrivit Mecanicii clasice, deoarece se obţine întotdeauna aceeaşi valoare a
acceleraţiei; nu, deoarece, potrivit Teoriei relativităţii, suprafaţa continuului spaţiu-timp este curbată ca urmare a forţei
gravitaţionale, iar raza de curbură diferă din loc în loc în funcţie de densitatea masică locală.
► Despre viteza timpului este impropriu să se vorbească la modul absolut, deoarece pentru a măsura viteza curgerii
timpului obişnuit ar trebui să existe un supra-timp ş.a.m.d. La modul relativ se consideră că timpul curge cu viteze
diferite în puncte diferite din Univers, fiind încetinit în vecinătatea maselor de substanţă sau în sistemele de frînare, ori
accelerat în sistemele impulsionate.
Unii fizicieni consideră că timpul ar fi mai alert în vidul cuantic decît în restul Universului.
Sub aspect biologic, viteza timpului diferă între fiinţe fiind în funcţie de viteza proceselor senzoriale (s.e.,
receptarea fotogramelor), nervoase şi fiziologice, acestea permiţînd sesizarea unor intervale specifice.
În termeni relativi, viteza timpului se poate considera a fi chiar viteza observatorului (cît timp obiectiv este parcurs
în unitatea de timp subiectiv).
► Viteza maximă a timpului se consideră a fi cea a luminii în vid (vezi Capitolul „Teoria relativităţii“).
► Timpul nu poate avea o viteză mai mare, deoarece: ● în Univers există o viteză limită de deplasare fizică (egală cu
viteza luminii în vid);● timpul şi spaţiul au însuşiri locale;● timpul este subordonat masei materiale în mişcare (şi
expansiune ?);● amplitudinea mişcării materiei la fiecare nivel de sistematizare a sa este organizată şi ritmată de
informaţia fundamentală a Universului.
► Timpul poate fi oprit sau frînat doar aparent; caracteristicile timpului sînt dependente de mişcarea materiei, de
situarea observatorului (realitatea temporală şi materială din Găurile negre ne este imprecizabilă) şi de viteză (ea fiind
singurul mod prin care putem „micşora” timpul).
► Timpul este un direcţional doar aparent, deoarece: ● ceea ce a fost nu se repetă identic;● schimbarea este de un
anumit fel;● fiecare element există o singură dată;● evoluţia şi schimbarea sînt supuse unor legi ce implică factorul
timp.
► Nu putem prevedea fenomenele timpului viitor, deoarece:
a) Un semnal poate ajunge dintr-un punct al regiunii „B” (figura 1. 1.) pînă în punctul „0” (ce echivalează
momentul prezent), mişcîndu-se cu o viteză mai mică sau egală cu viteza luminii (viteza maximă admisă de
Univers). Deci, evenimentele din această regiune se pot exercita în zona de viitor „A”, trecînd numai prin
timpul prezent. Rezultă că în momentul prezent nu pot sosi semnale din viitor, ci numai din trecut şi că nu
putem influenţa efectiv viitorul.
b) Viteza fiinţării/devenirii nu poate fi depăşită.
► Timpul poate fi condensat numai aparent, prin acumularea şi ordonarea de informaţii.
Sînt „comprimabile” (în termeni relativi) operaţiile noastre în timp şi timpul „folosit” pentru a parcurge spaţiul.
► Circumstanţe în care apare fenomenul aparent al dilatării/comprimării timpului:
– cînd între observator şi fenomenul observat diferenţa de viteză este amplă, apropiată mult de viteza luminii în vid.
Astfel, durata unui eveniment este mai mică pentru observatorul din sistemul în care are loc evenimentul şi mai mare
pentru observatorul în raport cu care se mişcă. Deci, intervalele de timp, respectiv duratele fenomenelor, apar relative
din punct de vedere al măsurărilor în diferite sisteme de referinţă;
– diferenţa de timp măsurată de doi observatori, unul apropiat de sursa unui cîmp gravitaţional, iar celălalt mult
depărtat de acesta, este cu atît mai mare cu cît observatorul prim se situează mai aproape de sursa gravitaţională, deci
într-un cîmp gravitaţional mai intens. Astfel, observatorul din cîmpul gravitaţional intens măsoară un timp propriu
„normal” şi unul alert pentru observatorul aflat în depărtare; observatorul îndepărtat de cîmpul gravitaţional măsoară
un timp propriu „normal” şi un timp încetinit în raport cu observatorul aflat în cîmpul gravitaţional (viteza luminii într-
un cîmp gravitaţional intens apare încetinită – în realitate nu viteza luminii, ci viteza timpului se diminuă pe măsură ce
se coboară într-un cîmp gravitaţional tot mai intens).
Infime diferenţe ale derulării timpului pot fi sesizate peste tot. Astfel, spre exemplu, între Groapa Marianelor (–11
022m) şi vîrful Everest (+8 848 m) diferenţa de comprimare/ dilatare a timpului este de 0,000 07 secunde în 100 de
ani.
► Timpul s-ar derula mai alert pe o planetă cu masa Soarelui, comparativ cu timpul de pe Terra, doar dacă
comparaţia ar fi făcută de un observator aflat concomitent pe cele două corpuri. Subiectiv, locuitorii ambelor planete ar
percepe scurgerea timpului propriu (utilizînd un cronometru neinfluenţat de gravitaţie) la fel de alert.
► Consecinţe ale încetinirii relative a timpului: nu putem avea repere fixe în spaţiu; nu putem avea valori reale ale
timpului pe spaţii oricît de mari; lumina emisă de stele foarte masive ni se prezintă cu o deplasare spectrală spre roşu.
► Timpul este ireversibil, deoarece: ● are o singură dimensiune (durata);● este lipsit de realitate în sine (nu şi
fenomenele dezvoltate în timp);● Universul nu are „motive” să se întoarcă la stările prin care a trecut, el se
„corectează” (eventual) doar prin „progres”;● în Univers nu există repetabilitate absolută (ceea ce nu conduce la
identificarea ireversibilităţii cu irepetabilitatea);● ar fi necesar un fenomen de zero (între un sens şi celălalt al
timpului), ceea ce semnifică nemişcarea şi netimpul, situaţie de neconceput în Univers;● ca urmare a condiţiilor de la
naşterea Universului, mişcarea generează o succesiune continuă de stări (Universul se „dezvoltă”, deci nu este
staţionar);● în mişcarea sa generală, Universul are doar o singură stare (repetă o succesiune de stări identice cu altele,
care aparţin trecutului şi nici nu vor mai fi);● timpul nu poate fi parcurs decît într-un singur sens (şi astfel
ireversibilitatea este o condiţie a cunoaşterii);● condiţiile devenirii sînt mereu altele;● spaţiul nu este (nu poate fi)
acelaşi de la un moment la altul, fiind în expansiune, iar timpul nu poate fi separat de spaţiu (materie-mişcare);●
timpul are viteză, iar „frînarea” efectivă este de neimaginat în spaţiul Universului;● izolarea în mod absolut a unui
segment din Univers este imposibilă;● ireversibilitatea priveşte anumite procese, nu legile lor (implicit şi timpul);●
ordinea (o caracteristică a Universului) nu admite reversibilitatea;● succesiunea cauză-efect nu se poate inversa efectiv
pentru a reproduce aceeaşi cauză-efect (ar însemna o stare de simetrie, deci de anulare a fiinţării);● însăşi timpul
pozitiv este definit de direcţionalitatea desfăşurării fenomenelor (orientarea procesului devenirii de la ceea ce este, spre
ceea ce va fi este concomitentă cu orientarea structurii temporale);● absoluta reversibilitate a unui fenomen sau proces
ar atrage după sine reversibilitatea obligatorie a contextului în care s-a desfăşurat şi în consecinţă a întregului Univers
(nici un obiect fizic sau fenomen nu poate fi complet separat de restul Universului, sub a cărui influenţă se află
permanent);● ar trebui ca şi spaţiul să fie „inversat”(modificat), deci materia;● anularea apoi inversarea interacţiunii
universale este imposibil de imaginat;● în Univers, legile de conservare sînt „absolute”;● s-ar anula apariţia şi
devenirea Universului;● modul de desfăşurare al intelectului nu poate fi reversibil;● procesele reale depărtîndu-se de
echilibru, devin ireversibile;● ar trebui să fie astfel la toate nivelele, ceea ce este absurd;● timpul este legat de
entropie;● există o tendinţă firească a oricărui sistem ordonat de a deveni mai puţin ordonat (această tendinţă se
explică din punct de vedere probabilistic prin faptul că numărul de aranjamente posibile ale particulelor ce pot da
naştere stării ordonate a unui sistem este mult mai mare decît numărul aranjamentelor care au ca rezultat stări
dezordonate ale aceluiaşi sistem).
La scară submicroscopică, timpul (necesar) observatorului fiind mai mare decît timpul de relaxare (adică timpul
necesar sistemului să revină la starea iniţială de entropie minimă), fenomenele pot fi considerate reversibile (sau mai
exact spus, imprecizabile).
La scară macroscopică, timpul observaţiei este mai mic decît timpul de relaxare şi fenomenele decurg ireversibil.
Timpul „aparţine” viului, iar acesta prin naşterea şi moartea sa îi conferă unidirecţionalitate.
Convenţional sau iluzoriu, timpul poate fi inversat în spaţiul (vezi mersul arătătoarelor ceasului privit în oglindă)
sau în timpul observatorului (vezi derularea inversă a unui film).
Ireversibilitatea timpului este expresia obiectivă a omniprezenţei ordinii în Univers.
► Materia nu corespunde unui timp ireversibil, iar antimateria celui reversibil.
► Un fenomen sau proces este absolut reversibil atunci cînd, şi în măsura în care, pot fi reversibile toate stările
fenomenelor şi proceselor înconjurătoare ce au constituit condiţiile care l-au determinat şi în care a avut loc fenomenul
sau procesul respectiv (ceea ce Universul nu permite, el fiind un tot unitar în expansiune şi supus unor legi).
Reversibilitatea este acceptabilă: ● în domeniul operaţiilor matematice (vezi în acest sens şi postulatele lui
Feynmann);● în situaţia în care se are în vedere inversarea procesului (spre exemplu, temperatura unui lichid), nu şi
inversarea direcţiei timpului (deci, inversarea se face în timp);● în unele procese cuantice (cînd, spre exemplu,
particula ia locul antiparticulei);● în visare, în procesul de rememorare şi în comedie… (nu şi în tragedie).
Ciclicitatea nu presupune reversibilitate.
► Nu este posibil ca timpul, în anumite regiuni ale Universului, să se deruleze în sens contrar celui de la noi,
deoarece: ● este de neconceput care ar fi realitatea la graniţa dintre aceste regiuni;● (în Găuri negre, timpul are însuşiri
aparte);● la nivel subcuantic realitatea este particulară, deci nu se poate vorbi în termeni clasici de sens, timp, cauză
etc.
► Veşnica reîntoarcere semnifică: ● credinţa mitică şi religioasă (de fapt, o dorinţă…) în revenirea la momentul de
„origine” (proces ce vizează reversibilitatea stării);● revenirea la o poziţie (stare fizică) avută anterior, fără afectarea
timpului (spre exemplu, piciorul stîng se află în faţa celui drept, apoi revine ş.a.m.d.).
► Consecinţele derulării temporale inverse în cazul unei fiinţe, ar fi următoarele: ● izolată fiind de restul
Universului (evoluţia este definită şi realizată prin întreg Universul) ea s-ar deplasa într-un „culoar” în care, izolată
fiind de orice altceva material din Univers, ar fi neafectată şi fără putinţă de interacţiune (deci, deplasarea înapoi în
timp ar fi instantanee, fără prefaceri şi afectări – este acesta procesul post-mortem ? Imposibil de ştiut, chiar dacă
afectiv revenim cu credinţă la această idee);● nu s-ar mai putea deplasa în spaţiul parcurs anterior (acesta nu mai este
acelaşi – Universul s-a dilatat – şi nu poate fi inversat);● nu ar putea ajunge niciodată la punctul de spaţiu-timp de la
plecare;● ar suporta o reală deplasare „înainte” în timpul propriu (deci, nu ar retrăi efectiv etapele devenirii consumate
în timp pozitiv).
 În cazul stimulării electrice artificiale a unor anumite zone ale scoarţei cerebrale la om, subiectul poate retrăi aievea
unele secvenţe, chiar şi anodine, din trecutul vieţii sale. Întotdeauna această retrăire se desfăşoară în sensul istoric al
evenimentelor (şi durează, clipă cu clipă, atît timp cît durează stimularea).
► În Univers nu există ceva care să se poată deplasa efectiv în trecut. Aparent, omul are abilitatea ca prin mijlocirea
memoriei sale, a tezaurul de informaţii stocate şi prin abilitate analitică, să se poată „deplasa” în trecutul istoric.
Prin nimic nu pare să existe o utilitate pentru întoarcerea reală în trecut a nici unui fenomen, ori element din
Univers.
► Asimetria timpului este independentă de cauzalitate, este ireversibilă şi ar rezulta din: ● faptul că duratele sînt
intervale orientate;● asimetria temporală a proceselor termodinamice;● efemeritatea stării de la un moment dat (stare
pentru care trecutul este infinit mai mult decît viitorul);● modul de observare (de el depinzînd „înainte” şi „înapoi”,
trecutul şi viitorul, localul şi generalul ş.a.m.d.).
► A fi în mod absolut în afara timpului înseamnă a fi în nemişcare şi a fi în afara spaţiului; dar nemişcarea şi
aspaţialitatea sînt inconceptibile în Universul nostru (în cazul Cosmosului, nu ştim).
► În atemporal se consideră a fi: informaţia fundamentală a Universului, vidul cuantic, Universul însuşi, „Creatorul”
(El este nedeterminat), sufletul (ca o speranţă…), adevărul matematic, spiritul (ca identitate de sine), starea în care
gîndirea (conştiinţa) se suspendă (leşin, somn, comă, contemplaţie, şoc psihic, unele forme de intoxicaţie), fotonii
(deoarece ei sînt identici cu antifotonii şi au viteza maxim posibilă în Univers, ar fi „paraleli” cu timpul).
Atemporalul nu poate fi utilizat în mod absolut.
► Întoarcerea în trecut se opreşte înaintea momentului 10-43 secunde de la naşterea Universului; atingerea timpului
zero-start (ne mai vorbind de minus infinit temporal…) este o imposibilitate absolută.
► Dacă timpul precede existenţa este imposibil de ştiut (avînd în vedere modul de apariţie al Universului).
► Este inconceptibil un dincolo de timp (În ce ? Cu ce rost ?), iar transfinitul timpului este doar un concept
matematic.
► La scară submicroscopică (Planck), timpul (sau echivalentul său, mişcarea) ni se prezintă ca fiind discontinuu,
cuantic, statistic, iar la scară macroscopică se prezintă ca fiind continuu şi „infinit”.
Timpul se consideră a fi alcătuit din unităţi fundamentale separate (cuante), reunite aşa cum, spre exemplu, din
mulţimea de puncte ce alcătuiesc o imagine TV, recompunem spontan o imagine coerentă şi uniformă.
Pentru a opera cu timpul în planul cunoaşterii şi activităţii practice, noi îl supunem segmentării, fiecărui segment
corespunzîndu-i unul sau mai multe evenimente, fără ca între acestea să mai avem ceva sau să se mai întîmple ceva
evident.
► Timpul nu se poate considera ca fiind o cauză a discontinuităţii din Univers, sau nu în mod expres.
► Dacă materia ar fi continuă, nu am mai putea avea noţiunea de timp (de fapt, n-am mai fi nici noi…).
► Timpul este cuantificat, dar nu în termeni absoluţi (cuanta de timp nu a putut fi pusă în evidenţă).
Dacă timpul este cuantic rezultă că se supune incertitudinilor cuantice pentru intervale mai scurte de 10-43 s.
► Cuanta de timp se estimează a avea o durată de 0,5 x 10-26 s şi ei îi este asociată o cuantă de spaţiu de 10-16 cm,
ceea ce corespunde unei cuante de acţiune minime cu valoarea de 6 x 10-27 erg/s.
0,5 x 10-26 s reprezintă, probabil, durata celui mai scurt proces ce poate avea loc în Universul fizic actual.
De ce cuanta de timp nu are o altă mărime, nu ştim (probabil, derivă din armonia Universului).
► Ce se petrece în „interiorul” unei cuante de timp, dacă se petrece, este un mister.
► Conform Principiului de incertitudine, ne este imposibil să punem în evidenţă fenomene cu o durată de desfăşurare
mai mică decît o cuantă de timp.
► Prin timp Planck denumim: durata în care un foton parcurge cu viteza luminii o distanţă egală cu lungimea Planck
(1,6 x 10-33 cm), adică 1,70863 x 10-43 s (sau 5,3906 x 10-44 s, conform unei alte valori a constantei gravitaţiei).
Timpul Planck este implicat în procesul de relevare a Universului.
► Chrononul este o ipotetică particulă a timpului, iar „durata” ei de acţiune ar fi egală cu durata în care un foton
traversează diametrul unui electron, adică 10-24 secunde.
Din acţiunea chrononului ar deriva şi un ritm fundamental, ce ar controla/regla ritmurile biologice.
În domeniul bioritmologiei, prin chronon se denumeşte un policistron (cistron = cea mai mică subunitate de funcţie
a celulei) foarte lung de ADN. Aceasta în ipoteza că ritmurile circadiene au la bază un mecanism ciclic de regăsire a
transcripţiei matriţei de ARN de pe ADN.
► Timpul nu se „consumă”, el subzistă prin spaţiu şi eternele modificări ale stării materiei din Univers.
De fapt nimic în Univers nu se „consumă”, totul fiind într-un proces perpetuu de transformare.
► Volumul temporal este spaţiul în care semnalul este neafectat, putînd pleca şi reveni în acelaşi loc din spaţiu, deci
domeniul coexistenţei fenomenelor şi proceselor.
► Timpul se consideră a fi omniprezent în Univers, deoarece în Univers nu există goluri materiale (nemişcare).
Există şi o excepţie relativă: pentru durate de sub 0,5 x 10-26 s şi în spaţii de sub 10-16 cm, timpul devine irelevant.
Timp universal sau timp absolut nu există, el nefiind peste tot acelaşi şi neavînd existenţă în sine.
► Timpul este diferit în zone de spaţiu diferit, deoarece: ● două evenimente din locuri diferite nu sînt simultane în
sine, ele putînd fi simultane pentru un observator şi să nu fie pentru altul, aflat în mişcare relativă faţă de primul (astfel
că fiecare observator transportă cu sine timpul propriu);● timpul însoţeşte materia şi primeşte caracteristicile
acesteia;● la început, potrivit unei ipoteze, Universul a fost caracterizat de cinci dimensiuni evidente: patru de spaţiu şi
una de timp – a patra coordonată a spaţiului era coordonata de mişcare a materiei în spaţiu, dar cum spaţiul se
contractă pe direcţia mişcării materiei, această dimensiune şi-a pierdut evidenţa, dar se conservă în mod subtil în
„curgerea” timpului de o manieră diferită pentru zone de spaţiu diferite;● timpul este amplu afectat de gravitaţie;●
timpul nu este obiectiv.
► Timpul: nu generează expansiunea Universului, exceptînd situaţia, puţin probabilă, ca expansiunea să fie însoţită
de o generare de materie (energie); ● nu influenţează expansiunea Universului, el doar o suportă şi o caracterizează
► Timpul ar fi afectat de expansiunea Universului, deoarece aceasta determină o diluare a materiei şi implicit o
modificare a timpului (aparent).
► Timpul nu se va sista o dată cu eventuala încetare a expansiunii Universului, deoarece mişcarea materiei este
imposibil de stopat.
► Timpul nu va curge înapoi în eventualitatea colapsării Universului, deoarece: ● timpul nu este obiectiv;● procesele
post colaps nu ar fi inversul celor de acum;● timpul va fi în „continuare” local şi asemeni mişcării/condensării ce va
caracteriza materia;● schimbarea de sens ar presupune un moment zero, ceea ce este absurd în cazul timpului.
► Timpul nu determină istoria Universului. Istoria acestuia este determinată de informaţia fundamentală, cu
exprimare prin interacţiuni, energie şi mişcare (schimbare într-o înlănţuire globală, necesară şi indestructibilă).
Timpul prin el însuşi nu produce nici un efect, nefiind un agent de lucru mecanic.
► Timpul şi devenirea nu se pot identifica, ele fiind oarecum „paralele”.
Devenirea nu se raportează la timp (ca la ceva existent), dar ea conţine structura temporală, fixîndu-i însuşirile.
► Vîrsta: ● este intervalul (în timp astronomic) scurs de la un moment considerat de început în dăinuirea unei stări, a
unei forme fizice (organice sau anorganice) sau a unui fenomen, pînă la momentul prezent sau la un moment de
raportare; ● este un instrument de cunoaştere şi gîndire în nevoia de ordine, relaţii şi unificare.
► Timpului, sau mai exact ritmului, i se supun toate structurile materiale mai mari decît o cuantă de spaţiu-timp.
► Însuşirile devenirii temporale: ● este omniprezentă în Univers, deoarece peste tot există mişcare şi astfel lucrurile
nu rămîn ele însele;● reliefează şi fixează continuitatea şi discontinuitatea în procesul mişcării şi astfel se defineşte pe
sine;● este exprimată în mod direct de succesiune, iar indirect de durată;● evidenţiază efemeritatea formei, a
proceselor, a fenomenelor şi a existîndului obiectual.
► Nu s-ar întîmpla nimic dacă n-ar exista timp, sau dacă nu s-ar întîmpla nimic n-ar exista timp ? Timpul nu este
agent mecanic; el reflectă mişcare, nu o determină.
În absenţa schimbării nu există relaţii temporale.
► Caracteristicile timpului, conform Teoriei relativităţii: ● nu poate fi separat de spaţiu;● variază în funcţie de
concentrarea maselor de substanţă şi de intensitatea cîmpului gravitaţional generat de acestea;● nu poate fi separat într-
un timp al evenimentelor care s-au realizat deja şi al evenimentelor care nu s-au realizat încă (evenimentele despărţite
printr-un interval „spaţial” nu se mai află într-o ordine de succesiune obligatorie);● este ordinea posibilă a
evenimentelor;● este relativ, adică intervalul de timp al unui fenomen măsurat de la distanţă depinde de mişcarea
observatorului care face măsurarea;● este intern, propriu fiecărui observator;● este relativ, modificîndu-se în funcţie
de viteza de deplasare;● se poate considera suspendat pentru unitatea materială aflată în mişcare cu viteza luminii;●
prezentul nu are corespondent în realitate;● are începutul într-o singularitate;● are un caracter geometric, „static”;● nu
are existenţă absolută;● rezultă din ceea ce putem măsura;● „universal”, s-ar putea compune din timpul timpilor
multipli, ataşaţi diferiţilor observatori.
► Timpul nu poate fi stocat, iar „cantitatea” de timp existentă în Univers se consideră a fi echivalentul cantităţii de
mişcare (energie).
► Un interval de timp: ● este real, cînd poate fi variat de către observator, acţionînd direct asupra vitezei
fenomenului de care este legat timpul respectiv. Acest fapt este posibil cînd observatorul se află în repaus faţă de locul
unde se produce fenomenul (vezi Capitolul „Teoria relativităţii”);● este aparent cînd poate fi variat numai indirect,
acţionînd nu asupra fenomenului însuşi, ci asupra vitezei observatorului care cercetează acest fenomen de la distanţă.
► Relaţia între timp şi realitate: ● timpul este forma de manifestare, de structurare a realităţii fizice reflectînd durata,
succesiunea şi coexistenţa stărilor şi fenomenelor ca forme concrete ale existenţei;● timpul poate conferi realitate
oricărei posibilităţi;● timpul coexistă cu realitatea, complementar (în procesul susţinerii evidenţei proprii).
► Relaţia între timp şi numeral: ● numeralul poate „exista” în afara timpului;● timpul „utilizează“ numeralul ca pe
un element ordonator şi o măsură a mişcării; ● timpul nu reprezintă matematica Universului, sau nu în termeni
ştiinţifici (în caz contrar ar primi realitate şi evidenţă şi „înainte”de Big-Bang şi după Marele Colaps, ceea ce, evident,
este un nonsens).
Timpul în matematică este un instrument, poate fi pozitiv sau negativ, poate fi măsurat, poate avea un început şi un
sfîrşit.
► Relaţia între timp şi formă: ● forma este „prezentul” timpului;● timpul este o dimensiune proprie fiecărei forme
(fiecare lucru îşi are timpul său, aşa cum are un spaţiu al său);● timp „izolat” (sau în sine) neexistînd, el însuşi nu
poate avea formă;● timpul exprimă metamorfoza „controlată” a formei (forma percepută în schimbare), deci nu este o
formă.
► Relaţia între timp şi conştiinţă: ● este imposibil de demonstrat dacă „încep” şi „sfîrşesc” împreună;● nu sînt pe
deplin reciproc definibile;● fiind lipsite de evidenţă fizică, nu se interinfluenţează (sau nu într-o manieră evidentă).
► Relaţia între timp şi gîndire: ● timpul încadrează gîndirea, o susţine, o ritmează şi îi dă, limitat, realitate;● prin
gîndire, timpul se reliefează pe sine;● timpul poate fi „manipulat” doar prin gîndire;● gîndirea „obiectualizează”
timpul.
► Relaţia între timp şi memorie: ● timpul este o „descoperire/realizare” a memoriei;● timpul nu poate fi memorat, ci
numai efectele lui (nu ne putem întoarce în timp, ci între fenomene, timp obiectiv neexistînd);● memoria ne permite
reprezentarea legăturii între „înainte” (de noi, de fenomen, de somn) şi „după”;● memoria asigură comasarea
momentelor duratei, astfel că timpul ia forma unei structuri integrale continui;● timpul ca o experienţă a memoriei este
continuu.
► Relaţia între timp şi fiinţare: ● fiinţarea nu poate fi decît în timp;● a fi în timp înseamnă a avea realitate, iar a fi în
eternitatea înseamnă a avea virtualitate;● timpul reliefează o anumită ordine şi direcţionare a devenirii fiinţării;● se
definesc reciproc.
► Relaţia între timp şi nimic: se definesc reciproc şi nu pot exista una în alta.
► Relaţia între timp şi timp: timpul se conservă pe sine, iar un timp nu-l poate recunoaşte pe celălalt.
► Relaţia între timp şi cauzalitate: ● unde cauzalitatea poate fi decelată, „există” şi timp;● timpul susţine şi
reliefează cauzalitatea, dar nu o determină;● timpul nu poate fi poziţionat decît în zona dintre cauză şi efect.
► Relaţia între timp şi energie: ● timpul nu este o formă de energie; filosofic, uneori, timpul este considerat a fi o
energie pozitivă (palpabilă prin ceea ce determină).● sînt variabile canonic conjugate, deci mărimi complementare;●
timpul se implică în susţinerea, manifestarea, schimbarea şi ordonarea energiei;● entropia este săgeata timpului;●
timpul există numai în măsura în care dispunem de energie utilizabilă;● timpul poate fi considerat ca fiind un aspect de
aglutinare a energiei în forme schimbătoare, mai mult sau mai puţin accesibile simţurilor.
Timpul nu a fost şi nu este un izvor de energie, dar ideea este deosebit de fertilă pentru construcţii fanteziste.
► Relaţia între timp şi finit/infinit: timpul este o modalitate de a fi a infinitului (microfinit) sau, altfel spus,
finitudinea din infinit.
► Relaţia între timp şi formă: ● se crede că unele forme, cum ar fi, s.e., piramida sau carapacea unei broaşte
ţestoase, ar perturba timpul („Totul se teme de Timp, doar Timpul se teme de Piramidă !”);● pînă în prezent nu a putut
fi pusă în evidenţă o alterare obiectivă a timpului în relaţia cu o formă anume.
► Relaţia între timp şi informaţie: ● timpul este o expresie a informaţiei fundamentale a Universului;● calitatea,
volumul şi (relativ) viteza informaţiilor nu depind de timp;● durata transmiterii unei informaţii de la un obiectiv la
altul este supusă unor restricţii (spre exemplu, nu se poate realiza cu o viteză mai mare decît viteza luminii).
► Relaţia între timp şi limbaj: ● timpul ar descinde din limbaj (copiii mici încep prin a folosi verbe nemarcate de
timp);● timpul ar fi un sistem de repere şi referinţă ale cărui coordonate principale sînt lingvistice;● în afara timpului
şi a limbii nu putem formula întrebări şi nici da răspunsuri;● timpul primeşte evidenţă în măsura în care conştienţa se
sprijină pe limbaj (informaţie fixată şi vehiculată într-o manieră anume);● cu cît limbajul se vrea a fi mai precis, mai
funcţional, cu atît trebuie să utilizeze mai exact noţiunea de timp;● timpul „împiedică” vehicularea instantanee a
mesajului verbal;● construcţiile lingvistice nu pot face abstracţie de noţiunea timpului;● caracteristicile limbajului
reflectă (în termeni relativi) timpul „consumat” din viaţa utilizatorului;● vorbirea, fie că este o exprimare audibilă sau
numai una interiorizată în noi înşine, „ia timp”;● cuvîntul rostit nu mai poate fi retras;● fluxul limbii ajută la
determinarea experienţei noastre de temporalitate;● ritmurile limbajului accentuează în mod sensibil impresia noastră
de scurgere a timpului;● aspectele cronometrice ale limbajului se implică subtil, dar pregnant, în cadrul fenomenelor
psihice;● fluxul limbii din autoadresare se implică cu certitudine în relevarea „timpului interior”;● „întrebuinţările”
timpului sînt generate şi de gramatica verbului;● direcţia trecut  prezent  viitor, se regăseşte în gramatica tuturor
limbilor contemporane.
► Relaţia între timp şi sensibilitate: ● timpul nefiind un stimul, implicit nu avem un simţ care să-l sesizeze ca atare
(cum ar fi vederea pentru spaţiu), dar organele de sensibilitate relevă prezentul la nivel trupesc;● pentru orientarea în
timp avem conştiinţa, memoria şi previziunea.
► Relaţia între timp şi gravitaţie: ● timpul fiind nedespărţit de spaţiu, suferă toate transformările acestuia;● spaţiul
fiind „deformat” de cîmpul gravitaţional în apropierea maselor, implicit şi timpul va fi deformat în sensul că va avea,
relativ, o curgere mai înceată (desfăşurarea temporală a unui fenomen se încetineşte cu o amplitudine ce rezultă din
media dintre valoarea absolută a potenţialului cîmpului gravitaţional la locul unde se desfăşoară fenomenul şi viteza
luminii în vid).
► Timpul şi Legea contrariilor: în termeni relativi, timpul poate fi interpretat ca fiind agentul de unificare a
contrariilor aflate în mişcare (vezi Capitolul „Legea contrariilor”).
► Principiul incertitudinii se poate aplica şi timpului, dar cu unele precizări: fie percepem prezentul (punctul) şi
atunci nu mai sesizăm continuitatea, fie, dacă ne transpunem în stare de reverie ori fantazare, pierdem perceperea
prezentului (punctului).
Deci, timpul, ca experienţă subiectivă, are un caracter bivalent: „corpuscular” (punctiform) şi „ondulator”
(continuu).
● „Există” un singur timp, dar pentru a-l înţelege am fost constrînşi a-i conferi numeroase nuanţe, cum ar fi, spre
exemplu, timp psihologic, timp imaginar sau timp nuclear.
● Prin timp biologic definim timpul implicat în fiziologia şi psihologia fiinţelor. El defineşte cumulul modificărilor
biologice ce pretind unităţi de timp şi în care fenomenele ritmice (endogene şi exogene) şi cele întîmplătoare
(îndeosebi exogene) au o rezultantă unică.
În timpul biologic putem face convenţional o distincţie între timp psihologic, timp fiziologic şi timp vital.
De remarcat aparenta neconcordanţă între timpul „biologic” (demersul proceselor biologice) şi timpul „fizic”,
respectiv că timpul organic (sau fiziologic, rezultat din vitezele/duratele de creştere ale diferitelor organe şi vîrfurile
lor de activitate) este o funcţie logaritmică de timpul „fizic”. Aşa s-ar explica de ce, cu trecerea anilor, timpul
calendaristic propriu i se pare omului ca fiind tot mai „comprimat”, adică „accelerat”(„accelerarea absolută a timpului
fizic”ar fi o funcţie crescătoare în istoria individului). Astfel, spre exemplu, la vîrsta de 50 de ani, „viteza” timpului ar
fi mai mare de cinci ori ca la vîrsta de 10 ani.
O caracteristică a timpului biologic este că apare sub forma unei durate de existenţă limitate în ambele sensuri, a
unui sistem numit „individ”.
► Timpul biologic se stabileşte prin informaţia înscrisă în codul genetic, ea controlînd strict ordinea, maniera şi
viteza reacţiilor chimice, precum şi numărul de diviziuni celulare posibile (admisibile).
În structurile vii se desfăşoară procese coordonate cu timpi între miliardimi de secundă şi mai multe sute de ani.
► Timpul biologic se evidenţiază diferit de la o specie la alta (spre exemplu, păsările vieţuiesc într-un tempo mai
rapid decît omul, iar broasca ţestoasă într-unul mai lent), de la un individ la altul şi de la o epocă la alta pentru aceiaşi
specie sau acelaşi individ. Din acest motiv, uneori se vorbeşte despre curgerea timpului biologic.
Nu există o relaţie între masa unui organism viu (plantă sau animal) şi durata sa de viaţă, diferenţele putînd fi de
mai multe zeci de unităţi.
► Prin timp psihologic definim amalgamarea dintre schimbările (succesiunile) remarcate în realitatea fizică şi
reţinute în memorie, cu cele din clipa prezentă, plus cele ce, previzibil, vor urma în raportare la fiecare individ în parte
(deci, el este eminamente subiectiv). Altfel spus, timpul psihologic consistă în simţirea duratei trăite (surprinderea a
ceea ce din trecut trece prin prezent spre viitor).
Cu cît sînt percepute şi reţinute mai puţine informaţii, cu atît timpul psihologic este mai neînsemnat.
Timpul psihologic poate fi întrerupt (s.e. de somn), pentru ca apoi să fie „legat” în conştienţă, deci se prezintă ca
fiind „liniar” (o continuă noutate sau o trezire a conştienţei).
► Sub aspect psihologic, timpul şi viteza lui sînt mult nuanţate – o implicare majoră în aprecierea „vitezei” timpului
o are secreţia de dopamină. Astfel, spre exemplu, timpul este perceput ca fiind încetinit cînd: ● distanţa dintre dorinţă
şi împlinire este mare;● intensitatea dorinţei este foarte mare;● stimulii ambientali sînt monotoni (dar retrospectiv, la
scara lunilor/anilor, timpul pare a fi fost în derulare rapidă), excesiv de diverşi sau dificil de asimilat;● viteza de
percepţie şi memorizare a evenimentelor este scăzută;● insuccesele sînt numeroase şi repetate la scurt interval de
timp;● ritmul cerebral alfa se află la nivel minim;● secreţia de dopamină se află sub normalul specific individului
respectiv;● ritmul cardiac şi cel pulmonar au o amplitudine scăzută (normal sau accidental);● atenţia este îndreptată
spre exterior şi nu se desfăşoară un efort intelectual, sau atenţia este îndreptată spre interior şi se susţine un efort
intelectual intens;● toate necesităţile fiziologice sînt satisfăcute cu promptitudine;● viteza influxului nervos
(sensibilitatea neuronală) este sub 100 m/s (normal este de 120 m/s); ● individul este (?) „programat” pentru o durată
de viaţă peste medie;● fluxul de informaţii-eveniment este resimţit ca redus de acea persoană;● plouă sau ninge mai
mult de 180 de minute;● satisfacerea unei necesităţi fiziologice (somn, foame, sete, excreţie etc.) este imperioasă;● nu
există teamă de viitor sau de moarte;● procesele metabolice sînt încetinite, mai ales patologic;● activitatea cerebrală
este lentă (nu neapărat şi superficială);● atenţia nu este concentrată pe o desfăşurare fizică;● nu se acordă importanţă
clipelor prezente;● temperatura ambientului este mult peste medie sau sub medie (cu un plus de intensificare dacă este
întuneric sau/şi umezeală);● starea meteo este stabilă mai mult de şapte zile;● privim frecvent la ceas;● subiectul se
roteşte spre dreapta;● cantitatea de trecut conştientizat este mare şi peste medie;● vîntul suflă cu peste 35 km/h din
direcţia sud (în emisfera nordică);● între două evenimente majore se interpun numeroase evenimente intermediare
anoste;● evenimentele sînt rememorate;● există perspectiva unei existenţe proprii îndelungate;● după schimbarea
reşedinţei, au trecut mai mult de 7 zile;● schimbul de informaţii este preponderent dinspre memoria de lungă durată
spre cea de scurtă durată;● (mai sînt 1 - 2 ore pînă la terminarea serviciului…).
Sau cînd individul: ● are o imaginaţie anemică;● desfăşoară din obligaţie o activitate neplăcută;● a mîncat (pentru
următoarele 5 - 30 de minute);● este epuizat fizic sau/şi psihic (dar nu obligatoriu);● nu are cu cine să vorbească (cînd
este mare amator de conversaţii);● ascultă, nu este ascultat;● se află într-o ambianţă în care ascultă un ritm uniform, cu
o frecvenţă de 5 - 90 secunde (cu cît mai sonor, cu atît la interval mai mare), pentru mai mult de 10 minute;● îşi
concentrează atenţia asupra scurgerii timpului;● este privat de contactul (verbal, fizic sau vizual) cu alte persoane;●
este de sex masculin şi are vîrsta sub 18 ani sau peste 70 de ani (există, spre exemplu, o enormă diferenţă între anii
„consumaţi” între vîrsta de 15 şi 20 de ani, şi între 45 şi 50 de ani);● este de sex feminin şi are vîrsta sub 20 de ani sau
peste 45 de ani;● se găseşte în compania unei persoane antipatice şi este nevoit să o suporte;● se află sub tensiunea
satisfacerii unui instinct fundamental, amplu frustrat;● suferă o durere fizică sau afectivă;● este constrîns la
nemişcare;● visează;● suferă o depresie nervoasă;● prezintă o secreţie scăzută de hormoni androgeni sau răspunsul la
mesajul lor este deficitar (constituţional sau patologic);● se află în faza de moarte iminentă;● a intrat într-o abstinenţă
de cafea sau alcool (după ce anterior a consumat frecvent);● se află în stare de contemplaţie sau meditaţie profundă;●
nu are pasiuni;● are un Eu anemic;● se situează la latitudine geografică înaltă;● se situează într-un spaţiu pustiu;● are
o pregătire culturală modestă;● are idealuri scăzute;● prezintă tulburări de memorie;● împlineşte un act fiziologic;●
are o temperatură corporală anormală (în plus sau în minus);● este deosebit de preocupat de timp;● este intoxicat cu
anumite substanţe (spre exemplu, marijuana, L.S.D. 25, derivaţi ai morfinei sau mescalină);● este constrîns la o
încordare musculară prelungită;● este melancolic;● este privat de libertate (detenţie, spital, serviciu etc.);● suferă de o
izolare senzorială extinsă şi prelungită la mai mult de 48 de ore;● nu simte că devine altul între două anotimpuri
succesive;● se află într-o situaţie apreciată ca plictisitoare;● este împiedicat să doarmă între orele 2 şi 5;● se află sub
tensiunea fricii;● suferă real sau imaginar de insomnie;● se află în întuneric, iar dacă este lumină aceasta are nuanţa
roşie (sau incinta are o nuanţă roşie);● prestează un serviciu într-un singur schimb;● este leneş;● dispune de bani
puţini…
De remarcat că toate procesele psihologice conştiente reclamă timp (discernămîntul, coordonarea, delimitarea etc.).
În unele situaţii excepţionale (spre exemplu, detenţia pentru mai mult de 10 ani, starea de prizonierat după mai mult
de 3 ani, prezenţa într-un sanatoriu TBC după mai mult de 2 ani) individul poate ajunge să nu mai măsoare timpul, ci
să meargă „paralel” cu el, eludîndu-l.
Orientarea în timp este posibilă după vîrsta de 5 ani.
Fiinţa umană conştientă se află permanent în aşteptarea a ceva.
► Prin timp fiziologic definim timpul implicat în modificările evolutive ale corpului fiinţei vii (concepţie, copilărie,
tinereţe, maturitate, bătrîneţe) şi ciclurile fiziologice interne (ceea ce arată că timpul fiziologic este divers).
Timpul se implică în fiziologia omului prin durată şi ritm: durată de dezvoltare, durată de viaţă, ritm de dezvoltare,
ritm al secreţiilor fiziologice, ritm de funcţionare al unor organe, ritm al reacţiilor chimice, ritmuri biologice generale
etc. Real, fiecărui organ i se poate recunoaşte un ritm propriu şi unul de rezonanţă, de înserare în ritmul armonic de
ansamblu al organismului.
Amploarea şi fineţea implicaţiei timpului în fiziologia unui organism viu este proporţional cu gradul lui de
complexitate fiziologică, dar mai ales nervoasă.
În medicina tradiţională orientală, fruntea coordonează problemele legate de viitor, cefa se preocupă de trecut, iar
tîmplele se îngrijesc de prezent.
► Tulburările orientării în timp sau tulburările percepţiei timpului trăit:
Cronotaraxia. Tulburarea este consecutivă unei leziuni a talamusului sau a lobului frontal şi constă în apariţia, pentru
cîteva zile sau săptămîni, a unei dezorientări în timpul trecut, prezent şi viitor (ele alternează între estompări şi
accentuări).
Cronognozia. Tulburarea este urmarea unei crize epileptice, a unor intoxicaţii, a producerii unor leziuni parieto-
occipitale sau diencefalice. Ea se manifestă şi prin impresia scurtării timpului, şi accelerarea tuturor mişcărilor
percepute în ambient.
Cronoataxia. Tulburarea apare în urma talamotomiei şi în sindroamele confuzionale şi confuzo-onirice. Ea constă în
suspendarea conştiinţei duratei, bolnavul ne mai utilizînd dimensiunile temporale (trăirea este numai în prezent).
Cronofobia. Tulburarea apare la cei suferinzi de nevroză obsesivă (fobică, anxioasă), la personalităţile psihoastenice,
la unii vîrstnici şi la unii narcisişti. Ea constă într-o teamă acută, trăită dureros şi lucid, faţă de trecerea timpului
propriu.
Ecmnezia. Constă dintr-o retrăire halucinatorie a propriului trecut, în prezent.
În sindromul Korsakov (întîlnit adesea în alcoolismul cronic) se pierde, prin amnezie de fixare, reperele temporale.
Pentru pacient, evenimentul prezentului cade în gol, într-un vid mnezic şi astfel trecutul nu există, nu poate fi evocat,
iar viitorul nu poate fi prefigurat. Astfel, bolnavul pierde noţiunea de timp, sensul desfăşurării vieţii şi implicit
orientarea sa în spaţiu şi timp.
În arterioscleroză cerebrală, cu simptome de depresiune, bolnavii au impresia încetinirii timpului şi a întîmpinării
unui rezistenţe fizice la „trecerea” prin timp.
În sindromul Cotard, bolnavul (un melancolic) are impresia de a fi în afara timpului, deci nemuritor. Starea îl
nemulţumeşte dureros, deoarece nu găseşte utilitatea sau plăcerea unei vieţi eterne.
În schizofrenie: ● timpul se departicularizează, imobilizează sau condensează (bolnavul nu se poate orienta prospectiv
şi proiectiv în viitor);● există o disfuncţie între timpul eului şi timpul faptelor în derulare;● prezentul este „totul”.
În demenţele profunde, conştiinţa timpului este total sau parţial inexistentă sau suprimată.
În demenţele şi oligofreniile uşoare, ritmul scurgerii timpului este în funcţie de dispoziţia euforică sau depresiv-
anxioasă la un moment dat a bolnavului. În oligofreniile grave (imbecilitate şi idioţie), noţiunea de timp nu se
constituie.
În psihozele afective trăirea timpului este de maximă intensitate şi evidenţă. Astfel: ● În manie, momentul prezent
(„acum şi aici”) reprezintă centrul, referinţa a toate, trecutul şi viitorul pierzîndu-şi semnificaţia (ele se vor a fi
condensate, trăite în clipa prezentului). Pe fondul trăirii doar în prezent, duratele sînt ultraconcentrate, iar desfăşurarea
evenimentelor este deosebit de alertă. ● În melancolie, timpul apare bolnavului ca fiind dilatat, lent, dureros, iar
„autosalvarea” sa este în trecut. Viitorul nu este dorit, gîndit sau aşteptat, ci numai ignorat (printr-o atitudine de
nepăsare). ● În stările confuzionale are loc o dezorientare în timp, în spaţiu şi cu privire la propria persoană. Bolnavul
în această stare are adesea sentimentul neantizării (trăirea concomitentă în trecut, prezent şi viitor, iar toate acestea
comprimate în spaţiul ocupat de propria fiinţă). ● În cadrul psihozelor delirante timpul este disociat, bolnavul trăind
într-un timp bipolar: al său şi cel social. Astfel în parafrenie pacientul este „paralel cu timpul”, refuzînd să-l
încorporeze unitar. ● În paranoia, bolnavul „modifică” timpul şi inserţia sa în el, în funcţie de structura delirului de la
un moment dat (întreaga existenţă a sa fiind un delir).
În stările depresive, timpul este perceput ca fiind încetinit sau chiar oprit, iar viitorul este ignorat.
Sub acţiunea drogurilor (mescalină, LSD, opiu, haşiş, marijuana, cocaină etc.) perceperea timpului este amplu
perturbată. Acestea determină, într-o anume amplitudine (în funcţie de natura drogului şi cantitatea administrată),
apariţia unor tulburări ale conştienţei, ceea ce se traduce prin dezorientare în timp şi spaţiu. Subiectul aflat sub
acţiunea drogului: se simte etern reîntors în trecutul personal cunoscut sau în diverse perioade ale trecutului istoric
(despre care deţine informaţii), îi este imposibil să estimeze duratele (se simte în afara timpului sau cu o dăinuire
eternă) sau „simţul” timpului dispare (schimbările endo- şi exogene devenind o alăturare aglomerată, haotică, fără nici
un sens).
Nu se consideră o perturbare patologică faptul că în vis ordinea cronologică este absentă, acesta desfăşurîndu-se
într-un prezent etern (implicaţiile filosofice ale acestui fapt sînt intens speculate…).
► Timpul fizic nu are derulări diferite în funcţie de vîrsta individului care îl estimează; doar aparent timpul este
apreciat ca avînd viteze diferite, sub aspect psihologic şi sub aspectul vitezei de vindecare a unor leziuni organice.
Cauzele diferenţelor de ordin psihologic în estimarea timpului se datorează: ● diferenţei de inedit şi prospeţime a
informaţiilor percepute din ambient şi din propriul organism;● numărului diferit de informaţii recepţionate în cursul
vieţii consumate;● filtrării informaţiilor din mediu mai ales pe calea simţurilor la tineri, iar la vîrstnici pe calea
experienţei memorate;● diferenţelor de utilitate şi semnificaţie a multor informaţii culese involuntar;● trăirii imaginare
mai intense la tineri;● reacţiilor psihofiziologice mai intense şi mai alerte la tineri;● trebuinţelor (psiho) fiziologice
mai intense la tineri;● diferenţierii de ritm social în care s-au format;● diferenţeler de perspectivă existenţială;● uzurii
structurii neuronale mai accentuate la vîrstnici;● reacţiei mai intense la hormonii sexuali;● tendinţei tinerilor de a privi
mai mult în viitor şi mai puţin în sine, iar a vîrstinicilor mai mult în trecut şi în sine;● dinamismului comportamental.
Cauza „încetinirii” timpului fiziologic la vîrstnici, exprimat spre exemplu în viteza de cicatrizare a unei leziuni
corporale, se datorează şi următoarelor motive: ● funcţiile „reparatoare” şi organul lezat sînt uzate, iar produsele de
refacere nu mai au puritatea şi eficacitatea din tinereţe;● metabolismul este încetinit şi perturbat;● atitudinea
psihologică faţă de leziune diferă;● poluarea generală a organismului diminuă eficacitatea sistemului imunitar şi
fiziologia lui;● solicitarea la care este supus concomitent organismul este mai mare (stres, profesie, greutate corporală
excedentară etc.);● capacitatea de fixare a atenţiei/interesului pe surse de inedit diminuă cu vîrsta;● organismul nu se
mai află în perioada de creştere ori maturizare.
► „Ceasul biologic” este o realitate, chiar dacă el nu este şi nu poate fi localizat precis, fiind extins la nivelul tuturor
sistemelor şi structurilor [adică de la nivelul moleculelor şi al nucleului fiecărei celule (activitatea ritmică a unor
enzime) pînă la sistemul cerebral, unde un rol important îl deţin hipofiza, hipotalamusul şi ganglionii bazali].
Organismul viu măsoară timpul biologic (şi astfel permite ordonarea desfăşurării) prin intermediul: ● ceasurilor
biologice periodice (vezi ritmurile interne; respirator, cardiac etc.), caracterizate prin continuitate, autoîntreţinere şi
ciclu repetitiv; ● ceasurilor biologice de interval, de tip clepsidră (o dată declanşat, are o durată de funcţionare bine
determinată), bazate în principal pe limite („picătura care revarsă preaplinul paharului”) în secreţia hormonală (vezi
modul de fixare a duratei gestaţiei, maturizării sau vieţii), dar şi pe formarea reflexelor condiţionate (hrănire, somn
etc.). Acest tip de ceasornic este independent de simţuri.
Atît individual cît şi asociat, între aceste două tipuri de ceasuri biologice există un reglaj cibernetic (inclusiv o
sincronizare cu periodicităţile din exterior).
Ceasul biologic este relativ controlabil; vezi în acest sens, spre exemplu, trezirea din somn autoprogramată sau
comenzile executate exact dacă sînt primite în stare de hipnoză (se vorbeşte în asemenea cazuri de timp mintal).
J.-Daniel Chevallier, omul care putea, în orice clipă din zi şi noapte, să indice ora exactă (uneori cu o aproximaţie
de 5 secunde) fără să consulte ceasul, a fost doar o curiozitate ?
► La perceperea şi estimarea duratelor (ciclocronia) participă întreg organismul, un rol prim avînd auzului (el este
cel mai fin în evaluarea duratelor şi intervalelor) urmat de analizatorii vibratil, chinestezic şi vizual.
► Pentru un organism congelat, timpul său propriu se poate considera ca fiind stopat, ceea ce nu scuteşte organismul
respectiv de a fi afectat negativ, spre exemplu, de diverse radiaţii.
Legătura între orologiul biologic şi temperatura organismului viu (constantă, cel mai adesea) este certă.
► Timpul imaginar este o noţiune matematică prin care timpul este măsurat, utilizînd numere imaginare (numere care
atunci cînd sînt înmulţite cu ele însele dau numere negative: 2i x 2i = – 4) în loc de numere reale (2 x 2 = 4).
Materia tinde să curbeze spaţiu-timpul înspre sine în timp real, ceea ce determină zone în care spaţiu-timpul se
sfîrşeşte (se formează o „singularitate”, iar timpul cronologic nu mai există). Introducînd timpul imaginar în ecuaţie şi
ştiind că el se înscrie perpendicular pe timpul real, rezultă că trei dimensiuni spaţiale vor forma o buclă, adică un
spaţiu-timp închis în sine fără limite sau margini, fără sfîrşit şi fără început, înainte şi înapoi (asemeni unei sfere).
 Alături sau împreună cu timpul real, timpul imaginar este utilizat pentru o descriere completă a stării şi evoluţiei
Universului, eludînd unele restricţii impuse de spaţiu-timp.
► Timpul ciclic este timpul caracteristic civilizaţiei „tradiţionale” (predominant primitivă) şi constă în repetarea
indefinită a aceluiaşi ciclu.
Distingem două mari categorii de timp ciclic: timpul ciclic profan (naştere, moarte, renaştere ş.a.m.d., asemeni
lumii vegetale) şi timpul ciclic ritual.
► Prin timp liniar definim timpul aflat la coordonarea funcţionării civilizaţiei moderne şi el se particularizează prin
spaţializarea timpului (cu scopul vădit de a acţiona asupra materiei) şi prin negarea posibilităţii de stopare sau
reîntoarcere în timp.
Timpul neliniar corespunde evenimentelor percepute ca un ansamblu concomitent (secţiuni unificate de timp).
► Timpul mitic sau timpul divin, corespunde perioadei Creaţiei, Revelaţiei şi al fenomenelor arhetipale.
► Timpul magic este timpul cronometric utilizat de magicieni şi unii astrologi.
Pentru magicieni, „ziua magică“ se alcătuieşte din 12 „ore” diurne, de la răsăritul la apusul Soarelui şi 12 ore
nocturne, de la apusul Soarelui pînă la răsăritul său.
► În timpul unic toate evenimentele de pînă acum se suprapun static, fără o separaţie temporală între ele. Acest
model de timp caracterizează majoritatea naraţiunilor mitologice.
► Timpul propriu se utilizează în Teoria relativităţii şi el corespunde timpului măsurat de observatorul aflat în
mişcare, iar timpul non-propriu corespunde timpului măsurat de observatorul aflat în repaus, relativ la corpul aflat în
mişcare.
► Prin timp originar definim timpul extrem de „scurt“ derulat la începutul Universului sau a omului (perioada de
gestaţie/naştere).
Prin timpul originar sau timpul originii se are în vedere şi totalitatea evenimentelor care reunite în clipa prezentă,
premerg necesar evenimentele viitoare.
► Prin timp sacru se denumeşte, cel mai adesea, timpul sărbătorilor religioase.
Timpul escatologic corespunde perioadei de la naşterea Mîntuitorului pînă la Judecata de apoi.
► Prin timp nuclear înţelegem timpul în care o particulă elementară sau o nucleoparticulă, avînd viteza luminii în
vid, interacţionează cu un nucleon ce are dimensiunea de 2,1 x 10-14 cm (valoarea timpului de interacţiune este de 0,7 x
10-24 s).
► Timpul atomic semnifică timpul în care un electron cu viteza de 108 km/s parcurge distanţa egală cu raza unui atom
(cca. 10-7cm) şi el este de 10-16s.
► Timpul fizic sau timpul obiectiv este o abstracţie şi reprezintă durata şi succesiunea stărilor în desfăşurarea unui
fenomen (mai ales macroscopic) raportat la un sistem de referinţă (ceas + calendar) ce oferă posibilitatea măsurării
duratei (relative) şi a vitezei succesiunii. Acestui tip de timp i se pot atribui însuşirile de trecut, prezent şi viitor.
Spaţiul parcurs este timp „obiectiv” universal. Cu acest timp, alcătuit din momente adimensionale, operează fizica
(mai puţin mecanica relativistă).
► Prin timp real înţelegem timpul considerat asimetric, adică ireversibil, el existînd fără nici o legătură cu ceva
exterior şi are „funcţia“ de legitate a ordonării, fiind indispensabil oricărei existenţe.
În timp real, legile fizicii sînt invariabile în diferite sisteme de referinţă.
Timpul real este sinonim cu timpul absolut, timpul în sine, timpul de după Facere sau „sufletul universal“.
► Prin timp relativ denumim timpul simetric, reversibil, manifestat prin fenomene şi procese concrete.
Denumirea de timp relativ este o consecinţă a faptului că timpul nu este o formă obiectivă de existenţă a materiei
(schimbarea şi acţiunea ni se prezintă ca timp şi nu invers), iar în absenţa unui timp de raportare, timpul nu este
temporal (ceea ce nu poate fi raportat nu există prin el însuşi, deci nu există real).
Timpul relativ se măsoară prin raportarea desfăşurării fenomenelor şi proceselor la mediul lor ambiant, prin
comparare cu un timp etalon.
► Prin timp relativist definim duratele specifice desfăşurării cu o viteză mult apropiată sau egală cu cea a luminii în
vid.
Fenomenele care se petrec cu viteza luminii în vid sînt „atemporale” (sau „paralele“ cu timpul).
► Prin timp de latenţă sau timp de reacţie definim intervalul cronologic de la emiterea unui stimul şi producerea
reacţiei, în cadrul unui sistem biologic. El variază de la individ la individ şi rămîne stabil aproape pe tot parcursul
vieţii.
► Prin timp perceptual definim timpul local, adică timpul ce poate fi măsurat direct (inclusiv prin raportări
comparative).
► Timpul interior (al conştiinţei implicate) sau timpul subiectiv ar fi timpul eternităţii (este singura dimensiune
temporală a persoanei) sau timpul în care are loc deplasarea.
Timpul interior este constituit din porţiuni temporale de dimensiuni apreciabile, care includ „concomitent”
prezentul, trecutul (prin persistenţa amintirii şi a învăţămintelor, dar şi a automatismelor dobîndite) şi viitorul
(anticiparea clipei următoare şi chiar a derulărilor estimate pentru perioade mai mari de timp).
Acest timp rezultă în primul rînd din faptul că gîndirea nu se poate sustrage (nici ea) timpului.
► Prin timp exterior definim timpul efemerului, timpul raportării sau timpul schimbării.
► Timpul are un caracter „pozitiv” cînd este reversibil, cînd caracterizează desfăşurarea fenomenelor şi cînd
orientează procesul devenirii de la ceea ce este spre ceea ce va fi (actualizează).
► Timpul negativ corespunde timpului eterogenităţii, al actualizărilor unor diferenţieri.
► Timpul şi conexiunea inversă nu se identifică în pofida faptului că se însoţesc strict şi peste tot în Univers. Astfel,
conexiunea inversă acţionează permanent în direcţia reducerii intervalului dintre starea ulterioară şi starea anterioară,
deci nu se substituie timpului şi nici nu-l generează.
► Nu putem controla timpul, deoarece nu are realitate obiectivă, nu-l înţelegem pe deplin, nu ne putem izola de el,
nu putem acţiona cu o viteză mai mare decît viteza luminii, ar însemna să trebuiască să acţionăm asupra întregii istorii
a Universului.
► Nu putem şti dacă timpul are şi alte moduri de exprimare sau acţiune decît cele cunoscute, dar ele sînt bănuite atît
din punct de vedere fizic, cît şi filosofic.
► Timpul reprezintă pentru oameni: ● viaţa şi respectiv „o viaţă“;● suprema piedică în constituirea libertăţii
absolute (de mişcare, de acţiune, de înţelegere);● cadrul împlinirii speranţelor;● elementul fundamental de „consum“;
● istoria îngemănată a noastră şi a Universului (fiecare dintre particulele trupului nostru are vîrsta Universului);●
cantitatea de informaţii la nivelul simţurilor;● viaţa (trecutul – nu primim timp cînd ne naştem; noi preexistăm în timp!
– şi prezentul fiinţei conştiente) şi moartea („viitorul” fiinţei actual conştiente);● unul din elementele reper din
procesul gîndirii;● fiinţare;● ceea ce „ni se dă“ (în spaţiu „existăm“ etern…);● forma de manifestare a realităţii;●
modalitatea de legare între ele a evenimentelor pe care le percepem fragmentat;● factorul prin care sîntem „ordonaţi“
şi prin care ordonăm noi înşine mediul adiacent;● mişcare;● limita acumulării;● graniţa dintre lumi;● domeniul
asupra căruia raţiunea nu are nici o putere;● posibilitatea infinită a devenirii;● singurul element (ca o speranţă) ce nu
are putere asupra sinelui;● unul din elementele de limbaj prin care este permis observatorului să descrie segmentul de
Univers pe care îl cercetează;● domeniul unde putem cunoaşte şi înţelege;● armonia interioară şi armonia cu
exteriorul.
Legătura între structura temporală a omului şi atemporalitatea lui Dumnezeu constituie o incertitudine şi un motiv
de speculaţii nesfîrşite.
„Noi ucidem Timpul, dar el ne îngroapă.” (J.M.Machado de Assis)
► Timpul nu este acelaşi în Rai şi în Iad; în Rai timpul ar fi imperceptibil, iar în Iad ar fi perceput ca fiind etern şi
oprimant (nesuferit şi potrivnic).
► Pentru Aristotel, timpul este doar prezent, nefiind alcătuit din trecut (acesta nu mai există) şi viitor (acesta nu
există încă).
► Timpul are o aură de mister, deoarece: ● fără el nu putem face nimic, nici chiar „nimic“…;● înţelegerea lui este
similară cu înţelegerea vieţii şi a Universului;● nu se supune unei aprecieri comparative;● are asemănări cu conştiinţa
(nu se poate conţine şi măsura pe sine etc.);● nu se supune încercărilor noastre de manipulare;● are realitate (se
exercită), fără a exista obiectiv; ● Sinele nu pare a suferi scurgerea timpului, numeroase impresii părînd „nepieritoare”;
● ne afectează direct fiinţarea, fixînd durata vieţii (şi poate a conştiinţei de sine);● nu ne permite să ne mişcăm în el,
aşa cum o facem în spaţiu (relativ, desigur);● este subiectiv şi totuşi se exercită obiectiv (pentru a-şi dovedi realitatea,
consistenţa, se impune a fi izolat, „oprit”, acumulat, disecat, depăşit, comparat, ceea ce ne este imposibil);● atunci cînd
îl măsurăm, de fapt măsurăm „impresia“ noastră;● este o consecinţă a principiului de funcţionare a creierului nostru;●
atenţia pare să-l oprească; ● este ireal (pentru unii filosofi, cum ar fi Hegel, Schopenhauer sau Kant), deoarece: a)
fiecare poziţie este mai devreme sau mai tîrziu faţă de alte poziţii, şi b) fiecare poziţie este Trecut, Prezent sau Viitor;
● cînd îl negăm sau eludăm, nu ne mai rămîne nimic…
► Timpul, fiind un concept nu o mărime materială (nu există timp fizic), nu poate fi măsurat în termeni absoluţi
(timpul nu se măsoară pe sine).
Pentru a utiliza şi respectiv a măsura timpul, se utilizează însuşirea lui de a caracteriza mişcarea (deci, măsurăm
durata şi succesiunea cărora le conferim astfel un caracter obiectiv). În acest scop se foloseşte ca etalon de durată-
mişcare un fenomen ciclic, natural sau artificial, care, asociat unui fenomen spaţial, devine durata acelui fenomen
(deci, a vitezei transformării fizice din Univers). Acest etalon de timp este valabil doar în preajma celui ce face
măsurarea (fiecare observator avînd propria sa măsură a timpului – vezi Capitolul „Teoria relativităţii”).
Intervalele de timp sînt estimate (şi nu măsurate !) prin mijlocirea unor mişcări sau fenomene presupus uniforme.
Alegerea originii timpului, adică a momentului de unde se începe măsurarea este arbitrar.
„Înregistrarea” timpului o întreprinde atît omul (prin conştiinţă şi memorie), cît şi materia din Univers prin
schimbarea ei nicicînd identic repetabilă.
Din măsurarea timpului nu rezultă că el ar putea fi descris prin cantitate („azi nu este mai mult ca ieri”).
Unităţile de măsură ale timpului: attosecunda (10-18 s); femtosecunda (10-15 s); picosecunda (10-12 s); nanosecunda
(10-9 s); microsecunda (10-6 s); milisecunda (10-3 s); secunda (durata a 9 192 631 770 cicluri a unui tip de radiaţie
produsă de un atomului de cesiu 133Cs); minutul (60 s); ora (60 min.); ziua (24 ore), anul (365 zile); secolul (100 ani);
mileniul (10 secole).
► Măsurăm timpul, pentru: a fi adus în limitele determinaţiilor cunoaşterii şi raţiunii umane (altfel spus, pentru a fi
obiectualizat şi deci utilizabil); a putea comunica, analiza, înţelege, construi, orienta şi ordona; xercitarea conştiinţei
reflexive; echilibrul gîndirii.
► „Comensurabilitatea” timpului denotă abilitatea noastră de a-l obiectualiza, relativitatea realităţii, ordinea din
Univers şi (subiectiv) că avem destin…
► Măsurările directe ale timpului (ale mişcării) se pot efectua între 10-16 s şi 1022 ani. Pentru intervalul între 10-16 s şi
10-23 s măsurările se fac indirect, prin deducţie, cu ajutorul relaţiei de nedeterminare, iar pentru valori ale timpului mai
mici de 10-23 s măsurarea este un nonsens, mişcarea avînd în acest caz un caracter aparent.
► Prin Timp Atomic Internaţional definim coordonata de referinţă a timpului rezultată din fenomenele cuantice şi se
determină cu orologii atomice, cu o precizie de cel puţin 10-13 secunde.
Această scală de timp nu oferă posibilitatea extincţiei în trecut a raportării temporale.
► Prin timp sideral înţelegem scara de timp care utilizează durata scursă între două treceri ale meridianului locului
observaţiei în dreptul unui anumit astru, considerat fix şi are ca unitate ziua siderală de 23 de ore, 56 de minute şi
5,09053 secunde.
Calculul timpului în unităţi siderale serveşte exclusiv pentru nevoile astronomiei, deoarece începutul zilei siderale,
ca urmare a mişcării proprii a Soarelui în diferite anotimpuri, are loc la diferite ore ale zilei şi ale nopţii. Astfel, spre
exemplu, în iunie ziua siderală începe la ora 6 dimineaţa, la 22 septembrie la orele 12 noaptea, iar în decembrie, seara.
Determinarea unei unităţi de timp prin această metodă este de precizie medie.
► Prin timpul efemeridelor definim scara de timp determinată pe baza comparării poziţiilor observate ale planetelor
şi ale Lunii, cu cele antecalculate şi redate în tabelele ce le indică poziţiile zilnice.
Timpul efemeridelor (TE) oferă o scară de timp puţin precisă, dar se poate utiliza cu extincţie în trecut, permiţînd
studierea mişcării corpurilor cereşti (deci, este utilă pentru măsurarea intervalelor mari de timp).
Din anul 1984 timpul efemeridelor a fost corectat/înlocuit cu timpul dinamic terestru (TDT), pentru care ziua are 86
400 secunde.
► Timpul Universal Coordonat (UTC) reprezintă timpul atomic internaţional corectat cu un număr întreg de secunde,
astfel încît diferenţa dintre acest timp şi TU (dependent de rotaţia Terrei, rotaţie neuniformă) să nu depăşească 0,9
secunde. Cînd se constată o diferenţă mai mare, se aplică un salt de o secundă în scara timpului atomic.
Această scara de timp este folosită pentru difuzarea coordonată a frecvenţelor standard şi a semnalelor orare radio.
Prin utilizarea semnalele radio corespondente Timpului universal coordonat (UTC) se etalonează orologiile de pe
zone geografice extinse.
În fizică prin timp universal se denumeşte timpul în care toţi observatorii constată aceleaşi valori ale proprietăţilor
zonei de Univers în care se situează.
► Timpul Meridianului Greenwich (GMT – Greenwich Mean Time) este un reper orar de o anumită exactitate, la
care se pot raporta evenimente de importanţă mondială. El este stabilit cronometric la Observatorul astronomic de la
Greenwich-Marea Britanie prin observaţii ale mişcării diurne ale stelelor, deci un timp măsurat de la amiază.
Scara de timp astfel obţinută depinde de viteza de rotaţie a Terrei, ceea ce explică precizia ei limitată la circa 0,001
secunde.

2. Spaţiul
Iubiţi femeia, dacă aşa vă e vrerea, dar nu uitaţi să vă-nchinaţi nemărginirii. G. Bruno

Spaţiu = eu am. G. Marcel

Întoarce-te în punctualitatea ta de atom, pentru a te elibera de spaţiu şi de timp. H. F. Amiel

► Prin termenul spaţiu, definim:● una din coordonatele fundamentale de prezentare a Universului nostru;●
dimensiunea extensivă de prezentare a materiei în mişcare (spaţiul nu se identifică cu materia !);● un proces obiectiv,
consecinţă a structurării energiei;● „forma pură a simţului extern” (I. Kant), prin care fiinţa umană se localizează şi
descrie mediul (distanţa, mărimea, poziţia, forma, întinderea obiectelor şi măsura mişcării);● condiţia existenţei
manifestate ca formă;● o anume informaţie („aici“ – „acolo”);● acel undeva în care se situează orice există;●
lungimea drumului parcurs de punctul material, adică lungimea traiectoriei (spaţiul este o mărime fizică în timp ce
traiectoria, nu; de aceea traiectoria nu are asociată o unitate de măsură);● „o ordine de coexistenţi posibili“; ● reţeaua
de relaţii dintre lucruri şi evenimente;● un volum de existenţă (sau existenţă fizică);● o reflectare a modului nostru de
a fi, cel puţin pentru această etapă din evoluţie;● domeniul în care, prin mijlocirea timpului, se induce schimbarea;● „o
realitate fără calitate” (I. Kant);● „prezentul vizibil”;● domeniul a ceea ce putem înţelege (iar timpul, domeniul a ceea
ce nu putem înţelege).
Elementele empirice de definire ale spaţiului sînt: două puncte = o linie; trei puncte = un plan; patru puncte = un
volum.
► Sub aspect filosofic, spaţiul ar fi: ● viaţă iar timpul moarte (timpul „mănâncă” spaţiu şi astfel se metamorfozează
în spaţiu);● o extincţie a Sinelui;● un palier intermediar al existenţei;● o iluzie (este…dar nu poate fi analizat de
simţuri);● perechea conjugală a timpului;● „restul” lumii;● o dimensiune a conştientului;● zona de demarcare a
omului.
► Spaţiul există în „nespaţiu“(dacă s-ar situa în spaţiu,…n-ar mai fi spaţiu; dacă se situează – deci şi Universul – în
ceva exotic, nu putem şti) şi se generează din sine, extinzându-se conform ratei de expansiune a Universului. Această
extincţie poate fi asemuită cu aceea a unui balon (observatorul se situează în interiorul acestuia, într-un punct oarecare)
cu menţiunea că extincţia se face din şi în „nimic“, iar ea antrenează diluarea substanţei din structura sa (ceea ce
implică o modificare continuă a acesteia).
Rata de expansiune a spaţiului cuprinde întregul Univers şi determină creşterea cuantelor de spaţiu.
Creşterea spaţiului nu afectează zonele unde forţa gravitaţională este depăşită de celelalte interacţiuni (vezi
Capitolul „Interacţiuni fundamentale”).
► Spaţiul nu are revers, el nefiind un obiect cu existenţă în sine.
► Spaţiul nu este un obiect cu existenţă obiectivă (nu are realitate fizică unitară), ci o parte a Universului ca totalitate
în care nu poate fi izolat.
► Spaţiul este o noţiune relativă, deoarece: ● pentru a exista, nu presupune un spaţiu şi astfel el nu poate fi descris
aşa cum este în sine (deci, ne este imposibil să ne facem o reprezentare obiectivă, precisă, a realităţii spaţiului);● nu
poate fi evaluat în sine, izolat de Univers, rupt de materia în mişcare sau de timp;● are un caracter local, fiecare
„existenţă”, formă de evoluţie, îşi dezvoltă propriul ei spaţiu, relativ finit, care dispare odată cu existenţa formei
respective;● reprezintă ceva numai din punct de vedere uman, noi având deprinderea de a fragmenta Universul pentru
facilitarea cunoaşterii lui;● nu-l putem vedea decît „local“; ● se află în relaţie de „proporţionalitate” cu fiecare
existenţă conştientă; ● un ceva nu se desfăşoară în spaţiu, ci desfăşoară un spaţiu;● este doar în potenţă (el este „aici”
înainte de a fi parcurs).
► În Mecanica newtoniană, spaţiul este echivalent cu viteza înmulţită cu timpul (fără ca aceasta să însemne că
spaţiul se reduce la timp).
► Proprietăţile spaţiului nu sînt pretutindeni aceleaşi, fiind conforme cu densitatea materiei, mişcarea acesteia,
dimensiunea şi maniera de observare.
► Proprietăţile topologice ale spaţiului sînt continuitatea, direcţia şi trei dimensiuni.
► Proprietăţile metrice ale spaţiului sînt omogenitatea, izotropia şi curbura.
► Spaţiul nu cuprinde spaţiu şi nu este cuprins în spaţiu; el nu este un conţinător pentru corpuri, ci corpurile sînt
spaţiale. Deci, spaţiul nu are o existenţă absolută în care obiectele „intră”.
► Spaţiu fără materie nu poate exista; materia în mişcare este cea care determină, într-un mod inseparabil, existenţa
obiectivă (sau pentru noi…) a spaţiului.
► Spaţiul implică timpul drept condiţie intrinsecă a propriei lui actualizări, în mod indirect, prin posibilitatea
existenţei materiei doar în timp (= mişcare).
Spaţiul fără timp are „realitate” doar într-o imagine matematică.
Aşa după cum timpul ar fi a patra dimensiune a spaţiului, şi acesta ar putea fi a patra dimensiune a timpului
(presupunînd că dimensiunile timpului sînt trecutul, prezentul şi viitorul).
► Nimic nu se poate situa în altceva; fiecare unitate materială are un spaţiu-timp propriu, cel ocupat de materia sa.
► Argumente pentru o stare de finitudine a spaţiului: ● materia care îl defineşte este finită;● se închide în sine
datorită gravitaţiei;● nu se poate situa în spaţiu;● matematic, realitatea lui poate fi dovedită;● aşa îl percepem cu
simţurile şi intuiţia;● timpul este o limitare „subtilă“ a spaţiului.
► Argumente pentru o stare de infinitate a spaţiului: ● este ilogic să existe o margine spaţială a Spaţiului, în afara
unui „spaţiu” ce l-ar conţine;● spaţiul nu poate limita spaţiul (şi nimic altceva);● nu putem ieşi din spaţiu, iar dacă am
putea prin aceasta l-am limita;● potrivit Teoriei relativităţii, gravitaţia materiei din întreg Universul este atît de intensă
încît spaţiul este curbat în el însuşi, făcîndu-l asemănător unei forme finite, care, se ştie, nu poate fi decît finită în
interior (volumetric) şi infinită (nelimitată) pe „exterior“; ● potrivit Mecanicii cuantice, spaţiul este discontinuu, astfel
că între două cuante de spaţiu se întinde un „infinit“ real;● ne este imposibil să concepem o limită dincolo de care să
nu mai fie ceva.
► Infinitatea sau finitatea spaţiului nu vor putea fi dovedite experimental niciodată, deoarece un asemenea demers
impune ca experimentatorul să se izoleze de spaţiu, ceea ce este principial imposibil, iar experimentatorul nu poate fi
amaterial.
► Spaţiul nu conferă formă şi dimensiune Universului, ci numai materia în mişcare. Noi nu „vedem“ spaţiu în
Univers, ci numai materie în mişcare (relaţiile definesc spaţiul).
► Prin constituţia noastră fiziologică, respectiv prin analizatorul vestibular al urechii interne (două labirinte cu trei
canale semicirculare), sesizăm trei dimensiuni ale spaţiului şi anume: ● dreapta-stînga = lăţime (axa care leagă cele
două conducte auditive externe);● sus-jos = înălţime (axa ce pleacă de la rădăcina nasului şi este perpendiculară pe axa
precedentă);● înainte-înapoi = adîncime (axa care coboară din vertex şi este perpendiculară pe planul orizontal definit
de axele precedente).
Coordonatele de lăţime şi înălţime sînt elementele definitorii ale suprafeţei, iar coordonata de adîncime este
elementul definitoriu, alături de celelalte două coordonate, pentru volum.
 Teoria relativităţii adaugă acestor trei dimensiuni o a patra, cea temporală, echivalentă cu distanţa pe care lumina o
poate parcurge în intervalul de timp respectiv.
Dimensiunea temporală, ca şi celelalte dimensiuni incluse de diverse ipoteze (spre exemplu, în Teoria stringurilor
se postulează şase dimensiuni spaţiale suplimentare, existînde sub formă „înfăşurată”- ele determinînd, s. e., masa şi
sarcinile particulelor), nu echivalează cu cele trei dimensiuni spaţiale.
► Caracteristicile spaţiului bidimensional: ● circumscrie conturele suprafeţelor;● suportă doar două drepte în unghi
drept;● este perceput prin diferenţierea şi aprecierea raporturilor dintre verticalitate şi orizontalitate, dintre lungime şi
înălţime (lăţime);● ne furnizează forma, mărimea, poziţiile reciproce ale obiectelor şi distanţelor (prin interacţiunea
văzului şi chinesteziei);● nu poate susţine un Univers material (particulele nu pot avea doar două dimensiuni).
► În spaţiul tridimensional putem dispune în fiecare punct trei drepte („axe de coordonate“) astfel ca fiecare dintre
ele să stea pe fiecare în unghi drept (asemănător, spre exemplu, cu colţul unui cub).
Spaţiul tridimensional circumscrie volumele.
Principala calitate a spaţiului tridimensional, comparativ cu spaţiul bidimensional: în spaţiul tridimensional se pot
dispune mai multe informaţii, iar mişcarea poate primi evidenţă (prin prezenţa într-un alt plan a observatorului).
► Spaţiul cu patru dimensiuni:● ne-ar conferi (şi) alte simţuri şi un alt trup (remarcabil);● ar fi perpendicular pe
direcţiile spaţiului tridimensional (nu ar fi paralel cu nici una din ele);● ar da o altă limită fiinţării;● ar facilita o
deplasare „infinită” (ceva de genul: a fi oriunde şi oricînd), o vedere „volumetrică” şi acces neîngrădit şi concomitent
la suprafeţe şi conţinut;● ar face (?) inutilă comunicarea de tipul celei din spaţiul tridimensional etc.
► Ilustrarea grafică a spaţiului sau a spaţiului şi timpului este imposibilă.
La imposibilitatea formării unei imagini vizuale a spaţiului (şi timpului), concură şi neputinţa noastră de a ieşi din
el şi a-l vedea cum arată din „exterior”.
Faptul că în dotarea noastră nativă, simţurile şi gîndirea sînt pentru domeniul tridimensional (timpul fiind
insesizabil fizic) reiese şi din imposibilitatea de a ne reprezenta o lume cu una, două sau mai mult de trei dimensiuni
spaţiale (noi sîntem practic incapabili să ne mişcăm în mai mult de două dimensiuni spaţiale)
► În spaţiul supradimensionat, numit şi hiperspaţiu, paraspaţiu sau spaţiu transfizic (= „dincolo” de realitatea
sensibilă); ● pot fi dispuse în fiecare punct mai mult de trei drepte (cu sincronicitate cauzală), astfel ca fiecare dintre
ele să stea pe fiecare în unghi drept; ● pulsează energii „transfizice”, manifestate parţial, evident şi subtil, fără suport
temporal; ● au loc evenimente şi fenomene exotice.
► Cele trei dimensiuni ale spaţiului sînt relative, deoarece: fiind infinit nu poate fi măsurat (nu avem un punct de
unde să pornească măsurarea – spaţiul este fără început şi sfîrşit); ceea ce măsurăm corespunde materiei în spaţiu
► Prin spaţiu imaginar denumim spaţiul matematic, adică spaţiu conceput ca fiind absolut şi infinit, receptacul
universal al corpurilor, preexistent şi permanent, chiar dacă corpurile ar dispare.
► Aspectul continuu al spaţiului este aparent, el apărînd astfel numai în percepţia omului, noi putînd sesiza direct
doar continuul spaţial (material) macroscopic.
Spaţiul nu este divizibil la infinit (o distanţă finită nu poate avea o infinitate de părţi reale), adică materia nu este
compusă din infinite elemente. Din acest motiv spaţiul se consideră a fi cuantic, iar minima întindere spaţială în care se
poate desfăşura un eveniment este de 10-16 cm
Dacă spaţiul este cuantic, rezultă că se supune incertitudinii cuantice pe distanţe mai mici de 10-33 cm.
► Valoarea estimată a cuantei de spaţiu este de 3 x 10-16 cm, iar a celei de timp aferentă de 10-26 secunde. Deci, nici
o particulă nu poate avea o dimensiune mai mică decît cuanta de spaţiu.
Cuanta de spaţiu nu apare în spaţiu, ci este ea însăşi spaţiu cu un conţinut infinit (vezi Capitolul „Vidul cuantic“),
în interiorul acestei dimensiuni care nu mai este spaţiu.
Generarea unei cuante de spaţiu (extensiunea Universului) se face, probabil, prin diviziunea unei cuante de spaţiu
existente, iar fiecărei diviziuni de spaţiu îi corespunde o cuantă de durată.
► Lungimea Planck reprezintă lungimea de 1,6160 x 10-33 cm (minima cuantă ce a caracterizat Universul la
„începutul” său) şi este mărimea sub care conceptul de spaţiu îşi pierde pe deplin valabilitatea, iar particulele nu mai
sînt altceva decît fluctuaţii topologice ale spaţiu-timpului. Altfel spus, 10-35 m este cea mai scurtă lungime care ar
putea contribui la energia de „punct zero” a spaţiului.
Lungimea Planck este în corelaţie cu intensitatea cîmpului gravitaţional, cu dimensiunea cuantelor şi viteza luminii.
Cea mai mică arie posibilă este de 10-66 cm2, iar cel mai mic volum posibil este de 10-99 cm3 (astfel, într-un
centimetru cub încap 1099 volume minime posibil, ceea ce numeric depăşeşte numărul de centimetri cubi care există în
Universul vizibil – 1085 !).
► În interiorul cuantei de spaţiu există, alternativ, pentru 10-26 s, „nimic“ şi particule reale ce sînt eliberate/absorbite
în vidul cuantic (vezi Capitolul „Vidul cuantic“).
Ar fi posibil ca „interiorul“ unei cuante de spaţiu să fie o deschidere spre Cosmos (domeniul a toate conţinător,
inclusiv a Universului nostru), dar nu avem dovezi în acest sens.
► Spaţiu absolut gol nu există: ● tot ce are întindere este neapărat materie, astfel că un spaţiu gol nu este perceptibil,
iar dacă este perceptibil denotă că nu este gol; ● oricît am vida de substanţă/energie un volum, el continuă să fie plin
de materie-cîmp (gravitaţional, electromagnetic etc.).
 În Teoria cuantică a cîmpului, vidul este o realitate şi nu semnifică absenţa substanţei/energiei în mod absolut
(vidul fiind altceva decît spaţiu).
► Neantul se consideră a fi domeniul spaţial nelimitat şi atemporal, nimicul-infinit (nu absenţa !), „prezentul”
nefiinţei, senzaţia de dizolvare a eului sau de moarte iminentă, modalitatea Fiinţei de a nu mai fi, inexistentul,
nerelevatul, neconceptibilul, ne(in)formatul sau „reversul feţei Fiinţei”. Deci, neantul este mai mult un simbol
lingvistic.
Din punct de vedere filosofic, dacă Dumnezeu există, neantul nu există, Dumnezeu fiind limita a toate.
► Nu putem spune dacă spaţiul este simetric sau nu, deoarece masa este neuniform repartizată, spaţiul este nelimitat,
imaginea de ansamblu a Universului este imposibil de descris, iar spaţiul este o proprietate care aparţine cuiva.
► Nu există spaţiu „pur”; spaţiul ca mărime plus figură este o proprietate care aparţine cuiva.
► În „afara” spaţiului ar putea exista doar Cosmosul.
► Din spaţiu nu se poate „ieşi” în sens fizic. În termeni de absolută speculaţie, s-ar putea ieşi prin: ● „intervalul”
dintre două cuante de spaţiu-timp;● abordarea unei/unor alte dimensiuni ale Universului, ce fac „legătura“ cu
Cosmosul;● depăşirea vitezei luminii;● mijlocirea unor însuşiri subtile ale psihicului nostru;● manipularea sui-generis
a unor anumite informaţii;● efect-tunel de un tip deosebit.
► Ca urmare a izolării de spaţiu a unui corp, toate proprietăţile lui şi chiar el însuşi ar „dispare”. Obiectele nu sînt
entităţi distincte de spaţiu şi restul Universului – prin însăşi fiinţarea lor ele susţin spaţiul.
► Spaţiu-timpul, conform Teoriei relativităţii, este cadrul în care se petrec procesele fizice, mişcarea (timpul fiind
numărul etapelor mişcării), realitatea pe care noi o percepem în structura fundamentală a Universului, în mulţimea
ordonată a poziţiilor ocupate succesiv de toate lucrurile şi de toate fiinţele (noţiunea de spaţiu şi timp pare imposibilă
fără noţiunea de simultaneitate !), ca şi de forma lor la un moment dat.
Spaţiul şi timpul sînt echivalente fizic (nu identice !) şi din acest motiv ele pot fi unificate într-o unitate
cvadridimensională numită spaţiu-timp.
Spaţiul nu cuprinde timp, acesta avînd caracteristici de cîmp; putem afirma, restrictiv, că spaţiul este în timp (deci,
„timpul este un spaţiu mai mare decît orice spaţiu”).
În fizică, spaţiu-timpul este o diagramă în care pe o direcţie se măsoară spaţiul (în trei mărimi reale), iar pe cealaltă
timpul, ca o mărime imaginară.
Asocierea spaţiu-timp susţine demersul analitic şi determină unitatea finitului şi infinitului, a absolutului şi
relativului, a continuului şi discontinuului, a fiinţării (orice existenţă este finită în spaţiu şi are un timp propriu) şi a
inseparabilităţii energiei de impuls.
Pentru noi, asocierea între timp (considerat a fi suflet) şi spaţiu (considerat a fi materie, corp) echivalează cu viaţa,
iar disocierea lor cu moartea.
„Timpul şi spaţiul sînt moduri în care noi gîndim şi nu condiţii în care noi existăm.” A. Einstein
Spaţiul crează probleme, iar timpul le rezolvă…
► Cunoaştem structura spaţiu-timpului, adică materia pe care o conţine, dar nu şi care este natura acestora (ele
nefiind obiect fizic sau idee pură). Estimăm că ea se poate numi informaţie „fundamentală”.
► Mintea noastră este alcătuită şi determinată de spaţiu-timp, astfel că ea nu poate să proceseze altfel decît cu spaţiu
şi timp; de aici imposibilitatea conceperii şi simţirii a ceva în afara spaţiului şi timpului.
Presupunem că în „afara”spaţiu-timpului se află informaţia fundamentală a Universului.
► Spaţiu-timpul nu este plan, el este curbat de distribuţia materiei (gravitaţia deformează metrica spaţiu-timpului).
► Limita inferioară de valabilitate a conceptului de spaţiu-timp este timpul şi lungimea Planck, adică 5,36 x 10-44 s
şi respectiv 1,61 x 10-33 cm, prezente la începutul Universului.
► Asocierea permanentă între spaţiu şi timp: ● exprimă (şi) unitatea contrariilor şi este cauzată de materia aflată în
mişcare continuă,de viteza limită în Univers (în plus, la viteze egale cu viteza luminii în vid nu se mai poate face
distincţie între spaţiu şi timp) şi de echivalenţa fizică dintre ele; ● nu este antinomică, sau nu în mod evident.
Spaţiu-timpul nu poate fi disociat, nici chiar la nivel cuantic.
► Nu există spaţiu cu mai mult sau mai puţin timp, ori viceversa (spaţiul şi timpul neexistînd obiectiv).
Într-o viziune parţial veridică, la dimensiuni infime am avea un timp infinit mare, iar la dimensiuni maxime am
avea un timp infinit mic.
Faptul că pentru noi spaţiul are trei dimensiuni, iar timpul trei aspecte, nu justifică asocierea lor „simetrică”: trecut-
înălţime; prezent-lăţime; viitor-adîncime.
► Proprietăţile spaţiu-timpului sînt determinate de densitatea materiei, tensorul impuls/energie şi caracteristicile
observatorului. De fapt, informaţia este aceea care, de o manieră dificil inteligibil pentru noi, fixează toate
caracteristicile Universului inclusiv cele de spaţiu şi timp.
► Spaţiul nu se poate măsura în afara timpului. Spre exemplu, alegerea originii spaţiului este arbitrară, dar măsurarea
mişcării impune cu necesitate spaţiul.
► Spaţiul este relativ elastic şi deformabil, el putîndu-se extinde conform expansiunii Universului, comprima printr-
un colaps şi comprima/extinde cu o amplitudine proporţională cu densitatea de materie conţinută, respectiv de
intensitatea cîmpului gravitaţional local.
► Pentru noi spaţiul este reversibil, deoarece putem să-l parcurgem (zonal) în direcţii opuse şi să ne întoarcem la
punctul (aparent) de plecare. Desigur, spaţiul poate fi considerat ca fiind acelaşi de la un moment la altul doar pentru
timpul nostru; în realitate el fiind mereu altul, sau, mai corect spus, mereu altfel.
► Spaţiul nu se află în mişcare; spaţiul fiind o proprietate a corpului, suferă toate modificările acestuia.
► Spaţiul este curb cînd legătura cea mai scurtă între două puncte aflate în „interiorul“ spaţiului nu este o dreaptă
(vezi Capitolul „Teoria relativităţii”).
► Curbura spaţiului este evidentă în preajma concentrărilor de materie. Spre exemplu, datorită curburii spaţiului în
preajma Soarelui, în timpul eclipsei totale se pot vedea stele care în mod normal ar trebui să fie ocultate de discul
astrului. Această distorsiune a spaţiului din preajma Soarelui determină şi o micşorare a suprafeţei lui vizibile de pe
Terra, cu circa 8 milioane de kmp, faţă de realitatea de la faţa locului.
O altă evidenţiere a deformării spaţiului din preajma Soarelui este că fotonii ce trec prin apropiere nu sînt
acceleraţi, ci doar deviaţi.
► Consecinţele majore ale curburii spaţiului: – la scara Universului nu există „linie dreaptă“ (adică „linie de vedere“
sau, altfel spus, parcursul razei de lumină nu este absolut rectiliniu); – nu putem avea o imagine sintetică a spaţiului
decît pentru zone relativ mici; – Universul nu poate avea o imagine de ansamblu.
► Spaţiul teoretic Minkowski are patru dimensiuni ale cărui puncte corespund evenimentelor din Teoria relativităţii.
În acest spaţiu, trei dimensiuni corespund spaţiului obişnuit, iar a patra coordonată este egală cu viteza luminii
înmulţită cu timpul corespunzător evenimentelor. Acest spaţiu face cu timpul o unitate absolută.
► Pentru om, spaţiul reprezintă: ● domeniului cu care se află în continuă interacţiune;● „restul” de Univers;● sursa
impresiei de libertate sau izolare, de intimitate şi securitate;● relevarea existenţei fizice;● cadrul comportamentului în
raport cu obiectele înconjurătoare, animate sau nu;● domeniul reperelor de orientare şi autopoziţionare din cadrul
mişcării (cel puţin);● suportul comportamentului creativ (desen, modelaj, mecanică etc.);● cadrul de securitate fizică,
alimentară, psihologică, sexuală etc.(el are caracteristici specifice fiecărui individ).
Spaţiul este perceput bidimensional (prin sesizarea raporturilor dintre verticalitate şi orizontalitate şi dintre lungime
şi înălţime-lăţime) şi tridimensional (prin caracteristica de volum a obiectelor; aceasta, prin mijlocirea informaţiilor
tactil-chinestezică e şi cea vizual-chinestezică).
Corpul individului este „spaţiul propriu” şi centrul de referinţă pentru spaţialitate.
► Spaţiul se implică în etiologia majorităţii fobiilor. Cele cu referire strict la spaţiu sînt următoarele: ● acrofobia,
frica excesivă de locuri înalte;● agiofobia, frica de spaţiul larg al străzii;● agorafobia, frica de spaţii deschise sau
goale (piaţă, grădină, cîmpie, stadion etc.);● apeirofobia, frica de infinit (ca perspectivă spaţială);● batofobia, frica
nejustificată de adîncime (terestră);● chenofobia, frica de încăperi goale;● claustrofobia, frica de spaţii mici, închise;●
dextrofobia, frica de orice obiect amplasat în dreapta persoanei;● levofobia, frica de orice obiect amplasat în stînga
persoanei.
Alţi factori ce pot perturba corecta relaţie cu spaţiul: miopia, prezbiţia, cecitatea, iluziile optice, starea de claustrare
prelungită, imponderabilitatea, unele boli ale urechii interne.
► În cadrul spaţiului viului, şi îndeosebi a omului, putem delimita (subiectiv):
Spaţiul propriu, adică: ● spaţiul corespondent materiei din care este alcătuit corpul viu, la un moment dat;● spaţiul
accesibil prin propria mişcare;● spaţiul ce nu poate fi ocupat de nimic altceva, fără distrugere/reconfigurare (ceea ce
echivalează cu moartea respectivei structuri vii);● spaţiul ocupat doar pe parcursul vieţii;● domeniul spaţial din care
corpul viu a putut recepta radiaţie electromagnetică, de la naşterea sa pînă la momentul său de prezent;● spaţiul ce
poate fi accesibil conştienţei;● domeniul spaţial din care s-a cules şi procesat informaţii.
Spaţiul interior, adică: spaţiul corespondent volumului corpului viu;● „spaţiul” corespondent masei cerebrale;● spaţiul
ce poate fi accesibil conştiinţei.
► Caracteristici generale ale spaţiului viului: ● poate fi parcurs/ocupat în toate cele trei dimensiuni ale sale, şi, în
plus, probabil, şi într-o a patra dimensiune (vezi însuşirile paranormale ale unor persoane);● nu este strict delimitat de
spaţiul adiacent;● este propriu doar relativ şi efemer (el corespunde atomilor şi moleculelor ce i-au preexistat şi-l vor
preceda etern);● la nivel nanometric pare a deţine însuşiri aparte, specifice prin sine însuşi sau prin definirea unor stări
particulare ale materiei (vezi, printre altele, funcţia de memorare din structurile cerebrale);● contribuie la
definirea/susţinerea Eului (individualităţii);● nu poate fuziona efectiv cu un alt spaţiu, dar poate creşte şi scădea,
normal sau patologic (pentru acea structură vie).
În vreme ce animalul se cantonează în spaţiul său de siguranţă, fără a încerca să-i extindă limitele (dar le verifică
permanent), omul tinde necontenit la extinderea spaţiului fizic ce se află sub controlul său.
În construirea psihică a imaginii, pe cale tactilă sau vizuală, componentele temporale – durata şi succesiunea – se
„transformă” în cele spaţiale – lungimea, suprafaţa şi poziţia (transformarea poate avea loc şi viceversa).
► Asocierea şi corelaţiile între spaţiu, timp, materie, existenţă, gravitaţie, spirit şi caracteristicile Universului sînt de
o fecunditate ideatică imensă şi ea se regăseşte deopotrivă în ştiinţă, religie şi filozofie (Fig. 2. 1).
Figura 2. 1.

3. Materia
Substanţa este propria ei cauză. B. Spinoza

Toate lucrurile găsesc în mine locuinţa lor, dar eu nu locuiesc în ele. Bhagavad-Gita IX. 4

Fii mîndră, pulbere! Numai astfel ai putea iubi stele ca egalii tăi. O´Neill („Rîsul lui Lazăr”)

► Materia, factor prim al existenţei Universului manifestat ca în prezent, face parte din acea categorie care se
defineşte nepredicativ, adică nu poate primi o definiţie „închisă“, ci numai una completată în funcţie de domenii,
ideologie, cuprindere etc.
Într-o definire generală, materia ar fi modul de manifestare al energiei pe coordonatele spaţiului şi timpului.
Materia există în afară şi independent de conştiinţa noastră.
Prin termenul materie cenuşie se denumeşte ţesutul cerebral alcătuit în principal din aglomerarea de neuroni, ale
căror corpuri au culoarea cenuşie.
► Materia este o noţiune relativă, deoarece: ● conceptul de materie se dizolvă în domeniul celor mai mici dimensiuni
spaţiale;● nu are elemente alcătuitoare absolut fundamentale;● nu poate fi izolată de influenţa permanentă a restului
Universului;● o putem cunoaşte doar în manifestările ei (cum este ea în sine, nu ştim); ● (subiectiv) este doar
„palparea” orbitelor electronilor (iar aceasta în corelare cu viteza electronilor – o altă viteză ne-ar arăta lumea altfel).
► Materia este constituită din regiuni ale spaţiului în care cîmpul energetic este foarte intens sau, în alţi termeni, din
unităţi de energie, mai mult sau mai puţin acumulate, condensate şi structurate (deci din nişte procese).
Recent s-a emis ipoteza („gravitaţia cuantică a buclei”) că realitatea ar fi constituită din bucle (la scara Universului,
circa 10180) care interacţionează şi se combină pentru a forma „reţele de spin”. Acestea nu sînt în spaţiu şi timp, ci
arhitectura lor le constituie. Situate în incertitudine, aceste reţele au potenţialul de a evolua în infinite alte noi reţele,
fără conservarea istoriei cauzale.
► Materia se poate interpreta ca fiind o condensare a luminii de la începutul Universului, deoarece fotonii de lumină
(o secvenţă din radiaţia electromagnetică) au putut avea o contribuţie (alături de quarci şi leptoni) importantă la
procesul de substanţializare a energiei.
► Principalele calităţi ale materiei sînt masa şi energia (vezi Capitolele „Masa” şi „Energia“).
► Materia este sinonimă cu energia, în acest mod: E = mc2 (c = viteza luminii în vid).
Dacă energia este egală cu mişcarea, iar materia nu poate fi decît în mişcare, rezultă că energia se poate echivala cu
masa.
► În afara unui sistem material poate exista doar informaţia (vezi Capitolul „Informaţia“).
► În accepţiune curentă, materia se prezintă sub două forme evidente: 1) materie sub formă de substanţă (stare
ponderală din care sînt alcătuite corpurile macroscopice, ce au masă de repaus şi un număr finit de grade de libertate);
2) materie sub formă de cîmp energetic (stare radiativă), de interacţiune între corpuri, alcătuită din particule
fundamentale fără masă de repaus (reprezintă un sistem avînd un număr infinit de grade de libertate).
► Substanţa reprezintă aspectul corpuscular al materiei, iar cîmpul fizic aspectul ondulatoriu.
Între cîmp şi substanţă nu există o diferenţă de natură, particulele materiale fiind regiuni foarte mici în care cîmpul
energetic ia valori mari în raport cu valorile obişnuite.
► În Univers, materia se prezintă dispusă ierarhic, fiecare nivel avînd o complexitate structurală şi funcţională
superioară. Aceste nivele sînt în principal următoarele: radiaţie (domeniul particulelor fără masă de repaus), particule
atomice, univers astronomic (alcătuit din agregate discrete şi masive de materie) şi organisme vii.
Formele şi posibilităţile de manifestare ale materiei ne sînt cunoscute doar parţial.
► Caracteristicile fundamentale ale materiei: ● se manifestă sub formă de substanţă şi cîmp;● se prezintă exclusiv
sub forma unor nivele de organizare structurală (nivelele superioare fiind condiţionate de cele inferioare);● nu poate
exista decît în mişcare/transformare (toate fenomenele reprezintă o formă de mişcare a materiei);● determină spaţiul şi
se însoţeşte de timp;● energia din alcătuirea ei nu se creează şi nu se pierde;● nu poate exista fără informaţie;● se află
într-o serie nelimitată de transformări, rămînînd în permanenţă egală cu ea însăşi;● nu este conştientă şi nici nu posedă
idei (în accepţiunea clasică a acestor termeni);● este supusă unui număr de principii primare;● energia totală a unui
volum oarecare de materie este egală cu suma energiilor cinetice ale particulelor din alcătuire şi a energiei potenţiale a
interacţiunii dintre acestea;● forma geometrică a structurilor materiei rezultă din distribuţia forţelor electromagnetice;●
se relevă cunoaşterii numai indirect, prin varietatea manifestărilor ei;● este autoconsistentă (se susţine pe ea însăşi);●
nu poate coexista cu antimateria;● are caracteristici incerte la cele mai mici dimensiuni;● fiind supusă gravitaţiei, este
inseparabilă de continuul spaţiu-timp;● transferul ei este imposibil fără transferul energiei şi informaţiei aferente;● are
proprietatea de a înmagazina lucrul mecanic al forţelor care o acţionează şi pe care îl înapoiază corpurilor materiale din
jurul său, producînd din nou lucru mecanic;● proprietăţile ei depind şi de densitate, adică de modul cum e repartizată
în spaţiu;● la temperaturi şi densităţi extreme, posibil să prezinte însuşiri necunoscute actualmente.
► Substanţa este alcătuită din molecule şi atomi, adică din materie în mişcare, organizată şi ordonată în spaţiu în aşa
fel încît să asigure acesteia un grad înalt de stabilitate.
► Caracteristicile substanţei:●intră în alcătuirea tuturor corpurilor; ●posedă masă de repaus; ●se prezintă sub formă
de combinaţii;● se naşte şi piere ca formă, implicit şi lucrurile alcătuite din substanţă (dar nu şi energia din alcătuirea
lor);● este corpusculară şi se obiectivează în unităţi individuale, în lucruri;● în relaţie cu percepţia senzitivă umană are
formă, greutate, densitate, culoare, miros, gust etc.;● elementele ei se pot deplasa, combina şi restructura.
► Proprietăţile chimice ale substanţei depind de numărul electronilor şi implicit al protonilor. Numărul neutronilor
poate varia fără ca proprietăţile substanţei să se schimbe.
► Materia din întreg Universul are concomitent un caracter dual, masă-energie, materie-mişcare, continuu şi
discontinuu (discontinuu sub formă de substanţă şi continuu sub formă de cîmp). Aceste două proprietăţi sînt
complementare şi nu unitare.
Dualismul undă-particulă, conform căruia unei microparticule i se poate asocia o undă şi reciproc, leagă
„lungimile“ de momente (se confirmă prin efectul fotoelectric şi efectul Compton).
► Materia are o divizibilitate limitată, ultimele elemente fiind relativ individuale, ceea ce îi conferă caracterul de
discontinuitate – o cantitate nealcătuită din „părţi” nici nu poate fi imaginată (chiar şi numărul întreg cunoaşte o
infinitate de fracţii).
Caracterul discontinuu al materiei se exprimă prin aspectul corpuscular (atomi şi particule subatomice) şi ni se
relevă astfel doar dacă îl observăm la un spaţiu de sub 10-13 cm.
► Dacă nu există o particulă „ultimă“, o „cărămidă” a Universului, înseamnă că nu există nici punctul şi implicit nici
materia ? Chestionarea este eronată, deoarece: ● Universul nu are părţi alcătuitoare în mod absolut;● „punctul“ este o
limitare specific umană;● nu putem vorbi de existenţa/inexistenţa materiei, noi înşine fiind în şi din materie alcătuiţi;●
cîmpul şi cuanta sînt o realitate fizică „nepunctuală“, dar nu insesizabilă.
► Caracterul continuu al materiei se distinge prin: exprimare prin fenomenul ondulatoriu (vezi Capitolul „Materia-
cîmp”) şi relevare doar la dimensiuni superioare spaţiului de 10-13 cm.
Numai creierele noastre pot sesiza continuul, căci toate interacţiunile substanţelor din Univers nu se fac pe planul
continuului, ci al constituenţilor elementari ai materiei.
Dacă ar exista o stare de absolută continuitate în structura Universului, atomii nu ar fi instabili, nu ar exista
interacţiune între particule, deci nu ar exista mişcare, iar materia nu s-ar putea organiza şi sistematiza.
► Continuitatea şi discontinuitatea materiei se prezintă astfel: ● pentru fiecare particulă există o undă asociată şi
invers, fiecare undă manifestă aspecte corpusculare;● în condiţii experimentale diferite, materia se comportă fie
preponderent ca o undă, fie preponderent ca o particulă, dar totdeauna într-un anumit sens se comportă ca ambele;●
este imposibil să se pună în evidenţă în acelaşi timp atît aspectul ondulatoriu, cît şi aspectul corpuscular;● faptul că în
unele fenomene o particulă se comportă mai curînd ca o undă – fenomen repartizat în spaţiu – decît ca un corpuscul, –
fenomen localizat în spaţiu – are ca efect o anumită imprecizie la determinarea mărimilor caracteristice ale particulelor
(viteză, energie etc.);● particula nu posedă poziţii şi momente (în sens absolut), ci numai dobîndeşte poziţii atunci cînd
măsurăm poziţiile lor, după cum dobîndesc momente atunci cînd măsurăm momente;● desfăşurarea a ceea ce se
petrece în afara momentelor discontinui de observaţie, ne scapă.
► Conform Principiului complementarităţii, aspectul ondulator (discontinuu) şi aspectul corpuscular (continuu) al
particulelor nu se află în contradicţie, ci în complementaritate în sensul că nu se pot pune în evidenţă în acelaşi timp
ambele aspecte ale fenomenului; dacă se determină caracterul ondulatoriu este imposibil să se determine concomitent
şi caracterul corpuscular, iar dacă se determină aspectul corpuscular, nu este posibil ca în acelaşi timp să se determine
şi aspectul ondulatoriu (cazul cel mai evident fiind cel al luminii).
 Potrivit Principiului complementarităţii, formulat de N. Bohr, conceptul de dualism, undă-corpuscul, trebuie înţeles
în sensul că unda asociată corpusculului nu este decît o reprezentare de probabilitate ce depinde de starea informaţiilor
noastre cu privire la aceasta (putînd varia o dată cu aceste informaţii), iar corpusculul nu este permanent localizat în
spaţiu şi, prin urmare, nu descrie o traiectorie bine definită.
Frontiera între conceptul de corpuscul şi cel de undă este limita posibilităţilor de măsurare.
Descrierea în spaţiu-timp a unui proces fizic, potrivit Principiul complementarităţii, nu poate fi de tip absolut cauză-
efect.
► De ce se află materia într-o conversie perpetuă, este un mister (Ar putea fi materia în mişcare fără a ajunge la forme
diverse şi trecătoare ? Urmează materia cursul unei deveniri cu infinite finalităţi temporare ? Este constrînsă materia de
către Timp ? Este modificarea materiei expresia „luptei” între contrarii ? În ce măsură se implică în acest proces
expansiunea Universului ?).
În general se consideră că ireversibilitatea proceselor chimice conduce la acumulări structurale, la creşterea
complexităţii sistemelor, care se organizează în sisteme cu însuşiri şi determinări calitative din ce în ce mai complexe,
proces ce ia forma evoluţiei şi a conversiei perpetue.
„Schimbarea nu este căutarea unei alte existenţe, ci a unui alt mod de existenţă.” G. Bruno
► Prin materia timpului definim o formă a materiei, presupusă a exista în cazul formării Universului fără aport de
energie, evidenţiată ca urmare a variabilităţii reciproc condiţionate a constantei gravitaţionale şi a constantei
cosmologice.
► Prima formă de existenţă a materiei este cuanta de energie.
● Materia se află structurată în Univers sub formă de radiaţii, gaz, solid (pulbere dispersată sau comasată) şi denaturat
(în stele neutronice şi Găuri negre).
Existenţa şi a altor forme de manifestare ale materiei în Univers nu poate fi exclusă.
► 90 % din masa Universului se prezintă sub formă ponderală dar indetectabilă electromagnetic, iar restul de circa 9
% predomină sub formă de plasmă (gaz), solidul fiind o stare excepţională.
► Nu există materie pură, ca o realitate în sine.
► Energia are potenţialităţi infinite de manifestare sub formă de materie (cel puţin).
► Materie fără spaţiu şi timp nu poate exista.
În Univers nu există spaţiu vid de materie. Spaţiul intraatomic, interatomic şi intermolecular este plin de cîmpuri
diverse.
► Materia nu are o distribuţie uniformă în spaţiu, ea se prezintă de la concentrări infime (particule) pînă la
concentrări grandioase (galaxii).
► Un volum de materie este viu, cînd: ● se opune spontan entropiei;● manipulează informaţia;● se (auto)reproduce;●
caută să supună mediul sieşi;● prezintă o formă exclusiv cu muchii rotunjite;● tinde să se izoleze de mediu;● ca sistem
este autoperen;● efectul poate influenţa cauza;● se prezintă ca o ordine ierarhizată de polisisteme (unele deschise) înalt
structurate.
► Materia în sine nu evoluează, ci numai modul ei de organizare şi structurare. Altfel spus, materia se dezvoltă şi se
organizează continuu.
► Prin sistem denumim ansamblul de elemente (obiecte, fenomene etc.) aproximativ de aceeaşi natură, între care se
exercită anumite relaţii de interdependenţă/interacţiune neîntîmplătoare şi care între ele conturează o formaţiune mai
complexă şi relativ stabilă, formaţiune care se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii.
Sistemul nu este urmarea unei simple însumări a interrelaţiilor dintre părţile (subsistemele) sau elementele
componente, ci rezultatul coexistenţei în spaţiu şi timp a mai multor interrelaţii aflate într-un anumit raport de
condiţionare reciprocă.
Proprietăţile sistemului diferă de proprietăţile pe care le au părţile constitutive luate separat.
Materia în eterna ei mişcare se structurează dînd naştere la sisteme din ce în ce mai complexe.
Obiectul, ca sistem, se poate defini doar în cazul în care este considerat separat de mediu.
► Sistemele materiale nu sînt formaţiuni obiective, deoarece Universul nu are părţi iar dacă în procesul de analiză,
înţelegere şi descriere a Universului, noi avem permanent tendinţa de a proceda la separaţie, fragmentare şi ierarhizare,
acestea se fac după criterii impuse doar de necesitatea demersului analitic.
Din aceste consideraţii rezultă că sistemul este oricînd susceptibil de a fi reinterpretat, redefinit şi redelimitat.
► Principalele sisteme materiale din alcătuirea Universului: vidul cuantic, particulele reale, atomii, moleculele,
stările de agregare, substanţele chimice, celulele, organismele vii pluricelulare şi aştrii (planete, stele, sisteme stelare,
galaxii, sisteme de galaxii).
O trăsătură comună a tuturor acestor sisteme este că nici unul nu este suficient pentru propria sa descriere.
► Nu există un sistem prim, conţinător al altor sisteme, şi un sistem ultim, conţinător al tuturor sistemelor, deoarece
ar însemna ca observatorul să fie independent de acestea, iar Universul să aibă un început şi un sfîrşit şi să fie alcătuit
din „particule ultime“.
Sistemele materiale nu au obiectivitate absolută.
► În alcătuirea fiecărui sistem putem desprinde numeroase subsisteme (astfel se explică funcţionarea coerentă a
întregului, indiferent de numărul acestora în Univers), iar fiecare sistem este la rîndul său parte componentă a unui
sistem „superior“, conţinător.
Structura, expresie a realităţii Universului, este o proprietate a fiecărui sistem şi nu poate exista fără însuşiri, după
cum nu pot exista nici însuşiri materiale independente de structură.
În filozofie, partea (sau sistemul) se consideră că se află în primul rînd în interacţiune cu sine, apoi cu sistemul
exterior.
► Proprietăţile sistemelor materiale depind:● de tipul interacţiunii dominante (în interior şi în exterior);● de
mărimea spaţiu-timpului în care se înscrie;● de amplitudinea echilibrului termodinamic (cu cît sistemul material este
mai ordonat, cu atît entropia lui este mai mică);● de proprietăţile elementelor/subsistemelor alcătuitoare, dar nu în
exclusivitate;● de complexitatea sistemului (cu cît este mai mare, cu atît legăturile subsistemului devin mai slabe,
situaţie în care relaţiile antagonice diminuă, iar proporţional cu gradul de organizare al sistemului creşte numărul
condiţiilor de definire şi fragilitatea sistemului);● de amplitudinea antagonismului intern (cu cît este mai intens, cu atît
sistemul este mai rezistent şi conţine energie mai multă);● de volumul de informaţie pe care îl vehiculează;● de vîrstă
(cu aproximaţie);● de numărul şi calitatea elementelor/subsistemelor alcătuitoare;● de transformabilitatea particulelor
elementare la nivelul microsistemelor materiale şi de gravitaţie, la nivelul macrosistemelor;● de abilitatea noastră în
relevarea lor;● de constrîngerile operative, conceptuale (majoritatea acestora se adoptă convenţional);● de limitele
cunoştinţelor noastre la un moment dat.
Deoarece partea nu poate fi niciodată riguros separată de întreg, nici un sistem nu poate fi analizat în părţi ale căror
proprietăţi să nu depindă de starea întregului sistem.
► Sistemele materiale au dimensiuni cuprinse între dimensiunea particulelor subnucleare, pînă la dimensiunea
întregului Univers.
► Printre cei mai importanţi factori ce ne permit o departajare în sisteme materiale a Universului se situează: ●
interacţiunile fundamentale (un sistem este cu atît mai evident, cu cît interacţiunile dintre elementele care îl compun
sînt mai puternice decît legăturile acestor elemente cu elementele celorlalte sisteme);● diversele grade de evoluţie
atinse de materie;● specificul nostru senzitiv;● cunoştinţele acumulate pînă la momentul evaluării;● amplitudinea
entropiei;● dimensiunea spaţiu-timpului luat în observare;● gradul de complexitate al subsistemelor alcătuitoare.
► Fiecare sistem material tinde să se delimiteze de mediu (în plus, un sistem este cu atît mai reliefat, cu cît în cadrul
interacţiunilor dintre elementele sale apar proprietăţi pe care nu le găsim la nici unul dintre elementele luate separat) şi
să-şi conserve identitatea (de la fiecare moment) în contra acţiunii factorilor diverşi externi şi interni. Dar acest demers
nu poate fi o reuşită definitivă, deoarece starea de la un moment dat nu poate fi nicicînd stopată, iar cea convenabilă,
dorită, niciodată de atins, ceea ce nu face decît să tempereze şi concomitent să pregătească o nouă stare. La aceasta se
adaugă şi faptul că sistemul este în mişcare şi interacţiune cu întregul (cuprinde şi este cuprins).
Cu cît sistemul material este mai complex, evoluţia şi comportamentul său va depinde de un număr mai mare de
factori (variabili) fizici şi informaţionali. Astfel, sistemul material se va afla într-o perpetuă schimbare, ordonare,
subordonare şi „evoluţie” pînă cînd, la un moment dat, îşi pierde identitatea sau dobîndeşte atît de multe însuşiri noi,
încît se deosebeşte net de starea anterioară.
Desigur, există şi sisteme materiale care sînt stabile (relativ), cum ar fi, spre exemplu, atomii sau organismele vii.
Fiecare dintre sistemele care interacţionează rămîne în esenţă el însuşi şi numai anumite caracteristici ale unui
sistem sînt influenţate de unele caracteristici ale celuilalt sistem.
► Conform Principiului de incertitudine nu putem măsura exact starea unui sistem, astfel că nu se poate prezice
exact cum va evolua în viitor. Tot ceea ce se poate face este prezicerea probabilităţilor diferitelor posibilităţi (cu mai
mică precizie pentru microsisteme şi mai mare pentru macrosisteme).
► Un sistem material durează de la fracţiuni de secundă la mai multe miliarde de ani.
În general, un sistem material se „dizolvă“ cînd echilibrul termodinamic este amplu perturbat, cînd interacţiunile
împrăştie elementele componente sau cînd se ajunge la o ordonare superioară.
Cu cît este necesară şi posibilă o comunicare mai rapidă şi mai extinsă în interiorul sistemului, cu atît sistemul este
mai stabil, mai coeziv şi mai rezistent la acţiunile exterioare. De asemenea, cu cît sistemul depinde de mai multe
elemente, cu atît va putea suferi influenţe mai numeroase, fără ca aceasta să-i perturbe, între limite largi, stabilitatea.
Dependenţa de toate elementele nu face decît să-i reducă tendinţa spre instabilitate, iar cum starea tuturor elementelor
va depinde de celelalte elemente, atunci ele îşi vor diminua reciproc posibilitatea de a se abate de la starea în care se
află la un moment dat.
Sistemele ierarhic superioare par a fi mai stabile, iar cele inferioare par a fi mai instabile.
► Primele sisteme materiale au apărut cînd s-a trecut de la particule virtuale la particule reale, respectiv cînd s-a
trecut de la simplu la complex, adică la începutul Universului.
► Majoritatea sistemelor materiale sînt mai mult decît suma elementelor lor, deoarece conexiunile dintre
elementele/subsistemele alcătuitoare îi conferă proprietăţi noi, pe care nu le are nici unul din elementele din care este
alcătuit. Această calitate „suplimentară“ a sistemului material rezultă din integrare şi nu prin însumarea fiecărui
element din sistem (nu cărămizile şi mortarul fac zidul, ci modul în care sînt ele aşezate).
Natura nu este aditivă !
► Sistemele izolate sau închise se caracterizează prin echilibru termodinamic (exceptînd Universul ca întreg, nici un
sistem material nu poate fi absolut izolat !).
Sistemele închise nu fac schimb de substanţă cu mediul, ci realizează cu acesta numai schimburi energetice.
► Specificul sistemelor deschise este schimbul de energie şi masă, deci sînt disipative (ele preiau din mediu energie
şi masă de repaus, sub o anumită formă şi le elimină sub altă formă, asigurîndu-şi astfel menţinerea structurii
ordonate).
Sistemele deschise, cu autoreglare, tind spre un echilibru termodinamic cu mediul înconjurător.
► Caracteristicile microsistemelor materiale: ● cu cît sistemul este mai mic, cu atît energia pe care o concentrează
pe unitate de volum este mai mare, iar forţa coezivă care îl menţine, mai intensă;● dualităţile antagoniste şi
complementarităţile contradictorii sînt mai evidente;● forţele antagoniste sînt mai intense, iar echilibrul dintre ele este
mai rezistent.
► Cu cît sistemul este mai complex: ● este mai adaptabil, dar şi mai fragil şi mai expus dezordinii (şi proceselor cu
caracter „catastrofic“);● este mai plin de „contradicţii”;● este format dintr-un număr mai mare de elemente aflate într-
o interconexiune globală, evidentă. Dar aceasta nu în mod absolut, deoarece numeroase sisteme se prezintă ca fiind
complexe nu prin numărul elementelor constitutive, ci de numărul de stări pe care le poate lua.
► Sistemele vii: ● sînt sisteme deschise;● nu pot avea o autonomie totală faţă de mediu (pentru că toate manifestările
viului constituie, direct sau indirect, reacţii la acţiunile mediului);● au „personalitate” (pot avea „iniţiativa” în
realizarea interacţiunii cu mediul);● sînt cu atît mai „eficiente” cu cît toate componentele cooperează sinergic, adică
„toate împreună şi deodată” şi „unele prin altele, nu unele după altele”;● prezintă un dinamism continuu (prin schimb
de substanţă, energie şi informaţie între părţile/subsistemele componente şi între acestea şi sistemele superioare),
evoluţie, memorie şi hiperintegrare;● în contrast cu sistemele materiale obişnuite, de o structură simplă chiar atunci
cînd sînt de dimensiuni uriaşe, au numeroase subsisteme în alcătuire (subsumate întregului), fiind hipercomplexe şi
avînd cea mai amplă organizare şi abilitate de autosusţinere şi replicare (principiul autoreproducerii lor nu se bazează
pe un transfer de materie, ci pe unul de informaţie);● au ca subsisteme principale: atomii, moleculele, celulele,
organele, organismul, iar ca suprastructură specifică, regnul, specia şi grupul (pentru unele şi organizaţia, societatea şi
naţiunea);● pot fi cel mai complex sistem cunoscut (sistemul neuropsihic);● nu se găsesc niciodată în echilibru;● sînt
evolutive (se dezvoltă);● dispune de proprietăţi care nu sînt exprimate prin suma lor;● prezintă un amplu potenţial de
automodelare;● fiecare dintre componente este pentru celălalt propria sa condiţie de existenţă (deci, în egală măsură
cauză şi efect);● în mod accentuat, armonia dinamică a părţilor este cea care susţine structura în echilibru;● în cadrul
lor, efectul legăturilor informaţionale nu depinde atît de cauza care acţionează, cît de programul de funcţionare al
sistemului asupra căruia se acţionează.
► Într-o definire generală, sistemul cibernetic este organizarea informaţională în cadrul căreia se exercită influenţa
inversă, adică a „ieşirii“ asupra „intrării” (a execuţiei asupra comenzii).
Sistemele cibernetice se interesează preponderent de schimburile informaţiei şi ele sînt, conform unui program,
autoreglabile.
► Prin feed-back definim procesul cibernetic prin care are loc o supraveghere şi o adecvare a modului în care
organele de execuţie îndeplinesc comenzile primite. Altfel spus, efectul concurează şi influenţează cauza (următoare).
Prin feed-back unele sisteme reuşesc să se sustragă de sub dominaţia celui de al doilea principiu al termodinamicii
(deci menţinerea unei entropii/ordini constante, într-un Univers dominat de entropie/dezordine crescîndă).
► Feed-back-ul este negativ cînd efectul retroacţiunii este slăbirea (autofrînarea) comenzilor iniţiale. Astfel, acţiunea
reacţiei se scade din acţiunea iniţială, slăbind efectele acesteia.
Reacţia inversă negativă întoarce sistemul spre starea iniţială din care a fost scos, deci tinde să conserve sistemul.
► Feed-back-ul este pozitiv cînd efectul retroacţiunii este amplificarea, întărirea acţiunii comandate iniţial. Astfel,
acţiunea reacţiei se adună la acţiunea iniţială.
Reacţia inversă pozitivă împinge spre o îndepărtare din ce în ce mai puternică a sistemului de la starea iniţială, deci
tinde să împingă sistemul spre evoluţie ciclică sau o nouă structurare.
► Prin termenul feed-before definim mecanismul cibernetic de prevenire (nu de corectare retroactivă ca în cazul
feed-back) a erorilor, adică de reglare anticipativă a ceea ce poate fi corectabil, în urma primirii de informaţii atît de la
elementul reglat, cît şi de la factorii perturbanţi.
► Sistemele materiale nu explică pe deplin organizarea Universului, în pofida faptului că fiecare palier al
Universului este un sistem ale cărui componente sînt elemente ale palierului subordonat; rămîn parţial inexplicabile
unele cum ar fi particulele, viul sau psihicul.
► În sistemul de tip integral (cum ar fi atomul, celula sau molecula), spre deosebire de cel de tip sumativ sau
întîmplător: ● fiecare parte a sistemului îşi pierde individualitatea (calitatea) în afara sistemului;● datorită
interacţiunilor dintre părţi, însuşirile acestora nu mai sînt identice cu însuşirile lor existente înainte de constituirea în
sistem;● legătura între părţile componente este intensă şi are cauze „interne“.
În sistemul sumativ sau întîmplător (cum ar fi o grămadă de nisip sau o galaxie): ● fiecare parte a sistemului îşi
conservă individualitatea (calitatea) dacă este scos din sistem;● legătura între părţile componente este slabă, ansamblul
fiind constituit „întîmplător“ (relativ) prin exercitarea unor interacţii externe (adică nu există un program legic care să
prevadă această însumare/funcţionare ca în cazul celulei, spre exemplu).
► Există sisteme „autoîntreţinute”, cum ar fi, spre exemplu, atomul sau celula biologică.
► Sistemele: nu sînt reversibile; nu pot avea un punct de început şi un punct de sfîrşit; nu poate fi absolut simplu.
► Prin termenul structură definim sinteza unui complex unitar de determinări (interacţiuni) ce caracterizează
energia specific informată (prin ea se identifică ordinea, dispoziţia, organizarea şi devenirea rezultată din mişcare) sau,
altfel spus, un mod de organizare, dispunere şi activitate a unui sector de realitate şi respectiv a unui sistem.
Cauza ultimă, evidentă, a structurării este mişcarea materiei.
Structura „concretă” a sistemului este în general direct observabilă, iar structura profundă este discretă, indirect
evidenţiabilă.
“Structura sistemului este opera raţiunii…” A. Einstein
► Structura sistemului este alcătuită din elemente/subsistme. Exemple: vid cuantic, particule, atomi, molecule,
elemente chimice, substanţe, corpuri, entităţi energetice, procese cinematice sau dinamice, concepte, amintiri, operaţii.
Toate elementele unei structuri pot fi gîndite ca „lucrînd împreună“, angrenîndu-se într-un mod coerent. Ele sînt
independente unele faţă de altele, faţă de relaţiile lor nu sînt independente, sînt componente de sistem numai în măsura
în care constituie întregul (care este contrarul părţilor), iar relaţiile lor nu pot fi caracterizate şi definite independent.
► Structurarea materiei din sisteme este cauzată de informaţie, sau, mai explicit spus, de interacţiunile
fundamentale din întreg Universul, iar menirea ei este dobîndirea de determinare, formă, integrare, ordonare şi
adecvare unui scop, mereu altul, a unor elemente relativ individuale.
Structura se impune cu necesitate în constituirea sistemelor, respectiv în arhitectura Universului.
Structură fără funcţionare nu poate exista, şi nici funcţionare fără structură.
► Structura sistemului exprimă: ● însuşirile măsurabile;● maniera de relaţie între elemente şi a acestora cu restul
Universului;● opoziţia temporar eficientă faţă de dezordine;● alcătuirea, funcţia, durata, importanţa şi modul de
organizare al sistemului (dar nici una dintre acestea în mod absolut).
► Structurarea sistemului material nu este dependentă de o „masă critică” de informaţie.
► În funcţie de nivelul de organizare, structura poate fi considerată continuă sau discontinuă.
► Structurile nu sînt probabiliste, ele se supun unor reguli riguroase, modulările lor dînd naştere la probabilităţi
(structura este totdeauna un „schelet” pentru un mod de probabilitate).
► Structura nu generează efecte, deoarece prin ea însăşi structura nu are consistenţă, dar ea caracterizează
interacţiunea şi cauzalitatea, între anumite limite (ca fenomen, structura este instabilă).
► Structurile sistemelor materiale inferioare prezintă:● un grad mai mare de abstractizare şi nediferenţiere;●
determinare incertă (situare în contingenţă cu hazardul);● complexitate redusă a interacţiunilor (între nivelele de
organizare a informaţiei, raportul e de directă proporţionalitate) dar nu şi a intensităţii lor.
► Sistem material lipsit de structură nu există; în caz contrar ar trebui să admitem existenţa unor obiecte sau zone de
spaţiu-timp fără însuşiri şi lipsite de relaţii cu restul Universului.
► La orice nivel de organizare a materiei găsim sisteme care au structură, dar în domeniul subparticulelor atomice,
înţelesul propriu al termenilor „simplu”, „individual“ şi „structură” sînt improprii, realitatea aici fiind particulară
(spaţiul, timpul, cauzalitatea şi mişcarea pierzîndu-şi caracteristicile clasice).
● Referitor la materie, caracteristica de „simplu” o au electronii, particulele de interacţiune şi ceea ce există prin sine
însuşi (adică informaţia), iar convenţional şi elementele ce alcătuiesc un sistem oarecare.
În Realitate nu găsim simplitate absolută, orice lucru fiind complex (inepuizabil structural).
De observat că în limba greacă, simplu semnifică şi absolutul.
► „Complex” este sistemul şi materia ca întreg, avînd simultan caracteristici de unic şi multiplu.
Întotdeauna complexitatea „creşte” atunci cînd ne restrîngem atenţia la un element particular dintr-un ansamblu.
Altfel spus, ansamblul (un nivel de apreciere !) este mai simplu decît unul dintre elementele sale alcătuitoare.
► Între sistem şi structură nu se poate face o separaţie netă (doar gîndirea poate diferenţia – neîncetat ! – sisteme şi
structuri).

4. Antimateria
Nu numai că Universul este mai ciudat decît ne imaginăm, el este încă şi mai ciudat decît ne putem noi imagina. J. B. S.
Haldane

► Fiecărui tip de particulă materială din Universul nostru observabil îi corespunde o particulă cu însuşiri particulare,
numită antiparticulă. Fac excepţie de la această regulă, fotonul şi mezonul pi.
► Antiparticula, comparativ cu particula, are o sarcină electrică de semn contrar şi moment magnetic de semn opus,
iar masa de repaus, timpul de viaţă şi spinul ei sînt identice cu cele ale particulei corespondente.
► Antimateria este forma organizată a antiparticulelor în (anti)atomi şi (anti)molecule, asemeni materiei care ne
înconjoară.
► Spunem „anti” particulă şi „anti” materie pentru a sublinia faptul că semnele unor mărimi, caracteristice acestor
particule, sînt inversate faţă de cele ale particulelor ce formează lumea noastră înconjurătoare, iar antimateria
reprezintă o contrare în raport cu materia obişnuită, prin opoziţia la coexistenţa cu aceasta.
Antiparticulele şi antimateria nu există „dincolo“ de materia obişnuită care ne înconjoară.
► De ce „există” antiparticule, este un mister.
► Nu se poate face o distincţie absolută între materie şi antimaterie (semnul sarcinii electrice pozitive şi negative a
fost luat în mod arbitrar), deci la fel de bine am putea afirma că Universul nostru este alcătuit din antimaterie.
De ce sîntem noi alcătuiţi din una şi nu din cealaltă formă de materie, nu ştim.
(Antiparticula nu este prototipul lui Cain şi nici a asasinului…)
► Antiparticulele se formează concomitent cu formarea particulelor ce pot avea antiparticule.
Dacă există suficientă energie este totdeauna posibil să se creeze, prin coliziuni eficiente, orice tip de particulă-
antiparticulă.
Procesul de formare a antiparticulelor poate fi observat cu uşurinţă la formarea de perechi particulă-antiparticulă în
cîmpul nuclear.
► Materia s-a format concomitent cu antimateria.
Separarea materiei de antimaterie a survenit după scăderea temperaturii şi presiunii din Univers, respectiv după ce
particulele şi antiparticulele, apărute concomitent, au intrat la un moment dat într-un proces de anihilare parţială, cu
emisie radiativă.
Deoarece proporţia de particule şi antiparticule nu a fost (?) egală – de ce, nu ştim (probabil, o altă expresie a
asimetriei din Univers) – circa 2 % dintre particule au rămas într-o stare stabilă, alcătuind materia din Universul actual.
► Antimateria are masă reală. Aceasta se observă cînd un electron se anihilează cu un antielectron, rezultînd energie
radiată, egală cu cea avută de cele două particule, iar aceasta are un echivalent în masă egal cu masa electronului şi
masa antielectronului (deci, masa nu se anihilează în urma fuziunii particulei cu antiparticula sa).
► În antimaterie, nu toate însuşirile materiei se prezintă inversate. Spre exemplu, neutronii şi antineutronii au ambii
sarcină electrică nulă (ceea ce nu îi împiedică să se anihileze brusc, eliberînd energie).
► Transformarea materiei în antimaterie sau a antimateriei în materie, nu pare posibilă.
► Materia şi antimateria nu pot coexista în Universul nostru, deoarece fiind de semne contrare ele se anihilează
reciproc într-un proces instantaneu.
Nici un tip de particulă nu poate coexista cu antiparticula sa, cu o singură excepţie (probabilă): în mezoni, quarcul
coexistă cu antiquarcul.
Cînd o particulă întîlneşte antiparticula sa corespondentă, imediat se produce o fuziune în cursul căreia toată masa
particulei şi antiparticulei se transformă în energie radiată sub formă de fotoni (particule fără masă de repaus). Spre
exemplu, cînd se anihilează un electron cu un antielectron, masa de repaus, căreia îi corespunde o energie de 1,02
MeV, este radiată sub forma unei cuante gamma.
Coabitarea între materie şi antimaterie ar fi posibilă doar la temperaturi de circa 3 x 1012 Co şi presiuni de circa 1097
atmosfere, cînd repulsia nucleon-antinucleon este mai intensă decît repulsia dinamică nucleon-nucleon, respectiv
antinucleon-antinucleon.
► Prin anihilarea materiei cu antimateria se eliberează o energie de aproximativ 1021 erg/gram, deci de o sută de ori
mai mare decît energia eliberată de fuziunea unui gram de hidrogen în stele, sau, în termeni „tereştri”, echivalentul
energiei eliberate de aproximativ 10 000 tone de trinitrotoluen.
Materia nu dispare în urma anihilării cu antimateria, ci doar trece dintr-o formă în alta, deoarece atît substanţa
(particula şi antiparticula), cît şi cîmpul în care se convertesc sînt forme de existenţă ale materiei.
► Între materie şi antimaterie există atracţie gravitaţională, deoarece antimateria are masă reală.
Crearea de către antimaterie a unui cîmp antigravitaţional este puţin probabilă.
► Antiparticule se mai formează acum doar în reacţii nucleare, fără a avea posibilitatea de persistenţă sau
aglomerare.
► Majoritatea tipurilor de antiparticule au fost produse şi în laborator, iar recent s-a reuşit formarea, pentru scurt
timp, a unor antiatomi de hidrogen.
► Antiparticulele pot fi stocate în cîmpuri magnetice (particulele de antimaterie sînt deviate în cîmp magnetic în
direcţie opusă faţă de particulele de materie, deoarece au sarcini contrare), pe timp limitat.
O altă modalitate nu există, deoarece antimateria nu poate fi neutralizată de contactul cu materia omniprezentă în
Univers.
► În limitele Universului observat nu există decît materie ca formă stabilă.
► Concentrări de antimaterie nu par să existe în Universul nostru, nici chiar în locuri „izolate”de materie, deoarece
crearea antimateriei se face numai împreună cu cea a materiei şi deci ar trebui să se găsească în acelaşi loc şi nu la
distanţă, ori separat.
Dacă Universul nostru are şi alte însuşiri decît cele pe care le cunoaştem, atunci, desigur, nu poate fi exclusă
existenţa unor zone de antimaterie (fără a constitui neapărat o „antilume”) cu o prezentare sui-generis.
► (anti)Universul creat de antimaterie ar fi relativ asemănător cu universul creat de materie.
► Ce caracteristici ar avea structurile biologice într-un univers alcătuit din antimaterie este imposibil de estimat, dar
se crede a fi asemănătoare cu cele din universul material.

5. Informaţia
Informaţia este informaţie, ea nu-i nici materie, nici energie. N. Wiener

Numai cel care gîndeşte înţelege. Însă trebuie să doreşti să înţelegi gîndirea. Chandogya Upanişad, VII. 18. I

Totul este dat. H. Bergson

► Informaţia, noţiune polisemantică, poate primi tot atîtea definiri cîte sensuri i se cunosc, fiind omniprezentă şi a
toate susţinătoare/cauzatoare. De aici rezultă următorul aspect paradoxal: informaţia se defineşte prin informaţie (deci
o buclă tautologică – şi ea nu este singura în Univers !) dar în acelaşi timp informaţia nu poate fi informaţie pentru sine
(nimic nu este o „lege pentru sine“).
Informaţia se consideră a fi: ● Arhitectul, Constructorul şi Distrugătorul Universului;● orice fragment din Univers
(iar prin însumare, Universul ca întreg);● forma concretă, evidentă, a lui Cum ? Cînd ? Unde ? Pînă cînd ? Pînă unde ?
De ce da ? De ce nu ? De către cine ? În ce fel ? Cît ?;● un concept al psihologiei cunoaşterii (limbajul de „disecţie”,
înţelegere şi manipulare a structurilor Universului);● măsura schimbării (noutate şi nu poate fi altfel);● evenimentul
(deci, măsura incertitudinii);● „formă a formei“;● substanţa cu care operează psihicul;● „materia” primă a
realităţii;conţinutul comunicării (propagarea spre cunoaştere a unei modificări de stare de la minima simplitate pînă la
maxima complexitate);● diferenţa dintre starea de cunoaştere realizată în receptor, înainte şi după comunicare;●
succesiunea discretă sau continuă de evenimente măsurabile, repartizabile în timp;● agent cauzal prim;● „punctul“
iniţial (sau absolut);● înţeles, semnificaţie şi sens;● realitatea pură (şi singura realitate în domeniul
submicroscopicului);● „discontinuitatea din continuitate”;● puntea între „început” şi „sfîrşit”;● limita;● diferenţa,
distincţia între Da şi Nu (chiar dacă Da şi Nu sînt informaţii…);● unitatea indisolubilă a determinărilor de ordin
cantitativ şi calitativ;● ceea ce este, se determină pe sine şi se autoexprimă;● aspectul de „viu“ al Universului;●
elementul de măsură al gradului de organizare într-un sistem (şi nu poate avea semn negativ);● parte din „Suprema
creaţie“ sau „Suprema conştiinţă“.
► Semnalul este o informaţie sau un pachet de informaţii, care, pentru un anumit receptor, determină o reacţie
specifică (vezi, spre exemplu, semnificaţia luminii roşii a semaforului sau acţiunea medicamentelor şi hormonilor).
► Informaţia este ireductibilă la vreo formă de materie sau energie.
► A fi informat înseamnă a exista, a dobîndi „formă“(relativ), nume şi limitare.
► Informaţiile pot fi clasificate în două mari categorii: informaţii fundamentale sau primare (uneori primesc
denumirea de cîmp informaţional) şi informaţii secundare.
A doua categorie cuprinde numeroase subclasificări în funcţie de domeniul ştiinţific care le utilizează sau studiază.
Între informaţia secundară şi informaţia primară nu există o distincţie netă, „naturală”.
► Caracteristicile informaţiei secundare: ● derivă din informaţia fundamentală şi este „controlată“ de aceasta (se
constituie ca „lege a părţii”);● poate fi descrisă prin cantitate şi calitate (mai exact spus, efectul ei în viziunea
noastră);● are rol constructiv-efectoriu (este „materialul“, iar informaţia fundamentală este „arhitectul” şi
„constructorul”);● este circulantă (dinamică), deci este comunicantă (fiind emisibilă şi receptabilă);● este discontinuă
(poate fi, relativ, fragmentată);● este temporică (se „mişcă” doar în timp);● este în proporţie însemnată descriptibilă în
biţi, adică este „matematică”;● volumul ei (în termeni absoluţi) nu este de ordin spaţial;● pe unitate de volum are
limita de maximă condensare ca subparticule ale nucleului atomului;● are o multitudine de aspecte (vezi, mai ales,
sesizarea formelor, expresie a funcţionării simţurilor ce sprijină conştiinţa, care, la rîndul ei, constată apoi realitatea
obiectivă);● nu poate fi comprimată sau dilatată (cu excepţia suportului vehiculant);● se exercită pe zone relativ
limitate de spaţiu şi timp;● este codificată, decodificată şi recodificată în funcţie de natura canalelor prin care trebuie
să se propage, iar în final să se exercite efectoriu;● se exercită din nivel în nivel (aceasta şi în scopul armonizării
părţilor cu întregul);● este receptată doar de structurile adecvate şi în momente oportune;● exercită comunicarea stării
de sine şi interacţie necesară între părţi;● se pretează manipulării de către organismele vii;● individual nu dăinuie
(dacă nu este absorbită de adresant, sau nu de o manieră integrală – cum ar fi undele radio –, sînt anihilate ca mesaj, iar
suportul lor substanţial se reinserează în fondul energetic activ);● are un accentuat caracter obiectiv;● este localizabilă
(aproximativ) şi astfel conferă consistenţă realităţii;● nu este universal aceeaşi;● are relevanţă doar atunci cînd o altă
informaţie (sistem) ia cunoştinţă reactiv faţă de ea (se închide bucla emisie-recepţie);● cînd realizează sisteme
superioare, acestea reclamă temperaturi de sub 100o C (vezi sistemele vii şi computerele);● este indisolubil legată şi
vehiculată de un „agent purtător“, de un suport fizic (ceea ce îi limitează viteza) – acest suport fizic reprezintă prin el
însuşi informaţie cu o semnificaţie proprie;● nu există decît pentru emiţător-receptor;● coexistă cu fenomenul;● are o
cauză (informaţia fundamentală);● se exercită, cel mai adesea, ternar (nu poate acţiona singular; spre exemplu,
interacţiunea între două particule elementare se face printr-o a treia particulă/informaţie);● se înscrie şi se exprimă, la
cel mai coborît nivel, prin energie şi mişcare, iar la cel mai înalt nivel cunoscut prin conştiinţa umană;● se fixează
cumulat în structura sistemelor materiale;● se fixează amorf sau nu;● transferul, exercitarea şi manipularea ei,
obişnuite, este imposibil fără transfer (susţinere) de energie, iar această energie este de regulă foarte mică (receptorul
reacţionează la informaţii folosind aproape în exclusivitate propria lui energie);● este cibernetizată;● nu poate fi
detaşată de ceea ce a organizat, formalizat şi transformat.
Majoritatea caracteristicilor informaţiei secundare sînt dependente de subiectul observator.
În Mecanica cuantică informaţia are o dezvoltare specifică; aici se vorbeşte despre qubit, supoziţie, corelativitate
etc.
► Informaţia fundamentală: ● constă în legi şi constante nescrise, bine definite, ce operează mai ales prin
intermediul informaţiei secundare; ● ca „lege a întregului”, este omniprezentă în Univers, ia putînd fi imaginată ca o
origine a coordonatelor Universului; ● pentru unele religii, ar fi sinonimă cu „sufletul lumii” (ce dă structură şi viaţă).
Universul nu se reduce la informaţie; sesizăm sau intuim că în umbra ei mai există un ceva indefinibil (ce ar trebui
să explice cel puţin informaţia fundamentală a Universului şi suportul ei).
► Informaţiei fundamentale i se recunosc următoarele atribute principale: ● susţine legic întreg Universul;● este
agentul de susţinere a unităţii Universului;● asigură impulsul modulator al energiei, mişcarea şi devenirea acesteia;●
dă ireversibilitate desfăşurării realităţii prin structura temporală;● conferă proprietăţi fizice, chimice, biologice şi
psihice;● limitează spaţiul şi exprimă timpul;● conferă ritm devenirii;● asigură ordonarea devenirii;● previne erorile
„vitale“ (prin reglare anticipativă);● corectează erorile ce au atins un nivel inadecvat devenirii în continuare, conform
„programului” (altfel spus, nu permite infinitul extremităţilor, unindu-le continuu într-o manieră specifică fiecărui
segment);● mijloceşte (probabil) conexiunea Universului cu Cosmosul;● susţine direct legătura dintre: viu şi neviu,
domeniul virtual şi cel real, continuu şi discontinuu;● asigură interconexiunea universală;● conservă „enigma“
Universului.
► Caracteristicile principale ale informaţiei fundamentale: ● se identifică cu Universul şi aparţine Cosmosului;● se
manifestă ca fiind autonomă (se autosusţine), nu se autoexplică (nici computerul nu-şi poate citi propriul cod…), nu se
controlează şi nu se limitează pe sine;● întîmpină în desfăşurarea sa o opoziţie, paradoxal poate, deoarece se prezintă
ca o „dorinţă" ce nu se poate exercita instantaneu şi integral (se numeşte TIMP opoziţia pe care o întîmpină ? Nu ştim.
Dar este chestionarea corectă ? Dificil de ştiut);● se exercită direct, prin informaţia secundară, şi nemijlocit, situaţie în
care ea se regăseşte la toate nivelele sub formă de legi necodificate, invariabilitate (asigură stabilitatea), dispensie de
suport substanţial şi imobilism;● se manifestă ca natură (posibil şi probabil să „existe” şi în afara materiei şi spaţiului,
dar de o manieră inconceptibilă pentru noi);● nu are suport material şi nici cauză (sau nu una inteligibilă pentru noi);●
este totalitatea în care se contopesc esenţa şi substanţa (energia), manifestarea, structura, legile şi sensul;● se poate
considera ca avînd realitate obiectivă, chiar dacă observatorul o percepe adesea de o manieră subiectivă;● este singurul
element din Univers care ar fi continuu, necuantic;● nu poate fi detectată ori evidenţiată, ci numai dedusă din efectele
exercitării ei prin informaţia secundară (manifestată fizic expres);● exercitarea ei nu poate fi oprită;● este „superioară“
materiei, spaţiului şi timpului, deoarece ea le conferă origine, însuşiri şi realitate;● nu poate fi fragmentată,
condensată, diluată;● este realitatea absolută (în pofida modului de prezentare ocult);● se exercită în maniera:
informaţie cauză + informaţie efect + informaţie control (toate acestea, desigur, sînt o viziune a noastră asupra ei);●
are evidenţă pentru noi, mai ales, prin mişcare (energie), interacţiune, ordine, simetrie (echilibru- dezechilibru,
contrarii) şi legi;● nu prezintă atribute de calitate şi cantitate;● nu se exercită în timp, ci cu timp;● nu se deplasează în
spaţiu-timp (ea defineşte mişcarea), fiind generatoarea acestora (legile nu se transmit, ele sînt la baza a tot ce se
concretizează fizic şi nu numai);● este „puţină” dar cu potenţialităţi infinite (spre exemplu, cu patru baze – timina,
adenina, guanina şi citozina – se formează un alfabet extrem de simplu, cu care se scrie întreaga diversitate de forme
vii pe care a cunoscut-o Terra);● nu se epuizează prin exercitare (nu este finită sau infinită);● nu se pretează a fi
reconstituită, reprezentată într-un sistem simbolic (spre exemplu, viteza luminii) – există posibilitatea de simbol şi
model pentru orice fenomen, dar nu există model şi simbol pentru o lege;● este unicul element persistent din Univers
(efectul ei cumulat exprimă starea Universului la un moment dat);● este superficial caracterizabilă şi descriptibilă prin
informaţie secundară; ● nu este „ultima realitate” din Univers, iar aceasta rezidă din însăşi existenţa ei. Altfel spus şi
informaţia fundamentală are însuşiri de „program“ menit a rezolva o problemă a cărei termeni nu-i (?) alege, nu-i (?)
determină şi nici nu-i (?) poate schimba (iar dintre aceştia, cele mai uimitoare şi misterioase sînt „opoziţia” şi
ritmul/tempoul devenirii); ● are o „origine” necunoscută (nu ştim nici dacă se impune cu necesitate a avea o origine şi
nici dacă o asemenea chestionare este corectă (informaţia fundamentală fiind indescriptibilă prin ea însăşi).
► Universul pare a avea un „program“ de evoluţie (dovadă fiind legile şi modul ordonat de desfăşurare) în care
informaţia sesizabilă este sincronă cu devenirea cursivă. Dar, este cert, a vorbi despre un „program“ al Universului,
fond informaţional şi fixitate, în sensul curent al acestor termeni, este departe de realitatea obiectivă.
► Informaţiile lansate nu mai pot fi retrase, ele fiind ireversibile. Natura nu greşeşte, ea nu emite semnale „libere“,
gratuite sau eronate. Ceea ce pentru noi pare o greşeală a naturii, sau o căutare, pentru desfăşurarea Universului este o
necesitate.
► Între puţinele legi fundamentale puse în evidenţă, se disting următoarele: ● constanta vitezei luminii în vid;●
modul de interacţiune dintre particulele fundamentale;● încărcarea electrică a particulelor (toate particulele încărcate
poartă sarcini electrice egale cu cea a electronului sau de două ori mai mare);● principiul de excluziune a lui Pauli (el
asigură construirea structurii nucleelor atomilor, apoi a structurii învelişurilor electronice, adică structura Universului
material);● „numărul de aur” (1,618), numărul π (3,14), numărul lui Feigenbaum (4,669), numerele lui Fibonacci (3, 5,
8, 13, 21, 34, 55, 89, 144);● constantele fundamentale (ale lui Planck, Boltzman etc.);● devenirea Universului (el este
mereu altfel);● relaţia între materie şi energie (E = mc2 );● existenţa unui zero absolut pentru temperatură;● toate
părţile Universului sînt create unele pentru celelalte;● tot ce există este „limitat” şi dependent;● legea viului.
Din informaţiile fundamentale ale Universului cunoaştem puţin şi, ceea ce este mai grav, multe dintre acestea nu
sînt cu adevărat „fundamentale” şi certe (spre exemplu, este posibil ca toate constantele să apară în mod statistic !).
Mare parte din informaţiile fundamentale ne sînt şi ne rămîn necunoscute, deoarece ele sînt de „ne-numit”, iar noi
sîntem creaţia lor.
Pentru unii, „priza“ la informaţia fundamentală este sinonimă cu „atingerea” divinului.
► Argumentele de susţinere a opiniei existenţei unor informaţii fundamentale în Univers: ● legile fizicii sînt valabile
în întreg Universul observat în acest moment;● prefacerile din micro şi macrounivers se prezintă a fi legiferate (chiar
dacă nu întrezărim pe deplin finalitatea lor) şi în plus ele sugerează că fac parte dintr-un program general pentru
Univers;● există o deplină identitate de structură a elementelor chimice în întreg Universul;● există o identitate
perfectă între particulele de acelaşi fel;● aştrii prezintă o evoluţie similară, chiar situaţi la mari depărtări între ei;●
există o absolută unitate funcţională între micro şi macrounivers;● există modele ce conţin analogii atît în lumea vie,
cît şi în cea nevie;● există similitudini în formele de manifestare ale materiei din întreg Universul;● prefacerilor din
Univers sînt ireversibile;● pare a fi posibilă dobîndirea unor informaţii din structura sau evoluţia evenimentelor pe cale
indirectă, prin meditaţie, transă sau iluminare;● o cît de mică schimbare a valorii unor constante fundamentale ar
antrena schimbări fundamentale în întreg Universul;● tot ce se manifestă evident este aşa şi nu altfel, este de un anumit
fel determinat şi ca atare presupune condiţii care îl determină să fie aşa şi nu altfel;● rezultatul unei aceeaşi combinaţii
de elemente (chimice, spre exemplu) este acelaşi;● gîndirea logică a omului (şi putinţa lui de a cunoaşte analitic
Universul);● cognoscibilitatea Universului prin intermediul numeralului.
► Informaţiile fundamentale sînt puţine şi simple. Considerăm că se exercită doar un număr mic de informaţii
consistente prin ele însele, care să construiască Universul, deoarece evidenţa ne sugerează că nu există diferenţe
majore între zone mult îndepărtate între ele în Univers. De asemenea, nu observăm o „concurenţă” la nivel
fundamental, iar complexitatea Universului se reflectă în „arhitectură“ şi nu în materialele de construcţie (vezi
ordonarea reală a particulelor elementare).
Se impune a avea în vedere permanent că ar putea fi o eroare să vorbim de cantitate, simplitate şi complexitate în
cazul informaţiei fundamentale (şi nu mai puţin de ea însăşi !).
► Vorbim despre informaţie simplă (nu simplistă) în sensul caracteristicilor ei de directivitate, vehiculare directă,
grad de elaborare redusă (dar nu şi nesemnificativă), codificare redusă, decodificare facilă la receptor, utilizare precisă
şi limitată (ceea ce nu limitează amplitudinea efectului produs), difuzare extinsă, generare sigură, fără suport material
sau de valoare foarte mică.
► Informaţia este „precisă” cînd: ● este neambiguă;● poate fi exact decodificată;● se supune verificării;● aflată sub
forma unui conglomerat de informaţii, este dispusă sau vehiculată optim.
► O unitate de măsură a informaţiei fundamentale nu poate fi formulată, ea nefiind cuantificabilă.
Aspectul cantitativ al informaţiei „naturale” sau „artificiale“ este cuantificabil şi este evaluat în biţi.
Un bit exprimă cantitatea de informaţie rezultată din alegerea între două alternative care se prezintă cu aceeaşi
probabilitate sau, altfel formulat, o absenţă sau o absenţă de unicat nedisecabil (a - b, da - nu sau 0 - 1).
Unitatea de măsură pentru debitul de informaţii este baud –ul (1) = 1 bit/s
► Dezinformarea este abilitatea organismelor vii de a utiliza informaţii (- semnale) cu o semnificaţie alta decît cea
aparentă, iar aceasta în scopul de a induce la receptor un răspuns adecvat scopului urmărit, respectiv obţinerea de
avantaje (în atac sau apărare etc.) care nu ar putea fi obţinute altfel.
Informaţia în sine nu poate fi decît reală, dar unele informaţii pot fi percepute altfel decît în mod obişnuit datorită
prelucrării lor voit derutante, exercitată de către emitor.
Informaţiile „mincinoase” nu pot apare decît în lumea organismelor vii şi se adresează, în majoritatea cazurilor,
indivizilor din alte specii.
► Cel mai extins agent purtător de informaţie între componentele Universului sînt cîmpul gravitaţional şi cîmpul
electromagnetic, dintre cele cunoscute de noi, ele avînd cea mai mare extincţie, viteză şi putere de penetrare. Este
posibil şi probabil să existe şi alte sisteme de informare curentă, de mai mare viteză, penetrare, fineţe şi importanţă
(dar despre natura acestora nu avem cunoştinţă).
► Toate structurile din Univers sînt interconectate informaţional, prin unitatea sistemului, a Universului şi prin
omniprezenţa materiei.
Potrivit unei ipoteze, cu un accentuat caracter speculativ, printr-o modalitate indetectabilă toţi atomii şi toate
celulele vii ar intercomunica (vezi în acest sens paradoxul E.P.R., paradoxul timpului de dezintegrare radioactivă sau
paradoxul organizării celulelor în organe).
► Cea mai mică unitate de informaţie pe care o putem pune în evidenţă este cuanta de acţiune/mişcare, deci în
domeniul informaţiei secundare.
Informaţia „pură”, informaţia izolată, nu există şi nici nu poate exista.
 De remarcat că fără un interpret constatant nu există informaţie.
► Sînt receptate şi utilizate acele informaţii care poartă o semnificaţie pozitivă ori negativă pentru sistem şi pentru
care acesta a fost pregătit (de informaţiile deţinute constituţional sau receptate anterior).
Codarea şi decodarea (caracteristici ale informaţiei cu funcţie de directivitate) sînt posibile datorită faptului că
emiţătorul şi receptorul adecvat, stăpînesc în egală măsură acelaşi cod (acest cod-matrice a fost adus şi actualizat odată
cu informaţiile precedente).
► Prin redundanţă denumim sistemul de protecţie în vehicularea informaţiilor, prin care se urmăreşte asigurarea
exactităţii informaţiei transmise şi siguranţa receptării ei. Exemple: scăderea debitului şi lungirea timpului de
transmisie, repetarea mesajului, multiplicarea canalelor de transmisie.
► Cine a formulat programul informaţional de desfăşurare a Universului ? Cum sînt înscrise şi cum intră în acţiune
informaţiile fundamentale ? În spatele informaţiilor fundamentale se află tot informaţia ? Nu ştim. Dar sînt aceste
întrebări corecte? Nu credem. Cert, realitatea de fond sau plenară a Universului (singura relevantă !) ne rămîne
complet necunoscută şi inabordabilă.
► Amploarea unui fenomen nu depinde de volumul informaţional cauzal atît în cazul informaţiei fundamentale, cît
şi a celei secundare (efectele mari nu se obţin implicit prin cauze de acelaşi ordin de mărime).
► Informaţia fundamentală sau secundară nu are însuşiri de calitate (fenomenul de „calitate” este specific
receptorului de informaţie şi numai în raport cu anumite informaţii).
► Matematica nu este o informaţie fundamentală, dar se află în intimă contingenţă cu ea [matematica, expresie a
ordinii din Univers (ea nu ofer[ alternative !), pare a fi mai mult o descoperire decît o invenţie a noastră – vezi în acest
sens faptul că sistemele matematicii au limite, iar legile universale sînt funcţii matematice].
Limitele de aplicare ale matematicii nu sînt şi limitele Universului, ci doar o limită instrumentală din dotarea noastră.
► Numeralul (tot o informaţie…) pare să fie singura noastră modalitate de a releva elementele fundamentale din
structura informaţională a Universului.
Dacă matematica poate releva legile, ordonarea (inclusiv formarea) şi funcţionarea micro- şi macrouniversului,
aceasta nu denotă că informaţia ar avea o asemenea structură sau s-ar exercita astfel.
Reţine atenţia cu privire la „structura” matematică a Universului: abilitatea înnăscută a unor oameni pentru calcule
matematice mintale, ca şi pentru ştiinţa matematicii; utilizarea spontană a logicii de către copii; unele paradoxuri de
tipul „mulţimea tuturor mulţimilor” sau „suma tuturor sumelor”;realitatea că matematica este fundamental antinomică.
► Este posibil ca Universul să fie un automat dacă el este (şi) matematic, dar strict limitat la unele segmente din
structura sa. Astfel în domeniul particulelor subatomice sau a indeterminării domnesc legi de o structură particulară,
evident nematematică (chiar dacă numai astfel le relevăm).
► Unele rapoarte numerice fac parte din maniera armonică de exprimare a informaţiei fundamentale ordonatoare a
Universului. Exemple: ● raza actuală a Universului – raza nucleului atomului de hidrogen = 1040;● raza Universului în
lungimi de undă Compton = 1040;● masa Universului – masa unitate a protonului = 1040;● densitatea nucleară –
densitatea medie a Universului = 1040;constanta electromagnetică de cuplaj – constanta gravitaţională de cuplaj = 1040.
► Informaţia actuală a Universului ar putea fi consecinţa unui „trecut” al său, sau a comunicării sale cu Cosmosul,
dar nu deţinem dovezi în acest sens.
► Pretutindeni unde există materie (şi ea este omniprezentă) informaţia este prezentă. Chiar dacă ar exista o zonă
din Univers lipsită de materie, ea ar fi încadrată de informaţie, spaţiul neputînd fi decît informat.
►Informaţia Universului nu poate fi descrisă prin mărimi fizice.
► Cantitatea de informaţie nu poate atinge un nivel „critic”, sau nu la modul catastrofic (accidental); există
informaţie adecvată şi informaţie inadecvată (pentru noi), dar nu sub aspect cantitativ.
► Natura stochează informaţii la nivelul viului prin codul genetic şi al memoriei cerebrale, iar prin activitatea
umană pe suporturi diverse.
► Informaţia fundamentală nu este vehiculată (nu-şi are rostul, fiind aceeaşi peste tot), iar informaţia secundară
poate fi vehiculată numai cu viteza luminii (şi aceasta în condiţiile în care Universul este în expansiune). Deci, există
zone care nu pot intercomunica din punct de vedere fizic (şi este dificil de înţeles de ce ar fi necesară o asemenea
comunicaţie, Universul fiind ordonat).
► Cu cît un mesaj se produce mai rar, cu atît el va furniza o cantitate mai mare de informaţii, dar nu neapărat; aceste
informaţii pot provoca răspunsuri mai ample, iar „raritatea“ informaţiilor este o caracteristică extrem de relativă.
► Sistemele cele mai informate au o capacitate mai mare de recepţionare, stocare, vehiculare şi utilizare a
informaţiilor.
► Informaţia nu este răspunzătoare, nu are conştiinţă, chiar dacă este încadrată la o activitate cu scop (dar fără
finalitate, nefiind în timp).
Extrapolarea stării de conştiinţă asupra întregului Univers nu poate fi valabilă, conştiinţa fiind o însuşire specifică
omului, integral determinată şi controlată de Universul în care este cuprins (dacă informaţia fundamentală a
Universului stă direct la baza conştiinţei noastre, rămîne de clarificat).
► Nu ştim dacă spiritul este o manifestare sau o intermediere cu informaţia fundamentală a Universului. Observăm
doar că spiritul se prezintă cu atît mai „eficient”, mai „evoluat”, cu cît stăpîneşte informaţii mai „fundamentale” (în
accepţiunea noastră).
► Pentru om, abilitatea de a dobîndi informaţii din Univers, altele decît cele necesare supravieţuirii biologice,
reprezintă: ● „a fi“, adică a dobîndi conştiinţa eului raţional, a morţii, a timpului şi capacitatea de manipulare a
informaţiilor în scop propriu;● a deveni altul prin extincţia spaţiu-timpului propriu (indirect, „sîntem“ pînă acolo unde
putem vedea şi înţelege);● a „fixa“ limite (formă şi finitudine) şi procese cauză-efect;● a dobîndi o formă mai
consistentă, în pofida extinderii ei;● conturarea voinţei şi a autocontrolului.
„După ce ştii toul, vine îndoiala.” C. Petrescu
► Particularităţile informaţiei la sistemele vii: ● o cantitate importantă de informaţie nu vizează ordinea din
dezordine, ci menţinerea ordinii „preexistente”;● la nivelul sistemului nervos, informaţia este fapt cibernetic;● minţile
par a fi programe informaţionale (plus un ceva „misterios”);● informaţia proprie este „blocată” de circa 60 de milioane
de ani în memoria genetică;● modul de autosusţinere şi modul de reacţie cu exteriorul sînt înscrise în fondul de
informaţii genetice (el stabilind răspunsul la situaţiile obişnuite, cotidiene şi la cele potenţiale, viitoare);● informaţia
nu poate fi procesată mai repede decît o face Universul (în plus, există limite legate de cîtă informaţie poate fi
prelucrată în perioade rezonabile de timp de către individ şi colectivitate);● majoritatea informaţiilor utilizate se referă
la autosusţinere, acomodare şi reglare în mediu;● majoritatea informaţiilor provenite din exterior şi din interior sînt
procesate în mod inconştient;● doar structurile vii au abilitatea de a utiliza informaţia în scopul derutării
interacţionale;● adesea este de importanţă vitală reducerea informaţiei, iar nu îmbogăţirea ei;● informaţia necesară
este în funcţie de situaţie;● ca entitate izolată nu poate genera informaţie;● cu cît este mai mare numărul de informaţii
implicate în realizarea unui proces interior sau exterior, cu atît devine mai mică ponderea şi semnificaţia fiecăreia luată
separat în determinarea reuşitei procesului respectiv;● nu poate fi recepţionată/emisă în afara interacţiunii fiinţei cu
mediul;● utilizează ca purtători de informaţie propria imagine, modificarea mediului, undele sonore, undele
luminoase, impulsurile electrice etc.;● unele informaţii emise pretind şi aşteaptă un răspuns direct de la adresant,
acesta putînd fi un individ anume sau un anonim din mulţime;● prezintă limite pentru precizia cu care poate fi
specificată, recuperată şi procesată în perioade rezonabile de timp;● nu este posibil ca sistemul viu să fie doar emiţător
de informaţie sau numai receptor de informaţie;● nu toate informaţiile emise ajung la destinatarul vizat, nu toate la
momentul oportun şi nu toate au un adresant precis vizat;● pentru asigurarea transmiterii optime a semnalelor se
utilizează procesul codificării şi repetării abundente;● schimbul de informaţii nu este neapărat şi unul de energie;●
codul genetic nu informează efectiv, fiind doar o matrice, un instrument de reglaj, control şi dirijare informaţională;●
susţine comunicarea, ceea ce determină creşterea gradului de securitate şi prosperitate, într-un areal mult extins;●
schimbul de informaţii este cel mai adesea de tipul da-nu, adică accesibil-neaccesibil, liber-ocupat, securitate-
insecuritate, compatibil-incompatibil (animalele se informează reciproc, dar fără a putea dialoga);● în sistemul ADN-
ARN-proteină, informaţia este codificată cu ajutorul a doar patru baze azotate: adenina, guanina, citozina şi timina.
► Caracteristicile informaţiei la om: ● organismul uman este structura cu cea mai amplă capacitate de codificare,
decodificare, vehiculare, stocare, generare şi utilizare a informaţiilor diverse;● prin manipulare „superioară” a
informaţiilor, a depăşit frontiera biologiei animale;● în măsura în care structurează informaţiile realităţii, aceasta îl
modelează pentru alte revelaţii;● poate deduce şi completa informaţia deficitară dintr-un sistem, în limite extinse;●
este „scumpă”, costînd timp, energie şi bani (unele)…;● informaţiile îl exprimă şi îi conferă calitatea de a putea da
semnificaţie;● tinde să fie „cultivată” în scopul creării unui metalimbaj, prin care să poată fi formalizată funcţionarea
inteligenţei, gîndirii de tip uman (dar aceasta pare să depăşească posibilităţile creierului însuşi – vezi postulatul lui
Gödel);● comunică informaţie cu sens;● există o mare discrepanţă între: fluxul de informaţii receptat din mediu (1011
biţi/s) şi cantitatea de informaţie existentă în unitatea de timp la nivelul cunoaşterii raţionale (16 biţi/s); informaţia
activă controlată de conştienţă (105 – 106 biţi) şi cea existentă în memorie (1020 biţi);● creierul său este sistemul
informaţional cu coeficientul cel mai ridicat de redundanţă;● creierul uman este sistemul cu cea mai complexă
programare dintre toate sistemele reale cunoscute în Univers;● informarea se prezintă ca o spirală, o înlănţuire pe tot
parcursul vieţii;● trebuie să fie nu numai cea necesară, ci şi suficientă;● în procesul comunicării, se „autoepuizează”;●
deţinerea de informaţii nu semnifică cu necesitate şi deţinerea înţelegerii ei;● are o inepuizabilă foame de informaţii
diverse, pe care le manipulează apoi într-un proces de adaptare, creaţie, influenţă şi autoinfluenţă;● are o aură de
mister (exemple: nu ştie ce trebuie să ştie pentru a şti…şi nici asta nu ştie întotdeauna !; în procesul cunoaşterii trebuie
să facă abstracţie de Eul propriu);● cunoaşte cu adevărat doar cînd cunoaşte cauza;● are numeroase aspecte
dependente de subiect;● în cadrul cunoaşterii, cu cît creşte cantitatea de informaţie despre un detaliu mărunt al unui
sistem, cu atît scade relevanţa ei pentru explicarea ansamblului;● prin limbaj, trece de la trăire la gîndire (prin ea se
fixează, transmite, stochează şi acumulează);● pe lîngă informaţia-semnal mai utilizează şi informaţia-simbol (aceasta
fiind posibilă şi pentru fenomene lipsite de realitate obiectivă, deci imaginate);● prin stocul de informaţii pe care are
abilitatea să le culeagă, să le înţeleagă, să le stocheze eficient şi să le manipuleze în diverse limbaje, se defineşte ca
OM şi se diferenţiază între indivizi;● „fărîmiţează” realitatea în informaţii cît mai simple, pentru a putea înţelege şi
manipula;● mare parte din informaţiile emise vizează semenii (sînt menite dominării, supunerii, impunerii, derutării,
ascunderii, mascării altor informaţii, protejării etc.);● informaţia specifică este codată prin verbalizare (singurul sistem
care structurează şi transportă gîndirea);● prin modul de acces şi de manipulare a informaţiilor, se „izolează“ de
natură;● majoritatea informaţiilor dobîndite provin pe calea simţurilor, direct sau indirect;● are capacitatea, în
continuă amplificare, de a transpune în informaţii vehiculante variaţiile de stare ale mediului;● prin imaginaţie
(însuşire încă imprecis înţeleasă; spre exemplu, imaginaţia uimeşte prin caracteristica ei de a fi doar creatoare), omul
dobîndeşte informaţii probabile;● nu se limitează la informaţii culese prin mijlocirea directă a simţurilor, inventînd
diverse instrumente pentru un plus de culegere, vehiculare şi analiză a lor;● prin procesul de învăţare, poate reţine în
sine informaţii noi (de complexitate mare şi pentru o durată mare);● dobîndind informaţii, devine capabil de a schimba
starea de ordine de la un moment dat;● utilizează un limbaj niciodată identic cu el însuşi (limbaj creat, însuşit şi în
continuă evoluţie) pe cînd animalele şi chiar plantele utilizează un limbaj impersonal, neindividual şi nemodificabil;●
în cadrul comunicării, maximum de informaţie o transmit semnificaţiile gramaticale, nu cele lexicale;● elementul cel
mai important (sau prim) al codării în sistemul nervos este cel temporal;● are abilitatea de a manipula şi informaţie de
care nu are nevoie vitală;● un anumit volum de informaţii, dublat de o anumită calitatea a lor, ar putea sta la baza
relevării sau constituirii conştiinţei sale;● este singurul sistem de organizare a materiei care, se pare, poate „genera”
mai multă informaţie decît a recepţionat;● în majoritatea cazurilor, tulburările de informaţie se implică în geneza
bolilor sale;● informaţia sa psihică nu poate fi tratată în totalitate matematic;● se poate informa pe sine după dorinţă;●
prin modul de manipulare a informaţiilor, primeşte calitatea de inteligenţă.
Cei ce ştiu devin nemuritori. (Katha Up., VI, 9)
► Inteligenţa este efectul unei structurări (informări) particulare a unei unităţi de materie (= Viul), prin care aceasta,
spontan sau/şi reflexiv, reuşeşte, în principal, să adapteze (deci un act creativ, nu unul cultural) şi să se adapteze, direct
sau /şi subtil (la modul inventiv, urmarea sesizării raporturilor dintre lucruri şi fenomene), la mediul fizic şi biologic,
specific fiecăreia (în cazul omului şi prin intermediul foamei de informaţii, a imaginaţiei şi prevederii [ceea ce reclamă
memorie + interogaţie] sprijinite pe informaţiile acumulate), de o manieră care-i permite perpetuarea, imediată şi în
perspectivă, şi autorafinarea acestei abilităţi printr-un ciclu de feed-back.
Inteligenţa este una şi aceeaşi la toţi membrii speciei, chiar dacă unii o posedă mai mult decît alţii.
În cazul omului, inteligenţa se ridică, progresiv, la cote tot mai înalte, mai specifice (vezi, spre exemplu, rezolvarea
problemelor de logică şi matematică, sau gîndirea abstractă în varii domenii).
Gradul de inteligenţă diferă doar în cadrul speciei (fiind în strictă corelaţie cu însuşirile fizice ale membrilor
speciei, cu caracteristicile arealului pe care îl ocupă, cu duşmanii specifici etc.) şi se referă la optimul cu care se
anticipă evenimentele, se intuiesc raporturile dintre lucruri şi se folosesc resursele interne şi externe. Pentru o mai bună
înţelegere, cititorul este invitat (fără nici cea mai mică intenţie calomnioasă !), să se imagineze transpus în trupul unui
iepure; la ce mai serveşte inteligenţa de tip uman ?
A nu se confunda inteligenţa (act cu scop) cu cultura sau înţelepciunea; cultura exprimă doar bagajul de cunoştinţe
acumulat şi, într-o măsură oarecare, a experienţei dobîndite, iar înţelepciunea, în plus de inteligenţă, exprimă
experienţa de viaţă, moralitatea şi capacitatea de previziune a desfăşurări evenimentelor sociale.
► Omului îi parvin informaţiile de la nivelele energetice ale realităţii accesibile direct prin simţuri, sau indirect prin
traductori artificiali, interpuşi între el şi restul Universului. Din amalgamarea acestor informaţii, omul poate deduce
logic (un atribut de asemenea informaţional al psihicului său) alte informaţii conexe.
► Realitatea primeşte evidenţă pentru noi prin intermediul informaţiei, fără ca aceasta să însemne că realitatea şi
informaţia ar fi sinonime sau că informaţia ar fi un atribut al realităţii.
► Informaţia nu este o condiţie suficientă în procesul cunoaşterii, deoarece este nevoie de o pregătire adecvată a
receptorului pentru decodificarea şi utilizarea informaţiei, ceea ce se obţine progresiv prin prelucrarea adecvată în timp
a unor informaţii preliminare. În cazuri excepţionale se pot (?) produce receptări şi asimilări de informaţii „avansate“,
printr-un proces de „iluminare“, „clar-viziune” şi alte fenomene asemănătoare, dar asupra acestora persistă o umbră de
incertitudine şi mister.
► Cu cît un sistem substanţial este mai evoluat, cu atît a fost prelucrat de mai multe informaţii şi se află într-o
interacţiune informaţională mai extinsă cu restul Universului (are un cîmp informaţional mai extins şi mai subtil).
► Nu există informaţie lipsită de sens, din însăşi statutul de informaţie fiind exclusă lipsa de sens.
► Există informaţie „nouă”, sub aspectul timpului, adică a momentului intrării în activare (moment ce a necesitat o
pregătire din partea unor informaţii precedente) pentru un domeniu de spaţiu-timp a Universului.
► Asupra aspectului informaţional al Universului nu avem o viziune sigură, iar în viitor, cu certitudine, aceasta va
suferi remanieri radicale.

6. Atomul
Problema cu care ne confruntăm aici este foarte serioasă. Ne propunem să discutăm despre structura atomului. Dar atomul nu
poate fi descris în limbaj comun. W. Heinsenberg

W. Heinsenberg: – Ce e atomul, la drept vorbind ?

N. Bohr: – Poate că într-o bună zi vom înţelege. Atunci însă vom începe să înţelegem şi ce înseamnă a înţelege. x x x

N-are egal bucuria cunoaşterii… x x x

► Atomul este: cel mai mic sistem fizic din alcătuirea substanţei, autonom şi distinct în spaţiu şi timp; un „centru de
interacţiuni“; o entitate fundamentală din alcătuirea lumii, dar nu separată.
► Atomul se compune dintr-un singur nucleu şi, la mare depărtare de el, de una sau mai multe particule de acelaşi
fel. Aceste particule, numite electroni, se consideră a fi într-o mişcare continuă în jurul nucleului atomului.
► Potrivit Principiului de nedeterminare, suprafaţa atomului nu este perfect determinabilă, deci nici dimensiunile
sale nu sînt perfect determinabile.
► Diametrul atomului: ● în ipoteza simplificatoare de particulă sferică, se estimează a fi între 2 x 10-8 şi 6 x 10-8 cm,
acestea fiind dimensiunile liniare minime şi maxime ale norului de electroni (deci, alăturaţi fiind, într-un milimetru se
cuprind între 50 000 000 şi 17 000 000 de atomi); ● diferă de la un element chimic la alt element chimic, dar cu valori
nu deosebit de mari. Valorile cele mai mari ale diametrului se înregistrează la atomii metalelor alcaline, iar cele mai
mici la elementele tranziţionale.
► Atomii sînt foarte mici, deoarece: ● nouă ni se par astfel;● sînt supuşi armoniei de mărime, mişcare, frecvenţă şi
arhitectură din Univers;● nu au realitate absolută, deci nici dimensiune reală;● doar astfel se poate forma o conştiinţă
în raport cu scara Universului;● nu se putea altfel…
► Elementul chimic cu cel mai mic atom este borul (1,98 x 10-8), iar cu cel mai mare este cesiul (5,635 x 10-8 cm).
► Cel mai uşor atom este atomul de hidrogen (1,613 x 10-24 g), iar cel mai greu este cel de uraniu (3,98 x 10-24 g).
► Volumul atomic exprimă raportul dintre greutatea atomică a unui element chimic şi densitatea acestuia, iar practic
reprezintă volumul ocupat de un atom-gram (adică masa exprimată în grame a unei cantităţi dintr-un element chimic,
numeric egală cu masa atomică a elementului respectiv) din elementul vizat.
Atomul are un volum între 4,6 x 10-23 cm3 (bor) şi 70 x 10-23 cm3 (cesiu).
Pentru atomul de hidrogen, volumul este estimat la 14,6 x 10-23 cm3.
► Aria atomului este de aproximativ 10-16 cm2.
► Densitatea creşte cu numărul atomic şi se situează între 0,071 g/cm3 (hidrogen) şi 22,6 g/cm3 (osmiu).
Densitatea atomului nu este uniformă, el avînd o structură lacunară. Nucleul, ce conţine 99,9 % din substanţa
atomului, este înconjurat, la depărtare mare, de norul de electroni ce constituie restul de substanţă din alcătuirea
atomului.
► Noţiunile de temperatură, presiune, cantitate de căldură, gust, miros, culoare (fiind mărimi de mulţime), nu sînt
aplicabile atomului sau moleculei luate individual.
► Nu pot exista atomi în nemişcare, deoarece toţi atomii din Univers se află în mişcare termică, iar nemişcarea este
imposibilă în Univers (vezi Capitolul „Temperatura şi căldura“).
► Există atîtea feluri de atomi, cîte elemente chimice.
Dacă atomii (însumaţi) sînt de acelaşi fel, ia naştere corpul solid sau fluid corespunzător elementului chimic.
► Atomii se diferenţiază prin numărul de particule numite protoni şi neutroni, conţinuţi în nucleu.
► Atomul nu poate fi descris prin imagini obişnuite în formă, dimensiuni, viteză etc., caracteristicile lui fiind
complet diferite de a oricărui obiect macroscopic.
Forma atomului se apreciază ca fiind sferică, la nivelul electronului de pe cea mai exterioară orbită, unde, datorită
vitezei mari, acesta, acoperind întregul spaţiu circumscris nucleului, realizează o pseudosferă (la fel cum o elice în
mişcare rapidă ne apare ca un pseudodisc).
Un atom de uraniu mărit de zece miliarde de ori ar avea un diametru de circa 5 metri, un nucleu cu diametrul de
circa 0,20 mm, o greutate de 0,000 000 000 004 grame, iar electronul din alcătuirea acestui atom ar avea un diametru
de circa 0,005 mm.
► Nu putem privi în atom, deoarece lungimea de undă a luminii (circa 0,5 x 10-4 cm) este mult mai mare decît
elementele alcătuitoare ale atomului. Pentru a privi în atom se utilizează particule cu lungimi de undă foarte mici, ceea
ce pretinde energii foarte mari, situaţie în care „obiectul“ cercetat devine perturbat de actul observării lui.
► Cel mai simplu atom – atomul de hidrogen – este alcătuit dintr-un nucleu încărcat cu o singură sarcină pozitivă –
un proton – şi înconjurat de un singur electron, aflat în mişcare continuă în jurul nucleului şi la mare depărtare de
acesta.
Cel mai complex atom existent pe Terra este atomul de uraniu 238, el fiind alcătuit din 92 de electroni, 92 de
protoni şi 146 de neutroni.
► Stările energetice ale atomului depind de poziţia electronului periferic sau a electronilor periferici faţă de restul
atomului.
► În natură există numai două tipuri de sarcină electrică. Tipul de sarcină electrică negativă, reprezentat în atom de
electron, şi tipul de sarcină electrică pozitivă, reprezentat în atom de particula numită proton.
În alcătuirea atomului intră şi o particulă perfect asemănătoare protonului, dar lipsită de încărcătură electrică,
numită neutron.
Sarcinile electrice de acelaşi tip (semn) se resping, iar sarcinile electrice de tip diferit se atrag.
► În cazul atomului, termenul de sarcină electrică e folosit pentru a defini cantitatea de electricitate – prin
electricitate se înţelege întregul ansamblu de fenomene electromagnetice – în interacţiunea electromagnetică dintre
proton şi electron.
 Atomul în stare normală este neutru electric, sarcina pozitivă a nucleului fiind echilibrată de sarcinile electrice
negative ale electronilor orbitali.
În amănunt, putem avea sau distinge perechi de particule cu sarcini egale şi de sens contrar, dar sarcina electrică
totală nu se schimbă niciodată.
Valoarea absolută a sarcinii electronului şi protonului este egală şi reprezintă 1,602 x 10-19 coulombi.
În natură, sarcina electrică a unui corp se poate prezenta sub două forme denumite, convenţional, pozitivă şi
negativă şi este determinată de faptul că în corpul respectiv există o lipsă (sarcina pozitivă) sau un exces (sarcina
negativă) de electroni.
► Momentul magnetic al atomului se compune din suma momentelor magnetice orbitale şi de spin ale electronilor,
plus cea a momentului magnetic al nucleului.
Valoarea momentului magnetic al atomilor ne permite o împărţire a substanţelor în două grupe mari, distincte: ●
substanţe diamagnetice (ele au momentul magnetic nul şi sînt majoritare între substanţe. Exemple: carbonul, aurul,
cuprul, sulful);● substanţe paramagnetice (ele au momentul magnetic diferit de zero. Exemple: oxigenul, platina,
azotul, aluminiul), cu subclasa substanţelor fero-magnetice (exemple: fierul, nichelul, cromul, manganul).
► Electronii nu se mişcă în jurul nucleului atomului după o traiectorie precisă, asemeni unui satelit în jurul Terrei, ci
mai degrabă în mişcarea sa el acoperă o regiune sferică, formînd un „nor“ electronic cu densitate energetică variabilă.
Norul electronic de maximă densitate de sarcină poartă denumirea de orbital.
Poziţia pe care o ocupă electronul în atom depinde atît de energia electronului, cît şi de locul liber (nivelul energetic
disponibil) ce i se „oferă“.
Deplasarea electronului în atom se face numai pe anumite orbite, numite orbite permise stabile sau stări staţionare.
Un ansamblu de orbitali, de energii apropiate, constituie o „pătură“ electronică.
Aşezarea electronilor pe pături se face succesiv, pe măsură ce creşte numărul de protoni din nucleu, în aşa fel încît
energia sistemului de electroni care formează învelişul electronic să fie minim, fără a fi permisă depăşirea numărului
maxim – doi – de electroni pe un orbital. Aceste pături, în număr de patru, sînt grupate în şase straturi. În interiorul
fiecărui strat pot coexista mai mulţi electroni de aproximativ aceeaşi energie, dar circulînd pe orbitali complet diferiţi.
Completarea cu electroni a orbitalilor din ultimul strat se face astfel încît numărul electronilor necuplaţi să fie cît mai
mic.
Straturile sînt notate astfel: cel mai apropiat de nucleu este stratul K, urmat succesiv spre exterior de straturile L, M,
N, O, P şi Q. Împărţirea electronilor în aceste zone sa făcut potrivit valorii energetice apropiate.
Exemple: Hidrogen: strat K = 2 electroni (strat complet); număr atomic 1; ● Heliu: strat K = 2 electroni (strat
complet); strat L = 8 electroni (strat complet); K2 + L8 = 10 electroni; număr atomic 10; ● Paladiu: strat K = 2
electroni (strat complet) ; strat L = 8 electroni (strat complet); strat M = 18 electroni (strat complet); strat N = 18
electroni (strat complet); K2 + L8 + M18 + N18 = 46 electroni; număr atomic 46; ● Nobeliu: strat K = 2 electroni
(strat complet); strat L = 8 electroni (strat complet); strat M = 18 electroni (strat complet); strat N = 32 electroni (strat
complet); strat O = 32 electroni (strat complet); strat P = 8 electroni (strat incomplet, minus 2 electroni); strat Q = 2
electroni (strat complet); K2 + L8 + M18 + N32 + O32 + P8 + Q2 = 102 electroni; număr atomic 102.
► Potrivit Principiului de excluziune, numit şi Principiul lui Pauli, un orbital dintr-un atom poate fi ocupat de un
electron sau de maximum doi electroni. Cei doi electroni ce ocupă un orbital au spini opuşi (spinul rezultant fiind
zero). Un al treilea electron nu mai poate găsi loc într-un orbital ocupat de cei doi electroni, căci ar avea spinul paralel
cu unul din electronii ce ocupă deja orbitalul, ceea ce ar determina o respingere violentă, electrostatică. Altfel spus, doi
electroni pot să se găsească „în acelaşi loc“, dar nu în situaţia în care ei au aceeaşi „stare“, respectiv mişcarea şi spinul
lor.
Rezultă că într-un atom nu există niciodată doi sau mai mulţi electroni care să deţină: aceeaşi orientare a mişcării de
spin, aceeaşi formă a orbitei (excentricitate şi energie), aceeaşi măsură a impulsului orbital şi aceeaşi orientare în
spaţiu a planului orbitei.
► Straturile şi păturile de electroni ale unui atom polielectronic sînt cu atît mai apropiate de nucleu, cu cît numărul
de protoni din nucleu este mai mare.
Exemple: hidrogen - 52,9 nm, heliu - 26,5 nm, litiu - 17,6 nm, carbon - 8,82 nm, neon - 5,29 nm, uraniu - 0,58 nm.
Aceste distanţe indică unde se poate găsi norul electronic cu maxima densitate energetică şi maximă probabilitate.
► Electronii din structura atomului pot descrie pe lîngă orbite circulare şi orbite eliptice. Cînd se află în mişcare
circulară, electronul are un singur grad de libertate, iar într-o mişcare eliptică are două grade de liberate.
► Asemănarea mişcării electronului în atom cu mişcarea unui satelit nu corespunde realităţii, deoarece: ● relaţia de
nedeterminare ne arată că modelul vizual de „traiectorie“ (orbită) electronică este lipsit de sens fizic în interiorul
atomului;● electronul este particulă şi undă, deci în atom nu are dimensiuni precizabile în mod real, el umplînd un
volum energetic în jurul nucleului atomului;● termenul de „orbită“ este convenţional şi serveşte facilitării exprimării
curente, descrierii în termeni familiari a atomului şi a electronului.
► Nu putem cunoaşte direct unde se află electronul în atom, deoarece particulele nu pot fi localizate într-o regiune
din spaţiu mai mică decît lungimea de undă proprie.
 Dacă am vrea să cunoaştem fizic locul unde se găseşte electronul în atom, ar trebui să folosim o radiaţie cu lungime
de undă mică, adică radiaţie X sau gamma. Dar astfel de radiaţii ionizează atomul, expulzînd electronul a cărui poziţie
nu ne-ar mai fi cunoscută după această încercare de măsurare.
► Mişcarea electronului pe orbită nu este însoţită de emisie sau cheltuială de energie, iar aceasta denotă că
electronul nu se poate roti în jurul nucleului atomului pe orice orbită, ci numai pe aceia care satisface condiţiile ce
decurg din teoria cuantelor.
► Electronul se deplasează în jurul nucleului atomului sub influenţa: ● atracţiei electromagnetice dintre electronul
încărcat negativ şi protonii din nucleu, încărcaţi electric pozitiv;● radiaţiei electromagnetice aleatoare, complet
necorelată, emisă de mişcarea tuturor celorlalte particule din Univers.
► Electronii nu cad pe nucleul atomului, deoarece cînd au fost dispuşi în apropierea nucleului atomului dispuneau de
o energie cinetică (altfel n-ar fi putut fi apropiaţi) care se conservă, iar forţa centrifugă, rezultată din mişcarea lor
circulară, echilibrează forţa de atracţie electrostatică (între sarcinile electrice egale şi de semn contrar, reprezentate de
electroni şi protoni), forţă ce obligă apoi electronii să-şi curbeze tot timpul drumul.
Potrivit Principiul de excluziune, electronii atomului nu pot să cadă toţi pe pătura energetică cea mai joasă, deci mai
apropiată de nucleu.
► Electronul execută o rotaţie în jurul nucleului atomului în aproximativ 10-9 secunde.
Cînd energia cinetică a particulei elementare este egală cu energia de repaus, viteza ei este de aproximativ 0,866 din
viteza luminii.
Mişcarea de rotaţie a electronului este cu atît mai rapidă cu cît forţa de atracţie este mai intensă, deci particula se
situează mai aproape de nucleu. Spre exemplu, pe prima orbită în atomul de hidrogen viteza electronului este de 2 188
km/s (de 137 de ori mai mică decît viteza luminii).
Electronii îşi menţin mişcarea şi la temperatura de 0o K, cînd au o viteză medie de 1 300 km/s (vezi Capitolul
„Principiul de incertitudine“).
Avînd masă de repaus, viteza electronului nu poate fi decît mai mică decît viteza luminii (fotonului).
Electronii liberi, dacă sînt supuşi în vid la o diferenţă de potenţial electric, pot fi acceleraţi foarte mult, ceea ce
practic se realizează cu ajutorul unor inele magnetice.
► Forţa centrifugă nu desprinde electronii din atom, deoarece intensitatea ei nu o depăşeşte pe cea a forţei de
reţinere electrostatică.
► Electronii interacţionează între ei în diferite moduri, în funcţie de spin (cînd sînt paraleli se resping mai puţin),
energie, nivel de situare şi de numărul celorlalţi electroni.
► Energia de legătură a electronului în atom depinde de situarea faţă de nucleu şi de sarcina nucleului. Deci, energia
de legătură (nu energia totală !) este cu atît mai mare cu cît electronul este mai aproape de nucleu şi cu cît acesta
conţine mai mulţi protoni.
Dintre toate orbitele energetice permise electronilor, orbita cu nivelul energetic cel mai scăzut este şi cea mai
apropiată de nucleu. De aceea electronul de pe această orbită este puternic legat de nucleu (dar el însuşi are o energie
mai mică).
Electronii apropiaţi de nucleu nu simt practic efectul prezenţei celorlalţi electroni, în schimb ei ecranează electronii
superiori cu atît mai intens, cu cît aceştia sînt mai numeroşi şi mai distanţaţi de nucleu.
Energia de legătură a electronului în atomul de hidrogen este pe prima orbită staţionară 13,61 eV (= 22 x 10-19 J), pe
a doua orbită 3,4 eV, iar pe a treia orbită 1,51 eV.
► Energia electronului din atom rezultă din însumarea energiei potenţiale (datorate atracţiei nucleului) şi a energiei
sale cinetice (care tinde să depărteze electronul din nucleu, prin forţa centrifugă).
► Numărul de electroni în atom depinde de numărul protonilor din nucleul acelui atom (obişnuit, electronii sînt la
paritate cu protonii).
► Numărul minim de electroni în structura atomului este de unu, acesta fiind cazul atomului de hidrogen.
Nu ştim care ar putea fi numărul maxim de electroni în structura atomului, nici din punct de vedere teoretic şi nici
practic, necunoscînd compoziţia exactă a Universului. Probabil, numărul maxim de electroni din edificiul atomic se
cifrează în jurul valorii de 170.
► Cînd pierde electroni, atomul intră într-o stare excitată sau fundamentală, în funcţie de starea lui anterioară.
Cînd intră în deficit de electroni, atomul devine un ion pozitiv.
► Numim cation, ionul care poartă unul sau mai multe sarcini elementare pozitive.
► Dacă energia transmisă din exterior unui atom este suficient de mare, atunci numărul electronilor care pot părăsi
atomul poate fi de doi, trei, patru sau chiar toţi electronii (stare comună atomilor din stele). În acest ultim caz se spune
că atomul este complet ionizat.
► Atomul poate ceda electroni, cînd: electronii ocupă orbite necorespunzătoare; electronii sînt în număr insuficient
sau excesiv; pătura este incompletă; energia de impact are un nivel ridicat.
► Cînd atomul acaparează electroni, după caz, el poate deveni un atom în stare fundamentală sau excitată. Dacă va
avea un exces de electroni, atomul devine un ion negativ.
► Numim anion, ionul care poartă una sau mai multe sarcini elementare negative.
Ionii negativi sînt mai puţin stabili decît ionii pozitivi.
► Atomul poate susţine un exces de electroni doar pînă la ocuparea tuturor poziţiilor libere.
► Atomul poate primi cu uşurinţă electroni cînd are o pătură electronică incompletă.
► Pentru a scoate electronul din groapa de potenţial a unui atom izolat sau a unui metal, ca să devină liber, se
impune aportul din exterior a unei energii de extracţie. Spre exemplu, energia de extracţie a electronului din atomul de
wolfram este de 5,52 eV, din cel de platină de 5,32 eV, iar din cel de bariu de 2,52 eV.
► Pentru a trece bariera de potenţial, electronii pot primi energie din exterior astfel: ● prin încălzire, ceea ce
determină creşterea energiei cinetice a electronilor şi posibilitatea depăşirii barierei de potenţial. Dintre toate metodele
de scoatere a electronilor din groapa de potenţial, emisia termoelectronică este cea mai facilă;● prin aplicarea unui
cîmp electric exterior, foarte puternic, care să micşoreze şi să îngusteze bariera de potenţial. Astfel, electronii care
posedă energia cea mai mare pot tunela bariera de potenţial. Cu cît este mai mare intensitatea cîmpului electric exterior
aplicat metalului, cu atît mai mulţi electroni vor fi emişi (inclusiv de pe nivele mai scăzute de energie – deci mai strîns
legaţi). Această metodă de smulgere a electronilor din atom se consideră a fi la „rece“;● prin bombardarea metalului
cu ioni pozitivi, acceleraţi de un cîmp electric;● prin iluminarea suprafeţei metalului cu radiaţii de o anumită lungime
de undă. Smulgerea de electroni prin acest procedeu se numeşte fenomen fotoelectric.
► Atomul se găseşte în stare fundamentală atunci cînd electronii ocupă complet unul sau mai multe straturi. De
exemplu, într-un atom de hidrogen unicul electron se mişcă pe una din cele două orbite ale stratului K. În elementul cu
numărul atomic doi (heliul), cei doi atomi vor ocupa cele două orbite ale stratului K, completîndu-l – aceasta face ca
heliul să nu poată lua parte la reacţii chimice decît cu foarte mare dificultate. În cazul litiului (număr atomic trei) cel de
al treilea electron ne mai avînd loc pe primul strat K (conform Principiului de excluziune), va ocupa orbita
corespunzătoare nivelului energetic cel mai scăzut din stratul imediat următor: L. Acest al treilea electron (relativ
stingher), deoarece se roteşte pe o orbită mai îndepărtată de ceilalţi electroni, este mai puţin legat de aceştia şi nucleu,
astfel că atomii de litiu au o oarecare tendinţă să piardă al treilea electron (deci, reacţionează chimic relativ uşor).
Starea fundamentală a unui atom este starea de energie minimă, în care electronul este cel mai strîns legat de
nucleu.
► Atomul se află în stare excitată cînd cel puţin unul dintre electronii săi ocupă orbite mai îndepărtate decît cele
normale de energie minimă, şi atunci cînd are loc o tranziţie dintr-o stare energetică inferioară în una superioară.
Energia minimă cu care se poate excita un atom este de 1,13 eV (1,79 x 10-17 J).
► Ridicarea electronilor pe orbite exterioare se reliefează asupra obiectului prin „încălzirea“ şi respectiv prin
dilatarea aglomerării materiale receptoare de energie.
► Atomul trece dintr-o stare energetică în altă stare energetică, atunci cînd în urma receptării de energie din exterior,
unul sau mai mulţi electroni trec de la nivele energetice inferioare la nivele energetice superioare, sau cînd excitat fiind
atomul revine la starea fundamentală, respectiv electronul trece de la nivele energetice superioare (temporar ocupate)
la nivele energetice inferioare.
► Atomul emite o cuantă de energie (sub forma unei radiaţii electromagnetice – fotoni de o anumită frecvenţă) cînd
electronul său trece printr-un salt de pe o orbită îndepărtată (deci cu energie mare, dar mai slab legat) pe o orbită
apropiată de nucleu (deci cu energie mai mică, dar mai intens legat). Atît timp cît se află pe o orbită corespunzătoare,
electronul nu emite energie. Dacă sub o formă oarecare atomul este obligat să recepteze energie (adică fotoni care
deţin o energie mai mare decît diferenţa energetică dintre cele două orbite), electronii din atom sar pe orbite mai
îndepărtate de nucleu, înmagazinînd respectiva cantitate de energie. Această stare specială a atomului, numită stare de
excitare, durează numai circa 10-8 s (electronii excitaţi au tendinţa de a trece în starea stabilă, cea mai săracă în
energie), după care energia suplimentară este radiată spontan în exterior, iar electronul revine pe orbita fundamentală,
stabilă. Cu cît energia de impact a fost mai mare, cu atît electronii sar pe orbite mai depărtate de nucleu, unde au o
energie potenţială mai mare şi implicit atomul devine excitat, emiţînd fotoni cu lungime de undă corespunzătoare la
dezexcitare.
Frecvenţa radiaţiei absorbite sau emise este determinată de diferenţa de energie între cele două nivele de energie
între care urcă sau coboară electronul. Saltul electronului între două nivele energetice apropiate, corespunde unei
variaţii mici de energie şi deci unei frecvenţe mici a radiaţiei emise; saltul electronului între două nivele energetice mai
depărtate, corespunde unei variaţii mari de energie şi deci unei frecvenţe mai mari a radiaţiei emise.
Fiecărui salt de pe o orbită pe alta, situată imediat mai jos, îi corespunde exact emisia unei cuante.
În cazul atomului de hidrogen, tranziţia electronilor pe stratul K (cel mai apropiat de nucleu) este acompaniată de
emisia de radiaţie ultravioletă (lungimi de undă mici şi frecvenţe mari), pe stratul L radiaţie vizibilă, iar pe stratul M
radiaţie infraroşie (frecvenţe mici şi lungimi de undă mari).
În urma expulzării electronului, urmare fie a absorbţiei unei cuante de energie radiantă, fie în urma impactului cu o
particulă accelerată, un alt electron, aflat pe un orbital periferic, îi va lua locul. Concomitent se va înregistra o emisie
de energie radiantă a cărei frecvenţă va corespunde nivelului energetic iniţial.
Dacă electronul expulzat se află pe o orbită periferică, după caz, atomul va rămîne cu un electron în minus s-au va
acapara un electron din exterior, de la un atom cu disponibilităţi electronice.
► Un electron poate să plece dintr-o stare şi să ajungă în alta fără a trece prin stări intermediare. Aceasta este posibil,
deoarece electronul este concomitent undă şi particulă, comportamentul lui fiind cuantic şi supus principiului de
incertitudine.
► Atomul poate emite radiaţii electromagnetice într-o gamă variată, deoarece orbitele electronilor nu sînt
echidistante din punct de vedere al nivelului lor energetic.
► Atomul de hidrogen se poate afla numai într-una din cele două stări energetice posibile: starea fundamentală şi
starea excitată. În primul caz energia electronului este minimă, iar momentul magnetic al electronului şi cel al
protonului sînt orientate paralel, dar în sensuri contrare. În stare excitată (cînd survine o rotire a axei momentului
magnetic al electronului cu 180o), electronul trece pe o orbită de energie ceva mai mare, ocazie cu care va fi emis un
foton. Acestui foton îi corespunde lungimea de undă de 21 cm şi o frecvenţă de 1420 MHz. Apoi, în urma coliziunilor
cu alţi atomi, atomul de hidrogen excitat primeşte energie, regăsindu-şi vechea stare energetică.
În cazul atomului de hidrogen din spaţiul interstelar şi intergalactic, procesul emisiei are loc spontan, o dată la circa
11 milioane de ani, iar cum numărul atomilor de hidrogen din Univers este foarte mare (chiar dacă numărul de atomi
ce suferă la un moment dat o asemenea emisie este mic), noi receptăm emisia lor radio pe lungimea de undă de 21 cm
în mod permanent.
Cauza intrării atomului de hidrogen în dezechilibru energetic la intervale de 11 milioane de ani ne este necunoscută.
► Perturbaţiile suferite de electronii atomilor unei substanţe oarecare sînt frecvente, deoarece mişcările electronilor
din atom, îndeosebi a celor periferici, sînt perturbate permanent de interacţiile cu electronii şi nucleele atomilor din jur
(urmarea mai ales a agitaţiei termice). Astfel, fiecare atom suferă permanent din partea atomilor apropiaţi miliarde de
perturbaţii pe secundă, care îl vor devia în mod dezordonat într-o parte şi alta a nivelului de energie ideal.
Nivelul maxim de oscilare al atomilor diferă de la un element chimic la altul. Astfel, spre exemplu, pentru atomul
de plumb el este de circa 1,9 GHz (1GHz=1 000 000 000 Hz), pentru fier de 10 GHz, iar pentru diamant de 39 GHz.
► Orbitei celei mai apropiate de nucleu îi corespunde cea mai mică energie potenţială cu semnul minus. De aceea,
electronul de pe această orbită este puternic legat de nucleu. Cu cît raza orbitei este mai mare, cu atît energia potenţială
corespunzătoare trebuie să fie mai mare.
Electronii situaţi pe pături interioare sînt generatorii radiaţiilor electromagnetice de energie şi frecvenţă mare.
► Electronii de pe păturile periferice, aflîndu-se la cea mai mare depărtare de nucleu, suferă în măsură mai redusă
acţiunea de atracţie a acestuia şi ca urmare sînt mai mobili, mai uşor de influenţat din exterior. Aceşti electroni, numiţi
electroni optici, dau naştere spectrelor atomice cînd are loc tranziţia lor de pe un nivel energetic exterior spre unul
situat în interior.
Legăturile chimice se realizează în primul rînd prin interreacţii ale electronilor periferici.
Electronii situaţi pe cel mai exterior strat al atomului sînt numiţi electroni de valenţă.
► Majoritatea electronilor din Univers se situează în atomi, dar există numeroşi electroni în mişcare spaţială liberă,
care, datorită anumitor condiţii, au părăsit definitiv atomii de care aparţineau.
► Într-o reacţie chimică se unesc cu uşurinţă atomii ce pot da, cu cei ce pot primi electroni. Atomii ale căror
configuraţii electronice constau din pături închise, sînt inactive din punct de vedere chimic.
► Masa atomului este mai mică decît suma maselor particulelor ce-l alcătuiesc.
Energia de legătură a electronului în atomul de hidrogen, spre exemplu, este de 13,61 eV. Deci, dacă un electron
este capturat de un proton se constituie un atom de hidrogen a cărui masă va reprezenta o energie mai mică cu 13,61
eV decît energia corespunzătoare masei electronului şi a protonului, luate separat.
În procesul de formare a atomului de hidrogen, diferenţa de energie de 13,61 eV este radiată electromagnetic
(această energie va trebui investită pentru a desprinde electronul din atracţia cu protonul). Aceste diferenţe de masă
sînt proprii tuturor atomilor, cu o amplitudine specifică fiecăruia.
► Aflaţi la distanţe mari, atomii se atrag reciproc cu o forţă (numită gravitaţională) ce scade proporţional cu distanţa
dintre ei. Cînd atomii se apropie, forţa de atracţie creşte şi atinge la un moment dat o valoare maximă după care, dacă
apropierea continuă, atracţia slăbeşte, iar la distanţa de echilibru (diferită la diferitele tipuri de atomi) forţa de
interacţiune devine egală cu zero. La o apropiere a atomilor mai mică decît cea de echilibru, forţa de respingere se
intensifică brusc şi determină ca de la o anumită valoare apropierea în continuare a atomilor între ei să devină
imposibilă, fără un aport energetic masiv din exterior.
Deoarece atomii se influenţează reciproc ei se grupează de o manieră în care dispunerea lor să corespundă unei stări
de echilibru stabil, adică să corespundă unei energii potenţiale minime a sistemului de atomi format.
Atomii, deşi sînt neutri din punct de vedere al sarcinii electrice, interacţionează printr-o forţă electromagnetică
reziduală pentru a forma molecule.
► Efectele macroscopice ale interacţiunii atomice se evidenţiază prin principalele proprietăţi ale corpurilor şi anume:
coeziunea, elasticitatea, ductibilitatea, conductibilitatea electrică şi termică.
► Densitatea atomilor în elementele chimice este diferită. Exemple: hidrogen = 5,4 x 1025 atomi/m3 (6 x 1026 atomi
/kg); carbon = 1,1 x 1030 atomi/m3 (5 x 1025 atomi /kg); cupru = 8,5 x 1028 atomi/m3 (9,5 x 1024atomi /kg); plumb =
3,3 x 1028 atomi/m3 (2,9 x 1024 atomi /kg).
► Energia necesară unei particule pentru a penetra în zona electronilor (10-8 cm) este de 0,002 MeV, în zona
nucleului (10-12 cm) de 20 MeV, în intimitatea nucleului (10-14 cm) de 2 000 MeV, iar pentru a ajunge în interiorul
nucleonilor (10-16 cm) sînt necesari peste 200 000 MeV.
► Nu ştim dacă ar putea exista un atom pe deplin izolat de restul atomilor din Univers; cunoştinţele actuale ne
conduc spre un răspuns negativ.
 Atomul este un sistem oscilant care interacţionează permanent cu exteriorul, primind sau cedînd energie şi
interacţionînd gravitaţional.
► Majoritatea atomilor din Univers au vîrsta acestuia, iar o minoritate au vîrste diferite, ei provenind din prefacerile
ce au loc în interiorul stelelor şi a nucleelor galaxiilor.
► Atomii din alcătuirea Terrei au o vîrstă cuprinsă între cîteva fracţiuni de secundă (cei proveniţi din dezintegrările
radioactive) şi vîrsta Universului.
► Nu ştim dacă atomul are înscris în el durata sa de viaţă, dar este probabil să sufere la un moment dat o dezintegrare
(cu motivaţie necunoscută – efectul gravitaţiei întregului Univers ?); deci, atomul are „vîrstă“ (ea nu poate fi pusă în
evidenţă şi astfel nu putem pronostica momentul „decesului” său).
► Atomul este viu şi etern doar în sensul că în el mişcarea este permanentă.
Asemănarea atomilor cu comportamentul celulelor vii este uimitoare, mai ales în cazul atomilor din cristale.
► Radiaţia de sincrotron este emisă de electronul relativist aflat într-un cîmp magnetic, situaţie în care traiectoria lui
primeşte forma unei spirale înfăşurate în jurul liniilor de forţă.
Amplitudinea deviaţiei particulei încărcate electric, în cîmpul magnetic, depinde de masa particulei. Particulele cu
masă mai mare (protonul spre exemplu) sînt deviate mai puţin (spre exemplu, protonul este deviat de 43 de ori mai
puţin decît electronul).
Într-o descriere simplificată se poate afirma că în cazul radiaţiei de sincrotron are loc o variaţie continuă a vitezei
electronului, fapt ce determină o variaţie continuă a energiei, iar prin aceasta se produce o emisie continuă de energie.
Desigur, această pierdere de energie este compensată de energia primită de către electron în mediile de accelerare.
Radiaţia de sincrotron cuprinde un domeniu larg de frecvenţe (pînă la ultravioletul îndepărtat).
► Radiaţia de frînare sau radiaţia bremsstrahlung. Cînd electronii pătrund în atom, colizionează cu electronii situaţi
pe nivelele interioare ale atomului şi astfel îşi pierd total sau parţial energia cinetică, deci sînt „frînaţi”.
Practic, dacă un electron care iniţial se deplasează în linie dreaptă cu viteză uniformă este frînat brusc, mişcarea lui
se poate compara cu un sfert de oscilaţie, între maxim şi zero. Deoarece acest proces de frînare nu are loc sinusoidal, ci
aperiodic, unda radiată nu are o frecvenţă determinată şi emite un spectru continuu, cu toate lungimile de undă
posibile.
► Radiaţia X apare prin două modalităţi:
Radiaţie de frînare. Electronii relativişti putînd traversa uşor învelişul electronic al atomului, se apropie de nucleu, dar
cum acesta este încărcat electric pozitiv, va devia electronul ce se apropie de la direcţia sa iniţială, înscriindu-l pe o
traiectorie hiperbolică. Prin această mişcare deviată el este frînat în cîmpul electrostatic al nucleului şi emite fotoni.
Cu cît electronul s-a apropiat mai mult de nucleu, cu atît el este mai intens frînat, iar energia fotonului emis este mai
mare, respectiv din zona domeniului Xal spectrului electromagnetic.
Radiaţie caracteristică. Dacă energia particulei de impact este foarte mare, smulge un electron de pe una din nivelele
energetice interioare ale atomului. Astfel apare în punctul respectiv, de exemplu pătura K, o lacună. Această lacună
este imediat ocupată de un electron din păturile situate mai spre exterior, deci cu energie mai mare, iar excesul de
energie este emis sub forma unui foton de radiaţie X.
► Efectul Compton. Dacă un foton colizionează cu un electron ce prezintă o mişcare mai lentă (electroni liberi, foarte
slab legaţi în substanţă), fotonul este deviat lateral, cu atît mai mult cu cît a fost deviat la un unghi mai mare (implicit
frecvenţa îi scade, iar electronul îşi măreşte viteza pe seama echivalentului de energie pierdut de foton).
Există şi o variantă inversă a efectului Compton – efectul Sunzaev-Zeldovich – şi anume, atunci cînd electronul are
o energie cinetică foarte mare el este cel ce cedează energie fotonului (efectul poate fi întîlnit la generarea radiaţiei
gamma).
Efectul Compton, prin care fotonii scot electroni rapizi din materie, este o ilustrare a naturii corpusculare a tuturor
radiaţiilor electromagnetice.
► Efectul fotoelectric, ilustrare a caracterului corpuscular al radiaţiei electromagnetice, constă într-o emisie de
electroni din metale (mai ales fotosenzitive, cum ar fi, spre exemplu, seleniul) cînd acestea sînt expuse la radiaţii de
mare energie, de la cele vizibile pînă la ultraviolete.
Concret, efectul fotoelectric constă în absorbirea unui foton de către atom, pe de o parte, şi expulzarea unui electron
din atomul respectiv, pe de altă parte. Electronul smuls se va depărta definitiv de nucleu, avînd o energie egală cu
diferenţa dintre energia fotonului incident şi energia care a fost necesară pentru a rupe legătura dintre electron şi
nucleu (aceşti electroni pot fi apoi transportaţi pe calea unui conductor electric – vezi cazul fotocelulei).
În cadrul fenomenului fotoelectric se observă următoarele: ● electronii nu sînt emişi, indiferent de intensitatea
radiaţiei electromagnetice, dacă frecvenţa acesteia nu depăşeşte o valoare de prag caracteristică metalului (din
experiment);● energia cinetică a electronilor expulzaţi variază liniar cu frecvenţa radiaţiei electromagnetice incidente
şi nu este dependentă de fluxul acesteia;● fotoemisia nu poate avea loc dacă fotonul aportează o energie insuficientă;●
intensitatea fluxului de electroni expulzaţi este direct proporţională cu fluxul radiaţiei electromagnetice incidente, cînd
frecvenţa este constantă;● radiaţia electromagnetică posedă atît proprietăţi de undă cît şi proprietăţi corpusculare.
► Dipolul electric: este ansamblul de două sarcini electrice punctiforme, situate la distanţă unul de altul, ce au valoare
egală şi semne diferite. Acest ansamblu este un circuit oscilant deschis.
Cînd lungimea dipolului este nulă, sarcina este nulă şi deci dipolul nu creează cîmp electric.
 Dacă liniile cîmpului generat se închid, el se desprinde de dipol şi se propagă în spaţiu.
Concret, cel mai simplu circuit oscilant deschis este un fir conductor drept, străbătut de un curent alternativ de
frecvenţă mare.

7. Electronul
Scopul fizicii nu este acela de a spune ce este natura, ci ceea ce putem noi spune despre natură. N. Bohr

► Electronul este un tip de particulă fundamentală aflată în alcătuirea oricărui atom.

Denumirea de electron o poartă şi aliajul, folosit în lumea antică, alcătuit din aproximativ 75 % aur, 22 % argint şi
3 % aramă.
► Electronul nu poate fi gîndit ca o particulă individuală, izolată; „electronul este electron doar între electroni”. Cu
aproximaţie putem vorbi de electroni individuali în cazul fenomenelor de supraconductivitate şi superfluiditate. Deci,
nu putem spune: electronul A este acolo, iar electronul B acolo, ci doar că un electron este acolo, iar un altul dincolo.
► Electronul este concomitent corpuscul şi undă (mişcarea sa are un caracter ondulatoriu), un obiect pur cuantic, o
unitate contradictorie între particulă şi cîmp, fără ca între ele să existe o limită rigidă, ci numai o întrepătrundere.
► Masa de repaus a electronului este egală cu a 1 837,093-a parte a masei atomului de hidrogen, adică 9,10938188 x
10-31 kg (= 0,511 003 MeV = 0,00054859 a.m.u.). Cînd este în stare liberă acestei mase i se adaugă cel puţin 1,6605 x
10-24 g, echivalentul energiei cu care a putut fi scos din edificiul atomic, plus echivalentul acceleraţiei lui de la un
moment dat.
De ce masa electronului are această valoare şi nu alta, nu ştim.
Masa oricărui corp variază cu viteza, dar variaţia devine importantă doar pentru corpurile ale căror viteze sînt foarte
mari. În cazul electronului se consideră a avea o masă de „repaus“ doar dacă viteza lui nu depăşeşte 18 700 km/s; peste
această mărime începe să se facă simţită variaţia masei cu viteza.
► Masa totală a electronului nu este fixă, ea variază odată cu viteza sa. Această masă, numită masă
electromagnetică, nu este localizată în interiorul electronului, ea rezultînd din cîmpul electric al sarcinii în mişcare.
Masa electronului creşte în funcţie de amplitudinea acceleraţiei. Spre exemplu, la o acceleraţie de 7 TeV masa
electronului creşte de 7 500 de ori.
► Întreaga masă a electronului este de natură electromagnetică, dar există şi unele rezerve la această opinie.
► Electronul: nu poate fi găsit în stare de repaus; ● este una dintre puţinele particule elementare ce nu are părţi
alcătuitoare; ● nu este menţinut ca un întreg de o forţă, el nefiind alcătuit din „părţi“;● nu poate fi divizat în electroni
mai mici, dar poate fi convertit în alte particule.
► Densitatea electronului este de aproximativ 2 x 1014g/cm3, deci de circa un miliard de ori mai mare decît
densitatea osmiului, elementul chimic cu cea mai mare densitate (22,48 g/cm3) dintre toate cele cunoscute.
► Volumul electronului este de cca 10-37 cm 3 iar diametrul este considerat a fi de 5,63588184 x 10-13 cm, ceea ce
înseamnă că este de acelaşi ordin de mărime cu diametrul nucleului atomului şi de aproximativ 100 000 de ori mai mic
decît diametrul atomului.
Desigur, accepţiunea de diametru în cazul electronului este doar o viziune specifică Mecanicii clasice, ea admiţînd
o delimitare netă între electron, ca particulă de rază finită, şi cîmp. Potrivit Mecanicii cuantice, particula nu este
localizată într-un anumit punct al spaţiului, ci prin cîmpul său ea se întinde în tot spaţiul, cu o concentraţie mare într-
un domeniu cu diametrul estimat al particulei.
► Electronul nu poate fi comprimat sau dilatat, decît relativ prin aspectul său de undă.
► Electronul, conform Principiului de nedeterminare şi deoarece este concomitent undă şi corpuscul, nu are un
contur geometric real, deci o formă precizabilă.
Convenţional, forma electronului se consideră a fi sferică.
Faptul că nu are o realitate formală nu împiedică electronul să aibă o manifestare formală.
► Electronul poate fi creat: ● în cadrul unei interacţiuni electromagnetice (prin trecerea unui foton dur prin cîmpul
format de un nucleu greu) împreună cu un antielectron, iar pentru crearea acestei perechi este necesară o energie
minimă a fotonului de 1,06 MeV (surplusul de energie se transferă perechii de particule, ca energie cinetică);● prin
coliziunea a doi fotoni, dacă energia fiecăruia depăşeşte energia de repaus (mc2) a masei electronului.
► Temperatura deasupra căreia electronul şi antielectronul pot fi create liber prin coliziunea dintre fotoni este de
5,93 x 109 Ko (aceasta fiind temperatura de prag).
Pentru ca din coliziunea între doi fotoni să se formeze o pereche electron-antielectron, energia fiecărui foton trebuie
să depăşească energia de repaus (mc2) a masei electronului şi antielectronului, adică 0,511 003 MeV
► Durata de viaţă a electronului, în condiţii obişnuite, este nelimitată.
► De ce nu se transformă spontan electronul într-un neutrin şi un foton, dacă el are exact masa şi energia lor, nu ştim
cu exactitate. Cauzele ar putea fi: supunerea la o lege de conservare (necunoscută nouă în mod explicit) care interzice
această transformare spontană; faptul că este cea mai mică particulă subatomică cu sarcină electrică, diferită de zero.
► Electronul poartă sarcina electrică negativă şi este singura de acest fel.
 Sarcina electrică (starea de încărcare electrică): ● este o mărime algebrică şi există astfel două tipuri: pozitivă şi
negativă; ● în contact, cea negativă şi cea pozitivă se atrag, iar cele de acelaşi semn se resping; ● a unei particule nu
apare şi nu dispare, se conservă în mod absolut şi este independentă de sistemul de referinţă; ● suma algebrică a
sarcinilor pozitive şi negative este sarcina electrică macroscopică a corpului (într-un sistem izolat de corpuri, suma
algebrică a sarcinilor electrice rămîne constantă).; ● este dispusă în electron conform masei mecanice; masa mecanică
se grupează mai spre centru, iar sarcina electrică mai la periferie; ● pură, nu poate fi pusă în evidenţă (ea nu poate fi
izolată de substanţă, iar acesta este şi motivul pentru care natura sarcinii electrice rămîne neînţeleasă la nivel
fundamental); ● totală a sistemului electron-antielectron este zero înainte ca şi după anihilare, iar fotonii, care apar în
urma anihilării, nu posedă sarcină electrică.
► Sarcina electrică a electronului: ● este de 1,60218 x 10-19 C, iar aceasta este probabil cantitatea cea mai mică de
electricitate din natură; ● este o constantă universală (orice sarcină electrică este un număr întreg de sarcini electrice
elementare de această valoare) şi se măsoară în coulombi – un coulomb este sarcina electrică cu care se încarcă două
conductoare punctiforme situate la o distanţă de un metru, între care se exercită o forţă de 9 x 108 N (circa 1 000 000
tone !) = sarcina a 6,25 x 1018 electroni. Electronul şi protonul avînd sarcina electrică egală, rezultă că atomul este în
stare normală neutru din punct de vedere electric; ● constă într-o pulsaţie de energie invizibilă. Astfel, timp de un
moment din 137 de momente foarte scurte, lîngă electron apare (datorită nedeterminării energiei sale pentru momente
scurte), prin autogenerare, o particulă de radiaţie, adică un foton gata de interacţiune electrică (vezi Capitolul
„Interacţiuni fundamentale“). De ce această probabilitate în apariţia fotonului de interacţiune, este o necunoscută
(numărul cu care este egală probabilitatea se numeşte constantă de structură fină şi este o constantă universală); ●
creează un cîmp electric, un cîmp magnetic (perpendicular unul pe altul) şi interacţionează cu sarcina electrică opusă,
cea a protonului.
► Sarcina electrică a protonului (+) şi a electronului (-) prin însumare nu creşte niciodată şi nu se micşorează
niciodată, deşi ele se separă şi se recombină.
► De ce sarcinile electrice pozitive şi sarcinile electrice negative sînt asociate cu particule avînd masele extrem de
diferite, ne este necunoscut.
► Orice curent electric circular (închis) dă naştere unui cîmp magnetic orientat perpendicular pe planul
conductorului prin care circulă curentul. Tot astfel, electronul fiind încărcat electric şi în rotaţie în jurul axei proprii,
prin mişcarea sa pe orbită creează un curent.
Momentul magnetic de spin al electronului (valoarea suplimentară este de 0,0023) provine din interacţiunea cu
fluctuaţiile electromagnetice în vidul care înconjoară electronul (vezi Capitolul „Vidul cuantic“).
Cîmpul magnetic al electronului se întinde în tot spaţiul din jur, dar intensitatea sa scade cu pătratul distanţei.
Datorită mişcării orbitale a electronului său (electronul se comportă ca un mic magnet ce are axa identică cu axa de
rotaţie), implicit cîmpul magnetic asociat, atomul se orientează faţă de cîmpul magnetic exterior.
Momentul magnetic orbital al electronului este antiparalel cu momentul său unghiular orbital, variază discontinuu
prin multipli întregi ai unei valori minime fundamentale şi nu depinde de mărimea sarcinii centrale, ci doar de
impulsul mecanic.
Mişcarea de spin a electronului reprezintă o sarcină în deplasare şi deci un curent elementar care face să apară
momentul magnetic de spin (orientat în sens opus momentului cinetic al electronului).
► Momentul magnetic total al electronului se compune din momentul magnetic orbital şi momentul magnetic de
spin (proporţional cu cel cinetic). El este de 0,9273 x 10-20gauss/cm3, iar momentul magnetic de spin este de 0,0023 x
10-20 gauss/cm3.
► Cîmpul magnetic exterior acţionează asupra electronului aflat în mişcare, ca şi asupra oricărei sarcini în mişcare.
Acţiunea acestei forţe, numite şi forţa Lorentz, este nulă atunci cînd electronul se mişcă paralel cu liniile cîmpului
magnetic şi este maximă cînd electronul se mişcă perpendicular pe cîmpul magnetic. Acţiunea cîmpului magnetic în
acest ultim caz produce o accelerare a electronului.
Din mişcarea orbitală de înaltă frecvenţă (circa 1014 Hz) a electronului rezultă un efect giroscopic, care se opune ca
momentul magnetic al electronului să se orienteze paralel cu un cîmp magnetic exterior în care s-ar situa. Din această
însuşire, şi nu numai, rezultă însuşirile magnetice ale corpurilor.
► Spinul electronului este ½ asemeni protonului şi neutronului.
Prin „spin” al unei particule înţelegem un fel de mişcare de rotaţie a particulei în jurul axei sale. Această mişcare de
rotaţie a particulei, ce nu antrenează o cheltuială de energie, nu există în mod concret, ea fiind numai o imagine pe care
ne-o facem asupra comportării particulei, cu scopul unei mai facile înţelegeri a modului ei de comportare (de fapt,
particulele nici nu au o axă bine determinată).
► Spinul particulei: ● are un caracter obiectiv deşi este imposibil de măsurat; ● indică momentul magnetic prin care
se măsoară viteza de rotaţie axială a particulei şi sensul în care se desfăşoară această rotaţie: spre dreapta sau spre
stînga (deoarece sînt posibile numai două tipuri de rotaţii diferite), iar amplitudinea este o reprezentare în spaţiu a
acestei mişcări;● depinde de structura sa internă electromagnetică şi de valoarea masă/energie în interacţie cu
exteriorul ei;● nu poate lua orice valoare, ci numai valori care reprezintă numere întregi de cuante de energie
(deoarece valoarea spinului unei particule este extrem de mică, a fost stabilită o scară specială în care spinul fotonului
a fost luat ca avînd valoarea 1. Potrivit acestui sistem de notare, valorile spinului pot fi: 0, ½, 1, 3/2, 2, 5/2, şi 3, adică
valori întregi sau semiîntregi);● nu poate avea orice sens, ea fiind limitată la cîteva sensuri bine determinate;● nu
dispare în cazul fuziunii unor particule, ci se transferă particulelor rezultante; ● cînd particula se dezintegrează, se
conservă în produsul rezultat; ● are un caracter cuantic relativist, fără analogie în Mecanica clasică.
► Modificarea spinului particulei semnifică schimbarea identităţii particulei însăşi.
Dacă valoarea spinului particulei este întotdeauna aceeaşi, pentru un tip de particulă, nu tot astfel se întîmplă cu
direcţia axei spinului care poate varia.
Spinul electronilor poate fi controlat în dispozitive semiconductoare, proiectate corespunzător (s.e. led-urile).
► Datorită spinului, electronul devine un mic magnet, care, într-un cîmp magnetic exterior, se va orienta fie în
sensul cîmpului, fie în sens opus.
Deoarece spinul electronului poate fi paralel sau antiparalel cu spinul, el influenţează energia atomului.
► Electronii din atom nu emit energie, încălcînd legea conform căreia orice sarcină electrică în mişcare este însoţită
de o emisie de energie, deoarece: electronul este răspîndit de jur împrejurul nucleului atomului într-o undă; atomul şi
sistemele atomice se găsesc (în principiu) în „stări staţionare de energie“, precis determinate.
Atomul emite sau absoarbe energie doar cuantificat şi prin trecerea de la o stare staţionară la alta.
► Energia totală a electronului se alcătuieşte din energia de interacţiune electrostatică cu nucleul şi cu ceilalţi
electroni + energia de interacţiune spin-orbită + energia de interacţiune corespunzătoare cuplajului magnetic nucleu-
pături electronice. Ea este negativă şi devine zero, atunci cînd electronul se află situat la infinit faţă de nucleu.
► Consecinţele coliziunii electronului cu alte particule: ● în urma coliziunii neelastice cu un foton, electronul trece
într-o stare energetică superioară, iar fotonul este anihilat;● din coliziunea cu un antielectron se produce o anihilare cu
emisie de radiaţie electromagnetică (doi fotoni gamma);● coliziunea cu un proton este urmată de producerea unui salt
în starea de energie şi sarcină a protonului, iar electronul este anihilat;● coliziunea electronului cu un neutron
generează particule a căror natură depinde de energia particulelor ce au colizionat.
► O tensiune de un volt produce o acceleraţie a electronului de 592 km/s, iar o tensiune de 1 000 volţi o acceleraţie
de 18 700 km/s.
► Spre deosebire de electron, care este o particulă stabilă ce trăieşte oricît în stare liberă (teoretic), antiparticula sa
(numită pozitron), deşi este tot o particulă stabilă, intră imediat după apariţia sa în interacţiune cu un electron, generînd
doi fotoni gamma, fiecare cu o energie de aproximativ 0,5 MeV.
Procesul de anihilare se poate desfăşura şi în sens invers – doi fotoni cu energie suficientă, colizionînd pot să
genereze o pereche electron-antielectron, energiile fotonilor fiind convertite în masele electronului şi antielectronului.
► Antielectronul este încărcat electric pozitiv, are masa egală cu cea a electronului şi acelaşi spin. Această
antiparticulă nu intră în alcătuirea atomilor, dar este generată în cursul procesului nuclear de dezintegrare prin
transformarea altor particule din nucleu (electronul şi antielectronul iau naştere din excesul de substanţă disponibilă,
prin transformarea particulei iniţiale în cea finală, şi duc cu ele energia rămasă disponibilă prin transformarea primei
particule în cea de a doua).
► Poartă denumirea de electroni optici electronii periferici ai atomilor, prin a căror excitare se determină emiterea
de către atom a undelor electromagnetice din domeniul sesizabil optic.
► Din punctul de vedere al Mecanicii cuantice, electronul se prezintă astfel: ● electronul este răspîndit în jurul
nucleului atomului într-o undă;● în atom, electronul se comportă atît ca particulă cît şi ca undă (din acest motiv,
noţiunea mecanică de traiectorie bine definită, viteză şi poziţie bine determinată sînt lipsite de sens);● posibilitatea
localizării electronului este extinsă într-o pătură sferică în jurul nucleului atomului.
► Caracteristicile undei asociate electronului: ● electronul în stare liberă poate avea orice lungime de undă asociată,
deoarece el poate avea orice energie cinetică;● în stare legată, unda asociată electronului este o undă staţionară;●
pentru ca unda să fie staţionară, lungimea de undă trebuie să se cuprindă de un număr întreg de ori în lungimea
traiectoriei circulare pe care se mişcă electronul;● dacă un impact perturbă unda, o parte a acesteia trece temporar pe o
altă orbită (mai joasă);● circumferinţa minimă a orbitei este egală cu o lungime de undă;● lungimea de undă asociată
electronului este cu mult mai mică decît cea asociată fotonului;● lungimea de undă asociată electronului depăşeşte net
dimensiunea nucleului atomului, chiar în cazul în care electronul are o viteză apropiată de viteza luminii.
► Consecinţele însuşirii cuantice a electronului: ● poziţia electronului în atom la un moment dat nu se defineşte
exact, ci cu o oarecare probabilitate care este dată de funcţia de undă;● electronul nu se prezintă ca o particulă
punctuală, precis localizată într-un punct al traiectoriei, ci prin cîmpul său ea se întinde în tot spaţiul cu o concentraţie
mai mare într-un domeniu, cu un volum de circa 4 x 10-45 m3.
► Prin curent electric definim un transport de sarcină electrică dintr-un punct în altul al conductorului. Astfel, la
închiderea circuitului între sursă şi consumator, pe toată lungimea conductorului se propagă, cu viteza luminii, cîmpul
electric (adică sarcini electrice în mişcare), iar acesta pune în mişcare electronii liberi (prezenţi în număr mare în
conductorii metalici) distribuiţi uniform printre ionii pozitivi din nodurile reţelei cristaline. Aceşti electroni participă la
mişcarea în curent, practic instantaneu şi simultan pe toată lungimea conductorului (deci, nu electronii de la sursă se
propagă instantaneu la consumator !).
În curentul continuu, electronii trec prin circuit de la borna negativă la borna pozitivă.
Viteza sarcinilor libere este de ordinul mm/s la electronii în metale, de ordinul a 10 00 km/s la electronii în gaze şi
de ordinul mm/minut la ionii din soluţiile concentrate.
► Sursele generatoare de curent electric: ● reacţiile chimice (în pile, acumulatori, structuri biologice);● procesul
electromagnetic (intersectarea unui conductor de către liniile de forţă magnetice);● procesele electrostatice (frecarea
diferitelor corpuri);● termocuplul (încălzirea punctului de contact dintre doi conductori din metale diferite);● celulele
fotoelectrice (unele substanţe alcaline sub acţiunea luminii emit electroni);● piezoelectricitatea (deformarea mecanică
a unor cristale).

8. Nucleul atomului
Poţi adînci atît de mult o problemă, încît să faci imposibilă rezolvarea ei. L. Blaga

În atom se află lumina şi întunericul, căldura şi frigul, eternitatea şi efemerul, trecutul şi viitorul. M. C. Paulişan

► Nucleul atomului este alcătuit din protoni şi neutroni, particule ce poartă denumirea comună de nucleoni.
► Nucleul poate fi constituit din protoni (cazul hidrogenului) sau din protoni şi neutroni. Nucleul atomului nu poate
fi constituit numai din neutroni sau din electroni şi fotoni.
Nu numai protonii şi neutronii separaţi se pot combina pentru a forma nuclee, ci şi nuclee mai puţin masive se pot
combina pentru a forma nuclee mai masive. Astfel, două nuclee de deuteriu pot forma prin unirea lor un nucleu de He.
► Potrivit Principiului de nedeterminare, suprafaţa nucleului atomului nu este perfect determinabilă, deci nici
dimensiunile lui nu pot fi stabilite cu precizie.
În medie, diametrul nucleului atomului se estimează a fi de 5 x 10-13 cm, deci de circa 10 000 de ori mai mic decît
atomul (10-8cm).
Raportînd diametrul atomului la diametrul nucleului său, rezultă că cea mai mare parte a interiorului atomului este
spaţiu „liber” (nu gol !).
Cu toată masa lor mult mai mare, nucleele atomilor sînt doar cu puţin mai mari decît electronii (1,4 x 10-13 cm).
Într-un raport de proporţionalitate, pentru comparaţie, între nucleu-electron şi Terra-Lună, Luna ar trebui să se situeze
faţă de Terra de circa 24 500 de ori mai departe !
► Nucleul de hidrogen, cel mai mic nucleu posibil, are doar 0,000 000 000 000 002 88 mm (diametrul aproximativ al
unui proton), iar cel de uraniu, cel mai masiv nucleu cunoscut, are 0,000 000 000 014 mm (există şi nuclee mai mari,
dar nu în natură).
Alăturate fiind, nucleele tuturor atomilor din alcătuirea Terrei ar forma o sferă cu diametrul de circa 1,6 km.
► Aria nucleului atomului este de circa 10-24 cm2.
► Volumul nucleului atomului este proporţional cu numărul de particule constitutive şi se situează între 10-43 şi 10-
45
m3.
Într-un cmc de substanţă oarecare se găsesc circa 5 x 1022 nuclee, iar într-un cmc ar putea încăpea circa 1038 nuclee
de atomi.
► Densitatea substanţei în nucleu este de 1,17 x 1014 tone/m3 (= 117 000 000 tone/cm3), aproximativ aceeaşi pentru
toate tipurile de nuclee, ea ne depinzînd de numărul nucleonilor din nucleu.
► Deoarece numărul de neutroni şi protoni diferă între atomi, masa nucleului atomului se situează între 1,67 x 10-24g
(pentru hidrogen) şi 439 x 10-24 g ( pentru unnilhexium).
În nucleu se află concentrată 99,975 % din masa totală a oricărui atom.
► Masa atomului se măsoară cu unitatea atomică de masă (a.m.u.), aceasta reprezentînd 1/12 părţi din masa
izotopului 12/6 C, adică 1,66 x 10-27 kg sau 931,144 MeV în unităţi de energie.
► Masa nucleului atomului este mai mică, comparativ cu suma maselor protonilor şi neutronilor din compunerea lui.
Diferenţa, numită energie de legătură sau defect de masă, este consecinţa faptului că la formarea nucleului, pentru a
putea fi reunite, particulele pierd o parte din energia de repaus (este emis un foton energetic). Deci, energia de repaus a
sistemului este mai mică decît energia de repaus însumată a nucleonilor.
Defectul de masă diferă între atomi diferiţi. Spre exemplu, în cazul heliului defectul de masă este de 28,23 MeV, iar
pentru uraniu de 1 797 MeV.
Pentru dezarticularea nucleului atomului se impune un aport minim de energie echivalent cu defectul de masă.
► Nu toate nucleele sînt mai uşoare decît suma maselor particulelor lor. Nucleele foarte masive sînt mai grele decît
suma maselor protonilor şi neutronilor din alcătuire, motiv pentru care ele sînt instabile şi poartă denumirea de nuclee
sau substanţe radioactive.
► Pentru descrierea nucleului atomului au fost formulate mai multe modele, fiecare avînd partea sa de relevanţă şi
incompletitudine.
Complexitatea nucleului atomului ne putînd fi descrisă/explicată complet de o teorie unică, sînt acceptate,
complementar, următoarele modele: modelul în straturi, modelul picăturii şi modelul optic.
► În cadrul modelului în straturi, protonii şi neutronii sînt imaginaţi a fi grupaţi pe „orbite” energetice (aproximativ
asemănătoare cu cele ale electronilor), fiecare nucleon mişcîndu-se independent pe orbita sa, sub constrîngerea unei
forţe ce reprezintă efectul mediu al tuturor celorlalţi nucleoni. Aceste orbite energetice, ce se supun principiului de
excluziune, formează nivele ocupate de maximum patru particule (doi protoni şi doi neutroni de spin opus), iar
nivelele sînt grupate în straturi a căror număr depinde de numărul protonilor şi neutronilor. Primul strat conţine doi
nucleoni, al doilea 6 nucleoni, al treilea 12 nucleoni, al patrulea 8 nucleoni, al cincilea 22 de nucleoni, al şaselea 33 de
nucleoni, iar al şaptelea strat conţine 44 de nucleoni.
Conform acestui model, nucleele ce conţin nucleoni în număr magic (2, 8, 20, 28, 50, 88, 126) sînt foarte stabile
(spre exemplu: 4/2 He sau 16/8 O).
Energia de legătură pe nucleon a unui nucleu cu straturi energetice incomplete este mai mică decît în cazul unui
nucleu cu straturi complete.
► Potrivit modelului în picătură, protonii şi neutronii sînt legaţi de forţa de schimb, manifestată între particulele
învecinate, astfel că fiecare nucleon este acţionat în toate direcţiile în egală măsură. Dar nucleonii care se situează la
suprafaţa nucleului sînt atraşi spre interior, existînd astfel un efect superficial de suprafaţă tensionată care tinde să dea
nucleului forma sferică, asemănătoare formei picăturii de lichid (a cărei formă este datorată tensiunii superficiale).
► Modelul optic sau generalizat este foarte complex, iar principala lui caracteristică este că stipulează o interacţie
colectivă din ce în ce mai intensă pe măsură ce creşte numărul nucleonilor deasupra straturilor complete (ceea ce
determină o influenţare a miezului nucleului format din cîteva pături complet ocupate).
Mişcările colective ale nucleonilor, schimbînd potenţialul regiunilor în care se mişcă nucleonul, influenţează
orbitele particulelor individuale.
► În nucleul atomului, protonii şi neutronii se prezintă ca nişte unde staţionare cu energii bine stabilite. Cînd sînt
priviţi sub aspect corpuscular, protonii şi neutronii se află într-o mişcare rapidă şi permanentă.
Cu cît sînt mai mulţi protoni şi neutroni, cu atît ei au viteze mai mari, ceea ce contribuie la gradul de instabilitate al
nucleului.
► Distanţa între nucleoni este de circa 10-13 cm.
► Unitatea nucleului atomului se datorează interacţiunii nucleare.
Interacţiunile neutron-proton şi neutron-neutron (dintre protoni este de respingere permanentă) constau dintr-o
atracţie intensă, cînd distanţa dintre ei este cuprinsă între 1,2 x 10-13 cm şi 0,6 x 10-13 cm, şi dintr-o respingere amplă
cînd distanţa devine mai mică de 0,6 x 10-13 cm.
În nucleu, protonii şi neutronii se atrag între ei cu aceeaşi intensitate cu care se atrag neutronii între ei.
► Energia de legătură sau defectul de masă per nucleon se află cuprinsă între 4,8 şi 9 MeV. Cele mai mari energii de
legătură le au nucleele cu numerele de masă între 40 şi 85. Pentru numerele de masă mai mari decît 30, variaţia
energiei de legătură pe nucleon este relativ aceeaşi. Ea atinge un maximum de aproximativ 8,8 MeV pentru A = 64, iar
apoi se constată o scădere lentă, astfel încît spre sfîrşitul tabloului elementelor se ajunge la circa 7,5 MeV (uraniu).
Energia de legătură nucleară este proporţională cu numărul nucleonilor pereche conţinuţi (creşte o dată cu numărul
acestora).
Valoarea imensă a energiei de legătură (de aproximativ un milion de ori mai mare decît energia de legătură între
atomi !), conferă o mare stabilitate nucleelor, chiar la temperaturi de mai multe milioane de grade.
În reacţia de separare a unui nucleu în particulele componente nu se conservă masa, ci energia totală.
► Nucleul atomului se poate afla în diferite stări energetice: starea cea mai mică de energie se numeşte
fundamentală, iar celelalte – excitate.
► Respingerea electrostatică dintre protoni nu determină dezintegrarea nucleului, deoarece la distanţe de ordinul
10-13 cm între protoni şi neutroni (aceştia fiind strict necesari pentru echilibru) se exercită o forţă de atracţie a cărei
amplitudine depăşeşte de 1035 ori forţa de repulsie electrostatică dintre protoni.
Amplitudinea forţei de respingere electrostatică dintre protoni diferă în funcţie de numărul şi localizarea acestora în
nucleu. Spre exemplu, în nucleul de heliu între cei doi protoni, situaţi între ei la o distanţă de aproximativ 10-14 cm,
respingerea are amplitudinea de 2,3 N.
► Momentul cinetic al nucleului este convenţional şi se apreciază că rezultă din compunerea vectorială a momentelor
protonilor şi neutronilor ce îl alcătuiesc.
Momentul cinetic total al nucleului este determinat de nucleonii pereche (proton-neutron).
► Caracteristicile momentului magnetic al nucleului atomului: ● este propriu doar nucleelor a circa 50 de elemente
chimice;● poate interacţiona cu radiaţia electromagnetică de frecvenţă adecvată;● nucleele care au momentul magnetic
nul aparţin unor elemente chimice care conţin simultan un număr par de protoni şi un număr par de neutroni;●
împreună cu momentul magnetic al electronilor se constituie în momentul magnetic al atomului respectiv.
► Potrivit Principiului de nedeterminare, nucleul atomului nu are formă geometrică; convenţional el este imaginat
ca o sferă.
Nucleelor grele şi altor cîteva li se atribuie o formă alungită de-a lungul direcţiei spinului.
► Într-un gram de substanţă se găsesc aproximativ 6,02 x 1023 nucleoni.
► Numărul maxim de protoni ce pot exista într-un nucleu este de circa 180. Dacă numărul lor ar fi mai mare,
electronii cei mai apropiaţi de nucleu ar fi atît de puternic atraşi încît ar cădea în nucleu, unde în urma impactului ar
induce reducerea numărului de protoni. O asemenea situaţie nu are loc, deoarece în nucleele cu un număr excesiv de
mare de protoni, forţa nucleară de atracţie nu mai reuşeşte să facă faţă forţei de respingere electrostatică dintre protoni,
care devine uriaşă şi determină dezmembrarea nucleului (protonii excesivi nu se mai pot menţine). Din acest motiv,
viaţa nucleelor atomilor este cu atît mai scurtă cu cît numărul protonilor din nucleu este mai mare.
Existenţa nucleelor cu mai mult de 118 protoni pare puţin probabilă.
► Numărul minim de protoni ce pot exista într-un nucleu este de unu (cazul hidrogenului).
► Nucleul acceptă să primească protoni cînd are straturi incomplete (o bază este un puternic acceptor de protoni) şi
cînd se află în condiţii de temperatură şi presiune deosebit de mari.
► Nucleul poate să piardă protoni, ceea ce duce la transformarea elementului chimic într-un alt element chimic (într-
o reacţie chimică, un acid tare este un intens donor de protoni).
Nucleul atomului poate pierde protoni pînă la dizolvarea sa ca sistem atomic.
► Variaţia numărului de protoni din nucleu se însoţeşte de schimbarea proprietăţilor substanţei, deoarece, obişnuit,
numărul de protoni este egal cu numărul de electroni, iar aceştia sînt cei ce conferă proprietăţile elementelor chimice.
► Numărul de neutroni conţinuţi de nucleul atomului diferă de la un tip la altul de atom sau izotop. La atomii
elementelor cunoscute, numărul de neutroni se situează între doi (heliu) şi 157 (fermiu şi mendeleviu).
La acelaşi număr de protoni, nucleul poate cuprinde un număr variabil de neutroni.
► Numărul de neutroni din nucleu, pentru acelaşi element chimic, este variabil, fără ca aceasta să modifice
proprietăţile chimice ale elementului şi poziţia acestuia în tabelul periodic; dar această variaţie modifică o serie de
proprietăţi fizice ale elementului, deci acesta se va prezenta în mai multe variante corespunzătoare valorii numărului
de masă (şi astfel elementul va avea izotopi).
► Numărul minim de neutroni într-un nucleu este de unu (cazul deuteriului, un izotop al hidrogenului), iar cel
maxim ne este necunoscut.
► Cu excepţia a patru elemente (deuteriu, litiu, bor şi azot), numărul de neutroni depăşeşte numărul de protoni
(diferit de la un element la altul). Pentru nucleele elementelor pînă la mijlocul tabelului periodic, numărul neutronilor
este aproximativ egal cu numărul de protoni. Pe măsură ce nucleul devine mai greu, numărul neutronilor creşte mai
repede decît cel al protonilor, încît spre sfîrşitul sistemului periodic se ajunge la un raport de 1,67 neutroni pentru un
proton.
► Nucleul atomului pierde neutroni cînd temperatura şi presiunea sînt deosebit de ridicate, cînd nucleul este
colizionat de particule cu energie importantă şi în unele dezintegrări radioactive.
Nucleul atomului poate pierde toţi neutronii.
► Nucleul atomului acaparează neutroni cînd neutronii incidenţi au o energie suficientă pentru a străpunge bariera
de potenţial.
Numărul de neutroni ce pot fi acaparaţi de către nucleu este imprecizabil.
► Numărul neutronilor poate varia fără ca proprietăţile substanţei să se schimbe radical, deoarece proprietăţile
substanţei depind în principal de protoni şi electroni (mai exact, de numărul acestora).
► Semnificaţia numărului de masă. Fiecare element chimic are o masă atomică determinată, care reprezintă valoarea
medie a maselor izotopilor corespunzători, dacă îi are, sau a elementului bază. Din acest motiv, numeroase numere de
masă se prezintă ca un număr fracţionat, iar în urma descoperirii unor noi izotopi el este mereu corectat (ceea ce
explică diferenţele între tabelele elementelor, întocmite în ani diferiţi).
Deoarece ordonarea elementelor în sistemul periodic nu se face în funcţie de masă, putem observa că nu toate
numerele de masă cresc în ordinea numărului atomic. Spre exemplu, uraniul ocupă poziţia 92 (numărul atomic) şi are
numărul de masă 238,029 iar neptuniul, care ocupă poziţia 93, are o masă mai mică: 237,0482.
Valorile pe care le poate lua numărul de masă sînt, pentru elementele chimice cunoscute, în intervalul 1 - 266.
Numărul de masă se notează cu „A“, valorile lui sînt trecute în partea dreaptă sus în tabelul elementelor, iar în afara
lui în stînga simbolului elementului (exemplu: 35Cl).
În valoarea lui întreagă, numărul de masă exprimă şi numărul de protoni şi neutroni din compunerea atomului
respectiv (exemplu: heliul are numărul de masă 4,003 şi are în nucleu 4 nucleoni).
► Numărul atomic sau numărul de sarcini, notat cu „Z“, indică numărul de protoni din nucleu şi coincide cu
numărul de ordine al elementului în tabelul periodic (unde este notat în partea stîngă sus).
Numărul atomic indică, de obicei, şi numărul de electroni.
► Numărul de neutroni din nucleul atomului se notează cu litera „N” şi rezultă din diferenţa între numărul de masă
şi numărul atomic (A - Z).
► Nucleele atomilor pot fi clasificate în nuclee grele, uşoare şi natural sau artificial radioactive.
Numărul de nuclee diferite – stabile şi instabile (radioactive) – este foarte mare (peste 2 000) şi continuă să crească,
urmare a obţinerii de noi izotopi ai elementelor chimice cunoscute şi al sintezei de noi elemente chimice.
► Starea fundamentală a nucleului stabil este cea staţionară; starea excitată a oricărui nucleu (stabil sau radioactiv)
este nestaţionară (suferă tranziţii).
Măsura stabilităţii nucleului este energia sa de legătură, adică surplusul sumei masei tuturor protonilor şi
neutronilor în nucleu, faţă de masa nucleului însuşi.
► Nucleele cele mai puternic comasate, deci mai stabile, sînt cele cu masa atomică între 50 şi 65 (vanadiu, crom,
mangan, fier, cobalt, nichel, cupru şi zinc) şi nucleele cu număr par şi egal de protoni şi neutroni.
 Nucleele mai uşoare sînt mai slab închegate din cauza unui raport suprafaţă-volum mai mare, şi din cauză că un
nucleon de pe suprafaţa unui nucleu este mai slab legat decît un nucleon din interior. Pe de altă parte, nucleele mai
grele sînt mai puţin puternic legate, deoarece efectele repulsiei electrostatice cresc o dată cu sarcina nucleară.
Acele nuclee în care numărul de protoni şi neutroni coincide cu unul din numerele „magice“ (2, 8, 20, 28, 50, 82,
126), sînt foarte stabile. Nucleele dublu magice, care au şi numărul de protoni şi cel de neutroni egal cu numerele
magice, prezintă o stabilitate deosebită, fiind cele mai răspîndite din natură (4/2 He, 16/8 O, 40/20 Ca, 208/82 Pb).
► Nucleele uşoare se constituite în marea lor majoritate din perechi proton-neutron, deci ele au cea mai mare
stabilitate şi cea mai mare energie relativă de legătură (masa lor este mai mică decît suma maselor nucleonilor
componenţi). Pe măsură ce mărimea nucleului atomului creşte, se măreşte şi numărul de protoni, din care cauză
respingerea electrostatică ce acţionează între protoni trece iarăşi pe primul plan. În sens contrar acţionează prezenţa
unui număr sporit de neutroni suplimentari. De aceea, raportul dintre numărul de protoni şi cel al neutronilor scade de
la valoarea iniţială 1/1 pînă la 1/16 la nucleele grele. De exemplu, uraniul 238 are 92 de protoni şi 146 de neutroni.
► Particula fundamentală, entitate ce nu poate fi cuprinsă într-o singură definiţie, ar fi: ● o abstracţie a unei forme
relativ variate de concentrare şi mişcare a energiei din Univers;● o celulă de energie particular informată;● o formă de
structurare energetică a masei;● „cărămizile“ ce conferă relief fizic Universului;● un „pachet de unde“.
De reţinut că în Univers nu putem găsi un ultim element fundamental, deoarece explicarea, revelarea lui ar cere un
alt element mai simplu, şi atunci acesta ar fi elementul ultim şi nu elementul considerat.
► Se pot considera fundamentale atît particulele ce nu par a fi alcătuite din părţi (vezi cazul electronului) cît şi cele
ale căror structură internă este imposibil să poată fi descrisă, doar ca o reuniune combinatorie a altor particule.
Particulele au sens doar în intercolerări, ca parte a întregului.
► Nu putem depista particule cu adevărat fundamentale în constituirea materiei, deoarece ele nu există. Şi ultima
particulă ar necesita să fie complexă, deoarece posedînd anumite însuşiri definitorii, marcante, demonstrează existenţa
unei structuri,a unor părţi alcătuitoare.
„Ultimele” particule sînt de fapt zona de tranziţie între spaţiul cu energie reală şi spaţiul cu energie virtuală (vezi
Capitolul „Vidul cuantic“).
► Existenţa unor particule cu adevărat fundamentale în structura Universului ar denota că: ● Universul ar avea o
structură fără relaţii;● am putea cunoaşte materia, concomitent, în toate dimensiunile ei;● cauza şi efectul ar fi
absolute;● Universul ar fi etern în structura actuală;● spaţiul şi timpul ar fi absolute;● Universul ar avea o structură
simetrică;● orice ar putea apare oriunde şi oricînd;● Universul ar avea potenţialităţi limitate;● accesul nostru la
informaţia fundamentală ar fi posibil;● Universul nu ar avea diversitatea actuală;● am putea să ne angajăm la orice
transformare;● Universul ar avea caracteristici absolut „deja-date“;● ar putea fi descrise prin proprietăţi independente
de orice alt sub- suprasistem (deci ar fi independente de întreg, ceea ce contrazice principiul de nonseparabilitate).
► În Mecanica cuantică, prin particulă se înţelege sistemul submicroscopic ce posedă părţi componente, respectiv
dacă poate fi tratat cuantic ca un întreg ce posedă moment cinetic total bine definit.
► În cadrul formării primelor particule din Univers, energia s-a autostructurat, în conformitate cu legile
fundamentale ale Universului, de o manieră a cărei logică ne este necunoscută.
► Numărul particulelor subatomice ce pot fi deosebite unele de altele prin masele, sarcinile sau alte mărimi
fundamentale ale lor este de ordinul sutelor. În general se apreciază ca existînd 24 de particule „fundamentale“ şi 13
particule de schimb (în exercitarea interacţiunii între particulele fundamentale).
De ce există atît de multe varietăţi de particule, nu ştim.
► Diferenţa între particule este informaţia sau, mai „concret” spus, energia deţinută.
► Particulele elementare nu sînt unităţi „inteligente”; doar într-un ansamblu, prin interacţiile realizate, ar putea
primi, eventual, acest calificativ.
Această situaţie ne aminteşte, spre exemplu, de furnici: luate individual sînt „proaste” dar în muşuroi devin
„inteligente”.
► Particulele fundamentale nu au identitate proprie, deoarece: fiecare particulă coexistă, se defineşte, se exprimă
prin toate celelalte particule; nimic nu poate fi izolat de/în Univers; cele mai mici unităţi de materie nu reprezintă de
fapt obiecte fizice în sensul comun al cuvîntului, ci evenimente (rezultă dintr-un proces de interrelaţie); sînt un „pachet
de unde“; în Univers nu există individualitate (este un efect de interpretare).
Putem vorbi de individualitatea unei particule exclusiv sub aspectul informaţiei ei specifice, în viziunea noastră.
Din cele de mai sus rezultă că particulele nu posedă conştienţă (de sine), conştiinţă sau memorie (fără ca aceasta să
fie pe deplin demonstrat).
► Rolurile principale ale particulelor considerate fundamentale: ● realizează mulţimea corpurilor (corpuri ce
contribuie la fenomenul de realitate fizică);● mediază forţele care asigură coeziunea corpurilor;● conferă un aspect de
devenire al Universului;● fac tranziţia între microunivers şi macrounivers.
► Urmările coliziunilor neelastice dintre particule sugerează că fiecare particulă este compusă, într-o măsură
oarecare, din toate celelalte în sensul că toate particulele au în comun ceva „fundamental“, unic, o materie „primă” pe
care am putea-o numi (cu unele rezerve) informaţie.
► Caracteristicile energiei particulei: ● energia cinetică observată a unei particule este integrala tuturor
contribuţiilor cinetice din fiecare regiune a undei;● energia cinetică este cu atît mai mare cu cît curbura medie a
lungimii de undă este mai mare;● particula poate avea numai anumite energii, pentru că, altfel, unda sa nu ar fi
permisă fizic (energia unei particule este cuantificată);● energia unei particule nu poate depăşi valoarea constantei
Planck;● energia cinetică a particulei care colizionează se poate transforma, conform Teoriei relativităţii, în masă şi ea
este fundamentală pentru generarea unor noi particule elementare.
► Particulele iau impulsul de mişcare din însăşi actul genezei lor, mişcarea fiind sinonimă cu (în)fiinţarea.
► Impulsul total al particulei este constant, în absenţa unei forţe exterioare perturbatoare.
► Energia cinetică a particulei este fracţiune din energia de constituire a sa.
► Toate particulele se află într-o mişcare ondulatorie şi de spin.
► Particula relativistă este particula care se deplasează cu o viteză apropiată sau egală cu viteza luminii.
► Particulele subatomice nu sînt obiecte reale. Particula este o noţiune abstractă şi relativă, deoarece: ● nu poate fi
riguros individualizată (neavînd o graniţă precis delimitată de mediu);● nu poate exista ca o entitate izolată, ci numai
ca parte a întregului;● proprietăţile ei pot fi înţelese doar în termenii interacţiunii cu observatorul;● are un caracter
dual (undă şi corpuscul) ceea ce o face a fi concomitent, proces şi obiect;● reprezintă doar o condensare locală de
cîmp, o concentrare (unduire) locală de energie care vine şi se duce, pierzîndu-şi astfel caracterul individual şi
dizolvîndu-se în cîmpul suport.
► Toate particulele au o natură duală, corpuscul şi undă, expresie a existenţei şi unităţii contrariilor, a discontinuului
şi continuului.
Consecinţele acestei stări sînt următoarele: particula nu poate fi localizată într-o regiune din spaţiu mai mică decît
lungimea de undă proprie; o particulă bine localizată corespunde unui pachet de unde concentrat.
În împrejurări particulare, particulele prezintă mai pronunţat un caracter sau altul.
► Particulele subatomice nu sînt corpuri solide. În natură nu există nimic „solid” cu adevărat, caracteristica de
soliditate este relativă, convenţională, aparentă.
► Particulele nu au localizare constantă în spaţiu (nu putem găsi niciodată o particulă în acelaşi loc). Mai mult chiar,
datorită manifestării lor duale, corpuscul şi undă, ele sînt şi nu sînt într-un loc anumit.
► Există particule indivizibile, cum ar fi electronul, neutrinul sau fotonul, fără ca această însuşire să le facă şi
netransformabile sau neasimilabile în alte particule.
► Diametrul minim al unei particule este o cuantă de spaţiu.
Prin fragmentarea particulei subatomice se obţin alte particule, ce nu sînt mai mici decît cele din care provin, ci sînt
altele din aceeaşi familie, create, în parte, şi din energia cinetică a particulei implicate în procesul de coliziune/
spargere.
► Protonul se poate transforma în neutron iar neutronul în proton, iar aceste transformări arată că atît protonul cît şi
neutronul pot fi considerate nu ca două particule distincte, ci ca una şi aceeaşi particulă care se poate afla în două stări
– o stare încărcată cu sarcină electrică, numită proton, şi o stare neîncărcată electric, numită neutron.
Transformarea protonului în neutron şi transformarea neutronului în proton are loc în interiorul nucleului atomului
în derularea interacţiunii nucleare, de menţinere a coeziunii nucleului sau atunci cînd acesta suferă o dezintegrare.
Neutronul se transformă în proton şi prin emiterea unui electron (dezintegrarea beta negativ), iar protonul se
transformă în neutron şi prin emisia unui antielectron (dezintegrare abeta.pozitiv).
► Orice particulă se poate transforma în altă particulă, poate fi generată din energie (cinetică şi de repaus) şi se poate
„dizolva” în energia cuiva.
► Energia degajată la transformarea neutronului în proton este de circa 1,8 MeV, iar la transformarea inversă se
absoarbe o energie egală.
► Nu ştim ce se petrece cu exactitate în cele circa 10-20 secunde ale tranziţiei energiei dintr-o particulă într-o altă
particulă.
Că se poate pleca dintr-o stare şi ajunge în alta fără a trece prin stări intermediare este posibil, deoarece particula
este doar o abstracţiune a unei totalităţi mult mai cuprinzătoare (cu evidenţă doar pentru simţurile noastre sau modul
nostru de fragmentare, pentru a înţelege).
În procesul de transformare a unei particule într-o altă particulă nu se traversează un moment în care existenţa
particulei în spaţiu-timp să se suspende. Chiar dacă intervalul de timp a acestui proces este extrem de scurt, nu există
nici un moment fără particule în spaţiu; întotdeauna există cel puţin particula virtuală.
► Electronul poate să traverseze neafectat nucleul atomului, fără să simtă puternica interacţiune dintre nucleoni.
Aceasta, deoarece electronul este o undă prea mare pentru a „încăpea“ în nucleu.
Uneori, electronul este considerat a nu se mişca pe o orbită în jurul nucleului, ci a fi o undă care se mişcă înainte şi
înapoi prin nucleu.
► Fotonul nu poate să traverseze nucleul atomului fără să fie afectat.
► Coliziunea între particule poate fi de tip elastic sau cu fuziune. În cazul coliziunii elastice, particulele ajunse în
contact au o energie cinetică insuficientă şi se resping, urmările fiind nesemnificative (doar schimbarea traiectoriei).
Cînd particulele dispun de energie cinetică suficient de mare şi ajung în coliziune, urmarea este nu divizarea lor în
bucăţi mai mici, ci apariţia unor particule noi (inexistente în particulele incidente) ce vor avea masa particulelor
iniţiale, plus energia lor de mişcare convertită în masă.
Adesea în urma coliziunilor cu transformare între particule, pe lîngă noile particule rezultate, se emit şi radiaţii.
► Particulele apărute în urma coliziunii între particule: nu pot fi în repaus; îşi însuşesc o parte din energia cinetică
iniţială tot ca energie cinetică; sînt majoritatea lor efemere, dezintegrîndu-se în alte particule, stabile.
► Deoarece particulele subatomice nu se ating, ci se apropie foarte mult una de alta, interacţiunea dintre ele se
desfăşoară prin intermediul unor particule de legătură/separaţie, deci intermitent (vezi Capitolul „Interacţiuni
fundamentale“).
► Fiind unde şi corpusculi, particulele subatomice nu au o traiectorie, în sensul determinismului clasic, astfel că nu
se poate cunoaşte niciodată cu precizie poziţia şi viteza lor, deci traiectoria lor. Mişcarea acestor particule poate fi
descrisă numai prin conceptul de undă, postulat de Mecanica cuantică.
► Particulele subatomice pot dăinui între cîteva fracţiuni de secundă şi mai multe miliarde de ani.
Pentru un observator asemeni nouă, cu cît particula are o viteză mai apropiată de viteza lumini, cu atît viaţa ei se
prezintă mai îndelungată (pentru particulă, timpul de viaţă este totdeauna acelaşi).
Durata de viaţă a particulelor nucleare este impusă de mediu, Universul fiind un întreg în care „părţile” nu pot fi
autonome.
Contorul şi limitatorul duratei de viaţă a particulelor este localizat în legile fundamentale de fiinţare ale
Universului, iar aparent în contextul limitrof de fiinţare.
► Cuantificarea spaţiului şi timpului situează unele particule într-o realitate în care nu mai par a fi în spaţiu şi timp,
sau nu de o manieră obişnuită.
► Proprietăţile de corpuscul şi undă, proprii tuturor particulelor, determină caracteristicile tuturor fenomenelor din
natură. Fiecare tip de particulă îşi defineşte portretul şi îşi îndeplineşte rolul numai în funcţie de alte particule.
► Caracteristicile particulei sînt determinate de energia, spinul şi specificul structurii ei.
Nu este exclus ca particulele să deţină şi proprietăţi încă nerelevate, ori nedescoperite (acestea sînt numite
„variabile ascunse”), iar de ele să depindă comportamentul lor în timp.
► Nu ştim de ce particulele nucleare nu au alte caracteristici. Dacă ar avea alte caracteristici, implicit Universul ar fi
altul, deci şi noi (şi astfel n-am mai pune această întrebare). Dacă Universul este aşa şi nu altfel este pentru că aşa
„trebuie“ sau aşa „poate“ să fie.
► Cele mai uşoare particule materiale cunoscute sînt electronul, antielectronul, miuonul negativ şi miuonul pozitiv.
Există o masă limită superioară pentru particule, iar ea ar fi caracteristică particulelor ipotetice numite maximoni.
► În funcţie de masa de repaus, particulele se clasifică astfel:
FOTONI - particule cu masă de repaus nulă, ce nu resimt interacţiunea tare.
LEPTONI - particule uşoare: electronul, miuonul, neutrinul şi antiparticulele lor. Aceste particule nu admit
interacţiunea tare, ci doar cea slabă şi electromagnetică.
MEZONI - particule cu masa intermediară (mezoni pi şi mezoni K) şi care sînt propriile lor antiparticule.
BARIONI - particule grele: neutroni, protoni, hiperoni (lambda, sigma, xi, particulele instabile şi mai grele decît
nucleonii ce apar în timpul dezintegrării) şi antiparticulele lor.
Mezonii şi barionii formează categoria hadronilor, categoria particulelor supuse interacţiunilor tare,
electromagnetică şi tare, electromagnetică şi slabă. Numărul lor depăşeşte 150 de asemenea particule.
Fotonii, leptonii şi mezonii par a fi particule indivizibile.
► Numărul leptonic reprezintă numărul total al leptonilor prezenţi într-un sistem, minus numărul total al
antileptonilor.
► Numărul barionic reprezintă diferenţa dintre numărul particulelor nucleare şi numărul antiparticulelor aflate într-
un sistem.
Numărul barionic se conservă, adică barionii se creează şi se distrug, în reacţiile la energie înaltă, în perechi
particulă-antiparticulă.
► După compoziţia lor, particulele se împart în:particule cu sarcină electrică pozitivă, particule cu sarcină negativă şi
particule lipsite de sarcină electrică (neutre).
► De ce sarcina oricărei particule încărcate electric este un multiplu întreg al sarcinii electronului, ne este
necunoscută.
Sarcina electrică a particulelor nu depinde de viteza lor.
► O particulă cu sarcină poate să emită fotoni cînd se mişcă în dielectric cu o viteză uniformă, mai mare decît viteza
luminii în mediul respectiv. Atunci cînd particulele dotate cu energie foarte mare intră într-un mediu în care viteza lor
depăşeşte viteza luminii în acel mediu, particulele sînt puternic frînate şi are loc o emisie de radiaţie electromagnetică
(inclusiv luminoasă).
O particulă cu sarcină electrică nu poate să emită radiaţie cînd se mişcă în vid cu viteză uniformă; altfel s-ar anula
legea conservării energiei şi impulsului.
► Potrivit comportamentului lor, particulele se clasifică astfel :
BOSONI - particule ale cîmpurilor elementare şi ele nu se supun principiului de excluziune. Spinul acestor particule
este un număr întreg. Exemple de bosoni: fotonii de lumină, mezonul pi zero, atomul neutru de hidrogen, nucleul de
deuteriu, atomul de heliu.
FERMIONI - particule care generează cîmpurile fundamentale şi se supun principiului de excluziune. În cadrul
fermionilor se cuprind leptonii (particule uşoare) şi barionii (particule grele).
► Singurele mijloace de a observa particulele subatomice se bazează pe interacţiunile pe care acestea le au cu mediul
înconjurător, deoarece la nivelul acestora de organizare fenomenele cuantice guvernează procesele în desfăşurare.
► Întîmpinăm dificultăţi în descrierea lumii intraatomice, deoarece: ● nu putem avea o imagine bine definită asupra
nici unei particule subatomice, datorită manifestării lor ca undă şi corpuscul, dimensiunii lor irelevante optic, vitezei
foarte mari într-un spaţiu foarte mic şi indeterminării concomitente a mai multor parametri de stare;● singura descriere
precisă este o funcţie de probabilitate cu exprimare matematică;● toate cuvintele şi conceptele cu care descriem
obiectele fizice obişnuite, cum ar fi poziţia, viteza, culoarea sau mărimea, devin nedeterminate şi problematice, dacă
încercăm să le aplicăm la cele mai mici particule asupra cărora nu avem o experienţă senzorială.
► Potrivit ipotezei stringurilor, particulele nu sînt entităţi punctuale, ci curbe (corzi minuscule) unidimensionale (nu
au proprietăţi de simetrie) numite stringuri. Aceste stringuri – singurele „particule” din Univers – ar avea următoarele
caracteristici: ● lungime circa 1,6 x 10-33 cm, deci de ordinul lungimii Planck;● masa circa 1,2 x 1019 GeV (2,2 x 10-
5
g), deci de ordinul masei Planck;● grosime zero;● formă liniară (deschisă) sau buclă (închisă);● deplasare prin
oscilaţii;● în funcţie de maniera în care oscilează, determină tipul de „particulă“ pe care o reprezintă;● mod de
multiplicare este prin diviziune;● acţionează prin asociere sau diviziune, operaţii care reprezintă interacţiile cunoscute
nouă.
► Procesele din nucleul atomului sînt guvernate doar de legile Mecanicii cuantice (vezi Capitolul „Mecanica
cuantică“).

9. Protonul
Observatorul joacă un rol determinant în cadrul unui fenomen atomic, iar realitatea diferă, în funcţie de faptul că a observat,
sau nu. W. Heisenberg

► Protonul: ● este un tip de particulă fundamentală ce intră obligatoriu în alcătuirea oricărui nucleu de atom şi care
se particularizează prin tipul de sarcină electrică; ● are rolul de fixare a electronului (fiind de semn contrar acestuia) şi
astfel de a facilita condensarea materiei în forme relativ stabile.
► Masa de repaus a protonului: ● este de 1836,6 mase electronice = 1,67262158 x 10-27 kg = 938,256 MeV =
1,0072766 a.m.u; ● nu este distribuită uniform în interiorul particulei, în centru avînd o concentrare mai mare.
Protonul este mai uşor cu circa 1,3 MeV decît neutronul, în pofida încărcăturii sale cu sarcină electrică.
► Densitatea protonului este de 1,2 x 1014 g/cm3 (1 200 000 000 tone/cm3).
► Protonul nu poate fi comprimat, sau nu în condiţii obişnuite, şi nu poate fi dilatat datorită specificului de
exercitare a interacţiunii supertari.
► Admiţînd pentru proton o formă sferică, el ar avea un diametru de 2,88 x 10-15m.
► Spinul protonului este ½ .
► Protonul are o sarcină electrică absolut egală cu cea a electronului (1,60218 x 10-19 C), dar pozitivă.
Sarcina electrică a protonului nu este repartizată uniform în particulă, ci este distribuită condensat în exteriorul
particulei, „nucleul“ ei conţinînd între 10 şi 12 % din sarcină.
► Momentul magnetic al protonului este cauzat de mişcarea orbitală a mezonului π plus, în perioada în care protonul
este descompus în interacţiunea nucleară într-un mezon π plus şi un neutron, iar amplitudinea sa este de 2,79276 μN (1
μN = 5,05 x 10-27 A m2) sau 1,41049 x 10-26 J T.

► Respingerea electrostatică între protoni este cu atît mai mare cu cît sînt mai mult apropiaţi; separaţi la distanţa de
10-14m, între ei se exercită o forţă de respingere de circa 2,3 N (2,3 x 105 dyn).
Între două grame de protoni, distanţate la un interval egal cu diametrul Terrei, s-ar exercita o forţă de respingere de
28 tone/forţă.
► În interiorul protonului se găsesc trei particule numite quarci, iar în exterior este „acoperit“ de un nor de particule
numite mezoni π pozitiv. Cei trei quarci sînt unul de tip „d”, iar doi de tip „u” de unde rezultă o sarcină electrică
pozitivă (+ 2/3 + 2/3 – 1/3 =1).
► Protonul: ● nu se poate găsi în stare de repaus; ● poare fi creat liber din radiaţia termică la temperaturi de peste 10
888 x 106 Co ; ● poate fi menţinut în afara nucleului atomului, într-un cîmp magnetic; ● are antiparticulă.
► Protonul se poate transforma într-o altă particulă; cînd un proton fuzionează cu un electron se produce un salt în
starea de energie şi de sarcină a protonului, iar electronul este anihilat. Prin acest proces protonul se transformă în
neutron, deoarece sarcinile electronului şi protonului se compensează exact. De asemeni, protonul se transformă
temporar în neutron în cadrul interacţiunii nucleare.
► Protonii nu sînt imobili în interiorul nucleului atomului, ei se mişcă pe „orbite” cu o viteză de peste 65 000 km/s.
► Energia minimă de excitare a protonului este de 6,16 MeV (9,77 x 10-13 J).
► În nucleul atomului, protonul are o durată de viaţă de circa 1,2 x 1031 ani (deci se poate considera stabil), iar în
exterior, dacă nu interacţionează cu substanţa, se dezintegrează imediat.
În eventualitatea dezintegrării spontane, din proton rezultă un antielectron şi doi neutrini.
► Protonul este o particulă stabilă, deoarece: ● principiul conservării sarcinii electrice se supune legii conservării
sarcinii barionice;● protonul este cel mai uşor barion a cărui sarcină barionică este diferită de zero;● asupra protonului
pare a se exercita şi un principiu de conservare necunoscut.
► În Univers protonii sînt la fel de numeroşi ca electronii – circa 1079 – (Universul este neutru din punct de vedere
electric) şi de circa cinci ori mai mulţi decît neutronii (în atomul de hidrogen nu avem neutroni, iar hidrogenul este
elementul chimic preponderent în alcătuirea Universului).
► De ce există în Univers un număr egal de protoni şi neutroni, este o necunoscută.
► Într-un kilogram de substanţă se găsesc circa 1027 protoni.

10. Neutronul
Pentru ce există mai curînd existîndul şi nu dimpotrivă neantul ? M. Heidegger

► Neutronul este un tip de particulă elementară ce intră în alcătuirea nucleului atomului.

În limba greacă, prin termenul neutron se indică „nimicul în spaţiu şi timp”.
► În edificiul nuclear, neutronii au rolul de a reţine protonii adunaţi atunci cînd numărul lor este mai mare de unu.
► Neutronul: ● are o masă de 1 838,6 mase electronice = 1,67492716 x 10-27 kg = 939,550 MeV = 1,0086657 a.m.u;
● are un diametru de 0,4 x 10-15 m (mărimea este convenţională, deoarece neutronul nu are margine fizică reală); ● are
spinul ½ ;● se consideră a fi în medie neutru din punct de vedere electric. Aceasta, deoarece în exteriorul ei particula
este neutră, iar în interior are o sarcină electrică pozitivă; ● în absenţa sarcinii electrice, nu poate interacţiona cu
particule cu sarcină, dar poate pătrunde în substanţă şi apropiindu-se de nucleele atomilor să interacţioneze cu acestea,
provocînd diferite reacţii nucleare, dintre care cea mai importantă este fisiunea nucleară; ● aremomentul magnetic de
1,91315 μN (momentul magnetic al neutronului este urmarea faptului că, un timp oarecare din existenţa lui, el este
virtualmente descompus în două particule încărcate, un proton şi un mezon π negativ). Efectiv, momentul magnetic ia
naştere din mişcarea orbitală a mezonului în timpul interacţiunii proton-neutron; ● are o densitate de circa 2,5 x 1014
g/cm3; ● nu poate fi comprimat, sau nu în condiţii obişnuite, şi nu poate fi dilatat datorită specificului de exercitare a
interacţiunii supertari; ● poate fi creat liber din radiaţie termică la temperaturi de peste 10903 x 106 Co .
► Din punct de vedere al energiei cinetice, neutronii se clasifică în: neutroni termici (0,25 eV), lenţi (0,25 - 1,0 eV),
epitermici (1,0 - 0,1 MeV) şi rapizi (0,1 - 32 MeV).
► Neutronul este alcătuit din trei quarci, ei constituind cea mai mare parte din masa particulei, iar în exterior dintr-
un înveliş de mezoni π negativi. Quarcii sînt unul de tip „u”, iar doi de tip „d”, de unde rezultă sarcina electrică nulă a
neutronului (+ 2/3 – 1/3 +1/3 = 0).
► În stare liberă, dacă nu interacţionează cu substanţa, neutronul se dezintegrează (se degajă 0,79 MeV) după 1010
secunde (este particula cu cea mai lungă durată de viaţă), într-un proton, un electron şi un antineutrin electric (fără ca
aceasta să denote că neutronul ar fi compus din aceste trei particule, ci doar că le poate genera, masa lui fiind mai mare
decît masele însumate ale unui proton liber şi a unui electron).
În interiorul nucleelor radioactive, neutronul se dezintegrează spontan, transformîndu-se într-un proton, un electron
şi un antineutrin, iar în interiorul nucleelor stabile neutronul se dezintegrează în circa 1030 ani, deci poate fi considerat
ca fiind relativ stabil.
► Energia de legătură a neutronului în nucleu este de 10 MeV, deci mai mare decît energia de legătură a
protonului în acelaşi nucleu. Aceasta, deoarece masa neutronului este mai mare decît masa protonului cu 1,3 MeV.
► Majoritatea neutronilor s-au format la începutul Universului, prin reacţii nucleare în care o parte dintre protoni au
fost transformaţi în neutroni. Aceasta, deoarece pentru realizarea reacţiei de formare este necesar un aport masiv de
energie (masa neutronului trebuie să fie mai mare decît suma maselor electronului şi protonului, cu aproximativ 0,4
MeV).
► Neutronii liberi apar din procesele de fisiune şi fuziune nucleară.
► Neutronii nu sînt imobili în interiorul nucleului atomului, ei desfăşoară o mişcare „orbitală” cu o viteză relativ
mare (65 000 km/s) şi dependentă de numărul nucleonilor din respectivul nucleu.
Neutronul nu se poate situa în repaus.
► Neutronii pot fi menţinuţi în afara nucleului atomului, în cîmpuri magnetice.
► Neutronul are antiparticulă, iar ea apare concomitent cu neutronul în procesul de geneză al acestuia.
Chiar dacă nu au sarcini electrice distincte, neutronul se deosebeşte de antineutron. Absenţa sarcinii electrice nu
denotă absenţa tuturor proprietăţilor electromagnetice; antineutronul are un moment magnetic egal şi de semn contrar
cu acela al neutronului.
► Neutronii pot penetra un strat de plumb gros de mai mulţi centimetri, dar sînt stopaţi într-un strat de parafină cu
mult mai mic. Aceasta, deoarece colizionînd cu atomii substanţelor respective neutronii pierd o parte din energie, cu
atît mai mult cu cît masele particulelor care colizionează au valori mai apropiate una de alta. În cazul penetrării
parafinei, neutronii cedează mult mai multă energie la fiecare coliziune şi din această cauză ei sînt opriţi după un
parcurs de cîţiva milimetri.
► Interacţiunea cu neutronii este periculoasă pentru ţesuturile vii, deoarece fiind lipsiţi de sarcină neutronii pătrund
foarte uşor în substanţă, unde cedează o cantitate mare de energie protonilor din hidrogenul aflat din abundenţă în
alcătuirea ţesuturilor organelor (acestea conţin apă în procent de peste 2/3). Apoi, aceşti protoni produc ionizări ale
atomilor, ruperi ale legăturilor dintre atomii ce alcătuiesc moleculele şi astfel se distrug celulele. În plus, neutronii sînt
absorbiţi de nucleele atomilor şi astfel îi transformă în izotopi radioactivi.
► Majoritatea neutronilor din Univers sînt localizaţi în nucleele atomilor.

11. Quarcul
A explica un fenomen înseamnă în ultimă instanţă a-i evidenţia legăturile cu restul întregului. F. Capra

► Quarcul este una dintre primele particule şi forme de condensare şi impuls ale energiei apărute în Univers, iar prin
reunirea lor în protoni, neutroni şi mezoni, susţin substanţializarea Universului.
► Durata de viaţă a quarcului ne este necunoscută, dar ea nu poate fi mai mică de 1031ani.
Cînd se determină dezintegrarea particulei în care este situat (proton sau neutron), quarcul se metamorfozează în
alte particule.
► Spinul quarcului este +1/2
► În interiorul protonului sau neutronului, quarcul se află în mişcare continuă, iar ea se poate desfăşura atît în sens
stînga, cît şi în sens dreapta.
► Despre viteza quarcului în interiorul nucleonului este impropriu să se vorbească, deoarece la dimensiunea lui şi la
spaţiul pe care-l parcurge noţiunea de viteză îşi pierde relevanţa. Convenţional, ea este considerată ca fiind apropiată
de viteza luminii.
► Diametrul quarcului se consideră a fi de circa 10-18 m (se consideră a fi o particulă punctiformă, de volum
imprecizabil).
► Fiecărui quarc îi corespunde un antiquarc.
► Quarcul posedă o sarcină electrică egală cu o fracţiune precisă din sarcina electronului, de un tip aparte, numită
„culoare”, asupra căreia acţionează forţa nucleară.
► Quarcul nu poate fi desprins din interiorul neutronului sau protonului şi nici nu poate fi observat ca o particulă
izolată în interiorul acestora.
► Pentru reunirea quarcilor sub formă de nucleoni sînt necesare temperaturi şi presiuni imense, specifice celor ce
au existat la începutul Universului.
► În interiorul nucleonului quarcii se mişcă liber, pe o arie relativ extinsă iar cînd se încearcă îndepărtarea lor, între
ei se activează forţa coezivă care îi ţine reuniţi cu atît mai intens, cu cît se încearcă îndepărtarea lor mai mult. Din acest
motiv, separarea quarcilor este imposibilă.
► Forţa care leagă quarcii în nucleu se numeşte forţă supertare, este de aceeaşi natură cu forţa care leagă protonii şi
neutronii în nucleul atomului şi este mediată de schimbul a opt tipuri de particule numite gluoni.
De ce interacţiunea dintre quarci nu este exercitată doar de o singură particulă, ci de un set de opt particule – gluoni
–, ne este necunoscut.
Forţa coezivă între gluoni este de peste 1 400 000 de ori mai intensă decît interacţiunea dintre proton şi neutron (doi
gluoni interacţionează cu o forţă de cel puţin 16 tone/forţă).
În quarc gluonii sînt distribuiţi sub forma unui „lanţ”, iar interacţiunea dintre ei se exercită doar atunci cînd se
încearcă separarea lor.
► Caracteristicile gluonului: ● mediază interacţiunea supertare;● este lipsit de masă de repaus;● este neutru
electric;● doi gluoni pot să interacţioneze unul cu altul schimbînd un al treilea gluon;● nu există în stare liberă şi nu
poate fi scos din quarc;● are o viteză relativistă;● fără a fi „ultima“ particulă din alcătuirea nucleului atomului, despre
părţile lui alcătuitoare (numite „preoni”) se pare că este impropriu să se vorbească, avînd în vedere „dimensiunea” lui,
modul de manifestare, masa şi toate celelalte însuşiri definitorii.

12. Neutrinul
Nu uitaţi, în Cosmos, doar fantasticul are şanse de a fi real… T. de Chardin

► Neutrinii sînt particule ce nu fac parte din alcătuirea atomului, dar pot fi generate şi emise de acesta. Ei se disting
prin capacitatea aproape nulă de interacţiune şi prin distincţia ce o fac între sensul pe dreapta şi sensul pe stînga.
► Neutrinii sînt generaţi în reacţii nucleare (cînd protonii sînt transformaţi în neutroni), în dezintegrări nucleare şi în
dezintegrarea mezonilor π şi μ.
► La scurt interval de timp după Big-Bang, cînd temperatura în Univers era de 1010 Co, neutrinii s-au separat de
materie şi s-au dispersat în întreg Universul, alcătuind un fond de neutrini numiţi relicţi.
Temperatura acestor neutrini este de aproximativ –271o C, ceea ce explică dificultatea detectării lor.
► Caracteristicile neutrinului: ● masa lui de repaus s-ar putea situa între zero şi cel mult 9 x 10-35 kg (electronul are
o masă de 9,1 x 10-31 kg).Valoarea extrem de mică a energiei de repaus a neutrinului, de numai 0,04 eV, reiese dacă se
compară cu energia de repaus a protonului: 900 000 000 eV;● nu are sarcină electrică, deci nu este direct afectat de
cîmpul electromagnetic şi nu poate fi detectat prin nici o metodă directă;● viteza lui este egală cu viteza luminii şi nu
se poate situa în repaus;● nu se dezintegrează;● energia sa cinetică este de pînă la 5 MeV ;● spinul său este ½. şi este
orientat;● poate fi de tip: electronic (neutrinul din dezintegrarea beta este cuplat totdeauna de electron), cu o masă
superioară de cel mult 4 eV; mezonic (cînd apare în compania mezonului μ), cu o masă superioară de cel mult 160 eV;
tauonic, cu o masă de cel mult 24 MeV. Aceste varietăţi de neutrini sînt capabile să se transforme unele în altele (în
eventualitatea că au masă). Se pare că există şi o a patra varietate de neutrini;● antineutrinul interacţionează slab cu
neutrinul şi cu alte particule (motiv pentru care cei mai mulţi dintre ei au scăpat anihilării), iar spinul lor este orientat
în sensul vitezei (pentru neutrin, în sens opus vitezei);● nu poate fi descompus, deoarece nu pare a avea părţi
alcătuitoare;● se supune doar interacţiunii slabe şi gravitaţionale;● momentul său magnetic se situează între 10-10 μN şi
2 x 10-7 μN (1μN = 5,05 x 10-27 Am2);● interferează extrem de anemic. Evaluările secţiunii de intersecţie ale
neutrinului cu nucleul conduce la mărimea 10-44 cm2, ceea ce corespunde unui parcurs mediu (pînă la o coliziune) într-
un mediu cu o concentraţie de 1022 nuclee/cm3 (plumbul are o concentraţie de 3,3 x 1022 atomi/cm3) egal cu 1017
kilometri (aproximativ diametrul Sistemului nostru solar, la nivelul planetei Pluto), iar într-o substanţă nucleară cu o
concentraţie de 1038 nuclee/cm3, ar avea un parcurs mijlociu egal cu 10 km. Se apreciază că dintr-un flux de 1011
neutrini/s care traversează Terra doar unul singur este reţinut.
► Sursele generatoare de neutrini sînt stelele neutronice, pulsarii, nucleele galaxiilor, procesul termonuclear din
stelele active (inclusiv Soarele), toate reacţiile de fisiune (energia purtată de ei reprezintă circa 5 % din întreaga
energie degajată), transformarea protonilor în neutroni şi invers, supernovele, resturile de supernove, unele nove,
stelele binare foarte strînse, protuberanţele şi erupţiile stelare (solare), interacţiunea radiaţiei cosmice cu mediul
interstelar.
► Neutrinii participă în numeroase procese de dezintegrare care fac parte din categoria interacţiunilor slabe ale
particulelor elementare. Ei au un rol strict necesar în procesele de conservare a masei şi energiei şi probabil în
controlul expansiunii Universului (prin masa ascunsă pe care ar putea-o reprezenta).
► În Univers se estimează a exista un proton la 109 neutrini (după fotoni, sînt cele mai numeroase particule din
Univers), respectiv circa 1 000 000 neutrini pe cm3 spaţiu, iar numărul lor se află în lentă dar continuă creştere.
► Neutrinii sosiţi din cuprinsul Universului pătrund continuu în corpul nostru. Astfel, de la Soare (generează circa 2
x 1026 neutrini electronici pe secundă) sîntem penetraţi zi şi noapte (Terra nu-i poate ecrana) de circa 65 de miliarde de
neutrini pe secundă şi cm2 (0,086 W), iar din restul Universului ne mai străbat corpurile alţi 1010 neutrini.
În timpul constituirii supernovei SN 1987, aflată la 170 000 ani-lumină depărtare de noi, am fost penetraţi de un
contingent suplimentar de 400 de miliarde de neutrini pe secundă şi cm2.
► Consecinţele penetrării neutrinilor în corpurile noastre ne sînt necunoscute, ele neproducînd efecte sesizabile în
absenţa unor coliziuni numeroase cu atomii ce ne alcătuiesc.
Cei circa 3 x 1015 neutrini prezenţi în fiecare secundă în volumul corpului nostru vehiculează o energie de circa 0,4
kwh, dar cum aproape nici unul dintre neutrini nu este absorbit, noi (credem că) nu sîntem afectaţi de energia lor.
S-ar putea ca celule specializate din creier sau chiar fiecare celulă să utilizeze, de o manieră necunoscută nouă,
energie/informaţie de la neutrini. Neutrinii ar putea contribui la unele energii „misterioase” din alcătuirea viului, dar
nu avem nici cea mai mică dovadă în acest sens.

13. Tahionul
Fantezia premerge cunoaşterii. x x x

Cînd mă analizez pe mine însumi şi metodele mele de gîndire, ajung la concluzia că darul fanteziei a însemnat mai mult pentru
mine decît talentul de a asimila cunoştinţe pozitive. A.Einstein

Sînt lucruri pe care un om cu mintea sănătoasă nu le poate înţelege. (din însemnările un psihiatru)

► În funcţie de viteza lor, particulele se clasifică în: ● tahioni, particule ipotetice a căror viteză, pentru un observator
din sistemul nostru de coordonate, ar fi mai mare decît cea a luminii;● luxoni, particule care se deplasează cu viteza
luminii şi pot primi diferite valori de energie (dar nu infinită), cum ar fi, s.e., fotonii şi neutrinii;● tardioni, particule
care se deplasează cu viteze mult sub viteza luminii, cum ar fi, s.e., electronii.
► Masa şi energia tahionilor este imaginară, fiind dată de rădăcina pătrată dintr-un număr negativ.
 O particularitate a masei şi energiei tahionilor ar fi că se micşorează dacă viteza particulei creşte, contrar situaţiei de
la particulele normale, iar cînd viteza lor scade spre valoarea vitezei luminii, cîştigă energie (la viteza luminii, ar avea
o energie nelimitată).
► Tahionii: ● se pot deplasa numai cu o viteză supraluminică (este limitată inferior), iar modificarea ei nu ne este
accesibilă; ● dobîndesc această viteză enormă în urma conversiei masei lor; ● sînt generaţi, cel mai probabil,
concomitent cu radiaţia de tip beta; ● se crede că dăinuie etern dar nu cu noi, ci „alături” de noi; ● nouă ni se prezentă
straniu, discontinuu, avînd o apariţie de nicăieri urmată de materializare, apoi o dispariţie totală, după o existenţă de
durată nulă (se apropie îndepărtîndu-se de noi…);● datorită comportamentului lor straniu înlătură posibilitatea
ordonării în timp, de o manieră clasică, a evenimentelor în care se implică.
► Existenţa tahionilor este susţinută de Teoria relativităţii speciale şi evidenţiată, se pare, în procesul de radiaţie
Cerenkov în vid.

14. Interacţiuni fundamentale

Nimeni nu poate fi singur, nimeni nu poate fi „dezlegat” … M. C. Paulişan

Fiecare dintre noi a învăţat gloria independenţei. Acum să înveţe fiecare gloria interdependenţei. F. D. Roosevelt

A înţelege înseamnă a unifica. x x x

► Interacţiunile sau forţele fundamentale sînt agenţi de schimb cu exprimare coezivă, susţinătoare ale mişcării şi
interrelaţiei ordonatoare dintre micro- şi macroconglomeratele de energie (particule, atomi, molecule, aştri) din
Univers.
Se foloseşte mai frecvent expresia interacţiune fundamentală şi nu forţă fundamentală, deoarece în domeniul
subatomic nu există forţe, ci doar interacţiuni între particule, interacţiuni mediate de cîmp, adică de particule de
schimb. Spre exemplu, forţa electromagnetică este efectul cumulat la nivel macroscopic al schimbului de fotoni.
Interacţiunile sînt o expresie a cauzalităţii şi semnifică acţiunea reciprocă, mişcarea din Univers, iar rezultatul ei
este continua transformare a Universului.
La fiecare ordin de mărime, domină interacţiuni de o anumită natură.
► În funcţie de nivelul de structurare al materiei, în Univers se manifestă cel puţin următoarele interacţiuni: slabă,
tare (cu subramura supertare), electromagnetică şi gravitaţională (cu subramura supergravitaţie).
Uneori, comunicarea în cadrul sistemelor vii este interpretată ca o interacţiune fundamentală particulară.
Această separare a interacţiunilor din natură nu există în realitate, ea aparţine omului şi rezultă din modul de studiu
şi înţelegere a Universului.
► Interacţiunile se exercită printr-o continuă creaţie şi distrugere a unor particule de legătură, ale căror mase
determină raza de acţiune a procesului. Aceste particule de legătură sînt proprietăţi ale particulelor între care se
realizează interacţia.
Potrivit Teoriei relativităţii, nu există interacţiune instantanee la distanţă, acestea desfăşurîndu-se din aproape în
aproape cu viteză finită (viteza luminii în vid).
► Interacţiunile asamblează (formează structuri materiale de stabilitate oarecare), coordonează, ordonează
configuraţiile, modifică şi mişcă structurile din întreg cuprinsul Universului.
Interacţiunile pot fi considerate şi un mod de „comunicare” voluntar şi involuntar.
► Intensitatea efectorie a unui cîmp de interacţiune depinde invers proporţional de pătratul masei particulei ce-i
corespunde şi de temperatură.
► O dată cu creşterea temperaturii mediului (deci cu creşterea energiei cinetice a particulelor, respectiv a energiei
interacţiei) interacţiunea tare diminuă, iar interacţiunea electromagnetică şi interacţiunea slabă devin mai tari. Astfel, la
o energie de 102 GeV şi o temperatură de 1015 Co interacţiunea slabă şi interacţiunea electromagnetică se unifică; la o
energie de circa 1014 GeV şi o temperatură de aproximativ 1028 Co lor se adaugă interacţiunea tare (la energia de
aproximativ 1015 GeV, constantele de cuplaj devin egale), iar la energia de 1019 GeV şi temperatura de 1031 Co se
raliază şi interacţiunea gravitaţională, realizîndu-se astfel o singură interacţiune (desigur, materia se prezintă altfel cu
fiecare creştere a temperaturii).
O asemenea manifestare unitară a interacţiunilor din Univers a fost posibilă doar în primele momente de existenţă
ale Universului.
► Caracteristicile particulelor mijlocitoare ale interacţiunii: ● nu se supun principiului de excluziune;● cu cît au o
masă mai mare, cu atît pot fi schimbate pe o distanţă mai scurtă (vezi diferenţa între interacţiunea tare şi cea
gravitaţională);● cele cu domeniu lung de acţiune nu au masă proprie;● nu pot fi detectate de un detector de particule
(aflăm de existenţa lor deoarece au efecte măsurabile);● în anumite condiţii pot exista şi ca particule reale, situaţie în
care ne apar sub formă de „unde”, cum sînt undele luminoase sau undele gamma;● după emisie pot fi imediat resorbite
sau „pierdute”.
► Interacţiunea slabă: ● se exercită repulsiv între toate particulele din atom, mai puţin asupra particulelor purtătoare
de interacţiune; ● acţionează în procesul de transformare a protonului în neutron şi viceversa (acţionînd asupra
quarcilor din cele două particule), în procesul de dezintegrare beta şi de dezintegrare a particulelor elementare
nestabile, motiv pentru care se mai numeşte şi interacţiune de dezintegrare; ● este responsabilă pentru dezintegrarea
relativ înceată a unor particule, ca neutronul şi miuonul, şi pentru toate reacţiile care au loc cu neutrini (deci este
principala coordonatoare în sinteza elementelor chimice); ● faţă de interacţiunea gravitaţională, interacţiunea slabă
este mai puternică de 1026 ori, faţă de interacţiunea tare este mai slabă de 1012 ori, iar faţă de cea electromagnetică este
mai slabă de 1010 ori; ● raza ei de acţiune este de 3 x 10-16 cm, adică circa o miime din diametrul unui proton; ●
operează numai la distanţe subnucleare, deoarece purtătorii interacţiunii slabe sînt particule foarte grele şi implicit au o
viaţă foarte scurtă; ● are timpul cel mai lung de desfăşurare dintre toate tipurile de interacţiuni: 10-8 - 10-9 secunde.
► În cazul interacţiunii slabe, constanta de interacţiune are valoarea de 3 x 10-12 (fracţiune din valoarea sarcinii
electronului, ea determinînd în vid mărimea forţei ce acţionează între corpurile încărcate electric).
► Interacţiunea slabă este mijlocită de particula (cuanta de cîmp) numită weakon, ce face parte din categoria
bosonilor.
► Caracteristicile weakonului: ● masa de repaus între 43 şi 94 GeV (deci este de circa 100 de ori mai greu decît
protonul: 0,939 GeV);● durată de viaţă foarte scurtă;● poate avea încărcătură electrică pozitivă, negativă sau neutră;●
se cuplează asimetric, fiind cu spinul (1) numai spre stînga;● este compus alternativ dintr-o pereche quarc-antiquarc,
cînd are încărcătură electrică pozitivă, dintr-un quarc-antiquarc şi electron-neutrin, dacă încărcătura este negativă, iar
cînd este neutru dintr-un quarc-antiquarc, electron-antielectron şi neutrin-antineutrin;● în funcţie de împrejurări îşi
poate schimba masa de repaus cu mai multe ordine de mărime.
► Dacă la energii mici distanţele obişnuite dintre particule sînt cu mult mai mari decît raza interacţiunilor slabe, a
căror intensitate din această cauză este foarte mică, la energii mari (1032 - 1027 Co) particulele se vor apropia atît de
mult încît cele două interacţiuni devin egale, se unesc şi formează o singură interacţiune, numită electroslabă.
► „Straneitatea” interacţiunii slabe constă în faptul că pentru ea, validitatea Principiului cauzalităţii universale este
îndoielnic (sau inaplicabil).
► Interacţiunea tare, numită şi forţă tare sau forţă nucleară, determină stabilitatea şi coeziunea nucleului atomului şi
modul de aranjare al nucleonilor în nucleu. Ea nu este o forţă centrală, depinzînd de orientarea reciprocă a spinilor
particulelor ce interacţionează faţă de raza vectoare care leagă particulele respective.
Interacţiunea tare rezidă din proprietăţile particulelor şi caracteristicile ambientului, şi se manifestă între protoni,
între neutroni şi între neutroni şi protoni.
► Interacţiunea tare dintre doi neutroni, doi protoni sau un proton şi un neutron este de aceeaşi mărime, adică nu
depinde de sarcina particulelor care interacţionează. Dar, interacţiunea tare depinde de distanţa dintre nucleoni şi de
spin (un sistem legat proton-neutron nu se poate forma decît atunci cînd spinii celor două particule sînt îndreptaţi în
aceeaşi direcţie).
Interacţiunea tare se exercită numai între particulele apropiate (vecine).
► Intensitatea interacţiunii tari; ● se situează între 6 MeV şi 9 MeV; ● este de 5,9 x 1038 de ori mai intensă decît
interacţiunea gravitaţională (deci este mai intensă decît interacţiunea ce leagă galaxiile !), de 100 -1 000 de ori mai
intensă decît cea electromagnetică şi de 1011-1012 ori mai intensă decît interacţiunea slabă; ● depinde de numărul
nucleonilor din nucleu, de paritate, de distanţa dintre nucleoni şi de temperatură.
► Materia nu se prăbuşeşte în sine sub acţiunea interacţiunii tari deoarece, potrivit Principiul de excluziune, două
particule similare nu pot exista în aceeaşi stare, adică ele nu pot avea aceeaşi poziţie şi aceeaşi viteză în limitele
Principiului de incertitudine.
► Interacţiunea tare: are o rază mică de acţiune de 2 - 3 x 10-13 cm de la centrul nucleului dar în limitele lui, peste
care acţiunea scade brusc la zero; ● are un timp de desfăşurare (adică emisia şi absorbţia unei particule de legătură)
foarte scurt: între 10-20 şi 10-23 secunde (într-o asemenea durată, lumina parcurge nu mai mult decît o distanţă egală cu
diametrul nucleului atomului !). Durata procesului nici nu ar putea fi mai mare, potrivit Principiului de nedeterminare,
de 4,7 x 10-24 secunde, durata energiei de repaus a particulei de legătură.
► Interacţiunea tare are un caracter ambivalent, atractiv şi repulsiv: ● cînd distanţa dintre doi protoni descreşte,
începînd de la infinit, interacţia dintre ei constă iniţial dintr-o respingere coulombiană, apoi dintr-o atracţie ce
corespunde unei valori a depărtării sub 1,2 x 10-15 m;● cînd depărtarea atinge 0,6 x 10-15 m, respingerea redevine foarte
intensă.
► Constanta de interacţie pentru interacţiunea tare este 10-15 şi o energie de 1014 GeV.
► Purtătorii interacţiunii tari sînt particulele numite mezoni.
Mezonul are următoarele particularităţi:● stabileşte legătura coezivă între particulele din nucleu, indiferent de
sarcina lor;● rămîne liber un timp extrem de scurt (între 10-6 şi 10-16 s), încît nu poate fi detectat în mod direct
(mezonul este particula cu cea mai scurtă durată de viaţă); este propria sa antiparticulă;● are masa de 139,57 MeV,
adică de 273,2 ori mai mare decît masa unui electron şi de circa 1/7 din masa unui proton sau a unui neutron;● în afara
nucleului se dezintegrează, în circa 10 secunde, într-un miuon şi un neutrin;● nu are spin;● este alcătuit dintr-un quarc
şi un antiquarc;● poate fi de trei tipuri: mezon pi pozitiv (273,2 mase electronice, 139,57 MeV şi o durată de viaţă de
2,602 x 10-8 s), mezon pi negativ (273,2 mase electronice, 139,57 MeV şi o durată de viaţă de 2,602 x 10-8 s) şi mezon
pi neutru (264,2 mase electronice, 139,97 MeV şi o durată de viaţă de 1,8 x 10-16 secunde).
► Interacţiunea tare se realizează astfel: În nucleu, protonul şi neutronul nu se găsesc separaţi într-un spaţiu gol, ci
sînt uniţi printr-un cîmp energetic întreţinut chiar de ei. Astfel, continuu, protonul şi neutronul emit şi absorb cuante de
energie, numite mezoni pi pozitiv şi mezoni pi negativ, care întreţin strîns legătura dintre ei. Protonul este permanent
înconjurat de un „nor” de mezoni pi pozitivi şi neutri, iar neutronul de un nor de mezoni pi negativi şi neutri. Protonul,
eliberînd un mezon pi pozitiv, se transformă în neutron, iar neutronul absorbind mezonul pi pozitiv se transformă într-
un proton, apoi procesul decurge în sens invers.
Procesul este virtual, deoarece sistemul nu are energie suficientă pentru existenţa „reală“ a particulei de schimb.
În timpul fluctuaţiei, mezonul nu poate ajunge la un nucleon situat la o distanţă mai mare decît a unui nucleon,
deoarece ei pot exista numai un interval de timp egal cu cel dat de Principiul de nedeterminare.
Din acest mod de interacţiune reiese că protonii şi neutronii sînt două stări cuantice diferite ale nucleonilor.
Între doi protoni şi între doi neutroni, interacţiunea tare are loc doar prin schimbul unor mezoni pi neutri electric.
► Natura interacţiunii tari este dificil de definit, deoarece:● nu este de natură electrică (interacţiunea tare este
independentă de sarcina electrică) sau de natură magnetică;● nu este de natură gravitaţională, altfel ar însemna ca
interacţiunea proton-neutron să fie de 1038 ori mai mică decît este în realitate;● prezintă proprietatea de saturare (un
nucleon interacţionînd doar cu un număr limitat de nucleoni; în caz contrar fiecare nucleon ar interacţiona cu toţi
ceilalţi nucleoni, iar energia de legătură ar fi proporţională cu numărul de nucleoni);● nu este forţă centrală;● se
manifestă exclusiv sub formă atractivă.
► Interacţiunea supertare: ● asigură coeziunea între quarcii componenţi ai protonilor şi neutronilor;● este de aceeaşi
natură cu interacţiunea tare;● vehiculează particula purtătoare de interacţiune numită gluon;● are intensitatea de circa
un milion de ori mai mare decît cea a interacţiunii tari, dintre proton şi neutron;● are o intensitate cu atît mai mică cu
cît distanţa dintre quarci este mai mică (cînd distanţa dintre ei creşte, şi intensitatea interacţiunii supertari creşte
proporţional, quarcii neputînd fi separaţi).
► Interacţiunea electromagnetică are menirea de a reţine electronii pe orbite în jurul nucleului atomului. Acest tip de
interacţiune domină raporturile interatomice şi intermoleculare, deci susţine formarea atomilor, moleculelor, a
corpurilor gazoase, lichide, solide şi a structurilor biologice (evident şi a acţiunii acestora asupra mediului).
Această interacţiune este denumită electrică şi magnetică, deoarece între electron şi proton, pe lîngă forţa de
atracţie electrostatică, mai acţionează şi o forţă magnetică, mai slabă şi dependentă de orientarea reciprocă a
momentelor magnetice ale electronului şi nucleului.
Interacţiunea electromagnetică se exercită între toate particulele care posedă sarcină electrică, iar efectul ei poate fi
de atracţie (cazul electron-proton) sau respingere (electron-electron).
► Interacţiunea electromagnetică: are o intensitate situată între 1,5 eV şi 13,61 eV; ● este mai slabă comparativ cu
interacţiunea tare de 100–1 000 de ori, faţă de interacţiunea slabă este mai puternică de circa 1010 ori, iar faţă de
interacţiunea gravitaţională este mai puternică de 1036 ori; ● are o rază de acţiune nelimitată, deoarece masa particulei
de legătură este nulă şi deci are un timp de viaţă extrem de lung (implicit şi un parcurs extrem de lung). O consecinţă a
acestei însuşiri este că interacţiunea electromagnetică este resimţită şi la nivel macroscopic; ● are o durată de acţiune
situată între 10-19 şi 10-21 secunde, iar viteza de desfăşurare este egală cu viteza luminii.
► Constanta de interacţie electromagnetică are valoarea de 1/137 sau mai exact: (7,29735 + 0,00003) x 10-3.
► Purtătorii interacţiunii electromagnetice sînt cuantele cîmpului electromagnetic şi poartă numele de fotoni.
În funcţie de frecvenţa şi energia lor, fotonii au denumiri specifice.
► Desfăşurarea interacţiunii electromagnetice: Şi în cazul interacţiunii electromagnetice între particule, electroni
sau electroni şi protoni, nu are loc o atingere directă, ci una mediată de o a treia particulă, numită particulă de schimb
sau foton.
Între electronii din alcătuirea atomului, schimbul de fotoni (virtuali) este cu efect repulsiv (ceea ce explică, în parte,
de ce ei nu pot fi situaţi alăturat pe orbită), iar între protoni şi electroni, care sînt cu sarcini opuse, au efect atractiv.
În cadrul interacţiei electromagnetice din interiorul atomului, fotonul există doar virtual (electronul este în
permanenţă înconjurat de un nor de fotoni virtuali pe care îi emite şi resoarbe – vezi Capitolul „Vidul cuantic“ –, iar în
anumite circumstanţe poate emite şi fotoni reali, cum ar cei de lumină), adică apare şi dispare foarte rapid, într-un
interval de timp mai mic decît perioada de nedeterminare a energiei electronului (vezi Capitolul „Principiul de
incertitudine“). În acest scurt interval de existenţă, fotonii virtuali pot fi schimbaţi cu un alt electron.
Interacţiunea electron-electron se desfăşoară astfel: Cînd doi electroni se apropie „prea mult”, fotonul emis de unul
dintre electroni este recepţionat de celălalt electron, apoi el este reemis şi recepţionat de primul electron. Prin acest
proces de emisie şi recepţie de fotoni, cei doi electroni îşi modifică viteza şi orientarea, căpătînd o nouă direcţie şi
înclinare, ceea ce determină o îndepărtare relativ echidistantă a celor doi electroni pe orbită. Desigur în interacţiune nu
intervine numai un foton, ci o multitudine, ceea ce determină ca traiectoriile electronului să fie o curbă.
Cu cît electronii sînt mai apropiaţi pe orbită, cu atît numărul de fotoni virtuali interschimbaţi va fi mai mare şi cu
atît interacţiunea este mai intensă, iar traiectoriile electronilor nu vor fi frînte, ci curbe.
În cazul interacţiunii electron-proton, procesul este aproximativ asemănător.
 La distanţă, interacţiunea electromagnetică se desfăşoară astfel: Cînd electronul este excitat el emite în spaţiu un
foton real, cu o lungime de undă specifică, fenomen ce are loc, spre exemplu, în radioemiţător. Aceşti fotoni sînt
recepţionaţi de electronii din radioreceptor, evident dacă au o lungime de undă radio.
► Intensitatea interacţiunii electromagnetice depinde: ● de distanţă (intensitatea acţiunii variază invers
proporţional cu pătratul distanţei – de ce variază cu această valoare, ne este necunoscut);● de valorile sarcinilor
particulelor participante la proces (dacă valorile se dublează, interacţiunea va fi de patru ori mai intensă);● de numărul
fotonilor schimbaţi (cu cît numărul lor este mai mare, interacţiunea este mai intensă).
► Fotonul: are o masă de repasu nulă, iar cea de mişcare diferă în funcţie de frecvenţă, respectiv de nivelul pe care se
situează electronul emitor în atom (spre exemplu, masa fotonului „ultraviolet“ este de 1,104 x 10-32 g). Masa de repaus
este nulă, deoarece el se deplasează cu viteza maximă admisă în Univers faţă de orice referenţial inerţial, deci nu are
un referenţial propriu şi astfel noţiunea de masă de repaus în cazul lui nu are sens. Masa de mişcare a fotonului se
deduce din înmulţirea constantei Planck cu frecvenţa şi împărţind la pătratul vitezei luminii; ● este o entitate reală în
pofida faptului că nu are masă şi nici sarcină, deoarece fiecare vehiculează energie şi impuls, bine definite, şi au o
anumită rotaţie în jurul direcţiei de mişcare; ● este o unitate indestructibilă undă-corpuscul; ● ca undă se
caracterizează prin frecvenţă, iar ca particulă prin cuanta de energie pe care o vehiculează; ● indiferent de energie, deci
de frecvenţă, se deplasează numai cu viteza luminii fără a mai avea nevoie de altă acţiune asupra lui, atît în interiorul
atomului cît şi în afara lui; ● poate trece fără valori intermediare de la viteza zero la 299 792 km/s, deoarece el nu
porneşte niciodată din repaus, el preluînd energia cinetică de la particula care-l generează; ● liber, are o viteză
neafectată de viteza sursei care l-a emis; ● nu are sarcină electrică (fiind purtătorul energiei electromagnetice) şi din
acest motiv nu există forţă care ar putea să-l fixeze şi nici nu interacţionează între ei; ● cînd se deplasează liber în
spaţiu nu este concentrat într-un punct (nu este precis localizat). Cînd colizionează cu un electron dintr-un atom, el se
poate concentra brusc numai pentru a înceta să mai fie foton în momentul următor; ● are un impuls finit, avînd masa
de repaus nulă, iar ea se deduce împărţind constanta lui Planck la lungimea de undă sau înmulţind constanta lui Planck
cu frecvenţa şi împărţind la viteza luminii; ● are o durată de viaţă nelimitată, cîtă vreme nu este angajat în procese de
coliziune în cadrul cărora ar putea fi anihilat. Limita inferioară pentru viaţa medie a fotonului se consideră a fi de 2 x
1021 ani; ● nu poate fi fragmentat (din el nu se pot obţine fotoni mai mici); ● nu are o formă geometrică, el fiind
concomitent undă şi corpuscul; ● reacţionează în mod egal cu particulele încărcate, de materie şi antimaterie; ● nu are
spin din cauza faptului că se deplasează cu viteza luminii, deci nu se supune Principiului de excluziune.
Corespondentul ondulatoriu al noţiunii de spin al fotonului este numit polarizare.
► Caracteristicile energetice ale fotonului radiat:● în descriere cuantică, energia fotonului este egală cu frecvenţa
(viteza luminii împărţită la lungimea de undă) înmulţită cu constanta Planck, iar în descrierea Teoriei relativităţii are
energia egală cu masa înmulţită cu viteza luminii în vid;● fiecare foton transportă o energie egală cu o cuantă (această
valoare infimă explică de ce fotonii par să se contopească în curenţi continui de radiaţie – fotonii din lumina Soarelui
au energii de ordinul unui eV);● energia medie a fotonilor este proporţională cu temperatura;● energia caracteristică
fotonilor individuali aflaţi în afara edificiului atomului este egală cu temperatura radiaţiei înmulţită cu constanta lui
Boltzman (0,00008617 eV/Ko). Spre exemplu, la 4 000o C fotonii au 0,34 eV.
O lampă galbenă (560 nm) de 100 W, emite în 1,0 secunde 2,7 x 1020 fotoni.
Undele electromagnetice exercită o presiune asupra suprafeţei corpurilor pe care cad (lumina exercită o presiune
uşor sesizabilă atît în laborator, cît şi în spaţiul extraterestru – vezi orientarea cozii cometelor).
► Fotonii au frecvenţă, deoarece interacţiunea electromagnetică este o realitate discontinuă, la fel ca şi celelalte
interacţiuni, iar ei sînt „pachete“ (corpusculi) dar şi unde de energie.
Dacă fotonilor li se adaugă energie le creşte frecvenţa, nu şi masa.
► Numărul fotonilor: ● diferiţi este imens; numai pentru cei de lumină sînt sute de mii de variante (lungimi de
undă diferite); ● dintr-un volum dat depinde de temperatură şi este proporţional cu cubul acesteia (aceasta este regula
radiaţiei corpului negru); ● din undele electromagnetice poate fi oricît de mare, deoarece fotonul este o particulă
considerată cu spin întreg şi în consecinţă nu se supune Principiului de excluziune a lui Pauli.
► Există o proporţionalitate între frecvenţa şi energia transportată de foton, iar deoarece masa de repaus a fotonului
este nulă el poate avea minima energie a unei cuante.
Energia fotonului este egală cu frecvenţa înmulţită cu constanta de acţiune a lui Planck.
► Fotonul de energie mare poate fi descompus într-un electron şi un antielectron (avînd echivalentul energiei
fotonului), fără ca aceste particule să fie părţile lui alcătuitoare.
► Fotonul nu poate să transforme o particulă într-o altă particulă, dar poate să genereze particule, atît din el însuşi cît
şi în urma coliziunii cu alt foton. Pentru ca doi fotoni în coliziune frontală să genereze două particule materiale,
energia fiecărui foton trebuie să fie cel puţin egală cu energia de repaus (masa înmulţită cu pătratul vitezei luminii în
vid), a fiecărei particule. Dacă energia fiecărui foton este mai mare decît masa de repaus, surplusul de energie va
imprima particulei materiale o viteză superioară. În situaţia în care cei doi fotoni au o energie inferioară masei
înmulţite cu pătratul vitezei luminii, atunci nu poate fi obţinută nici măcar masa de repaus a particulelor dorit
descendente.
► Reacţia fotonilor liberi la impactul cu substanţa: ● dacă nu dispun de energie suficientă, fotonii incidenţi sînt
reflectaţi;● fotonii pot fi absorbiţi (opriţi), ei determinînd prin cedare de energie accelerarea mişcării şi deplasarea pe
orbite superioare a electronilor exteriori din atomii cu care intră în coliziune;● dacă fotonii dispun de energie
suficientă (superioară energiei de legătură a electronului), pot smulge electroni din structura atomilor, ceea ce
provoacă ionizarea aglomerării de elemente materiale interceptate;● cînd fotonii posedă un nivel ridicat de energie, ei
pot penetra aglomerarea de elemente materiale situate pe direcţia lor de propagare, numai cu o diminuare oarecare a
energiei lor (în acest caz ei generează perechi de ioni prin trei modalităţi, în funcţie de energia fotonului şi de masa
atomică a substanţei traversate: efectul fotoelectric, efectul Compton şi materializarea sau generarea de perechi).
► Surse de fotoni liberi: ● tranziţiile între nivelele energetice ale nucleelor atomilor şi moleculelor;● dezintegrarea
particulelor elementare;● anihilarea particulelor şi antiparticulelor;● atingerea vitezei luminii de către particulele
încărcate;● mişcarea particulelor încărcate în medii lichide cu viteze mai mari decît viteza de propagare a luminii în
aceste medii;● frînarea electronului în apropierea unui nucleu;● interacţiile nucleare.
► În Universul actual există între 108 şi 1010 fotoni (rezultaţi, în majoritatea lor, din procesele de la începutul
Universului, mai exact a anihilării materiei cu antimateria) pentru fiecare particulă nucleară, respectiv circa 400
fotoni/cm3.
► Gravitaţia este una din interacţiunile fundamentale ale Universului, care, deşi este cea mai slabă, controlează
dinamica la scară mare a Universului prin generarea atracţiei reciproce a tuturor corpurilor.
► Gravitaţia reprezintă o formă de manifestare a materiei, diferită de substanţă.
Natura gravitaţiei, esenţa ei fizică, nu a fost pe deplin elucidată. Nu este exclus ca ea să fie generată (şi) de altceva
mai profund decît de masă şi spaţiu-timp (în opinia lui A.Saharov, gravitaţia este un fenomen cuantic provenit din vid).
La scara Universului, gravitaţia este explicată satisfăcător numai de Teoria relativităţii.
► Rolul gravitaţiei este de susţinere sau menţinere a unităţii materiei pe coordonatele spaţiu-timpului, susţinere a
desfăşurării unor constante universale şi de susţinere a evoluţiei unor forme superioare de organizare ale materiei.
► Gravitaţia determină: ● coeziunea Universului material;● aglomerarea materiei în forme diverse;● căderea
corpurilor spre centrul celei de masă superioară;● păstrarea poziţiilor relative ale corpurilor din Univers, unele faţă de
altele;● metrica continuului spaţiu-timp (curbarea spaţiu-timp).
► Gravitaţia atrage corpurile între ele, deoarece: între ele se desfăşoară o interacţie cu acest efect, masa şi energia
au valori pozitive în Universul actual, iar spaţiu-timpul are curbura pozitivă.
► Pentru ca un volum de materie să formeze un sistem legat gravitaţional este necesar ca energia sa potenţială, de
natură gravitaţională, să depăşească energia sa internă.
► Potrivit Teoriei cuantice a gravitaţiei, rezultată din unirea prevederilor Mecanicii cuantice şi cele ale Teoriei
relativităţii generalizate: ● la scara unor distanţe de ordinul lungimii Planck (10-35m), aşa numitele „fluctuaţii cuantice”
(rezultate din Principiul de incertitudine), ce sînt caracteristice metricii spaţiu-timp, ar fi atît de mari, încît ideea
obişnuită de spaţiu-timp neted şi continuu încetează să mai fie valabilă;● masa este „sursa” unică de gravitaţie;●
gravitaţia este asimetrică temporal;● gravitonul reprezintă cea mai scăzută valoare a curburii;● ar fi posibil ca în
condiţii particulare (spre exemplu, în interiorul Găurii negre) gravitaţia să se „metamorfozeze”;● mărimea cuantică
gravitaţională caracteristică pentru masă este masa Planck (10-5 g);● spaţiu-timpul este cuantificat.
► Orice particulă este supusă interacţiunii gravitaţionale, corespunzător cu masa sau energia sa.
► Gravitaţia se implică sesizabil numai în absenţa celorlalte interacţiuni fundamentale, deci numai între corpurile
mari, neutre electric, separate de distanţe mari în comparaţie cu distanţele atomice. Dar este indubitabil faptul că
fiecare atom exercită o mică atracţie gravitaţională asupra atomului vecin, ceea ce contribuie la diminuarea tendinţei
atomilor de a se împrăştia haotic.
Punerea în evidenţă a acţiunii gravitaţiei în submicroscopic, necesită realizarea unor concentrări de energie foarte
mari (inaccesibile în momentul actual).
► Între doi protoni, atracţia gravitaţională are intensitatea de 1,9 x 10-36 N, iar cea de respingere electrostatică de 2,3
N.
► În viziunea cuantificată a cîmpului gravitaţional, forţa de atracţie gravitaţională dintre orice corpuri este datorată
schimbului de particule numite gravitoni.
► Gravitonul, particulă ce nu a fost pusă în evidenţă pînă în prezent, s-ar caracteriza prin: ● sarcină electrică nulă;
spin 2;● masă nulă sau cel mult egală cu 10-81 g;● „raza“ de 10-49 cm;● densitatea de 3,91 x 10-65 kg/m3;● energie
(interacţiunea dezvoltată) proporţională cu frecvenţa;● viteză de propagare egală sau foarte apropiată de viteza
luminii;● durată de viaţă infinită;● cuplare cu orice entitate ce transportă masă sau energie; dualitate corpuscul-undă;●
urmează curbura spaţiului distorsionat în jurul fiecărui corp masiv.
Densitatea gravitonilor din cuprinderea Universului ar fi în medie de 108 fotoni/cm3.
► Forma de exprimare a gravitaţiei se află în certă corelare cu modul de evoluţie al Universului la un moment dat,
dar nu şi cu timpul.
► Teoretic, existenţa antigravitaţiei nu poate fi exclusă dar, în Universul observabil, ea nu a putut fi sesizată şi este
puţin probabil să existe cu o manifestare evidentă. În domeniul vitezelor relativiste se pare că apar unele efecte
antigravitaţionale.
► Gravitaţia nu a fost întotdeauna atractivă; în faza de început a Universului efectul ei a fost repulsiv, ceea ce a
determinat fenomenul numit „inflaţie”, după care forţa gravitaţională a devenit exclusiv atractivă.
► Caracteristicile generale ale interacţiunii gravitaţionale: ● acţionează între toate corpurile din Univers, oricît de
îndepărtate ar fi ele;● nu poate fi ecranată sau stopată;● se exercită prin contiguitate, din aproape în aproape, şi
cumulativ prin forma de materie numită cîmp gravitaţional (vezi Capitolul „Materia-cîmp“);● intensitatea ei depinde
de aşezarea reciprocă a corpurilor: dacă aşezarea se schimbă se schimbă şi intensitatea interacţiei gravitaţionale;● nu
depinde de compoziţia chimică, starea fizică sau de diferitele proprietăţi ale corpurilor, ci numai de masele lor;● se
transmite la distanţă prin intermediul cîmpului gravitaţional;● are caracter universal, manifestîndu-se între toate
masele de substanţă (orice particulă simte forţa gravitaţională, proporţional cu masa sau energia sa);● este totdeauna
de atracţie şi este singura forţă care se manifestă în acel fel;● acţionează la distanţă fără intermediul unei legături
materiale între corpuri;● este dependentă de prezenţa altor corpuri sau de proprietăţile spaţiului dintre ele;● nu apare şi
nu dispare, fiind aceeaşi de la apariţia Universului (aceasta, deoarece însoţeşte permanent materia);● cîmpul
gravitaţional (şi numai el) are capacitatea de a pătrunde în interiorul oricărui corp şi de a acţiona asupra tuturor părţilor
lui;● efectele sale se cumulează şi astfel, pentru un număr suficient de mare de particule, forţa gravitaţională poate
domina toate celelalte forţe (din această cauză, gravitaţia domină evoluţia Universului);● efectul gravitaţional al unei
mase tinde spre zero pentru punctele de la infinit;● deformează spaţiu-timpul;● este mai slabă de 5,9 x 1038 ori decît
interacţiunea tare, de 1036 ori mai anemică decît interacţiunea electromagnetică şi de 1026 ori decît interacţiunea
slabă;● la scara Universului este proporţională cu masa conţinută de acesta; ● se desfăşoară constant, cu viteza luminii
(estimarea este doar teoretică, practic ea neputînd fi verificată); ● este universală (nu există în Univers nici un fel de
materie cu sarcină gravitaţională nulă); ● nu poate fi produsă artificial, doar poate fi mimată în condiţiile în care
observatorul suferă o mişcare uniform accelerată.
Dacă interacţiunea gravitaţională este sau nu afectată de efectele incertitudinii cuantice, rămîne de aflat.
► Ce relaţie se află între interacţiunea gravitaţională şi celelalte interacţiuni, nu ştim; probabil sînt de aceeaşi natură.
► Potrivit Legii atracţiei universale stabilite de I. Newton, forţa de atracţie dintre două corpuri este direct
proporţională cu produsul maselor lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele.
Această lege pare a fi valabilă peste tot în Univers.
De ce urmează cîmpul gravitaţional legea inversului pătratului, este o necunoscută.
► Potrivit Teoriei relativităţii generalizate:
- Legea atracţiei universale este valabilă cu următoarele amendamente: atunci cînd corpurile care se atrag au
viteze apropiate de viteza luminii, masa corpurilor creşte (conform formulei: energia este egală cu masa
înmulţită cu pătratul vitezei luminii); rezultatul trebuie împărţit cu o cantitate egală cu rădăcina pătrată din
diferenţa: unu minus raportul dintre raza gravitaţională şi raza geometrică a obiectului.
- Gravitaţia este echivalentă cu acceleraţia (deci, nu este o forţă) şi o consecinţă a faptului că spaţiu-timpul nu
este plan, ci curbat de distribuţia masei şi energiei în el. Deci, gravitaţia este o proprietate geometrică a
Universului spaţio-temporal, iar intensitatea ei este în funcţie de coordonatele spaţio-temporale (nu este legată
de masă sau de vreo altă constantă). Astfel, orbita Terrei este o linie „dreaptă” într-un spaţiu-timp deformat de
Soare (desigur, amplitudinea deformării parcursului Terrei se află în corelaţie cu masele celor două corpuri şi
cu distanţa dintre ele – vezi pentru comparare cazul planetei Mercur, mult mai apropiată de Soare şi care este
mai amplu afectată de curbura spaţiu-timp din preajma Soarelui).
Tot din Teoria relativităţii rezultă că: ● corpurile nu se atrag unele pe altele, ci urmează liniile geodezice de spaţiu-
timp;● gravitaţia este o „undă” care se propagă local, din aproape în aproape;● gravitaţia afectează structura cauzală a
spaţiu-timpului, determinînd care evenimente pot fi corelate cauzal între ele;● mişcările nu sînt cauzate de forţe, ci de
constrîngeri de ordin geometric;● obiectele aflate în mişcare de rotaţie pot distorsiona cîmpul gravitaţional.
► Consecinţe ale similitudinii între acceleraţie şi gravitaţie, potrivit Teoriei relativităţii: ● planetele nu sînt
determinate să se mişte pe orbite curbe de o forţă numită gravitaţie, ci ele urmează Soarele printr-o traiectorie dreaptă
într-un spaţiu curbat de acesta;● efectele datorate mişcării accelerate şi forţei gravitaţionale sînt similare (astronauţii
aflaţi într-o rachetă accelerată constant şi uniform cu 9,8 m/s nu vor şti dacă se află în zbor sau sînt încă pe Terra,
deoarece simt o „gravitaţie” similară celei terestre);● nu există nici o diferenţă între masa inertă şi masa
gravitaţională;● corpurile, indiferent de greutatea lor, cad cu aceeaşi acceleraţie.
► Corpurile cu mase diferite, aflate în cădere liberă, au viteze egale. Aceasta, deoarece potrivit Mecanicii clasice
diferenţa dintre două corpuri oarecari, de mase diferite, este doar între numărul de particule, iar gravitaţia acţionează
separat asupra fiecăruia dintre ele; deci, masa nu are importanţă (se face abstracţie de frecarea exercitată de atmosferă).
Potrivit Teoriei relativităţii, corpurile care se mişcă exclusiv sub acţiunea cîmpului gravitaţional suferă o acceleraţie
ce nu depinde nici de substanţă, nici de starea lor fizică, ci de insuşirile spaţiu-timpului (în care masa inertă este egală
cu masa grea).
► Principiul echivalenţei acceleraţiei cu gravitaţia nu are o valabilitate absolută. Principiul echivalenţei are doar o
valabilitate locală, adică în domenii finite ale Universului (se impune ca principiul local al echivalenţei să fie
completat cu acceptarea curburii continuului spaţio-temporal). În plus, dacă s-ar putea face măsurători cu precizie
suficientă, s-ar constata că acceleraţia este egală pentru toate particulele (în cădere liberă), iar gravitaţia este inegală;
cu cît mai aproape de masă/sursă, cu atît este mai intensă (cîmpul neuniform al gravitaţiei se reflectă şi prin efectul de
maree).
De remarcat că nu putem vorbi de cîmp de acceleraţie, ci numai de cîmp gravitaţional.
► Sarcina gravifică este stocată în particule şi în cîmp (spaţiu), iar ea este proporţională cu energia, adică cu masa
totală.
Masa unui corp creşte pe măsură ce viteza lui creşte şi astfel va creşte şi sarcina lui gravitaţională.
► Amplitudinea constantei atracţiei universale este 6,67259 x 10 – 11 Nm2 kg –2 (altfel exprimat 6,67259 x 10-8 dyn
cm2 /g2), aceasta fiind forţa de atracţiei gravitaţională reciprocă între două corpuri cu masa de un kilogram fiecare,
distanţate la un metru (pe Terra, fiecare dintre cele două corpuri este atrasă gravitaţional de planetă cu o forţă de 9,8 N,
deci de 1,47 de miliarde de ori mai intens !).
► Nu ştim dacă constanta gravitaţională se modifică cu trecerea timpului. Ar putea fi variabilă dacă ea este
proporţională cu curbura medie a spaţiului sau aproximativ cu vîrsta Universului, caz în care ea s-ar micşora constant.
Dacă constanta gravitaţională se modifică în timp, aceasta ar semnifica şi o modificare continuă a legilor fizicii.
► Un corp se află în imponderabilitate cînd greutatea lui este egală cu zero, ceea ce se obţine în situaţia în care forţa
de inerţie este egală şi neopusă forţei gravitaţionale în mişcare pe o orbită sau în cădere liberă (deci, starea de
imponderabilitate este relativă).
Starea de imponderabilitate nu semnifică anularea cîmpului gravitaţional, acesta rămîne constant, în schimb se
compensează acţiunea lui prin acceleraţia exercitată într-o anume direcţie.
► Pe Terra, efectul de atracţie gravitaţională dintre două corpuri nu poate fi observată datorită valorii extrem de mici
a constantei atracţiei gravitaţionale. O altă cauză, nu mai puţin importantă, o reprezintă efectul de frînare dintre aceste
obiecte şi suportul/mediul lor.
► Energia gravitaţională din Univers ar fi de circa 10 68 J.
► Supergravitaţia. Potrivit unei ipoteze (puţin credibilă) derivate din Teoria relativităţii generalizate, interacţiunea
gravitaţională poate fi unificată cu celelalte interacţiuni, considerînd că toate particulele ar fi doar aspecte diferite ale
unei aceleaşi „superparticule“ numite gravitino (particule fără masă şi cu spin 3/2).
De fapt, potrivit acestei ipoteze, responsabilitatea de a media interacţiunea gravitaţională ar reveni concomitent mai
multor particule (1 graviton; 1 gravitino; 28 de particule cu spin 1; 56 de particule cu spin ½ şi 70 de particule cu spin
zero).
Supergravitaţia permite o deplină unificare a tuturor particulelor materiale şi a tuturor interacţiunilor.
► Biogravitaţia: ● exprimă abilitatea voluntară sau involuntară a organismelor vii de a interacţiona cu materia
organică şi anorganică de o manieră comparabilă cu acţiunea gravitaţiei din Univers;● este o expresie a capacităţii
organismelor vii de a-şi crea un biocîmp energetic (ce ar include şi gravitaţia) şi care ar rezulta din oscilaţia sau rotaţia
în fază a electronilor sau a atomilor moleculelor de apă; ● ar fi implicată în susţinerea unor procese paranormale cum
ar fi, spre exemplu, telekinezia sau deformările induse timpului/ritmului local.
Într-o exprimare metaforică, prin centru gravitaţional uman se denumeşte acea tendinţă de „adunare“ spre sine,
specifică omului, prin care se conturează „eul“ şi tendinţa la „împlinire“.
► Efectele gravitaţiei asupra viului: ● intensitatea gravitaţiei limitează superior mărimea plantelor şi animalelor;●
forma structurilor vii tind spre simetrie, pentru a obţine stabilitate şi/sau echilibru în mişcare;● cele mai mari animale
(balenele în epoca noastră) sînt constrînse să vieţuiască numai în mediu lichid;● desfăşurarea mişcării este strict
limitată (pe coordonate de spaţiu şi viteză);● (pentru structurile vii, gravitaţia se „intensifică” cu ritmul îmbătrînirii…).
► Numărul lui ( Sir Arthur Stanley) Eddington reprezintă raportul dintre forţele electrostatice şi gravitaţionale şi este
egal cu raportul dintre raza Universului şi cea a electronului.
Numărul cosmic al lui Eddington aproximează numărul total al protonilor şi electronilor din Univers.

15. Materia - cîmp

Ce este deasupra este şi dedesubt şi ceea ce este dedesubt este şi deasupra, pentru a săvîrşi miracolul unui singur lucru.
„Tablele Smaragdinice”

Vom cunoaşte totdeauna mai mult. x x x

În afara fizicii se impune ca raţiunea să fie inspectată de bunul simţ. H. Bergson

► În fizică, prin cîmp se denumeşte regiunea spaţială constituită din liniile de forţă care acţionează unele asupra
altora. Intr-o altă formulare, cîmpul este starea spaţiului care are potenţialul de a produce o „forţă“.
Fiecare corp modifică spaţiul din jurul său astfel încît condiţiile înconjurătoare (cîmpul) sînt diferite de acelea care
ar fi existat dacă corpul considerat ar fi lipsit.
► Materia-cîmp este una din cele două forme de manifestare ale materiei: substanţă (formată din atomi) şi materie-
cîmp (formată din unde).
Materia, pe diversele sale trepte de sistematizare, generează cîmpuri specifice. Pentru sistemul fizic acestea sînt:
gravitaţional, electromagnetic şi nuclear.
 Spre deosebire de substanţă, discontinuă şi cu mare concentrare de materie, cîmpul apare continuu, cu o densitate
redusă şi fără a fi perceput direct de simţurile noastre.
Fiecare particulă din Univers generează în jurul ei un cîmp de energie (o perturbare, o condiţionare în jurul ei
resimţită ca o forţă de către o altă particulă) cu caracteristici ce o reprezintă. În acest cîmp, particula emitentă se
prezintă ca o concentrare însemnată de energie într-un spaţiu restrîns şi pe deplin dependentă de timp.
Cîmpul energetic este expresia manifestării ondulatorii a particulelor, a interacţiunii între ele (şi astfel a întregului
Univers) şi a stării de mişcare perpetuă.
Dualismul undă (cîmp)-corpuscul este un fenomen universal, valabil atît în cazul particulelor cu masă de repaus
nulă, cît şi în cazul particulelor cu masă de repaus diferită de zero, cum ar fi electronul, protonul sau neutronul.
Uneori se consideră a exista în Univers doar „cîmpul informaţional”.
► Prin mijlocirea cîmpului are loc interacţiunea între particule, fiecare dintre acestea influenţînd mişcarea celorlalte
particule şi fiind influenţată de acestea.
Maniera de influenţare a cîmpului este în funcţie de sursa generatoare.
► Materia-cîmp are şi un caracter cuantic, ceea ce explică de ce doar Mecanica cuantică îl poate descrie cu
exactitate.
► Cîmpul cuantic este cîmpul care poate lua forma cuantelor sau particulelor.
► Teoria cuantică a cîmpului, cadru teoretic realizat de Teoria relativităţii şi Mecanica cuantică, descrie
probabilităţile de creaţie, deviaţie şi manifestare a tot felul de particule.
Potrivit Teoriei cuantice a cîmpului: ● cîmpul este posibilitatea, în interiorul sistemului, de a susţine relaţii;●
cîmpul cuantic este „unica“ realitate (şi nu substanţa), deci este mai fundamentală decît substanţa;● particulele sînt
condensări-cuante ale cîmpului;● cîmpul cuantic este un mediu continuu, prezent peste tot şi în orice clipă (el nu poate
fi eliminat);● particulele nu pot fi separate de spaţiul care le înconjoară;● cîmpul constituie suportul interacţiilor dintre
particule;● interacţiile dintre particule sînt proprietăţi intrinseci ale particulelor;● cîmpul nu are sens fără materie;●
toate interacţiile dintre particule pot fi reprezentate printr-o diagramă spaţiu-timp;● toate interacţiile sînt schimburi de
particule virtuale;● cîmpul nu depinde de mărimea particulei;● corpurile fizice şi fenomenele sînt manifestări
tranzitorii ale unei entităţi fizice fundamentale subiacente (vezi Capitolul „Vidul cuantic“);● manifestarea şi dispariţia
particulelor în vid sînt forme de mişcare ale cîmpului cuantic;● fiecare tip de particulă ţine de un cîmp diferit;● prin
cîmp se vehiculează energie;● dimensiunea forţei este invers proporţională cu masa particulei schimbate (spre
exemplu, interacţiunea gravitaţională exercitată la infinit este mijlocită de o particulă fără masă, iar interacţiunea slabă,
exercitată pe o distanţă extrem de mică, are o particulă mijlocitoare cu masă foarte mare).
► Caracteristicile cîmpului: ● se propagă sub formă de unde cu intensitate (normal) periodică;● este relativ etern;
●este în esenţă nelocalizat, deoarece se extinde peste regiuni foarte mici sau foarte mari ale spaţiu-timpului;● se
deosebesc între ele prin sursa generatoare, prin lungimea de undă (deci prin frecvenţa lor) şi prin raza de acţiune;● nu
are masă, doar energie;● se poate transforma în masă şi viceversa;● extincţia sa este în funcţie de energia particulei
virtuale ce înconjoară particula, adică de la dimensiunea unei particule pînă la infinit;● intensitatea sa este mărimea
forţei cu care acţionează asupra anumitor obiecte;● nu se cunosc toate tipurile de cîmpuri care există în Univers,
deoarece nu se cunosc toate tipurile de particule care există în Univers.
► O particulă nu poate fi împiedicată să-şi genereze cîmpul, deoarece cîmpul face parte din însăşi fiinţa ei (fiecare
particulă fiind, concomitent, particulă şi undă/cîmp).
Cîmpul particulei, cînd nu este anihilat prin interferenţă distructivă sau amplificat prin interferenţă constructivă de
către un alt cîmp, depinde de sursa generatoare: unele se vor propaga la infinit (cazul cîmpului gravitaţional şi a celui
electromagnetic), iar altele vor „staţiona“ (oscila) în zonă (cazul cîmpului nucleonilor).
► Întregul Univers este un cîmp energetic cu densitate diferită de la un minim, reprezentat de particulele subatomice,
pînă la un maxim, reprezentat de galaxii şi quasari.
De ce cîmpurile (interacţiunile şi radiaţiile) pot ocupa acelaşi spaţiu dar nu şi particulele, rămîne un mister.
► Materia-cîmp nu se află în mişcare; cîmpul este fix dar el oscilează în timp, iar aceste oscilaţii sînt corelate în fază,
creînd aparenţa de mişcare (asemeni undelor pe suprafaţa apei).
Materia-cîmp se aseamănă cu gîndirea, ele fiind nemişcate dar active.
► Teoria cîmpului unificat, a lui A. Einstein, prevede că întreg Universul este un cîmp continuu, indivizibil şi
nefărîmiţabil, iar particulele sînt tipuri de abstracţiuni din cîmpul total, corespunzînd unor regiuni de cîmp foarte intens
(numit singularitate). O dată cu creşterea distanţei faţă de singularitate, cîmpul slăbeşte pînă ce fuzionează
imperceptibil cu cîmpul altor singularităţi.
► Biocîmpul, noţiune cu un statut ambiguu, ar fi: ● fragmentul din cîmpul de forţe (mai ales fizice) ce controlează
organizarea materiei vii;● domeniul spaţial adiacent unei structuri vii, în care aceasta realizează un schimb direct de
informaţie şi energie cu o altă structură vie (sau nevie, în cazuri excepţionale);● rezultatul emisiilor energetice
voluntare şi involuntare ale unui organism viu;● ansamblul sarcinilor electrice ale atomilor (electronul în mişcare
generează un cîmp electromagnetic, iar metabolismul este un proces de oxido-reducere) şi a energiilor de cîmp a
moleculelor (îndeosebi a macromoleculelor proteice) din alcătuirea celulelor organismelor vii, care se extind cu o
intensitate şi pe o distanţă oarecare în preajma acestora;● expresia structurii biologice a moleculei (altfel formulat,
relaţia dintre întreg şi partea cu statut de viu).
► Caracteristicile atribuite biocîmpului:● este amplu distorsionat (cel puţin în cazul celui de natură
electromagnetică), deoarece este generat de structuri cu asimetrie înaltă şi cu variaţii funcţionale ample şi
permanente;● are parametri variabili, conform cu activitatea biofizicochimică a biostructurilor;● rolul său cel mai
important se manifestă în transferul de energie (şi informaţie) între elementele constitutive ale celulei şi în primul rînd
între macromoleculele proteice;● este influenţat favorabil sau nociv (conjunctural) de mediul ambiant apropiat, dar şi
de întreg Universul;● amplitudinea sa este cvasisimetrică cu ritmurile fiziologice şi patologice (în covîrşitoare
proporţie, energia viului este expresia fiziologiei sale);● efectele lui sînt evocate în domeniul electromagnetic,
magnetohidrodinamic, sonic, gravitaţional;● se poate exercita în exterior şi de o manieră necunoscută, evident
neelectromagnetică;● poate fi condensat, dispersat sau dizarmonic (cînd poate lua forma unei boli);● prin tehnici
adecvate poate fi amplificat şi chiar vehiculat;● parametrii săi reflectă armonia organismului cu mediul;● prezintă un
specific particular la fiecare sistem viu;● are o configuraţie spaţială clară, fiind conturat de diferite cîmpuri fizice;● are
mai multe „centre”, între care se disting cele localizate la nivelul creierului şi al plexului solar;● este „polarizat“ (pe
sexe);● cu cît este mai intens, cu atît purtătorul exprimă un „eu” mai acut;● în configuraţie condensată, susţine
inteligenţa.
► În seama unor cîmpuri încă necunoscute se încearcă să se pună şi natura particulelor elementare, viul şi chiar
fondul informaţional al Universului.
► Undele reprezintă propagarea oscilatorie a cîmpurilor de materie, iar ceea ce oscilează reprezintă rădăcina pătrată
a probabilităţii existenţei particulei într-un anumit loc în spaţiu. Difuzarea unei astfel de oscilaţii (unda aferentă)
descrie mişcarea unei particule.
Deci, unda (numită şi undă de probabilitate) nu este purtătoarea particulei, ci doar o altă imagine a ei, a modului de
comportare în mişcare (mod prin care descriem proprietatea ondulatorie, de cîmp, a materiei).
Prin undă are loc un fenomen de propagare din aproape în aproape a unei perturbaţii într-un mediu (în toate
punctele mediului atinse de undă se produce perturbaţia iniţială).
Mişcarea oricărei particule este caracterizată de unda asociată, aceasta definind probabilitatea de localizare a
particulei în spaţiu la un moment dat.
► Dacă fiecare punct material aflat în mişcare are o undă asociată, înseamnă că şi omul are o asemenea undă
asociată, dar ea este extrem de mică avînd o lungime comparabilă cu diametrul nucleului atomului.
► Particula nu se poate identifica cu o undă, particula îşi păstrează caracterul său corpuscular şi doar mişcarea sa are
caracter ondulatoriu. În timp ce aspectul corpuscular este concret, aspectul de undă este abstract (este „asociat” ei).
► Principalele caracteristici ale undei:● are frecvenţă şi lungime de undă;● în procesul de propagare, transportă
întreaga energie înmagazinată a cîmpului;● poate fi mare într-o regiune, mică în altele şi zero în rest;● conţine toate
informaţiile ce se pot obţine referitor la poziţia şi mişcarea particulei pe care o descrie;● unde valoarea funcţiei de
undă este maximă, acolo se situează particula pe care o reprezintă;● este dependentă de timp;● are în fiecare punct, în
fiecare moment, o amplitudine fizică bine definită;● are „încorporat“ corpusculul ce a generat-o şi pe care-l propagă
(corpusculul este omniprezent pe toată lungimea undei, în stare potenţială);● este adimensională;● poate să interfereze
cu ea însăşi (vezi cazul evident al undei electromagnetice);● se propagă în spaţiu şi timp;● transportă impuls (în cazul
undei luminoase);● în procesul de propagare într-un mediu, unda interacţionează cu materia şi se reflectă, se refractă,
interferează, se difractă, se polarizează, sau este abătută (cu o evidenţă clară în cazul undei electromagnetice);● se
împrăştie (difractă) cînd trece prin orificii mici; ● în mecanica cuantică, înlocuieşte conceptul clasic de traiectorie; ●
nu poate fi concepută static, imobilă (undele „staţionare“ sînt efectul suprapunerii a două unde care se întîlnesc); ● sînt
independente unele de altele; ● în funcţie de tipul sursei, se poate propaga cu viteze ce pot egala viteza luminii.
► Frecvenţa undei (se notează cu litera grecească ν - nű) exprimă inversul perioadei, respectiv numărul de unde ce
trec într-o secundă printr-un punct dat.
Frecvenţa undei este proporţională cu energia particulei; dacă unda are frecvenţă mare înseamnă că particula pe
care o descrie are energie cinetică mare. Spre exemplu, undelor electromagnetice ale radiaţiei ultraviolete, ce are fotoni
cu impuls mare, le corespunde o frecvenţă mare şi o lungime de undă mică, în timp ce luminii roşii, ce are fotoni de
energie joasă, îi corespunde o frecvenţă mică şi lungimi de undă mari.
Frecvenţa undelor depinde şi de dimensiunile oscilatorului (undele cu frecvenţa luminii pretind un oscilator ce
trebuie să aibă dimensiuni atomice).
► Lungimea de undă: ● (se notează cu litera grecească λ - lambda) a unui tip de unde este intervalul spaţial dintre
două unde consecutive în direcţia de propagare a undei, în care oscilaţiile au aceeaşi fază. Deci, ea reprezintă distanţa
cu care o undă se deplasează într-un ciclu; ● este caracteristică pentru fiecare particulă (este asociată cu aspectul său
cuantic de undă), iar ea ne informează asupra impulsului particulei; ● nu are o amplitudine constantă, ea diminuînd
constant; ● minim posibilă este de 1,6 x 10-33 cm (constanta Planck ); sub această dimensiune cîmpul gravitaţional nu
ar mai putea fi definit, mişcarea devenind irelevantă; ● maxim posibilă este de circa un miliard de kilometri şi ea ar
corespunde undelor gravitaţionale; ● este egală cu produsul dintre viteza de propagare şi frecvenţă (Hz). Cu cît este
mai mare energia/masa particulei (deci şi viteza ei), cu atît este mai mică lungimea de undă corespunzătoare. Din
această cauză, numai pentru obiectele cu masă extrem de mică, cum sînt particulele subatomice, lungimea de undă
asociată este suficient de mare pentru a putea produce fenomene observabile cu mijloace obişnuite; pe măsură ce masa
creşte, în aceeaşi proporţie lungimea de undă scade sub valori care nu mai pot fi puse în evidenţă, încît devine vizibil
numai aspectul corpuscular. Desigur şi în cazul obiectelor macroscopice natura ondulatorie persistă, dar ea nu poate fi
pusă în evidenţă din cauza valorii mici a lungimii de undă asociate (corpurile macroscopice au impulsuri mari, chiar
cînd se mişcă lent).
Cînd dimensiunea a ceva depăşeşte lungimea de undă cuantică se pot ignora, din motive practice, incertitudinile
introduse de natura sa cuantică.
► Undele se clasifică, după forma lor, în numeroase grupe cum ar fi, spre exemplu, unde plane (asemeni undelor
apei), unde sferice sau unde cilindrice, dar unda-cîmp are o formă numai sferică.
► Energia transportată de undă, după ce s-a împrăştiat pe o regiune foarte mare a spaţiului, se concentrează integral
şi instantaneu pe un receptor, în pofida faptului că fotonul emis se propagă asemenea unei sfere, deoarece: transferul
de energie de la atom la detector este condus de legi probabiliste, iar densitatea de energie nu este în mod absolut
distribuită în spaţiu, ci cu o densitate proporţională cu pătratul amplitudinii intensităţii cîmpului (densitatea de energie
medie pe care o constatăm se referă la un număr foarte mare de fotoni şi nu la densitatea de energie asociată unui
singur foton).
Rezultă că practic, probabilitatea de a detecta o undă electromagnetică unică este cvasinulă.
► Caracteristicile energiei undei:● fiecare undă din cîmp are (temporar) un anumit cuantum de energie, proporţional
cu frecvenţa sa;● numai o parte din energia totală a particulei aparţine în orice moment cîmpului (undelor);● energia
undei se atenuează invers proporţional cu pătratul distanţei;● energia undei se distribuie pe frontul de undă cu care se
deplasează în direcţia de propagare;● cu cît unda are o curbură mai accentuată, contribuţia sa la energia cinetică totală
este mai mare;● (energia undei electromagnetice este egală cu suma energiei înmagazinate în cîmpul electric şi energia
înmagazinată în cîmpul magnetic, în proporţie egală).
► Propagarea undei, urmarea unui impuls, nu este o propagare a materiei (după cum valurile nu transportă apă), ci
propagarea, oscilarea, unei unde în „interiorul“ materiei; ceea ce unda ia cu sine este energia şi ea se transmite din
aproape în aproape indiferent de mediu.
► „Pachetele” de unde sînt pulsul de unde, cu diferite lungimi de undă, cu extincţie limitată în spaţiu (emiţătorul
radiază în mediu unde pentru o durată limitată de timp).
Dacă pachetul de unde este localizat în spaţiu, el nu mai poate fi caracterizat printr-o lungime de undă sau printr-un
impuls determinat (vezi Capitolul „Principiul de incertitudine”).
► Viteza de grup a pachetului de unde reprezintă viteza particulei (fără ca particulele să fie pachete de unde !).
► Lungimea pachetului de unde rămîne constant doar cînd pachetul se propagă într-un mediu nedispersiv.
► Aspectul de undă al materiei se manifestă mai pregnant cînd lungimea de undă este mare. În cazul electronului din
atomul neexcitat, lungimea de undă este de ordinul de mărime al diametrului unui atom, ceea ce face ca în atom să se
manifeste mai pregnant proprietăţile ondulatorii ale electronului. Cînd atomul devine excitat, lungimea de undă a
electronului creşte depăşind cu mult diametrul atomului şi astfel se manifestă mai accentuat radiaţia electromagnetică
şi proprietăţile corpusculare ale electronului. Altfel spus, pentru radiaţia electromagnetică cu frecvenţă mică, deci cu
lungimi de undă mari, predomină aspectul ondulatoriu, iar el se datorează prezenţei simultane a unui număr foarte
mare de fotoni avînd energia individuală foarte mică. Pentru radiaţia cu frecvenţă mare, deci cu lungimi de undă mici,
predomină aspectul corpuscular, aspectul ondulatoriu fiind mascat din cauza numărului mic de fotoni ale căror energii
individuale sînt foarte mari.
► Legătura profundă între proprietăţile de cîmp şi cele corpusculare este necunoscută.
► Într-un cîmp de forţe fiecare punct este caracterizat printr-o mărime numită potenţial, care reprezintă cantitatea de
lucru mecanic necesară pentru a aduce unitatea de masă de la infinit (adică dintr-o regiune unde nu se mai exercită
acţiunea forţei) pînă la punctul dat al cîmpului de forţe.
► Clasificarea undelor electromagnetice:
Frecvenţa (Hz) Lungimea de undă Energia (eV) Denumire/Caracteristici
===============================================================

0 – 10 30 000 – 300 000 km radiaţii infraacustice

10 – 10 000 3 – 30 000 km radiaţii acustice
150 – 10 000 2 – 30 km radiaţii ultraacustice
radiounde – unde hertziene
10 – 150 x 103 30 – 3 km unde foarte lungi
150 – 400 x 103 2 km – 750 m unde lungi
3
400 – 1 500 x 10 750 m – 200 m unde medii
1 500 – 6 000 x 103 200 m – 50 m unde intermediare
6 – 30 x 106 50 m – 10 m 2 – 1,2 x 10-3 unde scurte
30 – 300 x 106 10 m – 1 m unde ultrascurte
300 – 3 000 x 106 1 m – 10 cm unde decimetrice
3 – 30 x 109 10 cm – 1 cm microunde – decimetrice
30 – 300 x 109 1 cm – 1 mm microunde – milimetrice
300 – 3 000 x 109 1 mm – 0,1 mm microunde – submilimetrice
1012 290 μm 4,1 x 10-3 infraroşu I
1013 29 μm 4,1 x 10-2 infraroşu II
1014 2,9 μm 4,1 x 10-1 infraroşu III
spectrul vizibil
 4,3 x 1014 647 – 723 nm roşu
4,7 x 1014 585 – 647 nm portocaliu
5,2 x 1014 575 – 585 nm galben
5,7 x 1014 492 –575 nm verde
14
6,4 x 10 455 – 492 nm albastru
6,8 x 1014 424 – 455 nm indigo
7,1 x 1014 397 – 424 nm violet
15
10 300 nm 4,1 ultraviolet I
1016 30 nm 4,1 x 10 ultraviolet II
1017 3 nm 4,1 x 102 ultraviolet III
1018 300 pm 4,1 x 103 roentgen ( X ) I
19
10 30 pm 4,1 x 104 roentgen ( X ) II
1020 - 1024 3 pm - 0,003 pm 105 - 1010 gamma şi radiaţii cosmice
► Corelaţia între lungimea de undă, temperatură, frecvenţă şi energie:
Ko Lungimea de undă Frecvenţa Energie echivalentă J eV Domeniu spectral în care
emisia este maximă
=================================================================
1 2,9 mm 1011 6,6 x 10-23 4,1 x 10-4 radio
3 1 mm 3 x 1011 2 x 10-22 1,2 x 10-3 radio
5 0,6 mm 5 x 1011 3,3 x 10-22 2 x 10-3 radio
10 290 μm 1012 6,6 x 10-22 4,1 x 10-3 infraroşu
100 29 μm 1013 6,6 x 10-21 4,1 x 10-2 infraroşu
1000 2,9 μm 1014 6,6 x 10-20 4,1 x 10 infraroşu
6 x 103 500 nm 6 x 1014 4 x 10-19 2,5 vizibil
104 300 nm 1015 6,6 x 10-18 4,1 ultraviolet
105 30 nm 1016 6,6 x 10-17 4,1 x 10 ultraviolet
106 3 nm 1017 6,6 x 10-16 4,1 x 102 ultraviolet
107 300 pm 1018 6,6 x 10-15 4,1 x 103 X
8
10 30 pm 1019 6,6 x 10-14 4,1 x 104 X – gamma
109 3 pm 1020 6,6 x 10-13 4,1 x 10-13 gamma
► Cîmpul electromagnetic: ● îşi are originea în oscilaţiile electronului sau într-o mişcare accelerată a electronului
(fiecare sarcină electrică este înconjurată de un cîmp electromagnetic care exercită o forţă asupra oricărei alte sarcini
cu care vine în contact). El este o realitate obiectivă, cu o existenţă independentă de substanţă, deci este o altă formă a
materiei, distinctă de substanţă şi ireductibilă la aceasta; ● constă într-un flux variabil de forţe de cîmp electric şi un
flux variabil de forţe de cîmp magnetic, care se generează reciproc şi se propagă succesiv în spaţiu-timp cu viteza
maxim posibilă în Univers: 299 792 km/s; ● poate fi ecranat.
► Interacţiunea electromagnetică se propagă din aproape în aproape, prin contiguitate, cu viteză finită, sub formă
de unde electromagnetice şi transportă o cantitate de energie ce se poate transforma în alte forme de energie.
Particularităţile acestor unde depind de natura mediului şi de mărimea frecvenţei lor.
► Radiaţia electromagnetică poate fi interpretată ca un fenomen dual: o propagare ondulatorie, continuă, a unor
perturbaţii electromagnetice de frevenţă ca sursă (unde) cît şi discontinuu, ca un flux de particule de cîmp (fotoni).
► Monopolul magnetic: ● este o ipotetică particulă apărută în momentul formării Universului, din cauza unor
nepotriviri în orientarea cîmpurilor de energie.
Caracteristici: ● monopol, deoarece această particulă are o singură polaritate: pozitiv sau negativ, nord sau sud;●
generează magnetismul şi electricitatea bipolară;● interacţiunea dintre două sarcini magnetice ar fi de 4 692 de ori mai
mare ca interacţiunea (la aceeaşi distanţă) a două sarcini electrice;● viteza lor de propagare ar fi o treime din viteza
luminii;● nu au fost puse în evidenţă.
► Distanţa medie dintre fotoni este egală cu lungimea de undă tipică a fotonilor, iar aceasta este invers proporţională
cu temperatura, astfel încît distanţa medie dintre fotoni este invers proporţională cu temperatura.
► Cîmpul electromagnetic are două componente: cîmpul electric şi cîmpul magnetic (fără ca vreuna dintre ele să
aibă realitate fizică luate separat).
► Caracteristicile cîmpului magnetic: ● este generat numai de sarcini electrice în mişcare;● constă dintr-un flux de
linii de forţă (linii de interacţie) cu proprietatea de a atrage sau respinge orice element material ce dispune de un cîmp
magnetic propriu;● intensitatea sa nu depinde de proprietăţile magnetice ale mediului, fiind funcţie numai de
intensitatea curentului electric care-l generează şi distanţa în raport cu acesta;● acţionează ca o forţă suplimentară
numai asupra sarcinilor electrice aflate în mişcare în cîmpul electromagnetic;● apare, se modifică şi se suspendă
împreună cu apariţia, modificarea şi suspendarea curentului electric (pentru generarea sa, curentul cheltuieşte o parte
din energia sa);● este variabil în timp, dacă cîmpul electric este variabil;● liniile sale de cîmp sînt întotdeauna închise
(ceea ce motivează inexistenţa sarcinilor negative individuale sau, altfel formulat, imposibilitatea separării polilor
magnetici nord şi sud), ieşind prin polul nord al dipolului magnetic şi reintrînd în acesta prin polul sud;● nu se
însumează;● în interacţia cu materia are un rol complet diferit de acela al cîmpului electric;● ca sistem fizic are
energie şi se exercită în orice mediu;● poate avea o valoare maximă de1045 gauss; ●neputînd fi impiedicat de
substanţă, se întinde teoretic la infinit, dar este posibil ca într-o regiune din spaţiu mai multe surse de cîmp magnetic
să-şi anuleze reciproc acţiunea.
► Caracteristicile cîmpului electric: ● constă dintr-un flux de linii de forţă invizibile, cu proprietatea de a atrage sau
respinge orice element material care dispune de o conformaţie atomică polară sau deţine o sarcină electrică liberă;●
acţionează ca o forţă asupra sarcinilor electrice aflate în repaus sau în mişcare în cîmpul electromagnetic;● este generat
de sarcini electrice în repaus sau în mişcare;● cînd este generat de sarcinile electrice în repaus se numeşte cîmp
electrostatic;● intensitatea sa depinde nu numai de valoarea sarcinii electrice care-l generează şi de distanţa la care este
determinată, ci şi de proprietăţile electrice ale mediului;● intensitatea cîmpului electric într-un punct este definită ca
forţa electrică ce se poate exercita asupra unei unităţi cu sarcină electrică pozitivă, situată în acel punct;● singura
modalitate de generare a unui cîmp electric o constituie separarea sarcinilor pozitive de cele negative, cu ajutorul unei
forţe neelectrice;● ca sistem fizic are energie;● este reprezentat prin linii de cîmp electric, iar acestea se resping
reciproc, transversal pe direcţia de propagare;● liniile de cîmp electric sînt întotdeauna linii deschise care pleacă de la
sarcina pozitivă şi se opresc pe sarcina negativă.
► Cîmpul magnetic, cînd variază, dă naştere unui cîmp electric ce variază, iar acest cîmp electric variabil dă naştere,
la rîndul său, la un cîmp magnetic variabil ş.a.m.d.
Viteza de desfăşurare a acestui proces este egal cu viteza luminii în vid şi se prezintă ca unde electromagnetice
produse de curenţi.
Liniile de cîmp electric şi magnetic se înconjoară reciproc, de unde rezultă că matematic, cîmpul electromagentic
este un cîmp rotaţional.
Cîmpul electric şi cel magnetic sînt întotdeauna verticale unul faţă de celălalt şi faţă de direcţia de mişcare.
► Radiaţia electromagnetică se caracterizează prin: ● lungime de undă de propagare, respectiv distanţa parcursă în
care fluxul de forţe electromagnetice pleacă de la zero, atinge un maxim, apoi revine la zero (deci distanţa dintre
maximile învecinate ale undei);● frecvenţa sau numărul de pulsaţii ale fluxului de forţe electromagnetice pe secundă
(adică de cîte ori unda revine la deplasarea sa iniţială în unitatea de timp, trecînd printr-un punct fix);● energie, adică
transport efectiv a unor cantităţi bine determinate de energie (produsul dintre intensitatea cîmpului electric şi
intensitatea cîmpului magnetic, exprimată în eV);● mobilitate, el cuprinzînd treptat porţiuni din ce în ce mai mari din
jurul său;● propagarea în toate direcţiile cu viteză finită sub formă de unde electromagnetice;● reproducerea
periodicităţii oscilaţiei electronului care la generat;● variabilitate;● manifestare obligatorie în sfera exterioară
particulei în mişcare.
► Principalele caracteristici ale cîmpului electrostatic: ● este generat de sarcinile electrice invariabile ca mărime şi
poziţie, care sînt în repaus;● prin el se transmit din aproape în aproape şi cu viteză finită interacţiunile electrice;● în el
particula se poate găsi în echilibru (forţa ce acţionează asupra ei este nulă);● este un cîmp electric invariabil în timp.
► Unităţi de măsură pentru cîmpul magnetic:
Gauss (Gs sau G) = unitate de măsură a inducţiei magnetice. 1 gauss = 10-4 T
Weber (Wb) = unitate de măsură a fluxului de inducţie magnetică. 1 Wb/m2 = 1 Vs/m2 = 1 kgs-2 A-1 = 108 Mx
Tesla (T) = unitate de măsură a inducţiei magnetice. 1T = Wb/A = 10 000 gauss = 1/1 000 000 Oe
Amper – metru (Am) = unitate de măsură a densităţii cîmpului magnetic. 1A/m = 1m-1 A
Oersted (Oe) = unitate de măsură a intensităţii cîmpului magnetic. 1 Oe = 79,5774 A/m = 105 gamma = 10-4 T
Gamma (gamma) = unitate de măsură a intensităţii cîmpului magnetic. 1 gamma = 10-5 Oe = 10-5 gauss = 1nT
Maxwell (Mx) = unitate de măsură a fluxului magnetic. 1 Mx = 10-8 Wb
Magneton = unitate de măsură pentru magnetismul electronului sau al nucleelor atomilor. 1 magneton = 0,92837 x 10-
23
JT
► Cîmpul gravitaţional este manifestarea gravitaţiei în spaţiul adiacent corpului de masă oarecare, generat de acesta
(involuntar) şi prin care acţionează asupra tuturor corpurilor din cuprinsul Universului.
Orice corp, indiferent de forma, natura sau dimensiunile lui, generează în jurul său un cîmp gravitaţional sferic, iar
mărimea sa este în corelaţie cu un alt corp, prin masă-energie şi depărtare.
Potrivit Teoriei relativităţii, cîmpul gravitaţional este echivalent cu un cîmp de acceleraţie şi se reprezintă printr-un
spaţiu-timp curbat.
Cîmpul gravitaţional se propagă sub formă de unde şi se reliefează prin modificarea unor proprietăţi ale spaţiului
din jurul corpului.
► Intensitatea cîmpului gravitaţional se defineşte ca fiind raportul dintre forţa cu care cîmpul gravitaţional
acţionează în punctul considerat asupra unui corp şi masa unui corp de raportare, iar acceleraţia gravitaţională este
intensitatea cîmpului gravitaţional în punctul ales.
Cîmpul gravitaţional este cu atît mai intens cu cît masa obiectului este mai mare, iar măsurarea acestuia se face mai
aproape de suprafaţa corpului.
Raportul dintre raza gravitaţională şi raza geometrică este o măsură a tăriei cîmpului gravitaţional la suprafaţa
acestuia. Maximum de tărie apare în situaţia în care raza gravitaţională şi raza geometrică sînt comparabile (situaţie
întîlnită la stelele neutronice).
În apropiere de sfera materială, liniile de flux sînt mai apropiate unele de altele şi interacţiunea este intensă. Cu
îndepărtarea, ele se distanţează progresiv şi interacţia devine mai slabă.
► Cîmpul gravitaţional are energie stocată în el şi ei îi corespunde, potrivit relaţiei universale dintre masă şi energie
(E = mc2), o energie, dar ea nu se măsoară în mod obişnuit.
► Cîmpul gravitaţional terestru nu poate fi depăşit, deoarece cîmpul gravitaţional nu se sfîrşeşte efectiv niciunde şi
nicicînd, dar o dată cu îndepărtarea de sursă diminuă tot mai accentuat, fără a dispare.
► Potrivit teoriei cuantice ar fi posibilă transformarea cîmpului gravitaţional în alte cîmpuri (de exemplu, doi
gravitoni se pot transforma în doi fotoni sau într-o pereche electron-antielectron, fiind de asemenea posibilă şi
transmutaţia inversă).
► Cîmpul biogravitaţional ar fi o presupusă emisie de unde gravitaţionale generate de formaţiunile cristaline aflate în
celulele vii.
Potrivit acestei ipoteze, în cadrul celulei ar exista posibilitatea conversiei energiei în diverse forme, inclusiv în cea
gravitaţională. Astfel, cîmpul gravitaţional ar fi sursa transmiterii de informaţii sau acţiune mecanică pe cale biologică
la distanţe nelimitate şi fără cheltuială sau pierderi (vezi telepatia sau telekinezia).
► Radiaţia este fenomenul de emisie şi propagare în spaţiu a unor unde sau particule, cu vehicularea unei cantităţi de
energie.
Din punct de vedere fizic, radiaţiile sînt de două tipuri: electromagnetice (fotonice) şi corpusculare.
► Caracteristicile radiaţiei fotonice: ● fotonul nu are masă de repaus;● formează spectre continui;● deplasarea ei
creează un cîmp electromagnetic variabil în timp şi spaţiu, acompaniat de un transport de energie radiantă;● are
lungimea de undă între10-12 şi 10-5 cm;● frecvenţa ei este cîtul dintre viteza luminii împărţită la lungimea sa de undă;●
energia ei este cu atît mai mare, cu cît este mai mică lungimea sa de undă;● radiaţia de o anumită lungime de undă se
consideră a fi monocromatică.
► Caracteristicile radiaţiei corpusculare: se defineşte după natura particulelor care le generează (radiaţii
neutronice, radiaţii protonice etc.); are viteza luminii; particulele care o generează au o masă de repaus şi una de
mişcare.
► Prin radiaţia corpului negru se defineşte cantitatea de radiaţie emisă pe secundă şi pe centimetru pătrat, la orice
lungime de undă, de către orice suprafaţă total absorbantă (în natură nu există corp capabil să absoarbă toate radiaţiile,
indiferent de lungimea de undă).
Caracteristicile radiaţiei corpului negru: ● densitatea de energie a radiaţiei corpului negru scade pentru lungimi de
undă mari;● la orice temperatură dată, radiaţia corpului negru conţine puţini fotoni care să deţină o energie foarte mare
şi, în consecinţă, foarte puţini care au o lungime de undă mică;● lungimea de undă tipică a fotonului din radiaţia
corpului negru este invers proporţională cu temperatura (de exemplu, un corp opac, la temperatura de 27o C emite o
radiaţie a corpului negru cu lungimea de undă tipică de circa 10-3 cm, iar suprafaţa Soarelui, ce are o temperatură de
aproximativ 5 800o C, emite o radiaţie a corpului negru de 5 x 10-5 cm).
Temperatura corpului negru este temperatura la care radiaţia corpului negru ar avea cea mai mare parte din energia
sa concentrată în intervalul dat de lungimea de undă.
Exemple: radiaţia radio = < 0,03o K (temperatura corpului negru); radiaţia X = 3 x 106 – 3 x 108 Ko
► Potrivit legii Stefan-Boltzmann, puterea de emisie integrală sau puterea radiantă totală a radiaţiei corpului negru
este proporţională cu temperatura absolută a acestuia la puterea a patra.
Astfel, densitatea de energie a radiaţiei corpului negru este de 4,72 eV/l la temperatura de 1oK, de 47 200 eV/l la
o
10 K ş.a.m.d.
Valoarea constantei Boltzmann: 1,381 x 10-23 J/oK = 1,381 x 10-16 erg/oK = 0,0000861 eV/oK

16. Lumina
Mireasă e Lumina, iar mire Întuneric… Fr. Nietzsche

…dintr-o singură flacără se pot aprinde numeroase altele fără ca lumina celei dintîi să se micşoreze… Justin Martirul

Există două feluri de a împrăştia lumina: să fii lumînarea sau să fii oglinda care o reflectă. E. Wharton

► Lumina este secvenţa din radiaţia electromagnetică ce are particularitatea ca stimulînd fotoreceptorii din retină
(înveliş al fundului ochiului, cu o suprafaţă de circa 2,5 cm2 şi care este o dezvoltare a nervului optic), să producă
senzaţia conştientizată numită vedere (proprietatea de a da senzaţia de lumină este legată exclusiv de componenta
electrică a undei) – iar în opoziţie, „întunericul” se referă la impercepţia unei zone din spectrul electromagnetic (deci
putem vorbi de „întuneric” UV, IR etc.).
Această secvenţă din radiaţia electromagnetică este cuprinsă între lungimea de undă de 0,000 006 47 mm (4,3 x
1014 Hz) şi 0,000 004 24 mm (8 7,1 x 1014 Hz), ceea ce reprezintă circa 1/25 000 000 000 din totalul spectrului
electromagnetic (deci, dacă vizibilul l-am reprezenta cu 1 mm, atunci invizibilul din spectru ar fi de circa 25 000 km).
Lumina se consideră un fenomen vibratoriu, adică un fenomen care în sursa luminoasă se produce identic cu el
însuşi de un mare număr de ori, după un timp întotdeauna acelaşi, numit perioadă.
► Lumina este alcătuită din fotoni, adică din cuante discrete de energie sau, altfel spus, dintr-o suprapunere de unde
electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse într-un interval determinat.
► Orice corp avînd temperatura peste –273,15o C (toate corpurile sînt în această situaţie) emite radiaţii
electromagnetice (între care, posibil şi cele luminoase) care sînt cu atît mai intense, cu cît temperatura este mai
ridicată.
La nivel atomic, fenomenul de emisie luminoasă este următorul: cînd electronul din învelişul atomului absoarbe din
exterior cuante de energie, trece de pe o orbită mai apropiată pe o orbită mai îndepărtată de nucleu, astfel că atomul
devine excitat. Această stare nu durează decît circa 10-8 secunde, după care electronul revine pe o orbită fundamentală,
emiţînd sub formă de radiaţii (pachete de energie numite fotoni) energia receptată anterior. Cînd aceste radiaţii au
frecvenţe cuprinse în jurul valorii de 1014 Hz şi lungimea de undă în jurul valorii de 500 nm, fiinţele umane o percep
optic şi le numesc lumină.
Desigur, lumina este rezultatul compunerii în timp a efectelor tuturor dezexcitărilor provenite de la o anumită sursă.
În cazul unui obiect cu conţinut preponderent de fier, spre exemplu, în urma încălzirii radiaţia luminoasă (roşie)
apare la o temperatură de circa 500o C, iar pe măsură ce temperatura creşte, lumina emisă se îmbogăţeşte în radiaţii cu
lungimi de undă mici (corpul trecînd într-o stare incandescentă, alb-strălucitoare).
Dacă un corp emite sau nu lumină, depinde foarte mult de condiţiile în care se află şi de substanţa din care este
alcătuit (schimbînd condiţiile, se poate determina o substanţă să emită sau să nu emită lumină).
► Lumina nu este substanţă, dar nu există o demarcaţie netă între lumină (cîmp energetic/stare radiativă) şi substanţă
(stare ponderală).
► Particularităţile luminii: transportă masă şi impuls (o caracteristică exclusiv a radiaţiei electromagnetice), are
viteza maxim posibilă în Univers şi nu are masă de repaus.
► Cu cît frecvenţa radiaţiei electromagnetice este mai mare, cu atît undele transportă mai multă masă (şi impuls).
► Dacă masa de repaus a luminii ar fi mai mare decît zero, masa de mişcare, energia şi impulsul ar fi infinite.
► Fiecare cuantă de lumină transportă o cantitate determinată de energie, proporţională cu frecvenţa ei.
În medie, energia unui foton de lumină este de 1,8 eV.
► Numărul fotonilor vizibili emişi de un bec cu puterea de 100 W este de circa 1 % dintre toţi fotonii radiaţiei
electromagnetice emise, şi se cifrează la circa 2,5 x 1018 fotoni /secundă.
► Lumina are concomitent un caracter continuu (unde) şi discontinuu (corpuscular), fiecărui foton fiindu-i asociată
o undă.
Dacă în domeniul frecvenţelor mici (infraroşu), aspectul corpuscular se manifestă atît de anemic încît el nici nu
apare vizibil, predominînd aspectul continuu, la frecvenţe foarte mari (ultraviolet), aspectul corpuscular este foarte
pronunţat, radiaţiile comportîndu-se practic ca un flux de fotoni.
În domeniul vizibil, ambele aspecte au pondere aproape egală.
► Natura ondulatorie a radiaţiei electromagnetice luminoase este relevată de fenomenul de difracţie, polarizare şi
difuzie, iar natura corpusculară este evidenţiată de fenomenul fotoelectric şi efectul Compton.
► Prin flux luminos denumim îndeosebi mărimea biofizică prin care se evaluează, din punct de vedere al senzaţiei
luminoase, efectul pe care îl are fluxul energetic electromagnetic din domeniul optic. Spre exemplu, cea mai puternică
senzaţie o dă radiaţiile luminoase verzi ce corespund lungimii de undă de 550 nm.
Fluxul serveşte la caracterizarea emisiei, propagării şi recepţionării luminii.
Presiunea exercitată de fluxul luminos este de la insesizabil pînă la peste 10 tone/mm2 în cazul laserilor (lumina
solară exercită, la nivelul Terrei, o presiune de circa 1mg/m2).
► Intensitatea luminoasă caracterizează sursa de lumină şi exprimă raportul dintre fluxul luminos emis în unghi
solid şi dimensiunea acestui unghi.
► Energia luminii poate fi transformată (conform formulei E = mc2) într-o altă formă de energie, cum ar fi, spre
exemplu, energia electrică.
► În vid şi pe distanţe scurte (în care efectul de frînare gravitaţională este insesizabil), lumina are o viteză constantă
de 299 792 458 m/s ( +100 m/s), iar în apă, sticlă atmosferă şi alte materiale translucide, viteza ei este exact aceeaşi
(fotonul, indiferent de energie şi deci de frecvenţa sa, se deplasează cu viteza maximă admisă), dar împărţită prin
indicele de refracţie al materialului (mediului) respectiv (parcursul fotonului este mai mult sau mai puţin în zig-zag).
Spre exemplu, în apă curată viteza luminii este mai mică cu 77,6%, în aer cu 26%, iar în sticla cristal incoloră cu 66 %.
Neexistînd timp absolut, viteza luminii este aceeaşi indiferent de reper.
► Nu ştim cum se realizează constanţa vitezei luminii; probabil, printr-o limitare impusă de constanta cîmpului
gravitaţional (implicit de masa Universului şi viteza de expansiune) şi/sau de însuşirile spaţiului.
► Implicaţiile constanţei vitezei luminii: ● viteza de comunicare şi influenţare în Univers este finită;● realitatea este
relativă; nu putem avea repere fixe în Univers;● voinţa ne este limitată;● sîntem claustraţi în spaţiu şi timp;● pentru
noi Universul are „orizont” fizic.
► Lumina are aceeaşi viteză din chiar momentul emisiei ei, ca o consecinţă a Principiului de incertitudine şi a
conversiei necesar totale şi instantanee a masei de repaus în energie.
► Amplitudinea vitezei luminii face parte din informaţia fundamentală a Universului, iar ea se inseră armonic între
celelalte valori numerice, constante, ale Universului (desigur, este indubitabil că toate acestea se supun, la rîndul lor,
unor condiţii constrîngătoare, dar asupra acestora nu putem emite nici o consideraţie).
► Lumina este afectată de gravitaţie, aceasta putînd să o devieze (spre exemplu, devierea unghiulară a luminii
stelare în apropierea Soarelui este de 1,75 secunde de arc), frîna şi chiar reţine (vezi cazul Găurilor negre), dar nu o
poate accelera dincolo de valoarea ei absolută.
► Lumina normală este lumina asemănătoare cu cea a Soarelui, respectiv cînd energia este egal repartizată între
diferitele lungimi de undă.
► Lumina este albă cînd stimularea retinei este exercitată concomitent de toate radiaţiile vizibile, senzaţia vizuală
este de lumină albă sau mai exact spus, incoloră.
► Lumina este neagră cînd are între 320 şi 400 nm, ea corespunzînd radiaţiei ultraviolete invizibile direct şi capabile
să provoace fluorescenţa unor corpuri.
Uneori poartă această denumire şi o pretinsă „lumină” emisă de atomul de hidrogen, cînd electronul său ar cădea
către o stare mai joasă decît cea mai joasă stare permisă conform Mecanicii cuantice.
► Prin ipoteza luminii obosite se încearcă să se explice deplasarea spectrului spre roşu în cazul luminii aştrilor. Ar
exista şi o particulă numită phi (Φ), cu o masă foarte mică (10-14 g), care interacţionînd cu fotonii le diminuă energia.
Din această ipoteză ar rezulta că fotonii ar avea o masă de repaus nenulă.
Veridicitatea acestei presupoziţii este foarte mică.
► Lumina este caldă cînd în ea predomină radiaţiile calorice (infraroşii). O asemenea lumină este radiată, spre
exemplu, de becul cu filament de tungsten şi se prezintă predominant roşie.
► Lumina este rece cînd din ea lipsesc parţial sau total radiaţiile calorice (înfraroşu-ultraviolet), respectiv cînd
predomină radiaţiile cu lungimi de undă scurte din spectrul solar.
Lumina rece este proprie fenomenelor de reflexie multiplă, luminiscenţă şi descărcare electrică în gaz.
► Lumina este actinică atunci cînd produce fenomene chimice, iar în caz contrar este inactinică (spre exemplu,
lumina roşie nu impresionează hîrtia foto alb-negru).
► Lumina Wood apare la trecerea luminii lămpii cu cuarţ printr-un filtru optic de tip Wood (acesta conţine săruri de
nichel), situaţie în care sînt reţinute radiaţiile vizibile aproape total, dar nu şi cele ultraviolete.
► Culoarea luminii este o entitate psihică, adică rezultatul impresiei produse asupra ochiului de către unele lungimi
de undă ale spectrului electromagnetic, respectiv a celor cuprinse între 397 nm şi 760 nm (altfel spus, diferitele valori
ale energiei şi impulsului fotonilor care o alcătuiesc).
Trecerea luminii solare printr-o prismă de cristal translucid are ca urmare descompunerea ei în mai multe secvenţe
generatoare de senzaţii diferite, pentru care ochiul uman este sensibil şi pe care le denumim culori.
► Culoarea corpurilor este determinată de: ● amplitudinea reflectării luminii incidente: dacă corpul reflectă integral
spectrul electromagnetic corespunzător luminii incidente, el este perceput ca fiind alb; dacă el este absorbit integral,
este perceput ca fiind negru; dacă absoarbe o secvenţă corespunzătoare luminii, are culoarea corespunzătoare acestei
frecvenţe; dacă suprafaţa obiectului absoarbe parţial şi în mod egal toate radiaţiile el apare într-o culoare gri; dacă
corpul nu are nici o absorbţie, el pare translucid şi incolor;● compoziţia spectrală a luminii incidente;● intensitatea
strălucirii (cînd creşte, galbenul tinde spre galben-verzui, oranjul spre galben, roşul spre oranj, verdele spre galben-
verzui, violetul spre albastru, iar cînd intensitatea scade, galbenul tinde spre oranj, oranjul spre roşu, roşul spre negru,
verdele spre albastru-negru, albastrul spre violet, iar violetul spre violet-roşu);● calitatea ochiului care percepe
mesajul, al creierului care îl prelucrează şi calităţile instrumentului artificial de analiză.
Unele corpuri datorează culoarea fenomenului de transmisie secvenţială a radiaţiei electromagnetice (spre exemplu,
sticla colorată sau atmosfera terestră).
Corpurile ne apar colorate în culoarea complementară a celei pe care o absoarbe şi pentru care ele sînt opace, iar
corpurile opace ne apar colorate în culoarea pe care o reflectă şi care este complementară celei absorbite.
► În cadrul radiaţiei electromagnetice ce corespunde luminii, deci recepţiei optice, distingem şapte culori
dominante, ce au aceeaşi intensitate dar lungimi de undă diferite: violet (390 nm - 430 nm), indigo (430 nm - 460 nm),
albastru (560 nm - 500 nm), verde (500 nm - 530 nm), galben (530 nm - 590 nm) portocaliu (590 nm - 620 nm) şi roşu
(620 nm - 760 nm).
Cele şapte culori fundamentale se subclasifică în:● primare, cele nedecompozabile (galben, roşu şi albastru);●
binare, cele obţinute prin amestecul celor primare (portocaliu = galben + roşu; verde = galben + albastru; violet = roşu
+ albastru; oliv măsliniu = galben + verde; vînăt = roşu + violet; turcoaz = verde + bleu; ametist = violet + bleu; caisiu
= portocaliu + galben);● majore, cele avînd o intensitate evidentă (portocaliu, galben, roşu, caisiu, măsliniu);● minore,
cele mai slabe ca intensitate (verde, turcoaz, vînăt, ametist şi bleu).
În operarea noastră, rezultatul amestecului de culori diferă în funcţie de natura acestora: lumină sau pigment.
► Culoarea are următoarele caracteristici fizice: strălucire, lungime de undă dominantă şi puritate colorimetrică.
► Caracteristicile estetice şi emoţionale ale culorii: strălucire subiectivă, nuanţă (derivă din lungimea de undă
dominantă), saturare („puritate“), reacţie fiziologică spontană (diferă în funcţie de constituţie, vîrstă, sănătate, moment
din zi, sex, anotimp, satisfacţii fiziologice diverse etc.), impresie psihologică (dependentă de cultură, sănătate,
profesie, vîrstă, sex etc.).
► Ochiul nu este capabil de a distinge mai multe culori suprapuse sau culori pure (în contrast cu urechea care percepe
sunete pure sau suprapuse), ci numai dominanţa mai intensă sau mai saturată a uneia din cele şapte culori, sau, mai
exact, a unui domeniu de lungimi de undă electromagnetice. Aceste domenii poartă numele de tonuri sau nuanţe.
 În partea mediană a spectrului percepem mai multe tonuri şi mai „înghesuite”, iar spre zonele extreme, tonurile sînt
mai clare şi mai întinse.
► Nuanţa cromatică reprezintă gradul de puritate sau de luminozitate al unei culori.
Roşul are 57 de nuanţe distincte (pentru majoritatea observatorilor), portocaliul 12, galbenul 24, verdele 12,
albastrul 29, iar violetul 16.
► Amploarea reflectării culorilor de către lumina albă: albul 85 %, negrul 3 %, verdele 30 %, galbenul 50 %,
albastrul 30 %, roşul 25 %.
► Caracteristica culorilor acromatice: culorile alb, negru şi toate nuanţele dintre acestea, reflectă lumina neselectiv,
astfel că aceste culori se deosebesc între ele doar prin strălucire sau luminozitate.
► Caracteristica culorilor cromatice: culorile roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, violet, cu toate nuanţele lor,
reflectă selectiv radiaţia vizibilă (corpurile avînd culoarea corespunzătoare lungimilor de undă reflectate).
► Sînt complementare culorile care amestecate în proporţii corespunzătoare (celei din spectru) dau o culoare neutră
(alb sau cenuşiu). Acestea sînt: galben-violet, roşu-verde, albastru-portocaliu. În plus, aceste culori, aşezate alături, au
proprietatea de a se potenţa reciproc.
► Importanţa culorilor pentru om:● permit distingerea unul de altul a două cîmpuri de aceeaşi formă, mărime şi
structură din spectrul vizibil;● conferă confort psihic („Desenul este esenţial – culorile sînt elementele de atracţie.” I.
Kant);● sînt o sursă de informaţii privind unele însuşiri (temperatură, compoziţie, stare, depărtare etc.) ale obiectelor
din lumea înconjurătoare.
► Prin iluminare se denumeşte raportul dintre fluxul luminos distribuit uniform pe o suprafaţă şi mărimea acestei
suprafeţe.
Raport între iluminarea produsă de un izvor luminos punctiform şi o anumită suprafaţă este invers proporţional cu
pătratul distanţei de la suprafaţă la izvorul punctiform de lumină.
Iluminarea cu raze paralele a unei suprafeţe, care nu este perpendiculară pe fasciculul de raze, este mai slabă decît
iluminarea cu acelaşi fascicul a unei suprafeţe dispuse perpendicular, deoarece în cazul incidenţei oblice, acelaşi flux
luminos se distribuie pe o suprafaţă mai mare.
► Parcursul unei radiaţii de lumină este independent de acţiunea altor radiaţii şi de sensul de propagare.
► Lumina se propagă în linie dreaptă doar într-un mediu omogen (şi pe dimensiuni relativ mici). În spaţiul cu mase
importante de substanţă, potrivit Teoriei relativităţii, lumina se propagă după o curbă indusă de deformarea spaţiului
de către cea mai mare masă între două repere.
În spaţiul lipsit de substanţă (desigur, teoretic), lumina se propagă în linie dreaptă după cea mai mică distanţă între
două repere.
► Lumina este influenţată de gravitaţie, chiar dacă nu are masă de repaus, deoarece orice particulă este supusă
interacţiunii gravitaţionale corespunzător cu masa sau energia sa.
Conform Teoriei relativităţii generalizate, spaţiul şi timpul împreună pot fi considerate ca formînd un spaţiu
cvadridimensional numit spaţiu-timp. Acest spaţiu nu este plat, ci distorsionat, curbat de materia şi energia pe care o
conţine. Astfel, fotonii descriu o traiectorie mai mult sau mai puţin curbă în funcţie de masa gravitaţională, fără a fi
efectiv atraşi de aceasta.
► Raza de lumină: ● este direcţia de propagare a undei electromagnetice corespunzătoare domeniului sesizabil vizual
şi care este întotdeauna perpendicular pe suprafaţa de undă; ● este un concept utilizat mai ales pentru explicarea
formării imaginilor în sisteme optice şi se reprezintă ca un fascicul îngust, rectiliniu; ● razele de lumină nu rămîn
riguros paralele, ele suferind o divergenţă impusă de însuşirea ondulatorie a radiaţiei electromagnetice. De exemplu,
fasciculul de lumină ce are la emisie diametrul de 500 mm, se măreşte cu circa 1 mm pentru fiecare 1,3 km parcurşi.
► Undele electromagnetice corespunzătoare luminii au o formă sferică, identică cu a tuturor celorlalte unde
electromagnetice şi o propagare în toate direcţiile, relativ uniform.
► Distanţa între undele de lumină diferă în funcţie de frecvenţa undelor. Spre exemplu, în cadrul luminii galbene
între unde se află o distanţă de aproximativ o jumătate din a mia parte dintr-un milimetru. Deci, în ochi ne pătrund în
fiecare secundă circa 6 x 104 unde succesive dintr-o astfel de lumină galbenă.
► Cu toate că atît undele hertziene cît şi undele luminoase fac parte din radiaţia electromagnetică, pe lîngă diferenţele
generale de energie, frecvenţă şi lungime de undă, între ele există şi deosebiri de amănunt. Astfel:● sursa de unde
hertziene întreţinute emite continuu o undă electromagnetică (relativ mare) cu vehicularea unui număr mare de fotoni
coerenţi, ce au un conţinut energetic redus;● undele luminoase sînt grupuri de unde (relativ scurte) incoerente între ele
şi purtînd fiecare un foton de energie relativ ridicată, pe care îl emit individual atomii surselor luminoase obişnuite.
Aceste surse fiind destul de întinse, grupurile de unde pe care le emit aceşti atomi se suprapun şi astfel fotonii se află
în coerenţă cu unda ce rezultă din această superpoziţie (această coerenţă este însă efemeră, deoarece compoziţia undei
rezultante variază mereu din cauza duratelor foarte scurte a emisiilor individuale).
► Un fascicul de lumină se poate propaga în sens contrar celui de la un moment dat.
► Două surse de radiaţie electromagnetică luminoasă nu sînt coerente, chiar dacă au aceeaşi frecvenţă. Astfel, dacă
undele emise de aceste două surse se suprapun, se obţine numai o modificare a intensităţii luminii şi nu fenomenul de
interferenţă, caracteristic. Dacă cele două fascicule de radiaţie au exact aceleaşi caracteristici ele se intersectează fără
să se influenţeze unul pe altul.
► Radiaţia electromagnetică (urmarea dezexcitării atomului) este un proces de durată redusă: circa 10-8 secunde.
Procesele de emisie electromagnetică nefiind continui, între două emisii succesive, apărînd un interval de timp de
ordinul a 10-6 secunde, este firesc ca emisia să primească aspectul unor trenuri de unde cu durată fluctuantă. Din
această cauză, două surse independente este imposibil să fie aduse la o sincronizare a mecanismelor atomice care să
conducă la suprapunerea trenurilor de unde.
► Difracţia luminii este fenomenul de propagare (parţială) a undelor luminoase în spatele obstacolelor, prin ocolirea
marginilor acestora.
Cauza acestui fenomen, prin care undele luminoase par a se abate de la propagarea rectilinie, rezidă în natura
ondulatorie a luminii. Concret, marginea obiectului-obstacol constituie un centru de vibraţie unde liniile de propagare
sînt frînte.
Datorită difracţiei luminii marginile unui spot sînt difuze, iar puterea separatoare a instrumentelor optice este
sensibil limitată.
► În cazul difuziei luminii, o parte a razelor luminoase care abordează un obiect sînt reflectate înapoi (în toate
direcţiile) de către suprafaţa adresată, către sursă.
Difuzia luminii determină ca obiectele care receptează lumina de la diferite surse să se perceapă luminoase, din
oricare parte ar fi privite.
► În cadrul reflexiei luminii, la impactul cu suprafaţa substanţei, fotonii de lumină sînt absorbiţi, apoi, parţial, sînt
reemişi de către electronii atomilor substanţei pe care au căzut.
După reflexie, raza reflectată se propagă în acelaşi mediu în care se afla şi raza incidentă.
Unghiul de incidenţă este aproximativ egal cu unghiul de reflexie.
Raportul dintre coeficientul de reflexie şi cel de absorbţie determină diferite note (calităţi) ale senzaţiilor de lumină
şi culoare (îndeosebi claritatea şi saturaţia). Astfel, spre exemplu, cu cît coeficientul de reflexie este mai mare, cu atît
culoarea obiectului va fi mai luminoasă, tinzînd spre alb.
Prin reflexie, fotonul nu traversează un moment de viteză zero, el neavînd masă şi fiind supus Principiului de
incertitudine.
► Modificarea directivităţii în cazul reflexiei fasciculului de lumină: dacă suprafaţa reflectantă prezintă
neregularităţi, reflexia luminii este difuză; dacă suprafaţa este netedă, reflexia este regulată, situaţie în care fasciculul
incident îşi păstrează caracterul (paralel, convergent sau divergent – unghiul de reflexie al unei raze de lumină fiind
egal cu unghiul de incidenţă).
► Refracţia luminii constă într-o modificare a direcţiei de propagare a undei electromagnetice atunci cînd
traversează suprafaţa de separare a două medii (spre exemplu, aer-sticlă).
Amplitudinea refracţiei depinde de viteza luminii în mediul din care vine fasciculul şi viteza luminii în mediul din
care fasciculul se refractă.
Indicele de refracţie este determinat de permitivitatea electrică şi permeabilitatea magnetică, şi este o constantă.
Funcţionarea lentilelor optice se bazează pe fenomenul de refracţie.
► La interacţiunea fotonilor cu atomi, molecule sau alte particule, ei pot să cedeze întreaga lor energie sau să cedeze
numai o parte şi să se propage mai departe cu o frecvenţă modificată faţă de cea iniţială.
► Lumina modifică mediul prin care se propagă, însă numai în cazul unui fascicul puternic de radiaţie luminoasă
cum ar fi un laser.
Fenomenele ce pot apare în acest caz sînt: încălzirea mediului pe seama disipării undelor de lumină, alinierea
moleculelor după cîmp (în medii lichide) sau polarizarea electronică neliniară.
► Lumina naturală (spre exemplu, lumina solară în afara atmosferei terestre, lumina becurilor cu incandescenţă sau
lumina descărcărilor electrice) prezintă oscilaţii în toate planurile perpendiculare pe direcţia razei. Aceasta este starea
de lumină nepolarizată.
Cauza acestei stări este urmarea faptului că ea este emisă de o multitudine de atomi ai sursei, iar actele individuale
de emisie sînt independente între ele, cîmpul emis de fiecare atom oscilînd independent de cîmpurile emise de ceilalţi
atomi. Astfel, în fiecare punct al spaţiului în care se propagă radiaţia luminoasă (ca de altfel orice radiaţie
electromagnetică), vectorii care reprezintă intensitatea cîmpului electric şi intensitatea cîmpului magnetic sînt egali şi
perpendiculari unul pe altul. De asemenea, aceşti doi vectori sînt perpendiculari pe direcţia de propagare a undei
luminoase respective. În cazul luminii total polarizate, vectorul electric (sau magnetic) are un plan unic sau o direcţie
unică de oscilare, perpendicular pe planul de incidenţă, cele paralele cu acest plan fiind absente. Aceasta înseamnă că
orice undă transversală este echivalentă cu două unde polarizate liniar în două direcţii perpendiculare, avînd aceeaşi
frecvenţă şi între care există un anumit defazaj.
În termeni ceva mai simpli, fenomenul de polarizare al luminii ar fi următorul: dacă lumina solară nu întîlneşte nici
un obstacol în drumul ei, are proprietăţi diferite de cele pe care le are cînd suferă reflexii sau/şi refracţii în atmosferă.
În primul caz lumina se consideră nepolarizată, iar în al doilea caz, polarizată.
Lumina nepolarizată are aceeaşi intensitate în toate direcţiile perpendiculare pe direcţia ei, pe cînd lumina
polarizată este mai intensă în unele direcţii şi cu mult mai slabă în altele, mergînd chiar pînă a se anula cu totul.
 Deci, lumina polarizată este lumina obişnuită care a fost transformată (prin reflexie pe o suprafaţă, prin transmisie
printr-un mediu transparent, prin dublă refracţie sau împrăştiere) în oscilaţii paralele între ele într-un plan, în cercuri,
în elipse sau liniar.
► Luminiscenţa: ● reprezintă emisia luminoasă ce urmează excitării atomilor şi moleculelor în alt mod decît prin
încălzire; ● poate fi de mai multe tipuri: fosforescenţă, fluorescenţă, catodoluminiscenţă, chemoluminiscenţă,
triboluminiscenţă şi electroluminiscenţă.
► Fosforescenţa este o proprietate pe care o au unele substanţe organice sau anorganice (sulfură de zinc, sulfură de
calciu, săruri de uraniu etc.) de a emite lumină (fără căldură, deci o lumină rece) şi după ce sursa iniţială de iluminare
sau radiaţie excitatorie a încetat. Această emisie poate dura mai multe secunde, minute, ore sau chiar zile.
Fenomenul de fosforescenţă depinde de condiţiile externe ale moleculei, adică nu poate fi declanşată decît dacă
primeşte energie din mediul exterior (intensitatea fosforescenţei depinde de temperatură).
În acest proces, în urma excitării, electronul excitat este îndepărtat complet din edificiul său atomic sau molecular.
► Fluorescenţa este o proprietate a unor substanţe (sulfat de chinină, sulfat de fluoresceină etc.), în orice stare de
agregare, de a emite lumină nedirecţionată atunci cînd sînt iradiate cu radiaţii de o anumită lungime de undă
(luminoase, dar mai ales ultraviolete).
Lungimea de undă a radiaţiei luminoase fluorescente este superioară sau cel puţin egală cu cea a radiaţiei excitatorii
care a provocat-o, iar frecvenţa radiaţiei emise este mai mică decît a radiaţiei absorbite. Uneori, radiaţia emisă poate
proveni din coliziunile intermoleculare.
În fluorescenţă, electronii nu se separă din atomii sau moleculele excitate.
Emisia de lumină prin fluorescenţă încetează odată cu suspendarea iradierii substanţei.
► Chemoluminiscenţa este o luminiscenţă rezultată din transformarea energiei eliberate în decursul unor reacţii
chimice (de oxidare lentă a unor substanţe, cum ar fi fosforul) în cuante de lumină.
Celula în diviziune emite radiaţii, inclusiv luminoase, capabile să stimuleze/controleze mitozele celulelor apropiate.
► Catodoluminiscenţa este un proces prin care un flux de electroni rapizi (cum ar fi în tuburile catodice ale
televizoarelor), la impactul cu o substanţă luminofor (silicat de zinc, silicat de calciu etc.) produc excitarea atomilor şi
moleculelor acesteia, urmată de emisia unei radiaţii luminoase.
► Triboluminiscenţa este un fenomen luminos ce apare la excitarea produsă prin frecare, ruperea unor cristale sau
prin scuturare, asupra unor substanţe cum ar fi zahărul cristalizat sau sulfura de zinc activată cu mangan.
► Electroluminiscenţa este fenomenul luminos care apare în urma excitării induse de cîmpul electric (constant sau
alternativ de joasă frecvenţă) prin descărcări electrice în gaze.
► Bioluminiscenţa este un tip de chemoluminiscenţă în care lumina (rece) apare ca un rezultat al activităţii
sistemelor biologice, de orice ordin ar fi ele şi prin care energia chimică potenţială (cuprinsă în moleculele substanţei
organice) este convertită în diferite forme de energie şi lumină. Practic, orice celulă emite luminiscenţă în timpul
proceselor de oxido-reducere, dar fenomenul are, obişnuit, o intensitate extrem de mică.
La unele sisteme biologice, bioluminiscenţa are o amplitudine ce o face sesizabilă cu ochiul liber (la unii peşti,
insecte, moluşte, alge, culturi de microorganisme).
Caracteristicile bioluminiscenţei:● este inversul fotosintezei din frunzele plantelor;● nu conţine radiaţii infraroşii şi
ultraviolete;● are o culoare albastră sau verde la speciile acvatice, galben-verzui sau chiar roşu la speciile terestre
(foarte rar lumina este alb-galbenă);● deoarece compoziţia luciferinei variază de la organism la organism, culoarea
luminii emise (deci lungimea de undă) variază;● intensitatea bioluminiscenţei este foarte mică şi amplu variată – de la
valori de circa 1 W/ cm 2, la distanţa de 1 cm, pînă la valori de 4 - 5 W /cm2;● în funcţie de aportul de oxigen, poate fi
continuă sau discontinuă;● cantitatea (şi respectiv presiunea) de oxigen utilizată este foarte mică;● este eficientă şi la
temperaturi scăzute;● raportul de transformare în energie luminoasă poate atinge la coleoptere 90 % (pe cînd la
becurile cu filament doar între 6 şi 14 % reprezintă radiaţia luminoasă, iar restul radiaţie calorică);● poate vehicula un
buchet enorm de informaţii.
În principal, mecanismul bioluminiscenţei constă din oxidarea substanţei numită luciferină cu ajutorul enzimei
numite luciferază. În cadrul acestui proces în moleculele de luciferină unii electroni sînt trecuţi de pe orbite inferioare,
stabile, pe orbite superioare, instabile. Electronii nu pot rămîne mult timp pe aceste orbite şi ei revin la orbitele iniţiale,
iar odată cu acest proces energia receptată în prima fază este restituită sub forma cuantelor de lumină, iar luciferina
revine la stadiul iniţial.
Se apreciază că fiecare moleculă de luciferină implicată în reacţia cu luciferaza, emite un foton de lumină.
► Luminiscenţa produsă de muşchii vegetali diferă de chemoluminiscenţă. Această luminiscenţă este de fapt
urmarea unui proces fizic de reflectare a luminii solare (şi excepţional a luminii Lunii sau a surselor artificiale) cu o
modificare ce ia aspectul unei luminiscenţe cu reflexe fosforescente verzui.
► Corpul uman emite radiaţie electromagnetică şi în domeniul radiaţiei luminoase. Producţia de lumină este între
180 şi 250 fotoni /cm2/secundă. Lungimea de undă a acestei radiaţii diferă în funcţie de regiunea corporală, de
metabolism, de greutate, de vîrstă, de starea de sănătate, de sex etc., putînd acoperi întreaga paletă coloristică.
Cantitatea mică de fotoni explică de ce lumina corpului uman nu este vizibilă în mod curent. Există situaţii
particulare în care emisia se poate intensifica la cote ce o fac accesibilă ochiului şi de asemeni există persoane care
beneficiază de un sistem optic (şi nu numai) ultrasensibil ce le permite să vadă lumina emisă în mod obişnuit de corpul
uman.
► Electrobioluminiscenţa este fenomenul emisiei luminoase a unui organism biologic, produs în urma receptării
unui impuls electric sau sub influenţa energiei captate din cîmpul electric incident (vezi, spre exemplu, efectul
Kirlian).
► Principiul general de funcţionare a emisiei luminoase laser se bazează pe fenomenul de emisie stimulată (sau
emisie indusă), deci pe un fenomen invers procesului de absorbţie a undelor electromagnetice de către substanţă.
Sistemul atomic excitat rămîne în această stare numai circa 10-8 secunde, după care revine la starea energetică
inferioară, stabilă, emiţînd radiaţie cu aceeaşi frecvenţă.
Această emisie de radiaţie se poate desfăşura pe două căi: fie prin emisie spontană, fără vreo influenţă exterioară,
fie prin emisie stimulată, cînd revenirea sistemului atomic excitat al unei substanţe cristaline sau gazoase, la starea
stabilă se face sub efectul „coliziunii“ acesteia cu un foton de radiaţie avînd lungimea de undă corespunzătoare
radiaţiei pe care o va emite sistemul (altfel spus, fotonii incidenţi ghidează fotonii emişi şi le impune faza sa locală).
Ca urmare, în loc de un singur foton (cel incident) vor exista acum doi fotoni; dacă aceştia vor stimula la rîndul lor alţi
doi atomi aflaţi în stare excitată, vor rezulta patru fotoni ş.a.m.d. Deci, un sigur foton poate da naştere unei avalanşe de
fotoni care formează radiaţia emisă în manieră laser.
Prin acest proces, sistemele atomice acumulate pe un nivel excitat sînt constrînse să radieze mai devreme decît ar
face-o în mod normal (sînt constrînse să emită aproape simultan). Din acest motiv, radiaţia care ia naştere este deosebit
de intensă.
Sursa de lumină laser este coerentă, deoarece momentul dezexcitării este acelaşi pentru întreaga populaţie de atomi
excitaţi. Deoarece nivelele de tranziţie sînt aceleaşi, şi frecvenţa radiaţiei tuturor generatorilor cuantici (atomii) este
aceeaşi.
► Calităţile luminii laser:● datorită propagării undelor amplificate aproape exclusiv de-a lungul axei dispozitivului
laser, fasciculul de lumină obţinut este extrem de direcţional (dirijat);● este pronunţat monocromatică (datorită faptului
că emisia stimulată este un proces de rezonanţă, amplificarea se face în special asupra centrului unei linii spectrale care
ar fi emisă în mod spontan);● este excepţional de intensă (de zeci de milioane de ori mai intensă decît radiaţia emisă
de pe o suprafaţă echivalentă a discului solar);● este coerentă (unda asociată unui foton se suprapune exact, în orice
moment, peste cea a oricărui alt foton din radiaţie);● grupele de unde luminoase sînt de mare lungime şi de mare
coerenţă.
► Lumina ar putea fi considerată eternă deoarece, potrivit Teoriei relativităţii ea călătoreşte doar prin spaţiu, nu şi
prin timp.
► Pentru oameni, lumina reprezintă o condiţie a fiinţării, principala sursă de culegere a informaţiilor din exteriorul
persoanei (formă, dimensiune, poziţie, mişcare, strălucire, culoare) şi în mare măsură un mod de vehiculare a
informaţiilor.
► Lungime parcursă de un foton-corpuscul, dacă ar fi să străbată întreg spaţiul unui cm3, ar fi de circa 2 x 1032 km,
ceea revine la o durată de circa 1020 ani.
► Potrivit legii Rayleigh, intensitatea difuziei moleculare este invers proporţională cu lungimea de undă a radiaţiei la
puterea a patra.
► Unităţile de măsură folosite în stabilirea parametrilor luminii:
Candela (cd) – exprimă intensitatea luminoasă într-o direcţie dată, a unei surse care emite o radiaţie monocromatică cu
frecvenţa de 540 x 1022 Hz şi a cărei intensitate energetică, în această direcţie este 1/683 dintr-un watt pe sterradian.
Lumenul (lm) – exprimă fluxul luminos emis de către o sursă punctiformă cu intensitatea de o candelă pe sterradian. 1
lm = (1/4 ) cd.
Luxul (lx) – exprimă iluminarea unei suprafeţe care primeşte un flux luminos de un lumen, uniform repartizat pe o arie
de 1m2.
Stilbul (sb) – exprimă măsura strălucirii şi reprezintă luminanţa uniformă a unei suprafeţe plane de 1 cm2 a cărei
intensitate luminoasă în direcţia normală pe plan este de o candelă. 1 sb = 1 cd/cm2 = 104 nt.
Photul (ph) – exprimă măsura iluminării şi reprezintă iluminatul pe o suprafaţă de 1 cm2 în condiţiile unui flux luminos
de un lumen. 1 ph = 104 lx.
Nitul (nt) – exprimă măsura strălucirii (luminanţa) şi este egal cu strălucirea uniformă a unei suprafeţe de 1 m2 a cărei
intensitate luminoasă este de o candelă. 1 nt = 104 sb.

17. Radioactivitatea
Procesele reale (naturale sau artificiale) sînt ireversibile. L. Boltzmann

În termeni absoluţi, nimeni şi nimic în Univers nu poate preciza cu exactitate cînd s-a născut şi nici cînd va muri. M. C.
Paulişan
► Dezintegrarea radioactivă este fenomenul de transformare, spontană sau indusă, a (nucleului) atomului unui
element chimic, într-un atom al unui alt element chimic.
În desfăşurarea acestui fenomen, structura electronică a atomului nu se implică.
► Fenomenul dezintegrării poartă denumirea de radioactivitate, deoarece dezintegrarea atomului se face cu
expulzarea din el a unor radiaţii electromagnetice, concomitent cu cele corpusculare.
► Radiaţia este fenomenul de emisie şi propagare în spaţiu a unor unde sau particule cu vehicularea unei cantităţi de
energie.
► Dezintegrările radioactive sînt de două tipuri: 1) radioactivitate naturală, ce constă din dezintegrări spontane şi 2)
radioactivitate artificială, ce constă dintr-o dezintegrare provocată prin bombardarea unor nuclee stabile, cu neutroni
sau cu particule încărcate (produsele rezultate se numesc izotopi radioactivi).
► Cauzele dezintegrărilor radioactive: ● tendinţa sistemelor fizice de a trece spre stări de energie cît mai joasă
(cazul nucleelor aflate în stări excitate);● instabilitatea datorată numărului mare de neutroni ce nu au un proton ca
partener pentru echilibrare;● numărul mare de protoni ce antrenează o interacţie electrică de respingere prea mare în
comparaţie cu cea de atracţie a forţelor nucleare, pentru a menţine nucleul stabil. Spre exemplu, nucleul de uraniu cu
cei 92 de protoni încărcaţi electric este instabil, repulsia acestora determinînd „spargerea“ nucleului, proces prin care
un număr de protoni sînt eliminaţi. Fenomenul se repetă de cîteva ori pînă cînd nucleul ajunge să posede numai 82 de
protoni şi devine nucleul celui mai greu element stabil: plumbul.
Dezintegrările radioactive nu sînt expresia îmbătrînirii atomilor, deoarece fenomenul se află într-o conexiune
particulară cu timpul.
► Nu ştim ce se petrece în atom în momentele premergătoare dezintegrării lui, dar cu certitudine ceva se petrece iar
aceasta este în relaţia cu restul Universului, de o manieră care determină dezintegrarea sa în armonie cu cea a restului
atomilor de acelaşi fel (cel puţin).
► Fenomenul de dezintegrare este o caracteristică generală a tuturor (nucleelor) elementelor din natură, dar numai o
parte dintre ele prezintă acest fenomen în mod evident (cele cu un dezechilibru nuclear acut).
Radioactivitatea naturală a elementelor uşoare şi medii este un fenomen rar, iar în cazul elementelor grele,
radioactivitatea naturală este un fenomen relativ general.
► Cu doar patru excepţii, toate nucleele cu un număr mai mare de 84 de protoni sînt instabile. Se includ aici şi
elementele transuraniene – elemente radioactive create artificial, al căror număr de protoni este mai mare de 92.
Numărul radionucleelor naturale nu depăşeşte numărul de 50, iar al celor artificiale este de circa 1600.
► Nuclee cu un număr mai mare de 92 de protoni nu pot fi întîlnite în natură, deoarece ele fisionează spontan, într-un
interval de timp relativ scurt.
► Se consideră stabile acele nuclee care au o perioadă de înjumătăţire foarte mare. De exemplu, nucleul 187/75
reniu, care are perioada de înjumătăţire de 5 x 1010 ani, este considerat un nucleu stabil.
Cea mai mare stabilitate o au nucleele (situate între heliu şi plumb) ce conţin un număr magic de protoni şi
neutroni, adică 2, 8, 20, 50, 82, 126. Fierul şi elementele din vecinătatea lui prezintă cele mai stabile configuraţii ale
nucleonilor din natură (la celelalte elemente, cu mai mulţi sau mai puţini nucleoni în nucleu decît fierul, legătura dintre
protoni şi neutronii din nucleu este mai slabă).
► Pentru menţinerea integrităţii nucleului este hotărîtoare intensitatea interacţiei diferitelor perechi proton-neutron.
Dacă există în plus şi alţi nutroni sau protoni, ei nu pot decît să dezechilibreze soliditatea edificiului nuclear.
► Majoritatea nucleelor stabile şi instabile s-au format în procesul constituirii Sistemului nostru solar, acum circa 5
miliarde de ani, iar unele cum ar fi, spre exemplu, U 235 provin dintr-o supernovă de tip II.
Nucleele instabile, cu durata de înjumătăţire mult mai mică decît 5 x 109 ani, s-au dezintegrat demult,
transformîndu-se în nuclee stabile. În natură au mai rămas numai nucleele instabile cu durata de înjumătăţire
comparabilă cu sau mai mare decît vîrsta Terrei. Dintre acestea 14 se găsesc în cantităţi măsurabile.
► Perioada sau timpul de înjumătăţire a unui volum de substanţă radioactivă este definit ca timpul în care numărul
nucleelor radioactive dat, a scăzut la jumătate din numărul celor existente la formarea substanţei radioactive.
► Legea dezintegrării radioactive este de natură pur statistică şi exprimă probabilitatea de dezintegrare a unui
nucleu în unitatea de timp. Ea se bazează pe constatarea experimentală că pentru un nucleu instabil, în unitatea de timp
se dezintegrează totdeauna aceeaşi fracţiune din numărul de nuclee prezente. Această lege nu informează care dintre
nuclee va suferi dezintegrarea sau în ce moment, ci numai în cît timp are loc înjumătăţirea substanţei radioactive.
Stabilirea statistică a perioadei de înjumătăţire este posibilă datorită numărului mare de atomi în proba analizată.
► Dezintegrarea spontană nu are o cauză bine definită, astfel că nimeni nu poate şti cît timp mai poate trăi un atom
oarecare; el se poate dezintegra în secunda prezentă sau peste miliarde de ani. Dar, un aspect este cert: dacă există un
număr oarecare de atomi ai unui element, după un timp egal cu perioada sa radioactivă, aceştia se vor reduce la
jumătate. Astfel, este la fel de probabil ca unele nuclee să intre în dezintegrare mai repede decît altele şi de aceea
găsim încă nuclee neintrate în dezintegrare, altele intrate, altele epuizate.
► Timpul de înjumătăţire variază în limite foarte largi: de la 2,7 x 1017 ani pentru 209/83 bismut, pînă la 10-14
secunde pentru radiu, iar în unele cazuri chiar mai puţin.
Pentru 238/92 uraniu, succesiunea dezintegrărilor radioactive este următoarea: U 238 (4,5 x 109 ani – perioada după
care jumătatte din cantitate s-a transformat) => Thoriu 234 (24,1 zile) => Prolactiniu 234 (6,7 ore) => Uraniu 234 (2,5
x 105 ani) => Thoriu 230 (8,3 x 104 ani) => Radiu 226 (1622 ani) => Radon 222 (3,8 zile) => Poloniu 218 (3, 05
minute) => Plumb 214 (27 minute) => Bismut 214 (20 minute) => Poloniu 214 (1,6 x 10-4 secunde) => Plumb 210 (21
ani) => Bismut 210 (5 zile) => Poloniu 210 (138 zile) => Plumb 208 stabil.
► Ritmul dezintegrărilor radioactive: ● este constant pentru o anumită substanţă şi depinde de energia particulelor
emergente din nucleu; ● nu depinde de mărimea masei substanţei radioactive sau de prezenţa nuclizilor deja
dezintegraţi. Astfel o aceeaşi fracţiune dintr-o cantitate de substanţă radioactivă se dezintegrează printr-o perioadă dată
de timp, iar nu o aceeaşi cantitate efectivă. Aşadar, jumătate din cantitatea iniţială s-a dezintegrat la sfîrşitul perioadei
de înjumătăţire, dar numai jumătate din ceea ce a rămas sau un sfert din cantitatea iniţială se va dezintegra într-o altă
perioadă egală şi apoi, într-o altă perioadă egală, se va reduce iar la jumătate sau la o optime.
► Este imposibil ca intensitatea dezintegrărilor radioactive să fie influenţată, indiferent de mijloacele utilizate
(temperatură, presiune, cîmp electric şi magnetic, cîmp gravitaţional, legătură chimică etc.). De asemenea este perfect
indiferent timpul de cînd s-a format elementul şi compoziţia chimică în care se găseşte.
► Radioactivitatea nu dispare complet niciodată, deoarece oricît am aduna fracţiile succesive ½ , ¼ , 1/8, 1/16 etc.,
nu vom putea ajunge niciodată la 1. Astfel, dacă se examinează o bucată de material radioactiv, se găseşte în ea în
acelaşi timp toţi membrii seriei de dezintegrare. Dar din membrii cu timp de înjumătăţire foarte scurt vor fi prezente
numai cantităţi mici, deoarece aceşti atomi se formează mereu dar se dezintegrează foarte alert.
► Numărul atomilor care se dezintegrează într-o secundă este proporţional cu numărul total al atomilor
nedezintegraţ prezenţi. Dacă din 10 atomi ai unei substanţe radioactive, într-o secundă se dezintegrează 3 atomi, atunci
într-un eşantion care conţine 100 000 de atomi de aceea substanţă, într-o secundă se vor dezintegra 3 000 de atomi.
Într-un gram de radiu (ce conţine 2,67 x 1021 nuclee) se dezintegrează în fiecare secundă aproximativ 3,68 x 1010
nuclee (adică sînt înregistrate atîtea particule alfa).
► În cursul ultimilor miliarde de ani, constantele radioactivităţii nu s-au schimbat, dar nu putem şti cu certitudine
dacă ele se vor menţine în continuare la acelaşi nivel. Potrivit Teoriei relativităţii generalizate ar avea loc o variaţie a
constantei radioactivităţii sub acţiunea cîmpului gravitaţional.
Nu ştim ce factori determină constanta dezintegrărilor radioactive; probabil aceasta se înscrie în legile
fundamentale ale Universului.
► Diferenţa corespunzătoare între suma maselor particulelor rezultate şi suma masei nucleului care se
dezintegrează, apare sub formă de energie cinetică a particulelor generate şi sub formă de energie de radiaţie.
► Elementele chimice radioactive se împart în patru familii (grupe): trei familii cu radioactivitate naturală şi o
familie cu radioactivitate artificială. Fiecare familie are o serie care începe cu un element radioactiv iniţial, cu timpul
de înjumătăţire cel mai lung şi se termină cu un element chimic stabil. Trecerea de la un element la altul, în cadrul
aceleaşi serii radioactive, se realizează prin dezintegrarea alfa sau beta în lanţ, terminîndu-se cu un element al fiecărei
serii în stare stabilă.
► Familiile radioactive:
Familia uraniului: are cap de serie Uraniul 238/92, se termină cu Plumb 206/82 şi are timpul de înjumătăţire de 4,5 x
109 ani. Numărul de elemente radioactive din această grupă este de 18.
Familia thoriului: are cap de serie Thoriul 232/90 şi se termină cu Plumb 208/82. Timpul de înjumătăţire este de 1,3 x
1010 ani, iar numărul de elemente radioactive din familie este de 14.
Familia actiniului: are cap de serie Actiniul 235/89 şi se termină cu Plumb 207/82. Timpul de înjumătăţire este de 7,18
x 108 ani, iar numărul de elemente radioactive din familie este de 15.
Familia neptuniului: are cap de serie Neptuniul 237/93, se termină cu Bismut 209/83 şi are în compunere 13 elemente
radioactive.
► Consecinţele dezintegrărilor radioactive: emisia unui tip de radiaţie: alfa, beta sau gamma (un acelaşi nucleu nu
poate emite concomitent toate cele trei feluri de radiaţii, dar un amestec de radionuclizi, cum ar fi, spre exemplu, o
bucată de minereu de uraniu, poate emite simultan toate cele trei tipuri de radiaţii); ● naşterea unui nou gen de atom
(izotop), iar în multe cazuri chiar un alt element chimic.
► Efectele radiaţiilor din punct de vedere macroscopic
Efecte optice: colorarea materialelor transparente străbătute de radiaţii şi schimbarea densităţii lor optice; producerea
de noi benzi de absorbţie în spectrul vizibil, ultraviolet şi infraroşu.
Efecte mecanice: variaţia densităţii materialelor; variaţia rezistenţei la rupere, tensionare, forfecare etc.; variaţia
durităţii metalelor; presiune asupra corpurilor pe care cad.
Efecte chimice: catalizarea unor reacţii chimice; înnegrirea plăcilor fotografice; schimbarea compoziţiei unor soluţii;
ruperea legăturii dintre atomii moleculelor; creşterea vitezei unor reacţii chimice.
Efecte electrice şi magnetice: ionizarea mediilor străbătute; transformarea unor izolanţi în conductori, în urma
ionizării; variaţia proprietăţilor electrice şi magnetice.
Efecte termice: încălzirea mediilor străbătute.
► Dezintegrările radioactive sînt însoţite de căldură, deoarece particulele rezultate posedă energie cinetică iar
numărul mare de particule care însoţesc procesul de dezintegrare conduce la un transfer de energie ridicat, pus în
evidenţă (şi) prin ridicarea temperaturii mediului înconjurător (excitarea atomilor întîlniţi).
► Caracteristicile radiaţiei corpusculare de tip alfa:● sînt nuclee de heliu ionizat (2 protoni + 2 neutroni);● nu
există în nucleul atomului, ci se formează prin dezintegrarea nucleelor grele (A > 210) prin unele reacţii nucleare
(contopirea a doi neutroni cu doi protoni, urmată de expulzarea din nucleu) sau prin accelerarea ionilor de heliu;● au
masa de 6,64 x 10-24 kg (de aproximativ patru ori mai mare decît masa unui atom de hidrogen);● avînd masă mare,
coliziunile radiaţiilor alfa sînt violente şi astfel particulele pierd din energie, avînd un parcurs de 0,25 mm în ţesutul
viu, 1 mm în aluminiu şi 83 mm în aer, unde formează între 20 000 şi 40 000 de ioni pe fiecare centimetru de
traiectorie;● sînt specifice mai ales elementelor de la sfîrşitul sistemului periodic (dincolo de A 82);● se propagă
rectiliniu;● prin energia cedată mediului îşi micşorează viteza, procesul continuînd pînă cînd energia particulei alfa
devine de ordinul de mărime al energiei medii de agitaţie termică;● frînarea lor intensă la trecerea prin substanţă se
datorează interacţiunii electrice;● au energii între 1,0 şi 10,749 MeV;● viteza lor se situează între 10 000 şi 20 000
km/s;● au cea mai mare putere de ionizare (ionizarea mediului se datorează transferului de energie de la cîmpul de
radiaţie la electronii mediului străbătut);● în cîmp electric sînt accelerate spre polul negativ (în sensul cîmpului
electromagnetic);● au sarcină electrică pozitivă în valoare de 3,302 x 10-19 C;● sînt emise în număr relativ mare (un
gram de radiu emite într-o secundă 3,7 x 1010 particule);● au următoarele efecte la interacţia cu substanţa: ionizare,
împrăştiere coulombiană şi reacţii nucleare; sînt un exemplu tipic de fenomen realizat prin efect tunel (de exemplu, la
238/92 U înălţimea barierei de potenţial este de aproximativ 28 MeV, iar energia cinetică a particulei este de numai 4,2
MeV);● pot fi folosite pentru declanşarea dezintegrărilor nucleare artificiale.
Atunci cînd un atom radioactiv emite o particulă alfa, numărul atomic scade cu 2, iar numărul de masă cu 4,
deoarece o particulă alfa este un nucleu de heliu (sarcina 2 şi numărul de masă 4).
► Caracteristicile radiaţiei de tip beta:● sînt emise prin: transformarea spontană a nucleelor instabile (cu exces de
neutroni) cu emisie de electroni sau pozitroni (fără ca ei să preexiste în nucleu); captarea de către nucleul cu exces de
protoni, de electroni de pe învelişurile K şi L care prin combinare cu protonii generează un foton gamma (dezintegrare
beta negativ); transformarea unui neutron într-un proton (dezintegrare beta pozitiv);● particulele beta pozitiv sînt
antielectroni, iar particulele beta negativ sînt electroni;● au sarcini pozitive sau negative de 1,6 x 10-19 C;● datorită
masei mici şi a vitezei mari, sînt supuse efectului relativist, astfel că la 100 keV masa particulei este cu 20 % mai mare
faţă de masa de repaus, iar la 16 MeV masa de mişcare este de peste 30 de ori mai mare decît cea de repaus;● au o
putere de ionizare (la aceeaşi energie) de circa 100 de ori mai mare decît radiaţiile alfa (avînd viteze apropiate de cele
ale luminii: între 130 000 şi 299 000 km/s);● în urma trecerii prin substanţă, interacţionează cu electronii sau nucleele
atomilor prin coliziuni elastice sau neelastice;● în urma coliziunilor neelastice se produce principalul efect al
interacţiunii de tip beta cu substanţa: ionizarea;● cînd au energia de 1 MeV, străbat în ţesutul viu 2,5 mm, în aluminiu
2-3mm, iar în aer 8 metri, producînd circa 100 ioni pe centimetru de traiectorie;● în cîmp electric sînt atrase spre polul
pozitiv, în sens opus cîmpului electromagnetic;● energia lor se situează între 0,017 eV şi 16,6 MeV;● în procesul de
dezintegrare de tip beta, alături de emisia electronului se mai emite o particulă numită neutrin, care preia diferenţa
dintre energia emisă la dezintegrare şi energia particulei beta (masa acestei particule fiind foarte mică, aceasta preia
cea mai mare parte din energia de dezintegrare);● au masa de repaus de 9,4055 x 10-28g.
Atunci cînd un atom radioactiv emite o particulă beta, numărul atomic creşte cu unu, dar numărul de masă rămîne
acelaşi, deoarece o particulă beta este un electron cu sarcina negativă şi masa neglijabilă.
► Caracteristicile radiaţiei de tip gamma:● sînt unde electromagnetice cu lungimea de undă foarte mică, între
0,0018 şi 6,25 x 10-10 m;● sînt emise de către nucleu: la trecerea de pe o stare excitată energetic superior pe o stare
energetică fundamentală, sau tot într-o stare excitată dar cu energie mai scăzută decît cea iniţială (fără ca stabilizarea
nucleului excitat să se facă doar prin emisie gamma); la frînarea într-o substanţă a particulelor încărcate, rapide; la
anihilarea unei perechi de particulă-antiparticulă; în procesul dezintegrării unor particule ori a radionucleelor;●
însoţesc toate procesele de dezintegrare alfa şi beta, ca urmare a dezexcitării nucleelor generate;● sînt foarte
penetrante, putînd străbate în aer pînă la 115 metri sau 3 metri printr-un perete de plumb (cînd au 5 MeV), iar prin
ţesutul viu trec cu o uşurinţă mai mare decît radiaţiile X;● nu sînt deviate de cîmpul magnetic sau electric, deci nu sînt
încărcate electric;● se propagă cu viteza luminii;● energia unei radiaţii gamma este egală cu diferenţa dintre starea
energetică iniţială şi starea energetică finală a nuclidului derivat;● energia lor se situează între 10 keV şi 5 MeV, cele
de origine naturală şi de pînă la 20 MeV cele din surse artificiale;● după valoarea mare sau mică a energiei lor, se
clasifică în radiaţii „dure” şi „moi”;● iradiază cu uşurinţă orice substanţă;● atenuarea lor se datorează: efectului
fotoelectric (în cazul radiaţiei gamma de mică energie, care străbate substanţe alcătuite din elemente cu număr atomic
mare), efectului Compton (pentru energie medie), creării de particule pereche (mai ales în cazul radiaţiei cu energie
mare);● emisia lor lasă neschimbat numărul atomic şi numărul de masă.
► Caracteristicile comune ale radiaţiilor provenite din dezintegrări radioactive:● ionizează gazele;● excită
fluorescenţa şi fosforescenţa unor substanţe;● străbat corpurile opace;● produc efecte calorice;● impresionează
emulsia filmelor fotografice;● provoacă reacţii chimice;● distrug substanţele organice, bacteriile şi ţesuturile vii;●
energia degajată este independentă de factorii externi, cum ar fi temperatura sau presiunea.
► Iradierea exprimă expunerea corpului la acţiunea unui flux de radiaţie de energie semnificativă.
► Un obiect iradiat devine radioactiv deoarece aportul masiv de energie (radiaţie electromagnetică de o anumită
frecvenţă) determină excitarea atomilor obiectului, stare care se risipeşte apoi radioactiv prin emisia energiei receptate
involuntar.
► Efectele nocive ale radiaţiilor se datorează în cea mai mare parte puterii lor ionizante, iar gradul de nocivitate
depide de cantitatea de energie absorbită, de tipul şi energia radiaţiei şi de tipul ţesutului iradiat.
Interacţiunea radiaţiei poate fi la nivel molecular (efecte termice, excitări vibraţionale şi rotaţionale ale moleculelor
şi reacţii chimice) la nivel atomic (excitări ale electronilor sau ionizări) sau la nivel nuclear (excitări ale nucleului sau
reacţii nucleare).
Ţesuturile cele mai radiosensibile sînt acelea ale căror celule se înmulţesc cel mai repede. Astfel, cele mai afectate
sînt în ordine: sîngele (măduva oaselor), splina, ganglionii limfatici, ficatul, mucoasele, gonadele, plămînii, rinichii,
muşchii şi ţesutul nervos.
► Unităţile de măsură specifice domeniului radiaţiilor:
Rontgen (R) – unitate de doză a radiaţiei X şi gamma (pentru un kilogram de substanţă, această doză corespunde unei
energii de 84 x 10-4 J).
Rad – unitate de măsură a dozelor de energie absorbită. 1 rad = 10-2 J/kg substanţă iradiată = 1,19 rep
Rem – doza de radiaţii care are un efect biologic echivalent cu efectul unei radiaţii X dure de 1 R.
Rep – unitatea de iradiere cu neutroni, echivalentă cu rontgenul şi reprezintă acea doză de radiaţii care duce la
absorbţia unei energii de 93 ergi într-un gram de ţesut. 1 rep = 0,84 rad.
Rutherford (Rd) 1 Rd = 106 dezintegrări pe secundă.
Curie (Ci) 1 Ci = 3,7 x 1010 dezintegrări pe secundă.
Eman 1 eman = 10-18 Ci/min/l = 220 dez/min/l.
Becquerel (Bq) 1 Bq = 10-6 Rd.
Gray (Gy) 1 Gy = 1 J/kg = 100 rad.
Barn – unitate de măsură a secţiunii eficace în reacţiile termonucleare de fuziune 1 barn = 10-24 cm2 = 105 Pa
a.m.u. – unitatea atomică de masă reprezintă fracţiunea 1/12 din masa unui atom al nuclidului C12 . 1 a.m.u. = 1,66057
x 10-27 kg = 1,5 x 10-3 erg = 931,5016 MeV

18. Molecula
Viitorul fizicii depinde de biologie. J. Thomson

► Molecula este cea mai mică entitate dintr-un volum de solid, lichid sau gaz, capabilă de existenţă independentă şi
care mai păstrează proprietăţile chimice şi compoziţia procentuală a substanţei alcătuitoare. Altfel spus, molecula
reprezintă un grup de atomi uniţi prin unii dintre electronii lor.
Molecula este sediul tuturor proprietăţilor corpurilor.
► În alcătuirea moleculei pot intra între doi şi mai mult de un milion de atomi.
► Într-un milimetru cub de apă sînt 3,34 x 1019 molecule.
Numărul de molecule într-un volum diferă în funcţie de temperatură. Spre exemplu, între temperatura de 15o C şi
cea de 27o C diferenţa numărului de molecule este de 4 % (cu cît temperatura este mai ridicată, cu atît distanţa între
molecule este mai mare şi implicit numărul lor în volumul dat de gaz sau lichid este mai mic).
Într-un centimetru cub de gaz, dacă presiunea este de o miliardime de atmosferă, sînt circa 3 x 1010 molecule, iar
parcursul liber mijlociu al unei molecule între două coliziuni este de circa 50 de metri.
► Diametrul moleculei diferă potrivit specificului fiecărui element chimic sau substanţă, şi se situează între 10-10 m
şi 10-7 m. Spre exemplu, molecula de oxigen are 2,9 x 10-10 m.
► Masa moleculei diferă, potrivit specificului fiecărui element chimic sau substanţă chimică. Spre exemplu, pentru
oxigen ea este de 5,32 x 10-26 kg, iar pentru apă de 2,29 x 10-26 kg.
► Volumul moleculei diferă în funcţie de elementul sau substanţa chimică. Spre exemplu, molecula de apă are un
volum de 3 x 10-29 cm3.
► Forma moleculelor este imprecizabilă, datorită: ● continuei agitaţii termice;● elasticităţii formei;● extremei
complicaţii arhitecturale în care sînt dispuşi atomii din alcătuirea ei;● deformării consecutive mişcării de rotaţie, prin
care forţa centrifugă modifică dispunerea atomilor în moleculă;● situaţiei în care părţi ale moleculei se rotesc în raport
cu alte părţi, ceea ce conferă acestor molecule libere, în timpul mişcării termice, configuraţii variate.
Convenţional, forma moleculelor este apreciată ca fiind sferică, indiferent de natura de agregare a substanţei.
► La presiune şi temperatură normală, moleculele gazelor se situează la mare distanţă unele de altele. În cazul
aerului, distanţa este de aproximativ zece ori mai mare decît dimensiunea lor transversală, iar fiecărei molecule îi
revine un volum de circa 1 000 de ori mai mare decît volumul propriu.
► Arhitectonic, atomii în moleculă au o dispunere bine determinată unii faţă de alţii şi diferit de la un fel de
moleculă la alt fel de moleculă.
O dată cu creşterea numărului de atomi constituenţi, forma moleculei devine mai complexă.
Factorii care determină modul de dispunere al atomilor în moleculă sînt interacţiunile electronilor de pe orbitele
exterioare ale structurii atomilor.
► În interiorul moleculei, între atomi sînt între 0, 000 000 012 cm şi 0,000 000 048 cm.
► Molecula poate fi alcătuită din atomi de un fel (realizînd astfel elemente chimice) cu atomi de alt fel (realizînd
astfel compuşi chimici) sau atomi de acelaşi fel dar dintr-un număr foarte bine determinat, astfel încît un alt atom peste
acest număr nu se poate adăuga. Dacă doi atomi de hidrogen formează o moleculă (cea mai mică moleculă cunoscută),
al treilea nu se mai uneşte cu ei în acest scop. Spre exemplu, în molecula de apă un atom de oxigen este legat de doi
atomi de hidrogen şi este imposibil să se mai adauge unul.
► În natură, numărul moleculelor de diferite feluri (deci de substanţe) este relativ redus, dar pe Terra transformările
biologice şi cele tehnologice ale omului au dus la formarea mai multor milioane de noi feluri de molecule.
► Factorii care determină reunirea atomilor într-o moleculă: Atunci cînd vin în contact atomii aceluiaşi element
chimic, sau atomii unor elemente situate spre mijlocul sistemului periodic (deci lipsite de caractere pronunţat
electropozitiv sau pronunţat electronegativ), ei au tendinţa aproape egală de a ceda sau de a accepta electroni. Această
proprietate a atomilor cu tendinţe egale de a lega electroni, poate duce la o întrepătrundere a straturilor lor electronice
periferice. În urma acestui proces o parte din electroni sînt puşi în comun, în sensul că aparţin atît unuia cît şi celuilalt
dintre atomi. Dacă atomii sînt identici, electronii puşi în comun sînt situaţi în mijlocul distanţei dintre cele două
nuclee. Dacă atomii sînt neidentici, perechea de electroni puşi în comun va fi situată mai aproape de nucleu (acesta
fiind mai electropozitiv, ca în cazul apei).
Formarea moleculei de apă, spre exemplu, dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen, cu punerea în comun a
electronilor de valenţă, duce la completarea orbitalului incomplet al fiecărui element şi transformarea atomilor astfel
reuniţi într-o moleculă de apă.
Majoritatea atomilor la temperatură nu prea înaltă se combină între ei sau cu atomii altor elemente, iar prin acest
proces se degajă energie. Combinîndu-se, atomii dau naştere unor sisteme mai sărace în energie, deci mai stabile, decît
dacă ar rămîne în stare liberă.
► Reţine atomii într-o formaţiune moleculară:
Legătura ionică: la venirea în contact a două elemente chimice, dintre care una poate ceda electroni, iar cealaltă este
avidă de a capta electroni, apare o legătură electrostatică (între ioni) a cărei intensitate variază între 20 şi 200
Kcal/mol. Legătura ionică se întîlneşte mai ales la săruri, iar intensitatea ei scade cu pătratul distanţei.
Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun a 1-3 electroni între atomii pereche a două elemente care se
apropie la o distanţă mai mică decît razele orbitalilor din stratul de valenţă, astfel încît ambii atomi formează structuri
electronice complete. Legăturile multiple conduc la forţe de legătură mai intense între atomi şi de aceea aceste
molecule au dimensiuni mai mici decît legăturile simple.Forţa coezivă este în acest caz situată între 20 şi 200
Kcal/mol. Atomii legaţi covalent ocupă poziţii fixe unii faţă de alţii, formînd la un loc o moleculă. În general, atomii
cu dimensiuni mici au tendinţă mai mare de a forma covalenţă. Legătura covalentă stă la baza formării a numeroşi
compuşi în orice stare de agregare.
Legătura metalică este o legătură electrostatică ce implică toţi atomii obiectului (electronii lor de valenţă aparţin
cristalului în întregime) respectiv prin punerea în comun a tuturor electronilor lor de pe orbitele externe. Aceşti
electroni nu sînt localizaţi, ei putîndu-se mişca în tot volumul cristalului.
Legătura coordinativă constă în punerea în comun a unuia sau mai multor electroni, cu participarea neegală între cei
doi atomi antrenaţi în alte legături chimice. În moleculă, cînd atomii sînt constrînşi la o apropiere mai mică decît
distanţa de echilibru, între ei se exercită forţe de respingere electrostatică, iar dacă se află la o distanţă mai mare decît
raza de echilibru între atomi se manifestă forţe de atracţie.
► Energia de legătură a atomilor în moleculă variază în limite neînsemnate. Spre exemplu, pentru molecula de
oxigen energia de legătură este de 116 000 cal/mol (2,784 x 107 J/Kmol), pentru molecula de hidrogen este de 104 200
cal/mol (2,472 x 107 J/Kmol), iar pentru molecula de apă 221 140 cal/mol.
► Diferenţa între energia de legătură între atomii de acelaşi fel dintr-o moleculă, şi energia de legătură dintre două
molecule de acelaşi fel, este însemnată. Spre exemplu, doi atomi de oxigen dintr-o moleculă de oxigen au o energie de
legătură de 2,4 x 107 J/Kmol, iar energia de legătură între două molecule de oxigen este de 0,048 x 107 J/Kmol.
► Moleculele pot avea sarcină electrică pozitivă sau negativă (în urma polarizării temporare), dar în stare normală
sînt neutre electric.
Şi sub aspect magnetic, moleculele se consideră, normal, a fi neutre, cu axcepţia celei de oxigen care posedă doi
electroni cu polii magnetici îndreptaţi în acelaşi sens (din acest motiv ea este foarte dificil de excitat, iar revenirea se
face lent – 46 de minute).
► Atracţia dintre molecule este exercitată de mai multe forţe, iar dintre acestea cele mai importante sînt:
Legătura de hidrogen: este o legătură de tip dipol–dipol, care se realizează între atomii de hidrogen şi atomii de mici
dimensiuni (cei care au învelişul electronic închis) a unor elemente cum ar fi fosforul sau oxigenul, cînd se întîmplă să
vină în contact. Energia de legătură se situează între 2 şi 8 Kcal/mol.
Puntea de hidrogen este cea care determină proprietăţile apei solide şi lichide.
Forţe Van der Waals, de natură electrostatică, ce apar datorită deformărilor reciproce pe care le induc moleculele,
deformări care determină apariţia unor momente de dipol (deci a unor interacţiuni între moleculele respective). Acest
tip de atracţie (are o energie de legătură între 0,02 şi 2 Kcal/mol) se întîlneşte mai ales între moleculele din soluţiile
foarte concentrate sau în gazele rare. Unele proprietăţi ale corpurilor, cum ar fi frecarea, tensiunea superficială,
vîscozitatea sau aderenţa, sînt efecte ale acestei forţe coezive.
► Forţele de coeziune intramoleculară se intrică cu cele de coeziune intermoleculară (şi reacţie chimică).
Forţa de asociere intermoleculară nu le permite acestora să se îndepărteze unele de altele prea mult (altfel, toate
corpurile lichide şi solide s-ar descompune în molecule individuale), dar nici să se apropie prea mult (altfel lichidele şi
corpurile solide s-ar putea comprima asemeni gazului). Apropierea dintre molecule este dependentă de spaţiul
disponibil dintre ele.
Atracţia între molecule variază invers proporţional cu puterea a şaptea a distanţei.
Nici una dintre tipurile de interacţiuni moleculare nu se exercită în exclusivitate.
► Legăturile intermoleculare sînt relativ slabe, situîndu-se între 4 şi 9 Kcal/mol. Aceasta, deoarece între molecule
există şi interacţiuni repulsive, provenite din repulsii electrostatice şi indirect conform Principiul de excluziune
(excluderea electronilor din regiuni ale spaţiului în care se acoperă orbitalii speciilor cu înveliş închis).
Repulsiile cresc brusc cu scăderea distanţei intermoleculare.
► Sfera de acţiune a moleculei este de circa 10-9 m.
► Moleculele pot fi comprimate. Cu cît presiunea este mai mare, cu atît moleculele sînt mai înghesuite (cu mari
deosebiri în funcţie de starea de agregare). Pentru starea de agregare solidă, presiunea necesară comprimării
suplimentare a moleculelor este enormă şi ea se întîlneşte doar în stele.
► Moleculele izolate nu sînt structuri stabile. Spre exemplu, o moleculă de hidrogen se dezagregă în 80 de minute,
cea de heliu în trei ore, cea de azot în 60 000 de ani, iar cea de oxigen în 1,5 milioane de ani.
► Toate moleculele sînt în mişcare, deoarece: ● temperatura şi cîmpurile de forţă determină ca moleculele să vibreze
şi să se rotească continuu (întoarcerea moleculei la starea iniţială se face cu emisie de radiaţie cu lungimi de undă de
ordinul centimetrilor);● agitaţia moleculelor este direct proporţională cu temperatura şi nu încetează decît la zero grade
absolut.
Moleculele sînt animate de mişcări care pot fi de translaţie (de-a lungul celor trei direcţii ale spaţiului), de rotaţie
(în jurul a două axe) şi în jurul unei poziţii fixe.
► Caracteristicile rotaţiei moleculelor: ● nu determină deformări majore ale lungimii legăturilor şi unghiul dintre
ele;● tranziţiile energetice ale mişcării se produc în domeniul infraroşu îndepărtat şi al radiaţiei domeniului de
radiofrecvenţă (motiv pentru care ele pot fi captate şi din spaţiul extraterestru);● necesită cea mai puţină energie
externă;● în lichid, se pot roti doar cîteva grade înainte de a fi colizionate de altele şi deci îşi schimbă frecvent starea
de rotaţie;● în gaze se deplasează şi rotesc liber, iar în solide doar oscilează în jurul unei poziţii de echilibru.
► Caracteristica vibraţiei moleculelor: ● determină modificări ale distanţei dintre atomi şi a unghiului dintre două
legături;● creşte proporţional cu creşterea gradului de complexitate a moleculei;● atomii componenţi vibrează cu
aceeaşi frecvenţă şi în aceeaşi fază;● tranziţiile energetice ale mişcărilor de vibraţie se plasează în domeniul infraroşu.
► Atomii din edificiul moleculei nu sînt stabili, fiecare dintre ei efectuează oscilaţii în jurul poziţiei proprii de
echilibru.
► Proprietăţile moleculei depind în principal de numărul de atomi, de felul atomilor (mai precis, de corola
electronică a acestora) de ordinea şi configuraţia legăturilor.
► Moleculele unei substanţe oarecari nu se deosebesc între ele. Moleculele aceloraşi substanţe au aceeaşi structură, o
aceeaşi masă şi aceleaşi proprietăţi mecanice şi electrice.
► Moleculele au sens una pentru cealaltă doar în structurile vii.
► Energia moleculei rezultă din compunerea următoarelor valori energetice: energia cinetică de rotaţie + energia
cinetică de translaţie + energia de vibraţie a nucleelor atomilor din moleculă în jurul poziţiilor de echilibru + energia
păturii electronice a moleculei.
► Moleculele schimbă numai atomi sau electroni în reacţii chimice, deoarece ele au tendinţa de a realiza cele mai
stabile legături chimice între toţi atomii care participă la alcătuirea moleculelor.
► Noi tipuri de molecule se obţin prin crearea unor noi condiţii de reacţie, respectiv de deplasare şi regrupare a
electronilor periferici ai atomilor implicaţi.
► Macromolecula este tipul de moleculă alcătuită dintr-un număr foarte mare de atomi (între circa 5 000 şi mai
multe milioane de atomi). Aceste molecule se obţin prin reacţii de polimerizare sau policondensare.
► Molecula-gram (notată, mol) reprezintă unitatea de cantitate a substanţei şi este egală cu volumul de oxigen care la
temperatura de 0o C şi la presiunea de o atmosferă, cîntăreşte 32 de grame.
Un mol de gaz conţine 6,02214 x 1023 molecule, iar la temperatura de 0o C şi presiunea de o atmosferă ocupă un
volum de 22,4 litri.
Un mol de apă, la temperatura şi presiunea normală, are un volum de 18 cm3 (un mol de hidrogen are aproximativ 2
grame, circa 22 400 cm3 şi un volum al atomilor de 0,6 cm3 ).
► Numărul Avogadro reprezintă numărul de molecule dintr-un mol din orice gaz.
1 mol = 6,02214 x 1023 molecule.

19. Stări de agregare

Universul are proprietăţile pe care le are şi pe care omul le poate observa, deoarece dacă ar fi avut alte proprietăţi omul nu ar fi
existat ca observator. R. Dicke

► În Universul observat, substanţa se prezintă în şase stări de agregare dintre care trei, starea lichidă, starea solidă şi
starea gazoasă se întîlnesc în mod obişnuit pe Terra, iar starea de cristal lichid, starea de plasmă şi starea de gaz
degenerat se întîlnesc în condiţii aparte.
În Univers ar putea exista şi alte forme de agregare.
► Stările de agregare ale substanţei nu sînt permanent aceleaşi, ea putîndu-şi schimba starea de agregare cu relativ
multă uşurinţă. Trecerea de la o stare de agregare la alta (adică de la un nivel de agitaţie internă, moleculară şi atomică,
la alt nivel) se face prin variaţia energiei caracteristice (temperatură).
O dată cu creşterea gradului de dezordine internă a sistemului se trece succesiv de la starea solidă prin starea lichidă
şi gazoasă, la starea de plasmă.
Temperatura la care o substanţă trece dintr-o stare de agregare în altă stare de agregare, depinde de tăria
interacţiunilor dintre particulele constitutive ale substanţei şi în mică măsură de presiune.
► Caracteristicile stării solide de agregare.
Din punctul de vedere al gradului de ordonare al particulelor constitutive, se disting două categorii de solide:
cristaline (majoritatea) şi amorfe.
Caracteristicile corpului solid cristalin: ● ordinea în sistem este extinsă la distanţă mare;● particulele alcătuitoare
interacţionează numai cu vecinii cei mai apropiaţi;● între particule există legături chimice puternice, ceea ce se reflectă
în modul lor de conservare a formei şi structurii;● distanţa intraatomică este de ordinul a 10-10 m;● majoritatea sînt
bune conducătoare de căldură şi electricitate (conductivitatea electrică a unui solid metalic este datorată colectivizării
electronilor de valenţă ai atomilor constituenţi, iar amplitudinea ei scade la creşterea temperaturii corpului);●
particulele constitutive (atomi, molecule, ioni) sînt într-o ordine bine determinată, care depinde de natura particulelor,
de legăturile dintre particule, de dimensiunea relativă a particulelor şi de raportul numeric dintre particule;● curg doar
sub acţiunea unor forţe foarte mari şi cu viteze extrem de reduse;● cînd temperatura tinde spre zero absolut, ordinea în
cristal este perfectă;● majoritatea cristalizează în reţele, care corespund celui mai compact aranjament al atomilor şi
totodată celei mai înalte simetrii;● structura optimă a fiecărui gen de cristal este rezultatul unor forţe de interacţiune
manifestate de particulele lor componente;● trecerea de la starea solidă la starea lichidă se face brusc, la temperatura
de topire;● temperatura de topire este fixă şi puţin influenţată de presiune;● posedă ordine orientaţională şi ordine
poziţională;● unele prezintă calitatea de magnetism;● la topire, volumul corpurilor cristaline creşte şi implicit
densitatea lor scade (fac excepţie de la această regulă cîteva cristale, printre care gheaţa şi fonta, pentru care volumul
scade iar densitatea creşte);● la cristalele solide la care volumul se micşorează prin topire, cum ar fi gheaţa, apare o
scădere a temperaturii de topire la creşterea presiunii;● atît timp cît rămîn în condiţiile termodinamice în care s-au
format, au o entropie minimă şi îşi păstrează caracteristicile;● se pot grupa în circa 230 de grupe de simetrie spaţială;●
spectrul oscilaţiilor proprii ale cristalelor determină proprietăţile mecanice şi termice;● datorită interacţiunii dintre
atomi, orice vibraţie a unui atom se transmite, din aproape în aproape, tuturor atomilor din cristal;● agitaţia termică a
moleculelor se manifestă sub forma unor oscilaţii de amplitudine mică în jurul poziţiei de echilibru (considerată fixă în
spaţiu);● în spărtură prezintă suprafeţe neregulate pe care se disting, fie cu ochiul liber (ca în cazul staniului), fie cu
aparate optice de mărit, formele microcristalelor componente.
Numărul axelor de simetrie şi al planurilor de simetrie de diferite ordine, definesc diferite sisteme de cristalizare:
cubic (exemplu: sarea de bucătărie), hexagonal (exemplu: fosfatul de calciu), romboedric (exemplu: zirconul),
ortorombic (exemplu: topazul), clinorombic (exemplu: sulfatul de fier) etc.
Caracteristicile substanţelor solide amorfe: sînt relativ puţine la număr (printre cele mai cunoscute fiind: ● bitumul,
sticla, răşinile, parafina, smoala, masele plastice);● au particulele componente distribuite într-o stare de dezordine
avansată;● nu au o temperatură fixă de topire, astfel că, progresiv cu încălzirea, îşi accentuează înmuierea şi în final
devin lichide;● pot fi considerate lichide supracomprimate (acestea au un coeficient de vîscozitate foarte mare);●
spărtura este netedă şi are formă de scoică (concoidală), deosebit de evidentă în cazul bitumului.
► Caracteristicile comune ale substanţelor solide: ● pentru ca un corp să se solidifice, energia de agitaţie termică a
moleculelor trebuie să fie mică în raport cu energia de interacţiune a atomilor;● nici un corp solid nu este perfect solid,
nici chiar diamantul (există întotdeauna o mică incertitudine în poziţia atomilor), toate avînd de fapt un caracter lichid
extrem de vîscos, efect ce poate fi sesizat doar de-a lungul unor perioade de timp foarte lungi;● au formă şi volum
propriu;● densitatea este mai mare comparativ cu celelalte stări de agregare;● evaporarea este dificilă şi de lungă
durată;● compresibilitatea este ca şi inexistentă în condiţii obişnuite;● energia agitaţiei termice este redusă pînă la o
asemenea valoare încît este posibil să apară legături stabile în timp, între o particulă şi vecinii contingenţi;● în contact
cu un lichid, solidul este sau insolubil (majoritatea lor) sau solubil (dizolvarea este posibilă pînă la o anumită
concentraţie, corespunzătoare saturării soluţiei şi este dependentă de temperatură – creşte cu aceasta);● este starea de
agregare cea mai răspîndită de pe Terra;● este starea de agregare cea mai stabilă, energia particulelor constituente fiind
minimă (din acest motiv, interacţiunile dintre ele sînt cele mai puternice, iar numărul gradelor de libertate este cel mai
mic);● sînt supuse unui proces de „îmbătrînire” (cu timpul, ca urmare a vibraţiilor reţelei cristaline şi a mişcării de
agitaţie termică a particulelor, defectele reţelei cristaline – aflate fie sub forma nodurilor de reţea neocupate de
particule, fie sub forma unor particule aflate între noduri – aceste defecte migrează şi prezintă tendinţa de a se contopi,
atunci cînd drumurile lor se intersectează. După un interval oarecare de timp, obiectul solid va prezenta tot mai
numeroase linii şi plane de dislocaţie, proprietăţile mecanice fiindu-i alterate, „îmbătrînite“).
► Caracteristicile stării lichide de agregare: ● este o stare a materiei sub formă de substanţă stabilă, intermediară
între zona de stabilitate a stării solide şi cea a stării gazoase pentru o densitate şi o temperatură date;● la temperaturi
relativ joase tinde să se asemene cu solidul, iar la temperaturi relativ ridicate începe să se asemene cu gazul;●
moleculele se pot deplasa unele faţă de altele pe distanţe macroscopice, ceea ce conferă lichidului proprietatea de
fluiditate şi de curgere;● moleculele se află la distanţă mică unele de altele, astfel că forţa de coeziune predomină faţă
de energia cinetică medie şi este suficient de puternică pentru a menţine particulele vecine în contact, ceea ce conduce
la existenţa unui volum definit;● avînd un volum definit, lichidele au o suprafaţă liberă;● este extrem de puţin
compresibil (circa 1 la 100 000), moleculele fiind practic tangente una celeilalte;● chiar dacă moleculele sînt alăturate
este posibilă deplasarea lor din poziţiile locurilor de echilibru şi fără a păstra un aranjament fix;● poate exista în stare
de întindere (la apă, rezistenţa de rupere este foarte mare: 333 x 104 N/m2);● trecerea din stare lichidă în stare gazoasă
are loc în mod continuu;● se poate afla sub o presiune mai scăzută decît presiunea vaporilor saturaţi şi la o temperatură
dată, fără să vaporizeze;● energia cinetică medie a moleculelor în lichid nu este suficientă pentru a învinge forţa de
coeziune intermoleculară, relativ însemnată, ceea ce determină ca din lichid să iasă numai moleculele cu energie
cinetică foarte mare (cu cît agitaţia termică este mai mare, cu atît vaporizarea este mai intensă);● numărul moleculelor
care se vaporizează este proporţional cu suprafaţa lichidului;● numărul moleculelor care se condensează este
proporţional cu suprafaţa şi presiunea de vapori;● în spaţii închise echilibrul între gaz şi lichid se atinge uşor, iar în
cele deschise lichidul, treptat, se evaporă în întregime;● nu suportă tensiuni mari de forfecare (curg uşor);● suprafaţa
lichidului se comportă ca o membrană elastică tensionată (la mii de atmosfere) ca şi cum, tangent la suprafaţă, s-ar
exercita o forţă care tinde s-o micşoreze. Aceasta, deoarece forţele intermoleculare acţionează asupra unei molecule în
funcţie de situarea acesteia în volumul de lichid: a) situată în interiorul lichidului, suportă o forţă de atracţie egală din
toate direcţiile; b) situată la suprafaţa lichidului, ea este atrasă mult mai puternic spre interior de către moleculele
lichidului situate „sub ea”, mai numeroase. Din acest motiv, suprafaţa unei picături de lichid adoptă o formă sferică;●
datorită tensiunii superficiale, lichidul urcă sau coboară în capilare (spre exemplu, cazul mercurului);● dacă aderenţa
este mai mare decît coeziunea, lichidul udă solidul, iar dacă aderenţa este mai mică decît coeziunea, lichidul nu udă
solidul cu care este în contact;● trecerea din stare lichidă în stare gazoasă are loc în mod continuu;● trecerea din starea
lichidă în starea solidă se face după specificul substanţei, putînd fi lentă sau bruscă;● prin încălzire, distanţa medie
interatomică creşte inegal între lichide;● este în general mai puţin dens decît solidul din care provine (distanţa
intermoleculară este cu puţin mai mare decît cea din solid);● la aceeaşi creştere a temperaturii, lichidele au un
coeficient de dilatare diferit;● mobilitatea mare a moleculelor împiedică formarea de structuri permanente (ordonarea
orientaţională şi poziţională sînt absente);● numărul de molecule per unitate de volum este foarte mare (un gram de
apă conţine 3,3 x 1022 molecule);● sub influenţa agitaţiei termice, moleculele execută pe lîngă o mişcare de oscilaţie şi
una de translaţie (manifestată sub forma unor mişcări haotice, browniene), fără ca aceasta să determine o schimbare
însemnată a distanţei dintre molecule, faţă de distanţa de echilibru;● vîscozitatea (forţa de frecare interioară a
fluidelor) depinde de forma şi mărimea moleculelor lichidului, de presiune şi de temperatură (scade cînd presiunea
creşte şi creşte odată cu temperatura);● în natură nu există lichid în stare chimică pură.
► Unitatea de măsură a vîscozităţii se numeşte poise (P) 1 P = 10-1 kgms şi stokes (St), pentru vîscozitatea
cinematică. 1 St = 10-4 ms.
► Proprietăţile generale ale gazelor: ● majoritatea gazelor sînt formate din molecule mono sau poliatomice, dar
există şi substanţe gazoase formate din atomi (vaporii celor mai multe metale şi gaze rare: neon, argon, heliu, kripton
şi radon);● reprezintă o formă a dezordinii moleculare totale care există în natură în privinţa mişcării şi poziţiei, ca
urmare a lipsei de legătură între ele;● în ele viteza moleculelor este extrem de diversă, fiind în funcţie îndeosebi faţă
de masă şi temperatură (spre exemplu, la temperatura de 25o C şi presiunea de o atmosferă, molecula de oxigen are
viteza de circa 500 m/s), iar cea de hidrogen – care are o masă de 16 ori mai mare – de 2 000 m/s);● moleculele ce
alcătuiesc gazul nu sînt legate una de alta, ci se mişcă liber (au numărul maxim de grade de libertate) într-un volum
relativ mare în comparaţie cu volumul moleculelor;● ocupă întreg spaţiul în care se găseşte (moleculele, avînd o
energie cinetică foarte mare, se pot opune forţei de atracţie foarte mică dintre ele), deci nu au formă şi volum propriu
(implicit nici suprafaţă);● la presiuni obişnuite sînt foarte diluate, moleculele ocupînd doar o miime din volumul total
al gazului, restul fiind spaţiu gol;● volumul gazului nesaturat de vapori este direct proporţional cu temperatura
absolută;● presiunea gazului rezultă din însumarea acţiunii forţelor de atracţie intermoleculare şi a coliziunilor
moleculelor cu pereţii recipientului şi este direct proporţională cu densitatea gazului şi temperatura (creşte cu 1/273
pentru fiecare grad cu care se ridică temperatura);● într-un amestec de gaze, datorită distribuţiei uniforme a
moleculelor de gaz, presiunea unui singur gaz este direct dependentă de concentraţia sa, independent de concentraţia
celorlalte gaze componente ale amestecului;● toate gazele au acelaşi coeficient de dilatare izobară;● nu posedă
proprietatea de capilaritate;● sînt foarte compresibile, deoarece nu au formă şi nici volum propriu;● toate gazele, la
aceeaşi temperatură şi la aceeaşi presiune, conţin în volume egale un număr egal de molecule – într-un cm3 de aer la
presiunea de o atmosferă şi temperatura de 0oC se află 2,7 x 1019 molecule în greutate de 5 x 10-26 kg şi au o energie de
agitaţie termică de 4 x 10-21 J (dacă cineva ar număra non-stop aceste molecule, numărînd cîte trei pe secundă şi în
serii numerice de pînă la o sută, ar avea nevoie de circa 33 miliarde de ani !);● presiunea şi temperatura gazului este
determinată în proporţie mare de energia cinetică a moleculelor (nu de volumul ocupat de moleculele gazului);●
reducerea, spre exemplu, la jumătate a volumului în care se găseşte gazul are ca urmare dublarea presiunii pe care
aceasta o dezvoltă;● gazele pătrund reciproc unele în altele;● coliziunea moleculelor între ele este perfect elastică;●
interacţiunile între molecule sînt anemice, uneori neglijabile, dar ele sînt puternice în momentul coliziunii lor (cu cît
temperatura este mai mare, deşi numărul coliziunilor intermoleculare creşte, tăria interacţiunii scade, deoarece creşte
viteza cu care moleculele se îndepărtează după coliziune);● frecvenţa coliziunii intermoleculare este dependentă de
presiune şi temperatură (la presiunea de o atmosferă şi temperatura de 25o C, frecvenţa coliziunilor pe metru cub este
de 3 x 1027 ms, iar la presiunea de 10-11 tor, frecvenţa coliziunilor este de circa o coliziune pe zi);● parcursul liber
mijlociu al unei molecule într-un gaz la presiunea de o atmosferă şi temperatura de 25o C este de circa 70 nm
(echivalentul a circa o mie de diametre moleculare), ceea ce corespunde cu o frecvenţă a coliziunilor de circa 5 x 109
/secundă la o viteză medie de 350 m/s (într-un vid de o miliardime de atmosferă, drumul liber este de circa 50m, adică
pe o astfel de distanţă molecula poate întîlni o altă moleculă);● distanţa dintre coliziuni este determinată de numărul de
molecule aflate într-un volum dat şi nu de viteza cu care acestea se mişcă;● în gaze, moleculele au cea mai mare
energie cinetică;● densitatea gazului în condiţii normale este de circa 1 000 de ori mai mică decît a lichidelor (apă =
1000kg/m3; aer = 1,29 kg/m3);● densitatea gazelor este invers proporţională cu temperatura şi direct proporţională cu
presiunea;● pot fi aduse în stare lichidă cu ajutorul comprimării, numai în cazul în care temperatura lor este mai joasă
decît temperatura lor critică;● prezintă proprietatea de expansiune (agitaţia termică determină particulele să se mişte în
mod continuu, fără a permite interacţiunea lor reciprocă);● coeficientul de conductibilitate termică diferă în funcţie de
compoziţie şi presiune;● vîscozitatea gazelor creşte odată cu temperatura;● distanţa medie dintre centrele moleculelor
unui gaz în condiţii normale de presiune şi temperatură este de 7,2 x 10-8 m;● gazele rare au pe ultimul orbital opt
electroni, ceea ce le conferă un echilibru stabil (ele sînt şi inerte, deoarece nu pot trece într-o altă formă de echilibru
mai stabil);● în gaze agitaţia termică este atît de mare, încît domină forţele de coeziune şi astfel nu permit ca
moleculele să se apropie pînă la distanţa comparabilă cu distanţa de echilibru (deci nu se poate realiza o ordine sau
grupare de molecule);● la contactul cu un lichid, o parte din gaz trece în lichid (datorită agitaţiei termice) în proporţie
egală cu presiunea gazului;● coeficientul de solubilitate scade proporţional cu temperatura (la fierbere, gazele sînt total
eliminate din lichid);● sînt transparente, datorită densităţii mici de particule;● nu conduc curentul electric, cu excepţia
situaţiei în care se află în cîmpuri electrice intense, situaţie în care moleculele de gaz devin ionizate (în acest caz nu
numai că devin bune conducătoare de electricitate, dar pot emite radiaţie electromagnetică – lumină în cazul tuburilor
fluorescente).
► Gazul electronic degenerat: ● este starea particulară a gazului în care electronii ocupă toate orbitele existente şi se
mişcă cu viteze mari în condiţii de presiune şi densitate extrem de mari ale substanţei; ● în natură se găseşte în unii
aştri cum ar fi, spre exemplu, stelele neutronice şi stelele pitice albe; ● are conductibilitate termică foarte mare;● are o
opacitate mai mică decît aceea a unui gaz obişnuit (deoarece electronii nu mai au orbite pe care să treacă); ● are o
presiune independentă de temperatură.
► Încălzirea treptată a unei substanţe induce o trecere gradată din starea de agregare solidă în starea lichidă şi apoi
gazoasă. Pentru orice gaz, procentul de încălzire poate continua nelimitat, conducînd la dezintegrarea moleculelor în
atomi şi apoi a acestora în electroni, ioni, nuclee atomice, atomi neutri şi fotoni (ciocnirile dintre atomi devin foarte
puternice şi toţi electronii atomilor sînt smulşi complet de pe orbitele lor normale din jurul nucleului, dar acesta rămîne
relativ intact) realizîndu-se starea de agregare numită plasmă.
► Caracteristicile plasmei:● este cea mai răspîndită stare a substanţei observabile din Univers;● trecerea de la starea
de gaz la cea de plasmă este lentă;● în interiorul ei, interacţiunea este numai prin forţe electrostatice;● numărul de
sarcini pozitive şi negative în unitatea de volum este aproximativ egal şi de aceea, în ansamblu, ea se prezintă ca un
mediu neutru din punct de vedere electric;● este un bun conductor electric şi termic;● la temperatura de circa 10 000o
C toate substanţele trec în stare de plasmă;● excepţional, poate fi generată şi la temperatură obişnuită prin accelerarea
electronilor în cîmpuri magnetice intense, caz în care se numeşte plasmă „rece”;● nepermiţînd propagarea undelor
electromagnetice, scade inducţia cîmpului magnetic;● trecerea între stările de gaz şi plasmă este un proces continuu;●
toate componentele ei se află într-o necontenită mişcare haotică;● este compresibilă;● energia cinetică a agitaţiei
termice echivalează cu energia de legătură a electronilor în interiorul atomului;● principalul proces care contribuie la
emisia electromagnetică a plasmei este frînarea radiativă a electronilor în cîmpul coulombian al nucleelor atomilor;●
în ea, emisia electromagnetică se face prin mecanismul de frînare (nu prin mecanismul excitării atomice), iar
amplitudinea ei creşte cu rădăcina pătrată a temperaturii;● dacă se află în cîmp electric în ea apare curent electric şi se
eliberează căldură (radiaţii calorice).
► În fiziologie prin (bio)plasmă se denumeşte componenta lichidă a sîngelui, lipsită de globulele albe şi roşii.
► În biologie prin bioplasmă se denumeşte: ● partea vie a substanţei;● plasma de tip „rece”, ce poate fi generată de
organismele vii;● o formă de structurare energetică, specifică viului;● substratul formator şi mediul de vehiculare a
energiei electromagnetice de origine biologică;● cuantumul energetic generat de cuantele biocîmpului
electromagnetic;● o configuraţie energetică (alcătuită, cel puţin, din electroni, ioni şi atomi neutri) ce dublează
structura fizică a organismelor biologice.
Conceptul de bioplasmă nu reuneşte o acceptare unanimă din partea specialiştilor diverselor discipline.
► Caracteristicile atribuite bioplasmei:● se constituie din ioni, electroni, protoni şi radicali liberi;● realizează o
conformaţie de spaţialitate în cadrul unei „ordini prin fluctuaţie“;● prin oscilaţii coerente a energiei electromagnetice,
interferează cu cîmpul electrostatic ambiental şi participă la formarea biocîmpului;● determină rezerva de „energie
mobilă” pe care o posedă un organism la un moment dat;● este una din structurile cele mai stabile ale biocîmpului;●
particulele din alcătuirea sa se reînnoiesc în mod constant prin procesele chimice din interiorul celulelor, în special la
nivelul mitocondriilor, în cadrul cărora au loc transferuri directe de electroni de la o moleculă la alta;● o parte este de
origine indigenă, iar o altă parte exogenă (prin absorbţie pe cale respiratorie, digestivă şi transcutanată);● o parte din
ea este constant expulzată în spaţiu (inclusiv la nivelul ochilor) sub formă de microcurenţi sau „bioplasmoizi”
(fragmente de bioplasmă care se îndepărtează de organism – vezi efectul Kirlian);● cea mai mare acumulare de
bioplasmă se află în creier;● la persoanele obişnuite, organul cel mai productiv de bioplasmă este măduva spinării, iar
la persoanele cu însuşiri „paranormale”, volitiv, diverse zone ale corpului;● se situează preponderent în domeniul
radiaţiei ultraviolete;● se implică accentuat în biochimia luminiscenţei.
► Anumite substanţe organice nu prezintă o singură tranziţie între starea de solid la cea de lichid, ci o succesiune de
tranziţii. Aceste tranziţii conţin faze noi, ale căror proprietăţi fizice sînt intermediare între cele ale solidelor şi
lichidelor, motiv pentru care ele sînt numite cristale lichide.
► Caracteristicile cristalelor lichide: ● sînt de două tipuri: cristale lichide termotrope, care îşi modifică proprietăţile
de ordonare în funcţie de temperatură şi cristale liotrope, amestecuri în care proprietăţile anizotrope variază cu
concentraţia;● sînt formate din molecule a căror distribuţie spaţială nu este complet determinată de poziţiile centrelor
de masă;● moleculele cristalului lichid prezintă momente de dipol, care se orientează paralel cu cîmpul electric
aplicat;● cîmpul electric determină modificarea ordonării moleculelor cristalului lichid şi odată cu acestea
proprietăţile, cum ar fi cea de transparenţă;● în cristalul lichid, rotaţia liberă a moleculelor nu este posibilă;●
moleculele în cristalul lichid posedă o ordine orientaţională nu şi poziţională;● cristalele colesterice produc difracţia
luminii (moleculele se plasează în structuri subţiri între care există mici diferenţe de orientare) şi au culori care depind
de temperatură;● proprietăţile cristalelor lichide sînt date de orientarea spaţială a moleculelor sau a unor agregate
moleculare;● ordinea la distanţă apare numai în lungul unei singure axe;● sînt foarte sensibile faţă de prezenţa
vaporilor diferitelor substanţe chimice.
Cristalele lichide se găsesc şi în alcătuirea corpurilor vii, iar creierul este organul ce conţine cea mai mare cantitate
de cristale lichide din organism.

20. Elemente chimice

Nimeni nu poate să-şi imagineze ceva din afara naturii. E. Schrodinger

► Elementul chimic este substanţa formată din atomi de acelaşi fel, adică atomi care au acelaşi număr de protoni în
nucleu. Elementele chimice nu pot fi descompuse în alte substanţe mai simple, prin mijloace fizice sau chimice
obişnuite. Rezultă că fiecare atom reprezintă o unitate materială specifică, numită element chimic, care are proprietăţi
şi se comportă distinct în natură faţă de ceilalţi atomi.
Exemple de elemente chimice şi numărul lor de protoni din nucleu: hidrogen – 1 proton, heliu – 2 protoni, carbon –
6 protoni, oxigen – 8 protoni.
► Izotopii sînt elemente chimice cu acelaşi număr de protoni în nucleu ca şi atomul elementului chimic de bază, dar
cu un număr diferit de neutroni.
Elementele chimice pure sînt o excepţie, majoritatea lor fiind un ansamblu de izotopi, adică de atomi ce au acelaşi
număr de protoni, dar diferit al neutronilor. Exemple: hidrogenul este alcătuit din trei izotopi: protium (un proton),
deuteriu (un proton şi un neutron) şi tritiu (un proton şi doi neutroni); uraniul este un amestec al izotopilor 235/92 (în
proporţie de 0,714 %), 238/92 (99,280 %) şi 233/92 (0,006 %); izotopii oxigenului: 16/8 (99,76 %), 17/8 (0,04 %) şi
18/80 (0,20 %).
► Izotopii se formează prin: ● impactul nucleelor cu radiaţie de mare energie;● bombardarea nucleelor cu particule
de mare energie (mai ales cu neutrini);● creşterea temperaturii şi presiunii la care sînt supuse nucleele.
► Marea asemănare a multor proprietăţi fizice şi chimice ale izotopilor unui element chimic se explică prin aceea că
izotopii aceluiaşi element chimic au învelişuri de electroni practic identice (iar aceştia sînt cei ce dau principalele
însuşiri ale substanţei).
► Nu toate elementele chimice au izotopi; 18 dintre elementele chimice cunoscute pe Terra sînt pure (beriliul,
fluorul, natriul, aluminiul, fosforul, aurul etc.).
► Nucleele unor izotopi sînt stabile, adică nu emit nici un fel de radiaţii, iar nucleele altor izotopi sînt instabile, adică
ansamblul de protoni şi neutroni din nucleu nu constituie o configuraţie stabilă. În acest ultim caz se emit radiaţii
nucleare, alfa, beta sau gamma.
► Pe Terra există peste 4500 de izotopi naturali, iar dintre aceştia aproximativ 70 sînt radioactivi.
Numărul izotopilor creaţi pe cale artificială este de ordinul sutelor, iar el se află în continuă creştere.
Elementul chimic cu cei mai mulţi izotopi naturali este cositorul, avînd 10 izotopi.
► Izomerii sînt atomi care au nuclee cu acelaşi număr de masă (protoni + neutroni) şi cu acelaşi număr de protoni. Ei
se deosebesc prin proprietăţi radioactive diferite, de obicei timpi de înjumătăţire diferiţi. Exemplu: izomerii
prolactinului 234/91 prezintă timpi de înjumătăţire de 6,7 ore şi respectiv de 1,22 minute.
► Izobarii sînt atomi care au acelaşi număr de masă (protoni + neutroni), însă diferă prin numărul de protoni. Deci,
aceşti atomi aparţin unor elemente chimice diferite. Exemplu: cobaltul are 27 de protoni şi 58 masa atomică (27
protoni + 31 neutroni), iar nichelul are 28 de protoni şi tot 58 masa atomică (28 protoni + 30 neutroni).
Existenţa izobarilor denotă că numărul protonilor din nucleu este hotărîtor în stabilirea statutului de element chimic
şi nu numărul de protoni şi neutroni.
► Izotonii sînt atomi care au acelaşi număr de neutroni, dar un număr diferit de protoni. Exemplu: potasiul are 19
protoni şi 39 numărul de masă (19 protoni + 20 neutroni), iar calciul are de 20 protoni şi 40 numărul de masă (20
protoni + 20 neutroni).
► Pe Terra se cunosc 90 de elemente chimice naturale, adică între Z = 1 şi Z = 92, cu excepţia techneţiului (Z = 43)
şi prometiului (Z = 61).
Numărul elementelor chimice sintetizate pe cale artificială este de 19.
► Numărul şi cantitatea elementelor chimice aflate în alcătuirea Terrei a fost determinat de numeroase cauze, dintre
care cele mai importante au fost: ● compoziţia norului protostelar;● materialul ejectat de Soare în procesul stabilizării
sale;● masa planetei;● depărtarea de Soare;● compoziţia chimică şi originea materialului meteoritic şi cometar ajuns
pe planetă;● caracteristicile planetelor apropiate.
Pe Terra nu au fost şi nu sînt condiţii de temperatură şi presiune necesare pentru sinteza de elemente chimice. Toate
elementele chimice din compoziţia planetei au o origine ancestrală, cu doar două relative excepţii:1) dezintegrările
radioactive au diminuat unele elemente, dar în schimb au dus la creşterea cantităţii altora; 2) convertirile induse de
oameni.
Pe Terra s-au format numeroase combinaţii chimice naturale (inclusiv prin activitate biologică şi fotochimică) şi
artificiale.
► Poartă denumirea de element chimic transuranian, acel element chimic care are un număr atomic mai mare decît
al uraniului (92). Aceste elemente nu se găsesc în natură, dar au fost sintetizate artificial.
Pe Terra nu pot fi găsite elemente transuraniene, deoarece nu pot exista în condiţiile de temperatură şi presiune
terestră, avînd nuclee cu un număr excesiv de mare de protoni, ceea ce antrenează dezintegrarea lor rapidă. Deci,
elementele transuraniene care au apărut iniţial au dispărut pînă azi şi lipsesc din natură, nu insă şi produsele rezultate
din dezintegrarea lor.
► Elementul chimic cel mai abundent în Univers este hidrogenul, urmat de heliu.
► Cel mai greu metal întîlnit pe Terra este osmiul, el avînd densitatea de 22,48 g/cm3 (iridiul 22,42 g/cm3, uraniul
19,05 g/cm3, plumbul 11,34 g/cm3 ).
► Cel mai uşor metal este litiul, el avînd densitatea de 0,53 g/cm3.
► Metalul cu cea mai crescută conductibilitate termică este argintul (indice 1,00) urmat de cupru (0,93), aur
(0,71),aluminiu (0,48) ş.a.m.d.
► Metalul cu cea mai scăzută conductibilitate termică este manganul (indice 0,011).
► Cel mai dur element chimic este hafniul (indice 13,07) între metale şi diamantul (10) între minerale.
► Cel mai moale metal este cesiul (indice 0,2).
► Metalul cu cea mai scăzută temperatură de topire este cesiul (28,7o C) urmat de rubidiu (38,7o C).
► Elementul chimic cu cea mai scăzută temperatură de topire este heliul ( –272,1o C).
► Nemetalul cu cea mai scăzută temperatură de topire este bromul ( –7,25o C).
► Elementul chimic cu cea mai ridicată temperatură de topire este carbonul (3500o C).
► Nemetalul cu cea mai ridicată temperatură de topire este mercurul ( –38,84o C).
► Metalul cu cea mai ridicată temperatură de topire este wolframul (3 410o C).
► Elementul cu cea mai scăzută temperatură de fierbere este heliul ( –268,9o C).
► Elementul cu cea mai crescută temperatură de fierbere este wolframul (5 930o C).
► Proprietăţile elementelor chimice depind de modul de aşezare al electronilor aflaţi pe straturile periferice ale
atomilor. Astfel, elementele chimice care nu diferă unul de celălalt decît printr-o pătură electronică saturată se
comportă, din punct de vedere chimic, în mod asemănător. Cele cu pătura electronică externă saturată (gazele rare sau
nobile) se disting prin absenţa oricărei reactivităţi chimice şi prin coeziunea lor foarte slabă, ceea ce permite să fie
lichefiate la temperaturi foarte coborîte.
► Nu putem prevedea proprietăţile elementelor chimice din simpla cunoaştere a structurii nucleare şi electronice,
deoarece sîntem departe de a cunoaşte pe deplin ultrastructura atomului, iar necunoscutele noastre în acest domeniu
sînt chiar cele care, în pofida fineţei lor, susţin caracteristicile fiecărui tip de atom/element chimic.
► Prin substanţă chimică se denumeşte specia materială caracterizată prin aceleaşi proprietăţi în tot cuprinsul ei, prin
compoziţie constantă şi invariabilă.
Substanţele chimice pot fi simple (exemplu: apa distilată sau sarea de bucătărie) sau amestecuri (exemplu: alcoolul).
► Proporţia elementelor chimice ce intră în alcătuirea unei substanţe chimice este constantă.
► Elementele chimice se combină în proporţii de masă constante. Spre exemplu, la apă raportul între masa
hidrogenului combinat cu oxigen este de 1/8 (deci, cu valori rotunjite, un gram de hidrogen se combină cu 8 grame de
oxigen şi formează 9 grame de apă).
► O reacţie chimică are loc cînd în urma coliziunii moleculelor survine între ele o rearanjare a atomilor. Urmarea
reacţiei chimice este producerea unor noi molecule (substanţe chimice), punerea în libertate sau absorbţia de energie şi
realizarea unei stabilităţi maxim posibile (în urma schimbului de electroni).
În cursul reacţiei chimice, masa substanţelor nu variază sensibil (au loc variaţii de energie, deci şi de masă, conform
legii interconvertirii masei cu energia, dar variaţiile de energie sînt foarte mici, contrar situaţiei de la reacţiile
nucleare).
În toate reacţiile chimice se modifică numai învelişul electronic, nucleul atomului rămînînd neschimbat. Electronii
de pe straturile periferice suferă modificări ale stărilor, ei putînd trece de la un atom la altul, pot să-şi schimbe aşezarea
în spaţiu unii faţă de alţii etc.
► Elementele chimice se clasifică în funcţie de pierderea/captarea de electroni, astfel:
METALE – elemente ale căror atomi au tendinţa să cedeze cu uşurinţă electroni şi se transformă în ioni pozitivi
(exemplu: sodiul).
NEMETALE – elemente ale căror atomi au tendinţa să capteze electronii altor elemente cu care vin în contact şi se
transformă în ioni negativi (exemplu: oxigenul).
SEMIMETALE – elemente ce fac trecerea de la metale la nemetale, putînd sau pierde sau capta electroni în raport cu
forţa electromagnetică a altor atomi cu care sînt puse în contact (exemplu: borul).
► Electronegative sînt acele elemente la care atomii au tendinţa de a atrage electroni înspre ei şi a forma ioni negativi
(aceste elemente se numesc nemetale).
Prin contrast, elementele electropozitive sînt cele ce cedează uşor electroni, transformîndu-se în ioni pozitivi (aceste
elemente se numesc metale).
Elementul cel mai electronegativ este fluorul, iar elementul cel mai electropozitiv este franciul.
► Lantanidele sînt un grup de 14 elemente chimice, reprezentat de elementul numit lantan, ce se caracterizează prin
statutul de metal şi absenţa periodicităţii proprietăţilor fizice şi chimice.
Aceste elemente se aseamănă foarte mult între ele din punct de vedere chimic.
► Actinidele sînt un grup de 14 elemente chimice, reprezentat de elemetul numit actiniu, caracterizate prin absenţa
periodicităţii proprietăţilor chimice şi fizice şi asemănare amplă între ele sub aspect chimic şi radioactiv.
► Gazele inerte sau gazele nobile reprezintă grupul de elemente chimice (heliu, neon, argon, kripton, xenon şi radon)
care se particularizează prin disponibilitate foarte redusă de a forma combinaţii cu alte elemente sau între ele.
► Halogenii sînt un grup de elemente chimice ce se disting prin tendinţa de a accepta un electron în stratul lor
exterior de electroni şi de a se transforma în ioni negativi (fluor, clor, brom, iod, astatin).
► Metalele alcaline sînt un grup de elemente chimice (litiu, sodiu, potasiu, rubidiu, cesiu şi frenciu) care pot pierde
uşor electroni, devenind ioni pozitivi.
► Elementele alcalino-pămîntoase, beriliul, magneziul, calciul, stronţiul, bariul şi radiul se particularizează prin
capacitatea lor de a pierde uşor electroni, dînd ioni pozitivi bivalenţi.
► Potrivit proprietăţilor lor magnetice, elementele chimice se clasifică astfel:
DIAMAGNETICE – elemente care într-un cîmp magnetic omogen sînt respinse spre zona în care densitatea liniilor de
forţă este minimă, indiferent de intensitatea cîmpului (exemplu: heliul).
Diamagnetismul: ● este o proprietate generală a substanţei (atomi sau molecule);● constă într-o magnetizare a
corpului în sens opus faţă de cîmpul magnetizator inductor;● depinde de temperatură;● caracterizează substanţele ce
au orbitali cu electroni cuplaţi (aceasta fiind cauza principală a formării legăturilor chimice între atomi, cu excepţia
hidrogenului atomic);● substanţele diamagnetice introduse într-un cîmp magnetic se orientează perpendicular pe liniile
de cîmp.
PARAMAGNETICE – elemente care într-un cîmp magnetic neomogen sînt atrase spre regiunea în care densitatea
liniilor de forţă este maximă, indiferent de intensitatea cîmpului exterior (exemplu: hidrogenul).
Paramagnetismul: ● constă într-o magnetizare a corpului în sensul cîmpului aplicat;● se datorează prezenţei în
structura particulelor componente (atomi, molecule, ioni) a electronilor neîmperechiaţi;● există numai pentru corpurile
alcătuite din atomi şi molecule ce prezintă un moment magnetic nenul;● rezultă din alinierea parţială a momentelor
magnetice, indusă de acţiunea unui cîmp magnetic exterior, dar contracarată de agitaţia termică;● este în funcţie de
temperatură, diminuînd rapid (se reduce gradul de ordonare paralelă) atunci cînd aceasta creşte;● caracterizează şi
unele elemente ce sînt şi diamagnetice;● este un fenomen mai puţin frecvent ca diamagnetismul.
FEROMAGNETICE – elemente care într-un cîmp magnetic neomogen sînt atrase cu intensităţi diferite spre regiuni în
care densitatea liniilor de forţă este maximă în raport cu intensitatea cîmpului exterior (exemplu: fierul, cobaltul sau
nichelul).
Feromagnetismul: ● este o proprietate a unor reţele cristaline metalice de tip ionic (cum ar fi acizii);● constă într-o
magnetizare puternică în cîmp magnetic a unor substanţe cu permeabilitate magnetică foarte mare;● caracterizează
substanţele care îşi păstrează proprietăţile magnetice şi după îndepărtarea cîmpului inductor, şi substanţele care tind
spre saturaţie magnetică;● se datorează orientării paralele, perfect ordonate a vectorilor magnetici ai atomilor sau
ionilor în cîmp magnetic;● se diminuă prin creşterea temperaturii.
► Prin ferimagnetism denumim ansamblul proprietăţilor magnetice ale feritelor.
► Potrivit proprietăţilor lor electrice, elementele chimice se clasifică astfel: bune conducătoare de electricitate,
adică cele în care există numeroase sarcini libere, deci se opune o rezistenţă redusă trecerii curentului electric
(exemple: aur, argint, cupru), şi dielectrice sau izolante, adică cele în care există extrem de puţine sarcini libere, deci se
opune o rezistenţă mare la trecerea curentului electric (exemple: metaloidele şi gazele neionizate).
► Într-o estimare la scară mare, răspîndirea elementelor chimice se constată a fi aceeaşi în întreg Universul; cînd
aprecierea se face la aglomerări inferioare masei stelelor se constată mari deosebiri de compoziţie între sisteme.
► Primul element chimic stabil în Univers a fost hidrogenul, al cărui atom are cea mai simplă alcătuire.
► Originea elementelor chimice din alcătuirea Universului: În prima secundă de existenţă a Universului, energia s-a
condensat în particule fundamentale, apoi, în secunda următoare, au fost sintetizate primele nuclee de atomi din
Univers (hidrogen, heliu şi litiu). Procesul de sinteză a continuat astfel pînă cînd, la circa 3 milioane de ani de fiinţare
a Universului, se declanşează procesul aglomerării substanţei în structuri tot mai masive. În interiorul stelelor
supermasive, apărute în această fază şi a căror durată de viaţă a fost foarte scurtă, au avut loc reacţii de fuziune a
nucleelor elementelor iniţiale, stabile, hidrogenul şi heliul, în elemente cu greutatea atomică din ce în ce mai mare,
pînă se ajunge la intervalul între 50 şi 65 al aşa numitului „grup al fierului”, ce cuprinde elemente cum ar fi cromul,
manganul, fierul cobaltul sau nichelul.
Materia prelucrată de primele stele se reîntoarce la finele existenţei lor în spaţiul interstelar, prin ejecţie sau prin
explozia stelelor. Aceste resturi stelare, de materie înalt elaborată, constituie centre de acreţie a hidrogenului din
mediul interstelar, determinînd o a doua generaţie de stele, mai mici, cu un conţinut mai bogat în elemente chimice
diverse, ceea ce le permite elaborarea unor alte elemente, iar a primelor într-o proporţie mai mare.
Din resturile stelelor din generaţia a doua şi din hidrogenul primordial, aflat în spaţiul interstelar, s-a format şi
Sistemul nostru solar, avînd în centru steaua ce o numim Soare.
Procesul de nucleosinteză poate avea loc prin reacţii termonucleare de fuziune, prin absorbţie de neutroni, prin
fotodezintegrare şi prin spalaţie (reacţie nucleară în care, în urma impactului cu particule de energie suficientă, din
nucleul colizionat se desprind mai mulţi nucleoni).
► Modul de sintetizare al elementelor chimice grele: Pînă la elementul chimic fier, aflat la hotarul dintre cele mai
uşoare şi cele mai grele elemente, sinteza se face în interiorul stelelor; restul elementelor din tabelul periodic, dincolo
de fier, sînt fabricate în momentele finale, explozive, ale vieţii unor stele.
Dacă pînă la elementul fier, reacţiile nucleare se însoţesc de degajare de căldură, reacţiile nucleare în care se
implică elemente din grupa fierului se fac numai cu absorbţie de căldură, iar aceasta poate fi furnizată numai de
fenomenele stelare numite novă şi supernovă.
În general, cu cît un element chimic este mai greu, cu atît se găseşte în cantităţi mai mici (vezi cazul plumbului,
uraniului, aurului sau platinei).
► În mediul interstelar se pot produce reacţii nucleare la energii cu mult mai mari decît în învelişurile şi chiar
centrul unor stele, deoarece aici radiaţiile cosmice colizionează pulberea şi gazul (produse ale stelelor explodate) care
au şi ele energii cinetice enorme. În urma coliziunii particulelor de oxigen, carbon, siliciu etc., sînt sintetizate nuclee
diverse, cum ar fi, spre exemplu, litiul, beriliul sau borul, elemente care nu rezistă la temperaturile ridicate, specifice
interiorului stelelor.
Cantitatea elementelor chimice sintetizate în spaţiul interstelar este foarte mică.
► Numărul elementelor chimice ce pot exista în Univers este imprecizabil, datorită limitărilor impuse de
temperatură şi presiune, dar numărul lor nu pare a fi cu mult mai mare decît al celor cunoscute de noi.
► Din observaţiile de pînă acum rezultă că toate elementele chimice sînt aceleaşi în întreg Universul.
► Majoritatea elementelor chimice (a nu se confunda cu substanţele chimice !) din alcătuirea Terrei au o vîrstă mai
mare decît cea a Soarelui, iar unele o vîrstă posibil superioară galaxiei noastre (o parte din hidrogen, heliu, plumb şi
bismut).

21. Viul
A descoperi ceea ce este unic în noi este mai important decît descoperirea legilor corpurilor cereşti. R. W. Emerson

Viul este „floarea“ Creaţiei. M. C. Paulişan

Ce înseamnă a te întreba ? x x x

► Viul este: ● sistemul care se contrapune autodirijat proceselor spontane dezorganizatoare ale mediului, fiind
totodată integrat mediului;● o formă aparte de structurare (organizare) a moleculelor chimice (sau, altfel spus, o
dispunere particulară a 3 - 4 x 1028 particule elementare);● o unitate integrativă de substanţă şi informaţie specifică
(sisteme pluricelulare, organizate supramolecular de o manieră specifică);● autoconservarea unui sistem cu o structură
aproximativ aceeaşi;● o faţă a „Marelui Mister“ (cealaltă faţă fiind Creatorul, iar „Micile Mistere“ ar fi informaţia,
atomul, molecula şi celula);● o primă (?) victorie a „opoziţiei” din parlamentul Universului;● un sistem cu însuşiri de
atracţie şi respingere autonomă;● o fantezie a timpului;● graniţa dintre finit şi infinit;● „sensul”;● o „victorie” a
Universului;● (o formă de „neoplasm” a Universului…).
Viul terestru poate fi considerat ca o singură fiinţă, îndeosebi dacă luăm în considerare fundamentul comun al
codului genetic.
► Scopul Viului ne este necunoscut; probabil nu are scop/finalitate asemeni Universului ca întreg (pe care se pare că
îl reflectă).
În termeni de subiectivism pur, rolul Viului ar fi acela de a „servi” conştiinţa şi de a „ajuta” pe cineva din (?)
Univers în lupta cu un ceva indefinibil.
În forma manifestată pînă în prezent, scopul Viului se rezumă îndeosebi la autoconservare şi reproducere.
► Nu putem şti cu certitudine dacă Viul a apărut ca o necesitate. Se pare că Viul nu a apărut prin directă creaţie
divină (vezi imperfecţiunile lui, fragilitatea lui etc.), nu din întîmplare (hazardul nu pare a avea realitate; apoi,
probabilitatea de apariţie, plus evoluţie sub forma hazardului este infimă – fie şi numai sub aspectul duratei necesare),
nu din necesitate, ci firesc (armonic) în cadrul realizat de informaţia fundamentală a Universului.
► Nu putem şti cu certitudine dacă Viul are început şi sfîrşit, acestea părînd a fi sinonime cu cele ale Universului ca
întreg.
De remarcat că sub aspect subiectiv, Viul (viaţa) începe şi se sfîrşeşte cu fiecare unitate a sa.
► Asemeni întregii materii, Viul nu este în spaţiu şi timp, ci este inclusiv spaţiu şi timp.
► Informaţia specifică Viului este omniprezentă în Univers (acesta fiind unitar), dar forma ei de exprimare terestră
este foarte probabil unică – caracteristicile unui Viu de tip extraterestru, nici nu poat fi imaginate.
Dacă ar putea exista în Univers sisteme superioare sistemului viu, este imposibil să ştim sau să ne imaginăm.
► Ipoteze privind geneza Viului de tip terestru:
Modelul hilozoismului. În această viziune, materia este integral vie şi astfel viaţa nu este obligatoriu reprezentată prin
fiinţe asemănătoare celor terestre.
Modelul panspermiei. Potrivit acestui concept, Viul este etern deoarece germenii lui sînt peste tot, iar cînd condiţiile
sînt favorabile îşi începe dezvoltarea.
Modelul creaţionist. Acest model postulează următoarele: creaţia a fost un proces supranatural, cu scopuri precise, cu
finalitate, direcţionat din exterior şi încheiat cu mult timp în urmă; Viul, asemeni Universului, involuează, starea de
perfecţiune fiind proprie momentului de început a creaţiei.
Modelul evoluţionist. Potrivit acestui model, materia, fiind inteligentă şi autoorganizată de la simplu la complex şi de
la dezorganizat la organizat, legic, a ajuns prin evoluţie de la forma anorganică să prezinte şi forme vii. Acest proces
de ordonare şi organizare va continua indefinit.
Unii văd în misterul originii Viului şi al Terrei un argument pentru a considera că ele au fost „aduse” aici de
„cineva”.
► Principalele însuşiri ale materiei vii terestre:● autoreproducere (în foarte multe exemplare, cvasiidentice);●
autoconservare în anumite limite (altfel formulat, autoreînnoirea periodică a structurii la parametri aproximativ
identici), iar aceasta se realizează în procesul interacţiunilor cu exteriorul;● autoreglare funcţională (este un sistem
deschis);● reactivitate amplă (răspunde la energii foarte mici);● multilateralitate (răspunde la energii de naturi diferite
şi venite pe canale diverse);● plasticitate (îşi modifică proprietăţile, între anumite limite, în funcţie de acţiunile
mediului);● „dinamism”(spre exemplu, bacteria Escherichia coli, care are un volum de numai 2,25μ 3, sintetizează,
pornind de la glucoză şi cîteva minerale, cele aproximativ 40 de milioane de molecule din care este alcătuită. Într-o
singură secundă, această bacterie sintetizează aproximativ 1400 de molecule de proteină [pentru sinteza unei singure
molecule de proteină este necesară unirea a 100 pînă la 10 000 de aminoacizi…], 12 molecule de ARN [pentru sinteza
unei singure molecule de acizi nucleici este necesară unirea a 1 000 pînă la 1 miliard de nucleozide, care sînt şi ele, la
rîndul lor, formate dintr-o bază azotată, o moleculă de acid fosforic şi o moleculă de ribază sau dezoxiribază], 32
molecule de polizaharide şi 12 molecule de lipide…!);● „iniţiativă“ în realizarea interacţiunii cu mediul;● metabolism
(schimbul de substanţă şi energie cu mediul înconjurător);● instabilitate (excitabilitatea sau reacţia), adică însuşirea de
a-şi modifica reversibil starea internă biofizică şi biochimică, precum şi relaţia cu mediul, ca răspuns specific la
acţiunile exercitate de factorii mediului;● ereditate (organismele vii i-au naştere din organisme asemănătoare şi dau
naştere unor organisme asemănătoare, prin transmiterea de-a lungul generaţiilor succesive a mesajelor specifice
reprezentate de codul genetic al acizilor nucleici);● manifestare numai în cadrul celulei şi a constructelor celulare;●
întregul condiţionează părţile, iar modificarea unei părţi poate perturba pînă la anulare funcţionarea întregii structuri;●
tezaurizează un set de informaţii program (în ARN, dar mai ales în ADN), de o complexitate oarecare;● se desfăşoară
într-un cadru de supravieţuire la limită şi desfăşoară un efort susţinut de autoprotecţie;● are condiţii fizico-chimice
riguros determinate;● prezintă reflectare anticipativă (modelează viitorul), ca o necesitate pentru reacţii adecvate;●
autonomie relativă (ceea ce nu înseamnă nicidecum ieşirea Viului din determinism);● se află în strictă dependenţă faţă
de ambianţă (în cadrul căreia se află într-un echilibru dinamic);● se află în simbioză cu planeta (biologicul
influenţează planeta, iar aceasta, la rîndul ei, influenţează viul. Spre exemplu, Viul a determinat transformări repetate
ale substanţei, sărăcirea atmosferei de dioxid de carbon, generarea şi reţinerea oxigenului în cantităţi însemnate);●
manipulează numeroase informaţii (stochează şi transmite informaţii codificate);● prezintă o anumită capacitate de
învăţare, memorare şi adaptare;● caută în permanenţă să-şi accentueze gradul de ordonare/securizare;● se prezintă sub
formă cuantică de indivizi discontinui;● prezintă mişcare autonomă;● formează sisteme cu complexitate crescîndă;●
poate evolua progresiv, dar şi regresiv;● are importanţă ca întreg, iar nu prin indivizii (aceştia fiind fragmente
regenerabile);● este mai mult decît suma părţilor;● are caracteristici fundamentale comune, indiferent de forma de
manifestare;● se naşte şi se multiplică numai din viu;● este susţinut de o mulţime de indivizi neidentici dar
asemănători;● se alcătuieşte în principal din: carbon (vezi scheletul tuturor moleculelor organice), azot (vezi rolul
major al acestuia în procesele energetice), fosfor (vezi prezenţa sa în alcătuirea acizilor nucleici, fosfolipide şi
fosfoproteine, dar mai ales în acumularea şi distribuţia energiei în materia vie prin acidul adenozintrifosforic),
hidrogen şi oxigen (vezi rolul lor energetic);● este o soluţie coloidală în stare de gel, adică între starea lichidă şi starea
solidă;● toate formele sale interacţionează între ele (se susţin reciproc);● caută să se apropie de factorii favorabili şi să
se îndepărteze de cei nefavorabili;● este speciat;● prezintă o concurenţă îndeosebi între indivizii aceleiaşi specii (o
formă de conexiune inversă);● indivizii biologici pot exista doar în cadrul speciei (indivizii au o existenţă limitată, iar
specia una nedefinită);● nu toate însuşirile esenţiale îi sînt şi specifice;● nu se poate susţine decît într-un mediu lichid
(acesta fiind apa, în 99 % din cazuri);● realizează sisteme deschise, cu organizare cibernetică, în continuă
transformare, dar păstrîndu-şi integritatea şi integralitatea cît timp fiinţează;● poate deveni conştientă de sine.
► Nu putem găsi primele forme ale viului de tip terestru, deoarece: ● n-a putut lăsa urme fosile (nu aveau o alcătuire
potrivită pentru a se păstra sub această formă);● au apărut într-o perioadă în care crusta planetei, apele şi clima erau
extrem de agitate;● au apărut în oceane şi litoral.
► Cele mai vechi urme de viaţă pe Terra au o vechime de 3,85 miliarde de ani (depozitele calcaroase produse de
organisme vii), iar cele de origine vegetală (clorofile) de circa 3,01 miliarde de ani. Urmele primelor organisme cu
reproducere sexuată datează de acum circa un miliard de ani.
► Ordinea structurării viului a fost următoarea: organisme unicelulare, organisme pluricelulare, vegetaţie acvatică,
vegetaţie terestră, animale nevertebrate, animale vertebrate.
► Cele mai vechi forme ale viului prezente încă pe Terra sînt viruşii, dintre organismele monocelulare, iar meduza
dintre cele pluricelulare (a apărut acum circa 700 000 000 de ani) şi algele albastre.
► Viaţa animală nu pare a fi posibilă fără viul de tip vegetal.
► Structurile biologice de tip terestru ar putea fi unice în Univers, deoarece la constituirea însuşirilor formelor
biologice terestre au stat o sumă imensă de factori fizici, chimici, planetari şi astronomici, practic imposibil să mai fie
reuniţi cîndva în Univers. Exemple de asemenea factori majori: ● intensitatea gravitaţiei planetei (ea stabilind
grosimea atmosferei şi implicit gabaritul organismelor şi fiziologia lor, cantitatea de oxigen pe unitatea de volum,
vitezele diferitelor procese, amploarea iradierii electromagnetice, variaţiile de temperatură etc.);● cantitatea de energie
receptată din interiorul şi exteriorul planetei;● nivelul radiaţiilor;● prezenţa apei, compoziţia solului şi a atmosferei
(dacă, spre exemplu, proporţia de oxigen ar creşte cu 5 % s-ar aprinde vegetalele !);● activitatea celor mai apropiate
stele şi planete;● compoziţia mediului interplanetar limitrof;● modul de evoluţie al stelei centrale;● mărimea planetei
şi viteza ei de rotaţie axială.
► Există structuri materiale parţial vii, iar în această categorie s-ar putea situa, spre exemplu, substanţa intracelulară
şi o parte din organismul metazoarelor, alcătuit din substanţă extracelulară (de observat că aceste forme de materie sînt
dependente de structuri vii).
► Cîteva din principalele „curiozităţi” privind Viul:● nu prezintă necesitatea apariţiei lui;● singura activitate
„importantă“ pare a fi reproducerea;● originea şi caracteristicile primei celule vii, respectiv data apariţiei Viului pe
Terra;● cum s-a trecut de la celulă, la organism pluricelular (şi cum au ajuns biomoleculele să capete sens unele pentru
altele);● de ce a pus „Creatorul” Viul pe Terra, de ce n-a făcut Terra mai favorabilă Viului, cine sau ce l-a împiedicat
să o facă;● a apărut extrem de timpuriu în existenţa Terrei (acum circa 3,8 miliarde de ani);● originea, structurarea,
complexificarea şi maniera de înscriere a codului genetic, aceeaşi pentru întreg Viul;● fiecare sistem viu pare să-şi
ajungă sieşi;● spre deosebire de alte ţesuturi grefate, creierul nu este respins de sistemul imunitar;● există un fond de
constante biochimice şi morfologice, păstrate de-a lungul sutelor de milioane de ani (spre exemplu, utilizarea reacţiilor
de oxidoreducere pentru energogeneză sau ADN-ul păstrător şi transmiţător al informaţiilor de tip genetic);● numărul
enorm de specii – peste două miliarde de specii (au fost „necesare”?);● nici o specie nu pare perfectă şi totuşi fiecare
este uluitor de eficientă;● organele sau sistemele de celule au receptori specifici pentru un anume virus (exemplu:
ţesuturile nervoase, pentru virusul encefalitei);● apariţia organelor „necesare” (spre exemplu, inima sau ochiul);●
organele au culori care nu se justifică prin fiziologia lor (ce mesaj este acesta şi pentru cine?);● unicitatea şi
originalitatea individului între semenii săi şi în istorie;● cînd şi cum s-a ajuns la fixarea (în codul genetic) unei durate
de viaţă specifice fiecărei specii;● de ce, cînd şi cum s-a ajuns la formarea sistemului imunitar;● dacă întîmplarea a
generat viul, ar putea ea să genereze şi altceva asemănător sau mai „măreţ”?;● unele genii sînt imbecili virtuali în
anumite privinţe şi viceversa;● cînd şi cum a ajuns celula primordială să se susţină prin consumarea („uciderea”) altei
celule vii; ● cum au putut plantele, fiinţe autotrofe, să-şi dezvolte din chiar primul moment de existenţă un aparat de
captare a energiei solare şi de utilizare a acestei energii (fotosinteza), în condiţiile în care clorofila (pigmenţii
asimilatori ce au capacitatea de a absorbi radiaţia electromagnetică a Soarelui), agentul esenţial al fotosintezei, este
fabricat exclusiv de fiinţele vii;● de ce şi cum a fost materia vie inzestrată, din start (?!), cu un număr mult mai mare
de potenţialităţi (din acestea ea a pierdut foarte multe, dar le-a perfecţionat pe cele rămase);● natura nu a inventat al
treilea ochi („al securităţii”), în pofida imensei lui utilităţi (de observat că selecţia naturală nu crează !!!);● modul de
apariţie a viului în condiţiile în care compuşii organici esenţiali vieţii, adică glucidele, lipidele, proteinele şi acizii
nucleici sînt (azi, cel puţin), în mod exclusiv fabricaţi doar de fiinţele vii;● utilizarea energiei în mod inteligent din
chiar primul moment;● unii peşti şi amfibieni au concentraţii de ADN celular de 25 de ori mai mare decît oricare
specie de mamifer (în condiţiile în care există o certă şi generală legătură între cantitatea de ADN celular şi gradul de
complexitate al organismelor);● de ce şi cum s-a ajuns la o atît de mare diversitate şi inventivitate în organizarea
viului;● simbioza (adesea, strict necesară) între diversele specii ale florei şi faunei;● de ce zboară gîştele la peste 8 000
metri altitudine;● ochiul emite un cîmp magnetic mult mai intens decît creierul;● cum au ajuns colectivităţi de albine
şi de furnici să-şi creeze, în funcţie de necesităţi (!), din aceeaşi sursă genetică, membri cu morfologie şi funcţionalitate
diferită, adecvată: mătci, doici, lucrătoare, trîntori, gardieni;● autotomia (amputarea voită a unor organe sau porţiuni
de organe, îndeosebi în scop protectiv);● existenţa Viului în viu (spre exemplu, prezenţa şi toleranţa, uneori, a
bacteriei în interiorul celulei vii);● contrastul între permanenta şi extraordinara fragilitate a tuturor speciilor viului şi
perenitatea lor;● unele caracteristici ale animalelor. Exemple: – comportamentul de reproducere al cucului şi
comportamentul puilor acestuia, imediat după ce s-au născut; – maternitatea la marsupiale; – homing-ul (abilitatea de a
se reîntoarce acasă) la unele specii; – asemănarea între gîndacul-rinocer (Oryctes rhinoceros) şi animalul-rinocer
(Rhinoceros unicornis); – cum au ajuns castorii să înveţe să ridice diguri; – de ce zebrele, spre exemplu, n-au reuşit să
înveţe să se apere în grup de atacul animalelor de pradă (doar un mod de selecţie în cadrul speciei ?); – viteza de
creştere a balenei albastre (embrionul se dezvoltă în 300 de zile, puiul măsoară la naştere între 6 şi 7 m şi cîntăreşte 2
000 kg, după şase luni măsoară 16 metri, iar după doi ani atinge dimensiuni maxime, adică între 25 şi 33 metri, şi 185
000 kg); – rezistenţa la foame (doi ani !) şi longevitatea broaştei ţestoase-elefant (peste 200 de ani); – enorma diferenţă
de comportament a termitelor (şi nu numai al lor) în funcţie de numărul lor la un moment dat în grup; – forţa insectei
Dynastes hercules (deplasează greutăţi de pînă la 850 de ori mai mari decît propria greutate); – diferenţele ponderale
în cadrul unor specii (spre exemplu, în cazul şerpilor diferenţa este de ordinul a 6 000 unităţi); – oamenii liliputani (cei
dintr-un trib brazilian au o medie a înălţimii de 1,01m, iar cei din tribul negrito onge din Oceanul Indian, pînă la
1,22m); – partenogeneza; – metamorfoza; – imensa diversitate a desenului de pe aripile fluturilor (dar într-un cod strict
!); – discrepanţa între modestia sistemului nervos al insectelor şi performanţele lor excepţionale (comportament,
memorie, adaptare etc.); – inteligenţa şi organizarea caracatiţelor; – geneza zborului; – capacitatea unor paraziţi de a
controla activitatea mintală a victimei, pentru exercitarea unui anume comportament favorabil lui;● unele caracteristici
ale plantelor. Exemple: – geneza plantelor carnivore; – diversitatea modalităţilor şi inteligenţa („şmecheria”) cu care se
apără sau se ajută la polenizare de către insecte (vezi cazul orhideei Ophrys speculum, ale cărei flori copiază perfect
forma femelei insectei Scolia cilita şi astfel atrage masculul acesteia); – rezistenţa la foc a unor specii (exemplu:
Acacia şi Eucalyptus); – fiecare specie are seminţe cu o formă specifică, iar între forma sau mărimea seminţei şi cea a
plantei adulte nu există o corelaţie; – unele plante fac fructe numai o dată în viaţa lor şi apoi mor; – unele plante
generează curent electric; – maniera de înflorire a bambusului; – coloritul particular al florilor; – plantele vivipare; –
unele plante prezintă din abundenţă molecule psihotrope, fără ca ele să servească plantei; – unele vegetale pot atinge
vîrste uimitoare (feriga Macrosomia trăieşte circa 15 000 de ani); – planta welwitschia mirabilis nu-şi schimbă
frunzele circa 2 000 de ani; – abilitatea de a zbura a unor seminţe; – capacitatea de a comunica între ele, cu alte specii
şi cu unele insecte (2-3 informaţii şi numai acelea);● de ce fiecare specie are un contact parţial şi specific cu mediul
înconjurător;● contrastul între durata de vieţuire a diferitelor specii apropiate şi chiar a indivizilor aceleiaşi specii;●
durata scurtă a ridicării pe trepte superioare de organizare (vezi, Omul);● evoluţia scoarţei cerebrale (la om) şi, în
paralel, cum s-a ajuns să se treacă de la logica bivalentă, în care se lucrează numai cu valorile de fals şi adevărat, la
logica polivalentă, în care, pe lîngă valoarea de fals şi de adevăr, apar şi o serie întreagă de valori de probabilitate (aici
figurînd şi imaginaţia);● apariţia şi localizarea memoriei;● asemănarea existenţei gemenilor univitelini;● apariţia
limbajului verbal la om (nu găsim anticipările sale filogenetice – repertoriul înnăscut al mişcărilor expresive este
suficient pentru exprimarea stărilor afective) şi înscrierea sa în codul genetic (vezi abilitatea învăţării vorbirii doar în
copilărie);● specificul limbajului uman (nu semnale cu referire exclusiv la prezent, ca în cazul celorlalte structurii vii,
ci construcţii informatice ce se pot plasa în timpul trecut, prezent sau viitor);● dacă nu li s-ar impune învăţarea
limbajului adulţilor, copiii ar fi capabili să creeze, spontan, limbaje noi;● limbajul particular între gemenii monozigoţi,
dezvoltat spontan (ce semnifică ?);● relaţia viu-lumină (concepere în întuneric şi dezvoltare finală la lumină);● de ce
viaţa este netransferabilă;● apariţia, specializarea şi distribuţia organelor de simţ între specii;● precizia şi ordinea cu
care miile de miliarde de celule, pornite din una singură, reuşesc să se dispună spaţial (inclusiv în maniera dreapta-
stînga) şi să se specializeze într-un organism viu (iar mai departe, acordul tuturor organelor în vederea atingerii
aceluiaşi scop) – altfel spus, cîmpul morfogenetic;● motivaţia existenţei genelor „săritoare“ (şi legile ce le dirijează);●
genele nu se îmbunătăţesc prin funcţionare (nici o fiinţă în decursul existenţei sale nu-şi poate afecta, în vreun fel,
propriile gene);● modul în care, după apariţie, viul însuşi a anulat posibilitatea reapariţiei viului pe traseul de la
anorganic la organic (toţi compuşii protovitali fiind acaparaţi – vezi şi omniprezenţa viului pe şi „în” Terra);● unele
specii sînt neschimbate de sute de milioane de ani (exemplu: rechinii, de cca. 300 milioane de ani);● (doar) creierele
oamenilor sînt mult mai performante decît ar fi necesar pentru supravieţuire;● cum s-a ajuns la realizarea asemănărilor
în cazul mimetismului la unele specii;● doar unele specii au capacitatea de regenerare a membrelor pierdute;●
transpoziţia simţurilor (spre exemplu, vederea cu vîrful degetelor);● de ce poate fi şi „rece“ (poikilotermele –
organisme care iau temperatura mediului) şi „cald” (homeotermele – organisme care au o temperatură proprie,
independentă de temperatura mediului înconjurător);● concentraţia unor elemente chimice poate atinge diferenţe de
ordinul milioanelor de unităţi, între diverse specii;● de ce (mai…) este lumea vie atît de diversă;● oamenii sînt de mai
multe rase;● de ce şi cum poate psihicul să influenţeze fiziologia organismului şi viceversa;● structurile materiale
artificiale, cu cît sînt mai complexe, se apropie mai mult de caracteristicile structurii vii;● geneza şi motivaţia
conştiinţei, a rîsului şi plînsului.
► Celula este „atomul viului“ sau, altfel spus, cea mai mică unitate organizată, morfologică, funcţională şi genetică a
tuturor vieţuitoarelor de la fiinţele unicelulare pînă la cele înalt evoluate.
Chiar dacă celula este o simplă verigă într-un lanţ de forme schimbătoare cu început imprecizabil, ea este cel mai
desăvîrşit sistem cibernetic terestru (iar gametul este cea mai complexă celulă din punct de vedere biologic, exprimînd
toate caracterele şi însuşirile ereditare potenţiale ale organismului).
► Principalele însuşiri funcţionale ale celulei:
Excitabilitatea: reflectă apariţia schimbărilor factorilor de mediu, schimbări de o anumită durată şi intensitate. Ea
predomină la celulele nervoase, senzitive, musculare şi este de natură electrică (polarizarea electrică se inversează
reversibil la locul de acţiune al excitanţilor).
Conductibilitatea: unda de depolarizare se poate deplasa şi astfel se asigură conducerea excitaţiei pe întreaga suprafaţă
a celulei (are evidenţă maximă la neuroni şi la fibrele musculare).
Contractilitatea: celula îşi poate modifica reversibil dimensiunile, îndeosebi pe direcţiile maximelor solicitări (aspect
cu maximă evidenţă la celula musculară).
Reproductibilitatea: rezultă din metabolism şi se întîlneşte la marea majoritate a celulelor. Anumite celule, cum ar fi
neuronul, nu se pot „opri” pentru a trece la procesul de multiplicare (în caz contrar apare suspendarea funcţiei, iar cum
neuronul este legat vital de ceilalţi neuroni şi celule, ar determina blocarea funcţiei întregului organism). Practic,
constă din diviziune apoi re-producerea moleculelor „consumate”, sinteza enzimelor înseşi şi autoreproducerea ADN-
ului.
Capacitarea: avînd abilitatea de a transforma energia chimică pe care o conţin substanţele nutritive în alte forme de
energie, o are şi pe aceea de a se încărca, în anumite limite, cu energie (sub forma unor structuri moleculare
complexe).
Sintetizarea: în celulă se sintetizează circa 15 000 de molecule diferite, lipide, proteine şi polizaharide.
Celula stabileşte locul exact al fiecărui atom şi al fiecărei molecule, care intră în alcătuirea sa.
► Organismul uman este alcătuit din circa 65 x 1011 celule (7 x 1027 atomi, care sînt de aproximativ 200 de tipuri
diferite, fiecare avînd un rol precis (unele formează oasele, altele părul ş.a.m.d.).
► Densitatea numerică a celulelor diferă de la un organ la altul şi de la un tip de organism la altul. În cazul omului,
la o greutate corporală de 60 kg corespund circa 2 x 1012 celule (la naştere circa 6 x 1010celule).
Creierul uman este alcătuit din circa 14 x 109 celule.
► Principalele caracteristici ale neuronului: ● este celula cu cea mai amplă specializare din corp;● recepţionează,
interpretează, stochează şi transmite informaţii;● se află într-un număr (relativ) nemodificat în timpul vieţii postnatale
a organismului;● nu poate exista izolat de alţi neuroni (intră în conexiuni comunicaţionale atît cu alţi neuroni cît şi cu
elemente receptoare);● este alcătuit din 108 molecule proteice şi realizează în medie 104 contacte sinaptice (situaţie în
care pînă la 80 % din suprafaţa somatică şi dendritică este ocupată de sinapse – în creierul omului sînt circa 14
miliarde de neuroni, în lungime însumată de circa 720 000 km şi o greutate totală de circa un kilogram);● realizează
un număr de legături specific funcţiei indeplinite;● are mai multe „intrări” şi o singură „ieşire”;● are formă,
dimensiune şi ultrastructură în raport cu rolul deţinut;● este singura celulă în legătură directă cu curentul sanguin;●
transmite impulsuri bioelectrice codificate, în funcţie de care se desfăşoară întregul proces de informare, integrare şi
răspuns la solicitările mediului extern şi intern;● o modificare morfofuncţională produsă în el sub influenţa unui
excitant este conservată şi după încetarea excitantului, iar mai tîrziu ea poate fi reprodusă;● nu se poate regenera (este
lipsit de capacitatea de diviziune, motiv pentru care nici nu poate fi sursă de dezvoltare tumorală), aceasta datorită
absenţei centrozomului, înaltei specializări funcţionale, duratei lungi a procesului de înlocuire, existenţei unor
prelungiri axonice importante şi a multitudinii conexiunilor realizate.
Combinaţiile posibile „intrare-ieşire” între neuronii creierului uman s-ar ridica la 221000 , ceea ce ar „depăşi”
Universul nostru…
► Viruşii: ● sînt cea mai simplă formă de viaţă, însă numai pentru epoca noastră (aceasta, deoarece posibil şi
probabil ca în trecut să fie existat şi molecule vii); ● nu sînt primele forme ale viului terestru, deoarece fiind paraziţi
existenţa lor presupune preexistenţa altor organisme mai complexe; ● este posibil să fie forma finală a unei degenerări,
apoi adaptări, a unor fiinţe unicelulare care şi-ar fi restrîns treptat funcţiile vitale autonome, devenind paraziţi exclusiv.
Uimeşte, din acest punct de vedere, faptul că existenţa lor este înscrisă necesar în sistemul general biologic
(îndeplinesc un rol, pe care nu înţelegem cum l-au dobîndit).
► Caracteristicile viruşilor: ● nu posedă celule, ţesuturi sau organe;● pot parazita toate formele viului, inclusiv
microbii;● în stare liberă, deci în afara unui organism viu, se prezintă sub forma unor cristale de proteină – unităţi
structurale;● mărimea lor este între 10 nm, la familia Adenoviridae, şi 14 000 nm la familia Filoviridae;●
multiplicarea lor este un proces de natură biochimică şi nu biologică (nu implică diviziunea unui sistem organizat);●
nu se pot hrăni şi implicit nu au un metabolism;● unii dintre ei pot prezenta o rezistenţă excepţională la condiţii
extreme de temperatură, substanţe chimice corozive, radiaţii şi vid;● în afara celulei sale gazdă este inert (se comportă
aidoma unui corp oarecare format din materie organică);● cei specifici vegetalelor conţin în molecula lor numai ARN,
iar cei specifici animalelor conţin ADN sau ARN;nu se pot deplasa şi nu pot creşte;● nu se reproduc, ci sînt reproduşi.
► Conştiinţa este o noţiune filosofică deosebit de complexă care desemnează cea mai înaltă şi amănunţită reflectare
psihică, subiectivă a realităţii şi derivă, cert, din activitatea creierului; deci, este o calitate de funcţionare a sistemului
nervos central (dacă ea n-ar avea un substrat material de exprimare nu ar fi afectată, spre exemplu, de consumul de
alcool).
Starea de conştiinţă se desprinde în mare parte din istoria subiectului şi exprimă concepţia/atitudinea lui vizavi de
Sine, Univers, viaţă/moarte, bine/rău, semen, natură etc.
Conştiinţa este proprie omului (dar, conştiinţa nebiologică nu poate fi exclusă), iar funcţia pare a fi mai ales socială.
► Noţiunea de conştiinţă nu este sinonimă cu cea de conştienţă.
Starea de conştienţă (<<semnifică „ziua”conştiinţei, iar opusul ei este inconştientul şi semnifică
„noaptea”conştiinţei>>) sau starea de cunoştinţă, ce corespunde unei anumite stări fiziologice (graduale) a creierului,
desemnează în neuro fiziologie şi psihologie: manifestarea capacităţii de a reflecta adecvat realitatea obiectivă externă
şi internă (a propriei existenţe), atît subiectiv (cunoaştere – de ce şi cum, ceea ce implică şi inteligenţa şi intuiţia) cît şi
obiectiv (simţuri şi acte psihocomportamentale reflex-condiţionate). Altfel spus, conştienţa este starea de veghe de
mare claritate, care permite o corectă orientare în spaţiu şi timp, informare şi reacţie la stimulii ambientali,
funcţionarea optimă a memoriei, folosirea adecvată a modelelor interioare de acţiune. Opusul stării de conştienţă sînt
stările de somn, de comă şi stările „crepusculare” de confuzie mintală.
Stări de conştienţă (vigilitate) există şi la animale şi plante, ea reprezentînd în acest caz organizarea mişcării în
spaţiu şi timp (sau numai în timp, la plante).
► Conştiinţa (noţiune imposibil de definit succint şi exact) ar fi: ● o însuşire pentru „supra-vieţuire”, specifică
omului;● organizare cerebrală superioară (ce transcende proprietăţile componentelor sale: atomi, molecule, celule),
plus un mediu propice de relevare (limbaj, educaţie, cultură);● tendinţa spre structurare superioară (cu integrare într-un
sistem superior);● zona de conexiune a sistemului om, cu sistemul ierarhic imediat superior;● abilitatea fiinţei om de a
fi „spectator” şi „actor” (şi regizor, în opinia unora);● o expresie a efectul dinaintea cauzei;● capacitatea de a prevedea
„binele” şi „răul”;● capacitatea de autocontrol al instinctelor şi îndeosebi a celui de agresivitate, sub toate formele lui
de exercitare;● efectul rezultant al unui conflict de „forţe” obscure;● o expresie a sufletului [iar acesta s-ar evidenţia
îndeosebi prin comportamentul de iubire (nu dragoste !), milă şi întrajutorare];● nucleul comportamentului de tip
uman (altfel spus, responsabilitate);● facultatea de a lua atitudine faţă de ceea ce nu te vizează;● consecinţa anticipării
propriului deces;● timp desprins de substanţă (ideile, gîndurile, nu au localizare în spaţiu);● un (fost) fir de legătură cu
divinitatea;● Sine verbalizat interior (prin limbaj, gîndirea poate duce la cunoaşterea de sine);● fiica intuiţiei;●
informaţie receptată, memorată şi prelucrată de/prin limbaj (inclusiv, sau mai ales, informaţie ce nu concură la
supravieţuire);● un (evident) element de asimetrie al Universului;● timp oprit între cauză şi efect (timp perceput,
analizat şi utilizat);● „Eu” proiectat în timp;● atenţie desprinsă de corp, susţinut concentrată, activată şi proiectată în
timp (mai puţin în spaţiu);● un instinct necesar fiinţei cu o alcătuire asemeni omului (ce ar însemna conştiinţa în cazul
hienei sau a broaştei ţestoase ?);● un „accident” genetic, de dată recentă (din acest motiv este mai fragilă decît
conştienţa);● viziunea de ansamblu, dincolo de orizontul senzorial;● un anume ritm (poate rezonant);● un început de
feed-back al timpului;● simţul timpului;● „problema problemelor” sau „izvorul” problemelor şi incertitudinilor.
Şirul lung al definirilor (toate sînt complementare) posibil a fi acordate conştiinţei, subliniază înţelegerea parţială pe
care o avem pentru această caracteristică a unei părţi a viului de tip terestru.
► Elementele pe care se constituie conştiinţa: ● integritatea morfofuncţională a scoarţei cerebrale, a diencefalului şi
mezencefalului;● starea de veghe (de unde şi periodicitatea conştiinţei);● capacitatea de concentrare a atenţiei pe
„interior”;● luciditate (capacitatea şi calitatea reflectării, plus înţelegerea realităţii obiective), deci conştienţă.
„Starea” conştiinţei rezultă şi din structura cerebrală (iar aceasta, la rîndul ei, de codul genetic), istorie proprie
(cultură, etc.) şi momentul istoric al fiinţării.
Principalele tulburări de conştienţă/conştiinţă: îndepărtarea de lumea obiectivă (sesizarea cu dificultate şi reacţia
nepotrivită cu situaţia reală); dezorientarea (urmarea tulburărilor de atenţie şi memorie); pierderea simţului moral;
incoerenţa ideativă.
Conştiinţa nu cuprinde în ea nimic individual (?).
► Gradul de conştiinţă poate fi determinat doar în termeni relativi, subiectivi.
► Relaţia dintre gîndire şi conştiinţă: gîndirea poate fiinţa fără conştiinţă, nu şi conştiinţa fără gîndire.
Pînă în prezent, relaţia dintre conştiinţă şi intuiţie se prezintă doar ca un subiect de speculaţie filosofică.
► Sub aspect obiectiv, organismele vii nu au liber arbitru, deoarece: ● nu pot avea autonomie, făcînd parte 100 % din
Univers (gîndul, simţirea, sentimentul şi acţiunea sînt strict cauzale – nimic nu este de la sine determinat);● sînt parte
dintr-un tot şi nu sînt limitate la nimic (nu au graniţe ferme);● nu pot iniţia nimic pornind de la zero, deci
necondiţionat şi nedeterminat;● considerăm că Dumnezeu este singurul „autor”;● nu pot fi gîndite/înţelese în afara
relaţiilor de determinare;● timpul este ireversibil şi inoperabil;● se referă la timpul prezent, iar acesta nu are
consistenţă;● gîndirea/acţiunea este legată de ceea ce este determinat;● întreaga desfăşurare a Universului este
legiferată, ordonată şi supusă aceloraşi interacţiuni;● puterea voinţei este iluzorie, dacă este analizată obiectiv;● voirea
îşi scapă ei înşişi (…vreau să vreau – voirea nu se conţine);● nu se poate delimita unde începe şi unde se sfîrşeşte
voinţa;● trecutul nu mai poate fi modificat, viitorul nu poate fi influenţat (nu există încă), iar prezentul este de
nestăpînit;● nu putem preciza mecanismelor neurale ale motivaţiei; ● luarea deciziilor ar fi imposibilă (motivele
presupun ele însele motivaţii);● nu putem preciza faţă de către cine sau ce;● sistemele vii acţionează fără a şti de ce
trăiesc şi cît trăiesc;● vorbind despre voinţă şi liber arbitru, impunem existenţa unui Eu (dar nimeni nu-l poate
obiectiva la modul absolut);● ori este peste tot liber arbitru (stare ce îl anulează de fapt !), ori nicăieri. O singură sursă
de liber arbitru ar fi un pericol pentru Creaţie. Mai mult, liber arbitrul nu poate fi decît legiferat (cum altfel ?), iar
aceasta de fapt îl anulează;● (şi) fenomenul conştientizat de „liber” este determinat…;● nici Universul nu pare a face
ce vrea….
„Posibilitatea de a alege între alb şi negru nu exprimă o formă de libertate; liber eşti cu adevărat atunci cînd te
poţi sustrage alegerii între alb şi negru.” Th. W. Adorno
► Sub aspect subiectiv organismele vii au liber arbitru, deoarece: ● gîndesc (şi se gîndesc);● cunosc plăcerea şi
posibilitatea de a accede la ea;● introducînd clauza: „relativ la”, avem dovezi evidente în acest sens;● (aparent) îşi
fixează ţeluri şi le poate atinge;● conştiinţa o poate susţine (sau pretinde);● pot avea principii morale;● nu există nici
un fel de repere „fixe”;● capacitatea de sinteză/înţelegere este limitată;● elementele ambinetului nu sînt absolut
simetrice (marja de asimetrie ar fi, în acest caz, măsura liber arbitrului);● avem abilitatea echilibrării faţă de
perturbaţiile interne şi exterioare;● posedăm un limbaj (în cazul omului) care facilitează unele atitudini de libertate
(între libertate şi incertitudine există înrudire necesară);● ne supunem Principiului de incertitudine.
“Iluzia liberului arbitru ne vine din conştiinţa acţiunii noastre şi din ignorarea cauzelor care ne fac să acţionăm.”
B. Spinoza

22. Mecanica cuantică

Dacă crezi într-adevăr în Mecanica cuantică, atunci nu o poţi lua ad litteram. Bob Wald

Cu cît cunoaştem mai puţin lumea, cu atît o explicăm mai uşor. x x x

Abstractul este pentru mulţi o caznă – pentru mine, în zilele bune, o sărbătoare şi o beţie ! Fr. Nietzsche

► Mecanica cuantică, teorie a discontinuului (Teoria relativităţii este o teorie a continuului), stabileşte şi descrie
legile care conduc fenomenele la scara dimensiunilor atomului şi a constituenţilor săi, în raport cu cele din
macroscopic, în speţă a deosebirii calitative ce se manifestă prin natura dualistă corp-undă a particulelor în mişcare.
Aceasta în contrast cu Mecanica newtoniană care procedează la o descriere a fenomenelor lumii macroscopice, adică a
fenomenelor care sînt extinse la corpuri masive şi care sînt rezultatul medierii pe un număr mare de fenomene
microscopice de bază.
Mecanica cuantică reprezintă cunoaşterea probabilist-statistică pe care o avem despre comportarea particulelor
elementare (probabilitatea cu care diferite lucruri s-ar putea întîmpla) şi nu cunoaşterea în sine a mişcării lor.
Postulatul fundamental al Mecanicii cuantice este Principiul de incertitudine.
Mecanica cuantică este inoperabilă în spaţii subcuantice şi la scara întregului Univers.
► Mecanica cuantică se mai numeşte şi Mecanică ondulatorie, deoarece ea arată că legile mişcării particulelor au
numeroase elemente comune cu legile propagării undelor (fiecărui corp în mişcare cu impuls îi este asociată o undă a
cărei lungime de undă este cu atît mai mică, cu cît viteza şi masa particulei este mai mare).
► Prevederile Mecanicii cuantice: ● o mărime fizică (poziţie, viteză, energie etc.) nu este capabilă să treacă decît
printr-o succesiune discontinuă de valori (cuante individuale);● nu toate caracteristicile fizice (viteză, energie etc.) pot
fi simultan măsurabile (determinarea uneia implică imprecizia în determinarea celeilalte);● este imposibil de a localiza
o particulă în interiorul unei regiuni din spaţiu a cărei dimensiune liniară este mai mică decît 10-14 cm;● traiectoria este
o noţiune care nu poate fi utilizată la descrierea mişcării microparticulelor („orbita“ electronului, spre exemplu,
reprezintă numai regiunea în jurul nucleului atomului în care el se poate găsi, în medie, cel mai frecvent. Deci, orbita
electronului este de fapt asemeni unui „nor“ sferic, în care electronul se poate găsi mai probabil acolo unde densitatea
norului electronic este mai mare);● starea unui sistem este dată de totalitatea proprietăţilor efective, de potenţialităţile
sale;● este posibil să obţinem informaţii asupra unor procese ce s-ar fi putut produce, dar care nu s-au produs;● undele
şi particulele sînt două aspecte ale aceleiaşi identităţi (particula asociată unei unde este o cuantă), iar evidenţa uneia
dintre ele depinde de contextul în care există şi sînt supuse la observaţie;● Universul material este discontinuu şi
constă din particule originare – cuante de energie – (energia este primită sau emisă numai printr-un multiplu întreg al
unităţii de energie-cuantă);● cu cît vom dori să măsurăm mai precis poziţia unei particule, cu atît mai mare va trebui să
fie energia pachetului/cuantei şi cu atît mai mult va fi perturbată particula;● două entităţi (spre exemplu, electroni),
care iniţial făceau parte dintr-un sistem (spre exemplu, o moleculă), iar apoi sînt separate, prezintă o relaţie nonlocală (
Oricine nu este şocat de teoria cuantică înseamnă că nu a înţeles-o. N.Bohr);● în domeniul celor mai mici lungimi,
evenimentele se desfăşoară într-un mod esenţial diferit faţă de lumea noastră obişnuită;● între cauză şi efect nu există
o legătură rigidă sau clar evidenţiată la scara dimensiunilor subatomice;● mărimile măsurate sînt valabile doar
individual, cele următoare putînd lua valori arbitrare;● starea permanentă de mişcare face ca microobiectele să fie şi să
nu fie în acelaşi timp aceleaşi şi niciodată în acelaşi timp, în acelaşi loc;● starea de mişcare permanentă duce la o stare
structurală nepermanentă;● un sistem nu poate fi analizat în părţi ale căror proprietăţi de bază să nu depindă de starea
întregului sistem;● evenimentele fizice au loc concomitent în toate dimensiunile (localizarea în spaţiu-timp în
descrierea cauzală este complementară);● noţiunea de viteză a unei particule nu mai poate avea sensul clasic (parcurs
în unitatea de timp);● o stare viitoare a unei microparticule este determinată de media specifică a tuturor traiectoriilor
posibile prin spaţiu-timp, pe care istoric le-ar putea lua;● un sistem cuantic care se poate găsi într-o mulţime de stări,
se poate găsi şi într-o stare rezultată prin suprapunerea acestor stări;● funcţia de undă a unei stări este univoc
determinată de funcţia de undă a unei stări/cauză anterioare;● proprietăţile incomensurabile sînt imposibil de
obiectivat;● Universul este parţial inteligibil şi descriptibil;● schimbarea temporală este reversibilă şi deterministă (dar
nu există sistem cuantic strict reversibil);● predicţiile în domeniul cuantic sînt esenţialmente probabilistice/statistice
(ceea ce nu semnifică absenţa absolută a cauzalităţii, ci doar că noi nu putem avea o înţelegere completă a legăturii
dintre parte şi întreg restul Universului, în termeni clasici. De fapt, ponderea factorilor de probabilitate şi statistică se
află în creştere în întreg domeniul cunoaşterii);● doar prin observaţie se poate da sens probabilităţilor (sistemul cuantic
nu posedă proprietăţi decît atunci cînd aceste proprietăţi sînt măsurate);● particulele nu pot fi descrise fiecare
individual, ci trebuie considerate ca suprapuneri complexe de aranjamente alternative ale tuturor împreună;●
particulele diferite, de acelaşi tip, nu pot avea identităţi separate una de alta;● originea probabilităţii stă în
incertitudinea asupra stării iniţiale (cea mai mică diferenţă în starea iniţială generează ulterior diferenţe enorme în
evoluţie);● separaţia generală subiect-observator-obiect observat, nu se poate realiza în mod absolut;● în
submicroscopic avem de-a face cu fenomene ale căror manifestări pot fi observate, experimentate şi analizate cu
mijloacele matematicii, dar despre care nu ne mai putem face nici o imagine;● particula în mişcare nu mai poate fi
considerată identică cu ea însăşi, avînd proprietăţi duale, corpuscul şi undă;● ne este imposibil să concepem o particulă
ca fiind un corp extins sau un punct fără dimensiuni;● prin fluctuaţie cuantică „orice este posibil” ( „Teoria cuantelor
este similară cu alte victorii din ştiinţă; cîteva luni îi zîmbeşti, şi apoi ani de zile verşi lacrimi.” H.Kramers); ● dacă
nu observăm ceva, atunci acel ceva se găseşte în mod obiectiv într-o stare de nedeterminare – zarul este într-o stare
nedeterminată pînă cînd cineva se uită la el (şi astfel impune una din posibilităţi); ● la nivel submicroscopic trebuie să
renunţăm la noi sau să renunţăm a înţelege;● (putem da răspunsuri, dar nu putem formula întrebări…!).
De la omniprezenta discontinuitate din Univers se pare că se sustrage doar psihicul.
„Teoria cuantică îmi dă un sentiment foarte asemănător cu al dumneavoastră. Ar trebui să te ruşinezi de succesul
ei, deoarece a fost obţinut conform maximei iezuite: »Nu lăsa stînga să ştie ce face dreapta. » A. Einstein
► Fenomenele fizice desfăşurate la scară obişnuită, care reflectă cu maximă evidenţă mecanica cuantică, sînt
numeroase: existenţa corpurilor solide, proprietăţile fizice ale materialelor, fenomenele chimice, culorile substanţelor,
îngheţarea, fierberea ş.a.m.d.
► Precizia măsurătorilor în Mecanica cuantică nu este limitată. Aparenta imprecizie se datorează comparării cu
Mecanica clasică (total inadecvată în domeniul cuantic) şi datorită limitelor de valabilitate a conceptelor spaţio-
temporale şi a legii dinamice de conservare.
► Logica cuantică afirmă următoarele: ● între relaţiile logice dintre enunţuri există trei valori de adevăr: „adevărat”,
„fals” şi nedeterminat;● nedeterminatul (da şi nu, cu aceeaşi probabilitate) nu este sinonim cu necunoscutul (defineşte
doar o stare particulară);● intuiţia este inoperabilă în Mecanica cuantică;● termenul „stare” desemnează posibilităţile.
► Mărimile fizice ce caracterizează în principal sistemele de particule subatomice au doar anumite valori discrete,
numite cuante.
► Cuanta caracterizează legătura dintre proprietăţile ondulatorii şi cele corpusculare din sistemele fizice.
► Prin termenul biocuantă se defineşte cantitatea de energie indivizibilă cu caracter de unitate, care (ipotetic)
constituie un minim absolut necesar pentru amorsarea şi susţinerea reacţiei enzimatice.
► Cuanta nu este divizibilă, iar aceasta denotă că: ● tranziţiile între stări energetice staţionare sînt discrete (un sistem
nu trece prin serii continue de stări intermediare, asemănătoare cu stările iniţiale şi finale);● la nivel atomic, acţiunile
fizice utilizate pentru determinarea caracteristicilor de stare (viteză, energie etc.) ale sistemului cercetat, vor determina
modificări cu o precizie satisfăcătoare şi în mod simultan la toate caracteristicile de stare ale sistemelor fizice.
► Între cuante nu există vid (în sensul obişnuit al termenului), nemişcare sau atemporalitate, ci doar absolută
incertitudine.
► În domeniul de sub spaţiu-timpul Pkanck, unde nici Teoria relativităţii şi nici Mecanica cuantică nu mai sînt
valabile, se consideră a se situa vidul cuantic.
► Mărimile fizice sînt cuantificate, deoarece materia din întregul Univers are o structură discontinuă, ea fiind
alcătuită din unităţi (cuante) finite, fiecare de valoare egală cu constanta universală (constanta Planck cu valoarea de
6,6252 x 10-27 centimetri, grame sau secunde) înmulţită cu frecvenţa.
 Dacă structura Universului ar fi continuă, atunci fiecare volum al spaţiului ar conţine o cantitate infinită de
informaţie.
► Conform Mecanicii cuantice, energia nu poate fi cedată, propagată sau receptată decît discontinuu, cuantic, adică
prin fracţiuni de energie bine determinate. Cea mai redusă cantitate de energie ce poate exista este de 6,626196 x 10-34
J/s , iar vehicularea energiei se face cu această cantitate cel puţin sau cu multipli întregi ai ei, în funcţie de frecvenţă
(lor le corespund şi lungimi de undă bine determinate şi caracteristice fiecărei specii atomice). Spre exemplu, în cazul
radiaţiei cu lungimea de undă de 25 microni, cuanta transportă o energie de 7,95 x 1014 erg/s (la excitarea sau
dezexcitarea unui atom, sistemul respectiv absoarbe sau emite o cantitate de energie cu o frecvenţă ce depinde de
orbitele de pe care se repoziţionează electronii).
Cu cît lungimea de undă este mai mică (deci frecvenţa radiaţiei este mai mare), cu atît este mai mare energia care
caracterizează cuanta. Diferenţa dintre nivelele cuantice de energie devin cu atît mai mici, cu cît particula are masă mai
mare şi se mişcă în domenii mai întinse. Astfel, pentru frecvenţe mici şi temperaturi mari, schimbul de energie între
substanţă şi cîmp pune în proces cuante mici şi numeroase, adică fenomenul are aspect continuu. Cînd frecvenţele sînt
mari şi temperatura mică, intră în proces cuante mari şi puţine, predominînd fenomenul discontinuu.
► Cuanta de acţiune sau cuanta de mişcare, reprezintă produsul dintre energie şi timpul de parcurgere al traiectoriei,
respectiv minima cantitate de acţiune/energie existentă în fiecare corpuscul. Ea este limita obiectivă a exactităţii
accesibile pentru mişcare (6,62 x 10-27 erg/s).
Numărul de cuante de acţiune care intră în proces este întotdeauna foarte mare, iar deoarece salturile cu care variază
acţiunea sînt atît de mici, rezultă că se poate considera că ea variază continuu.
Cuanta de acţiune ne oferă o apreciere corectă a limitării gradului de autodeterminare a cantităţilor la fiecare nivel.
► În cazul mişcării, cuantificarea semnifică următoarele:
1) Impulsul microparticulei poate avea numai o serie de valori discontinui. Caracterul discontinuu, cuantic al
mişcării şi proprietăţile ei ondulatorii se manifestă numai în cazul mişcării microparticulelor cu întindere
spaţială mică. Spre exemplu, mişcarea electronului în atom este supusă Mecanicii cuantice, pe cînd mişcarea
lui sub formă de raze catodice poate fi descrisă de Mecanica clasică.
2) În Mecanica cuantică nu există noţiunea fizică de mişcare.
3) În fiecare regiune din spaţiu şi timp, asociată fiecărui nivel de mărimi, are loc un proces periodic intrinsec ce
s-ar putea constitui într-un fel de „metronom”local.
► Dacă cuanta de acţiune ar fi infinit mică, atunci pentru o radiaţie dată fotonii ar fi infinit mici, numărul lor ar
deveni infinit de mare, adică nu ar mai exista aspectul de fotoni ai radiaţiei, iar particula ar avea lungimea de undă
zero, deci nu ar mai prezenta caracterul ondulatoriu.
► Cuanta de acţiune nu poate fi pusă în evidenţă, datorită indivizibilităţii ei.
Dacă cuanta de acţiune ar avea o valoare la scara noastră de observaţie, atunci fotonii ar fi enormi, dispărînd practic
caracterul ondulatoriu al luminii, iar corpurile ar avea unde de ordinul de mărime ale undelor sonore şi s-ar comporta
ondulatoriu.
► La scara noastră de observaţie cuanta de acţiune este foarte mică, de aceea pentru noi apare mai evidentă natura
ondulatorie a luminii şi structura discontinuă a substanţei.
► Cuantificarea timpului este ipotetică şi se apreciază că ar avea valoarea de 0,5 x 10-23 s, ea semnificînd cel mai
scurt timp în care se poate produce un fenomen (reprezintă ea „secunda“/tact a timpului local ?).
► Mecanica cuantică nu se implică în gravitaţie şi structura la scară mare a Universului, acestea putînd fi descrise
doar de Teoria relativităţii, iar între aceste două teorii nu s-a reuşit încă o unificare deplină.
► Constanta Planck pentru masă este de 1,2 x 1019 GeV, iar pentru densitate este de 10-34 g/cm3.
► Unui corp cu masa de un gram, avînd o viteză de un centimetru pe secundă şi o amplitudine a oscilaţiilor de un
centimetru, îi corespund circa 1026 cuante, iar acţiunea are valoarea de un erg pe secundă.
► Mecanica cuantică descrie realitatea, însă parţial. Ea nu poate spune nimic, spre exemplu, despre cînd şi de ce
trebuie ca evenimentul să se producă efectiv, sau de ce lumea ni se înfăţişează aşa şi nu altfel. De fapt, însăşi termenul
„descriere” este inadecvat (el se referă la folosirea conceptelor clasice), domeniul cuantic fiind „indescriptibil” pentru
ceea ce se întîmplă, spre exemplu, în intervalul care separă două observaţii, ci numai în punctele observării.
► Conform Mecanicii cuantice, tot ce nu este cu adevărat interzis poate să se întîmple şi chiar se va întîmpla.
► Potrivit Mecanicii cuantice, dacă două particule s-au aflat o dată în contact, atunci, chiar dacă ele sînt pentru
totdeauna separate, orice modificare a uneia dintre ele este însoţită instantaneu de modificare celeilalte.
Dacă, într-un experiment gîndit matematic, două particule (spre exemplu, doi electroni) aflate în interacţiune într-
un sistem (definit prin funcţia sa de undă) sînt separate, potrivit Mecanicii cuantice acţiunea de măsurare a primului
electron, exprimă şi starea celui de al doilea electron, deşi, prin separarea lor, interacţiunea fizică dintre ele nu mai este
posibilă (dacă viteza luminii este viteza maximă în Univers, potrivit Teoriei relativităţii). Aceasta în condiţiile în care,
tot potrivit Mecanicii cuantice, numai o singură componentă de stare poate fi precis definită la un moment dat, în timp
ce cealaltă este (concomitent) supusă la fluctuaţii aleatoare.
Prin acest experiment (cunoscut sub denumirea de paradoxul E.P.R.) formulat de A. Einstein, B.Podolsky şi N.
Rosen, s-a urmărit să se arate că: ● Mecanica cuantică nu este ultima realitate (ea nu ar fi completă);● predicţia
statistică nu este absolută (fiind o medie pe ansamblu);● realitatea nu ar putea fi înţeleasă decît în cadrul unei viziuni
probabilist statistice (adică, nici o predicţie nu este posibilă asupra unui eveniment subatomic luat izolat, ci numai
asupra unei mulţimi cît mai numeroase de evenimente de acelaşi fel);● schimbarea instantanee la cele două particule
nu poate fi acceptată decît în ipoteza că semnalul care circulă între ele are o viteză supraluminică (de unde obiecţia că
viziunea Mecanicii cuantice despre realitate este incompletă şi implicit Mecanica cuantică însăşi);● opinia Mecanicii
cuantice potrivit căreia dualismul particulă-undă trebuie interpretat în sensul că particulele nu posedă poziţii şi
momente, ci numai dobîndesc poziţii atunci cînd măsurăm poziţiile lor, după cum dobîndesc momente atunci cînd
măsurăm momente, sînt false;● realitatea nu poate fi cunoscută în mod indirect;● se neagă realitatea postulată de
principiul acţiunii din aproape în aproape şi respectiv principiul cauzalităţii.
Împotriva acestor „acuzaţii”, Mecanica cuantică a răspuns că bilocaţia unei particule rezultă din faptul că observaţia
particulei nu se face de către acelaşi observator/detector (el nu poate fi concomitent în două locuri) şi că observaţia nu
este locală (fotonii, spre exemplu, nu pot fi trataţi ca unităţi separate ori independente). Altfel spus, Universul nu poate
fi analizat în termeni de realitate separabilă.
► Instrumentele de lucru ale Mecanicii cuantice sînt calculul statistic şi calculul probabilistic.
► Efectul tunel: Apropierii între un corp încărcat electric, de altul încărcat cu acelaşi fel de sarcină, i se opune forţa
coulombiană de respingere. Fiecărui punct al acestui cîmp electric îi corespunde un potenţial electric care este
echivalent cu un anumit lucru mecanic. Potenţialul unei sarcini electrice nu creşte liniar cu distanţa cînd se apropie de
o altă sarcină cu acelaşi semn, ci din ce în ce mai puternic, deoarece forţa coulombiană este invers proporţională cu
pătratul distanţei. Grafic, această creştere are forma unei hiperbole. Spre exemplu, nucleul atomic pozitiv este
înconjurat de o „barieră”(hiperbolă) de potenţial, deci un domeniu repulsiv de separaţie între alte două domenii, pe
care o particulă pozitivă, pentru a pătrunde în nucleu, unde este reţinută de forţa nucleară, trebuie să o treacă. Tot
astfel, particula nucleară pentru a scăpa din nucleu trebuie să deţină energie suficientă pentru a putea trece bariera de
potenţial a nucleului. Potrivit Mecanicii clasice, dacă această particulă se apropie prea lent (are o energie totală prea
mică) nu poate trece bariera de potenţial (fenomen ce poate fi reţinut fotografic într-o „cameră cu ceaţă”). Dar în
realitate se observă că uneori particula ce are o energie insuficientă reuşeşte să treacă de barieră, prin „străpungere”
(dispare pentru un timp foarte scurt, apoi se „materializează” pe partea cealaltă a barierei).
Probabilitatea (finită) de producere a fenomenului de tunelare, numit şi fluctuaţie cuantică, se explică cu ajutorul
Principiului de incertitudine, potrivit căruia particula poate „împrumuta” energia necesară traversării, pentru o durată
scurtă şi de caracterul dual al particulei, de undă şi corpuscul.
Străpungerea barierei de potenţial se face fără consum de energie, iar particulele cu masa mică sînt mai apte de a
străpunge bariera decît cele grele.
Efectul tunel, efect pur cuantic, poate fi găsit în emisia particulelor alfa de către nucleele atomilor, în reacţii
nucleare, în emisia electronilor dintr-un metal „rece” şi în dispozitivele semiconductoare (spre exemplu, dioda-tunel).
Pe baza efectului tunel nu putem traversa un zid, deoarece barierele de potenţial (din microstructură) sînt excesiv de
înalte şi groase, ceea ce reclamă un timp de restituire prea scurt pentru a fi suficient trecerii dincolo de zid. În extremis,
o asemenea trecerea din punct de vedere teoretic este posibilă.
► Electrodinamica cuantică studiază interacţiile electromagnetice dintre particulele elementare cu sarcină electrică,
precum şi dintre cîmpul radiant cuantificat şi substanţă.
► Raza Compton este o mărime prin care în Mecanica cuantică sînt definite dimensiunile particulei.

23. Principiul de incertitudine

Eu cred că se poate face sigur un pronostic că relaţiile de incertitudine nu vor supravieţui în forma lor actuală în fizica
viitorului. P. A. M. Dirac

Singurul lucru cert este că nimic nu e cert. M. de Montaigne

De îndată ce te apropii de adevăr, adevărul se înalţă; numai admirîndu-l, îl poţi înţelege. M. Maeterlinck

► Mecanica cuantică ne relevă, prin Principiul de incertitudine, nedeterminare sau imprecizie, că este imposibil să
se obţină măsura simultană a unor caracteristici fizice ale microparticulelor cum ar fi, spre exemplu, poziţia şi viteza
sau durata şi cantitatea de energie implicată într-un microproces (nivel intraatomic).
Altfel formulat, este imposibil de a determina concomitent şi cu precizie nelimitată o proprietate corpusculară
(impuls, viteză) şi una ondulatorie (poziţie, frecvenţă) pentru o particulă elementară. Deci, dacă la un moment dat
putem localiza o particulă măsurîndu-i coordonatele, nu putem spune nimic despre viteza ei şi viceversa.
Potrivit Principiului de incertitudine, stabilit de W. Heisenberg, se pot prevedea doar probabilităţile nu şi
evenimentele singulare (de reţinut că timpul este considerat ca un număr).
Relaţia de nedeterminare se aplică elementelor fizice la orice scară (pentru corpuri la scara noastră, ea, deşi este
valabilă, trece neobservată), iar importanţa ei este direct proporţională cu mişcarea masei obectului cercetat.
 La modul general, prin termenul incertitudine se defineşte starea de nesiguranţă, neraportabilitate (vezi starea de
„început” a Universului, a omului sau a particulei), evidenţă ambiguă şi (restrictiv) trăire (cînd se manifestă în
atitudinea faţă de idei, dorinţe, sentimente şi atitudini faţă de semeni şi propria persoană).
► Proprietăţile ondulatorii ale particulelor sînt cele care au condus la formularea Principiului de incertitudine.
Astfel, dacă particula este situată într-un singur loc în spaţiu, unda aferentă ei nu este situată într-un singur loc.
„Unificarea” acestor două aspecte a fost posibilă doar prin Principiul de incertitudine.
► Nu se pot determina simultan mai mulţi parametri ai microparticulelor, deoarece: ● concomitent, particulele au
însuşiri corpusculare şi ondulatorii;● cuanta de acţiune este indivizibilă şi astfel este imposibil de a separa fenomenul
supus observaţiei de ambianţa experienţei;● acţiunea de măsurare se face asupra unor obiecte ce nu pot fi izolate;●
evenimentele care se petrec în intervale foarte scurte de timp, nu permit cunoaşterea cu precizie a energiei;● nu se
poate obţine nici o informaţie nemijlocită despre un microobiect lăsîndu-l riguros izolat, orice acţiune fiind o
interacţiune cu modificare aleatorie a stării acestuia. Aceasta, deoarece: particulele sînt extrem de „fine” în comparaţie
cu „grosolănia” energetică a instrumentelor noastre, ceea ce determină o alterare a obiectului investigat de o manieră
imprevizibilă (desigur şi măsurătorile pe care le efectuăm în lumea macroscopică sînt perturbante, dar de o
amplitudine previzibilă şi nesemnificativă); la examinarea microobiectelor nu putem face abstracţie de existenţa
cuantei de acţiune-energie, astfel că transferul de impuls sau de acţiune-energie nu poate fi mai mic decît valoarea
cuantei de acţiune; după acţiunea de măsurare, obiectul măsurat nu mai este ce a fost sau cum era înainte de acest
proces. Într-o imagine mai sugestivă, situaţia ar fi asemănătoare cu aceea din macroscopic, cînd se pune problema de a
studia (măsura) exact însuşirile gălbenuşului oului, dar şi pasărea matură după eclozarea aceluiaşi ou (rezolvarea nu
poate fi decît statistică);● particulele aflate în permanentă mişcare nu prezintă stări în sensul admis de mecanica
newtoniană;● determinismul sau previzibilitatea nu sînt strict valabile la nivel subatomic pentru fiecare fenomen
individual;● la nivel subatomic, materia şi mişcarea sînt vagi şi nedescriptibile;● încercarea de determinare simultană
a coordonatelor şi momentelor punctului material este lipsită de sens fizic;● în orice moment, parametrii nu au valoare
bine definită, ci numai o serie de valori posibile cu o oarecare probabilitate. Doar în momentul în care se efectuează o
măsurare a unui parametru acesta primeşte o valoarea precisă, însă, o dată cu creşterea informaţiei noastre asupra
acestei mărimi, creşte gradul de ignorare a mărimii conjugate, cum ar fi, spre exemplu, dimensiunile perechi: poziţie-
viteză sau timp-energie.
► Principiul de incertitudine se implică şi în alcătuirea structurilor vii, îndeosebi în structurile cerebrale (apreciere
făcută, adesea, şi în dorinţa de a justifica elementul de imprevizibil în comportamentul uman şi implicit realitatea
„liberului arbitru”).
► Semnificaţia Principiului de incertitudine: ● este imposibil pentru un observator să cunoască desfăşurarea
„realităţii obiective“;● starea iniţială nu poate fi determinată exact şi de aceea nici starea următoare nu poate fi prezisă
în mod exact;● putem măsura caracteristicile unei particule – nu putem însă afirma că are simultan acele caracteristici
la valori bine precizate;● la nivel cuantic există un grad parţial de autodeterminare a caracteristicilor entităţilor ce pot
fi definite;● nu se poate preciza dacă starea prezentă a particulelor va putea determina şi starea lor viitoare;●
deosebirea între fenomenele micro şi macroscopice sînt fundamentale;● în microunivers nu putem „vedea” decît
trecutul;● spaţiul intraatomic ar putea fi sediul „naşterii existenţei“;● în Univers nu există nimic absolut, definitiv,
exact şi sigur;● la scara dimensiunilor subatomice nu se mai poate preciza cauza şi efectul, ele ne mai putînd fi
sesizate/considerate separat;● microparticula nu poate fi complet cunoscută, doar sistemul pe care-l alcătuieşte;● nici
legile probabilistice şi nici cele dinamice, luate separat, nu reflectă realitatea;● dacă determinăm structura imediată,
rămîne „nedeterminată” evoluţia şi viceversa;● nu se poate măsura exact starea unui sistem, astfel că nu se poate
prezice exact cum va evolua acesta în viitor;● existenţa indeterminării permite acceptarea liberului arbitru în
comportamentul uman;● cîmpul de investigaţie este limitat;● creşterea indefinită a preciziei în acţiunile noastre este
imposibilă;● haosul şi arbitrarul au realitate (specifică);● avem nevoie de un limbaj nou pentru a gîndi şi descrie
realitatea de la nivel cuantic;● (teoretic, certitudinea nu comportă grade de comparaţie).
„Relaţia de incertitudine nu a diminuat cunoaşterea, ci a sporit-o...”
► Nu este posibil să se înlăture sau se diminue impreciziile prescrise de relaţia de incertitudine, prin perfecţionarea
dispozitivelor de măsurare. Relaţiile de incertitudine au caracter principial, ele rezultînd mai ales din proprietăţile
fundamentale ale materiei (chiar dacă în asociere cu un context limitat dat).
Funciarmente dincolo de orice determinare se află un domeniul de incertitudine, după cum dincolo de orice
indeterminare se află un ceva determinabil.
► Potrivit Principiului de incertitudine, comportamentul microparticulelor poate fi descris numai prin metoda
statistică şi a calcului probabilist (ştie subtilul nostru creier să-şi construiască instrumente mai fine decît el însuşi…!),
deoarece nu este posibil şi nici necesar să se cunoască în amănunt parametrii de stare a fiecăruia din nenumăratele
particule, atomi sau molecule, conţinute în fragmentul de materie vizat. Pentru a formaliza fenomenele dintr-un mol de
gaz, spre exemplu, ar trebui să se scrie 1023 ecuaţii, echivalentul numărului de molecule dintr-un mol de gaz ! Cu toate
acestea nu numărul mare de molecule de gaz impune tratarea statistică, ci necesitata de a determina mărimi
independente de condiţiile iniţiale, astfel că şi sistemele compuse din foarte puţine molecule cer o tratare statistică (cu
cît ansamblul este format din mai numeroase elemente, se pun în evidenţă mai ales proprietăţile ansamblului, iar cînd
ansamblul are în structură mai puţine elemente, se pun în evidenţă mai pregnant proprietăţile elementelor luate
individual).
Prin Legea statistică nu se prezice un singur rezultat clar pentru o observaţie, ci mai multe rezultate posibile şi cît
de probabil este fiecare dintre ele. Cel mai elocvent mod de verificare a corectitudinii acestei metode descriptive este
predicţia dezintegrărilor radioactive.
De reţinut şi următoarele aspecte: ● nu ştim, spre exemplu, de ce într-un lung şir de aruncări frecvenţa de apariţie a
unei aceleiaşi feţe a zarului „regulat” este foarte aproape de 1/6;● nu ştim în ce constă cauza stabilităţii frecvenţelor
(cum ar fi, spre exemplu, aceea a căderii zarului sau a dezintegrărilor radioactive);● nu ştim de ce anumite frecvenţe
capătă valori bine definite;● nu ştim care sînt proprietăţile obiective ale fenomenului probabilistic;● nu ştim ce
caracteristici trebuie să aibă fenomenul pentru ca frecvenţa evenimentelor legate de el să fie stabile;● nu ne putem
explica mecanismul pe baza căruia putem evalua probabilitatea realizării unui eveniment incert.
Dacă cele de mai sus ne amintesc de epigrama „există minciuni, minciuni afurisite şi statisticile”, să ne amintim şi
că „nenorocirea nu constă în faptul că cifrele mint, ci în faptul că mincinoşii se servesc de cifre”…
► Teoria statistică este inversă Teoriei probabilităţii în sensul că ea ne arată cum să obţinem distribuţii de
probabilitate.
► Predicţia statistică nu este absolută, deoarece ea nu reprezintă în mod riguros o predicţie, ci o postdicţie.
► Chiar eliminînd erorile instrumentelor, erorile de metodă şi erorile de observaţie, precizia măsurătorilor în lumea
microparticulelor nu poate fi niciodată mai mică decît o anumită cantitate, numită cuantă Planck. De exemplu, în cazul
unui electron (masa 10-27g) dacă îi stabilim coordonate de poziţie (în cazul electronului în atom, nedeterminarea
acestei coordonate este mult mai mare decît dimensiunea atomului) cu o precizie medie (cu cît un parametru este
stabilit mai exact, cu atît parametrul omonim poate fi stabilit cu o precizie mai mică) măsurarea vitezei lui nu poate fi
stabilită cu o precizie mai mare de 500 km, ceea ce este în mod evident o imprecizie enormă. Dacă luăm pentru
măsurare un obiect cu masa de un gram, a cărui localizare este făcută cu o precizie de un micron, eroarea
(incertitudinea) cu care i se poate determina viteza este de numai 5,2 x 10-24 cm/s, valoare practic nesemnificativă.
Aceasta, deoarece cu cît masa corpurilor creşte, cu atît incertitudinea cu care pot fi determinate mărimile conjugate
care le precizează mişcarea, scade. Deci, doar cînd dimensiunea a ceva depăşeşte lungimea de undă cuantică se pot
ignora, din motive practice, incertitudinile induse de natura sa cuantică.
► Avînd în vedere valorile specifice ale spaţiului, timpului şi vitezei în domeniul microuniversului, parametrii de
stare ai microparticulelor se pot considera a fi iniţial nedeterminate.
► Relaţia între incertitudine şi constanta Planck: ● incertitudinea poziţiei înmulţită cu incertitudinea impulsului sau
vitezei (deoarece impulsul este egal cu masa înmulţită cu viteza) este egală cu constanta lui Planck;● incertitudinea
energiei înmulţită cu incertitudinea timpului sau vitezei este egală cu constanta lui Planck (deci măsurarea precisă a
energiei necesită un timp infinit).
► Relaţia de incertitudine nu neagă determinismul, deoarece nu se poate demonstra că starea de la un moment dat
nu ar determina în mod univoc starea sistemului în orice alt moment de timp ulterior.

24. Vidul cuantic

O, Nimic cît eşti de mare ! V. Conta

Ce este mai mare decît Dumnezeu: morţii îl mănîncă, iar cînd îl mănîncă cei vii, aceştia trebuie să moară. Abraham A Santa
Clara

Dincolo de lucruri trebuie să existe ceva, adînc ascuns. A. Einstein

► Potrivit Teoriei cuantice a vidului, în Univers pot fi distinse două „zone”: 1) zona manifestată (zona „realităţii”),
în care energia este pozitivă (energie de mişcare), iar particulele sînt „palpabile” şi au o existenţă temporală
îndelungată; 2) zona subcuantică (starea latentă a realităţii), numită vid, în care există energie negativă (energie
potenţială) şi particule ce au acest tip de energie-masă.
Din vid poate apare, prin împrumut de energie, orice număr de particule virtuale, cu condiţia ca respectiva energie
distribuită maselor lor de repaus şi energiei lor cinetice să nu încalce legea conservării energiei. Această energie poate
fi cu atît mai mare cu cît perioada de timp a împrumutului este mai mică (spre exemplu, apariţia unei perechi electron-
antielectron necesită 1,04 eV şi nu poate dura mai mult de 3,32 x 10-22 s).
Potrivit Teoriei cuantice a vidului, particulele reale sînt înconjurate de nori de particule virtuale, utilizate în
mijlocirea interacţiunii între particulele reale cu sarcină.
Teoria vidului rezultă din asocierea Teoriei relativităţii cu Mecanica cuantică şi are ca element central relaţia de
incertitudine.
► Vidul este saturat cu perechi de particule şi antiparticule virtuale, respectiv cu cîmpuri ce au starea cea mai joasă
de energie negativă, stare ce nu permite existenţa formală, reală a particulelor. Aceste perechi de particule au o
cantitate infinită/imprecizabilă de energie şi masă.
► În starea de vid cuantic, stare fundamental normală a naturii, toate nivelele posibile de energie negativă sînt deja
ocupate, alte particule ne mai putînd ocupa aceste stări, potrivit Principiului de excluziune (două particule nu pot
ocupa aceeaşi stare cuantică). Această cantitate infinită/imprecizabilă de energie-masă negativă, produce o densitate de
sarcină uniformă peste tot în spaţiu şi conform legii fluxului electric, cîmpul în centrul unei sfere încărcare uniform
este nul (vid). Dacă raza acestei sfere tinde la infinit, fiecare punct din spaţiul aferent poate fi privit ca centru al sferei
şi rezultă că distribuţia de densitate de sarcină uniformă, de o extensie nelimitată, nu produce cîmpuri observabile. Din
acest motiv, starea în care există atîtea particule cîte sînt necesare pentru a umple nivelele de energie negativă este
numită stare de vid. Toate particulele adiţionale trebuie să se afle în stările de energie pozitivă şi sînt observate ca
particule reale.
► Starea de vid absolut este o aberaţie, deoarece: ● oricît am goli un volum de substanţă el continuă să rămînă
absolut plin de materie-cîmp (cîmp electromagnetic, cîmp gravitaţional etc) şi energie a vidului;● Creatorul nu a creat
ceea ce nu există şi nici posibilitatea de absolută nimicire;● nimic nu poate fi neinformat (deci şi „nimicul” este
ceva…);● nenumitul (plus necunoscutul) există;● nimic nu există prin sine, ci numai prin raportare ori relaţie (vezi şi
celebra remarcă: „dacă noi n-am exista, nici Dumnezeu n-ar exista…”).
În filozofie, vidul este domeniul nefiinţei.
► Realitatea apariţiei spontane de particule din nimic şi dispariţia lor în nimic se evidenţiază într-un cîmp electric
de mare intensitate, cînd, la o intensitate critică a acestuia, încep să apară, spontan şi imprevizibil, electroni şi
antielectroni din vid (din „nimic”). Un astfel de fenomen are loc în jurul nucleului de uraniu, care are un cîmp electric
de mare intensitate.
► Procesul de creare de perechi particulă-antiparticulă: Dacă, spre exemplu, un electron cu energie-masă negativă
din vid absoarbe radiaţie electromagnetică cu energie suficient de mare (1,04 MeV, echivalentul energiei de repaus),
electronul este liftat într-o stare neocupată de electroni cu masă-energie pozitivă, deci se materializează. Acest
antielectron se particularizează prin sarcina sa electrică pozitivă (deci, „anormală”). Între electronul cu masa negativă
şi cel cu masa pozitivă se produce în 1,2 x 10-10s (în conformitate cu relaţia de incertitudine) o anihilare (antielectronul
fiind echivalent cu un „gol” în fondul de energie negativă, în el va cădea imediat un electron obişnuit cu energie
pozitivă), electronul ocupînd locul antiparticulei, cu eliberare de energie electromagnetică echivalentă cu cea absorbită
de electron cînd s-a materializat. Datorită prezenţei temporare a acestui electron cu energie pozitivă, electronul
negativ, normal, are o altă energie decît cea pe care ar avea-o într-un vid perfect real şi deci are şi o masă de repaus
superioară.
Acest proces în care un foton de mare energie este absorbit în vid şi formează o pereche electron-antielectron poartă
numele de creare de perechi.
La fel se întîmplă şi cînd o particulă cu energie foarte mare transferă o parte din energia sa cinetică unui mezon
virtual, eliberîndu-l din norul de particule virtuale ce înconjoară protonul şi transformîndu-l într-un mezon real.
Cu cît particula virtuală are o energie mai mare, cu atît durează mai puţin şi pretinde mai multă energie pentru a se
transforma, eventual, într-o particulă reală.
► Din vid se poate ivi orice număr de particule, cu condiţia ca energia corespunzătoare masei lor de repaus şi energiei
lor cinetice să nu presupună o abatere de la conservarea energiei pe o durată de timp care trebuie să fie cu atît mai mică
cu cîte energia apărută din vid este mai mare.
► Prin structura sa de energie negativă, vidul susţine/împlineşte complementar energia pozitivă (particulele reale)
din Universul „palpabil”.
► Vidul poate fi de tip „fals” şi de tip „real”.
► Vidul fals: este vidul aflat în stare de excitare. O asemenea stare a caracterizat perioada de început a Universului
(acesta avea sub 10-35 m diametru) cînd s-a manifestat repulsiv, deci antigravitaţional. În perioada inflaţionară (vezi
Capitolul „Universul”), vidul fals s-a dezintegrat (prin efect tunel) în vid real, iar energia pozitivă a fost eliberată; ●
era caracterizat printr-o energie enormă:10120 unităţi de energie vizibilă; circa 1087 J/cm3; densitate de 64 t/cm3;
presiune negativă.
Unele particule virtuale, situate în Universul cuantic, au primit o parte din energia eliberată de inflaţie, devenind
particule reale şi formînd substanţa Universului actual, plus energia cinetică de dilatare (mişcare) în Univers.
► Caracteristicile vidului real: ● poartă numele de real, deoarece reflectă starea stabilă a vidului;● este starea actuală
din Univers, avînd cel mai scăzut nivel posibil de energie negativă (toate stările de masă negativă sînt ocupate);● nu
are proprietăţi materiale;● este plin de energie negativă, respectiv de perechi particulă-antiparticulă virtuale;● are
densitate constantă şi diferită de zero;● cîmpul său este puternic şi constant excitat;● în el se petrec evenimente ce nu
pot fi încadrate (explicate) de legile cunoscute ale fizicii cuantice şi ale Teoriei relativităţii;● posedă proprietăţi
gravitaţionale care se manifestă prin respingere, proporţională cu distanţa;● nu conţine particule reale, dar le susţine
într-o interacţiune continuă, complexă;● în el nu au loc procese mecanice (mişcare);● este indestructibil.
► Particula reală: ● este particula care se manifestă în mod evident şi care poate fi analizată direct; ● este o excitaţie
ondulatorie, cuantificată şi relativ stabilă a energiei pozitive, ce se conservă deasupra stării de vid ce corespunde
energiei negative. Spre exemplu, un foton real este fotonul emis de atom concomitent cu un salt electronic de pe o
orbită pe alta (el poate fi radiorecepţionat); ● cu sarcină este înconjurată de un „nor” de particule virtuale ce se
implică în interacţiune.
► Particula virtuală este particula aflată în stare de tranziţie între starea nemanifestată din vid şi starea reală,
manifestată. Deci, particula virtuală este cea care nu poate fi detectată, dar care „trebuie să existe” (este un concept, nu
încă un obiect).
► Caracteristicile particulelor virtuale: ● posedă energie şi masă negativă;● sînt asociate oricăror particule reale,
încărcate electric;● reprezintă o consecinţă a principiului de nedeterminare aplicat la valorile de timp şi energie
(nedeterminarea timpului de măsură atrage după sine nedeterminarea energiei sistemului);● sînt create şi distruse de
către vid;● durata lor de viaţă depinde de energia împrumutată: cu cît aceasta este mai mare, cu atît durata de viaţă este
mai scurtă;● se implică în procesele de interacţie între particulele fundamentale, în crearea de perechi particulă-
antiparticulă, în autointeracţiunea particulei (dinamismul intern al particulei reale);● dacă se acţionează cu o forţă
asupra lor, sînt accelerate în sens opus forţei;● nu pot fi sesizate în mod direct, parametrii lor fiind sub limita relaţiei
de incertitudine (spre exemplu, fotonul virtual schimbat de către cei doi electroni de pe o orbită nu poate fi detectat);●
se pot deplasa în spaţiu, în jurul „punctului“ în care s-au născut, pe o distanţă egală cu durata de viaţă (corespunzătoare
energiei primite) înmulţite cu viteza luminii.
► Particulele virtuale, deşi nu pot fi vizualizate, îşi fac simţită prezenţa în „spaţiul gol” prin următoarele fenomene:
● deplasare infimă în spectrul atomilor, faţă de prevederile Mecanicii cuantice (efect Lamb);● interacţiunea dintre
fotonii de lumină şi perechea electron-antielectron virtuali, născuţi din vid (efect Delbrűck);● apariţia unei forţe de
atracţie reciprocă, cu o amplitudine ce variază invers proporţional cu puterea a patra a distanţei care separă două plăci
conductoare electric (efect Casimir);● în unele cazuri, emisia spontană de radiaţii de către atomi;● cuantele de radiaţii
din interacţiunile fundamentale;● stabilitatea electronilor cu energie pozitivă (ori de cîte ori electronii cu energie
pozitivă suferă o interacţiune, nu pot trece pe stări de energie negativă, deoarece principiul de excluziune interzice ca
două particule indentice să se afle în aceeaşi stare);● uşoară schimbare a nivelelor de energie ale atomilor, indusă de
fotonii virtuali (ei cauzează de asemenea o foarte mică schimbare în momentul magnetic al electronilor);● electronul
cu masă pozitivă nu poate să cedeze atîta energie încît masa lui să devină negativă, iar la aceasta se adaugă şi faptul că
două particule de acelaşi fel nu pot niciodată ocupa aceeaşi stare cuantică (dacă toate stările permise în care particulele
au masă negativă sînt în mod normal ocupate, alte particule nu pot ocupa aceste stări).
► Energia negativă este omniprezentă, iar particulele virtuale se evidenţiază în „preajma” particulelor reale,
mijlocind interacţiunea dintre ele. Astfel, spre exemplu, electronii sînt înconjuraţi de un nor de fotoni virtuali pe care îi
emite şi îi absoarbe continuu (energia pentru ei putînd fi împrumutată numai pentru timpi foarte scurţi), iar prin
schimbul unor asemenea fotoni virtuali electronii se resping între ei, iar în interacţiunea cu protonii sînt atraşi. Cu cît
electronii sînt mai apropiaţi, cu atît numărul de fotoni virtuali schimbaţi poate fi mai mare şi cu atît interacţiunea este
mai puternică.
A nu se confunda fotonii virtuali cu fotonii emişi de atom, atunci cînd electronii trec de pe un nivel energetic
superior pe unul inferior. Aceştia din urmă sînt fotoni reali !
► Electronul pulsează energie, deoarece: ● poate avea pentru momente foarte scurte un surplus enorm de energie,
conform relaţiei de nedeterminare;● energia pozitivă este repartizată statistic pe toate particulele reale;● particulele nu
sînt obiecte cu caracteristici stabile, ori (absolut) precizabile;● particulele reale nu sînt izolate de mediu (energia
pozitivă şi cea negativă sînt – trebuie să fie – în contingenţă);● pentru timpi suficienţi de scurţi, energia poate fi atît de
mare, încît nu se poate preciza dacă este vorba de o singură particulă sau de cel puţin două particule ce însumează
energia respectivă. Cu alte cuvinte, s-ar putea să existe o secvenţă în care particula devine, pentru un moment, o
„pereche de particule”, însă nici o măsurătoare nu ar putea să constate dacă acest lucru se întîmplă sau nu. În ideea că
procesul ar avea totuşi loc, se spune că particula originală „fluctuează” în două particule, iar particula „suplimentară”
este numită particulă virtuală.
► Amploarea împrumutului de energie depinde de energia masei de repaus a particulei. În cazul unui electron,
împrumutul trebuie să fie cel puţin egal cu energia lui de repaus. Pentru proton, împrumutul se impune a fi mai mare
şi deci de mai scurtă durată. Fotonii, avînd masă de repaus nulă, sînt creaţi cu mare uşurinţă.
► Fotonii virtuali implicaţi în interacţiunea dintre electroni se diferenţiază faţă de cei implicaţi în interacţiunea
dintre electroni şi protoni, prin frecvenţă-energie. Cei ce au o energie mare trebuie să o restituie în scurt timp, deci au
un parcurs scurt, astfel că nu se pot implica în interacţiunea la distanţă mare.
Fotonii virtuali din jurul nucleului atomului pot participa la interacţii cu alte particule încărcate, cu condiţia ca
schimbul să dureze mai puţin decît timpul de „împrumut” al energiei.
► Nu sesizăm vidul în mod direct, deoarece cîmpurile sale, în medie, se anulează reciproc rezultînd un spaţiu parţial
şi efectiv gol pentru orice proces macroscopic şi deoarece se implică la o scară mai mică decît lungimea critică de 10-33
cm. Un efect similar se întîmplă şi în macroscopic, cînd, pentru un electron din banda cea mai joasă, reţeaua cristalină
perfectă este efectiv goală (chiar dacă spaţiul este saturat de atomi).
► Particulele din vidul cuantic sînt controlate direct (?) de informaţia fundamentală a Universului.
► Vidul nu este un depozit de energie infinită, ci doar imprecizabilă (infinită doar dacă o considerăm atemporală).
► Energia din vid este informată, altfel nu ar fi cum şi ce este.
► Vidul are masă şi ar corespunde, cu extremă aproximaţie, la circa 99 % din conţinutul Universului.
► Creşterea curburii spaţiului antrenează, probabil, o creştere a energiei vidului.
► Materia/energia din vid se situează în spaţiu (relativ), nu şi în timp. Aceasta, deoarece ea nu are mişcare, iar din
acest motiv energia vidului nu o putem vedea sau măsura.
► Dacă temperatura de 0o K reprezintă starea de energie pozitivă minimă, rezultă că energiei negative îi corespunde
temperaturi negative absolute.
► Particulele virtuale se pot transforma în particule reale, iar pentru această scoatere din vid de particule şi
antiparticule corespunzătoare se impune aportarea de energie masei de repaus, pentru achitarea împrumutului de
energie, potrivit Principiului de incertitudine. Spre exemplu, un electron virtual supravieţuieşte numai aproximativ
6,32 x 10-22 s; dacă primeşte (de la un cîmp electromagnetic, cum se întîmplă în acceleratoarele artificiale) energia de
1,02 MeV (echivalentul energiei de repaus) în acest interval scurt el nu mai dispare, ci îşi continuă existenţa ca un
electron real, deci cu permanenţă temporală.
► Între particulele virtuale există gravitaţie, iar ea se manifestă repulsiv şi este de intensitate foarte mică.
Existenţa vidului cuantic arată că: ● nemişcarea şi echilibrul sînt imposibil de atins;● spaţiul este absolut „plin”;●
masa şi energia sînt absolut echivalente (astfel, o pereche particulă-antiparticulă apare spontan dintr-o conversie
directă de energie, iar apropierea lor duce la anihilare cu eliberare de fotoni, fenomen evidenţiat în acceleratoarele de
particule);● este plauzibil modelul de apariţie a Universului prin fenomenul de Big–Bang;● alcătuirea Universului este
de o extremă subtilitate.

25. Teoria relativităţii

Natura şi legile ei erau ascunse în beznă,
Dar Dumnezeu a spus „Să fie Newton”
Şi s-a făcut lumină.
Veni peste puţin diavolul şi exclamă:
„Să fie Einstein!”
şi totul reintră în beznă. xxx

Oh ! fizică: salvează-mă de metafizică. I. Newton

…cînd a întrebat cît e ceasul îi răspunseră, cît porunciţi dv. domnule general ! T. Márquez

► Principiile generale ale Teoriei relativităţii: ● orice mişcare a unui corp oarecare are un caracter relativ, adică
trebuie raportată la alte corpuri (nici mişcarea absolută, nici repausul absolut nu se pot pune în evidenţă);● spaţiul şi
timpul sînt echivalente fizic;● există o absolută interdependenţă între spaţiu, timp şi materie;● mărimile sînt
dependente de sistemul de referinţă la care se raportează;● unei valori de masă foarte mici îi corespunde o valoarea
foarte mare de energie;● acţiunile se pot propaga numai în interiorul domeniului spaţiu-timp, strict delimitat de „conul
de lumină”;● cauzalitatea este absolută, cauza precedînd efectul întotdeauna;● viteza luminii în vid este viteza maximă
posibilă a corpului şi a propagării energiei.
Teoria relativităţii nu este o teorie explicativă, ci una descriptivă şi nu pătrunde în mecanismul fenomenelor fizice,
ea precizează numai condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca legile fenomenelor să păstreze aceeaşi formă în toate
sistemele inerţiale (prin sisteme inerţiale înţelegem două sisteme care se mişcă unul faţă de celălalt uniform şi
rectiliniu sau sînt în repaus).
► Această teorie se numeşte a „relativităţii”, deoarece ea explică relativitatea spaţiului, timpului şi a mişcării.
De fapt Teoria relativităţii însăşi este relativă, deoarece nu are la bază repere absolute.
► Teoria relativităţii nu neagă valabilitatea Mecanicii cuantice, fiecare dintre ele este valabilă pe un segment al
realităţii. Teoriei relativităţii îi revine sarcina de a descrie fenomenele ce se petrec la viteze apropiate de viteza luminii.
► Mecanica cuantică se află în relativă contradicţie cu Teoria relativităţii, deoarece aceasta: ● nu acceptă structuri şi
dimensiuni pentru particulele elementare (în caz contrar s-ar ajunge la depăşirea vitezei luminii şi ca efectul să
preceadă cauza);● necesită continuitate, cauzalitate strictă (determinism) şi localizabilitate, pe cînd Mecanica cuantică
necesită discontinuitate, noncauzalitate şi nonlocalizabilitate;● exprimă simetria dintre spaţiu şi timp, iar Mecanica
cuantică simetria dintre particulă şi undă;● este o teorie a continuului, iar Mecanica cuantică a discontinuului.
► Atît Teoria relativităţii cît şi Mecanica cuantică implică o plenitudine nedivizată, în care analiza în părţi distincte
şi bine definite nu mai este relevantă.
► Predicţiile Teoriei relativităţii privitor la realitate: nu avem acces deplin la realitatea de ansamblu a Universului;●
nu se poate percepe, nu se poate măsura şi în consecinţă nu se poate interpreta, face o viziune şi modela natura decît
local, pe baza a ceea ce se constată experimental, a ceea ce aduce din mediul ambiant factorul purtător de
informaţie/radiaţie electromagnetică.
► Atunci cînd curbura spaţiu-timp depăşeşte valoarea critică de 10-35 m şi densitatea de 1096 kg/m3 (valori existente
doar la începutul Universului), Teoria relativităţii nu mai poate fi aplicată.
► Teoria relativităţii are două părţi, şi anume: 1) Teoria relativităţii restrînse sau speciale, numite astfel deoarece
se „restrînge” numai la sistemele de referinţă inerţiale şi 2) Teoria relativităţii generale, numite astfel deoarece se
referă atît la sistemele de referinţă neinerţiale cît şi la gravitaţie.
► Principiile fundamentale ale Teoriei relativităţii restrînse:
a). Toate fenomenele fizice se desfăşoară identic pentru toţi observatorii care se mişcă liber, indiferent de viteza lor şi
nici o experienţă nu poate să determine mişcarea absolută, ci numai cea relativă, în Univers neexistînd repere fixe.
Deci, starea de mişcare a unui corp se poate aprecia numai relativ, în raport cu cel puţin alte două corpuri distanţate.
Altfel spus, rezultatul oricărui experiment este acelaşi, fie că observatorul se mişcă către obiectul observat, fie că
obiectul se mişcă spre observator. Spre exemplificare, se iau următoarele trei situaţii:
SITUAŢIA I – Observatorul A din figura 25. 1a. nu poate spune dacă se află în mişcare uniformă sau în repaus.
SITUAŢIA II – Nici unul dintre cei doi observatori A şi B, din figura 25. 1b., care îşi schimbă unul faţă de
celălalt poziţia, nu poate afirma că el se află în mişcare faţă de celălalt.
SITUAŢIA III – Oricare dintre observatorii A, B şi C, din figura 25. 1c., poate afirma că se află în mişcare sau în
repaus faţă de unul sau altul dintre ceilalţi doi. Astfel, observatorul A se află în mişcare faţă de observatorii B şi C,
observatorul C se află în mişcare faţă de observatorii B şi C, observatorul C se află în mişcare faţă de B şi A, iar
observatorul B se află în repaus relativ faţă de observatorii A şi C.
b). Viteza luminii în vid este constantă pentru toate referenţialele posibile şi nu depinde de starea de mişcare sau
de repaus a sursei emitoare sau a observatorului. Dacă viteza luminii este absolută, rezultă că timpul este relativ
(şi astfel, părţi diferite ale spaţiului nu ajung niciodată la acelaşi moment de timp).
c). Viteza maximă de transmitere a interacţiei este egală cu viteza luminii în vid şi nu variază în raport cu viteza
sursei sau a observatorului şi nici cu direcţia de măsurare. Deci nu există interacţiune instantanee la distanţă,
aceasta exercitîndu-se numai din aproape în aproape, cu viteză finită (maximum fiind viteza luminii).
d). Spaţiul şi timpul nu pot fi izolate (altfel s-ar ajunge la spaţiu şi timp absolut), acestea fiind noţiuni
aproximative şi valabile numai pentru viteze relative şi mai mici decît viteza luminii în vid.
e). Viteza luminii este o viteză absolută (singura).

Figura 25. 1.
► Prevederile Teoriei relativităţii restrînse privitor la simultaneitate: ● deoarece viteza luminii are aceeaşi valoare
în orice direcţie, noţiunea de simultaneitate are un caracter relativ (la fel şi noţiunile de „sus” şi „jos”);● două
evenimente care au loc simultan într-un sistem inerţial, la o anumită distanţă, vor apărea nesimultane cînd sînt
observate din alt sistem aflat în mişcare faţă de acesta;● evenimentele care se desfăşoară într-un sistem în acelaşi loc,
însă în momente de timp diferite, se desfăşoară în locuri diferite dacă sînt observate dintr-un alt sistem care se mişcă
faţă de primul;● evenimentele simultane în raport cu un observator pot fi, în general, nesimultane pentru un observator
aflat în mişcare faţă de acesta;● două evenimente sînt simultane atunci cînd nici unul dintre ele nu prezintă „urme” ale
acţiunii celuilalt asupra sa, absenţa oricărei legături de ordin cauzal făcînd imposibilă ordonarea lor în timp;●
simultaneitatea evenimentelor care au loc într-un anume punct din spaţiu este absolută. Într-o formulare foarte
simplificată, situaţia ar fi următoarea: dacă un eveniment A e simultan (la distanţe mari) cu un alt eveniment B, iar B
cu unul C, atunci A şi C sînt simultane, numai dacă A şi B pe de o parte şi B şi C pe de alta, sînt simultane în interiorul
aceluiaşi sistem de referinţă inerţial; B nu poate să-şi fixeze ceasul exact cu A. Aceasta, deoarece semnalizarea nu
poate fi instantanee, viteza în Univers fiind limitată. De aici rezultă că nici evenimentele nu pot fi simultane.
► Prevederile Teoriei relativităţii restrînse referitor la masa corpului: ● masa unui corp (ca măsură a inerţiei
corpului) nu este o valoare absolută, ea crescînd odată cu mărirea vitezei corpului faţă de sistemul de referinţă, tinzînd
către infinit atunci cînd viteza relativă se apropie de viteza luminii;● un corp care se mişcă cu o anumită viteză duce cu
sine o energie cinetică şi o masă suplimentară, corespunzătoare acestei energii, ceea ce explică creşterea relativistă a
masei (la viteze apropiate de viteza luminii);● masa de repaus poate fi considerată ca etalon de măsură a cantităţii de
substanţă din corp;● dacă viteza corpului este mult mai mică decît viteza luminii, masa inerţială este aproape egală cu
masa de repaus;● masa este o concentrare de energie, nu o cantitate de materie;● dacă masa de repaus este egală cu
zero, obiectul se deplasează cu viteza luminii.
► Potrivit Teoriei relativităţii restrînse, dacă viteza de propagare a interacţiunii este mai mică sau egală cu viteza
luminii, succesiunea cauză-efect are un caracter absolut (ordonarea evenimentelor poate avea un caracter absolut).
► Prevederile Teoriei relativităţii restrînse privitor la energie: ● masa şi energia unui corp sînt interdependente:
variaţia energiei este egală cu produsul dintre variaţia masei şi pătratul vitezei luminii (E = mc2). Deci, substanţa
(materia ponderală) conţine/este şi energie ce poate fi pusă în libertate (vezi cazul reacţiilor nucleare);● energia şi
masa pot fi concepute ca două aspecte diferite ale aceleiaşi mărimi, o energie corespunzînd unei mase înmulţite cu
pătratul vitezei luminii sau o masă corespunde unei energii împărţite la pătratul vitezei luminii;● posibilitatea
transformării energiei de repaus în energie cinetică sau radiativă, ori în alte forme de energie, certifică transformarea
materiei, deoarece faptul de a avea o masă de repaus este o proprietate caracteristică substanţei (altfel spus, dacă corpul
are o masă de repaus aceasta implică existenţa unei cantităţi de energie);● energia totală a unui corp se compune din
energia de repaus, plus energia cinetică.
► Prevederile Teoriei relativităţii restrînse referitor la informaţie:●informaţia (de natură fizică) poate fi transmisă cu
viteza maximă ce corespunde vitezei luminii în vid;● transportul informaţiei este direct determinat de starea relativă de
mişcare (deci, constatarea modificărilor este în funcţie de starea de mişcare);● informaţiile nu ne parvin direct de la
sursă, ci prin intermediul unui agent purtător care este de natură electromagnetică;● momentul în care are loc un
eveniment, pentru un observator oarecare, este cel în care îi parvine informaţia privitoare la evenimentul respectiv.
► Însumarea vitezelor, potrivit Teoriei relativităţii restrînse, nu este identică cu însumarea vitezelor din Mecanica
clasică, în care vitezele se pot aduna/creşte aritmetic.
Astfel, spre exemplu, lansînd de pe un avion aflat în zbor cu viteza de 2,4 km/s (1000 km/h) o rachetă ce dezvoltă
ea singură viteza de 7 km/s (2 500km/h), viteza rachetei va fi de 2,5 + 7 = 9,5 km/s. Potrivit Teoriei relativităţii
restrînse, cînd avionul zboară cu viteza de 300 000 km/s, iar racheta cu 7 km/s, viteza rachetei lansate de pe acest
avion imaginar nu va fi 300 000 + 7 = 300 007 km/s, ci numai 300 000 km/s, aceasta fiind viteza maximă posibilă în
Univers.
Aceste două moduri de compunere a vitezelor sînt ambele corecte, dar cea din Mecanica newtoniană este valabilă
pentru viteze mult inferioare vitezei luminii, iar cea din Mecanica relativistă pentru viteze apropiate sau egale cu viteza
luminii în vid.
► Prevederile Teoriei relativităţii restrînse referitor la spaţiu: ● spaţiul nu este o mărime absolută, ci are un caracter
relativ, în sensul că el depinde de sistemul inerţial la care este raportat;● lungimea unui obiect depinde de mişcarea sa
în raport cu observatorul şi variază cu viteza de mişcare. Astfel un obiect are lungimea maximă într-un sistem de
referinţă aflat în repaus şi se scurtează (pe direcţia mişcării, nu şi pe direcţia perpendiculară pe direcţia mişcării !) o
dată cu creşterea vitezei sale faţă de observator; cînd viteza observatorului tinde să egaleze viteza luminii, lungimea
obiectului tinde către zero (efectul este semnificativ doar pentru obiecte de mari dimensiuni). Spre exemplu, la viteza
relativă a mişcării unui corp cu 198 000 km/s, contracţia relativă reprezintă 25 % din lungimea sa iniţială, la viteza de
260 000 km/s dimensiunea longitudinală se micşorează de două ori, iar la viteza de 285 000 km/s contracţia este de
68,9 %;● „distanţă“ înseamnă timp „scurs“;● distanţa nu se mai poate raporta la două puncte, ci la două evenimente
spaţio-temporale (adică doi observatori diferiţi, în mişcare rectilinie uniformă unul faţă de altul, nu vor putea formula
aceeaşi opinie referitoare la depărtarea dintre două evenimente, ci numai asupra „intervalului” spaţiu-timp ce le separă
(în fizica clasică, distanţa dintre două puncte are o aceeaşi valoare pentru toţi observatorii aflaţi în mişcare rectilinie
uniformă unii faţă de alţii).
► Contracţia lungimilor trebuie înţeleasă astfel: ● nu obiectul se contractă, ci lungimea măsurată (aparenţa
obiectului), atunci cînd între obiectul măsurat şi observatorul care efectuează măsurătoarea există o viteză apropiată de
viteza luminii;● efectul de contracţie spaţială este urmarea: a) faptului că nu aceeaşi rază de lumină purtătoare de
informaţie (formă) se propagă cu viteza luminii faţă de observator, ci raze diferite; b) desincronizării (părţi diferite ale
spaţiului/obiectului nu ajung o dată la acelaşi moment de timp), adică pentru regiuni diferite de spaţiu, timpul este
altul; c) faptului că informaţia nu se poate deplasa decît cu viteza limită impusă, cea corespunzătoare luminii; d)
faptului că obiectul se extinde în timp numai cedînd acestei dimensiuni o parte din lungimea care ar fi corespuns în
mod normal extinderii spaţiale;. .
► Prevederile Teoriei relativităţii restrînse privitor la timp: ● nu există timp absolut, fiecare observator are propria
sa măsură a timpului, iar aceasta este dependentă de locul către care se deplasează şi de modul în care se deplasează;●
timpul nu se scurge regulat, invariabil şi universal, dinspre trecutul fără început către viitorul fără sfîrşit;● evoluţia
temporală în sisteme în mişcare este mai lentă (cu atît mai lentă, cu cît viteza relativă a sistemului este mai mare) şi
toate procesele (fizice, chimice, biologice) din acest sistem rămîn în urma celor corespunzătoare sistemului considerat
în repaus (intervalul de timp între două evenimente măsurat de un ceasornic în mişcare este totdeauna mai mic decît
intervalul de timp corespunzător, măsurat de un ceasornic în repaus, timp propriu);● dilatarea timpului şi contracţia
spaţiului sînt simetrice;● nu există o deosebire clară între trecut şi viitor;● relativitatea timpului este sesizabilă şi
importantă numai la viteze comparabile cu viteza luminii în vid;● pe măsură ce creşte viteza prin spaţiu, viteza prin
timp scade (la viteza maximă, timpul se suspendă);● observatori diferiţi, în mişcare rectilinie uniformă unii faţă de
alţii, nu vor putea formula aceeaşi opinie asupra timpului scurs între două evenimente, ci numai asupra „intervalului“
spaţio-temporal ce îi separă (deci, pentru fiecare observator, timpul curge altfel în raport cu un alt observator, deşi
local pentru fiecare timpul curge la fel);● nu putem măsura timpul ca atare, ci intervalul din punct de vedere temporal
(timpul fiind „paralel” cu spaţiul, rezultă că nu măsurăm distanţa ca atare, ci acelaşi interval dar din punct de vedere
spaţial).
Aceste consideraţii nu sînt în legătură cu Legea lui Seagal – „Un om cu un ceas ştie cît e ora; unul cu două ceasuri
nu e niciodată sigur…”
► Efectul (relativ) de dilatare a timpului (propriu) pentru observatorul aflat în mişcare şi de comprimare a timpului
(corespondent celui observat) pentru observatorul aflat în repaus, este datorat circumstanţelor procesului de măsurare a
duratelor (utilizarea de informaţii care se propagă cu viteza limită, viteza luminii) şi relativitatea spaţiului (fiecărei
regiuni din spaţiu îi corespunde un timp propriu). Altfel exprimat, observatorii care se deplasează cu viteze diferite
măsoară distanţe diferite între evenimente – un eveniment este acel ceva care are loc într-un singur punct în spaţiu, la
un moment de timp –, implicit ei trebuie să măsoare de asemenea intervale diferite de timp. Aceasta în condiţiile în
care viteza unui impuls luminos (agentul de informare-măsurare) este egal cu distanţa pe care o traversează între două
evenimente, împărţit la intervalul temporal între ele.
Dilatarea timpului nu implică încetinirea reală a proceselor atomice sau interatomice.

Figura 25. 2.
► În pofida faptului că durata unui fenomen poate să difere în funcţie de sistemul de referinţă (după cum poate să
difere ritmul succesiunii), aceasta nu denotă o dilatare a timpului, ci doar schimbarea modului de manifestare a
determinaţiilor temporale şi a modului de manifestare a unor însuşiri ale structurii temporale prin trecerea de la un
sistem de referinţă la altul.
Relativitatea spaţiului şi relativitatea timpului sînt efecte ale mişcării relative în Univers şi a desincronizării.
► Dilatarea timpului produsă de gravitaţie diferă faţă de dilatarea timpului produsă de mişcare, deoarece în cazul
dilatării timpului de către gravitaţie este vorba tot de deformarea spaţiului (şi timpului), atît doar că se are în ecuaţie
viteza/poziţia în spaţiu. Pentru observatorul cel mai apropiat de sursa cîmpului gravitaţional, timpul (propriu) se
derulează mai alert, comparativ cu cel, spre exemplu, derulat pe un obiect satelizat în acest cîmp (ce suferă o deplasare
mai amplă în dimensiunea spaţială şi proporţional mai mică în dimensiunea temporală).
► Prevederile Teoriei relativităţii restrînse privitor la spaţiu şi timp: ● spaţiul şi timpul sînt echivalente fizic (dar nu
identice!) şi din acest motiv ele pot fi unificate într-o unitate cvadridimensională numită spaţiu-timp;● la viteze
comparabile cu viteza luminii în vid, nu se mai poate face o distincţie între spaţiu şi timp;● timpul şi spaţiul sînt
mărimi dinamice: cînd o forţă sau cînd un corp se mişcă, survine o modificare a spaţiului şi timpului – la rîndul său,
structura spaţiu-timp modifică modul în care forţa acţionează iar corpurile se mişcă;● spaţiul şi timpul trebuiesc
înţelese ca o singură entitate (spaţiul în sine şi timpul în sine nu au realitate), ori ca două noţiuni interdependente
intrinsec.
► Noi ne corelăm la spaţiu şi timp, astfel: ● în spaţiu ne putem deplasa cu viteze de pînă la viteza luminii în vid, iar
în timp ne putem deplasa numai cu viteza luminii în vid;● deplasarea noastră este în timp, nu în spaţiu – deplasarea în
spaţiu făcîndu-se prin diminuarea vitezei deplasării în timp (cînd deplasarea în spaţiu se face cu viteze ce tind spre
limita maximă admisă în Univers, timpul tinde spre anulare).
Această variaţie este ilustrată în diagrama din figura 25. 2 a. În situaţia „a”, creşterea deplasării în timp (OA)
determină scăderea deplasării în spaţiu (OB), iar în figura 25. 2 b. se observă situaţia inversă.

Figura 25. 3.
► Dilatarea timpului: nu determină prelungirea vieţii pentru cel care se află în mişcare şi se observă pe sine (nici un
observator nu poate constata în propriul referenţial efectul de dilatare a timpului propriu; altfel ar însemna să poată
determina mişcarea sa inerţială, ceea ce este imposibil);● determină prelungirea vieţii (aparent) pentru cel care „vede”
desfăşurarea vieţii celui aflat în mişcarea faţă de sine.
► Călătoria în timp nu poate fi reală, deoarece: ● nu putem să vehiculăm mase semnificative (fie şi de ordinul
kilogramelor !) cu viteze supraluminice, pentru a evidenţia fenomenul sau a-l „exploata”;● ar trebui să considerăm
timpul ca fiind absolut (în Teoria relativităţii nu există timp absolut unic, dar în schimb fiecare individ are propria sa
măsură a timpului care depinde de locul către care se deplasează);● „Eul” nu poate avea decît un singur spaţiu-timp-
istorie;● s-ar prezenta ca două „universuri” paralele, tangente, dar fără putinţă de acţiune una asupra celeilalte (deci, şi
viitorul călătorului în timp pare a fi supus destinului…!);● contradicţiile fizice, logice şi istorice ar fi nesfîrşite (vezi,
spre exemplu, ce ar însemna ca voiajorul să moară în timpul călătoriei…);● nu mai putem „nimeri” punctul de spaţiu-
timp din start;● Universul nu are nici un motiv să permită sau să favorizeze aşa ceva.
► Principiile Teoriei relativităţii generalizate: ● Toate fenomenele fizice păstrează aceeaşi formă în sistemele de
referinţă atît inerţiale, cît şi neinerţiale (mişcarea prin spaţiu este variată, deci posedă acceleraţie). ● Local, pentru toate
fenomenele fizice, cîmpul gravitaţional este echivalent cu un cîmp inerţial. Adică, acceleraţia gravitaţională şi
acceleraţia datorată unei forţe sînt echivalente între ele, efectele fizice produse de ele sînt aceleaşi. Deci, într-o rachetă
accelerată cu 9,81 m/s ocupanţii se simt atraşi „gravitaţional” ca şi cum s-ar situa pe suprafaţa Terrei. Tot astfel se
explică şi de ce acceleraţia de cădere liberă gravitaţională nu depinde de natura şi mărimea corpurilor. ● În vecinătatea
unui punct al spaţiu-timpului, gravitaţia se poate întotdeauna reprezenta printr-o transformare de coordonate
(principiul echivalenţei) sau, altfel spus, curbura Universului se poate identifica cu gravitaţia (din acest postulat reiese
că nu există antigravitaţie, dar nu că ea ar fi imposibilă). ● Legile reprezentînd interacţiunea între cîmpuri, de o parte şi
mărimile fizice (în special materia) de alta, se exprimă prin invarianţi ai transformării de coordonate. ● Toate formele
de energie, inclusiv cea a vidului cuantic, acţionează ca o sursă de gravitaţie. ● Gravitaţia unui obiect este
proporţională cu densitatea energetică plus de trei ori presiunea sa interioară.
Teoria relativităţii generalizate este aplicabilă la toate sistemele de referinţă şi la toate fenomenele cunoscute,
inclusiv la gravitaţie.
Studiul proprietăţilor spaţiului în funcţie de distribuţia şi mişcarea materiei sînt accesibile doar prin Teoria
relativităţii generalizate.
► Prevederile Teoriei relativităţii generalizate privitor la spaţiu: ● spaţiul nu este rigid, ci deformabil;● spaţiul
(implicit şi timpul) este curbat, iar curbura se datorează acţiunii cîmpului gravitaţional generat de corpurile cu masă.
Astfel, în vecinătatea unui obiect, spaţiul se curbează proporţional cu masa obiectului. O rază de lumină care se
propagă printr-un astfel de spaţiu descrie o traiectorie curbilinie şi nu rectilinie, cum se întîmplă în mediul din imediata
noastră apropiere.
Consecinţe ale acestor particularităţi ale spaţiului: ● cea mai scurtă distanţă dintre două puncte nu este linia dreaptă,
ci o geodezică (drumul pe care-l parcurge lumina între două puncte într-un cîmp gravitaţional este curbat);●
traiectoriile planetelor nu sînt linii drepte, deoarece spaţiu-timpul cvadridimensional din apropierea Soarelui se
curbează, obligînd traiectoriile inerţiale să se curbeze şi ele (aşadar, planetele descriu neîncetat în jurul Soarelui
traiectorii închise, nu fiindcă ar fi atrase de Soare, ci din cauza curburii spaţiu-timpului cvadridimensional în care se
mişcă);● raza de curbură a Universului este neuniformă, fiind în funcţie de repartiţia maselor;● în prezenţa gravitaţiei,
spaţiu-timpul primeşte un caracter neomogen ca urmare a dependenţei modificărilor provocate de poziţia sistemului
fizic în cîmpul gravitaţional şi în consecinţă de intensitatea acestui cîmp.
► Prevederile Teoriei relativităţii generalizate privitor la timp: ● spaţiul nefiind separat de timp, timpul este afectat
de cîmpul gravitaţional al maselor importante, derulîndu-se cu viteze corelate (timpul este încetinit în vecinătatea
marilor concentraţii de mase);● dacă observatorul se deplasează cu o anumită viteză faţă de sistemul observat, ordinea
în timp a evenimentelor observate diferă de la un observator la altul;● timpul şi cele trei coordonate spaţiale depind
unele de altele într-un mod determinat, iar luate fiecare separat nu au un echivalent nemijlocit fizic.
► Prevederile Teoriei relativităţii generalizate privitor la masă: ● masa de repaus se poate transforma în energie şi
viceversa;● masa inertă este egală cu masa grea a unui corp;● masa este totdeauna pozitivă, ceea ce înseamnă că
spaţiu-timpul este curbat totdeauna înspre el însuşi, realizîndu-se o sferă (în cazul în care masa ar fi negativă, s-ar
curba asemeni suprafeţei unei şei).
► Prevederile Teoriei relativităţii generalizate privitor la mişcare: ● mişcarea rectilinie este relativă;● mişcarea
desincronizează timpul şi modifică dimensiunile;● orice lucru se mişcă în timp cu viteză constantă;● mişcarea
rectilinie accelerată poate fi pusă în evidenţă prin efectul de inerţie;● cu cît mişcarea este mai alertă în spaţiu, cu atît
timpul se diminuă şi viceversa;● viteza lucrurilor nu poate fi modificată, ci numai direcţia de mişcare în spaţiu-timp;●
în continuumul spaţiu-timp, în prezenţa gravitaţiei, mişcarea corpului se face după o geodezică;● mişcarea determină
ca masa măsurată (masa de mişcare, iar nu masa de repaus) a unui obiect să crească odată cu viteza;● mişcarea de
rotaţie este absolută, iar pentru evidenţierea ei nu avem nevoie de repere exterioare, datorită evidenţierii forţei
centrifuge.
► Potrivit Teoriei relativităţii generalizate, curbura este acea proprietate geometrică fundamentală a continuului
spaţio-temporal care îl face să fie un continuum fizic – matematic, prin curbură se înţelege că distribuţia a două puncte
infinit de apropiate se măsoară printr-o linie dreaptă, iar orice altă distanţă între aceste două puncte se măsoară printr-
o linie curbă.
Echivalentul fizic al curburii este acţiunea (energia înmulţită cu timpul).
► Masele semnificative pot curba atît de mult o regiune încît aceasta, după prăbuşirea în sine, se „izolează” de restul
Universului (vezi Capitolul „Găuri negre“), dar rămîn în acesta.
► Nu există absolută relativitate, după cum nu există absolută certitudine.
► Principiile Teoriei relativităţii au fost confirmate îndeosebi prin următoarele fenomene: ● avansul continuu al
orbitării planetei Mercur;● razele de lumină de la aştri se curbează cînd trec prin vecinătatea Soarelui;● liniile
spectrale emise de pe o masă gravifică amplă sînt deplasate spre roşu;● eliberarea energiei nucleare;● particulele
accelerate în acceleratoarele artificiale cresc în masă;● timpul de viaţă al mezonilor rapizi este crescut în comparaţie
cu cel al mezonilor lenţi;● mişcarea planetelor şi sateliţilor artificiali necesită mici corecţii, faţă de orbitele calculate
folosind teoria lui Newton;● unele manifestări ale stelelor binare pulsante.
Nu există observaţii confirmate care să fie în contradicţie cu Teoria relativităţii.
► Pentru practica de toate zilele efectele Teoriei relativităţii sînt neglijabile, ele guvernînd structura la scară mare a
Universului.
► Pentru Teoria relativităţii generalizate, Teoria relativităţii restrînse este un caz particular deoarece are principii
valabile numai local (pe porţiuni ale spaţiului suficient de mici) în cîmpuri gravifice neglijabile şi pentru intervale de
timp destul de scurte.
► Teoria relativităţii este percepută ca fiind stranie, deoarece: ● este total „ilogică” pentru logica noastră instinctivă
şi „senzitivă”;● nu răspunde la De ce, ci numai la Cînd, Cum şi Cît;● neagă absolutul (ştiinţele oferă doar predicţii, nu
oferă certitudini);● nu putem vizualiza realitatea cvadridimensională (cel puţin) a spaţiu-timpului şi nici nu putem trăi
experienţa senzorială a lui, ci doar a proiectării sale reduse la coordonate tridimensionale înalt teoretice;● ne lipseşte
orice intuiţie directă pentru ea;● matematica superioară este singurul limbaj în care se poate explica şi înţelege adecvat
această teorie (acesta este şi unul dintre motivele pentru care acest capitol are numeroase lacune).

26. Legea contrariilor

Contrariile nu sînt contradictorii, ci complementare. N. Bohr

Ceea ce e făcut din două contrarii e unul şi dacă unul e divizat, contrariile se ivesc. Philon din Alexandria

► Potrivit Legii contrariilor, toate formele de existenţă şi manifestare ale materiei sînt duale: undă-corpuscul, finit-
infinit, particulă-antiparticulă, evident-subtil, pozitiv-negativ, materie-spirit etc. Acolo unde nu avem contrarii nu
avem nici întindere.
Legea contrariilor ni se prezintă ca fiind complementară cu legea devenirii, contrariile întrepătrunzîndu-se şi
transformîndu-se necontenit una în cealaltă (unitatea implică dualitatea).
► Contrarietatea nu se confundă cu contradicţia, deoarece: ● în cazul contradicţiei două lucruri nu pot coexista în
acelaşi loc şi independent unul de altul (sînt absolut antinomice);● contrarietatea lasă intactă existenţa şi realitatea
opuşilor care o compun;● contradicţia nu poate fi explicată deloc prin cauzalitate, pe cînd unitatea contrariilor ar fi
chiar cauza dezvoltării şi transformării în natură.
Acolo unde există relativitate – iar ea există peste tot –, există cu necesitate şi contrarii.
De ce întîlnim în natură doar contrarii duale nu şi terţiare este dificil de stabilit.
► Cauzele existenţei contrariilor în Univers: ● procesul devenirii în mişcare a Universului (evidenţiat mai ales prin
formarea de sisteme şi structuri materiale);● necesitata dinamismului, de unde şi interacţiunile fundamentale (altfel
spus, necesitatea mişcării, oscilării şi a jocului între atracţie şi respingere);● asimetria fundamentală a Universului
(energia nu este distribuită uniform în spaţiu şi timp);● absenţa absolutului;● necesitatea tensionării (exercitate
prelungit), adică acumularea de energie la cote ce pot fi utilizate în diverse acţiuni /procese ale devenirii Universului
(altfel spus, creşterea/descreşterea cu necesitate a energiei); „existenţa“ timpului.
► Există o similitudine a contrariilor, deoarece: ● un contrar nu poate avea existenţă de sine stătătoare, existenţa lui e
presupusă de existenţa celuilalt contar;● efectul şi cauza nu sînt separabile;● contrariile au origine şi desfăşurare
comună;● efectul condiţionează şi modulează cauza.
Se consideră că unul din termenii contrarii este întotdeauna cu ceva mai „bun”, mai „forte”, mai „avansat” decît
celălalt (expresie a asimetriei generalizate din Univers).
► Principalele efecte ale contrariilor sînt devenirea (în şi cu timp), mişcarea (dinamismul), dezvoltarea, „evoluţia”,
tensionarea-detensionarea, susţinerea construcţiei materiale, psihicul (gîndirea şi cunoaşterea) şi unele fenomene cum
ar fi armonia şi echilibrul. Ele susţin cauzalitatea, fără a fi în legătură cauzală absolută, altfel s-ar epuiza şi atunci
începutul a orice s-ar autodesfiinţa.
► Aspectul contrar nu poate fi decelat pentru toate fenomenele din Univers, iar aceasta se datorează, probabil,
insuficienţei bagajului nostru de cunoştinţe. Între cele mai importante aspecte „stinghere” din Cosmosul cunoscut se
demarcă: Universul, spaţiul, timpul, viaţa şi conştiinţa.
► Contrariile: ● nu sînt separabile, unitatea lor este permanentă atît în spaţiu cît şi în timp; ● nu sînt antinomice, ele
sînt complementare şi se „rezolvă” în timp; ● nu pot fi absolut precizate pentru că de fapt ele nu există; există secvenţe
şi mai ales limitări datorate volumului de cunoştinţe, limbajului, gîndirii şi percepţiei noastre.
► Existenţa contrariilor nu este o realitate absolută, deoarece: ● natura nu cunoaşte starea contradictorie absolută
(contrariile sînt complementare);● natura nu face distincţie între parte şi întreg;● contrarul stă în spatele oricărui lucru,
dar în spatele contrarului nu stă nimic;● omul nu poate sesiza paritatea decît prin disparitate (inteligenţei omeneşti –
creierului ! – îi este proprie imaginea contradicţiei).

27. Cauzalitatea
Conceptele care s-au dovedit utile pentru a ordona cu uşurinţă lucrurile dobîndesc o asemenea autoritate asupra noastră, încît
uităm originea lor umană şi le acceptăm ca invariabile. Apoi ele devin „necesităţi ale adevărului” . A. Einstein

Cauză sau raţiune, raţiune sau cauză. B. Spinoza

Cauzalitate + destin = spaţiu + timp. O. Spengler

► Cauzalitatea este: ● ansamblul tuturor factorilor care concură necesar la generarea unui efect (fiecare eveniment
este generat şi generează, în mod necesar şi inevitabil, un alt eveniment);● legătura necesară dintre două fenomene (în
viziunea noastră);● necesitatea legăturii dintre starea sistemului (indiferent de complexitate) la momentul de timp
iniţial şi starea sistemului la orice moment de timp ulterior;● ordinea proceselor care exprimă devenirea/schimbarea
din Univers;● reflexia/influenţa întregului asupra părţii (totalitatea ce organizează mişcarea părţilor);● un mod de a
diseca Universul şi Realitatea, pentru a le înţelege;● fenomenul de interacţie universală, văzut prin prisma timpului;●
„constructorul” a tot ceea ce este pînă la clipa de prezent;● motivul de a fi şi de a fi aşa, nu altfel;● ansamblul
autoorganizării (se reliefează şi ca succesiune);● prin cauza devenirii, fenomenul sau ansamblul de fenomene care
produce schimbarea;● „sora”voinţei;● cunoaşterea (necunoaşterea acceptă întîmplarea).
Consecinţele conceptului de cauzalitate au amprentat întreaga existenţă a omului.
► Potrivit Principiului cauzalităţii sau Legii cauzalităţii: ● orice fenomen este cauzal (nu cunoaştem nici o acţiune
autocreată şi nimic nu este autonom);● în aceleaşi condiţii aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte;● un anumit fenomen
în condiţii bine determinate (cauză), generează un alt fenomen (efect);● toate evenimentele susceptibile de o legătură
fizică (deci cauzală) trebuie să se afle într-un volum a cărui rază limită este definit de viteza luminii multiplicată prin
timpul scurs.
Principiul cauzalităţii poate să difere între diversele sisteme din Univers.
► În desfăşurarea Universului depistăm cauze peste tot unde dobîndim cunoştinţe referitoare la parametrii de stare.
► Cauzalitatea nu are o realitate obiectivă, deoarece: ● se anulează pe sine; în măsura în care sfîrşitul unui fenomen
este potenţial conţinut în începutul său, între ele nu există o legătură cauzală, adică nu putem privi în acest caz
începutul drept cauză, iar sfîrşitul ca un efect;● nu există entităţi la modul absolut;● nu există un efect sau o cauză, ci o
infinitate;● cauzalitatea strictă (toţi factorii) şi efectul perfect delimitat, nu pot fi puse în evidenţă (fenomenele nu pot
fi absolut izolate);● este imposibilă regresiunea la infinit în ordinea cauzelor (sub aspect filosofic se poate nega
necesitatea unui început în ordinea cauzală, invocîndu-se pentru aceasta posibilitatea ca „începutul” să fie sinonim sau
determinat de „sfîrşit” – dar de ce ar fi aşa, nici filosofia nu poate spune);● realitatea absolută a cauzalităţii ar însemna
să existe o cauză primă, acauzală – dar o asemenea cauză ar anula ea însăşi cauzalitatea (fiind ea însăşi efectul cauzei
acauzale);● la scara dimensiunilor minime şi maxime, cauzalitatea este irelevantă;● cauzalitatea absolută (adică
infinită şi predictibilă) sau causa sui nu poate fi decît divină şi deci inexprimabilă în cuvinte sau în cifre;● definirea
prezentului (ca realitate) nu reclamă cauzalitatea;● este aproape pe deplin evident că se întîmplă doar ceea ce „trebuie”
să se întîmple;● cauzalitatea primeşte evidenţă doar pentru observatorul analitic ce dispune de posibilităţi limitate de
înţelegere;● efectul nu poate fi cu nimic mai mult decît cauza (sub aspect fizic);● cauza nu poate conţine nimic ce n-ar
fi în efectul ei;● o cauză precisă pretinde: agenţi reali definibili şi delimitabili; simultaneitate absolută (dar
simultaneitatea poate fi definită numai în termenii unui sistem de referinţă dat); viteze supraluminice; un contact
absolut; sistem strict neperturbat;● timpul nu poate fi folosit pentru ordonarea evenimentelor;● identitatea absolută
este ireală, deci avem o permanentă variabilitate şi astfel cauze asemănătoare produc efecte asemănătoare în condiţii
asemănătoare;● nimic nu pare a avea o realitate în sine.
Universul nu cunoaşte fenomenul de cauză şi efect, ci numai eterna desfăşurare şi mişcare a materiei (suspusă unor
legi). Doar noi oamenii fragmentăm această mişcare/desfăşurare în secvenţe de cauză şi efect (o mişcare apărînd ca o
cauză a unei alte mişcări) datorită, spre exemplu, limitelor impuse de instrumentele noastre de cercetare, capacităţii de
înţelegere secvenţială şi nu globală, cuantumului insuficient de cunoştinţe acumulat. Desigur, prin gîndirea cauzală noi
nu epuizăm cunoaşterea relaţiilor necesare, obiectiv existente, pentru că determinările au şi alte forme decît cele ale
cauzalităţii absolute.
Din lipsa de realitate fizică a cauzalităţii nu trebuie să se concluzioneze că aleatorul ar putea fi suportul tematic al
cunoaşterii.
► Noţiunile de cauză şi efect au o semnificaţie proprie dacă sînt aplicate într-un sistem izolat; în caz contrar ele
fuzionează în conceptul de interacţiune universală în cadrul căreia, cauza şi efectul nu sînt niciodată unele şi aceleaşi –
ceea ce în anumite condiţii se prezintă a fi cauză, devine în alte condiţii efect, şi invers.
► Presupuse surse ale cauzalităţii: ● materia este discontinuă (în caz contrar interacţiunile, devenirea şi mişcarea ar
fi imposibile);● structura spaţiu-timp din Univers;● conservarea materiei, deci a mişcării, astfel că nici un eveniment
nu-şi poate fi propria sa cauză (nu poate porni de la zero);● informaţia ordonatoare (în Univers legile sînt aceleaşi
peste tot, dar nu la oricare nivel structural !);● timpul (succesiunea temporală) şi memoria în asociere cu gîndirea;●
procesul analitic al psihicului uman;● caracterul asimetric al Universului;● existenţa;● experienţa noastră sensibilă
(actul observării), de neevitat, cu impunere în timp şi astfel cu prezentarea ei ca fiind legic necesară;● specificul
dimensional al Universului;● distincţia între spaţiu şi timp (cauza şi efectul nu se suprapun);● originea Universului;●
modul nostru de analiză/ordonare a naturii (izolarea unor porţiuni a întregului, apoi raportarea lor; gîndirea pe bază de
opoziţie „sus-jos”, „cald-rece” etc.);● alcătuirea antagonistă a materiei;● acţiunea noastră de cunoaştere şi înţelegere
din nevoia de certitudine.
Cauza, cu aproximaţie, se poate considera ca fiind exterioară, iar condiţia exercitării ei – interioară.
► Cauza nu este reproductibilă în mod absolut, deoarece: ● la ea concură o infinitate de elemente ce nu mai pot fi
reproduse (spaţiul şi Universul nu mai sînt aceleaşi);● cunoaşterea stării iniţiale a unei cauze se estompează pînă la
dispariţie după un timp de evoluţie;● procesele ireversibile se sustrag controlului (e imposibil să facem evenimentele
să-şi schimbe cursul şi astfel să aflăm date ce au fost neantizate de desfăşurarea evenimentului. Spre exemplu,
diferenţa de temperatură dintr-un proces se pierde fără a fi produs vreun efect prin care să poată fi în vreun fel
restaurată – vezi mixarea unui volum de apă „rece” cu unul de apă „caldă”);● oricărei stări iniţiale determinată cu
precizie finită, dată, îi corespunde un timp de evoluţie după trecerea căruia nu mai putem vorbi despre sistem decît în
termeni de probabilităţi.
► Pentru noi, cauzalitatea reprezintă: ● calea de acces spre cunoaşterea Universului şi limitele ei;● înlănţuirea
ineluctabilă a evenimentelor;● legea şi ordinea (sau continua reordonare);● o strictă necesitate (deoarece gîndirea are
loc numai în timp);● „supremul mister”(vizavi de originea Universului, viului, eului, conştiinţei, informaţiei, energiei
vidului ş.a.).
► Cauzalitate absolută poate exista într-un spaţiu bidimensional, dar aici ea ar fi neconstructivă (ceva de genul unei
pendulări infinite).
► Potrivit Mecanicii clasice, proprietăţile şi comportarea părţilor determină pe acelea ale întregului, iar potrivit
Mecanicii cuantice întregul determină şi controlează comportarea părţilor. La scara Universului se poate considera că
există un control din partea unui set de legi fundamentale.
► Prevederile Ordinii cauzale mecanice: părţile explică totalitatea; părţile (elementelor) preexistă; totalitatea este un
agregat; prezentul este determinat de trecut; peste tot avem tensiuni şi contrarii; o cauză infinitezimală (poate) produce
un efect pe scară mare; aceleaşi cauze determină aceleaşi efecte/caracteristici fizice.
► Prevederile Ordinii cauzale finaliste: ● întregul preexistă părţilor (el acţionînd ca o cauză);● prezentul este
anterior determinat;● nu ceea ce s-a întîmplat controlează comportarea, ci ceea ce a fost dinainte „programat” să se
întîmple;● predicţia reflectă proprietatea cauzală a lumii;● cercul n-are început şi sfîrşit, doar după ce a fost construit
(idem Universul).
► Prevederile Teoriei relativităţii privitor la cauzalitate: ● două evenimente care faţă de un sistem oarecare sînt
simultane, dar se produc în locuri diferite, nu pot fi legate direct cauzal (sînt separate printr-un interval spaţial);● două
evenimente separate de un interval temporal sînt în relaţie de cauzalitate.
► Potrivit Mecanicii newtoniene, cauzalitatea este absolută, se desfăşoară pas cu pas, iar a fi fără cauză ar însemna o
apariţie din nimic, ceea ce este absurd.
► Potrivit Mecanicii cuantice, cauzalitatea este relativă, global dedusă (statistic), iar unde nu putem aplica actul
observării binomul cauză-efect se suspendă.
► Prevederile teoremei lui J. S. Bell referitor la cauzalitate: ● „dacă predicţiile statistice ale teoriei cuantice sînt
adevărate, atunci ideea existenţei unui Univers obiectiv este incompatibilă cu legea cauzelor locale“;● ceea ce se
întîmplă într-o anumită regiune spaţio-temporală trebuie, în anumit situaţii, să depindă de deciziile luate într-o regiune
spaţială separată;● nici o teorie generală deterministă nu poate exclude influenţe ce se propagă cu viteze mai mari decît
cea a luminii;● părţile separate spaţial ale oricărei realităţi sînt unite într-un mod care transcende total domeniul
conexiunilor dinamice cauzale.
► Cauzalitatea nu poate fi absolută, deoarece: ● nu întreg Universul cunoaşte cauzalitatea strictă (în submicroscopic
realitatea nu se mai poate defini în termeni clasici);● cauzalitatea strictă pretinde un număr imprecizabil de condiţii, iar
spaţiul şi timpul nu sînt aceleaşi (au valori locale);● nu are un început real;● timpul este relativ;● efectul nu conţine în
sine întreaga informaţie Cauză ce la generat (mercurul ce oscilează în termometru nu evocă decît creşterea
temperaturii, nu şi cauza acestei creşteri, iar căldura, în sine, nu este cauza dilatării mercurului, ci specificul acestuia
de a reacţiona astfel în anumite circumstanţe); ● chiar dacă este peste tot, ea are şi un „specific” regional;● efectul şi
cauza fiind iluzorii (subiective), implicit tot astfel este şi cauzalitatea (deci, dacă nu putem vorbi de cauzalitate în
termeni absoluţi şi noţiunea de scop devine inconsistentă).
► Din punctul de vedere al fizicii atît noţiunea de cauză, cît şi noţiunea de destin sînt simple concepte fără suport
obiectiv absolut. Din punct de vedere al filozofiei (unora), cauzalitatea este o secvenţă din destin, ea fiind expresia
împlinirii lucrării spiritului infinit.
► Din perspectiva Cauzalităţii, „Destinul” ar avea realitate deoarece: ● timpul este ireversibil; ● corelaţiile nelocale
sînt o realitate demonstrată (cauzalitatea locală este îndoielnică);● unde nu există cauzalitate, nu există nici timp;●
totul în Univers se află în interacţiune continuă, organică şi universal legiferată;● moartea este de neînlăturat;● Eul,
individualul, este o realitate;● voinţa este o himeră (ea rezultînd de fapt din datul genetic plus conjunctura istorică a
individului);● nimic nu are început şi sfîrşit absolut;● nimic nu este suficient prin sine (şi astfel nu poate întreprinde
nimic nedeterminat);● orice este dependent de condiţiile iniţiale;● mişcarea este omniprezentă şi imposibil de stopat;●
cauzalitatea este omniprezentă în Univers (totul se supune unor aceloraşi reguli de fiinţare, dar ea are o specificitate
pentru fiecare nivel de sistematizare a materiei).
► Regularitatea succesiunii este o consecinţă posibilă şi foarte probabilă a legăturii cauzale fără a fi esenţa ei (vezi
în acest sens şi ecuaţiile lui Maxwel). Doar pe planul cunoaşterii (deci secvenţional) cauza precede efectul, pe cînd în
realitate cauza şi efectul sînt „simultane” ele formînd un tot unitar (în pofida intervalului de timp necesar interacţiunii).
► Ne determină să vedem fenomenul cauză precedînd fenomenul efect: ● îngustimea cîmpului de percepţie
imediată;● specificul simţurilor noastre;● maniera de prelucrare, stocare şi utilizare a informaţiilor de către creier;●
raportul nostru cu timpul;● existenţa vitezei limită în Univers;● entropia Universului (cauza se transferă în efect – vezi
omniprezenţa mişcării).
► Fenomenele acauzale pot fi puse în evidenţă, în ceea ce denumim „informaţie fundamentală” şi în domeniul
particulelor elementare (fără ca aceasta să certifice existenţa aleatorului absolut) dacă observaţia se face în maniera de
tratare a macrouniversului. „Realitatea” din lumea particulelor atomice este diferită de cea a macrouniversului şi deci
trebuie interpretată specific (vezi Capitolul „Realitatea”).
În general, se poate considera că tot ce se situează într-un spaţiu-timp local are o cauză cel puţin şi exercită apoi cel
puţin o influenţă-efect.
► În Univers doar informaţia fundamentală pare a fi de la sine determinată; restul nu, deoarece un asemenea demers
pretinde izolarea agentului efector de întreg restul Universului.
De fapt, ne este dificil să ne imaginăm cum a putut apare Universul însuşi din „existent” (inexistent…).
► Evenimentele sînt determinate de evenimente anterioare, deoarece putem observa pentru fiecare eveniment ce
cade sub incidenţa simţurilor noastre, evenimente anterioare de care este legat.
Şi totuşi, în termeni absoluţi, evenimentele nu sînt determinate de evenimente anterioare, deoarece nu pot exista
evenimente separate în/de Univers (nu avem anterior şi posterior, respectiv cauză şi efect la modul absolut).
Dacă explicăm cauza unui eveniment în funcţie de o altă cauză eveniment, se formează o buclă cauzală (extinsă la
scara întregului Univers) cu imposibilitatea decelării primei cauze–eveniment (implicit a cauzei de efect). Deci, a vorbi
în termeni absoluţi despre cauză şi efect sau despre eveniment primordial este o eroare.
De observat, sub aspect logic, că efectul „trebuie să existe” (necesar) înaintea cauzei. Dacă, înaintea elementului
cauzal, efectul nu ar „exista”, el nu ar accede la existenţă.
► Unele fenomene ar putea avea alte cauze decît cele determinate de mişcarea materiei din momentele imediat
premergătoare producerii. Numeroase doctrine religioase şi chiar filosofice sugerează aceasta, însă evidenţierea şi
verificarea lor par imposibile.
► Efectul nu începe iar cauza nu se termină niciodată, deoarece efectul şi cauza sînt relative, ele neputînd fi separate
nici în spaţiu şi nici în timp (altfel ar însemna să putem izola obiecte în spaţiu-timp).
Efectul există din primul moment al generării sale (cauzale), iar cauza încetează o dată cu efectul produs (din
„primul moment” al acţiunii). Astfel, cauza coexistă interactiv cu efectul, fiecare primind consistenţă şi evidenţă doar
la un anumit moment spaţio-temporal local şi a unui observator.
► O departajare netă între cauze şi condiţiile de desfăşurare nu poate fi făcută.
► Cauză pură nu există, deoarece nimic în Univers nu poate fi pe deplin independent, indeterminat şi separabil de
întreg (Univers).
În înţelesul obişnuit, cauza este individuală, ea acţionînd într-un anumit moment şi într-un anumit loc. Altfel spus,
cauza este fenomenul interacţiune.
► Efect pur nu există; în caz contrar ar trebui ca mişcarea să poată fi sistată, iar izolarea de restul Universului
posibilă.
Prin generalizare, efectul ar fi rezultatul interacţiunii, sau o secvenţă, o imagine, un prezent (aspecte subiective).
► Cauza se dizolvă în efect; dacă persistă, efectul nu este deplin realizat.
► Filosofic, cauza şi efectul nu pot fi puse una în locul celeilalte, chiar dacă sînt „simultane”, deoarece efectul
reprezintă mai mult decît cauza sa, iar cauza îşi este sieşi suficientă.
Distincţia dintre cauză şi efect este relativă (cu o notă de evidenţiere în cazul ireversibilităţii evenimentelor).
Un fenomen psihic poate fi cînd cauză, cînd un efect al unui fenomen de aceeaşi natură, datorită circuitelor cu
reacţie de feed-back.
► Efectele nu sînt simultane cu cauzele lor, potrivit Teoriei relativităţii.
► Efectul nu poate apare fără o cauză şi invers (nimic nu este absolut izolat în Univers), dar prin aceasta ele nu sînt
entităţi absolut diferite, fiecare cu spaţiul şi timpul său, sau, altfel spus, sînt faţa şi reversul aceleiaşi identităţi/realităţi.
Între cauză şi efect (în viziunea noastră, limitată) nu există numai relaţii genetice, ci şi de influenţare reciprocă,
susţinută (vezi principiul conexiunii inverse din cibernetică).
Cauza şi efectul coexistă în prezent.
► Cauza se regăseşte şi nu se regăseşte pe deplin în efect. Da, deoarece există o echivalenţă între cauză şi efect
(cauza se metamorfozează în efect, iar efectul, în continuare, într-o altă cauză), iar în efect nu există nimic care să nu fi
fost în cauză. Nu, deoarece cauza şi efectul nu sînt absolut echivalente, putînd exista şi procese ireversibile (un volum
de apă la temperatura de + 60o C, mixat cu un volum de apă aflat la + 40o C se vor echilibra la + 50o C, fără să mai
putem restabili proporţia iniţială de apă rece şi caldă; altfel spus, cauza din efect într-o analiză clasică).
► Nu există cauză fără finalitate; altfel ar însemna să avem o mişcare fără repaus relativ şi o nediferenţiere a
devenirii.
► Cel mai mic spaţiu şi cea mai mică durată în care se poate distinge cauza de efect este constanta Planck, dar nu în
mod direct.
► Conform relaţiei de incertitudine, cauzalitatea îşi pierde sensul bine definit în domeniul dimensiunilor extrem de
mici, a vitezelor mari şi a timpilor extrem de scurţi, specifice fenomenelor din microunivers, fiindu-ne imposibil de a
aplica aici noţiunile clasice de traiectorie, sens temporal, impuls, localizare precisă în timp şi spaţiu, cauză şi efect,
virtual, real etc. Astfel, tipul de relaţie cauză-efect în microunivers este de natură complet în afara înţelegerii noastre în
termenii clasici, fiind „determinată” de un substrat al Universului, total inaccesibil nouă sub aspect fizic.
Deci, cauzalitatea are manifestări specifice sistemului.
► Pe ansamblul Universului, cauzalitatea s-ar prezenta sub forma unui cuplaj perfect între toate „unităţile”spaţiu-
timp-materie care îl alcătuiesc; altfel spus, totul este unitar (în spatele a ceea ce noi numim efect se află întregul
Univers, fără un trecut şi viitor al său).
► Nimic nu se schimbă prin sine (nu există individualitate absolută), deci nu este cauza propriei schimbări.
În macroscopic observăm că orice schimbare se relevă ca expresie a unei interacţiuni cauză-efect.
► În macroscopic nu există acţiune fără reacţiune şi nici discontinuitate, nu există stare de nemişcare, de
neinfluenţare, totul este supus evident acţiunii contingenţei, deci determinării. Nimic nu pleacă de la zero ca să fie
oricum şi de nici un fel, iar existenţa unor legi în structura şi dinamica fiecărui element sînt evidente.
Datorită efectelor relativiste (prin fenomenul ce implică transferul de informaţie-energie, cu viteză limitată) şi la
scara întregului Univers, binomul cauză-efect se estompează.
► Evenimentele sînt interdependente şi interinfluenţabile în spaţiul ce poate fi străbătut de o undă electromagnetică,
de la un capăt la celălalt, adică poate transporta informaţie fizică de stare şi necesitate (aceasta după cunoştinţele
actuale, încă foarte aproximative).
Interacţiunile se pot desfăşura numai între acele evenimente care pot fi înlănţuite cauzal prin propagarea cu viteză
finită a cîmpului de interacţiuni, a informaţiei, deci atît timp cît informaţia ajunge de la una la alta.
► Relaţia între cauzalitate şi timp: ● cauzalitatea poate condiţiona nemijlocit doar ireversibilitatea locală a
timpului;● deoarece nici o acţiune fizică nu se transmite instantaneu, cauzalitatea are nevoie de timp pentru a se
manifesta;● relaţiile cauzale nu pot fi decît temporale (evenimentele urmează totdeauna în timp antecedentelor lor
cauzale);● raportul între cauză şi efect este un raport de succesiune şi coexistenţă (deci, timp);● în cazul în care două
evenimente sînt legate cauzal între ele, numai atunci ordonarea lor consecutivă are un caracter absolut.
În percepţia noastră, noţiunea de cauză îşi are rădăcinile în noţiunea de timp: a fost (cauza), apoi, va fi (efectul).
Desigur, a considera trecutul drept cauză, iar viitorul drept efect este o pură convenţie. Viitorul şi trecutul, efectul şi
cauza sînt relativ sinonime (de remarcat că în absenţa viitorului nu există trecut, iar în absenţa efectului nu am avea
cauză; deci, viitorul ar „determina” trecutul, iar efectul ar „determina” cauza).
► Atunci cînd evenimentele au loc în spaţiu-timp relativist, dispare orice legătură cauzală strictă între evenimente
succesive, deoarece o astfel de legătură implică o conexiune strînsă a celor ce se petrec în diversele puncte ale
spaţiului în cursul timpului.
► Noi nu cunoaştem şi nu putem cunoaşte niciodată toate condiţiile necesare şi suficiente ale fenomenelor, iar
reprezentările noastre nu se pot reduce la ideea de cauză completă. Probabil, nu este greşit a considera că la geneza
unui fenomen oarecare se află întreg Universul.
► Deoarece la nivelul particulelor elementare conexiunile au o determinare globală, ce nu poate fi cunoscută cu
precizie, noţiunile clasice de efect şi cauză se impun a fi înlocuite cu conceptul de cauzalitate statistică ce stipulează
că predictiv, pentru binomul cauză-efect, nu poate fi decît determinismul statistic.
► Reuşita predicţiei statistice este determinată de faptul că fiecare secvenţă (din cele cunoscute nouă) este de fapt
determinată, iar o sumă dintre ele pot fi reprezentative, chiar dacă nu în mod absolut, pentru toate celelalte (vezi cazul
dezintegrărilor radioactive).
► În viziunea unei cauzalităţi absolute, cauza unui fenomen este urmarea acţiunii întregului Univers (la scara
dimensiunilor subatomice, influenţa conexiunilor globale devine din ce în ce mai evidentă !). În viziunea unei
cauzalităţi limitate, relative, condiţiile generatoare primare pot fi în principiu infinite, iar cele finale (necesare şi direct
active) pot fi unice.
Proxima causa este cauza cea mai apropiată ( în viziunea noastră) de un fenomen, dintr-o pluralitate de cauze.
► Cauzele sînt aparent mai numeroase decît efectele, deoarece: ● (se consideră că) la producerea unui efect concură
întreg Universul;● efectul are doar o cauză (numită „cauză finală”);● efectul îşi caută/alege/sintetizează cauza (un
acelaşi efect poate fi indus de mediul ce oferă mai multe cauze finale posibile);● nu există cauză unică (deci fără un
ceva anterior) şi nici efect unic (deci fără urmare);● cauza nu poate fi net separată de efect (şi nici aceasta de statutul
de cauză imediată, în continuare);● cauzele nu sînt izolate şi astfel nu produc doar un fenomen (astfel că avem o
multitudine de cauze şi o multitudine de efecte; depinde de noi pe care le selectăm).
► În Univers există cauze repetat aceleaşi (convenţional), la nivel submicroscopic. La nivel macroscopic, unde
suverană este atracţia gravitaţională, cauzele pot fi asemănătoare dar nu şi absolut aceleaşi, localizarea în spaţiu-timp
ne mai fiind aceeaşi (Universul fiind în expansiune, iar materia în permanentă reorganizare).
► Gîndirea este supusă cauzalităţii, deoarece ea operează doar cu informaţii din memorie şi cu cele primite
permanent pe cale senzorială.
► Ce ar reprezenta gîndirea la oameni dacă în întreg Universul ar exista o cauzalitate absolută ? Răspunsul nu poate
fi decît filosofic: o modalitate de exercitare a devenirii, în circumstanţa autoreflectării ei într-o conştiinţă.
Sub aspect ştiinţific, chestionarea este multiplu vicioasă (nu ştim exact ce este gîndirea, nu ştim cum se exercită ea
şi de ce se reflectă în conştiinţa întrebătoare, nu avem certitudinea că ideea de cauzalitate are obiectivitate ş.a.m.d.).
Obiectiv, observăm că gîndirea omului ar fi dependentă şi canalizată de trecut şi prezent, de mediu, de localizarea
subiectului într-un anume moment istoric, de structura organului efector (chiar dacă gîndirea nu se mişcă, ci doar este
activă), de organismul susţinător şi de nevoia de plăcere...
 De asemenea, mai remarcăm că gîndirea se prezintă: ● ca un experiment mintal în locul celui real, ceea ce este mai
economic, mai puţin riscant şi mai rapid;● ca o necesitate în procesul de creaţie interioară Universului;● ca un factor
mecanic, lipsit de autodeterminare (procesăm doar informaţiile deţinute şi în conformitate cu „programul” specific
fiecăruia, program amprentat de istoria proprie şi de caracteristicile biologice);● ca un specific al inteligenţei umane,
ea beneficiind şi de funcţia limbajului;● asemeni unui „releu” hipercomplex sau ca un modem menit schimbului subtil
de informaţii cu sisteme inferioare şi superioare, fără ca aceasta să fie o necesitate de fiinţare;● ca o abilitate necesară
(?) în conexarea la fondul de informaţii al Universului;● ca un factor menit (şi) desprinderii de pe coordonata de spaţiu
şi timp (vezi gîndirea cu specific ultra abstract, cum ar fi filosofia sau chiar Mecanica cuantică, dar şi unele fenomene
„parapsihologice”);● ca o modalitate de a reuni pluralităţile (sugerate de simţuri) în unitate;● ca o posibilitate în
sustragerea de la cauzalitatea omniprezentă în Univers.
► Determinismul este un concept ce reuneşte o mare diversitate de relaţii diferite, cum ar fi: cauzalitatea, necesitatea,
întîmplarea, posibilitatea, realitatea, condiţia şi legea.
În principal, determinismul prevede: ● tot ceea ce există în Univers este determinat şi se află în interacţiune
/condiţionare universală;● Universul este pe deplin ordonat şi exact;● nimic nu este întîmplător;● nu există liber
arbitru;● contrariile sînt o realitate şi o necesitate;● realitate obiectivă este ceea ce poate cădea sub incidenţa simţurilor
(totul este prevăzut de la concepţia/începutul Universului).
Se crede că ceea ce se sustrage determinismului şi calculabilităţii nu ne afectează.
► Fenomenul „x” nu s-ar fi putut desfăşura altfel, deoarece: ● fizic este imposibil să poată avea loc (tot ceea ce se
întîmplă reflectă suma istoriilor posibile);● chiar într-o ipoteză de lucrul, se observă că aceasta ar implica o
„schimbare” a mersului întregului Univers, în condiţiile existenţei interacţiunii universale (iar de „poate” se leagă
infinitul: dacă am fi ajuns tramvaiul, poate întîlneam fiinţa viselor noastre, poate am fi suferit un accident, poate eram
jefuiţi, poate ne întîlneam cu o persoană antipatică, poate…; în altă variantă, dacă nasul Cleopatrei…);● fiecare
eveniment nu poate fi decît legat de o populaţie imprecizabilă de microelemente, unele contingente, iar altele în
„marginea” Universului.
► Viul nu evidenţiază un determinism absolut, deoarece: ● spre deosebire de particulele elementare, indivizii sînt
unici şi astfel relaţiile între ei (şi între ei şi natură) iau aspectul „întîmplătorului” şi a „liber arbitrului”;● avînd o
capacitate extinsă de răspuns la stimuli (respectiv de adaptare a mediul la necesităţi) şi un sistem nervos, iar la om şi
conştiinţă, numărul atitudinilor posibile ar fi atît de ridicat, încît s-ar putea vorbi de „liber arbitru”;● în sistemele vii,
factorii interni au prioritate în determinarea efectului, iar cauza este autoreglatorie (prin bucle de feed-back, efectul
atenuează, amplifică sau amînă cauza – toate acţiunile oamenilor sînt evenimente în Univers şi au o motivaţie).
„Deşi, în ultimă analiză, eşti o păpuşă trasă de sfori şi fire invizibile, faci totuşi parte din lumea divină.” M.Eliade
► Diferenţele între determinism şi cauzalitate (asupra lor planează numeroase controverse) ar fi următoarele: ●
principial, cauzalitatea se află cuprinsă în determinism (dar conceptul de cauzalitate depăşeşte cadrul oferit de
determinism);● determinismul desemnează „determinarea”, intercondiţionarea (cauzalitatea într-un sens restrîns),
legile universale (naturale şi stabile) şi presupune „obligativitate”;● cauzalitatea semnifică o anumită parte a legăturii
universale şi implică pe „poate”, „probabil” şi „cîndva”;● în unele cazuri (cum ar fi relaţia dintre diferitele sisteme)
descrierea cauzală depăşeşte net cadrul determinismului;● acele forme de determinism care sînt compatibile cu
cauzalitatea sînt compatibile şi cu hazardul;● sînt în opoziţie, mai ales în cazurile din fizică.
► Determinismul şi predictibilitatea: ● nu sînt îngemănate, absenţa predictibilităţii (fără a presupune hazardul) este
frecventă printre legile deterministe;● determinismul nu este sinonim cu predictibilitatea;● unde nu există determinism
(strict) nu există nici calculabilitate, aceasta fiind egală cu nepredictibilitatea.
► Predictibilitatea nu este absolută, deoarece pentru a prevedea pe deplin ar trebui să dispunem de o informare netă
nelimitată, iar aceasta este inexprimabilă şi nemanipulabilă prin limbaj verbal sau numeric.
► Relaţia între cauzalitate şi necesitate: ● cauzalitatea, cu toate că nu există în afara necesităţii, nu este identică cu
aceasta;● cauzalitatea este categoria destinată pentru exprimarea legăturii necesare pe parcursul desfăşurării în timp a
fenomenelor;● legătura cauzală este o legătură necesară (în timp) a diferitelor fenomene;● între fenomenele din natură
există cele mai diverse legături, printre care şi legătura necesară în spaţiu, în cadrul căreia diferite fenomene se produc
în acelaşi timp.
► Libertatea nu poate fi decît cauzală (cauzalitate ce îi răpeşte dimensiunea ideală…), deoarece: ● este informată,
deci determinată, ordonată şi limitată (marja de libertate este în mod evident fixată de ansamblul constrîngerilor
externe şi interne, în raport cu un anumit spaţiu-timp);● exprimă caracteristicile mişcării unei forme;● posibilităţile
oamenilor sînt limitate informaţional şi fizic;● este „proporţională” cu gradul de informare;● nu avem acces în
indeterminism;● altfel ar însemna să ne sustragem voinţei lui Dumnezeu;● în caz contrar, ea ar trebui să interfereze cu
o componentă necalculabilă din legile ce guvernează Universul nostru.
Rezerve faţă de aceste consideraţii ar fi determinate îndeosebi de realitatea (?) conştiinţei şi de mintea omenească
ce acţionează nealgoritmic (?).
► Legea lui Lenz: „Orice obiect din natură tinde să diminueze efectele acţiunii exercitate asupra sa din partea altui
obiect”. Această lege arată că efectul se „întoarce asupra cauzei”sau, în alte situaţii, din contra, „efectul acţiunii actuale
tinde să amplifice intensitatea efectului acţiunii următoare”.
► Principiul lui La Châtelier: Dacă asupra unui sistem (fizico-chimic şi relativ asupra celui biologic sau social) aflat
în stare de echilibru se exercită o influenţă din afară, modificînd una din condiţiile care determină poziţia dată de
echilibru, echilibrul se va deplasa într-o direcţie care diminuează efectul acţiunii exercitate (sub efectul conexiunii
inverse); deci nu are loc o acţiune de revenire la vechiul punct de sprijin ca în sistemele mecanice (spre exemplu,
dizolvarea se face de obicei cu absorbţie de căldură, iar scăderea temperaturii îngreuiază procesul dizolvării).
► Aserţiunea: există schimbare fără cauze, este inacceptabilă simţului comun, deoarece omul are posibilitatea de a
acţiona asupra lumii numai pe baza conexiunilor cauzale, iar fenomenele desfăşurate în natură şi observabile vizual se
prezintă ca o relaţie strictă cauză-efect.
► Mişcarea unui şoarece de pe Terra ar putea induce modificări ale Soarelui, dar nu în mod direct, nu în mod voit,
nu în mod evident, nu dizarmonic, nu în mod expres necesar, dar la iniţierea şi exercitarea mişcării şoarecelui a
participat şi Soarele (fac parte din acelaşi Univers, iar în el toate sînt interconexate).
► Probabilitatea este: ● a treia categorie de „adevăr” (celelalte fiind adevărul şi falsitatea);● un tip special de medie
efectuată pe un ansamblu (un construct teoretic, probabilitatea ne fiind o însuşire obiectivă a lucrurilor);● frecvenţa
relativă cu care o anumită proprietate apare într-un set de valori măsurate, toate obţinute în aceeaşi manieră;●
paradoxala încredere într-o propoziţie (probabilitatea descrie o caracteristică a cunoaşterii pe care noi o avem despre
un sistem fizic, cunoaştere rezumată într-o propoziţie, şi nu o proprietate obiectivă a sistemului – dacă cunoaşterea
noastră ar fi sigură, acest gen de probabilitate ar fi superfluu);● ceva care sau se petrece sau nu se petrece (în mod
obiectiv);● cunoaştere aproximativă.
Conceptul de probabilitate mai necesită studii de portretizare.
► Formularea conceptului de probabilitate a fost determinat: ● de faptul că există în numeroase împrejurări un
număr de factori al căror efect individual este neglijabil, dar a căror influenţă însumată poate fi semnificativă;● de
formarea conceptului de timp şi respectiv de viitor;● de dorinţa de a anticipa viitorul pornind de la trecutul
memorizat;● de faptul că prevederea noastră nu este (nu poate fi) mecanică.
► Probabilitatea nu este sinonimă cu certitudinea; incertitudinea se referă la starea noastră mintală (unul poate fi
sigur de ceva, iar altul nu).
Probabilitatea nu poate fi experimentată.
► Conceptul de probabilitate serveşte la: ● descrierea generală a lumii;● descrierea generală a domeniilor
multiobiectuale;● formarea unei viziuni de ansamblu, avînd în vedere şi elementele necunoscute sau imposibil de
cunoscut;● cunoaşterea domeniilor în care nu mai întîlnim realităţi clasice (relaţii cauzale);● ignorării parţiale a cea ce
ne interesează mai puţin (sau care nu răspunde încă satisfăcător la dorinţa afectivă sau la analiza logică).
► Teoria probabilităţii ne oferă o estimare a ceea ce este o diferenţă accesibilă între valoarea teoretică găsită din
ansamblu şi rezultatul experimental găsit ca frecvenţă relativă.

28. Hazardul
Nu pot să cred că hazardul şi necesitatea sînt singurii responsabili ai evoluţiei. A. Kastler

… dacă facem risipă de timp, se poate întîmpla orice. Herodot

Hazardul: scuză şi speranţă. M. C. Paulişan

► Hazardul sau întîmplarea este un concept ce ţine mai mult de psihologia oamenilor decît de logică şi fapt obiectiv.
Astfel, prin hazard desemnăm: ● faptul pe care nici o putere omenească nu-l poate prevedea în termeni exacţi şi
amănunţiţi de producere;● logica selecţiei pe care o face Universul între mai multe potenţialităţi în desfăşurarea lui şi
pe care nu ne-o putem explica;● consecinţa faptului ce decurge din asimetria şi starea la limită a Universului, care îl
obligă (?) la o „devenire” oscilantă interior, între extremele de a fi sau a nu fi, adică alegerea între necesar-posibil şi
inutil-posibil;● starea indvidualului liber (multiobiectualul este supus legăturii, aceasta limitîndu-i libertatea);● ceea ce
survine din probabil;● ceea ce surprinde prin depăşirea logicii, firescului, necesarului;● necondiţionalul (uneori);●
realitatea ignorată sau realitatea indefinibilă;● necreatul;● ceea ce ţine de infinit;● momentul de nedeterminare;●
„prenecesarul”;● „preinformatul”;● ceea ce nu este înserat în succesiunea temporală;● nemăsurabilul;● „drumul
ocolit”;● ceea ce este nesupus legii ordonatoare;● interferenţa unor serii cauzale;● „subtila lucrare a Satanei”…
► Cauzele care ne împiedică să înţelegem „alegerea” făcută de Univers: ● faptul că noi nu putem gîndi, analiza şi
înţelege Universul ca pe un întreg lipsit de părţi alcătuitoare;● secvenţele din Univers în care noi vedem hazardul în
desfăşurare are caracteristici extrem de diferite (în dimensiune, viteză, durată etc.) de cele ce ne înconjoară şi care intră
în zona accesibilă simţurilor noastre;● logica Universului nu este şi logica noastră;● accesul nostru la informaţii este
extrem de limitat;● nu putem prevedea totul (sau suficient) într-un spaţiu suficient şi nici în timp absolut;● nu
înţelegem timpul.
► Hazardul ar putea fi o „necesitate” în Univers dacă vedem în hazard urmarea selecţiei între potenţialităţi potrivit
necesităţii sau zona de întru-deschidere (de început absolut).
► Nu putem spune „cît” hazard există în Univers; probabil există o proporţionalitate între amplitudinea asimetriei
din Univers şi proporţia a ceea ce noi numim hazard.
► Argumentele inexistenţei hazardului absolut: ● dacă ar exista, implicit ar fi nevoie de un factor care să-l
genereze, să-l propună cu necesitate (ceea ce anulează de fapt existenţa lui) şi să-l administreze (după ce legi ?);● ar
însemna apariţia a ceva absolut nou, inedit, unic – dar, aşa ceva nu vedem în micro sau macrounivers (la o analiză
amănunţită, observăm că nici chiar forma fizică nu se supune ineditului absolut şi nici chiar „realităţii”);● nu putem
concepe ca între două posibilităţi să se facă o selecţie fără nici o bază, oricare ar fi aceasta;● ar necesita existenţa unor
zone ale realităţii ce s-ar sustrage legilor naturii;● cauzalul nu poate coexista cu acauzalul, deoarece acauzalul ar anula
manifestarea cauzalului. Sau tot Universul este supus hazardului, sau nimic. De ce într-o zonă ar exista o
desfăşurare/devenire hazardată (a nu se înţelege, selectivă !), iar în altele una cu un determinism strict ?;● ar însemna
să existe o zonă de graniţă între hazard şi determinism logic, ceea ce nu observăm în Universul înconjurător;● tot ce se
desfăşoară în Univers ni se prezintă, proporţional cu profunzimea analizei şi înţelegerii, ca o consecinţă a necesităţii
(„locale”);● faptul că structura spaţiu–timp, specifică extremelor, pretinde şi permite în mod evident desfăşurări
„selective” în contradicţie aparentă cu specificul structurii spaţiu-timp înconjurător nouă, nu poate implica hazardul
pentru structura întregului Univers;● chiar dacă comportarea părţii este nesigură, ea este supusă cauzalităţii statistice;●
întotdeauna starea de adevăr recunoscut „ucide” hazardul;● existenţa programului genetic la materia vie (inclusiv cu
elemente de program-previziune) şi stricta interacţiune a acesteia cu mediul;● nu poate avea nici un temei intern, ci
numai unul extern (relativ);● Universul nu se desfăşoară în maniera „văzînd şi făcînd”;● nimic nu poate fi izolat în/de
Univers;● nimic în Univers nu este spontan şi neinformat;● existenţa Legii contrariilor, cu rol dinamic şi evident
unidirecţionat;● timpul şi spaţiul nu permit desfăşurarea unor evenimente în sens invers sau într-un alt moment al
spaţiu–timpului local, decît cel „firesc” în desfăşurarea înlănţuită;● realitatea premoniţiei;● putem cunoaşte Universul
(îndeosebi) prin intermediul matematicii;● nu poate fi definit şi identificat ca atare prin temporalitate, spaţialitate,
cauzalitate şi finalitate;● ceea ce poate părea hazard la un moment dat şi la un anumit nivel de structurare/organizare a
materiei se poate dovedi ulterior, prin analiză cu o metodologie adecvată, la un alt nivel de structurare, ca fiind
nehazard sau chiar o necesitate;● din punctul de vedere al religiei, ceea ce ne apare ca hazard este făcut de Dumnezeu
cu deliberare şi necesitate („Dacă nu crezi în Dumnezeu, trebuie să crezi în hazard.” M. Calinescu);● nimic nu poate fi
neinformat, iar dacă este informat este ordonat;● interacţiunile sînt omniprezente în Univers, iar ele nu pot acţiona
haotic;● Universul nu este acelaşi de la un moment la altul;● imprevizibilul, ireversibilul, probabilul, incomensurabilul
şi necunoscutul ţin mai ales de orizontul temporal ce ne limitează relevanţa cu privire la viitor a oricărei informaţii
prezente;● ceea ce se „întîmplă” (într-o viziune de moment) este şi necesar (într-o viziune pe termen lung);● tot ce se
poate produce, se produce;● la o analiză amănunţită, nenorocului îi găsim valenţe pozitive, iar norocului unele
negative…!;● totul se află în raportare şi conexiune (întregul este absolut „întreg”).
► Dacă iese „6” la aruncarea zarului nu este absolut întîmplător, deoarece la aceasta au contribuit o seamă de factori
cooperanţi (dificil de reprodus) şi neuniformi, cum ar fi: forţa aruncării (în raport cu), rugozitatea mesei, curenţii de
aer, poziţia de start, simetria zarului, materialul din care este confecţionat zarul şi suportul pe care cade (cu influenţe
electromagnetice etc.) etc.
Cauzele, căutate cu atenţie şi fără încetare, se dovedesc nenumărate şi imprecizabile, de unde şi imposibilitatea
reproducerii lor voit.
► „Hazardul” de la un nivel inferior de structurare a materiei se realizează cu necesitate la nivelul imediat superior
sau, altfel spus, după un specific al fiecărei structuri a materiei. Din „producţia” hazardului, necesitatea hotărăşte
evoluţia (ceea ce este necesar la un nivel se poate dovedi întîmplător la altul, după cum necesarul de la un nivel este
întîmplător la nivele superioare), iar factorii de mediu sînt în măsură să convertească întîmplătorul în elemente ale
necesităţii.
► La nivel macroscopic nimic nu se determină în mod absolut pe sine, ci totul stă în reţeaua de determinări prin altul.
La nivel submicroscopic totul pare a fi hazard, nu datorită incapacităţii noastre de a determina cauza şi efectul, ci
datorită realităţii de aici, complet diferită de cea din macroscopic, ceea ce pretinde şi o abordare, o înţelegere total
diferită (la fel stau lucrurile şi cu fenomenul gîndirii la om).
Aprofundarea cunoaşterii Universului ne arată că toate au o raţiune de a fi (chiar contradicţia !), astfel că
întîmplarea nu înseamnă absenţa necesităţii, ci selecţia dinamică, ori necunoaşterea acesteia de către noi sub
constrîngerile impuse de circumstanţe. Astfel, hazardul în Univers se prezintă pentru noi ca secvenţa, limitarea,
cauzalitatea difuză (statistică), nu ansamblul ori realitatea absolută.
► Dacă în submicroscopic caracteristicile de stare nu sînt concomitent precizabile cu exactitate, este nu pentru că ele
sînt acauzale ori supuse întîmplării, ci pentru că aici noţiunile clasice de viteză, traiectorie, limită fizică, poziţie,
durată, mişcare, realitate, cauză etc., sînt strict specifice, ele neputînd fi precizate, gîndire, măsurate, exprimate,
comparate cu cele clasice.
În submicroscopic, hazardul este „supus” legilor statistice.
► Se supune hazardului tot ce nu este necesar şi informat, nu poate persista şi nu poate produce efecte, deci nu are
localizare în spaţiu-timp.
► Ne este imposibil de stabilit o formă de hazard sau de necesitate absolută; din acest motiv ele sînt şi ne apar ca
interferînd într-un mod subtil.
 Între hazard şi necesitate există o relaţie de complementaritate, într-o proporţie specifică, locală, potrivit
interpretării noastre la un moment dat şi nu realităţii obiective (sistemul nostru de cunoaştere este deschis, prevalent
asupra necesarului).
► În viitor se va „întîmpla” tot ce este „necesar”, Universul ne putînd releva nici un act inutil, adică fără efect.
► Nu există nimic cert sau imposibil – de fapt nu putem face o distincţie între noţiunile de certitudine şi
imposibilitate, ele avînd probabilităţi complementare.
A afirma că un eveniment viitor este cert, revine la a afirma că evenimentul contrar este imposibil.
Din punctul nostru de vedere, sigur este necesarul şi deci posibilul.
Pornind de la suma de informaţii stocate privind fenomenele anterior petrecute, putem face previziuni cu un grad
mai mare sau mai mic asupra a ceea ce se va „întîmpla” (produce) în viitor, dar niciodată în mod absolut sigur.
Certitudinea şi incertitudinea nu se regăsesc în mod evident în prefacerile din Univers.
► Condiţiile mijlocitoare ale selecţiei percepute ca hazard sînt omniprezenta mişcare, posibilitatea, necesitatea şi
dualismul structural.
► Absoluta dependenţă şi corelare a omului cu fiecare element al mediului său ne face să credem că omul nu este
prin nimic efectul hazardului („chiar dacă omul face ce vrea, el nu poate voi ceea ce vrea”). Să ne gîndim, spre
exemplu, ce hazard a putut să sorteze genele pentru generarea progresivă a oricărui organ.
Din acest motiv, presupunem că Viul nu este unic în Univers, ci doar omul.
► Comportamentul şi abilităţile omului nu sînt o dovadă a prezenţei hazardului în structura Universului. Ne este
imposibil că detectăm (cu toată părerea de rău…) fie şi un singur act în care omul acţionează absolut liber, deci
nedeterminat, doar ca o expresie a voinţei sale absolute (nici voinţa nu este acauzală). Unele aspecte ale activităţii
psihice ale omului ar putea fi puse în legătură cu o posibilă capacitate a sa de a se „conecta” (volitiv ?) la un fond de
informaţii fundamentale sau atemporale (dar realitatea unor atari abilităţi nu poate fi certificată) şi de a „construi”
asemeni (?) Universului.
► Ar fi posibil ca viaţa să fie un „antihazard”, considerînd impulsul (voinţa) aleatoriu, dar nu şi parcursul ajuns a fi
urmat.
La o analiză generală (implicit superficială !) se observă că sistemele interioare (conţinute) ale viului sînt cu atît
mai supuse „hazardului”, cu cît sînt mai mici, iar sistemele superioare (conţinătoare) sînt cu atît mai puţin supuse
hazardului, cu cît sînt mai mari (particulă  atom  moleculă  organ  individ  grup  naţiune  sistem
astral …).

29. Catastrofa
Cunoaşterea este antidotul temerii. R. W. Emerson

Toate lucrurile conţin sămînţa propriei totalităţi. Toate lucrurile conţin sămînţa propriei distrugeri. S. Z. Perkoff

Nu mă interesează fenomenul X sau fenomenul Y. Vreau să aflu ce gîndeşte Dumnezeu. Restul sînt detalii fără importanţă. A.
Einstein

► Catastrofa este un fenomen din procesul structurării materiei prin care, pe parcursul unei durate oarecari, un
ansamblu multiobiectual, situat pe un nivel oarecare de organizare al materiei, este coborît la un nivel de organizare
inferior.
Într-o accepţiune mai largă, prin termenul catastrofă desemnăm fenomenul unei schimbări ample, dezorganizatoare
şi devastatoare.
La nivelul Viului, tendinţa spre catastrofă se relevă îndeosebi prin manifestări de „violenţă”.
„Toate lucrurile conţin sămînţa propriei totalităţi. Toate lucrurile conţin sămînţa propriei distrugeri.”S. Z. Perkoff
► Cauzează formarea catastrofei: ● legea „nivelatoare” a Universului prin care excesivele culmi şi depresiuni ivite
sînt apropiate de nivelul mediu mijlociu (se verifică, cu deosebită evidenţă, în cazul sistemelor vii);● episodul din
organizarea materiei în care se ajunge „excesiv” de aproape de starea de simetrie;● nedescărcarea oportună a
tensiunilor, ceea ce determină acumularea lor excesivă;● ieşirea din ritmul armonic al naturii în general şi a celui local
în special;● direcţionarea eronată a devenirii;● unele stări de ordine, cînd se întrepătrund;● transformările neincluse
sau neinclusive organic în ansamblul imediat contingent;● procese de tip feed-back prin care efectul „corectează”
cauza într-o manieră drastică, facilitînd astfel un impuls novator (retragerea ce pregăteşte un nou „salt”);● (uneori)
mici imperfecţiuni sau perturbări în sisteme hipercomplexe;● în unele sisteme, fenomenul de rezonanţă.
► Declanşarea catastrofei nu pretinde un impuls de mare energie. El este cel mai adesea insignifiant sub aspect
energetic, dar se implică în punctul cel mai vulnerabil (mai tensionat) al sistemului şi în perioada „critică”.
În mod evident catastrofele survin în mediile ce tind spre ordonare (excesivă); dacă ea poate exista şi în mediul
haotic („absolut”) nu putem şti, dar este puţin probabil să existe.
► Existenţa catastrofelor exprimă: ● legătura indisolubilă între părţi, nimic neputînd fi independent, neafectat,
repetabil identic şi stabil permanent;● expansiunea Universului;● existenţa unor legi fundamentale de fiinţare/reglare a
Universului;● faptul că toate fenomenelor şi formele survin în urma unor acumulări (informaţie, tensiune,
circumstanţe);● echilibrul şi simetria sînt relative şi se ating într-un proces care acumulează tensiuni.
► Aşa-numita „serie” de evenimente pozitive sau negative, fenomen observat la toate nivelele de organizare ale
materiei, constă din producerea într-un spaţiu şi timp limitat a unui număr superior mediei de evenimente
asemănătoare în legătură cauzală directă sau apropiat contingentă, considerate pozitive (constructive sau coincidenţe
„favorabile”) sau negative (distructive sau coincidenţe „nefavorabile”).
Seriile de fenomene pozitive sau negative se explică prin: ● subiectivismul nostru (avem abilităţi limitate de
percepţie şi înţelegere a desfăşurării evenimentelor din Univers);● maniera de interrelaţie din Univers (ansamblul
influenţează şi supraveghează părţile);● specificul cauzalităţii din Univers (nu toate fenomenele se desfăşoară în
manieră evident local determinată);● corelaţia dinamică între fenomene;● legea probabilităţii;● zona limitată din
Univers, posibil de luat în observaţie şi analiza parţială (posibil) a fenomenului.

30. Haosul
…Ţara de întuneric şi neorînduială unde lumina e totuna cu bezna. (V.T. – Iov, X, 22)

Haosul este ordinea distrusă la Facerea Lumii. St. J. Lec

Haosul şi destinul sînt incompatibile ! M. C. P.

► Haosul este un concept prin care se defineşte: ● starea de mişcare dizarmonică, imprevizibilă şi aparent
întîmplătoare;● starea de existînd nedefinibil, necalculabil;● starea de „neorganizare” a materiei;● ceea ce este dar nu
are înţeles (fiind „dezordonat”);● zona de graniţă dintre sisteme;● ceea ce se desfăşoară fără o cauză precizabilă;●
ceea ce tinde să se opună timpului;● ordinea neprecizată (regăsirea ordinii într-un aparent aleatoriu), neconştientizată,
nerelevată (forma criptică de ordine) sau necăuta
► Haosul nu are realitate fizică, deoarece: ● orice depinde de condiţiile iniţiale şi cele însoţitoare;● este doar un
concept descriptiv, desprins din modul nostru de a fragmenta şi clasifica pentru a înţelege;● ceea ce este informat nu
poate fi haotic, iar ceea ce este neinformat este ireal;● ar trebui să fie legiferat, ceea ce l-ar anula;● cu el nu putem lua
contact fizic;● pretinde starea de izolare deplină, altfel devine supus ordonării şi implicit anulării.
Sistemul haotic are înţeles deplin doar din punct de vedere matematic.
► Haosul se generează din ordine sau viceversa ? Răspunsul este imprecizabil, deoarece: ● starea de haos este un
concept (este o apreciere temporară a minţii noastre);● haosul este acauzal;● (şi) starea de ordine este relativă (în
Universul manifest nu avem simetrie absolută şi nici repere absolute);● conceptul de haos devine total imprecis în
condiţiile în care fiecărei acţiuni îi urmează o reacţiune, iar aceasta este identică în condiţii generatoare identice;● doar
cînd multiple tendinţe de ordonare se întrepătrund nearmonic se produc ruperi catastrofice de ordine, iar acestea au
doar aparent un caracter haotic (aşa cum sînt, rezultă din condiţiile iniţiale de ordine);● haosul induce haos, iar ordinea
– ordine;● condiţiile iniţiale ale haosului nu pot fi stabilite (nu putem cunoaşte starea la un moment dat a unui sistem,
deoarece starea iniţială a unui sistem nu se poate măsura niciodată exact).
► Starea de haos survine cînd: ● apare cel puţin un al treilea element, acesta perturbînd „ordinea”, echilibrul,
armonia, simetria lui „doi”;● imprevizibilitatea desfăşurării sistemului este de fond sau urmarea unei totale incapacităţi
predictive din partea instrumentelor sau a informaţiilor ce le deţinem;● lipsa de finalitate/scop ne apare a fi deplină;●
cauza şi efectul nu pot fi precizate sau nu par a se succede ordonat;● sistemul manifestă sensibilitate faţă de condiţiile
„iniţiale”.
Real, haosul nu poate avea origine – aceasta fiind doar ordonatoare.
► Haosul: ● nu poate fi decît infinit (imprecizabil) – a vorbi de mai mult sau mai puţin haos înseamnă a-l sista; ● este
atemporal, deoarece este continuu şi neinformat; ● nu depinde de numărul componentelor unui sistem; ● nu este
aspaţial; convenţional putem considera că în haos spaţiul este un existînd neorganizat; ● poate genera orice, fără ca el
să fie responsabil de aceasta (nimic nu este absolut sigur, pentru noi); ●„perfect” nu există, un asemenea tip de haos
presupune simetrie, echilibru, ordonare şi determinare, ceea ce l-ar anula; ● este incognoscibil, deoarece este un
conţinut nestructurat şi nediferenţiat, iar unei asemenea stări nu i se pot aplica nici un fel de măsurări; ●doar aparent
este sinonim cu libertatea absolută – în haos domneşte necesitatea (altfel nu ar fi), iar a fi liber este o stare
condiţionată; ● este „acceptabil” la nivel intraatomic şi în mişcarea moleculelor sau atomilor într-un gaz; ● are un
început şi un sfîrşit ce nu poate fi delimitat în termeni precişi, zona de tranziţie fiind ea însăşi ambiguă, indefinibilă,
principiul cauzalităţii nefiind ferm imprimat; ● este rezervat „nemuritorilor”, iar ordinea (= destinul) celor cu sfîrşit
„absolut” . Adesea, timpul se consideră a fi o stavilă în calea haosului (timpul „ordonează”).
► În Univers nu există haos la modul absolut, iar despre haosul relativ se poate vorbi, restrictiv, numai cu referire la
zona de incertitudine (s.e., structura intraatomică).
 Faptul că din haosul specific vidului cuantic se pot desprinde stări de ordine (particule şi antiparticule), denotă că el
nu ar fi „nesubordonat” şi deci absolut haotic.
Cu sau fără haos, Universul nu cunoaşte acţiuni lipsite de sens pentru durate mai mari decît o cuantă de timp.
► Desprinderea din „haosul absolut” se realizează prin informare (structurarea şi ordonarea materiei) cu apariţia
existîndului manifest.
► „Haosul determinist” caracterizează macroscopicul, prin care acestuia i se recunoaşte o sensibilitate la condiţiile
iniţiale.
Prin haosul determinist, ce se sprijină pe ideea de sensibilitate la condiţiile date, se încearcă o delimitare între
„haos” (indeterminismul într-un sistem, interpretat rezumativ) şi „întîmplare” (compararea aleatoare a unui sistem
probabilist).
► Ordinea: ● este starea de dispunere, organizare, corelare (la o anumită scară) a unor informaţii, a unor obiecte sau
de desfăşurare a unor fenomene, de o manieră armonică, simetrică ori conformă unor reguli naturale sau artificiale; ●
are o realitate ce rezultă şi din dispunerea sistemelor în Univers; ● nu poate fi decît spaţio-temporală; ● subiectiv, ea ar
fi (şi) Cosmosul, cauzalitatea (generată dintr-o ordine „ascunsă”), securitatea şi ceea ce are început şi sfîrşit (se supune
timpului); ● din punctul de vedere al unor filosofi, este un adevăr ce reflectă destinul şi finalitatea din Univers.
După Univers ca întreg, sistemul matematic pare a avea cea mai înaltă formă de ordine.
► Noţiunea de ordine şi dezordine rezultă din sensibilitatea pentru simetrie, din succesiunea stărilor de conştiinţă
(ce caracterizează desfăşurarea mecanismelor nervoase şi fiziologice), din nevoia de armonizare cu ambianţa şi din
procesul de cunoaştere şi înţelegere a naturii. Ea este accentuat subiectivă, astfel că poate fi etichetată ca fiind relativă
(cînd se supune strict unor legi naturale) sau absolută (cînd se supune unor reglementări convenţionale).
► Realitatea ordinii este relativă, deoarece: ● doar noi o „descoperim”(inteligenţa o caută…), ea neputînd fi extrasă
din experienţă;● structurile de ordine sînt numai producţii ale gîndirii „ordonate” în funcţionarea sa;● ordinea nu se
poate ordona pe sine;● Universul se află în permanentă transformare (legiferată, nu haotică).
► Starea de ordine îşi are originea în acumularea de informaţie structurantă armonic de către materia aflată în
procesul devenirii cu sens.
În accepţiunea că între haos şi ordine nu există o contradicţie absolută, ordinea s-ar putea desprinde (şi) din haos.
Excepţional, putem întîlni şi stări materiale autoordonatoare.
► Cauzalitatea nu poate fi decît ordonată şi nu se implică în mod evident în constituirea stării de ordine sau
dezordine.
► Omul poate să genereze (operaţional) ordine, de o manieră şi o amplitudine conformă cu ceea ce el consideră a fi
ordonat.
Limbajul în sine reprezintă imprimarea unei ordini (relative).
► Ordinea dinamică este ordinea care apare într-un sistem la temperatură ridicată. Ea rezultă dintr-un echilibru
dinamic într-un sistem şi un mediu exterior cu care se găseşte într-un schimb permanent.
Uneori, ordinea dinamică este numită şi ordine ciclică.
► Ordinea statică este ordinea specifică la temperatură joasă (ea este datorată reducerii mişcării dezordonate de
agitaţie termică).
Scăzînd temperatura, scade entropia obiectului şi apare în materie stări de ordine, cum ar fi, spre exemplu, cazul
lichidului care cristalizează (un cristal este caracterizat printr-o structură spaţială ordonată a moleculelor).
► Există mai multe nivele de ordine, în funcţie de structură, sistem, precizia analizei, scopul urmărit, dimensiunea
spaţială, timp, regula de ordonare, raportul de ordonare etc. Spre exemplu, dacă aranjăm cîteva beţe din 10 în 10 cm
(conform „regulii de ordonare”, dar ea poate fi şi din 20 în 20 cm sau din 3 – 69 – 3 cm ş.a.m.d.) cu ajutorul metrului,
avem un grad de ordine; dacă le aranjăm cu şublerul avem un alt grad de ordine, iar dacă le aşezăm cu micrometrul
avem un alt grad de ordine, diferit în mod evident de cele două anterioare. Dacă încercăm să le aranjăm cu precizia
oferită de microscopul electronic, nu mai putem să o facem, deoarece ieşim din sistem şi se impune o altă interpretare
a ordonării.
► Ordinea nu este sinonimă: ● cu uniformitatea; ● cu echilibrul, deoarece în stări doar apropiate celei de echilibru
pot apare forme de ordine, cum ar fi fenomenele de autoorganizare în cazul reacţiilor chimice sau a oscilaţiilor
metabolice la nivel celular (astfel de sisteme duc la cicluri limită, adică la oscilaţii); ● cu stabilitatea, dar tinde spre ea.
► În structurile vii: ● are loc o ordonare a moleculelor, iar pe acestea se clădesc apoi sisteme ordonate macroscopice
cum sînt celulele, organele, indivizii şi populaţiile; ● procesul de ordonare se face pe măsura unui consum de energie
şi substanţă disponibilă din mediu, dar şi a unei prelucrări informaţionale; ● efortul de ordonare şi de menţinere a ei
sînt permanente.
► Starea de ordine şi psihicul uman: ● omul nu poate gîndi ordinea decît ordonat;● ordinea (respectiv tendinţa spre
ea ) poate fi considerată drept inteligenţă;● omul prezintă o stare înnăscută de ordine procesuală psihică „la limită”,
stare pe care în tot timpul vieţii tinde să o menţină sau să o amplifice;● ordinea pare a-i anula „libertatea” şi
necesitatea acţiunii;● ordinea este strict dependentă de comunicare şi interacţiune (inclusiv cu restul indivizilor).
► Dezordinea: ● este situaţia în care nu putem găsi în dispunerea obiectelor sau în desfăşurarea fenomenelor o lege
ordonatoare; ● are, ca şi starea de ordine, un pronunţat caracter subiectiv, iar aceasta în primul rînd datorită faptului că
definind dezordinea de fapt noi o surprindem şi cuprindem într-un concept ordonat; ● (doar ea) este cognoscibilă
deoarece acceptă (sau cere) comparaţia; ● îşi are originea în tendinţa materiei de a trece în „dezordine”, permanenta
mişcare şi restructurare a materiei şi tendinţa noastră de a clasifica şi ordona obiectele şi fenomenele, pentru o mai
facilă înţelegere şi manipulare; ● nu se poate distinge de ordine în mod absolut, deoarece ele sînt indisolubile, în
Univers mişcarea fiind perpetuă iar distribuţia de energie şi masă nu sînt (nu pot fi) uniforme.
Ordinea şi dezordinea sînt doar concepte cu un grad mai mare sau mai mic de precizie.
► Paradoxal, omul poate genera dezordine – apreciere subiectivă ! – fără ca din aceasta să rezulte că face dezordine.
Explicaţia este aceia că dezordinea generată de om poate fi rezultanta secundară a unei activităţi (spre exemplu,
lăsînd să cadă nestingherite beţele dintr-o cutie), dar niciodată rezultanta unui demers anume urmărit (spre exemplu,
aranjarea „dezordonată” a beţelor; ceea ce ar semnifica de fapt o ordonarea a lor într-o manieră oarecare).
Omul se află în imposibilitatea psihologică de a trata dezordinea într-o manieră dezordonată, el fiind capabil să
genereze (operaţional) doar ordine.
► Paradoxul stării de dezordine: ● este „neinformată” (nu putem avea o stare mai mult sau mai puţin dezordonată
sau o stare maximă/minimă de dezordine);● nu poate rezulta dintr-o dispunere voită;● este incompatibilă cu
desfăşurarea relaţiilor obiective, acestea avînd un singur sens;● numai ea poate fi cunoscută, fiindcă ea acceptă (sau
cere) comparaţia;● în termeni relativi, pare a putea caracteriza (patologic) doar mintea umană.
► Omul nu poate gîndi dezordinea ca atare, nu poate construi psihic o imagine sau o reprezentare dezordonată.
Înţelegerea, însuşirea majoră a conştiinţei reflexive, obligă la ordonarea „fragmentelor” de Univers pe care
simţurile i le aduce. Dar omul are abilitatea de a transpune (de a manipula) dezordinea într-o formă dezordonată
(lăsînd-o aşa cum este).
► Dezordinea poate fi simetrică, relativ, deoarece nu poate exista mai multă sau mai puţină ordine/dezordine.
► Starea de dezordine este mai probabilă decît cea de ordine, inclusiv sub aspectul repartiţiei statistice. Aceasta,
deoarece Universul (materia) se află într-o permanentă schimbare şi deoarece desfăşurările ordonate pretind mai multe
condiţii de satisfăcut comparativ cu desfăşurările dezordonate.
► Menţinerea stării de ordine reclamă incomparabil mai multe condiţii (şi mai ales energie) decît menţinerea stării
de dezordine (este suficient ca starea să fie lăsată aşa cum este, ea accentuîndu-şi singură caracteristica).

31. Posibilul
În faţa imensităţii Universului cuvîntul imposibil, pronunţat cu teamă şi respect de umanitate, dispare. A. Einstein

Printr-un punct se pot duce mai multe paralele la o dreaptă dată. N. I. Lobatchevscki

Este imposibil să se construiască o figură asemenea cu o figură dată, dar de dimensiuni diferite. N. I. Lobatchevski

► Posibilul este rezultatul tuturor condiţiilor necesare.

► În Univers este posibil: ● tot ce este necesar sau trebuie să fie;● tot ceea ce are în totalitate condiţiile necesare
prezente;● non contradictoriul;● cele ce sînt compatibile;● ceea ce este ori ar putea fi (nici gîndirea nu poate să
gîndească „în afara” posibilului);● manifestarea materiei în forme infinite;● retrospecţia (abilitate specifică omului).
► Relaţia între posibil şi real: ● nu există posibilitate independentă de realitate;● posibilul premerge realul, fiindcă
era înainte numai posibil;● mulţimea de posibilităţi înainte de realizare sînt virtualităţi;● posibilul (virtualul) este mai
vast decît realul;● ceea ce nu este încă, nu înseamnă că nu este în nici un fel.
► În percepţia noastră există un continuum între posibil şi necesar, dar natura nu face distincţie între posibil şi
necesar.
► Posibilitatea absolută este de neconceput (posibilitate nu înseamnă probabilitate).
► Imposibilitatea este de neconceput (cunoscut). Există o diferenţă între imposibilitatea în sens absolut (care este de
neconceput) şi imposibilitatea relativă, care este imposibilitatea de ceva (în absenţa ei, haosul şi contradicţia ar fi o
evidenţă).
Imposibilitatea relativă poate fi concepută, pentru că în realitate ea nu-i decît gîndirea a două posibilităţi care se
exclud reciproc.
Ceea ce ni se prezintă a fi imposibil este de maximă importanţă în demersul cunoaşterii.
► Se disting două categorii de posibilitate: posibilul conceptual şi posibilul real (adică evenimentul sau legea).
► Relaţia între posibil şi probabil: ● posibilitatea nu certifică probabilitatea, dar situaţia inversă este valabilă;●
măsura cantitativă a posibilităţii este probabilitatea;● imposibilitatea exprimă absenţa valorii de probabilitate.
► Limitele posibilului în cunoaştere: ● cunoaşterea nu are limite (Universul neavînd limite);● putem cunoaşte doar
pînă la clipa prezentului trăit;● imprecizabil în termeni absoluţi, deoarece cunoaşterea nu se poate autoaprecia
(măsura).
32. Necesitatea
Necesitatea este un caz particular al probabilităţii; ea este o probabilitate 100 %. M. Born

Omul este singura făptură care vrea sens. A. Camus

► Necesitatea este: logica desfăşurării devenirii; direcţia rezultantei ansamblului interacţiunilor; legătura internă a
lucrurilor; o reflectare a obiceiului nostru de a căuta cauza fenomenelor.
► Necesitatea derivă din mişcarea coerentă, adică din ceea ce este dat şi se aplică numai la prezent şi trecut.
► În Univers necesitatea pură nu poate fi relevată, deoarece cauza nu poate fi izolată de efect. Evenimentele şi
lucrurile însele nu sînt nici necesare, nici probabile, ci sînt pur şi simplu.
În Universul nostru nimic nu este necesar prin/pentru sine, totul prin raportare şi contingenţă.
► În Univers este strict „necesară” doar informaţia şi astfel tot ceea ce se petrece (ceea ce este necesar nu poate să nu
fie – aşa şi nu alt fel).
Cînd condiţiile cadru sînt realizate, fenomenele se produc cu necesitate.
► Necesitatea se interpune ca o cauză înlănţuitoare între toate fenomenele în desfăşurare. Deci, este o eroare a
întreba între care fenomene există sau nu o relaţie necesară.
► Fiecare fenomen individual este necesar, cu unele restricţii de interpretare privind vidul cuantic, fenomenele
intranucleare şi conştiinţa.
► În Univers doar relativ pot fi izolate fenomene absolut necesare, aceasta depinzînd exclusiv de noi, adică de
abilitate şi motivaţie (vezi Capitolul „Cauzalitatea”).
► Realul devine necesar, iar necesitatea nu poate fi total independentă de realitate.
► Tot ceea ce se desfăşoară în Univers există fiindcă este posibil (nimic imposibil nu admite posibilul).
► Tot ceea ce este „întîmplător” este sau primeşte un caracter de necesitate (legitatea nu poate exista în afara
necesităţii).
► Necesarul şi întîmplătorul se implică reciproc, iar dacă ele ne par ambigui cauza rezidă în modul nostru de a
percepe şi înţelege natura (vezi în acest sens necesitatea utilizării unui sistem de referinţă la care raportăm un proces ca
necesar sau întîmplător).

33. Simultaneitatea
Nimeni n-a observat vreodată un loc decît într-un anumit timp sau un timp într-un anumit loc. H. Minkovsky

…este admirabilă, dar nu există. I. L. Caragiale

► Simultaneitatea: ● denumeşte concomitenţa producerii a două sau mai multe evenimente, pentru un observator
oarecare; ● la scara distanţelor astronomice apare ca un concept extrem de relativ, fiind dependentă de starea de
mişcare a observatorului; ● la scara distanţelor submicroscopice apare ca fiind imposibil de delimitat, de evidenţiat,
indiferent de observator şi de modalitatea de analiză.
► Pentru fenomenele care intră sub directa percepţie a simţurilor noastre, simultaneitatea ne apare posibilă, evidentă
şi verificabilă.
► Stabilirea simultaneităţii a două evenimente presupune timpul (dar ea însăşi nu este timp) şi raportarea la un al
treilea eveniment, comun celorlalte două.
► Simultaneitatea nu este o realitate la „extremităţile” spaţiului şi timpului, deci la procesele foarte îndepărtate unele
de altele şi la cele petrecute în submicroscopic (este exclusă de cauzalitate şi mişcare).
► Simultaneitatea are un caracter relativ, deoarece: ● potrivit Teoriei relativităţii, două evenimente simultane pentru
un observator nu sînt simultane în general şi pentru alt observator aflat în mişcare faţă de primul;● în Universul nostru,
propagarea instantanee a semnalului luminos (a informaţiei) este imposibilă (vezi Capitolul „Teoria relativităţii“);●
orice încercare de apreciere a actului de simultaneitate implică un observator, în absenţa căruia simultaneitatea nu
există, iar încercarea de stabilire a simultaneităţii perturbă într-o doză oarecare succesiunea în timp a evenimentelor
desfăşurate pe spaţii foarte mici;● timpul are un caracter local şi nu unul universal.

34. Energia
Fiecare proces care are loc în natură poate fi considerat ca transformarea diferitelor tipuri de energie unele în altele. M. Planck

Energia şi entropia Universului nu au nici un sens, deoarece astfel de mărimi nu pot fi definite riguros. M. Planck
Nu se ştie cine dă şi cine primeşte. L. Bloy

► O definire exhaustivă a energiei nu poate fi formulată, ea fiind o mărime fizică invizibilă. În mod curent, energia
se consideră a fi: ● un element central al realităţii Universului (inclusiv pentru spirit…);● viteza de variaţie a ceva;●
variaţia gradelor succesive ale opoziţiei;● proprietatea care defineşte materia şi exprimă, îndeosebi, măsura generală a
diferitelor ei forme de mişcare (cu predilecţie, lucrul mecanic);● elementul de constituire al materiei (de reţinut că nu
putem distinge cu adevărat materia de energie, nu putem spune cu claritate „aceasta” este materie, iar „aceasta” este
energie);● o măsură a calităţii şi cantităţii schimbului de informaţii din natură.
În fizică, energia echivalează cu forţa (vezi Capitolul „Forţa”) înmulţită cu distanţa pentru viteze obişnuite, şi cu
forţa înmulţită cu timpul şi viteza pentru viteze relativiste.
► Prin putere definim viteza cu care are loc în timp, transferul de energie (altfel formulat, lucrul mecanic efectuat în
unitatea de timp).
► Energia, apărută odată cu Universul, are origine necunoscută, iar a vorbi despre ea în termeni absoluţi este
probabil o eroare.
Conform consideraţiilor din Capitolul „Informaţia”, energia este o expresie a informaţiei fundamental/primare a
Universului.
În cadrul devenirii, energia din care s-au creat particulele se consideră a proveni dintr-o disociere echilibrată a
„energiei”coezive a Universului, astfel că o parte a acesteia se relevă ca energie pozitivă a materiei, iar cealaltă ca
energie negativă a interacţiei gravitaţionale (asupra primea).
„Energia se naşte din coliziunea a două lucruri opuse.” Şt. Lupaşcu
► În Univers, energia; ● nu este distribuită uniform, ea are densităţi diferite în zone diferite ale Universului, iar
fiecare punct din spaţiu are o valoare proprie pentru temperatură; ● „evidentă” se exprimă sub formă de materie-cîmp,
substanţă (atomi şi molecule) mişcare şi interacţiuni fundamentale (energie legată de gravitaţie – energie negativă – şi
energie legată de masă, adică energie pozitivă, prin interacţiunea slabă, tare şi electromagnetică); ● „subtilă” se
prezintă sub formă virtuală în vidul cuantic.
► Nu cunoaştem toate formele de manifestare ale energiei în Univers, sensibilitatea simţurilor noastre şi a
instrumentelor de analiză nu pot pune în evidenţă şi măsura toate formele de energie. În Univers există (?) şi energie
„aparte”, ea fiind sesizată indirect (spre exemplu, energia negativă sau întunecată, evidenţiată în mişcarea marilor
mase din structura Universului, în funcţionarea viului sau în unele fenomene parapsihologice. Ea este distribuită
uniform în Univers, exercită o presiune negativă şi ar fi cauza expansiunii Universului).
► Principalele însuşiri ale energiei: omniprezenţa, dinamismului antagonist (toate fenomenele, toate modificările de
stare şi de formă ale materiei implică acţiunea unei energii în actualizare perpetuă), propagarea (doar elementele
substanţei se pot deplasa), „labilitatea”, fluenţa şi „degradarea”.
Însuşirile energiei sînt în funcţie de observator şi de nivelul (sistemul) de organizare al materiei observate.
► Procesul de „energizare” al unui sistem substanţial constă, diferit de la caz la caz, în: creşterea temperaturii,
modificarea stării de agregare, creşterea energiei cinetice, modificarea dispunerii arhitectonice a atomilor sau a
moleculelor etc.
► Relaţia între energie şi informaţie: pentru energie, informaţia este cauză, substanţă, suport, formă (structură) şi
program, iar energia spaţializată nu poate fi decît informată.
► Timpul nu este un izvor de energie; calitatea timpului de a converti energia potenţială în energie virtuală este o
interpretare mai mult filosofică.
► În Univers, energia este „stocată” sub formă de configuraţii tensionate (nu rigide, ci dinamice).
► Relaţia între energie şi masă: ● masa este o concentrare de energie;● orice variaţie de energie a unui corp
(indiferent ce fel de energie este absorbită sau eliberată) condiţionează o variaţie de masă;● nu există masă fără
energie;● oricărei cantităţi de energie îi corespunde o cantitate de masă, obţinută din prima prin împărţirea cu pătratul
vitezei luminii în vid.
► Energia devine materie prin informare specifică, respectiv prin condensare de energie sub formă de particule
elementare (toate particulele elementare sînt alcătuite din acelaşi substrat: energie specific informată).
► O aceeaşi masă are o aceeaşi energie, indiferent de tipul sau forma energiei (nucleară, chimică etc.).
► Energia unui corp nu depinde de forma sa.
► Formula lui Albert Einstein, E = mc2 arată că energia de repaus este echivalentă cu masa înmulţită cu viteza
luminii la pătrat, sau, altfel formulat, masa unui obiect variază odată cu viteza lui.
Dacă, spre exemplu, la viteza de 2 188 km/s electronul are masa de 9,1 x 10-23 kg, la viteza de 297 000 km/s el va
avea o masă de 64,3 x 1031 kg !
Echivalenţa E = mc2 are evidenţă la viteze relativiste, iar la viteze inferioare (cînd şi masa se poate considera
constantă) formula primeşte forma E = mc2/2.
Energia nu poate fi decît dotată cu inerţie.
► Masa se poate converti în energie iar energia se poate converti în masă, ele fiind aceeaşi mărime.
Dacă un corp primeşte energie care se transformă în energie cinetică, masa sa va creşte, iar dacă pierde energie care
provine din energia cinetică, masa sa se micşorează.
 Acest efect este evident pentru obiectele care se mişcă cu viteză apropiată de viteza luminii.
► Cele mai ample concentrări de energie se găsesc în sistemele microfizice, aici interacţiunile fiind cele mai intense.
Cu cît complexitatea sistemului creşte, interacţiunile (pe ansamblu) devin mai slabe, forţele coezive fiind tot mai
anemice.
► Echivalentul energetic al unui gram de substanţă este de 6 x 1032 eV = 9,6 x 1020 erg = 26,888 Mw = 9,6 x 1017 J.
Această valoare deosebit de mare se datorează faptului că în echivalenţa E = mc2, pătratul vitezei luminii este o
cantitate imensă (89 965 473 000).
► Într-o reacţie chimică cu degajare de căldură, cantitatea de masă care se transformă în energie este diferită. Spre
exemplu, într-o reacţie chimică cu degajarea a 105 calorii se transformă în energie 4,64 x 10-7 g, iar prin arderea unei
tone de petrol 4,9 x 10-19 kg.
► Exprimată în unităţi de masă obişnuite, masa energiei este foarte mică. De exemplu, un litru de apă la 100o C
cîntăreşte cu 10-20g mai mult decît aceeaşi cantitate de apă adusă la 20o C, iar energia totală eliberată de o bombă
termonucleară de 20 kt cîntăreşte aproximativ un gram.
► Energia nu poate fi creată, nu poate fi distrusă, poate fi schimbată doar forma sa de exprimare.
► Potrivit Mecanicii clasice, energia se conservă, deoarece: ● cantitatea de energie dinaintea unui eveniment este
egală cu cea de după eveniment;● energia din Univers este realitatea ultimă;● informaţia nu poate fi distrusă;● energia
unui sistem poate creşte numai prin import de energie din mediu sub formă de lucru mecanic sau căldură, dar nu prin
producţie de energie din resursele proprii (deci, sub aspect energetic, nici un sistem fizic nu poate fi autarhic).
► Potrivit Principiului degradării energiei (derivat din principiul al II-lea al termodinamicii): ● lucrul mecanic se
poate transforma integral în căldură, în timp ce căldura nu se poate transforma decît în parte în lucru mecanic;●
datorită modului în care au loc transformările energiei în natură şi în tehnică, aceasta îşi pierde capacitatea de a
produce lucru mecanic (deci se „degradează” calitativ);● în orice proces de transformare a energiei, o parte din energia
potenţială se degradează şi este dispersată sub formă de căldură (eficienţa transformărilor totdeauna este mai mică
decît 100 %).
► Energia se vehiculează: prin particule (inclusiv cele ce mijlocesc interacţiunile fundamentale);● prin particule în
mişcare, sub formă de energie cinetică a acestora;● prin unde, sub formă de energie de deformare (mişcare
ondulatorie) a unui mediu elastic fără a avea un transport de masă.
În ultimele două cazuri, agentul de transport posedă impuls.
Schimbul de energie între corp şi mediu nu este limitat.
► Un corp nu poate primi sau ceda energie radiantă în mod continuu, ci numai în mod discontinuu, în „porţii” de
energie minime numite cuante de energie ori acţiune.
► Densitatea de energie reprezintă numărul de fotoni dintr-un litru, înmulţit cu energia medie a unui foton (numărul
fotonilor dintr-un litru este proporţional cu cubul temperaturii, iar energia medie a fotonului este proporţională cu
temperatura).
► Dacă Universul se află într-o expansiune continuă, iar energia nu se mai creează, cea creată se va dilua continuu
fără a atinge vreodată un nivel zero.
► Conform legii lui Planck, energia nu poate avea orice mărime, ci numai anumite valori cuantificate.
Energia/acţiunea există numai în cantităţi infime şi individuale (cuante).
► Valoarea minimă posibil a unei cantităţi de energie – constanta Planck – este de 6,62606876 x 10-34 J/s.
► Fiind cuantificată, energia unui sistem poate să varieze numai prin salturi, iar datorită valorii foarte mari a
constantei lui Planck aceste salturi au valori mici.
► Este nevoie de o perioadă de tip pentru a afla energia unei particule, deoarece energia nu este continuă (pentru
foarte scurte intervale de timp, energia particulelor este nedeterminată), astfel că este necesar a se acorda un timp de
„apariţie” energiei (vezi şi Capitolul „Vidul cuantic”). Altfel spus, după ce s-a radiat o cuantă nu mai poate avea loc
altă emisie, pînă ce nu s-a „acumulat” o cantitate de energie egală cu frecvenţa înmulţită cu constanta Planck.
O măsurare precisă a energiei necesită un timp infinit, iar în practică un timp suficient de lung. Aceasta, deoarece
constanta lui Planck este egală cu incertitudinea poziţiei înmulţită cu incertitudinea impulsului, iar incertitudinea
energiei particulei înmulţită cu incertitudinea timpului.
► Mărimea cuantei emise este proporţională cu frecvenţa radiaţiei electromagnetice, astfel că unei radiaţii
electromagnetice cu frecvenţa foarte mică îi corespunde o cuantă mică, iar unei radiaţii electromagnetice cu frecvenţa
foarte mare îi corespunde o cuantă mare. De exemplu, energiile corespunzătoare cuantei unei radiaţii cu frecvenţa de
1010 Hz este de 6,6 x 10-24 J, iar pentru o frecvenţă de 1024 Hz energia este de 6,6 x 10-10 J.
► Datorită valorii foarte mici a cuantei de energie, la scară submicroscopică variaţia energiei o sesizăm ca
discontinuă, iar la scară macroscopică aceste „pachete” de energie le putem percepe numai ca o curgere continuă.
► Cuanta de energie este sinonimă cu cuanta de acţiune/mişcare, deoarece emisia/ absorbţia unei cuante de energie
semnifică o acţiune; în cazul unei cuante de energie, acţiunea este cea mai mică ce poate exista sau poate fi concepută
a fi în natură.
► Valorile de minimă şi maximă energie sînt între 6,626196 x 10-34 J/s şi 1068 J. Dar, despre energie minimă ori
maximă nu se poate vorbi în termeni absoluţi, energia fiind „infinită” pe unitatea de volum, conform Teoriei vidului
cuantic şi a Principiului de incertitudine.
► Energia este atrasă gravitaţional indiferent de forma de prezentare.
► Pentru zona manifestată a Universului se consideră a fi energie „pură” particulele fără masă de repaus (cuantele
de radiaţie, adică fotonii), iar pentru reversul nemanifestat direct al Universului, particulele din vid.
Energie pură, manifestată neformal, poate exista şi în formă pozitivă, dar numai pentru perioade foarte scurte de
timp. De exemplu, anihilarea electron-antielectron relevă starea de energie pură pentru circa o milionime de secundă,
după care se materializează formînd doi fotoni gamma.
► Aspecte ale energiei pozitive şi a celei negative:
– Suma maselor din Univers se constituie ca energie pozitivă (manifestată), iar forţa gravitaţională cu care ele se atrag
reciproc se constituie ca energie negativă (sau energie potenţială). Potrivit legii gravitaţiei, energia negativă a
gravitaţiei dintre mase în Univers este egală ca mărime cu suma energiilor asociate fiecăreia dintre masele individuale.
– Procesul de structurare a energiei sub formă de particule nu poate avea loc decît prin formarea unor perechi
particulă-antiparticulă. Particulele se constituie ca energie pozitivă (sînt cele cu care intrăm în contact senzorial în
lumea înconjurătoare şi care au o durată de viaţă cvasinelimitată), iar antiparticulele ca energie negativă (ele nu pot
coexista cu energia pozitivă).
– În Teoria vidului cuantic, particulelor reale le corespunde energia pozitivă, iar particulelor virtuale le corespunde
energia negativă.
► Energia neagră, un concept pur teoretic, ar fi o constantă cosmologică şi ar fi reprezentată de forţa care învinge
gravitaţia. Această energie: umple întreg spaţiul; se manifestă ca o presiune negativă în întreg Universul; creşte pe
măsură ce Universul se extinde – materia se diluează prin expansiune dar nu şi energia neagră (de unde şi o accelerare
a expansiunii Universului); ar avea ca sursă energia generată de masa statică a particulelor care apar şi dispar în vidul
cuantic sau un cîmp de forţă intrinsec naşterii Universului şi care determină expansiunea.
► Toate formele de manifestare ale energiei pot fi utilizate pentru a efectua lucru mecanic (lucrul mecanic poate fi
transformat în întregime în căldură, dar căldura nu poate fi transformată în întregime în lucru mecanic).
Deoarece energia se poate identifica cu lucrul mecanic, ea se poate măsura în aceleaşi unităţi în care se măsoară
lucrul mecanic (spre exemplu, kilogram-metru).
► În macroscopic predomină energia „coagulată” (substanţa), în mişcare cu viteze mult subluminice (relativ la noi).
Un corp la scară macroscopică îşi schimbă energia continuu (vezi Capitolul „Temperatura şi căldura”).
► În microscopic predomină energia forţă/interacţiune, în mişcare cu viteze relativiste.
Energia din submicroscopic este extrem de particulară (vezi Capitolul „Vidul cuantic”).
► Cantitatea de energie a unui corp la un moment dat este cumulul între energia internă şi energia cinetică.
► Energia internă este o funcţie de stare, fiind suma energiilor provenite din mişcările şi interacţiunile tuturor
moleculelor, atomilor şi particulelor care formează sistemul. Ea exprimă capacitatea totală a sistemului material de a
efectua acţiuni de orice tip şi are valoare bine determinată în fiecare stare a sistemului.
Energia internă a unui corp depinde de masa şi temperatura lui şi se defineşte doar pentru sistemul aflat în repaus.
► Prin energie cinetică sau energie de mişcare denumim energia mecanică a unui corp aflat în mişcare (deci,
încadrat între repere considerate fixe), egală cu jumătatea produsului dintre masa corpului şi pătratul vitezei sale. Într-o
altă formulare, energia cinetică este diferenţa între energia totală şi energia de repaus înmulţită cu pătratul vitezei
luminii în vid.
Energia cinetică este o măsură a lucrului mecanic ce a fost cheltuit, pentru a aduce obiectul din repaus în starea de
mişcare deţinută la un moment dat.
Potrivit Teoriei relativităţii, pe lîngă lucrul mecanic necesar măririi vitezei corpului se adaugă acela depus în urma
creşterii masei corpului. Deci, la o viteză dată, corpul va acumula mai multă energie cinetică decît în cazul în care
masa lui ar fi constantă.
În macroscopic, energia cinetică se epuizează sub formă de căldură, iar în microscopic, în funcţie de circumstanţe:
creare de particule, transfer de energie etc.
► Energia totală a unui corp este reprezentată de energia internă, plus energia cinetică la un moment dat. Ea cuprinde
şi energia potenţială datorată interacţiunilor interioare ale corpului (sistemului).
► Energia de repaus: ● este energia care s-ar elibera dacă toată masa particulei s-ar converti în energie şi este egală
cu masa de repaus înmulţită cu pătratul vitezei luminii în vid; ● pentru un corp cu masa de un kilogram este de 8,988
x 1016 J.
► Energia este în funcţie de parametrii de stare, care pot fi mecanici, electrici sau magnetici precum şi de
temperatură.
Energia unui corp nu este constantă, ea variază direct proporţional cu masa sa, dar mult mai mare decît aceasta,
deoarece factorul de proporţionalitate este pătratul vitezei luminii.
► Energia cinetică totală a particulelor ce intră în componenţa sistemelor fizice determină temperatura acestora.
Astfel, cu cît temperatura unui corp este mai mare (adică microparticulele alcătuitoare sînt într-o stare de agitaţie mai
amplă) cu atît energia internă este mai mare.
Unei temperaturi de circa 10 000o C îi corespunde o energie de un electron-volt.
► Energia calorică reprezintă amploarea mişcării dezordonate a moleculelor unui corp, consecinţă a stării de
excitaţie a atomilor constituenţi.
► Energia nucleară este energia de legătură dintre protonii şi neutronii nucleului atomului.
Energia nucleară obţinută în reacţii de fisiune şi de fuziune este o parte din energia de repaus a nucleonilor ce
compun nucleul atomului, transformată în energie cinetică a nucleelor care, la scară macroscopică, apare ca energie
termică.
► Energia atomică este energia orbitelor electronice ale atomilor, energie care este de cîteva milioane de ori mai
mică decît energia nucleară.
► Energia potenţială este energia pe care un corp o poate dezvolta prin mişcarea sa liberă din poziţia în care se află la
nivelul de referinţă. Spre exemplu, arcul comprimat posedă energie potenţială.
Energia potenţială, spre deosebire de energia înmagazinată de materia aflată în mişcare, depinde numai de poziţie.
► Energia liberă este fracţiunea de energie care într-o transformare energetică (de exemplu, într-o reacţie chimică) nu
apare ca energie calorică, ci sub o altă formă.
Energia mecanică, energia electrică sau energia chimică sînt forme de energie bogate în energie liberă.
► Energia legată este fracţiunea de energie care nu poate fi convertită în alte forme de energie într-un proces de
transformare energetică, sau, altfel formulat, energia ce nu mai poate fi transformată în lucru mecanic.
Energia legată tinde totdeauna să crească, ea scăzînd doar odată cu creşterea temperaturii şi se măsoară prin
produsul dintre temperatură şi entropie.
► Caracteristicile energiei viului: ● este de origine chimică (în proporţie de circa 99 %);● (şi în lumea vie) schimbul
de energie se face cuantificat în doze discontinue;● energia chimică pe care o conţin substanţele nutritive este
transformată în alte forme de energie: energie chimică  lucru mecanic, energie chimică  lucru osmotic, energie
chimică  electricitate, energie chimică  energie chimică;● energia eliberată prin reacţiile chimice şi conţinută în
edificiile moleculare este în funcţie de natura legăturii dintre atomi: legătură Van der Waals = 0,5 Kcal; legătură de
hidrogen = 2 - 2 Kcal; legătură ionică = 5 - 120 Kcal; legătură covalentă = 40 - 150 Kcal;● aportul de energie din
substanţele alimentare: glucide 4,8 cal/g; lipide 9,1 cal/g (valoare înaltă ce indică de ce grăsimile alcătuiesc forma de
depozit energetic în organismele vii); protide 4,6 cal/g. De remarcat că există celule, cum ar fi neuronii, care se pot
susţine consumînd numai glucide (evident, cu un aport sporit de oxigen);● transformările de energie au un randament
foarte ridicat, datorită faptului că celula le conduce în condiţii mult apropiate de cele de reversibilitate;● este cantitativ
mediocră; spre exemplu, un organism viu (homeoterm, deci care face „risipă” de energie) produce 3 000 Kcal în 24 de
ore, la 75 kg masă corporală, iar ea provine din metabolizarea unei cantităţi de elemente egală cu 5 % din această
masă;● generatorul de energie şi „combustibilul” nu sînt net separate;● înmagazinarea energiei se face prin
intermediul trigliceridelor, substanţe chimice specializate în acest sens (un gram de glucoză dă cam jumătate din
energia unui gram de grăsime !);● provine în proporţie covîrşitoare de la Soare, într-un proces direct (îndeosebi la
vegetale) sau indirect (vegetale  animale);● este preluată în covîrşitoare proporţie din alimente. În acestea ea este
înmagazinată sub formă de legături între carbon şi hidrogen, legături ce pot fi scindate de activitatea celulară, prin
combinarea cu oxigenul, în legături între carbon şi oxigen (formînd bioxid de carbon) sau între hidrogen şi oxigen
(formînd apă);● viul ridică energia la un grad de rafinament excepţional (vezi fiziologia celulei), chiar dacă ea, în
ansamblu, degradează energia.
De remarcat în acest context că ansamblul celulelor din organismul omului are aceeaşi putere cu un bec de 100 W,
iar deoarece transportul de electroni în lanţul oxidativ se face între diferenţe de potenţial de 1,17 V, curentul global (în
repaus) al tuturor celulelor se ridică la 76 A.
► Bioenergia este (încă) un concept vag, polisemantic şi „discutabil”. Astfel, ea ar fi: ● energia transformată şi
eliberată (inclusiv sub formă de radiaţii) în activitatea fiziologică şi biochimică a biostructurilor (adică, descompunerea
glucidelor şi grăsimilor); energia ancestrală sau energia vitală, în cuantum limitat, diferită cantitativ între indivizi şi
care s-ar transmite de la genitori la produsul de concepţie (de unde şi bipolaritatea ei); ea s-ar exprima prin capacitatea
celulei de a rezista la uzură cît mai mult timp;● energia subtilă (de altă natură decît electromagnetică sau
gravitaţională) pe care biostructurile o pot absorbi din Universul fizic (sau alte structuri ale sale) şi pe care, după caz, o
pot interschimba cu alte bioorganisme sau chiar cu materia anorganică (vezi unele fenomene parapsihologice);●
energia informată de către biostructurile însăşi, pentru uz propriu şi vehiculată neelectromagnetic;● un efect al
accesului direct al biostructurilor în vidul energetic cuantic.
Se crede că prin ochi şi palme, bioenergia ar fi cel mai lesne transferată sau interschimbată cu alte organisme.
► Energia psihică este: ● energia care susţine activitatea cerebrală în ansamblul ei (are la bază consumul clasic de
energie vehiculată prin intermediul circulaţiei sangvine);● energia ce susţine culegerea/receptarea, acumularea şi
procesarea informaţiilor; starea de excitare a celulelor nervoase corticale, plus capacitatea lor de tensionare (de la un
prag cît mai scăzut) şi detensionare (la un prag cît mai înalt).
Se consideră că creierul ar stoca sau ar recepta şi manipula energie neconvenţională. Dovezile în acest sens există
(vezi numeroasele evidenţe aduse de parapsihologie), dar interpretarea lor este lacunară.
► Energia frînată se pretinde a fi esenţa viului sau a sufletului, un fel de energie superioară, reţinută, condensată şi
aranjată arhitectonic de o manieră particulară.
► Energia chimică este energia care se absoarbe sau se eliberează în reacţiile chimice.
Ordinea de mărime a energiei chimice este de circa 1 eV/atom sau electron, dar poate atinge şi valori foarte mari.
► Energia potenţială gravitaţională a unei configuraţii materiale reprezintă lucrul mecanic necesar pentru aducerea
substanţei configuraţiei, din starea în care ea era dispersată (în tot spaţiul), în starea dată.
► Energia de activare sau energia de amorsare este energia necesară reacţiilor chimice sau termonucleare, pentru ca
sistemul să poată depăşi o anumită barieră de potenţial.
► Diversele forme de energie se pot converti una înalta, dar numai în condiţii date.
► Energia Planck este limita de energie de 1019 eV a unei particule, peste care masa ei ar fi atît de concentrată încît s-
ar transforma într-o Gaură neagră.
► Energia transfizică este o presupusă formă de energie cosmică, subtilă, evidenţiabilă îndeosebi în sistemele
biologice.
Această formă de energie ar fi responsabilă de diverse fenomene biologice, inexplicabile cu legile actuale.
► Energia de legătură este energia eliberată la formarea unui sistem. Spre exemplu, la formarea unui atom, energia
de legătură se prezintă astfel: Ştim că între elementele sistemului (particule) se exercită o forţă de atracţie, de natură
electrică. Astfel, la deplasarea electronului în raport cu nucleul se impune efectuarea unui lucru mecanic de către
sistem (atom) cînd electronul se apropie sau de către mediul exterior, pentru ca electronul să se îndepărteze. Rezultă
că configuraţia la un moment dat, electronul şi nucleul (protonul) fiind în „repaus”, se caracterizează printr-o anumită
energie potenţială care creşte cu cît distanţa dintre electron şi proton este mai mare. Înainte de atingerea acestei
configuraţii, energia potenţială a electronului şi protonului era superioară. Dacă energia ar fi mai mare decît o anumită
valoare maximă, particulele nu ar mai constitui un sistem (atom), nu ar mai fi „legate”.
Deci, prin formarea unui sistem (un atom, spre exemplu) se eliberează energie, numită energie de legătură, energie
care se impune a fi investită din exterior la separarea părţilor componente.
Cu cît energia de legătură este mai mare, cu atît mai mari sînt presupuse a fi forţele care susţin legate părţile
sistemului respectiv.
Energia de legătură este proprie tuturor sistemelor: nucleul atomului, atom, moleculă, stea, galaxie etc.
Ordinul de mărime al energiei de legătură este, spre exemplu, pentru nucleul atomului de ordinul a 6 MeV, pentru
atom de cîteva zeci de electron-volţi, iar pentru moleculă de circa 10 electron-volţi.
► Energia manifestată a Universului observat este de circa 1068 J (estimare aproximativă).
Subiectiv, energia Universului se consideră a fi expresia devenirii lui.
Nu toată energia Universului este manifestată, deoarece energia din vidul cuantic nu are evidenţă strictă (vezi
Capitolul „Vidul cuantic”).
Energia nu este nici finită nici infinită, ca urmare a discontinuităţii sale contradicţionale şi dialectice, ci cu
necesitate transfinită (vezi Capitolul „Vidul cuantic”).
Energia din Univers ar putea fi egală cu zero (!), deoarece energia gravitaţională (exercitată între toate masele din
Univers) care este negativă (două mase apropiate au mai puţină energie decît aceleaşi două mase mult depărtate între
ele, deoarece în procesul de separare s-a investit energie acţionînd împotriva coeziunii gravitaţionale), anulează exact
energia pozitivă reprezentată de materia din Univers.
Simplificat spus, energia pe care o are materia dispersată în Univers este egală cu energia gravitaţională totală din
Univers, care tinde să o recondenseze.
► Energia din Univers pare a fi în cantitate constantă, cel puţin sub aspect macroscopic; sub aspect informaţional
starea invariantă a cantităţii de energie în Univers este dificil de apreciat (de remarcat în acest sens că energia ar putea
să „scadă” prin spaţiul închis în sine – cum ar fi o Gaură neagră – dar subiacentă spaţiului uzual al Universului, deci în
Univers).
► Energetismul este o doctrină filosofică potrivit căreia, entitatea la care se reduce întreaga existenţă (fizică şi
spirituală) este energia. Deci, substanţa unică a Universului nu este materia, ci energia iar sursa şi cauza fenomenelor
naturii sînt de asemenea energie indestructibilă şi capabilă de diverse transformări.
► Energia se măsoară în:
Ergi (în sistemul centimetru, gram, secundă) 1 erg = 1,0197 x 10-8 kgfm = 10-7 Ws = 6,2422 x 1011 eV = 2,7775 x 10-14
Kwh = 0,239 x 10-8 cal = 10-7 Nm J.
Jouli (în sistemul metru, kilogram, secundă) 1 joule (J) = 0,238846 cal = 107 erg = 0,10197 kgfm = 1 Ws = 2,77778 x
10-7 Kwh = 6,2422 x 1018 eV.
Calorii (este unitatea de măsură pentru energia termică şi corespunde cantităţii de căldură necesare pentru a ridica
temperatura unui gram de apă distilată de la 19,5 oC la 20,5oC). 1 cal = 4,1868 x 107 erg = 4,1868 NmJ = 0,42593
kgfm = 1,1630 x 10-6 Kwh = 2,6135 x 1019 eV = 426,7 g.
Kilogrammetru. 1kgfm = 9,80665 x 107 erg = 9,8066 NmJ = 2,7241 Kwh = 2,34228 cal = 6,1215 x 1019 eV.
Watt-oră. 1 000 wh = 1Kwh = 3,6 x 1013 erg = 3,6 x 106 NmJ = 3,6 x 105 kgfm = 8,598 x 105 cal = 2,2472 x 1035 eV.
Electron-volt (reprezintă energia cinetică cîştigată de un electron care traversează în vid o diferenţă de potenţial de un
volt. Altfel spus, un electron-volt reprezintă de 1,6 x 10-12 ori energia cinetică a unui corp cu masa de un gram care se
deplasează cu viteza de un centimetru pe secundă). 1 KeV = 103 eV; 1 MeV = 106 eV; 1 GeV (sau BeV) = 109 eV;
1 TeV = 1015 eV;
1 eV = 1,60210 x 10-12 erg = 1,60218 x 10-19 NmJ = 1,633 x 10-2o kgfm = 4,449 x 10-26 Kwh = 3,8263 x 10-20 cal = 1,8
x 10-39 g.
Lungimea de undă corespunzătoare unui electron-volt este de 1,2398 x 10-6 m, temperatura de 11 604,9 oK, iar
frecvenţa de 2,41804 x 1014 Hz
► Unităţi de măsură pentru putere:
1 kgf = 9,800 W; 1 Kw = 1,360 C. P.; 1 C. P. = 0,737 Kw = 75 kgf/ms; 1w/s = 1J/s = 0,102 kgfm = 107 erg = 6,24 x
1018 eV = 0,23889 cal = 1N/s

35. Masa
Fiecare frază pe care o rostesc trebuie înţeleasă nu ca o afirmaţie, ci ca o întrebare. N. Bohr

Omul ştie mult mai multe decît înţelege. A. Adler

► Masa, noţiune cvasiprecisă, ar fi: ● un mod de manifestare şi o măsură a energiei conţinute de un corp;● o măsură
a inerţiei obiectului, adică a rezistenţei pe care acesta o opune accelerării;● energia stocată în cazul obiectelor aflate în
repaus;● o măsură a greutăţii unui corp (adică a atracţiei gravitaţionale exercitate asupra corpului);● o măsură a
inerţiei din Univers;● o măsură a autointeracţiunii particulei.
Masa se consideră a fi o mărime de stare fundamentală şi are sens doar în raport cu mişcarea şi forţa gravitaţională.
Masa reprezintă cantitatea de materie doar în cadrul Mecanicii newtoniene.
► Nu ştim de ce particulele au masă. Ea ar rezulta sau din cuantificarea cîmpului său interior (probabil, cu cît
particula autointeracţionează mai intens, cu atît are o masă mai mare) sau din interacţiunea ei cu toate celelalte
particule din Univers.
► Nu avem o înţelegere teoretică deplină a naturii masei. Din acest motiv, masa se consideră a fi: ● o concentrare de
energie (fără a înţelege pe deplin înţelesul acestei concentrări) şi nu una de materie;● un efect derivat şi nu efectul
direct al unui proces fundamental;● energie modelată într-o anumită manieră.
► Atributul principal al masei este interacţiunea.
► Particulele au dobîndit masă după ruperea de simetrie (separarea treptată a forţelor din interacţiunea unificată),
respectiv după momentul 10-43 s de la Big Bang.
Energia are întotdeauna masă, dar nu în mod absolut (vezi cazul fotonilor).
► Masa: este o mărime care singură nu se conservă; în mecanismele care operează în cadrul sistemelor izolate, ea se
conservă întotdeauna; ● în absenţa energiei, ar „dispare”; ● nu poate fi distrusă în sensul nimicirii ei ca esenţă, dar ea
poate fi transformată.
► Relaţia între masă şi energie: ● masa de repaus şi energia sînt echivalente, de aceeaşi esenţă şi dependente una de
alta;● oricărei variaţii a energiei îi corespunde o variaţie a masei (accelerînd o particulă îi creştem masa, fără ca astfel
să o transformăm într-o particulă cu masă de repaus superioară !), astfel că nu poate exista masă cu mai multă sau mai
puţină energie;● masa se poate converti în diferite forme de energie şi viceversa. Spre exemplu, cînd se colizionează
neelastic două particule, energia corespunzătoare masei lor se poate transforma în energie cinetică distribuită
particulelor ce derivă din proces. Invers, cînd se ciocnesc neelastic două particule cu energie cinetică foarte mare, ea se
poate transforma în masa particulelor ce derivă din coliziune;● masa este o concentrare de energie şi nu o cantitate de
materie;● energia deţinută de un corp în mişcare este cu mult mai mare decît masa acelui corp, obţinîndu-se din acesta
din urmă prin multiplicare cu pătratul vitezei luminii (E=mc2; energia în ergi, masa în grame, iar viteza luminii în
cm/s).
► Masa unui corp nu este o cantitate fixă, ea variază odată cu energia lui.
Potrivit relaţiei relativiste E = mc2, în procesul de accelerare, odată cu creşterea energiei corpului pe seama lucrului
mecanic primit, are loc şi o creştere a masei.
Pentru viteze mici, sub 100 000 km/s, masa de mişcare nu diferă sensibil de masa de repaus, dar pentru viteze mai
mari decît 100 000 km/s, masa de mişcare creşte cu atît mai mult cu cît viteza de mişcare se apropie de viteza luminii.
Cum se înfăptuieşte concret variaţia masei cu viteza este o necunoscută.
► Viteza cu care trebuie să se deplaseze un corp cu masa de repaus de un kilogram pentru ca prin efect relativist ea
să se dubleze, este de circa 259 000 km/s.
► Prin densitate de masă se defineşte masa în unitate de volum.
► Masa este aceeaşi indiferent de spaţiul în care se găseşte, însă aspectul ei de greutate variază cu locul.
► Greutatea este forţa cu care cîmpul gravitaţional (cu un specific local) acţionează asupra acelui corp (cu masă mai
mică). Deci, greutatea se datorează masei gravitaţionale.
Masa corpului este proporţională cu greutatea lui, iar factorul de proporţionalitate este acceleraţia gravitaţională.
► Masa inertă exprimă raportul dintre forţa care acţionează asupra obiectului şi acceleraţia faţă de reperul în raport
cu care obiectul se mişcă la un moment dat.
► Nu există masă care să nu aibă inerţie şi greutate în proporţii egale. Potrivit Teoriei relativităţii generalizate, masa
inertă este proporţională cu masa gravitaţională (de unde se deduce că gravitaţia este echivalentă cu o accelerare).
► Masa grea sau masa gravitaţională este măsura capacităţii unui corp de a crea un cîmp gravitaţional şi de a suferi
acţiunea unui astfel de cîmp, sau, altfel spus, masa corpului cu care greutatea este direct proporţională.
► Masa de repaus reprezintă masa obiectului pentru un observator ce se află în repaus faţă de obiect (obiectele aflate
în repaus stochează energie sub formă de masă).
Masa de repaus nu este egală cu cantitatea de materie.
► Masa critică semnifică masa minimă a unui bloc de substanţă fisionabilă în care poate apărea o reacţie în lanţ,
adică situaţia în care numărul de neutroni generaţi depăşeşte pe acela al neutronilor absorbiţi de mediul ambiant (vezi
Capitolul „Energia stelelor”).
► Masa atomică defineşte suma maselor particulelor ce alcătuiesc atomul.
► Masa moleculară defineşte suma maselor atomilor care intră în componenţa moleculei.
► Masa Jeans: ● este masa minimă care, la o densitate şi presiune date, provoacă o aglomerare gravitaţională (altfel
exprimat, masa minimă pentru care atracţia gravitaţională poate depăşi presiunea internă şi produce un sistem legat
gravitaţional); ● este proporţională cu puterea a treia pe doi a presiunii.
► Un corp este întotdeauna mai uşor decît suma maselor particulelor din alcătuirea lui, luate individual, şi indiferent
de natura forţei coezive. Această diferenţă este cunoscută ca „defect de masă“ sau energie de legătură.
► Într-un volum oarecare, energia poate varia în detrimentul masei, inclusiv ca formă de prezentare.
► Mişcarea determină ca masa măsurată a unui obiect în mişcare să crească odată cu viteza.
Masa de mişcare şi impulsul devin infinite cînd viteza se apropie de viteza luminii, în pofida faptului că masa de
repaus rămîne neschimbată.
► Relaţia între masă şi sarcina electrică: cu cît intervin mai multe tipuri de sarcini, cu atît masa tinde să fie mai
mare; o condiţie necesară pentru lipsa de masă (cazul fotonului) pare să fie absenţa sarcinii (neutronul are o structură
electrică particulară).
► Masa Planck defineşte masa limită dincolo de care particula colapsează.
Mărimea masei Planck este de 2,17684 x 10-8 kg, echivalentul a circa 1018 mase protonice sau 1,2 x 1019 GeV/c2.
► În cazul particulelor, masa se exprimă în unităţi de energie, iar pentru masele superioare în una din unităţile
fundamentale: gram, kilogram, tonă.

36. Mişcarea
Îndepărtaţi mişcarea: nici loc, nici timp, nu sînt posibile. Heraclit din Efes

Dacă un bolovan ar avea conştiinţa mişcării lui, în timpul acesteia, s-ar crede liber. B. Spinoza

Mersul naturii este să despartă ceea ce este unit şi să unească ceea ce e separat. J. W. Goethe

► Mişcarea este: ● modul de manifestare al materiei (este inseparabilă de ea);● devenire sau transformare;● efectul
procesării cu intermitenţă a luminii la nivelul analizorului optic (vezi efectul secvenţelor de film cinematografic);●
relaţia activă între ceea ce a fost (într-un fel) şi ceea ce este (într-alt fel);● prezent plus continuitate prin memorie (sau
memoria de scurtă durată);● prima sursă de „evenimente” din Univers;● trecerea de la potenţă la act;● expresia
schimbării poziţiei (efect de raportare);● expresia interacţiunilor fundamentale.
► Mişcarea: ● are ca expresie evidentă produsul dintre energie şi timp, cu manifestare în spaţiu; ● nu este o cauză, ci
un efect (fenomen) al manifestării materiei de care este indispensabil legată; ● este veşnică, fără început şi sfîrşit, cel
puţin pentru un observator din „interiorul” Universului; ● a apărut în primul moment de existenţă al Universului.
► Cauza mişcării în Univers: ● necesitatea (fiindului);● expansiunea Universului;● exercitarea informaţiei
fundamentale a Universului (în principal, prin interacţiuni fundamentale şi prin crearea de antagonism între părţi şi
între părţi şi întreg);● factorul timp; ● necesitatea echilibrării devenirii; ● „sufletul” Universului;● „inteligenţa”
Universului (Anaxagora).
În termeni exacţi originea mişcării nu poate fi precizată, deoarece aceasta implică în principal factorul timp.
► Existenţa Universului şi mişcarea sînt inseparabile.
► Mişcarea semnifică existenţa (ceea ce este nu poate fi decît în mişcare), schimbarea, funcţiunea, fluxul,
interacţiunea, transformarea (masă-energie şi stare-formă), viaţa, continuitatea şi discontinuitatea, starea şi devenirea,
repoziţionarea continuă, starea cuantică a fiindului, conştiinţa, eterna trecere de la neîmplinit la împlinire, noutatea şi
cunoaşterea, instabilitatea, efemeritatea formelor, creaţia, viitorul (omul nu-şi poate face planuri de nemişcare),
caracteristica de ritm a timpului.
► Energia de mişcare a rezultat din procesul formării Universului, fără a avea realitate în sine.
► Mişcarea se caracterizează prin viteză şi traiectorie.
► Mişcarea depinde: ● de amplitudinea interacţiunilor fundamentale, iar în cadrul lor contradicţiei;● de substanţă,
care să devină obiectul deplasării;● de rata de expansiune a Universului;● de acţiunea tuturor celorlalte corpuri, atît la
nivel macroscopic cît şi microscopic.
► La nivelul macroscopicului, mişcarea se poate considera ca fiind o deplasare, iar la nivelul microscopicului, a
intervalului spaţio-temporal minim, este considerată numai un proces de transmutaţie-schimbare, calitativă.
► Din punct de vedere calitativ, mişcarea poate fi: mecanică (exemplu: de rotaţie sau de deplasare relativă a două
corpuri), fizică (exemplu: căldura, exprimată de amploarea agitaţiei moleculare) şi particulară, legată de viu.
Sub aspect cantitativ, mişcarea ni se prezintă cu un minim – cuanta de mişcare şi un maxim, exprimat de fotoni şi
de particulele elementare din plasmă.
► Mişcarea se manifestă prin: ● variaţii ale cantităţii de energie per volum;● continua repoziţionare a oricărei
entităţi materiale;● permanenta schimbare a formei materiei din spaţiu-timp şi prin succesiunea de stări menite, în
parte, atingerii stării de minimă energie; ● vibraţie.
Orice lucru este plin de mişcare interioară şi aflat într-o mişcare relaţională imprecisă, continuu schimbată, cu toate
celelalte forme din Univers.
Mişcarea se exprimă şi prin Legea contrariilor.
► Potrivit Principiului minimei acţiuni, sub acţiunea unor forţe exterioare şi a unor legături, mişcarea unui sistem de
puncte materiale se produce astfel încît acţiunea totală între două momente este staţionară (minimă).
Minima acţiune se măsoară în jouli/secundă, iar în Mecanica cuantică în cuante de acţiune, adică în multipli ai
constantei Planck.
► Mişcarea nu este haotică în Univers, ea este strict legiferată, astfel că nu există mişcare fără „ţel”, iar acesta nu este
atins niciodată definitiv (Universul nefiind în timp).
► Mişcarea este supusă legii conservării în mod absolut.
► Acţiunea de mişcare se transmite în microunivers prin interacţiunile fundamentale, iar în macrounivers (şi) prin
lucru mecanic ce poate lua diverse aspecte.
► Nu există repaus absolut sau mişcare absolută. Un obiect se mişcă numai în virtutea modificărilor distanţelor sale
faţă de alte obiecte, modificări înregistrate de un observator (un efect de raportare).
Nu putem avea nemişcare, deoarece Universul se află în expansiune, între toate unităţile se exercită interacţiuni iar
devenirea presupune mişcare. De aici rezultă că nu există mişcare fără direcţie (relativă).
► În Universul nostru, „a fi” (fizic) semnifică starea de mişcare, iar situarea obiectelor nu poate fi fixată în mod
definitiv şi inexorabil (Universul nu cunoaşte punctul fix; de fapt nici punctul sau linia).
O excepţie de la această regulă ar putea-o constitui starea din vidul cuantic, dar şi aici incertitudinea şi
particularităţile fiindului nu permit o absolută delimitare a mişcării de nemişcare.
► Mişcarea şi nemişcarea sînt relative, convenţionale, aparţinînd modului nostru de percepere a realităţii
Universului.
De fapt, noi nu percepem nici mişcarea şi nici nemişcarea; nu vedem un obiect mişcîndu-se în mod absolut, ci
relativ, adică în diferite situaţii, succesive, avînd locul schimbat faţă de repere (mediu) apropiate. Rezultă că mişcarea
şi nemişcarea sînt raporturi mentale între datele senzomotorii.
► Pentru a stabili dacă un obiect se mişcă sau se află în repaus relativ este întotdeauna necesar de a avea un corp faţă
de care să stabilim dacă obiectul considerat se mişcă sau stă pe loc. Desigur, observatorul se va situa în afara
obiectului de verificat şi a celui luat ca reper. Deci, afirmaţia că un corp se află în repaus sau în mişcare este pur
convenţională.
► Mişcarea este concomitent continuitate (unul şi acelaşi corp este şi totodată nu este în acelaşi moment în acelaşi
loc, fiind în mişcare perpetuă) şi discontinuitate (existentul aflat aici şi acum într-o stare, dispare în nonstare şi reapare
în unitatea spaţială elementară vecină, după parcurgerea unui timp elementar-cuantă. Altfel formulat, un corpuscul
poate să treacă, în condiţii particulare, de la o poziţie A1 la o poziţie A2 fără a trece prin poziţii intermediare).
Mişcarea poate fi uniformă şi variabilă, finită (poate fi segmentată) şi infinită (se poate repeta la „nesfîrşit”).
► Mişcarea nu este infinit divizibilă; se apreciază că mişcarea poate fi descompusă doar pînă la unităţile discrete de
mişcare (cuante – ceea ce corespunde aspectului ei discontinuu), iar acestea sînt accesibile numai raţionamentului
ştiinţific, matematic.
► Domeniile de minimă şi maximă mişcare în Univers sînt aprecieri relative şi ele se referă, fizic, la extremele de
temperatură (adică, mişcare minimă spre zero grade absolute şi maximă spre circa 1035 Co). O excepţie de la această
„regulă” ar putea fi reprezentată de domeniul Vidului cuantic şi al psihismului, unde noţiunea de mişcare
minimă/maximă are un caracter extrem de îndepărtat de cel clasic.
► Stoparea mişcării nu poate fi decît relativă (mişcarea este raportare).
► Mişcarea este variată cînd mobilul parcurge spaţii neegale în timpi egali.
► Mişcarea este uniformă cînd mobilul parcurge distanţe egale în intervale egale de timp.
► Mişcare nu poate fi produsă în mod absolut, deoarece tot ce există în Univers se află în mişcare.
► Permanenţa mişcării exclude existenţa stării de zero şi implicit al desfăşurării pur instantanee (nimic nu porneşte
de la zero).
► Se poate vorbi de entropia sensului mişcării, deoarece mişcarea nu este nici uniformă şi nici absolută.
► La temperaturi de peste 0o K, atomii tuturor substanţelor se află într-o mişcare continuă, numită agitaţie termică.
Cu cît starea de agitaţie a particulelor este mai amplă, cu atît temperatura corpului este mai ridicată.
 De fapt şi la 0o K mişcarea persistă, deoarece energia stării fundamentale nu este zero, oscilatorul cuantic
neputîndu-se afla niciodată în stare de repaus.
► Relaţia între mişcare şi timp: ● din mişcare este dedusă noţiunea de timp (timpul presupune ceea ce se mişcă);●
mişcarea este unitatea între continuitate (a timpului şi a spaţiului) şi discontinuitate (a timpului şi a spaţiului);●
mişcarea este timp real subzistent prin spaţiu.
► Relaţia între mişcare şi spaţiu: ● mişcarea este procesul, trecerea de timp în spaţiu şi de spaţiu în timp (altfel spus,
mişcarea este spaţiu diferenţiat prin timp);● mişcarea este omniprezentă în spaţiu; ● mişcarea este cu atît mai amplă,
cu cît domeniul spaţial apreciat este mai mic.
► Relaţia între mişcare şi densitatea materiei: cuantumul de mişcare este direct proporţional cu densitatea materiei.
► Relaţia între mişcare şi starea materiei: la orice schimbare de structură a materiei se schimbă şi forma de mişcare.
► Inerţia (rezistenţa pe care corpul o opune la accelerare) rezultă din interacţiunea gravitaţională cu restul
Universului.
Inerţia exprimă însuşirea corpurilor libere de a se mişca de la sine, uniform şi rectiliniu, timp indefinit.
Inerţia se manifestă cu atît mai pregnant, cu cît corpul conţine mai multă substanţă.
Prin mişcare inerţială denumim mişcarea rectilinie şi uniformă.
► Mişcarea poate fi identică cu repausul, deoarece în anumite condiţii repausul şi mişcarea rectilinie şi uniformă sînt
identice.
► Relaţia între mişcător şi mişcat: în submicroscopic ele se confundă, iar în macroscopic putem separa, subiectiv,
agentul mişcător de subiectul mişcat.
► Potrivit Teoriei relativităţii mişcarea este continuă, un echivalent fizic al curburii spaţiu-timp (expresia funcţiei
substanţei de a curba spaţiu-timpul), cauzal determinată şi bine definită, în timp ce în Mecanica cuantică ea este
discontinuă, nu este cauzal determinată şi nici bine definită.
În Mecanica newtoniană mişcare este considerată ca o relaţie între ceea ce este şi ceea ce nu este, iar în Mecanica
cuantică între ceea ce este şi ceea ce este.
► Mişcarea browniană exprimă: ● starea de agitaţie termică a particulelor cu diametru în jurul valorii de un micron,
suspendate liber într-un fluid;● specificul de exercitare a legăturii intermoleculare dintr-un fluid (motiv pentru care nu
poate fi considerată o mişcare prin excelenţă haotică).
Mişcarea browniană este spontană, neinfluenţată de factori externi, absentă în interiorul celulelor vii, dezordonată şi
continuă, cu energie tipică de 3 x 10-2 eV, cu atît mai energică cu cît vîscozitatea mediului este mai mică, temperatura
mai ridicată, iar particulele mai mici.
În cadrul mişcării browniene, coliziunile dintre moleculele fluidului nu se compensează reciproc, iar particulele din
suspensie se deplasează în fiecare moment după direcţia impulsului rezultant.
► În Univers mişcarea prezintă un aspect bivalent, de organizare şi dezorganizare, fără prevalenţa vreuneia dintre ele
(mişcarea nu este prin sine un agent cauzal).
Prin mişcare, materia se susţine pe coordonata timpului.
► La nivelul Universului ca întreg, mişcarea este în diminuare, proporţional cu expansiunea spaţiului, respectiv cu
răcirea materiei din alcătuirea lui.
► Energia de mişcare din alcătuirea Universului este nulă (vezi Capitolul „Energia”).
► Pentru oameni, mişcarea reprezintă singura formă de a fi şi a deveni, a propriei fiinţe şi a Universului.
Sub aspect psihofiziologic, mişcarea este informaţie extinsă şi un stimul de maximă polarizare a atenţiei, iar
percepţia pretinde cu stricteţe mişcarea.
În condiţii particulare de interpretare, mişcarea poate părea „imposibilă” – vezi, spre exemplu, paradoxul lui Zenon
(cursa dintre Achile şi broasca ţestoasă).
► Mişcarea mecanică este mişcarea prin care poziţia unui corp se schimbă în raport cu un reper (sistem de referinţă)
considerat fix.
► Mişcarea rectilinie exprimă variaţia de poziţie pe o traiectorie în linie dreaptă.
Mişcarea rectilinie este relativă, putînd fi acceptată ca absolută doar pe distanţe foarte mici (cauza fiind datorată
influenţelor exercitate de diversele cîmpuri gravitaţionale).
► Mişcarea curbilinie denumeşte variaţia de poziţie pe o traiectorie arcuită.
► Mişcarea perfectă (noţiune filosofică) este aceea care se generează numai din ea însăşi şi caracterizează mişcarea
intelectului şi a Universului ca ansamblu.
► Mişcarea de rezonanţă exprimă relaţia între corpurile care se mişcă periodic, după cercuri (orbite) care se închid
unul pe altul, astfel încît corpurile (aştrii) ocupă aceleaşi poziţii relative la intervale regulate de timp (un astfel de ciclu
este denumit „perioada sistemului”). Deci: A) cînd are loc o mişcare de rezonanţă, toate corpurile participante trebuie
să revină la o poziţie standard de referinţă după un număr de cicluri (posibil diferit, pentru fiecare dintre ele); B) există
o perioadă comună a întregului sistem de obiecte luate în consideraţie, iar fiecare corp (astru) individual are o perioadă
(revoluţie) proprie, care constituie un divizor exact al perioadei comune. Exemplu: sateliţii lui Jupiter, Ganymede
(7,16 zile = 1 [perioada comună]), Europa (3,5 zile = 2 [deci, aproape jumătate din perioada lui Ganymede]) şi Io (1,7
zile = 4 [deci, circa ¼ din perioada lui Ganymede]). În intervalul în care Ganymede se roteşte o dată în jurul lui
Jupiter, Europa se roteşte de 2 ori, Io de circa 4 ori, iar după acest interval cei 3 sateliţi revin exact în aceeaşi poziţie
relativă de la care a pornit observarea precedentă.
Mişcarea de rezonanţă poate lua şi alte aspecte în activitatea omului.
► Omniprezenţa mişcării nu presupune existenţa unor particule ultime, deoarece orice eveniment (obiect sau
entitate) descriptibil este o abstracţie dintr-o totalitate a mişcării cu sens.
► În macroscopic mişcarea are evidenţă reală şi se supune în detaliu unor legi precise, iar în submicroscopic
mişcarea are o evidenţă relativă şi se supune doar în ansamblu (mai multe particule) unor legi de predicţie statistică.
► Mişcarea de rotaţie nu poate fi inerţială, deoarece: apare forţa centrifugă – în conformitate cu Teoria relativităţii,
spaţiul este curb iar această curbură „preia” automat forţa centrifugă (într-un vîrtej se observă „egalitatea de esenţă
dintre forţa gravitaţională şi cele de inerţie” – A. Einstein ).
► Mişcarea circulară cu viteza luminii nu este posibilă, sau nu la modul absolut. Mişcarea circulară inerţială a
fotonului este imposibilă, iar cea indusă este posibilă doar de cîmpuri gravitaţionale hiperintense, cum sînt cele ale
Găurilor negre.
► Starea de echilibru este o însuşire ce poate fi depistată în numeroase domenii: fizică, psihofiziologie, economie etc.
În fizică se consideră că o particulă sau un corp se află în echilibru cînd nu-şi schimbă starea de mişcare faţă de un
reper în decursul timpului; dacă obiectul este în repaus rămîne în repaus, iar dacă este în mişcare rămîne în mişcare
uniformă.
Pentru ca un obiect să fie în echilibru, rezultanta forţelor ce acţionează asupra lui trebuie să fie nulă sau,
convenţional, mişcarea de translaţie, rotaţie sau oscilaţie să rămînă nemodificată (uniformă).
Însuşirile stării de echilibru: ● este un stimul de ordine;● cu cît este mai amplă, exprimă un dinamism potenţial mai
ridicat;● este un ilustrator al săgeţii timpului la nivel macroscopic;● însoţeşte stările pre catastrofice şi parţial cele
post catastrofice;● exprimă zona de demarcaţie dintre două sisteme.
► Variante ale echilibrului corpurilor: ● echilibru stabil (dacă scoţînd obiectul din acea stare, lăsat liber, revine la
poziţia iniţială);● echilibru instabil (dacă scoţînd obiectul din starea de echilibru, lăsat liber, el se îndepărtează şi mai
mult de poziţia iniţială de echilibru);● echilibru indiferent (dacă scoţînd obiectul din starea de echilibru, lăsat liber,
rămîne într-o stare – nouă – de echilibru);● intermitent (continuu şi armonic) sau oscilant.
► Vîrtejul, fenomen ce poate fi definit ca o „fragmentare” a unei mişcări urmată de „condensarea” ei, este produs în
medii fluide aflate în mişcare, cînd, în urma acţiunii unor agenţi perturbatori, apare o deviere a unei zone din fluid, cu
replierea ei circulară. Prin această perturbare, momentul unghiular se conservă (are loc un transfer local de energie) şi
el conferă o creştere de viteză a mediului substanţial respectiv.
La originea vîrtejului se poate afla şi fenomenul „catastrofic” ce apare, uneori, în fluxul laminar, cînd acesta
încetează de a mai fi stabil şi în mod „spontan” se transformă într-o curgere turbulentă.
► Vîrtejul poate fi de mai multe feluri, fiind în funcţie de fluid (gaz sau lichid), agent cauzal, mediu (densitate,
temperatură, gravitaţie, cîmp magnetic etc.), circumstanţe de formare, „desprins” (aparent) de mediu (exemplu:
tornada) sau pe deplin integrat în el (exemplu: vîrtejul de la scurgerea apei din chiuvetă) şi formă convenţională (vîrtej
cu nucleu, vîrtej cu tub, vîrtej inelar).
► Caracteristicile mişcării de vîrtej: ● este întotdeauna circulară, independent de condiţiile iniţiale;● este perfect
inerţială;● se conservă indefinit în absenţa forţelor perturbatoare;● are tendinţa de a se conserva un timp îndelungat în
pofida frecărilor (suportate de vîrtej) şi a pierderilor diverse;● este tridimensională;● se prezintă aparent paradoxal:
expansiv (dintr-un izvor punctiform, fluidul iese şi se deplasează în toate direcţiile) şi contractil (exemplu: vîrtejul
format la scurgerea apei din chiuvetă);● amplitudinea mişcării se află în relaţie strictă cu caracteristicile mediului.
► Caracteristicile forţelor de vîrtej: ● în mişcarea vîrtejului nu există nici forţe active, nici forţe centrifuge (sînt
anihilate – potrivit Teoriei relativităţii, spaţiul curb preia automat forţa centrifugă din vîrtej);● forţele care acţionează
într-un vîrtej sînt forţe de volum;● forţa de atracţie este maximă în centru şi minimă spre exteriorul vîrtejului;● forţa
centripetă predomină în dauna celei centrifuge şi parţial a celei gravitaţionale.
► Caracteristicile mediului în care apar vîrtejuri: ● fluiditate;● neomogenitate (dar nu obligatoriu);● contingenţa cu
un mediu fluid sau unul care este fix ori de sens contrar.
► La scară macroscopică, mişcarea putînd fi turbulentă, deci neregulată sau „haotică”, este posibilă formarea
vîrtejului; la scară submicroscopică, mişcarea fiind organizată, iar forţa gravitaţională şi forţa Coriollis neglijabile este
exclusă formarea de vîrtejuri sau nu cu aspectul celor din macroscopic.
► În funcţie de tipul vîrtejului, de mediu şi condiţii particulare, presiunea în vîrtej poate avea în anumite zone valori
foarte mici sau chiar negative (cum ar fi în vîrtejul de tip tornadă), iar în alte zone valori imense.
► Viteza de rotaţie a vîrtejului depinde de energia cinetică indusă, de vîscozitatea fluidului şi de factorii perturbatori
externi.
Ca urmare a conservării momentului unghiular, rotaţia spre centrul vîrtejului poate atinge viteze supersonice.
► Factorii ce acţionează în impunerea sensului vîrtejului sînt numeroşi, concurenţi şi în funcţie de circumstanţe.
Între cei mai importanţi factori se disting: ● forţa Coriollis;● intensitatea cîmpului gravitaţional dominant;● direcţia de
acţiune a agentului principal inductor al perturbaţiei generatoare a vîrtejului;● variaţiile întîmplătoare de densitate din
fluid.
► Caracteristicile mişcării obiectului situat într-un vîrtej: ● obiectul introdus într-un vîrtej dobîndeşte o mişcare de
rotaţie proprie;● forţa cu care vîrtejul acţionează asupra obiectului depinde esenţial de densitatea relativă a obiectului
respectiv, de masa şi de volumul său;● corpul cu dimensiuni mai mari, capătă o rotaţie mai rapidă;● în cazul în care,
spre exemplu, două bile dintre care una rigidă, iar cealaltă cu putinţa de a-şi modifica semnificativ volumul, avînd
aceleaşi densităţi iniţiale, sînt lansate în cîmpul vîrtejului în aceleaşi condiţii iniţiale, vor suferi acceleraţii diferite şi se
vor deplasa pe traiectorii diferite.
► Vîrtejul: ● este unicul fenomen mecanic natural, dintre cele cunoscute, care induce automat şi exclusiv o mişcare
circulară şi uniformă;● nu poate intersecta un alt vîrtej;● (în general), dacă este „mare”, generează şi întreţine vîrtejuri
mici, numeric proporţionale cu viteza sa;● de tip tornadă poate fi curb, deoarece rotaţia se desfăşoară în plan orizontal
şi nu vertical (plan în care nu apare nici o rezistenţă dinamică).
► Armonia este: ● în cadrul devenirii din Univers, expresia interacţiunii plenare şi legiferate;● expresia tendinţei spre
simetrie;● o caracteristică a mişcării şi devenirii, în optica noastră (respectiv în demersul cunoaşterii naturii);● un efect
al contrariilor, niciodată pe deplin realizat;● în cazul omului, un aspect subiectiv rezultat din interferenţa favorabilă
dintre ritmurile/duratele interne şi cele exterioare (se manifestă prin simţăminte cum ar fi plăcerea, senzitivă sau
afectivă, ori sănătatea).

37. Forţa
Legea Forţei = Forţa Legii ? x x x

► Forţa este mărimea fizică ce defineşte acţiunea unui corp asupra altui corp.
Forţa este o mărime vectorială, deoarece pentru caracterizarea ei se impune precizarea direcţiei şi sensului.
► Forţele, după originea sistemului care le dă naştere şi le întreţine, sînt numeroase. Exemple: forţe fizice
(centrifugă, centripetă, Coriollis, electromotoare, inerţială etc.), forţe sociale, forţe de muncă, forţe politice, forţe
armate.
► Sînt forţe fizice reale acele forţe care au o sursă bine precizată (pot fi asociate cu anumite obiecte materiale din
mediul înconjurător) şi sînt mereu identice cu ele însele, atît în domenii de referinţă aflate în mişcare, cît şi în domenii
de referinţă aflate în repaus.
Forţele reale sînt interacţiunile (vezi Capitolul „Interacţiuni fundamentale”).
► Pseudoforţele sau forţele inerţiale nu pot fi asociate cu nici un corp determinat din mediul înconjurător, fiind un
rezultat exclusiv al mişcării neinerţiale, iar privite dintr-un domeniu de referinţă în mişcare ele dispar. Aceste
pseudoforţe sînt proporţionale cu masele obiectelor între care se exercită.
Pseudoforţele sînt: forţa centripetă, forţa centrifugă şi forţa Coriollis.
► Forţa centripetă: ● este o forţă rezultantă ce apare în sistemele accelerate, ea imprimînd corpului (indiferent dacă
acesta este neutru sau posedă sarcină electrică) o mişcare circulară orientată spre centrul cercului de rotaţie;● are rolul
de constrîngere/comasare, iar pentru aceasta ea trebuie să fie exercitată permanent, deoarece momentul cinetic tinde să
se păstreze (mişcarea circulară inerţială este imposibilă);● este determinată/susţinută de „acţiunea” legăturii materiale
(interacţiunii fundamentale) asupra conglomeratului material (punctiform);● intensitatea ei este egală cu produsul
dintre masa corpului şi acceleraţia lui;● se suspendă, cînd se suspendă rotaţia corpului;● este îndreptată permanent
perpendicular pe axa de rotaţie a obiectului la orice altitudine;● se aseamănă cu forţa gravitaţională, dar nu se
identifică cu ea.
► Deoarece fiecărei acţiuni îi urmează o reacţiune egală şi opusă ei, şi forţei centripete îi corespunde o forţă egală şi
opusă ca orientare. Această forţă aparentă, numită forţă centrifugă, tinde să îndepărteze obiectul de sursa de antrenare
rotatorie, deci se prezintă ca o forţă care „echilibrează” forţa centripetă şi forţa gravitaţională.
Amplitudinea forţei centrifuge depinde de distanţa faţă de axa de rotaţie, de acceleraţie şi de densitatea obiectului.
Conform Principiului lui E. Mach, forţa centrifugă este datorată prezenţei de neînlăturat a materiei în Univers şi în
mod deosebit a rotaţiei relative a corpului oarecare, în raport cu această masă.
► Asupra corpurilor care se găsesc în stare de repaus într-un sistem în rotaţie, acţionează numai forţa centrifugă.
Dacă corpul se află sau poate fi pus în mişcare, atunci asupra lui va acţiona, aparent, o forţă – forţa Coriollis – care îl
va obliga pe observatorul din sistem să descrie o traiectorie într-un anumit sens.
► Forţa de inerţie este forţa reactivă cu care un corp se opune accelerării lui.
Forţa inerţială este proporţională cu masa corpului.
În Teoria relativităţii generalizate, forţa de inerţie este echivalentă (pentru regiuni limitate) cu forţa gravitaţională.
► Cuplul de forţe reprezintă sistemul de două forţe egale şi antiparalele care acţionează asupra unui corp rigid.
Rezultanta cuplului de forţe este mişcarea de rotaţie.
► Momentul forţei reprezintă o mărime prin care se exprimă localizarea sau repartiţia spaţială a unei alte mărimi
(forţă, masă etc.) în raport cu un punct, o axă sau un plan.
► Relaţia între forţă, masă şi acceleraţie, numită Legea fundamentală a dinamicii, arată că forţa ce acţionează asupra
unui corp este egală cu produsul dintre masa corpului şi acceleraţia imprimată de forţă, dată corpului. Această relaţie
este valabilă şi la viteze relativiste, dar nu şi pentru sisteme de referinţă neinerţiale (doar dacă la forţele direct aplicate
corpului se mai adaugă forţa de inerţie ce acţionează asupra lui).
► Forţa se exercită cînd interacţionează corpurile şi cînd se poate opune unei alte forţe.
► Tensiunea este starea neinstantanee ce rezultă din acţiunea unor forţe potenţiale divergente, în diverse părţi ale
unui mediu considerat continuu sau ale unui sistem.
În general, factorul timp (durată) este implicat în amplitudinea (acumularea) tensiunii.
Fenomenul „tensiune” pare a fi omniprezent în Univers, el avînd un rol în mişcare, devenire, control, structurare,
reproducere (la sistemele vii) şi generarea unor fenomene cum ar fi catastrofele.
► Unităţile de măsură pentru forţă:
1 newton (1N) = 1 kg x m/s = 105 dyne = 0,101972 kgf
1 dynă = 1g x m/s = 10-5 N = 1,019 x 10-6 kgf
1kgf = 9,80665 x 105 dyne = 9,806 N = 9,81 J = 6,12 x 1019 eV = 2,72 x 10-6 Kwh = 2,3422 cal
1 sten (sn) = 103 N
► Unităţile de măsură pentru presiuni:
1 pascal (Pa) = 1N/m2 = 105 dyne = 1J m-3 = 1,01972 x 10-5 kg/m2 = 9,86923 x 10-6 atm
1 torr = 1 mm Hg = 133,222 N/m2 = 1 333,22 dyne/cm2 = 12,595 kgf/m2 = 1,359 x 10-3 atm = 1,3332 x 10-3 bar =
133,3 Pa
1 bar = 0,987 atm = 105 N/m2 = 105 Pa
1 atm = 0,805 x 104 N/m2 = 9,806 x 105 dyne/cm2 = 10 330 kgf/m2 = 735,55 torr = 760 mm Hg = 1 013,25 milibar =
101,325 KPa .
1 kgf/m2 = 9,806 N/m2 = 9 806 dyne /cm2 = 10-4 atm = 7,355 x 10-2 torr
1 dynă/cm2 = 0,1 N/m2 = 1,019 x 10-2 kgf/m2 = 1,019 x 10-6 atm = 7,500 x 10-4 torr
1 N/m2 = 10 dyne/cm2 = 0,1019 kgf/m2 = 1,019 x 10-5 atm = 7,500 x 10-3 torr
1 piez (Pz) = 103 N/m2

38. Viteza
Viteza este dimensiunea naturală a timpului. Suarés

► Viteza, caracteristică a corpurilor din punct de vedere al mişcării, este o mărime egală cu spaţiul parcurs de un
obiect mobil într-un interval de timp, raportat la acel interval de timp. Deci, viteza este rata de variaţie a poziţiei.
Din punctul de vedere al Teoriei relativităţii, viteza apare în urma „trecerii” prin timp, nu prin spaţiu.
Viteza este o caracteristică a tuturor corpurilor; altfel spus, nu există unitate materială în repaus absolut.
În Univers, fiecare „corp” are o anumită viteză relativă.
► Viteza se exprimă, cel mai adesea, în cm/s, m/s, km/oră sau km/s.
► Acceleraţia: ● este o mărime ce exprimă variaţia vitezei unui mobil, raportată la unitatea de timp, sau, altfel spus,
viteza de variaţie a schimbării poziţiei în funcţie de timp; ● poate însemna creşterea vitezei (acceleraţie propriu-zisă)
sau diminuarea ei (deceleraţie); ● imprimată unui corp este direct proporţională cu forţa ce a acţionat asupra lui, iar
imprimată de forţe egale unor corpuri de mase diferite este invers proporţională cu masa acelor corpuri.
Forţa necesară pentru a imprima unui corp o acceleraţie dată este direct proporţională cu masa corpului.
► Acceleraţia gravitaţională defineşte situaţia în care un astru induce unui corp o mişcare accelerată, acesta plecînd
din repaus şi căzînd liber în cîmpul gravitaţional.
Acceleraţia gravitaţională exprimă intensitatea cîmpului gravitaţional la nivelul de măsurare.
► Unitatea de măsură a acceleraţiei este metrul pe secundă la pătrat, sau unităţi similare: cm/s2 etc.
► Impulsu: ●l este mărimea care defineşte produsul dintre amplitudinea unei forţe şi durata în care ea acţionează, sau,
altfel formulat, produsul dintre masa inertă a unui corp şi viteza lui; ● nu poate fi considerat separat de masă şi
energie; ● are ca unitate de măsură, Kilogram-metrul pe secundă.
► Impulsul se conservă, corpul aflat în mişcare păstrîndu-şi starea de mişcare pînă ce asupra lui nu va acţiona o forţă
exterioară (este o consecinţă a simetriei de translaţie).
În cazul particulelor subatomice se pot ivi situaţii în care conservarea impulsului nu se mai observă, dar condiţiile
în care se întîmplă aceasta sînt improprii conceptului clasic de conservare a impulsului.
► Relaţia între impuls şi masă: impulsul unui corp în mişcare este direct proporţional cu masa lui.
► Relaţia între impuls şi viteză: impulsul corpului este direct proporţional cu viteza acestuia (deci, dublarea vitezei
pretinde dublarea impulsului, iar dublarea impulsului pretinde mărirea energiei cinetice de patru ori).
► Momentul cinetic denumeşte produsul dintre impulsul unui punct material şi distanţa acestuia pînă la axa dată.
Deoarece toate unităţile materiale se află în viteză, momentul cinetic se conservă.
► Viteza maximă admisă în Universul nostru este viteza corespunzătoare vitezei luminii în vid.
Obiectele nu se pot deplasa cu viteză mai mare decît viteza luminii, deoarece: ● viteza maximă este impusă de
masa Universului şi de viteza lui de expansiune;● timpul nu poate să treacă în mod fizic mai încet (pentru un
observator);● particulele fără masă nu se pot deplasa cu viteză mai mică decît viteza luminii;● viteza luminii nu poate
fi atinsă de corpuri cu masă de repaus;● Universul este legiferat (este armonic);● gravitaţia deţine „supremaţia”;●
tărîmul de „dincolo” ne este interzis (cel puţin atît timp cît sîntem vii şi sub forma transportării fizice acolo).
În Univers există o viteză limită, deoarece: ● viteza limită a luminii face parte din mărimile fizice menite
armonizării devenirii Universului;● spaţiul este închis, iar timpul este relativ;● spaţiul şi timpul sînt cuantificate.
► În spaţiu, viteza particulelor şi corpurilor este mai mică decît viteza maximă, deoarece ele au masă de repaus.
► Datorită echivalenţei energiei cu masa, energia pe care o are un corp datorită mişcării sale se va adăuga masei
sale. Atunci cînd un obiect se apropie de viteza luminii, masa lui creşte şi mai repede, astfel încît este necesară din ce
în ce mai multă energie pentru a-i mări viteza. Deci, un corp nu va putea atinge viteza luminii deoarece masa lui ar
deveni infinită (implicit şi gravitaţia lui !), după un aport pretins infinit de energie.
Dintr-un alt punct de vedere, viteza supraluminică nu este posibilă datorită neacceptării ei de către spaţiu: fiecărei
cuante de spaţiu corespunzîndu-i o cuantă de timp.
► Dacă un obiect ar egala viteza luminii, atunci întreaga sa masă s-ar transforma în impuls, obiectul devenind lumină
(radiaţie electromagnetică).
► Dacă un obiect ar depăşi viteza luminii: ● cîmpurile electromagnetice care menţin împreună atomii din alcătuirea
obiectului ar rămîne în „urmă” (la fel cum rămîn în urmă undele sonore de la un avion ce zboară cu viteză
supersonică), ceea ce echivalează cu dezintegrarea obiectului;● masa corpului ar deveni imaginară, iar obiectul ar
înceta să mai existe în Univers;● vizual, lungimea obiectului ar deveni nulă;● obiectul s-ar întoarce în trecutul său
(potrivit Principiului cauzalităţii).
► Consecinţele finitudinii vitezei în Univers: ● orice eveniment care survine într-un sistem poate influenţa cursul
evoluţiei numai în viitor, fără a putea să producă nici cea mai mică influenţă asupra comportării sistemului în trecut;●
comunicarea nu poate fi instantanee;● influenţarea nu poate fi produsă între obiecte distanţate oricît;● timpul este
„legat” de spaţiu;● evenimentele se succed într-o anumită ordine;● simultaneitatea este relativă;● desfăşurarea
Universului nu este instantanee.
► Se pot considera şi viteze supraluminice, deoarece: ● Teoria relativităţii nu exclude posibilitatea existenţei unor
particule care să se deplaseze cu viteză mai mare decît viteza luminii, dar fără a se pleca de la o viteză subluminică.
Aceste particule (nedetectate) au fost numite tahioni;● în matematică există numeroase situaţii cînd viteza luminii
apare ca fiind depăşită;● în Teoria Vidului cuantic şi potrivit Principiul de incertitudine se admite că pentru perioade
limitate, viteza luminii poate fi depăşită;● în marginea Găurilor negre este posibil ca unele particule să atingă temporar
o foarte mică valoare supraluminică, în conformitate cu teoria sumei istoriilor, conform căreia particulele pot lua orice
drum prin spaţiu-timp;● Universul ar putea avea şi alte coordonate decît cele cunoscute.
► Creşterea vitezei se obţine prin creşterea energiei cinetice a corpului.
► Mărimea vitezei unui obiect semnifică, de obicei, mărimea energiei lui cinetice.
► Viteza unui obiect nu poate fi modificată cu adevărat, potrivit Teoriei relativităţii; dar poate fi modificată direcţia
de mişcare în spaţiu-timp. Potrivit Teoriei relativităţii, pe noi înşine ne vedem (în reprezentarea de ansamblu a
Universului) deplasaţi numai cu viteza luminii – nu mai mare, deoarece nu ne putem deplasa prin timp cu viteză mai
mică decît viteza luminii.
Ne deplasăm cu viteza luminii chiar şi atunci cînd sîntem în „repaus”, deoarece deplasarea noi o vedem prin timp.
► Viteza unui corp nu poate fi mărită fără a-i mări şi masa.
► Masa unui obiect în mişcare poate scădea, fără ca viteza lui să crească.
► Viteza de cădere a unui obiect nu este proporţională cu distanţa, deoarece potrivit Teoriei relativităţii nu se poate
porni de la viteza zero, iar viteza rezultă din trecerea prin timp nu prin spaţiu.
► Viteza unui obiect se stabileşte numai prin raportare la cel puţin alte două corpuri.
► Viteza este o mărime relativă, deoarece depinde deopotrivă de observator şi de obiectul sau fenomenul observat, iar
potrivit Teoriei relativităţii nu există nici un mijloc de a deosebi un sistem inerţial de altul.
► Viteza luminii este absolută (ea este constanta absolută a vitezei).
► Viteza liniară este viteza corespunzătoare situaţiei în care mărimea care variază este o lungime. Ea se exprimă în
mm/s, cm/s, km/s, km/h.
► Viteza se numeşte unghiulară cînd mărimea care variază în unitatea de timp este un unghi. Ea se exprimă în
radiani pe secundă.
► În astronomie, viteza radială exprimă lungimea pe direcţia liniei de vedere, dacă ea este mărimea care variază (ea
este exprimată de deplasarea liniilor spectrale datorită efectului Doppler).
► În astronomie, viteza transversală exprimă viteza perpendiculară pe linia de observaţie, calculată din mişcarea
proprie a astrului pe sfera cerească şi depărtarea ei.
► Viteza cosmică este viteza cu care un obiect lansat de pe un astru se poate înscrie pe o anumită orbită.
► Prima viteză cosmică (viteză circulară sau viteză de satelizare) corespunde vitezei minime de la care un corp
devine satelit al planetei de pe care este lansat (dar în al cărui cîmp gravitaţional rămîne captiv). În acest caz, forţa
centrifugă dezvoltată compensează greutatea corpului.
Orbita corespondentă primei viteze cosmice are o formă eliptică.
Valoarea primei viteze cosmice pentru Terra este de 7,9 km/s.
 Prima viteză cosmică diferă în funcţie de altitudinea de lansare. În cazul Terrei, astfel: H = 0 km: 7,9 km/s; H = 200
km: 7,8 km/s; H = 400 km: 7,7 km/s; H = 600 km: 7,6 km/s; H = 800 km: 7,5 km/s; H= 1 000 km: 7,4 km/s.
Mărimea primei viteze cosmice nu diferă în raport cu sensul de lansare în jurul planetei, însă impulsul necesar
atingerii acestei viteze diferă în funcţie de sensul de lansare faţă de sensul de rotaţie al planetei. Astfel, impulsul
necesar este mai mare cînd lansarea se face în sens opus rotaţiei planetei, minim cînd se face în acelaşi sens şi mediu
cînd se lansează pe o orbită polară.
► A doua viteză cosmică (viteză parabolică, viteză de eliberare sau viteză de evaziune) corespunde vitezei minime la
care un corp poate depăşi definitiv forţa de atracţie gravitaţională a planetei de pe care este lansat, înscriindu-se pe o
orbită independentă în jurul Soarelui.
Orbita corespondentă celei de a doua viteze cosmice are o formă parabolică.
Mărimea celei de a doua viteze cosmice, pentru Terra este de 11,19 km/s.
A doua viteză cosmică diferă în funcţie de altitudinea de start. În cazul Terrei, astfel: H = 0 km: 11,19 km/s; H =
200 km: 11 km/s; H = 400 km: 10,8 km/s; H = 600 km: 10,7 km/s; H = 800 km: 10,5 km/s; H = 1 000 km: 10,4 km/s.
A doua viteză cosmică nu diferă în funcţie de sensul de lansare, dar diferă impulsul necesar.
Amploarea impulsul diferă şi în funcţie de gradul de apropiere a Terrei de Soare (planetele nu au orbite circulare) la
momentul lansării.
► A treia viteză cosmică corespunde vitezei minime necesare pentru ca un obiect să poată părăsi definitiv forţa
gravitaţională a Soarelui .
Traiectoria corespondentă celei de a treia viteze cosmice are o formă hiperbolică.
Pentru Terra, a treia viteză cosmică este de 16,7 km/s.
A treia viteză cosmică nu diferă în raport cu sensul lansării, dar diferă impulsul necesar.
► A patra viteză cosmică corespunde vitezei minime necesare pentru ca un obiect să se desprindă din cîmpul
gravitaţional al galaxiei.
Mărimea celei de a patra viteze cosmice pentru lansări din poziţia Sistemului nostru solar este de 290 km/s.
A patra viteză cosmică nu diferă în funcţie de sensul lansării, dar diferă impulsul necesar.
► În domeniul intraatomic obiectele se consideră a avea viteze ce pot egala viteza luminii, dar se cere avut în vedere
că aici noţiunea de viteză este relativă, chiar paradoxală.
► Ce s-ar întîmpla dacă cineva s-ar mişca cu viteza luminii şi s-ar uita în oglindă ? Răspunsul la această întrebare
celebră (a fost formulată şi rezolvată de A. Einstein) este următorul: nu ar vedea nimic, deoarece lumina ce vine de la
faţa privitorului nu ar putea atinge niciodată oglinda şi apoi reflecta în ochii privitorului.

39. Temperatura şi căldura

Căldura este inima naturii. J. O. De La Mettrie

► Temperatura este unul din parametrii fundamentali ce caracterizează toate stările de agregare, şi a cărui valoare
depinde de intensitatea fenomenelor care se desfăşoară în intimitatea structurii acestora.
Temperatura este un efect de mulţime şi defineşte amploarea încălzirii/căldurii unui sistem fizico-chimic, dar nu
cantitatea de căldură (spre exemplu, un volum de apă şi un volum egal de aer pot avea aceeaşi temperatură, deşi
volumul de apă conţine o cantitate mult mai mare de căldură). Altfel spus, temperatura este proprietatea care indică
direcţia de transfer a energiei: dacă ea trece de la A la B, spunem că A are o temperatură mai mare decît B.
Noţiunea de temperatură este direct legată de incompletitudinea cunoaşterii.
În spaţiul „gol” nu există nimic care să dea o temperatură diferită de „zero”.
► Temperatura unei substanţe depinde de amploarea stării de excitaţie a atomilor sau/şi de intensitatea mişcării
moleculelor sale: cu cît ea este mai mare, cu atît temperatura este mai ridicată.
► Fenomene ce însoţesc creşterea temperaturii unui corp: ● creşterea agitaţiei atomilor şi moleculelor;● creşterea
distanţei medii interatomice;● modificarea proprietăţilor fizice;● intensificarea emisiei electromagnetice (proporţional
cu puterea a patra a temperaturii) şi emisia pe lungimi de undă mai mici;● creşterea stării de dezordine a atomilor,
ionilor şi moleculelor;● emisie de radiaţie luminoasă, de la un prag specific fiecărui corp;● creşterea masei corpului.
► Radiaţia termică şi radiaţia luminoasă sînt de aceeaşi natură, ambele făcînd parte din radiaţia electromagnetică.
Deosebirea dintre ele se datorează particularităţilor fiziologice ale organelor noastre de vedere, care nu pot sesiza decît
radiaţia care are lungimea de undă cuprinsă între 4 x 10-5 cm şi 7,2 x 10-5 cm.
► Cea mai scăzută temperatură posibilă este cea de zero grade absolute pe scara Kelvin ( –273,15o C ), iar cea mai
mare, probabil, de circa 1,4 x1032 Co („temperatura Planck”) ce a existat în faza de început a Universului.
► Temperatura are ca unitate de măsură gradul.
Scările de temperatură pot fi în sistem Celsius oC, Kelvin oK, Fahrenheit oF sau Reáumur oR.
Sistemul Celsius: punctul de fierbere al apei este de 100o, punctul de topire al gheţii este de 0o, iar zero absolut este –
273,15o
Sistemul Kelvin: punctul de fierbere al apei este 373,15o, punctul de topire al gheţii este la 273,15o, iar zero absolut
este 0o.
Pentru a transforma oK în oC se adună oK la –273,15. Exemplu: 4o K = (–273,15) + 4 = –269,15o C.
Pentru a transforma oC în oK se adună oC la 273,15. Exemplu: 4o C = 273,15 + 4 = 277,15o K; –4o C = 273,15 + (– 4) =
269,15o K
Sistemul Fahrenheit: punctul de fierbere al apei este la 212o, punctul de topire al gheţii este la 32o, iar zero absolut la –
460o.
Pentru a transforma oC în oF se multiplică cu 1,8 şi se adaugă 32, iar pentru a transforma oF în oC se scade 32 şi se
divide cu 1,8.
Sistemul Reáumur: punctul de fierbere al apei este la 80o, punctul de topire al gheţii este la 0o, iar zero absolut la –
218,52o.
Pentru a transforma oC în oR se multiplică cu 4 şi se divide cu 5, iar pentru a transforma oR în oC se multiplică cu 5
şi se divide cu 4.
► Scara Kelvin consideră zero absolut al temperaturii, starea în care agitaţia moleculară şi atomică încetează; ea
corespunde pe scara Celsius la –273,15o C.
► Nu pot fi atinse temperaturi inferioare de zero grade absolut, deoarece nu putem avea un agent de schimb absorbant
mai rece decît zero absolut. Din acest motiv, chiar temperatura de zero absolut nu poate fi atinsă.
Ce mai scăzută temperatură obţinută în laborator a fost de 21 de miliardimi de grad peste zero grade absolut.
► Pînă la temperatura de circa 4o K (–269,15o C ) răcirea se poate produce artificial prin dilatarea unui gaz sub
temperaturi de inversie; pînă la 1oK ( –272,15o C ) prin evaporarea heliului lichid; sub 1o K prin demagnetizare
electrică adiabatică, iar temperaturi foarte apropiate de 0o K se obţin prin demagnetizare nucleară adiabatică.
Teoretic, temperaturi absolut negative s-ar putea obţine prin salt de la o temperatură pozitivă infinită la o
temperatură negativă infinită, deci fără să se treacă procesual prin 0o K (în acest caz 0o K se consideră a fi o
temperatură plus/minus infinită).
► Pot exista temperaturi inferioare de zero grade absolut; matematic ele au fost dovedite, dar noi, potrivit legilor
termodinamicii, nu putem să le realizăm fizic.
► Caracteristicile domeniului cu temperatură sub zero grade absolut: ● sistemul are cea mai mare energie (el nu
poate fi mai cald decît –0o K, deoarece nu mai poate absorbi energie);● căldura se transformă în lucru mecanic fără
conversie;● lucrul mecanic nu se poate transforma integral în căldură;● cînd o undă electromagnetică trece printr-un
asemenea sistem ea nu mai este absorbită, ci amplificată;● temperatura absolut negativă nu este mai mică decît 0o K, ci
este mai mare decît temperatura pozitivă infinită (energia sistemelor aflate la o temperatură absolut negativă este mai
mare decît dacă sistemele respective s-ar afla la temperatură pozitivă infinită).
► La temperatura de zero grade absolut, energia cinetică a moleculelor ar deveni egală cu zero. O diminuare a
mişcării se resimte şi în interiorul atomului (care de fapt îşi pierde individualitatea ca sistem) dar nu pînă la îngheţare
totală, deoarece electronii posedă energie cinetică nu şi de excitaţie mecanică. Deci, electronii şi chiar protonii nu se
vor situa în repaus absolut.
Aproape de zero grade absolut, atomii se transformă în unde care se extind realizînd aşa-numitul condensat Bose-
Einstein. În această stare, atomii se grupează în aceeaşi stare cuantică (interacţiile dintre ei vor fi neglijabile) realizînd
un fel de atom gigantic.
► Nu ştim dacă în Univers există temperaturi sub zero grade absolut; existenţa lor nu poate fi exclusă, chiar dacă
probabilitatea este infimă.
► Temperatura de radiaţie exprimă raportul dintre intensitatea radiaţiei şi lungimera de undă corespunzătoare.
În astrofizică, temperatura de radiaţie specifică temperatura suprafeţei astrului.
► Temperatura de culoare: ● este temperatura pe care trebuie să o aibă corpul negru pentru a prezenta aceeaşi
culoare ca şi corpul dat; ● în astrofizică, defineşte valoarea temperaturii determinată prin observarea în două culori a
stelelor.
Exemple: bec electric de 200 W = 2 800o C; Soarele dimineaţa şi seara = 4 000o C; Luna Plină = 4 000o C; lumina
de zi = 5 500o C; lumina cerului albastru = între 12 000 şi 27 000o C.
► Temperatura critică defineşte temperatura specifică fiecărei substanţe, peste care nu mai este posibilă nici o
interacţiunea între molecule. Peste această temperatură începe starea de gaz permanent, adică substanţa nu se poate
lichefia oricît s-ar mări presiunea.
Temperatura critică depinde de intensitatea interacţiunilor dintre molecule.
Termenul de temperatură critică desemnează şi temperatura la care are loc trecerea în stare de supraconductibilitate
electrică (datorită frecventelor coliziuni ale electronilor cu ionii reţelei cristaline a metalului). La metale, temperatura
critică este între –273,01o C (indiu) şi –263,93o C (niobiu), iar pentru aliaje între –273o C (Bi2 Pt) şi circa 100o K pentru
mai multe tipuri de aliaje.
► Temperatura de prag: ● este temperatura deasupra căreia o particulă poate fi creată liber din radiaţia termică
(energie radiată); ● este egală cu energia de repaus a particulei împărţită la constanta lui Boltzmann (o constantă a
mecanicii cuantice care leagă temperatura cu unităţile de energie şi este egală cu 1,381 x 10-23 J/ oK = 1,381 x 10-16 erg
/oK = 0, 00008617 eV/oK).
► Căldura este o mărime de proces (energia conţinută de materie sub formă de energie cinetică a atomilor şi
moleculelor, aflate într-o rotaţie rapidă şi vibraţie) ce are sens exclusiv asociat unui proces dat, deci unei mulţimi de
stări. Ea reprezintă o variaţie (transferare) cantitativă a energiei unui corp, transmisă altui corp prin radiaţie, conducţie
sau convecţie.
Orice proces care implică transformări energetice este însoţit de o degajare de căldură.
În termeni precişi, „caldul” şi „recele” sînt doar senzaţii, deci un fenomen psihologic.
► Căldura se poate echivala cu lucru mecanic.
Căldura nu poate fi transformată integral în lucru mecanic, pe cînd invers este posibil.
► Căldura specifică este cantitatea de căldură necesară unui corp cu masa de un kilogram, pentru ca temperatura lui
să crească cu 1o C.
Mase egale (spre exemplu, un kilogram) dar de substanţe diferite (metale, apă etc.) reclamă cantităţi diferite pentru
a-şi ridica temperatura cu 1o C, ceea ce înseamnă că fiecare corp are o căldură specifică proprie.
► Căldura se transmite:
– prin conducţie: această modalitate este comună tuturor corpurilor (solide, lichide, gaze) şi constă în propagarea
mişcării oscilatorii crescute a moleculelor şi atomilor, care primesc energie calorică din exterior, la ceilalţi atomi ai
aceluiaşi corp. Unele corpuri posedă o capacitate de transmitere a căldurii (conductibilitate termică) mai mare decît
altele;
– prin convecţie: se întîlneşte numai la lichide şi gaze şi se realizează printr-un transport de materie efectuat de curenţii
care se formează în interiorul lor (vezi manifestarea apei cînd fierbe). Transferul de căldură prin convecţie este
totdeauna însoţit de transferul prin conducţie;
– prin radiaţie: spre deosebire de conducţie şi convecţie, care reclamă prezenţa unor substanţe, radiaţia se realizează, în
modul cel mai eficient, în absenţa acestora. Căldura solară ajunge pe Terra prin radiaţie, ea fiind transportată de undele
electromagnetice. Întotdeauna o parte din energia calorică a corpului se transformă în energie radiantă. Aceasta se
transformă în căldură numai atunci cînd radiaţiile sînt absorbite de un alt corp. Transferul de căldură prin radiaţie se
face de la un corp mai cald la altul mai rece.
► Căldura se măsoară în jouli sau calorii.
Un joule (J) reprezintă lucrul mecanic efectuat de o forţă de un newton cînd îşi deplasează punctul de aplicaţie, pe
direcţia sa, cu un metru.
1 J = 0,238846 cal = 107 erg = 0,10197 kgfm = 2,77778 x 10-7 Kwh = 6,2422 x 1018 eV
Caloria reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă distilată de la 19,5o C
la 20,5o C.
1 cal = 4,1868 x 107 erg = 4,1868 NmJ = 0,42593 kgfm = 1,1630 x 10-6 Kwh = 2,6135 x 1019 eV
► Peste zero grade Kelvin, toate corpurile sînt „calde” într-o proporţie simetrică cu încălzirea. Deci, orice corp,
indiferent de temperatura pe care o are, radiază unde electromagnetice.
Cînd radiaţia electromagnetică atinge un anumit nivel, noi o percepem sub formă de căldură, iar cînd atinge un alt
nivel (superior) o percepem şi ca lumină.
► Peste un nivel, considerat „prea cald”, atomii şi moleculele se disociază, iar peste o cotă considerată „prea rece”,
atomii nu se reunesc în molecule, iar moleculele nu se întîlnesc pentru asociere.
► Căldura de atomizare a unei substanţe este căldura consumată pentru descompunerea substanţei în atomi aflaţi în
stare gazoasă (mai precis, în stare de gaz ideal, cînd atomii nu interacţionează).
Căldura de atomizare este numeric egală cu căldura de formare a substanţei din atomi liberi şi are semn opus.
► Termodinamica este disciplina care studiază legile fenomenelor şi proceselor care au loc în transformările
cantitative ale energiei termice, în alte forme de energie.
Sistemul termodinamic este ansamblul bine definit (adică detaşat de restul mediului, ceea ce nu exclude
interacţiunea cu mediul) de corpuri macroscopice, deci formate dintr-un număr foarte mare, dar finit de particule (dacă
ar fi infinit, parametrii termodinamici nu s-ar putea definit, iar dacă ar fi mic, mulţi parametri termodinamici n-ar avea
sens).
Sistemele termodinamice se clasifică în sisteme izolate (nu interacţionează cu exteriorul) şi sisteme neizolate (de tip
închis, cu schimb de energie dar nu şi de masă; de tip deschis, cu schimb de energie şi de masă, cum ar fi, spre
exemplu, sistemele vii).
Schimbul de masă implică şi schimbul de energie cu exteriorul.
► Potrivit Primului principiu al termodinamicii, „cantitatea de căldură schimbată de un sistem cu exteriorul în
cursul unei transformări între două stări se regăseşte, pe de o parte în lucrul mecanic realizat prin efecte mecanice,
electrice, magnetice etc., iar pe de altă parte în variaţia energiei interne a sistemului”.
Din aceasta rezultă următoarele: ● lucrul mecanic este echivalent cu energia calorică;● este imposibil ca o maşină,
funcţionînd ciclic, să producă lucru mecanic fără să primească energie din exterior;● orice fenomen fizic sau chimic se
petrece fie cu absorbţie de căldură, fie cu degajare de căldură într-o proporţie egală pe ansamblul Universului (deci,
energia totală a Universului, din acest punct de vedere rămîne constantă);● variaţia energiei interne este egală cu suma
lucrurilor mecanice, echivalente tuturor acţiunilor externe, care au determinat schimbarea stării;● dacă un sistem
primeşte de la mediu o cantitate de căldură, atunci el va efectua un lucru mecanic corespunzător asupra mediului.
► Entalpia este un parametru de stare ce reprezintă căldura schimbată de sistem într-un proces cu presiune constantă.
Entalpia unui sistem creşte atunci cînd el primeşte căldură şi scade cînd cedează căldură mediului ambiant.
Variaţia entalpiei se măsoară prin metode calorimetrice.
► Al doilea principiu al termodinamicii afirmă că „trecerea căldurii de la un corp cu o anumită temperatură la un corp
cu temperatură inferioară este un proces ireversibil”.
Din acest postulat rezultă următoarele: ● este imposibil ca o maşină să efectueze lucru mecanic numai prin răcirea
unei surse termice (totdeauna un lucru mecanic poate fi transferat integral în căldură, dar nu şi invers);● în
desfăşurarea spontană a tuturor fenomenelor există tendinţa de a trece de la ordine la dezordine şi de la complexitate
structurală, spre uniformitate;● există o tendinţă naturală, cu caracter legic şi cu sens unic în timp, de a se ajunge la o
stare universală de echilibru termic în care nu se mai produce lucru mecanic.
► Procesele sînt reversibile cînd prefacerile sînt perfect controlabile, iar energia nu este dispersată prin radiaţie
calorică.
Sînt reversibile procesele lente, pe care le suferă între ele un număr mic de obiecte (exemplu: topirea şi îngheţarea).
În orice proces reversibil, variaţia totală a energiei este nulă.
► Procesele sînt ireversibile cînd nu este posibil să se urmărească sau să se ţină sub control traiectoriile
microobiectelor şi să se controleze toate detaliile.
Toate procesele reale care se depărtează de echilibru sînt ireversibile.
Exemple: arderea (reacţie chimică) sau fenomenul de difuzie (amestecul a două lichide ce au temperaturi diferite).
► Entropia exprimă: ● amplitudinea dezordinii energiei unui sistem (este un parametru de stare, deoarece valoarea ei
depinde numai de starea sistemului, nu şi de trecutul acestui sistem). Datorită relaţiei de schimb cu „exteriorul”,
ansamblurile deschise bine definite de corpuri macroscopice au tendinţa să-şi disperseze energia termică (energia de
agitaţie atomică şi moleculară), deci să se dezintegreze ca sistem coerent, stabil, tinzînd spre dezordinea
microelementelor alcătuitoare, pînă se atinge o mărime maximă, care rămîne constant mai mare decît zero;● lipsa
informaţiilor despre starea exactă a unui sistem, la un moment dat;● raportul dintre cantitatea de căldură şi temperatură
(variaţia energiei disponibile pentru un grad de temperatură efectivă);● cantitatea pierderilor de energie şi tendinţa de
evoluţie spontană a unui sistem termodinamic;● ansamblul transformărilor ireversibile, care duc la pierderea şi
degradarea energiei;● gradul de ireversibilitate al unei transformări energetice;● în cibernetică, o măsură a diversităţii
stărilor microscopice compatibile cu o stare macroscopică;● în teoria informaţiei, o măsură a cantităţii de informaţie
conţinută, emisă, transmisă, recepţionată.
Exemplu de creştere a entropiei: dacă peste un volum de apă „rece” (caracterizat printr-o stare de echilibru termic)
turnăm un volum de apă „fierbinte” (caracterizat prin agitaţie termică notabilă) se produce o dezordine în întreg
volumul de apă; adică, moleculele apei fierbinţi (ce prezintă viteze mari) colizionează cu moleculele apei reci (ce
prezintă viteze mici) şi le transferă acestora energie. Acest proces se desfăşoară pînă cînd toate moleculele posedă
energie egală şi nu prezintă, deci, posibilitatea de a ceda energie una alteia.
Astfel, acest sistem de molecule a ajuns din nou, din punct de vedere termic, la echilibru. Dezordinea iniţială ce a
survenit la mixarea apei calde cu cea rece a scăzut treptat pînă a devenit „ordine”. Deci de la starea de echilibru iniţial
s-a ajuns la dezordine, apoi din nou la echilibru.
Exemple de scădere a entropiei: topirea şi îngheţarea.
Legea entropiei este o lege absolută dacă Universul este un sistem închis şi „izolat” (ceea ce pare foarte probabil).
La scara Universului ca întreg entropia se află în creştere, deci el se răceşte şi tinde spre starea de echilibru termic
(fără a fi un sistem deschis).
► Principalele caracteristici ale entropiei: ● creşte în timp şi poate fi considerată ca o măsură a evoluţiei, deci poate
fi asociată cu săgeata timpului;● nu este o mărime conservativă, ea putînd rămîne constantă în transformări reversibile
şi poate să crească în transformări ireversibile;● între două stări ale unui sistem fizic, se determină plecînd de la
schimbul de căldură cu mediul exterior;● creşte în toate procesele fizice şi chimice, pînă la atingerea valorii maxime a
acesteia, care corespunde stării de echilibru;● este cu atît mai mică cu cît sistemul este mai organizat (mai ordonat) şi
este cu atît mai mare cu cît sistemul este energetic mai dezordonat;● cu cît este mai mare, cu atît valoarea practică a
energiei disponibile pentru a fi transformată în lucru mecanic va fi mai mică şi invers;● nu scade niciodată de la sine
(conform celui de al doilea principiu al termodinamicii);● este sinonimă cu tendinţa spontană spre echilibru termic, cu
degradarea energiei „legate” dinăuntrul unui sistem fizic şi cu ordinea sistemului.
Scăderea entropiei exprimă: ● scăderea temperaturii (este un sens spontan de evoluţie a Universului);● o
structurare/ordonare mai avansată a sistemului;● tendinţa de echilibrare a structurii.
Cînd scăderea entropiei este un act voit, se face numai cu consum de energie (vezi sistemele vii).
► Entropia negativă defineşte situaţia în care sistemul este deschis, opunîndu-se dezintegrării („răcirii”, adică
minusul de căldură faţă de mediu).
Creşterea organizării unui sistem se măsoară în entropie negativă.
Entropie negativă prezintă doar (?) sistemele biologice. La acestea creşterea ordinii, echilibrului şi constanţei
termice se face cu consum de energie şi substanţă.
La sistemele vii, absorbţia de energie (sub formă de entropie joasă, cum ar fi hrana şi oxigenul) permite
compensarea pierderilor (căldură, monoxid de carbon, excreţii) şi astfel, supravieţuirea.
 În categoria sistemelor cu entropie negativă se pot încadra şi unele creaţii ale omului.
► Entropia pozitivă defineşte creşterea producţiei de căldură (plusul de căldură faţă de mediu), deci a dezordinii.
► Unitatea de măsură a entropiei este caloria/oC. Motivaţia, printr-un exemplu, ar fi următoarea: cînd topim o
bucată de gheaţă, entropia ei creşte cu cantitatea de căldură necesară procesului, împărţită la temperatura de la punctul
de topire.
► Al treilea principiu al termodinamicii: „entropia oricărui sistem tinde către o valoare finită cînd temperatura lui
tinde către zero”. Deci este imposibilă atingerea temperaturii de zero absolut.

40. Forma fizică

Ceea ce se arată este o imagine a ceea ce nu poate fi văzut. Anaxagoras din Clazomenes

Forma nu este decît un instantaneu luat pe o tranziţie. H. Bergson

Formă = Eu. M. C. Paulişan

► Forma fizică, potrivit celor mai uzitate definiţii, ar fi: ● expresia raporturilor de mărime şi aşezare dintre
segmentele care circumscriu o suprafaţă particularizată şi care prezintă o persistenţă în timp, suficientă înregistrării ei
de către simţuri (iar mai recent, de către instrumente);● expresia macroscopică, necesară, a unui ansamblu condensat
de individualităţi informe („tensionate”!) aflate în structura submicroscopică (deci un efect de mulţime);● ceea ce
separă singularul de universal (sau ceea ce se desprinde din fond) şi există de sine stătător pentru o durată
imprecizabilă;● obiectul mişcării şi al interacţiunilor fundamentale;● o secvenţă (o „macro discontinuitate”) de
materie, spaţiu şi timp;● o modalitate de echilibrare a unor tensiuni, indiferent de natura lor;● mişcare modelată şi
aparent „îngheţată”;● imagine („forma corpului este sufletul lui” – Aristotel);● un efect al modului nostru de
percepere şi situare în Univers;● energie dispusă arhitectonic (cu volum, consistenţă, dimensiuni etc.);● expresia
fiinţării (prin formă se primeşte, temporar, existenţă şi evidenţă);● „actualitate”;● expresia „finitului” (infinitul nu are
formă, nu poate fi reprezentat şi deci nu are imagine şi nume);● domeniul aflat sub incidenţa simţurilor noastre;●
„mulţimea cu un singur simţ”;● o idee (o impresie);● obiectul de activitate („distructivă”) a lui Thanatos.
Din numărul mare de definiţii dat formei fizice rezultă nu irealitatea ei, ci relativitatea ei.
Forma are semnificaţie (aparenţa exterioară, suprafeţele, contururile, culorile) doar pentru sistemele vii.
► Identificarea şi diferenţierea formei fizice se realizează pe baza corelării şi conjugării unor sensibilităţi senzoriale.
Astfel: ● cînd obiectul se percepe de la distanţă, imaginea (formei) rezultă din mixarea informaţiilor vizuale referitoare
la contrast, strălucire şi raportare la alte obiecte;● cînd obiectul este perceput doar prin atingere tactilă, forma rezultă
din mixarea informaţiilor stocate în memorie cu cele receptate direct de la obiect;● cînd obiectul este perceput vizual şi
tactil, forma se desprinde prin amalgamarea informaţiilor furnizate de analizatorii vizuali şi tactili, cu cele memorate.
Percepţia şi stabilirea formei doar prin simţ tactil se poate realiza în proporţie de 95 % cu mîna, 10 % cu piciorul,
iar circa 5 % în cavitatea bucală.
Atît percepţia vizuală cît şi cea tactilă se sprijină esenţialmente pe mişcare (exercitată de limbă, mînă şi globii
oculari).
La constituirea mintală a formei un rol important este jucat de memorie şi imaginaţie, ele „completînd” şi
eventualele părţi lipsă sau imperceptibile ale obiectului vizat.
► Percepţia formei fizice depinde: ● de distanţa între observator şi obiectul vizat (constanta mărimii formei se
menţine pînă la distanţa de circa 50 m, dincolo de care mărimea formei obiectului perceput se micşorează proporţional
cu pătratul distanţei);● de culoare (cînd are culoare deschisă, obiectul pare mai mare);● de predominanţa lăţimii sau
înălţimii obiectului (dimensiunile verticale sînt supraestimate, iar cele orizontale sînt subestimate);● de proeminenţele
şi depresiunile suprafeţei obiectului (segmentele circumscrise în unghiurile care se deschid exterior sînt
supraestimate);● de contrast (obiectul „mic” înserat printre altele mai „mari” va apărea ca fiind şi mai mic, iar obiectul
considerat mare faţă de obiectele între care este inclus va fi perceput şi mai mare);● de ambianţă (obiectele dispuse în
spaţii pustii par mai mari decît atunci cînd sînt incluse într-un spaţiu saturat de obiecte);● de natura obiectului (s.e.,
ţigara sau fumul) sau fenomenului vizat (s.e., curcubeul are formă dar nu are conţinut, iar curentul electric are conţinut
dar nu are formă);● de raportul spaţial cu observatorul (obiectele situate faţă de observator în partea stîngă, în spate
sau sub acesta, sînt percepute mai mici – cu unele excepţii în cazul copiilor de pînă la 14 ani şi al femeilor – iar
obiectele situate faţă de observator în partea de sus sau în dreapta acestuia, sînt percepute ca fiind mai mari);● de
viteza de evoluţie a formei;● de poziţia observatorului (obiectul pare mai mic cînd observatorul se află în decubit
strînga, iar cînd el se află în decubit dorsal sau dreapta, obiectul pare mai mare);● de experienţa memorată;● de
sensibilitatea tactilă şi optică.
Forma nu este menită simţurilor, ci este un efect de simţire.
► Forma obiectivă este forma fizică, evidenţiabilă prin simţuri.
► Forma subiectivă este forma nefizică, adică conceptul descriptiv al sistemelor impalpabile (ele definesc mai ales
fenomene).
► Forma etalon, noţiune multivalentă, ar fi cea care se poate multiplica pe sine, forma Universului şi în general
formele (matrice) impuse de informaţia primară din Univers.
► Figura, din punct de vedere fizic, exprimă aspectul exterior (dimensional) al formei (restul se „risipeşte” în
anonimatul fondului).
Figura se include în formă, de unde o definire conjugată şi o delimitare imprecisă a celor două concepte.
► Fractalul este forma care poate fi subdivizată în părţi, fiecare parte fiind figurativ asemănătoare cu întregul (deci
îşi repetă structura la scări mereu mai mici).
► Apariţia formelor este datorată informaţiei fundamentale care, prin intermediul interacţiunilor fundamentale,
determină mişcarea materiei în procesul devenirii ei, într-un Univers (structurat doar interior) asimetric.
Forma este complementară materiei, fără a se identifica cu obiectul (care furnizează percepţia completă).
În raportare strict la viu, formele doar semnifică.
Chiar dacă în natură există o dependenţă strictă între formă şi funcţie, chestionarea dacă forma naşte funcţia sau
viceversa este o eroare de interpretare („forma” şi „funcţia” sînt doar o viziune subiectivă a noastră).
„Cîmpul morfogenetic” (ca o ipoteză): ● generează formele din natură (ca o concentrare, organizare şi
interrelaţionare creativă susţinută);● nu se propagă;● nu se schimbă;● poartă doar informaţie, nu şi energie;● este
independent de spaţiu şi timp.
► Aşa cum nu există forme „necesare”, ori forme „inutile”, nu există nici forme „întîmplătoare” (formele există doar
în modul nostru de percepţie şi înţelegere a naturii).
► Forma este un efect de nume, deoarece: ● forma nenumită nu este formă;● prin nume izolăm, delimităm,
individualizăm, ordonăm, comunicăm, ierarhizăm şi astfel putem „manipula” segmente din Univers;● începutul de
formă ca început de formă este imposibil de vizualizat.
► Toate formele pot primi nume, doar generic; în amănunt, nu. Spre exemplu, nu pot fi numite precis formele
norilor.
► Forma oferă: ● informaţii structurilor vii (spre exemplu, mărimea);● o distincţie relativă a părţilor de întreg;● o
facilitare a comunicării între sistemele vii;● posibilitatea organizării materiei, progresiv, la un nivel tot mai superior,
mai informat şi mai autonom;● exprimarea optimă a conştienţei (a analizei părţilor, ansamblul nefiind de cuprins în
înţelegere directă);● relevarea timpului secvenţial;● posibilitatea comensurabilităţii (relativ);● virtualitatea energiei.
Cu cît forma este mai fermă, mai consistentă, cu atît funcţia ei în Univers este mai „evidentă”, mai „necesară”, mai
„ordonată” şi mai „ordonatoare”.
► Caracteristicile generale ale formei: ● este o noţiune fundamental calitativă;● este lipsită de autonomie (nu poate
fi izolată de un exterior, nu poate să nu fie în relaţie cu alte forme – interioare şi exterioare ei);● nu poate fi măsurată
decît în termeni convenţionali;● are o existenţă derivată (sînt succesive) şi efemeră;● este unică;● este
„deformabilă”;● nu poate creşte sau scade;● nu are o precizie absolută;● nu i se cunoaşte un principiu de conservare;●
nu este cuantificabilă;● nu are un moment de început sau sfîrşit, ci o perioadă (acest proces şi chiar forma sînt
remarcate doar de fiinţa conştientă);● este variabilă (excepţie fac particulele subatomice, dar aici realitatea este
particulară);● nu poate avea o viteză mai mare sau mai mică de transformare (depinde de conţinut şi de situare, nu de
ea însăşi);● are relevanţă fizică numai de la nivel molecular pînă la cel al superroiurilor de galaxii;● poate fi delimitată
bi- sau tridimensional, fiind condiţionată spaţial;● este în continuă remodelare, perceptibilă sau nu la nivelul simţurilor
sau instrumentelor;● nu este relativă la alte forme;● se exprimă interactiv; rămîne (relativ) stabilă, independent de
mişcare;● nu poate fi schimbată, continuînd să fie exact ce a fost;● prin ea însăşi nu modifică spaţiul şi timpul;● nu
poate fi izolată (nu se poate situa în infinit);● poate fi creată şi alterată, dar nu poate fi distrusă (în sine);● între
mărimea a ceva (implicit formă) şi fiinţarea sa există o relaţie (spre exemplu, o locomotivă sau o celulă nu pot fi oricît
de mari sau oricît de mici, fără aşi pierde însuşirile definitorii);● conţine şi este conţinută („vital”) de alte forme;● are
un spaţiu şi un timp al său ce nu poate fi ocupat de altă formă (altfel spus, materia este indestructibilă);● este
dependentă de volum, dar păstrarea volumului nu înseamnă deloc păstrarea formei.
► Forma exprimă: ● fiinţarea şi sensul;● existenţa unui conţinut (cu pondere substanţială oarecare);● divesitatea
(dacă totul este curb, nimic nu este curb…);● cu aproximaţie, o limitare (o delimitare în spaţiu şi timp);● calitatea şi
modul interacţiunii;● aproximativ, unitatea unui obiect;● realitatea sensibilă;● multiplul (neformatul este unicul);●
momentul;● funcţionalitatea (relativ);● prima însuşire a individualităţii;● devenirea (prin variaţie);● ideea.
► Raportul între formă şi conţinut: ● atît formele naturale cît şi cele artificiale nu relevă conţinutul în mod absolut
sau necesar;● în termeni absoluţi, nu este nici una mai importantă decît cealaltă;● doar formele vii sînt „controlate” de
conţinutul lor;● formele nu sînt menite expres a ascunde conţinutul;● pot fi mai mult sau mai puţin goale;● unele
sisteme vii posedă sau creează forme cu un conţinut altul decît cel obişnuit, presupus de alte organisme vii cu care
intercomunică, în scopul inducerii în eroare (cu motivaţie diversă: atac, apărare, hoţie etc.);● doar în anumite
circumstanţe forma trebuie să ia configuraţia conţinătorului (spre exemplu, lichidul dintr-un recipient);● între forma
naturală şi conţinut este o armonie desăvîrşită;● forma nu se poate izola de conţinut (fără ca prin aceasta să nu
dobîndească un alt conţinut);● unele forme pot fi expresia directă a conţinutului (spre exemplu, cristalele);● forma nu
depinde în mod absolut de ponderea substanţei conţinute;● cel mai adesea apar concomitent, dar niciodată conţinutul
înaintea formei (de la un moment dat);● în natură, forma nu voalează esenţa sa;● pe plan psihologic, între formă şi
conţinut este o strînsă şi necesară legătură;● formele foarte mici nu pot avea o organizare complexă, sau nu una facil
descriptibilă în termeni exacţi.
► Forma depinde: ● de informaţie (cu cît ea este mai abundentă şi mai de „calitate”, cu atît forma şi conţinutul ei
sînt mai complexe şi relativ mai durabile);● de funcţie (doar forma permite funcţiei să se manifeste);● de cantitate şi
volum (cu cît ele sînt mai mari, cu atît forma este mai simplă, fără ca starea opusă să presupună complexitatea);● de
forma avută anterior;● de formele înconjurătoare;● de raportul dintre interacţiunile fundamentale (cu aproximaţie);●
de calităţile observatorului;● de intenţia şi posibilităţile obiective ale creatorului (cu referire la creaţiile organismelor
vii);● în percepţie tactilă, de dimensiunea sa (0,1 mm - 3,5 m), iar în percepţie vizuală de sensibilitatea ochiului şi
respectiv de amplitudinea reflectării energiei luminoase de pe suprafaţa obiectului (ea diferă de la un punct la alt
punct);● de mişcare (forma rezultă din mişcarea interioară, în continuă schimbare, a particulelor/sistemelor şi de
mişcarea exterioară, de deplasare şi raportare);● de capacitatea de reprezentare (ce nu poate fi reprezentat nu are
formă).
Forma nu se stabileşte pe sine, fiind dependentă în proporţie egală de interiorul şi exteriorul ei.
► Nu poate fi realizată o separare între cuantumul influenţelor interne şi a celor externe asupra unei forme, ele
acţionînd sinergic.
► Între starea formală submicroscopică şi starea formală macroscopică nu există o corespondenţă, deoarece există
un număr nemărginit de stări submicroscopice compatibile cu o stare macroscopică dată (moleculele şi atomii, datorită
agitaţiei termice, îşi schimbă poziţiile permanent), iar forma de la un moment dar este doar o medie a valorilor
parametrilor submicroscopici.
► Numărul suprafeţelor unei forme cu volum poate fi de la minim una (sfera plină) pînă la un maxim imprecizabil.
În cazul formei cu toate suprafeţele plane, acestea nu pot fi în număr mai mic de patru (piramida triunghiulară).
► Nici o formă nu prezintă constanţă în timp. Toate formele materiale se află într-o permanentă conversiune; deci, nu
există o formă mai fundamentală decît alta şi nici o diferenţă de durată a formei ca o virtute (desigur, consideraţia este
strict corelată cu fineţea criteriilor de analiză).
În funcţie de fineţea observaţiei şi de durata exercitării ei, forma are o dăinuire aparentă de la cîteva fracţiuni de
secundă la mai multe miliarde de ani.
Comportamentul formelor fizice nu poate fi dedus din comportamentul părţilor separate ce le alcătuiesc.
Legile care guvernează evoluţia formelor fizice sînt diferite de cele care stabilesc comportamentul materiei, iar ele
sînt relativ obscure.
► Formele sînt într-o continuă transformare şi diversificare, deoarece: ● materia se află în mişcare;● Universul este
caracterizat de asimetrie;● energia se află înscrisă pe coordonata timpului (şi astfel este imposibilă repetarea identică a
cadrului generator al oricărei forme);● Universul este „alcătuit” din contrarii (ce coincid la un anumit nivel, anulînd
forma);● doar astfel poate informaţia să inducă procesul devenirii evolutive spre „superior”;● la nivelul unde forma se
relevă, domină cauza şi efectul (iar ele sînt într-o înlănţuire ce nu poate fi funciarmente identică);● Universul se află în
expansiune.
► Evoluţia formelor poate fi prevăzută cu o precizie ce ţine strict de complexitatea formei şi de numărul de variabile
ce poate fi cunoscut.
► Formele sînt imprecizabile cu exactitate, în natură neexistînd colţuri, margini, finit, punct, linie dreaptă sau
materie în nemişcare. Ceea ce percepem ca fiind o formă este o limitare, o medie a stării de mişcare a materiei, deci o
realitate aparentă.
► Fiecare formă este un unicat (deoarece există în relaţie cu toate celelalte forme), iar formele sînt cu atît mai
asemănătoare cu cît au fost prelucrate de mai puţine şi mai primare informaţii.
În fondul formelor arhetipale, necreate şi nepieritoare, se află o infinitate potenţială de variante-formă.
► Numărul formelor din Univers este imprecizabil, deoarece forma este o realitate subiectivă şi este lipsită de
însuşiri stricte (deci, poate avea nenumărate variante).
În pofida acestei situaţii, oamenii pot fixa, prin legile de organizare ale percepţiei senzitive şi prin legi statistice, un
număr de forme „fundamentale”, forme ce se înscriu într-o formă geometrică „fundamentală” (cubul, sfera, piramda,
cilindrul, discul şi spirala).
► Forma cea mai frecventă în structura Universului este sfera, ea fiind întîlnită în peste 99 % dintre obiectele
decelabile în alcătuirea Universului, şi este urmată de forma spirală şi cea discoidală.
► Sfera se consideră a fi o formă cu însuşiri extraordinare sau chiar „misterioase”, deoarece: ● este cea mai comună
formă din Univers;● prezintă cea mai mică suprafaţă pentru un volum oarecare;● este cea mai simplă formă cu
volum;● nu are un punct de origine absolut;● nu poate fi desfăşurată pe un plan (este complet diferită de acesta);● este
cea mai simetrică formă (apare la fel în urma rotirii cu orice unghi în jurul unui diametru);● nu are margini şi totuşi
este finită;● este aceeaşi din orice punct de observare;● nu are decît o singură dimensiune;● nu poate fi definită exact
(aria şi volumul ei);● în ea parcursul razei de lumină este peste tot, egal şi infinit;● receptează exteriorul în mod egal
pe unitate de suprafaţă şi volum;● doar în cazul ei creşterea volumului este proporţional cu puterea a treia a
dimensiunii liniare, iar suprafaţa creşte proporţional cu puterea a doua a dimensiunii liniare;● este cea mai „vie”
formă;● este definită de marginile ei;● caracterizează starea de început a viului şi a Universului;● din orice punct
interior ei poate fi trasat un cerc şi numai un cerc;● prezintă „rezistenţă” uniformă la compresiune şi distensie, în orice
punct;● rezistenţa la distensie este net inferioară celei pentru compresie;● rezonează în sine, putîndu-se „izola” de
exterior;● orice punct de pe suprafaţa ei este egal distanţat de centrul de simetrie;● poate recepta compresiunea la cote
maxime;● recipientul sferic conferă alimentelor un gust şi o conservare diferită de cel al alimentelor păstrate în vase de
oricare altă formă (vezi în acest sens tendinţa formelor vaselor etrusce şi greceşti);● este cea mai stabilă formă;●
instinctiv, reacţionăm la ea cu simpatie din chiar primul moment de viaţă (din acest motiv ea ne polarizează atenţia în
cel mai înalt grad);● prezintă maximum de mobilitate potenţială;● prezintă minimum de rezistenţă la acţiunea
destabilizatoare a mediului (fluid);● doar pentru menţinerea formei sferice, celula poate cheltui o minimă cantitate de
energie.
► Caracteristicile formei spirale: ● simbolizează unirea infinitului mare cu infinitul mic, prin mijlocirea mişcării;●
este „scheletul” mişcării turbionare, fenomen la rîndul său de mare importanţă şi frecvenţă în Univers;● este specifică
dispunerii spaţiale a informaţiei stocate de structurile vii;● are arie, dar ea este imprecizabilă;● poate reprezenta,
deopotrivă, desfăşurarea sau înfăşurarea unei structuri materiale;● se (poate) desprinde din sferă.
► Cea mai simplă formă: ● în spaţiul bidimensional este arcul, apoi spirala şi cercul; ● în spaţiul tridimensional este
sfera; ● în spaţiul cvadridimensional este „forma” protonului, urmată de „forma” atomului de hidrogen.
► Posibilitatea de automultiplicare a formelor depinde de nivelul de organizare al materiei.
Fenomenul automultiplicării formei are o evidenţă netă la nivelul viului şi una relativă în domeniul cristalelor.
De fapt, ceea ce se perpetuează este tiparul (desigur, de natură informaţională) în care se nasc formele. Astfel se
poate multiplica, în limite relativ extinse, o aceeaşi formă în nenumărate altele (cu atît mai numeroase şi un timp mai
îndelungat, cu cît acestea sînt mai simple, adică alcătuite, la rîndul lor, din mai puţine şi mai simple elemente /forme).
Numărul acestor tipare/matrice în domeniul viului este limitat pentru un moment dat, iar cel al formelor generate
este limitat de condiţiile ambientale din substanţa căreia se alcătuiesc şi în care trebuie să rămînă înserate.
În domeniul viului, o specie (formă-tip) dăinuie atît timp cît tiparul ei (în caracteristicile lui fundamentale) revine în
limitele fiecărui exemplar al speciei.
În domeniul neviului, al cristalelor, fenomenul de multiplicare al formei (forme specifice fiecărui element chimic şi
mineral) se supune unor legi aparte, specifice.
► Neexistînd forme absolut izolate, rezultă că între forme există o relaţie de „interdependenţă” şi influenţare (altfel
spus, un permanent schimb de cauze şi efecte), iar amploarea lor depinde îndeosebi de masă, de amplitudinea mişcării,
de calitatea informaţiilor structurante dobîndite şi de cantitatea/calitatea informaţiilor interschimbabile la un moment
dat.
► Cu cît o formă este mai amplu „prelucrată” informaţional, cu atît: ● tinde să se „autoconserve” mai accentuat şi
implicit să se opună influenţei formelor exterioare ei;● exercită o influenţare mai mare asupra celorlalte forme;● este
mai vulnerabilă la un efect de nivelare „catastrofic”.
► Potrivit Principiului impenetrabilităţii, în acelaşi timp două corpuri diferite nu pot ocupa acelaşi spaţiu.
► Cu cît unitatea materială suportă o mişcare de vibraţie mai amplă, cu atît tinde să fie mai simetrică, mai ordonată
şi mai stabilă. Relaţia este cu atît mai evidentă, cu cît sistemul supus vibraţiei este mai simplu.
► Ultimele forme „inedite” apărute în Univers sînt formele structurilor vii şi formele create de către acestea.
► La nivelul intraatomic şi la cel de ansamblu al Universului (deci al indeterminatului), forma îşi pierde orice urmă
de relevanţă (omul poate să-şi fixeze atenţia şi asupra acestor domenii neformale, „formalizîndule” imaginar).
► Dacă formele din Univers tind spre simplificare sau spre complexificare, nu putem şti cu certitudine; aceasta
depinzînd de modul de evoluţie al Universului. În zona orizontului nostru de observaţie sigură, se pare că asistăm la un
fel de creştere a complexităţii formelor (avem în vedere, în primul rînd, apariţia formelor vii).
Cele mai complexe forme existente în Univers sînt formele vii (între acestea, omul deţine supremaţia).
► Forma organică, adică forma vie: ● depune un efort susţinut de autoconservare;● prin dezintegrare trece în formă
anorganică (formele anorganice nu trec în forme vii în urma dezintegrării spontane);● este rezultatul procesului
adaptativ;● poate fi şi un mesaj specific pentru o altă formă vie (spre exemplu, forma bărbatului impune îndeosebi
respect şi teamă, iar al femeii adorare şi plăcere);● are interiorul în opoziţie cu exteriorul;● tinde să exprime interiorul
şi fiziologia acestuia – mai mult, chiar aranjarea părţilor este copleşitor de armonioasă (vezi, s.e., desenul penelor la
păsări);● este un mesaj atît prin ceea ce exprimă, cît şi pentru ceea ce ascunde observării vizuale;● în egală măsură
ascunde, relevă, sugerează;● se susţine pe seama formelor anorganice (formele anorganice nu se susţin pe seama celor
organice);● este informată şi structurată la cote maxime pentru zona de Univers cunoscută nouă;● poate crea voit noi
forme;● se poate automultiplica;● poate avea o vastă diversitate şi mobilitate, implicit o facilă şi vastă schimbare a
mesajului (vezi, spre exemplu, multitudinea de mesaje ce le poate transmite, în rapidă succesiune, forma gurii);● nu
exprimă expres funcţia sau conţinutul;● manipulează informaţii „împotriva” formelor exterioare, după bunul plac;●
are „limite” mai imprecise (datorită abilităţii în receptarea, stocarea şi manipularea informaţiilor).
► Forma nu este esenţa viului, dar se implică în edificarea şi susţinerea lui.
► Forma pură nu există, datorită: ● inexistenţei unei limite fizice precise;● mişcării din Univers;● inexistenţei unei
forme primare şi a unei forme izolate;● inexistenţei unei forme fără materie.
În doctrina creştină, Dumnezeu este forma absolută (ceea ce echivalează cu „fiinţa absolută”).
► Forma ideală este un deziderat uman. În natură ea nu poate exista, deoarece forma nu există în sine, apoi o astfel
de formă nu ar putea exista decît înconjurată de alte forme ideale (avînd în vedere necesara interdeterminare).
Considerăm „ideală” forma pe care simţurile noastre o percep plenar, forma statornică şi forma organică (se pare că
în psihismul nostru se pot găsi engramate imagini de „forme ideale”, respectiv cele cu care organismul se armonizează
necesar).
► Forma este un „Eu”, pentru fiinţele dotate cu gîndire reflexivă.
Apărîndu-şi unitatea (prin interacţiunile fundamentale şi prin nivelul de structurare) şi avînd un caracter cvasiunic,
fiecare formă reprezintă un fel de individualitate ce ar putea spune: „eu” (sînt).
Forma exprimă cu evidenţă „eul” cînd este vie, dar un comportament oarecum asemănător celui de tip „eu” au toate
formele.
Eul „apare” şi se consolidează ierarhic (se pune pe sine mai presus de restul sistemului, respectiv conştientizează
ceea ce noi numim moartea proprie), pornind de la prima „formă”, particula elementară şi continuînd cu sistemele:
atom, moleculă, corpuri şi culminînd cu fiinţa vie, respectiv cu omul.
► Formele generate de om rezultă din activitatea sa economică, ştiinţifică, artistică şi ludică.
► Efectul de formă: ● este un presupus fenomen de „rezonanţă” ce ar apare între structurile vii, între structurile nevii,
precum şi între structurile vii şi cele nevii; ● fenomen (în mare parte necunoscut) ce apare îndeosebi între formele
dispuse în „raportul de aur”, se explică prin inducerea unei reechilibrări de structură-formă-energie-comunicare, prin
intermediul „cîmpului fundamental.”
Exemple:
Între structuri nevii: tăişul uzat al unei lame sau muchiile şterse ale unui cristal, tind să se refacă dacă sînt dispuse într-
o formă piramidală sau într-una care copiază forma obiectului.
Între structuri vii: embrionul de pasăre nu se dezvoltă normal dacă este scos din învelişul său natural, ovoid, şi dispus
într-o altă formă; în prezenţa unei femei, vindecarea plăgilor unei persoane, indiferent de sexul acesteia, este mai
grabnică; acele fructe care au forma unui organ al omului, îi sînt terapeutic benefice.
Între structuri vii şi structuri nevii: omul (dar nu numai) suferă influenţe de ordin psihologic, fiziologic şi somatic din
partea formei încăperii în care se situează un timp îndelungat. Astfel, spre exemplu: sfera este „caldă”, „mică”, sigură
şi echilibrantă a sănătăţii; paralelipipedul este „mare”, „rece”, strîmt, conservant; ovoidul este, alternativ, agitant şi
liniştitor; piramida este odihnitoare, atractiv sedantă, apăsător-umilitoare, ocrotitoare; cilindrul este calm şi puternic,
activant, ordonator; semisfera este stresantă (senzaţie de insecuritate) şi inhibantă a agresivităţii.
► Potrivit efectului de piramidă, într-o construcţie piramidală (orientată geomagnetic cu o latură pe axa nord-sud),
obiectele vii sau nevii, dispuse la circa 1/3 de la baza acesteia, suferă unele modificări apreciate ca fiind de conservare,
reechilibrare energetică şi structurală.
► Potrivit efectului de biserică, în funcţie de arhitectura bisericii, de materialul din care este construită şi de poziţia
omului în ea (lîngă zid, în centru, în faţa altarului, sub pardoseală, în încăperea din spatele altarului etc.) simţămintele
şi unele ritmuri fiziologice diferă în mod sensibil.
► Potrivit efectului de volum, între un anumit volum al unui obiect şi volumul obiectului în care acesta este dispus,
se poate reliefa o anumită armonie („armonie morfică”), cu efect stabilizator, conservant şi reformator.
► Potrivit efectului de autosusţinere formală: ● în interiorul celor trei forme „esenţiale” (sfera, cubul şi piramida),
dispuse în maniera unui maxim de condensare (piramida în sferă, iar ambele în cub), obiectele şi fiinţele suferă o
influenţă regeneratoare, conservatoare (în unele aspecte) şi unele modificări psihologice (activarea unor potenţialităţi
latente);● un obiect dispus simetric într-un alt obiect de aceeaşi formă, suferă o „rectificare”, o refacere înspre starea
de maximă integritate;● între forma craniului şi caracteristicile funcţionale ale creierului există o corelaţie.
► „Undele de formă” reprezintă o presupusă capacitate a corpurilor de a absorbi şi emite energie (exotică dar şi
electromagnetică). Sînt mari emiţătoare de energie elipsa, cercul, piramida (cu baza unui triunghi echilateral), cubul şi
dreptunghiul, dacă sînt în raportul numărului de aur (1,618).
► Formele pot fi studiate fizic, matematic şi prin simţul artistic (sensibilitate la armonie).

41. Simetria
…cred în armonia infinită a Universului. A. Einstein

► Simetria: ● este un aspect din actul de percepţie şi înţelegere, în raportare la structurile Universului; ● se prezintă
ca o măsură egală între fenomene consecutive ale mişcării, dispunerile spaţiale, caracteristicile unui obiect şi elemente
simbolice; ● este convenţională, relativă, aproximativă (domenială) şi efemeră.
► Simetria se referă la: ● însuşirea unui corp de a se suprapune cu sine însuşi de o manieră analogă cînd este
oglindit, în raport cu un plan dat;● însuşirea a două sau mai multe ansambluri spaţiale de a prezenta o poziţie, o formă
sau alte însuşiri, de o manieră reciproc corespondente;● situaţia în care două particule subatomice pot fi matematic
schimbate între ele;● reversibilitatea unor fenomene;● proprietatea unor relaţii matematice;● regularitate şi armonie.
Simetria indică, în general, un sistem al ordinii stabilite spontan sau reflexiv de către om.
► Stării de simetrie perfecte i se presupun următoarele proprietăţi: ● echilibrul absolut;● anularea evoluţiei („moarte
fizică”);● sistarea emisiei şi recepţiei de semnale (sistarea interacţiunilor);● imposibilitatea formării de noi structuri;●
absenţa coordonatei de spaţiu;● perfecţiunea sterilă (îşi este sieşi suficientă);● nemişcarea (conservarea);● absenţa
istoriei;● absenţa tensiunii;● necesitatea coexistenţei materiei cu antimateria (ceea ce presupune un alt tip de
Univers);● imposibilitatea fiinţării.
De reamintit în acest context şi dilema măgarului din povestirea călugărului Jean Buridan (cît priveşte
consecinţele…).
► Consecinţele stării de asimetrie pentru structurile fizice: ● mişcarea permanentă a materiei, manifestate în forme
mecanice, fizice, chimice şi biologice;● dezechilibrul cu ambianţa şi tendinţa constantă a tuturor corpurilor şi
sistemelor de a se apropia de starea de simetrie;● dinamica interacţiunilor între particule;● „fiinţarea” spaţiului şi
timpului (de remarcat că nu cunoaştem forma şi nici sensul pentru antispaţiu şi antitimp);● exprimarea informaţiei
(motivaţie de emisie şi motivaţie de reacţie la recepţie);● apariţia şi susţinerea tensiunilor, a contrariilor, a concurenţei,
a tendinţei şi implicit a modificării eterne;● posibilitatea „construcţiei” (alternanţă nu simultaneitate);● existenţa
structurilor bilaterale şi a forţelor divergente;● posibilitatea structurării într-o formă vie (asimetria moleculară, baza
vieţii, a fost condiţionată de existenţa prealabilă a unei asimetrii a reţelei cristaline).
► Simetria dinamică, stare limită a unei tendinţe proprii sistemelor închise, rezultă din media oscilaţiilor de
echilibrare; altfel exprimat, cînd gradele de probabilitate a evenimentelor se egalizează.
Starea de simetrie dinamică ar caracteriza procese cum ar fi, spre exemplu, viul.
În cadrul simetriei de translaţie, unităţile se repetă (necesarmente) uniform (vezi hexagoanele fagurelui de albine),
iar în simetria de rotaţie unităţile se repetă în jurul cercurilor (vezi petalele de floarea soarelui).
► Simetria statică sau absolută ar caracteriza în mod expres echilibrul absolut, nemişcarea, perfecţiunea şi „moartea”.
► Tindem să asociem starea de simetrie accentuată a unor structuri fizice cu „perfecţiunea”, „recele“, „străinul”,
„nefirescul” sau cu „inesteticul”, deoarece simetria fiind nenaturală, instinctiv percepem orice apropiere de această
stare ca fiind un proces “terminat”, lipsit de viaţă, încremenit (asimetria este dezechilibru şi implicit oscilare, mişcare,
viaţă).
Simetria este agreabilă şi „naturală” dacă se referă la lărgime, nu la înălţime sau în adîncime (deci, ceea ce poate fi
cuprins facil cu privirea).
► Starea de simetrie tinde să se apropie de absolut, cînd: ● sistemul se apropie de temperatura de zero absolut;●
subiectiv, observaţia vizează un cît mai mic segment de spaţiu-timp;● procesul de măsurare/apreciere a stării utilizează
mărimi cît mai mari, mai imprecise.
► Structuri fizice absolut simetrice nu pot fi realizate, deoarece: ● starea de simetrie este „interzisă” de informaţia
fundamentală a Universului (vezi în acest sens, spre exemplu, omniprezenţa factorului pi în structurile Universului);●
simetria absolută este proprie numai unui spaţiu bidimensional (matematic);● în apropierea stării de simetrie survine
fenomenul de „catastrofă”;● asimetria se regăseşte în toată alcătuirea Universului (simetria nu se poate
autosusţine/izola într-o lume eminamente asimetrică).
► Starea de simetrie există, cînd: ● avem în vedere stările binare sau antinomice (spaţiul şi timpul, particula şi unda,
sarcinile electrice, energia pozitivă şi negativă, particulele şi antiparticulele etc.);● aprecierea are un grad redus de
exactitate şi un nivel important de subiectivism (tot ceea ce apreciem a fi simetric dispare dacă exercităm o examinare
în detaliu);● se referă la fenomene;● ne folosim de ea pentru a diseca şi înţelege Universul.
► Natura are o „stînga” şi o „dreapta”, multe obiecte şi structuri, inclusiv cele vii, existînd sub cele două forme:
forme cu orientare spre dreapta şi forme cu orientare spre stînga.
Simetria bilaterală (jumătatea stîngă se suprapune identic peste jumătatea dreaptă), foarte rară în Univers, este doar
relativă (depinde de observator) şi tranzitorie.
Distincţia făcută de natură între stînga şi dreapta este evidentă în următoarele aspecte: ● antiparticula antineutrino,
asociată interacţiunii slabe, se roteşte totdeauna spre stînga;● în interacţiunile slabe, electronii se rotesc preferabil spre
stînga;● în cazul dezintegrării beta pozitiv, neutrinii emişi se rotesc întotdeauna spre dreapta;● toate moleculele de
ADN sînt elice pe dreapta.
Pentru orientare, adesea, bărbaţii asociază stînga cu „în sus”, iar dreapta cu „în jos”.
Pentru orientare se ia ca reper polaritatea magnetică Nord (sus) şi Sud (jos), iar ca sens, prin comparaţie, sensul de
rotire al indicatoarelor ceasornicului.
Orientarea unei particule spre stînga sau spre dreapta este independentă de sistemul de referinţă la care se raportează.
Elicitatea, sensul spre stînga sau spre dreapta, nu are înţeles absolut existînd şi excepţii, cum ar fi neutrinul.
Deoarece această particulă se deplasează întotdeauna cu viteza maximă posibilă în Univers, rezultă că nici un
observator nu se poate deplasa mai repede decît ea.
► Pentru noi, unele aspecte (nu forme fizice !) din structura subatomică se prezintă ca fiind simetrice: ● toate
interacţiunile dintre particule sînt simetrice în raport cu poziţia lor în spaţiu (legea de conservare a impulsului);● toate
interacţiile dintre particule sînt simetrice în raport cu poziţia lor în timp (legea de conversie a energiei);● toate
interacţiile dintre particule sînt simetrice în raport cu orientarea în spaţiu (momentul cinetic total de rotaţie se conservă
totdeauna);● sarcina electrică totală a particulelor implicate în interacţiune rămîne constantă.
► În fizică şi astrofizică se utilizează frecvent noţiunea de simetrie relativă, în caracterizarea unor fenomene şi stări
diverse. Astfel avem simetrie: după un plan sau mai multe plane, în funcţie de rotirea cu un anumit unghi, de potenţial,
de distribuţie sau configuraţie în spaţiu-timp, de particulă-antiparticulă, de orientare nord-sud etc.
► Relaţia între simetrie şi ordine: ● paradoxal, sînt antinomice din punctul de vedere al entropiei: cu cît ne apropiem
de starea de simetrie, cu atît dezordinea este mai amplă, iar cu cît un sistem se ordonează devine mai asimetric (creşte
entropia negativă); ● la nivel general, nu se condiţionează reciproc şi nu sînt antinomice.
► Unui număr par de linii sau de cercuri concentrice îi corespund un număr impar de spaţii intervale. Această
situaţie, valabilă şi cu termenii inversaţi, este expresia asimetriei fundamentale a Universului.
► Simetria: ● poate să genereze asimetrie (cînd elementele se unifică sau se divid), dar nu în mod absolut, iar
asimetria poate să genereze simetrie, dar numai relativ; ● poate coexista cu asimetria, în condiţii convenţionale.
► Asimetria nu presupune dezechilibrul.
► Ştiinţele matematice sînt singurul domeniu în care simetria şi asimetria se consideră absolute.
► Relaţia între asimetrie şi hazard: în anumite circumstanţe se poate observa o proporţionalitate între amplitudinea
asimetriei şi cea a hazardului, dar fără a se intercondiţiona.
► Amplitudinea asimetriei fenomenelor ce se repetă tinde să se perpetueze, dar nu în mod absolut.
► Starea de simetrie perfectă nu există; asimetria este omniprezentă (chiar şi cristalele au o structură asimetrică,
atomii fiind aranjaţi prin asocierea unităţii asimetrice cu fiecare nod de reţea), iar amploarea ei este infimă la scara
Universului, fără ca prin aceasta să fie şi nesemnificativă ori insesizabilă. Desigur, în condiţii de exigenţă redusă,
analiză parţială ori la anumite nivele (spre exemplu, legile de conservare apar în profunzimi ca legi de simetrie), pot fi
găsite situaţii de simetrie.
► Universul poate fi ordonat în pofida asimetriei din cuprinsul său, deoarece simetria este incompatibilă cu haosul,
nu şi asimetria cu ordinea.
Asimetria este o însuşire a Universului, iar din ea derivă caracterul contradictoriu în toate însuşirile lui.
► Asimetria caracterizează Universul din primul moment de existenţă – „lumea este o împărţire cu rest” – şi
probabil acesta este unul dintre motivele pentru care a intrat în fiinţare şi se prezintă aşa şi nu alt fel. Deci, asimetria nu
contravine legilor Universului.
► În Universul observat, natura suferă un proces ce tinde (relativ) spre o asimetrizare proporţională cu evoluţia şi
expansiunea Universului.
► Ruperea de simetrie caracterizează situaţia din procesul de structurare al Universului cînd, cu fiecare nivel de
structurare, s-a produs o anumită ruptură de simetrie, cum ar fi, spre exemplu, între particule şi antiparticule, între
trecut şi viitor, între interacţiuni sau între dispunerea densităţilor materiale în spaţiu.
► Asimetria şi Viul: ● biostructurile, de la componente chimice sau complexa structură a macromoleculei proteice
(respectiv aminoacizii care o formează prin polimerizare) şi pînă la forma sistemului, sînt asimetrice (spre exemplu,
păsările zburătoare au penele asimetrice – cu cît viteza lor e mai mare, cu atît şi asimetria penei. La păsările cu pene
dar nezburătoare, simetria penei este foarte înaltă);● la baza biostructurilor se află atomul de carbon, iar acesta este
asimetric (deoarece are tendinţa să-şi satureze valenţele cu patru radicali diferiţi, iar tetraedul format este cu totul
neregulat);● asimetria moleculei biologice nu este în nici un fel asemănătoare cu alte asimetrii (de exemplu din
cristalografie);● sistemele vii nu au simetrie sus-jos datorită gravitaţiei, şi nu au simetrie faţă-spate deoarece se pot
mişca;● asimetria permite flexibilitatea mintală;● asimetria este de strictă importanţă pentru că este una dintre feţele
asimetriei electrice şi magnetice, iar aceasta constituie o condiţie şi o modalitate a reactivităţii moleculei (respectiv a
transferului de energie).
De ce doar exteriorul formei vii tinde spre simetrie nu şi interiorul ei, continuă să ne fie necunoscut.
Cele mai evidente elemente asimetrice în cazul omului sînt organele pereche ale corpului (creierul, plămînii,
rinichii etc.), procesele fiziologice, devenirea, selecţia la concepţie între băieţi şi fete, durata vieţuirii între bărbaţi şi
femei.
► Implicaţiile asimetriei pentru om: ● asimetria este strict necesară existenţei şi funcţionării psihicului (reflectare
plus schimbare);● orice cunoaştere se sprijină pe asimetria originară;● sub aspect filosofic, asimetria sugerează omului
că Absolutul nu poate fi atins fiind „infinit”;● trecutul şi viitorul nu se pot înlocui;● asimetria susţine cunoaşterea,
conştienţa, concentrarea atenţiei (simetria este hipnotică).

42. Realul
Atît timp cît legile matematice descriu realitatea, ele nu sînt exacte; dacă sînt exacte, atunci nu descriu fenomene reale. A.
Einstein

Cine nu cutează să se ridice deasupra realităţii, acela nu va cuceri niciodată adevărul. Fr. Schiller

Cu toţii trăim în adevăruri locale. E. Cioran

► Realitatea este un concept polisemantic al mentalului nostru înclinat permanent spre evaluare, segmentare,
structurare şi clasificare a informaţiilor, în condiţiile în care capacitatea noastră de înţelegere în amănunt şi în
ansamblu a Universului este limitată.
Prin termenul „realitate” desemnăm: ● baza cunoaşterii (realitatea este întotdeauna raţiune);● ceea ce există
efectiv;● un ansamblu de supoziţii şi raportări, fixate de om;● relaţia între simţire şi cunoaştere/înţelegere;● starea de
conştienţă;● ceea ce se confirmă repetat;● raportul nostru cu Universul (există doar ceea ce noi conştientizăm –
finitudinea sîntem noi);● viaţa (timp conştientizat);● mişcarea plus Legea în reflectarea conştiinţei (realitatea se poate
considera identică cu gîndirea);● devenirea (cauză + efect);● ceea ce este (şi) dincolo de simţuri (deci, dincolo de
aparenţe);● „întregul absolut”;● „Creatorul” (El este şi Adevărul absolut).
Ca realitate „primordială” se consideră informaţia, „a fi”, „viaţa proprie” şi gîndirea (ea nu se poate gîndi pe sine).
De remarcat că ceva „este”, are realitate (deci poate fi înţeles) doar dacă se află inclus în (alt)ceva (se poate
relaţiona).
În filozofie, prin termenul „real” se denumeşte ceea ce este ascuns, iar prin termenul „realitate” se denumeşte
domeniul accesibil cunoaşterii, descrierii şi experimentării.
► Chiar dacă „Universul ne răspunde la chestionări foarte rar prin da” (cel mai adesea prin: poate !), noi
considerăm, la modul general, a fi realitate: ● ceea ce poate fi sesizat de simţuri sau gîndit (de unde rezultă că am avea
nivele de realitate);● informaţia fundamentală (independent de orice observator sau măsură, chiar dacă ea, în parte, se
descrie pe sine);● evoluţia spiritului;● trecutul;● ceea ce poate fi măsurat, estimat, verificat;● întregul sau unitatea
(nivelele de realitate sînt fragmentele la care avem noi acces);● ceea ce are repere pentru noi (formă, poziţie,
interacţiuni);● limbajul matematic şi ceea ce el ne ilustrează;● materia, ca element de unificare a spaţiului cu timpul;●
existîndul cunoscut sau nu;● cunoaşterea de la un moment dat, sub rezerva relativităţii ei în timp;● posibilul plus
actualitatea, plus necesitatea;● ceea ce acţionează asupra fizicului şi psihicului;● exactitatea;● ordinea de ansamblu.
…”nimic nu există, totul devine; experienţa ne arată că sînt lucruri care dispar cînd le cauţi, dar continuă să fie !“
A. Einstein
► Realitatea are „realitate”, deoarece: ● dacă realitatea nu ar avea realitate, n-am vorbi de ea (realitatea este limita
sa…!);● lumea obiectivă este (ea nu se întîmplă);● avem o pornire „naturală” spre a o căuta;● ceea ce rezultă din
experienţă poate fi comunicat (demers verificabil);● faptul că este „limitată” la dimensiunea noastră, nu-i anulează
consistenţa pe deplin (fie şi numai la nivelul simţurilor noastre);● Universul se vrea a fi cunoscut sau a se cunoaşte pe
sine, altfel n-am exista;● nu este guvernată de timp (?);● avem conştiinţă reflexivă (altfel spus, realitatea „externă”
există proporţional cu reflectarea ei de către modele fundamentale şi dobîndite).
De remarcat că realitatea: ● nu ştim exact cum ne-o reprezentăm;● este un termen circular, definindu-se în raport
cu sine însuşi;● nu este certă în sine, ci în raport cu subiectul;● „evoluează” o dată cu Universul.
► Realitatea se compune din informaţie compatibilă şi accesibilă simţurilor şi logicii noastre, adică din ordine,
structură şi formă, reflectate într-o conştiinţă.
O parte „componentă” a realităţii o reprezintă şi actualitatea.
► Realitatea: ● derivă din existenţă (o anume secvenţă de spaţiu şi timp) şi nonexistenţă sau, mai precis exprimat,
din mişcare, din conexiunea părţilor cu întregul, din conştientizarea clipei şi a Eului reflexiv (acum-aici-Eu) şi din
separare; ● îşi are „originea” în mintea noastră (fiind un efect de interpretare şi memorare), de unde rezultă că se şi
dizolvă odată cu dizolvarea acesteia;● pretinde cunoaşterea cauzelor de la momentul zero.
Nimic nu este real prin sine însuşi, astfel că a vorbi de originea realităţii implică o abordare fizică şi filosofică,
deopotrivă.
► În raport direct cu omul, din realitate fac parte: ● sinele (eul gînditor);● existenţa (manifestatul în spaţiu-timp),
acţiunea, procesul, forma şi devenirea, înfăptuite şi conforme repetat cu evidenţa aflată sub incidenţa simţurilor;● acele
elemente ale teoriei sau ale cunoaşterii care se dovedesc invariante (energia, cîmpul, mişcarea, informaţia
fundamentală, schimbarea, evoluţia);● acele lucruri pentru care problema „existenţei” a încetat să se pună;● clipa
prezentă;● „conţinutul”, nu extremităţile Universului;● certitudinea de la un moment dat;● domeniul ce poate fi
exprimat de limbaj;● trezia.
► Distingem în structura Universului nivele de realitate ce au o „consistenţă” şi evidenţă aceeaşi cu nivelul de
organizare al materiei.
Distingem (la modul relativ) următoarele niveluri ale realităţii: ● Universul ca întreg;● informaţia fundamentală a
Universului;● cîmpul energetic (vidul cuantic);● particulele (mişcarea lor poate fi descrisă de o manieră realist–
deterministă, chiar dacă o „primesc” la nivel experimental);● corpuri sesizabile prin simţuri;● conştiinţa reflexivă (aici
putînd avea şi realităţi ce nu pot fi exprimate în cuvinte);● domeniul inaccesibil simţurilor noastre („realitatea
complementară”). Un nivel de realitate nu permite înţelegerea celorlalte niveluri ale realităţii.
► Asupra realităţii nu putem acţiona, deoarece realitatea nu are existenţă obiectivă.
► De realitate luăm cunoştinţă pe mai multe căi, complementare: ● pe cale senzorială (realitatea este transpusă – şi
nu transformată – în senzaţii);● prin deducţie logică şi matematică;● prin generalizare;● prin sinteză raţională a
raporturilor dintre informaţiile culese (cu utilizarea unui limbaj; între acestea, cuvîntul este un „al doilea semnal al
realităţii după imagine”);● pe cale indirectă, nesenzorială, în urma activării unor mecanisme psihice (indecelabile) ce
permit culegerea unor informaţii şi perceperea unor „realităţi”, adesea obscure (vezi practicile religioase şi cele
„parapsihologice”).
Pentru filosofi, Realitatea nu este antecedentă percepţiei, dar nici succedentă, ci se descoperă ca atare odată cu
percepţia.
► Simţurile: ● nu ne ascund realitatea, ele transmit corect informaţiile de realitate percepute (nu realitatea însăşi !);
dacă acestea au un specific derutant, implicit şi mesajul simţurilor pentru conştienţă devine imprecis.
Controlul simţurilor ajută la controlul minţii.
► Nimeni nu poate exclude existenţa şi a altor dimensiuni ale realităţii, ce nu pot fi detectate în domeniul
electromagnetic (şi care ne-ar putea parveni pe căi obscure). Dar acest segment de realitate este inaccesibil simţurilor
noastre fizice, deci nu poate fi „tradus”şi analizat sub aspect concret, fizic.
► Limitele realităţii: ● spaţiul şi timpul local, susceptibil de a fi sesizat direct de simţuri sau prin intermediul unor
instrumente;● viteza maximă în Univers (viteza luminii);● incertitudinea cuantică;● capacitatea noastră intelectuală,
psihofizică (între ceea ce „vede” ochiul şi confirmă simţul tactil) şi tehnologică la un moment dat;● localizarea în
spaţiu-timp;● cantitatea şi calitatea informaţiei care ne parvine şi pe care o putem prelucra;● nivelul de precizie şi
certitudine, oferit de natura însăşi;● capacitatea noastră, la un moment dat, de imaginaţie şi de acceptare a exoticului
(existenţa şi a ceva „paralel” cu logica);● maniera noastră de abordare a realităţii, senzitiv şi conceptual;● nivelul de
cunoştinţe de la un moment dat;● orizontul observabil;● limbajul utilizat la un moment dat (plus specificul impus de
fiecare limbaj);● inteligibilul; ● credinţa (!);● din punct de vedere religios, cunoaşterea lui Dumnezeu.
► Nu putem cunoaşte realitatea pe deplin, nici în spaţiu şi nici în timp, deoarece: ● Universul nu are realitate şi
irealitate, acestea fiind constructe instrumentale ale noastre, utilizate în analiza desfăşurării şi structurării Universului;
● prin aflarea ei o limităm sau o „îngheţăm”;● realitatea este un concept, deci are o aplicabilitate definită şi limitată
(nu ia chipul duratei, a ordinei persistente);● cunoaşterea nu se poate cunoaşte pe sine;● materia se află în mişcare
(redistribuire) permanentă;● sîntem „prizonierii” acestui Univers;● materia are un caracter dual, continuu-
discontinuu;● nu este o proprietate calculabilă;● spaţiul şi timpul nu sînt nici absolute şi nici probabile;● viteza este
limitată în Univers (implicit vehicularea informaţiei);● integralitatea nu ne este accesibilă (nu putem să percepem, să
gîndim şi să cercetăm natura decît zonal şi prin fragmentare, ceea ce face extrem de dificilă reconstruirea şi
înţelegerea întregului);● nici un sistem (conform teoremei lui Gödel) cu un anumit grad de complexitate nu îşi poate
dovedi propria coeziune/realitate fără „a importa” implicaţii noi, exterioare, fără a recuge la principii suplimentare a
căror proprie coeziune este discutabilă;● natura ne protejează – există limite protective în cunoaştere (după cum
excesul de lumină ne transpune într-un „întuneric luminos” în care nu mai putem vedea);● realitatea are o accentuată
notă specifică subiectului ce interpetează/traduce mesajul fenomenal;● nu ne putem situa în afara spaţiu-timpului,
pentru a (ne…) vedea în ansamblu, nu doar dintr-un mic unghi „interior”;● realitatea în sine este în afara gîndirii şi
cunoaşterii raţionale (aceasta, în ipoteza existenţei unei realităţi în sine şi a uneia fenomenale);● cunoaşterea noastră
este episodică, „valabilă” doar la un moment dat (un mic segment de spaţiu-timp);● deţinem un volum foarte mic de
informaţii, iar acestea prezintă multe incertitudini;● întîmpinăm limitări descriptive majore;● la scară
submicroscopică, timpul observaţiei fiind mai mare decît timpul de relaxare (starea de echilibru);● starea
individualităţilor elementare este informă, deci nemăsurabilă şi imprecizabilă;● în Univers nici un fenomen direct
observabil nu se repetă absolut identic;● absolutul nu există, nu poate exista;● există iluzii de gîndire şi erori care ţin
de însăşi funcţionarea aparatului nostru de gîndire;● cunoaşterea se sprijină pe comparaţie, pe fragmentare, pe cînd
realitatea este unică şi unitară;● ar trebui să facem abstracţie de noi, ceea ce ne este imposibil (nu ne putem separa de
ceea ce dorim să cunoaştem şi să măsurăm);● limbajul nostru este nefidel în relevarea şi fixarea informaţiilor, utilizînd
adesea simboluri pentru a media legătura între informaţie şi gîndire;● ceea ce cunoaştem prin limbaj este doar lumea
asimilată codului uman;● limbajul verbal şi cel matematic nu sînt autoexplicative;● nu există un punct de vedere care
ar putea condensa unitar infinitatea celorlalte puncte de vedere;● realitatea este „nelimitată” („inepuizabilă”), iar
elementele ei prea complexe pentru a fi cuprinse în totalitate într-o conştiinţă;● ne este inaccesibil instrumentul care să
reflecte întregul, inclusiv pe sine;● realitatea se supune dualismului, ambivalenţei şi nedeterminatului;● nu avem acces
decît la informaţiile din mediul limitrof şi la cele ce ne parvin, independent de voinţa noastră;● realitatea de la un
moment dat (noi sîntem cu adevărat doar în prezent…) este cantitativ şi calitativ o reflectare a acuităţii simţurilor
noastre şi a performanţelor instrumentelor de observaţie (să nu uităm că acestea au o limită în ele însele – lupa nu se
poate mări pe sine…) astfel că nu putem avea decît o imagine a raporturilor, a referinţelor noastre cu natura;● nimic nu
este inteligibil prin sine însuşi;● simţurile noastre au o fidelitate limitată, iar unghiul de Univers (spre exemplu, cel
electromagnetic) pe care-l pot cuprinde este foarte mic;● realitatea este „subtilă” la scară micro şi macroscopică;● nu
putem uza de intuiţie la scara particulelor elementare şi a Universului ca întreg;● nu putem avea o verificare absolută,
certă, a ceea ce credem a şti (nu dispunem de certitudini absolute);● punctul nu poate fi separat (punctul nici nu
există…);● nu putem găsi un sistem logic care să ofere o concordanţă în tot ceea ce ştim;● obiectele în mişcare arată
altfel decît dacă ar fi în repaus, iar noi nu le putem observa decît în mişcare;● pentru a deduce ori interpreta o
informaţie avem nevoie de cel puţin altele două, iar optimul alegerii este incert;● nu putem dobîndi, acumula şi
sintetiza cantitatea de informaţie necesară şi nici chiar orice cantitate;● realitatea nu se manifestă instantaneu (sau nu o
percepem prin sunet, văz sau tactil);● noi am fi în timp, iar nu Universul;● cunoaşterea realităţii înseamnă acumulare
în timp, iar noi sîntem limitaţi în timp (realitatea este nelimitată, pe cînd noi sîntem limitaţi);● nici un sistem formal nu
se închide în sine şi astfel că nu putem avea certitudini absolute;● cu cît cîştigăm în siguranţă şi rigoare, pierdem în
cuprindere (cunoaşterea este şi mărginire !);● viteza noastră de înregistrare şi analiză a informaţiilor ce ne impactează
este „umilitor” de mică;● nu avem un concept de realitate independent de model;● o percepem cu întîrziere;● toate
sînt corelate: stări (inclusiv psihice), fapte, fenomene;● nici un observator nu se poate descrie vreodată pe sine însuşi;●
nimic nu este (în sensul de stopat, îngheţat, finalizat) decît într-un sens aproximativ şi limitat. Deci, ceea ce este e de
fapt o iluzie (pentru momentul de prezent);● percepem din realitate doar partea manifestată;● informaţia
fundamentală, „substratul realităţii,” nu începe cu începutul Universului, ci preexistă atemporal şi aspaţial;● adesea,
realitatea este doar un efect de mulţime;● nu avem repere fixe (nimic nu putem demonstra că este real la modul absolut
şi definitiv );● dacă realitatea este „relativă”, şi relativitatea trebuie să fie reală (deci, limitat, realitatea are realitate);●
niciodată nu putem începe căutarea de la punctul zero (deci dintr-un punct lipsit de presupoziţie);● nu cunoaştem
întreaga „istorie”;● realitatea este un termen circular care se defineşte în raport cu sine însuşi;● oricare ar fi distanţa
între obiect şi cel care îl observă, obiectul în sine este inacesibil;● fiecare individ are şi o expereinţă/filtru proprie;●
nici o realitate nu le explică pe celelalte cu deplină evidenţă (în spatele fiecărei informaţii se află o altă informaţie).
„Adevărul şi Realitatea nu sînt ceva dat, ele cer să fie căutate şi se sustrag atunci cînd credem că le-am depistat; cel
care le caută poate le-a găsit deja, dar cel care le-a găsit le mai caută, căci le-a pierdut iarăşi.”
► Există o realitate profundă, deoarece datorită modului nostru de a lua cunoştinţă de Univers există domenii care
sînt inaccesibile simţurilor şi raţiunii.
► Aspecte de realitate „ultimă” se pot depista pe fiecare nivel de structurare a Universului, cu un specific al fiecăreia
dintre acestea. Cele mai evidente realităţi ultime le găsim la următoarele nivele: ● atom (în sensul absolut al
termenului, adică ceea ce nu mai poate fi desfăcut şi palpat);● psihic (Eul, gîndirea şi conştiinţa);● informaţie
fundamentală;● nelocalizare în spaţiu şi timp; momentul de prezent;● descriere matematică a naturii;● dincolo de
fiinţă şi nefiinţă; divinitate.
Realitatea ultimă, plenară, o vom afla, poate, cînd vom face conexiunea optimă între existenţă şi inexistenţă, între
viaţă şi moarte, între parte şi întreg, între Eu şi Tu, între Eu şi Univers şi între ceea ce reprezintă cunoscutul şi
necunoscutul.
► După cum nimic nu interzice, nimic nu justifică existenţa profunzimilor din „afara” spaţiului şi timpului.
► Realitatea obiectivă sau realitatea sensibilă, denumeşte: ● realitatea manifestată (din acest motiv se mai numeşte
şi realitate „fizică”);● realitatea care există „independent” de oameni (în condiţii bine determinate, ea este reflectată de
conştiinţă);● realitatea ce cade sub incidenţa simţurilor (la cea „suprasensibilă” are acces inteligenţa şi iluminarea
divină);● realitatea de care se ocupă fizica clasică.
► Realitatea suprasensibilă defineşte logica sau arhitectura naturii la care o inteligenţă analitică şi combinatorie are
acces, pentru cunoaştere şi înţelegere. Deci, realitatea suprasensibilă nu se manifestă efectiv în faţa noastră. Ea poate fi
relevată doar indirect, prin mijlocirea imaginaţiei, intuiţiei şi a inteligenţei analitice şi combinatorie.
► Realitatea subiectivă se referă la: ● realitatea sufletească şi spirituală;● realitatea inaccesibilă simţurilor dar
presupusă (ea cuprinde şi erorile şi iluziile);● realitatea fizică nemanifestată evident (spre exemplu, vidul cuantic);●
realitatea ce decurge din fenomenul de mulţime;● realitatea accentuat relativă.
► Realitatea deschisă exprimă realitatea stabilită de noi şi caracterizată printr-o continuă refacere şi extindere.
► Realitatea închisă exprimă realitatea Universului, de care noi luăm cunoştinţă progresiv.
De observat că tindem să judecăm tot ceea ce deducem şi aflăm în jurul nostru nu prin ceea ce sînt acestea în ele
însele, ci prin ceea ce sînt în raport cu noi.
► Realitatea începe şi se sfîrşeşte: odată cu „începutul” şi „sfîrşitul” Universului; odată cu naşterea şi moartea
fiecărei fiinţe dotate cu conştiinţă reflexivă.
► Realitatea este deplină la un moment dat, însă în funcţie de observator.
► În funcţie de domeniul luat în observaţie, realitatea poate fi continuă sau discontinuă. Astfel: ● la nivelul simţurilor
şi al psihicului nostru, realitatea este continuă (chiar dacă atenţia este discontinuă, vorbirea este şi ea discontinuă, iar
noi sîntem mai mulţi nu unul singur – individualitatea [ca o absolută separare] nu există, este doar o interpretare);● la
nivel microscopic şi submicroscopic, pînă în domeniul cuantic, realitatea este discontinuă (nu există părţi fără întreg şi
reciproc);● la nivelul subcuantic, realitatea primeşte caracteristici indescriptibile;●la nivel informaţional, realitatea nu
poate fi decît continuă (de fapt, la acest nivel, noţiunile de realitate şi continuitate sînt caduce).
► Elementele de real ale unui obiect oarecare sînt: structura (atomi, molecule, elemente chimice), arhitectura
(informaţie), interacţiunea cu mediul, forma, masa, volumul, viteza, istoria sa (cunoscută sau presupusă), localizarea în
spaţiu şi timp.
► Realitatea este unică, dar de necuprins plenar (iar aceasta în pofida faptului că în faţa aceleaşi realităţi, fiecare
fiinţă construieşte propria realitate).
► Realitatea se măsoară prin produsul său, omul, iar în amănunt prin concordanţă în spaţiu-timpul observatorului
sau între observatori situaţi apropiat în spaţiu.
► Relaţia între realitate şi timp: realitatea se află dispusă şi se organizează în timpul local al observatorului, iar
realitatea „exterioară” este imprecizabilă în timp (deci, realitatea absolută este „dincolo” de timp).
Sub aspect filosofic, şi într-o accepţiune extinsă a termenilor, realitatea şi timpul se îngemănează (cîtă realitate atîta
timp – „real” –, şi cît timp atîta realitate „nerelativă”).
 „Realitatea atemporală” reprezintă conştientizarea prezentului, deoarece prezentul nu are întindere (în timp, ci
numai intensitate) el este atemporal.
► Relaţia între realitate şi informaţie: ● realitatea nu poate fi decît informată;● realitatea, aşa cum o percepem noi
(prin senzaţie şi inteligibilitate), poate fi tratată, convertită (chiar dacă numai parţial) în limbaje informaţionale
artificiale;● realitatea se construieşte din informaţii, astfel că dinspre realitate nu ne parvin nici un fel de informaţii.
► Relaţia între realitate şi necesitate: se însoţesc fără să fie identice între ele, iar realul nu presupune raportarea la
necesitate.
► Relaţia între realitate şi ordine: se apreciază că realitatea ar fi „ordinea înfăşurată”, aflată în strictă independenţă
de timp.
Ordinea desfăşurată este fragmentată, iar ordinea înfăşurată se prezintă ca o manifestare de ansamblu (şi tot astfel
poate fi înţeleasă).
► Relaţia între realitate şi posibilitate: realul este posibil şi nu invers; realul nu este şi posibil, ci numai real; realul
este plin de posibilitate.
► Relaţia între realitate şi gîndire: sînt simţite şi considerate ca fiind unitare, se evidenţiază reciproc, iar realitatea
nu poate fi separată de gîndire (conştiinţă).
► Noi nu controlăm realitatea, ci, în funcţie de performanţe, ne-o însuşim, reflectăm, „construim”(din fragmentele pe
care le-am înţeles – realul este relaţional).
Gîndirea depinde de ceea ce este (realitate).
► A înţelege înseamnă: ● a gîndi prin prisma conştiinţei;● a avea capacitatea de a sesiza, decodifica şi sintetiza
semnificaţii şi relaţii esenţiale între obiecte, fenomene, informaţii;● a intui şi a sesiza elemente de real şi adevăr;● a
comunica eficient (deci, înţelegerea este şi un produs al vorbirii);● a dialoga (cu sine, cu cogenerii, cu natura);● a
conexa logic informaţiile;● a recunoaşte corelaţiile potenţiale între două informaţii oarecare;● a deosebi singularul de
general;● a putea explica fenomenele observate;● a te cunoaşte pe tine însuţi;● a recunoaşte că niciodată n-ai înţeles
destul.
Noţiunile de „înţelegere” şi „inteligenţă” sînt legate strîns.
► Relaţia între realitate şi înţeles: realitatea „depinde” de înţeles, dar nu şi invers.
► Limbajul (ca înlănţuire între materie şi spirit) se implică major în definirea realităţii şi „manevrarea” acesteia.
Astfel: ● limbajul este principalul instrument al gîndirii raţionale (aceasta fiind relevanta realităţii);● prin limbaj,
realitatea ia un anumit sens şi o anumită valoare;● limbajul ştiinţei, urmărind formarea, dezvoltarea şi comunicarea
noţiunilor, diminuă constrîns (de abstractizare şi generalizare) exprimarea atitudinii umane faţă de lucrurile astfel
cunoscute (astfel, realitatea este intensificată în „strălucire” dar diminuată în „luminozitate”);● realitatea „particulă”
(concreteţe sensibilă) nu depinde de limbaj (ci de simţuri), iar realitatea „undă” (insensibilă) nu poate fi posibilă fără
limbaj;● limbajul a inaugurat şi susţine cultura, iar aceasta se constituie din realitate;● deoarece conceptele şi
judecăţile nu se pot forma decît prin cuvinte şi propoziţii, reiese că între realitate şi cunoaşterea superioară (mai multul
oferit de simţuri) se situează, obligator, limbajul (inclusiv cel matematic);● numai prin limbaj se poate trece de
simţirea realităţii unui fenomen, la cunoaşterea lui;● proprietăţile lucrurilor sînt simultan reale, dar cunoaşterea lor nu
poate fi făcută decît separat, prin intermediul judecăţilor ce utilizează un limbaj discontinuu;● limbajul este o sursă
„creatoare” de realitate (traduce şi vehiculează reprezentările percepţiei şi astfel dă expresie realităţii);● fără limbaj,
realitatea nici unei percepţii (trăire) n-ar putea fi o idee (cunoaştere ) şi nici un lucru nu şi-ar dezvălui structura;●
limbajul fiind limitat (cuvintele, aidoma numerelor, au o precizie finită), restrictiv şi imprecis este şi principalul
obstacol în calea „adevăratei” cunoaşteri a realităţii;● realitatea se află în „mişcare” pe cînd limbajul (propoziţiile sau
numerele), cu care raţiunea cunoaşte realitatea devenirii, este stabil, deci limbajul este un instrument numai parţial
adecvat cunoaşterii (enunţul devine static, pe cînd realitatea este dinamică);● limbajul este inadecvat descrierii
realităţii în amănunt (şi) datorită faptului că el s-a născut şi a fost modelat de realitatea supusă simţurilor, care se
prezintă finită, continuă şi noncontradictorie (aceluiaşi subiect nu i se pot atribui două predicţii contradictorii);● prin
limbaj separăm şi apoi reconstruim realitatea.
► Paradoxul lingvistic al realităţii: ● informaţia se întoarce asupra ei înşişi cu atît mai evident, cu cît (prin limbaj)
încearcă mai mult să evite acest lucru;● nu ne putem imagina un mod de vorbire mai evoluat, mai adecvat relevării şi
exprimării realităţii şi adevărului.
► În domeniul submicroscopic: ● spaţiu-timpul măsurabil încetează să mai existe „real”, noţiunile de „mai înainte”,
„mai departe”, „mai devreme”, „mai tîrziu” şi „durată” îşi pierd sensul macroscopic; ● realitatea ni se prezintă a fi
deosebit de stranie, deoarece noi încercăm să o înţelegem şi să o descriem folosind conceptele şi instrumentele
specifice macro scopicului (adoptînd conceptele şi instrumentele Mecanicii cuantice, acest aspect se suspendă) şi
deoarece nu putem percepe senzorial concreteţea acestui segment de Univers.
► Realitatea, potrivit Mecanicii cuantice: ● are un caracter fundamental imprecis;● este discontinuă;● ia aspectul de
„nedeterminat”;● este particulară, în sensul că ni se prezintă sub forma tendinţei spre fiinţare;● este potenţialitate;●
direct, ne este inaccesibilă;● este accesibilă doar în măsura în care o putem măsura;● este incognoscibilă în ea însăşi;●
trebuie utilizată doar pentru a descrie procesele (atomice) în termenii noţiunilor de spaţiu şi timp clasic;● nu poate fi
descrisă aşa cum este ea, ci aşa cum ni se arată ea graţie modului nostru de a analiza;● este relativă nu absolută;●
diferă în funcţie de faptul că o observăm sau nu, deoarece orice observaţie (îndeosebi în submicroscopic) este prin ea
însăşi o intervenţie şi deci o alterare a fenomenului observat (nu putem atinge realitatea obiectivă, independent de
noi);● în domeniul subcuantic este imprevizibilă şi indescriptibilă.
Dacă în Mecanica clasică fiecare obiect are o unică istorie în spaţiu-timp (un obiect ori este într-un loc, ori este într-
altul, el neputînd fi concomitent jumătate într-un loc şi jumătate într-alt loc), în Mecanica cuantică un obiect nu are o
singură istorie, ci toate istoriile posibile pe care le-ar putea parcurge. Una dintre aceste istorii, cea necesară, este cea
care cade sub incidenţa simţurilor noastre.
Istoria relevată este rezultanta (anulării plus potenţării în funcţie de circumstanţe) tuturor istoriilor asociate şi
potenţiale.
Contribuţia cea mai mare la istoria relevată o vor avea istoriile cele mai apropiate şi mai probabile. Acest fenomen
ne apare cu atît mai evident şi mai de înţeles, cu cît se utilizează istorii cu timp imaginar în loc de timp obişnuit, real.
► Relaţia între realitate şi cauzalitate: ● realitatea (fizică) nu poate fi decît cauzalitate;● cauza nu exprimă
realitatea;● realitatea este egală cu determinismul, dar într-un anumit domeniu al spaţiu-timpului.
► În cadrul realului poate fi definită numai mulţimea de obiecte sau evenimente. Definirea singularului (Univers,
moarte, viaţă, Dumnezeu, început etc.) este un nonsens şi nu o irealitate (singularitatea este propria sa definire).
► Chiar dacă am cunoaşte la un moment dat poziţiile şi impulsurile tuturor particulelor, nu am putea prevedea cu
precizie toate evenimentele ulterioare din Univers, deci realitatea şi destinul nostru, deoarece: ● ar trebui să ne
includem şi pe noi în mod absolut;● ar trebui să includem şi realitatea virtuală (ceea ce este fundamental imposibil);●
ar însemna să repliem materia, spaţiul şi timpul la un punct, ceea ce ar însemna o alterare a lor, implicit a datelor
problemei.
Încercarea de cunoaştere a Universului la un moment dat, a realului în întregime, este principial imposibilă,
conform Principiului de nedeterminare, Teoriei relativităţii şi Teoremei incompletitudinii.
► Nu putem cunoaşte şi descrie realitatea absolută a Universului prin intermediul matematicii, deoarece: ● pentru o
reprezentare „reală” a întregului Univers, fie şi sub aspect matematic, se cer reunite toate interacţiunile într-una
singură, o descriere unitară a caracterului continuu-discontinuu al materiei, spaţiului şi timpului, precum şi cunoaşterea
stării de „început” a Universului;● nu numai ansamblul Universului se sustrage descrierii matematice, ci şi părţi din
biologie, psihologie şi microfizică;● forma subtilă a ceea ce numim realitate se supune în mod evident unor legi
particulare, de necuprins matematic;● descrierea prin cifre poate avea doar o precizie finită;● prin cifre nu poate fi
definit un punct, ci numai o mică regiune a spaţiului, cu atît mai limitată cu cît avem un şir mai lung de zecimale;●
matematica nu se poate explica pe ea însăşi (vezi Teorema de incompletitudine a lui Gődel);● descrierea numerică nu
defineşte situaţia sub aspectul conformităţii ei cu realitatea însăşi, ci în sensul cuprinderii ei într-o clasă de situaţii
compatibile cu aceleaşi numere.
► A cunoaşte înseamnă: ● a culege şi a dispune de informaţii (prelucrate şi stocate la un nivel optim, pentru a putea
reflecta, ori reda într-un limbaj, realitatea şi adevărul unui fenomen);● a reflecta (raţiona) la domeniul realităţii;● a
stăpîni limbajul;● a face o distincţie amplă între realitate şi aparenţă, între adevăr (conţinut) şi fals (aparenţă);● a
cunoaşte legităţile care guvernează propria fiinţă şi mediul limitrof.
► Prin termenul adevăr, definim: ● concordanţa între conştienţă şi realitate;● informaţia conformă cu realitatea şi
obţinută pe calea simţurilor, a raţiunii, a intuiţiei sau a revelaţiei divine;● cunoaşterea şi actualizare absolută;● lipsa
contradicţiei între judecăţile formulabile şi demonstrabile;● deplina corespondenţă între judecăţi şi obiectele din
realitatea la care se referă;● un aspect al informaţiei vehiculate prin limbaj verbal sau numeric;● un aspect al reflectării
lumii în conştiinţă;● caracteristica de bază a revelaţiei divine;● ceea ce este necontradictoriu;● informaţia care se
poate verifica a fi conformă cu ceea ce ilustrează;● ceea ce există;● organizare a realului;● „umbra”, esenţa, Sacrul;●
ordinea (legea);● („Adevărul este fiul timpului” Fr. Bacon).
Conform logicii tradiţionale, avem trei categorii de adevăr: adevărat, fals şi probabil (adevăr în anumite limite).
Adevărul absolut şi Realitatea absolută sînt posibile doar în infinit.
Făcînd o afirmaţie despre adevăr, să nu uităm că „nimeni nu ştie dacă această afirmaţie este adevărată”…
► Relaţia între realitate şi adevăr: ● nu sînt egale (şi falsul este real !);● se însoţesc permanent, necesar;● adevărul
nu poate fi decît real (şi întreg) şi rămîne aşa;● adevărul este o judecată formată într-o propoziţie despre realitate;●
marja de adevăr a realităţii depinde de noi;● adevărul nu poate fi o copie conformă a realului;● adevărul nu poate fi
decît perfect (pare a fi un „program”), pe cînd realitatea poate fi imperfectă.
► Nu există adevăr unic şi nici neadevăr unic în condiţiile în care ele sînt în devenire. „Gradul” de adevăr depinde de
analizator, de abilitatea acestuia, de circumstanţe etc.
► Relativul exprimă ceea ce există (sau are sens) prin intermediul a altceva sau în raport cu altceva, deci are o
realitate finită, imperfectă şi variabilă.
► Absolutul exprimă: ● ceea ce există (sau are sens) prin sine însuşi sau în sine însuşi, deci are „realitate infinită”;●
existenţa pură;● Dumnezeu;● ceea ce nu se află în relaţie cu nimic altceva (de unde şi incognoscibilitatea şi
intangibilitatea absolutului – „absolutul care poate fi exprimat nu e absolut”…) şi a „purului”;● informaţia
fundamentală;● realitatea supremă;● ceea ce descoperim (sau sesizăm) cînd ne apropiem de Unu;● ceea ce ne permite
să fuzionăm pe deplin.
Desigur, nu putem evita următoarea chestionare: aprecierea de absolut şi relativ o face „absolutul” sau „relativul”?
Un răspuns sugestiv ar fi că absolutul nu poate fi relativ, pe cînd relativul poate fi absolut.
► Adevărul nu poate fi decît parţial, temporar şi relativ (deci şi acest adevăr afirmat este…), deoarece: ● se situează
într-un Univers fără început şi sfîrşit absolut;● nu poate fi conştient de sine;● nu este ceva „dat” în mod absolut şi nici
„definitiv” (adevărul se „construieşte” în procesul verificării ipotezelor, se poate fundamenta pe credinţă, este continuu
şi cumulativ);● nu poate fi decît în domeniul finitului;● nu poate fi riguros actualizat;● este în funcţie de actualizările
şi potenţializările posibile, iar acestea sînt constitutiv relative;● între adevăr şi fals este imprecizabilul;● fiind „creat”
de timp, este anulat de către timp;● „nu tot ceea ce este adevărat este şi demonstrabil” (K.Gödel);● falsul absolut nu
există;● cunoaşterea este mixtă: elemente intuite plus elemente raţionale;● nu poate fi permanent şi nici definitiv (el
progresează deopotrivă în cantitate şi în calitate);● este un concept circular;● nu tot ce este adevărat poate fi
demonstrat (vezi Teorema de incompletitudine);● adevărul constă nu în lucruri şi fenomene, ci în judecata noastră
emisă asupra lor, indirect;● nu există un criteriu al adevărului (noi nu sîntem atotştiutori), dar avem o mulţime de
criterii ale falsităţii;● este asemeni unei sfere (nu poate fi privit în ansamblu şi nici perfect desfăşurat);● privit de
departe este un punct, privit de aproape este un plan, iar privit de foarte aproape îşi pierde realitatea;● „natura nu
răspunde niciodată printr-un DA absolut şi definitiv, dar atunci cînd răspunde NU, răspunde fără replică”.
Cu excepţia matematicii şi a logicii formale nu cunoaştem adevăruri netemporale.
„Aşa-numitul adevăr este ca un balansoar în neîncetată pendulare – decisiv este în ce moment te aşezi în el.” H. H.
Krist
► Distinge falsul de adevăr: ● un grad mai mic de probabilitate;● maniera de analiză (simţuri sau gîndire);●
rigurozitatea analizei;● criteriul de adevăr şi fals considerat;● posibilitatea distingerii cauzei de efect;● faptul că
adevărurile tind să se (auto)organizeze în sisteme, nu şi erorile.
► Caracteristicile adevărului: claritatea, măsura şi persistenţa în timp dacă elementele relevante nu se schimbă;● nu
poate fi cuprins în termeni precişi, deci este incomunicabil (adevărul „absolut” este sinonim cu Dumnezeu);● cînd este
cunoscut devine mai puţin ispititor…
► A şti că ştii echivalează cu a avea conştiinţă (informaţia ce se emite şi se receptează pe sine, constructiv) şi
respectiv cu memoria informaţiilor acumulate în timp şi reflectate de conştiinţă.
Rezultanta conexiunilor (constructelor) spontane sau „solicitate” (gîndire), dintre informaţiile memorate, intră în
cea mai mare parte în categoria a ceea ce ştim, dar nu ştim cum se va releva şi reflecta în conştiinţă.
Într-o viziune mai ales „filosofică”, ştim că ştim următoarele: ● Universul are realitate, dacă noi luăm cunoştinţă de
el (chiar dacă Universul nu este real în sens absolut, el este totuşi „ceva”);● nu putem avea certitudini absolute (chiar
dacă pentru echilibrul psihoafectiv sîntem dispuşi, adesea, să trece cu vederea peste această evidenţă);● noi nu sîntem
de fapt „centrul” Universului, chiar dacă fiecare dintre noi se simte în centrul spaţiu-timpului Universului (din
perspectiva lui „a fi” şi „a nu fi “);● ceea ce în practică s-a verificat a fi conform cu estimarea anterioară;● realitatea şi
adevărul sînt ale Universului şi nu exterioare lui;● adevărata natură a Universului, a Morţii, a Vieţii şi a lui Dumnezeu,
nu pot fi exprimate pe deplin prin limbaj.
► Obişnuit, prin sens definim: înţelesul unui cuvînt; suma tuturor condiţiilor; raţiunea a ceva; direcţia de orientare;
modul în care percepem cursul timpului; modificările coerente; condiţia devenirii şi condiţia adevărului.
Are sens numai ceea ce înţelegem sau între limitele între care avem înţelegere.
► Sensul are realitate în Univers, deoarece: ● Universul nu este acelaşi de la un moment la altul şi nu este haotic;●
în Univers predomină ireversibilitatea;● Universul are un moment de început a modului actual de manifestare;●
Universul se află în expansiune;● noi avem un trecut şi un viitor;● unde poate fi pusă în evidenţă cauza şi efectul,
efectul precede cauza;● nimic nu se poate repeta în mod absolut în acelaşi fel şi în aceleaşi condiţii.
Dincolo de dimensiunea sensului nu putem formula întrebări care să aibă sens.
► Există un sens unic în Univers, iar el este de la trecut la viitor, de la cauză la efect, dinspre exterior spre sine, de la
un spaţiu mai mic la unul mai mare (totul, vizavi de noi).
► Relaţia între sens şi semnificaţie: într-o accepţiune generală, fiecărui sens îi corespunde numai o semnificaţie, în
timp ce fiecărei semnificaţii îi corespund diferite sensuri.
► Nu putem stabili sensul fiecărui fenomen, nu avem abilitatea de a fixa un sens real pentru numeroase fenomene,
cum ar fi, spre exemplu, viaţa, moartea, Universul sau vidul cuantic.

43. Finitul şi infinitul

Cunoaşterea existenţei unor limite cuprinde o contradicţie, fiindcă, dacă ştim ceva asupra acestor limite, aceasta înseamnă că
le-am şi depăşit. G. W. Hegel

Fără infinit se poate trăi. O. Paler

Din punctul de vedere al infinitului, este indiferent dacă această bucată de materie este un vierme, un om sau o stea. G. Bruno

► Finitul este o noţiune subiectivă prin care introducem o limitare. Această limitare la nivelul materiei se prezintă ca
formă fizică, finitul fiind un efect (sensul) de compunere, de condensare sau, după caz, de fărîmiţare.
 De reţinut şi opinia filosofilor privitor la finit: „finitul se ştie pe sine ca finit, dar nu poate şti limita finitudinii sale”.
► Cauzează finitul: ● sensibilitatea simţurilor noastre;● faptul că ceva este cînd putea să nu fie;● condensarea
temporară a energiei;● faptul de observaţie că orice are un început, o trăire şi un sfîrşit (cu amplă fixare în
subconştient, de unde şi „normalitatea” sa);● „necesitatea” de a avea adevăr şi posibil;● omniprezenta şi permanenta
mişcare.
► În Univers este finit: ● necesarul;● durata unei forme fizice oarecare, procesele, fenomenele, stările (tot ceea ce
poate fi raportat);● cauzalitatea (de unde şi relativitatea „destinului”);● particulele reale;● divizibilitatea materiei şi
cantitatea ei în Univers;● spaţiul (nu întinderea) şi timpul (nu durata);● ceea ce are un „început”;● manifestatul (faptul
de „a fi” şi conştiinţa – probabil);● ceea ce se afirmă pe sine (Eul);● ceea ce poate fi definit;● cea ce cunoaştem şi
putem cunoaşte la un moment dat;● măsura (sau determinarea);● ceea ce este sensibil, binele, plăcutul, fericirea;● cea
ce este informat („construitul”);● evenimentele similare;● conştienţa;● viteza şi temperatura;● orizontul de lumină
(domeniul cu timp);● realitatea şi posibilul (altfel n-ar exista legile fizicii).
De remarcat că Universul se consideră a fi finit şi nelimitat.
► Finitul nu are realitate obiectivă. Putem vorbi de finit doar condiţionat, deoarece: ● finitului nu i se recunosc
graniţe absolute (nu există cu adevărat nimic ce ar putea avea, la scară submicroscopică, o muchie sau un sfîrşit);●
finitul mic devine egalul celui mare de îndată ce nu mai e separat (fragmentat);● suprafeţele sferice pot fi considerate
finite dar fără margine, doar dacă se consideră separate de mediu;● nu poate avea început şi sfîrşit;● infinitul este
negarea finitului;● starea de finit pretinde timp, or timpul nu are realitate fizică;● este contradictoriu, fiind relativ (este
nestabil) şi absolut (totul fiind alcătuit din procese finite);● doar omul este măsura şi relevantul finitului.
„Poţi găsi o graniţă? Nu. Poţi trasa una !” L. Wittgenstein
► Relaţia între finituri: finitul (relativ) poate cuprinde alt finit.
► Infinitul este: ● o denumire a incomensurabilului, a nedefinitului (infinitul însuşi nu poate fi de-finit), a
necunoscutului şi a insesizabilului; ● „acel ceva care în altceva este în sine însuşi”; ● consecinţa sau domeniul absenţei
cauzalităţii;● domeniul nemişcării; ● necontradicţia absolută;● rezultanta unităţii contrariilor („întregul”);● suma
părţilor finite (deci o caracteristică a finitului); ● o senzaţie indusă de spaţiu;● domeniul hazardului;● domeniul de
„dincolo” de spaţiu şi timp” ●sensul descompunerii; ● domeniul psihicului.
Infinitul este „legat” de timp, pentru că acesta este în raport cu noi.
► Caracteristicile infinitului: ● este indivizibil (din această categorie făcînd parte, spre exemplu, prezentul, Eul şi
sufletul);● este deopotrivă absolut (fiind inepuizabil) şi relativ (fiind condiţionat de finit);● nu poate fi nici informat,
nici dedus;● nu poate fi cunoscut senzorial (decît, poate, în extaz);● nu poate fi parcurs;● nu i se poate adăuga ceva şi
nici lua;● nu poate exista simultan cu ceva;● nu poate fi ordonat;● nu poate fi cuprins şi înţeles de ceva finit, deci
asemenea nouă;● este „paradoxal”, fiind (!) nimicul necreat;● considerat real, semnifică eternitate şi nelimitare
spaţială;● poate exista în finit, doar într-o accepţiune relativă;● în el, partea poate egala întregul;● doar relativ ar putea
fi reversul finitului, ambele fiind concepte subiective, asemeni timpului şi netimpului;● nu este sinonim cu ordinea sau
eternitatea;● excelează în anularea realului ca posibil; ● nu este egal cu zero;● prin relevarea sa, exprimă relaţia
noastră cu un ceva divin.
► Relaţia între infinituri: infinitul nu poate cuprinde alt infinit; luînd un infinit dintr-un infinit rămînem în
continuare tot cu infinit.
► În Univers este infinit: ● spaţiul (întinderea) şi timpul (durata), ele fiind şi de nedespărţit;● seria cauzală (nu există
cauză primă şi cauză ultimă, nici efect prim şi efect ultim, ci serie cauză-efect cu întindere/împletire la „infinit”);●
particulele virtuale;● mişcarea;● ceea ce este nelimitat (pentru noi);● ceea ce nu poate fi definit/gîndit în termeni
precişi (Dumnezeu, viaţă, Univers, moarte, destin, informaţie fundamentală, conştiinţă, timp, inconştient, suflet, spaţiu,
sine, imaginaţie, gîndire, ne-format, cauză primă şi efect ultim, început şi sfîrşit absolut, micul şi marele extrem,
adevăr etc.);● ceea ce omul nu va înţelege niciodată;● ceea ce nu se va sfîrşi niciodată, deoarece n-a avut niciodată un
început;● informaţia (conţinută într-un punct);● în sinele (Eul şi sufletul);● unitatea contrariilor (ea face din contrariul
celuilalt un contrar de sine);● devenirea şi complexitatea (ca tendinţă în devenirea Universului);● ceea ce nu este, dar
şi existîndul;● începutul (zero sau startul);● necauzalul;● fiinţa (ca un ideal);● ceea ce se poate sustrage timpului;●
prezentul;● părţile posibile ale Universului (vezi în acest sens şi posibilitatea infinitului de a „încăpea” în infim);●
potenţialitatea (infinitul actual sau în act nu există şi nu poate fi conceput);● „răul”;● ceea ce este incompatibil cu
numărul;● ceea ce nu poate fi conceput ca fiind finit, indiferent de limbaj;● divizibilitatea unei mărimi în matematică;
● domeniul integrării fiinţei.
La nivelul Cosmosului, infinit ar fi Creatorul pentru că a creat Universul finit (deci nu s-a creat pe sine).
Să ne reamintim în acest context şi filosofia flămîndului: „dacă mănînc în fiecare zi cîte jumătate din pîinea asta, n-
ar trebui să se termine niciodată”…
► Începutul nu poate fi o limită absolută a nimic.
► Se consideră a fi un infinit închis spaţiul şi timpul, iar un infinit deschis domeniul vidului cuantic.
► Infinitul nu are o realitate absolută, deoarece: ● nu i se poate da o definire exactă;● nu există totalităţi infinite;●
este expresia necontradicţiei absolute;● nu poate fi dovedit, măsurat, comparat, nefiind ceva dat şi complet;● infinitul
„înapoi” este imposibil;● nu este nicăieri de găsit în realitatea sesizabilă, oricare ar fi experienţele, observaţiile la care
am apela (el este presupus doar, prin intermediul unui proces intelectual);● reclamă o cauzalitate, ceea ce-l anulează;●
nu poate avea început şi sfîrşit;● se sprijină pe mişcare, iar aceasta pretinde un început;● neavînd margini (fie şi
subiective) nu poate avea consistenţă.
Dacă Universul are şi alte coordonate decît cele cunoscute, infinitul ar putea avea „realitate” (adică ar fi un
„finit”cu însuşiri aparte).
Infinitul există sub aspect filosofic, dar se consideră că el nu poate fi înţeles de o gîndire finită (realitatea infinitului
ar fi chiar cauza fiinţei nelimitate de timp).
► Infinitul poate fi gîndit, dar nu este obiect de cunoaştere, de reprezentare (ca şi în cazul „Creatorului”, a timpului, a
morţii sau a extremelor Universului). Aceasta, deoarece: nimic nu este cu adevărat finit; infinitul este o valoare nu o
întindere; în infinit nu există direcţie; neavînd sens fizic, nimic nu poate fi dovedit a fi infinit.
► Atitudinea omului faţă de infinit: ● îl concepe ca pe un instrument de lucru (nu are la bază o amprentă
înnăscută);● nu-i poate recunoaşte realitatea obiectivă (este în contradicţie cu desfăşurarea obiectivă a ciclului
biologic: naştere, trăire, moarte);● derută, deoarece practic nicăieri nu descoperă un finit absolut, un reper final (nici în
micro- nici în macrounivers), iar pe sine se vede cu limite;● psihologic are faţă de el o reacţie de refuz şi chiar de
angoasă (indiferent ce ar reprezenta sau ar fi dincolo de finit) chiar dacă, paradoxal, în infinit localizează „salvarea”
fiinţei sale („fără infinitate nimic nu e adevărat”).
„Lasă neantul în pace, dacă nu vrei să-ţi arate prăpăstiile lui” (C. Noica).
► Relaţia între finit şi infinit: ● nu poate exista mai mult sau mai puţin finit decît infinit şi viceversa;● se pot
cuprinde, condiţionat, una în alta;● din finit se poate intra într-un alt finit din infinit, iar din infinit nu se poate intra
într-un finit;● nu poate fi gîndită nici una separat de cealaltă în cadrul aceleiaşi „realităţi” (finitul unui spaţiu este tot
spaţiu, finitul unui timp este tot timp ş.a.m.d.);● finitul contrazice infinitul, dar nu şi invers;● luate separat sînt iluzorii,
dar primesc „realitate” cînd sînt alăturate (fără amîndouă, întregul nu poate fi gîndit);● nu există ansambluri materiale
finit-infinit;● nu finitul tinde la infinit, ci infinitul la finit;● ar putea constitui două din extremităţile Universului;●
potrivit Teoriei mulţimilor, nu se deosebesc;● finitul nu poate reprezenta infinitul decît aproximativ (între finit şi
infinit nu avem o delimitare);● dacă se adună, se scade, se înmulţeşte sau se împarte infinitul la finit (număr natural:
1, 2, …n) obţinem tot infinit, iar dacă împărţim finitul (număr natural) la infinit, obţinem zero.
„Nimic nu există în infinit care să nu fi trecut înainte prin finit.” Gr. C. Moisil
► Deosebirea între infinitul mic şi infinitul mare: infinitul mic ar fi doar energie şi mişcare, iar infinitul mare ar fi
substanţă, formă şi spaţiu-timp (estimare pur subiectivă).
► Transfinitul este un finit care este şi impune să fie continuu depăşit, fără ca prin aceasta infinitul să poată fi „atins”
vreodată. Astfel, spre exemplu, este transfinită o linie, ea putînd fi divizibilă la infinit, dar părţile sale nu pot fi în
număr infinit.

44. Astronomia şi astrofizica

Astronomia este un poem al vieţii. C. Flammarion

Ştiinţa mă absoarbe, mă devorează; este tot ceea ce cer, numai de m-ar face să uit de existenţa mea. Cl. Bernard

Cînd viaţa ţi-e mai aprigă, cînd necazurile te copleşesc mai rău, cînd disperarea te ameninţă în privinţa ta însăţi şi chiar a
soartei mulţimilor din care faci parte, aruncă-ţi privirea în sus, pe cer, şi vei găsi consolare, încredere, înălţare şi în cazul cel
mai rău vei începe să vezi viaţa şi lumea în mare, în proporţiile eternităţii. L. Rebreanu

► Astronomia este ştiinţa care are ca obiect de studiu: ● originea şi evoluţia aştrilor şi a sistemelor din care fac
parte;● mişcarea şi poziţia reală şi aparentă a aştrilor;● forma, dimensiunea, densitatea şi masa aştrilor;● spaţiul şi
timpul în dimensiunea lor generală.
Astronomia se deosebeşte fundamental de celelalte ştiinţe prin caracterul ei nonexperimental.
Urania este muza astronomiei, în mitologia greacă, şi este reprezentată ca o adolescentă cu un glob în mînă.
► Astrofizica este un domeniu de înaltă specializare al astronomiei, vizînd: ● structura fizică şi compoziţia chimică a
aştrilor, a materiei interstelare şi intergalactice;● procesele din interiorul aştrilor; interacţiunea dintre aştri;●
interacţiunea aştrilor cu diverse cîmpuri;● evoluţia materiei din Univers, atît sub formă compactă cît şi difuză.
► Astrometria este ramura astronomiei care se ocupă cu tehnica determinării poziţiilor aştrilor şi a locului de
observare, a distanţelor în spaţiul intra- şi intergalactic, precum şi cu determinarea timpului.
► Astrometria sferică sau de poziţie, elaborează metode matematice de observare şi determinare a poziţiilor aparente
şi a mişcărilor aparente ale aştrilor, faţă de diferite sisteme de referinţă.
► Astrometria fundamentală are ca obiect de studiu: ● elaborarea şi perfecţionarea cataloagelor de poziţii ale aştrilor
din galaxia noastră şi din afara ei (sistemul fundamental de referinţă);● determinarea valorilor numerice ale
constantelor astronomice;● fenomenele care produc variaţia sistemelor de referinţă.
► Astrometria practică se ocupă cu instrumentele şi metodele de observaţie astrometrică, erorile produse de
instrumentele astrometrice şi cu însumarea operaţiunilor de determinare a coordonatelor cereşti, a mişcării polilor, a
timpului astronomic şi conexarea sa la Timpul Universal.
► Cosmogonia este o ramură a astronomiei ce are ca obiect de studiu originea şi evoluţia aştrilor şi a Universului în
ansamblu, sub aspect fizic.
► Cosmologia este ştiinţa care utilizînd astronomia şi filosofia studiază, mai ales sub aspect filosofic, structura şi
legile generale ale Universului, situate la baza evoluţiei lui.
Cosmologia utilizează informaţiile culese din Universul accesibil observării, pe care încearcă apoi să le extindă la
întreg Universul presupus.
► Astru este numele generic dat (îndeosebi în cuprinsul acestei cărţi) oricărui corp ceresc luat individual (stea,
planetă, cometă, asteroid etc.).
Adesea, termenul astru este folosit doar pentru a desemna obiectele strălucitoare din cuprinsul Universului.

45. Universul
Lumea e o pecete pusă pe o taină mai mare. L. Blaga

Cît de mult a avut Dumnezeu de ales cînd a construit Universul ? A. Einstein

Gîndirea raţională impune limite în relaţia unei persoane cu cosmosul. John Forbes Nash

► Cosmosul se consideră a fi: ● întregul absolut (Heraclit);● Cauza sau Creatorul (absolut);● Ordinea sau
Ordonatorul;● conţinutul realităţii ultime;● totalitatea existenţei (accesibilă, neaccesibilă dar cunoscută şi cea
presupusă);● generatorul şi susţinătorul spaţiului şi timpului;● sursa şi cadrul de cuprindere a unui număr oarecare de
universuri, de unde şi denumirea de Multivers care i se dă uneori;● Fiinţa Unică;● informaţia fundamentală ce a
determinat ca universul (nostru) să fie aşa şi nu altfel (motivaţia ne este necunoscută);● tot ceea ce „există” sau ar
putea exista în universuri şi în „afara” lor.
► Cosmosul: ● este incognoscibil, fără început şi sfîrşit, atemporal şi aspaţial; ● este mai mult un concept deschis,
asemeni celui de Dumnezeu, număr sau infinit, realitatea lui neputînd fi dovedită, ci numai bănuită (absolutul nu poate
fi închis într-un concept interior lui); ● îl presupunem prin constrîngerea impusă de demersul analitic actual.
► Universul se consideră a fi: ● un „fragment” (în unică şi întreagă fiinţare) din Cosmos, sub forma unui fond
informaţional evidenţiat pentru noi sub formă de energie spaţializată şi continuu modelată, în care ne situăm şi ale
cărui limite le observăm (de fapt, se observă El pe sine…) la un moment dat, plus cele bănuite;● faptul de a fi;● un tip
de procesator de informaţii;● subiectiv, domeniul informaţional acoperit de conştiinţa reflexivă;● în filosofia indiană
este unul dintre aspectele posibile ale realului, respectiv aspectul ce corespunde simţurilor noastre actuale;● „eu”
(senzaţii şi amintiri) plus ceva indefinibil;● D-zeu manifestat evident (deci şi D-zeu „devine şi trece”…!).
O curiozitate lingvistică şi nu numai: limba ebraică e singura limbă din lume în care un acelaşi cuvînt – olam –
exprimă atît noţiunea de „Univers”, cît şi pe cea de „spaţiu”, de „timp” şi „veşnicie”.
Conceptul de Univers (sau „natură”) continuă să rămînă incomplet precizat (ce este nedeterminat nu poate fi nici
definit).
Prin termenul românesc lume se denumeşte: Universul; un sistem relativ autonom sau distinct (mulţime, societate,
mediu, „aici şi acum”, individ, etc.); (macro)elementele alcătuitoare ale Universului.
► Conform celui mai acceptat model de geneză a Universului, modelul cosmogonic Big-Bang, „a fi” (adică
dedublarea unicului în contrarii ce se exclud reciproc cu interdependenţă între ele) şi apoi „a deveni”, a debutat cu un
„ceva” indescriptibil (o unitate nediferenţiată) în care energia (protomateria născîndă) se afla într-o stare particulară,
„hiperconcentrată” şi care, în urma unui fenomen vag şi incomparabil/indescriptibil în termeni exacţi, a început să se
„dilate” neîncetat, în viziunea unui observator din cuprinderea lui.
Prin acest proces, informaţia a dispus energia/materia în desfăşurare pe coordonate de spaţiu şi timp, sub forma
unor microparticule legate între ele prin interacţiuni. Prin intermediul acestora a devenit posibilă structurarea unor
sisteme ierarhice cum ar fi atomul, molecula, elementul chimic, astrul şi galaxia.
Vorbim de apariţia Universului, chiar dacă el nu se află în timp (este atemporal), numai la modul convenţional, la
fel cum nu măsurăm timpul, ci mişcarea/devenirea. Tot astfel, Universul a apărut şi este doar pentru noi, posesori ai
unei conştiinţe reflexive. Dacă Universul posedă şi alte coordonate (ceea ce este foarte probabil), atunci noţiunea de
apariţie ar putea primi o anume realitate obiectivă şi în cazul lui.
Afirmaţiile de genul: Universul a apărut ca urmare a fuziunii dintre „ceva” (materie, spaţiu, „rău” etc.) şi „altceva”
(timp, „bine” etc.), sînt pure speculaţii.
► Principalele etape ale evoluţiei Universului, conform modelului Big-Bang:
Momentul „0-…”: nemanifestare fizică; nespaţiu şi netimp, apoi singularitate spaţiu-timp; starea energiei este
nedefinibilă, dar ea este virtuală.
Momentul Big-Bang: între „0” şi 10-44 secunde, fenomene necunoscute şi inimaginabile; manifestarea spaţiului,
timpului şi energiei; temperatura şi densitatea energiei sînt incognoscibile; interacţiune unică cu manifestare repulsivă.
Epoca 6 x 10-44 - 10-43 secunde (de la Big-Bang), timp propriu: temperatura în scădere de la circa 1032 Co; densitatea în
diminuare de la circa 1097 kg/m3; interacţiunea gravitaţională se decuplează din interacţiunea unică (epoca Planck);
sfera cauzalităţii este mai mică decît sfera de interacţiune a localizării; nu există particule.
Epoca 10-43 - 10-33 secunde: faza de inflaţie; raza Universului creşte exponenţial de circa 1029 ori, apoi proporţional cu
rădăcina pătrată; temperatura creşte brusc, apoi scade concomitent cu creşterea spaţiului (respectiv cu diluarea
substanţei); din fluctuaţiile energiei sînt generate particule (quarci, electroni, antielectroni, miuoni, neutrini,
antineutrini şi fotoni); densitatea materiei scade drastic; materia şi radiaţia sînt în echilibru; în finalul etapei, rata de
expansiune devine descrescătoare; interacţiunea tare se separă de fosta interacţiune unică.
Epoca 10-33 - 10-11 secunde: temperatura medie: 1015 Co; ca urmare a scăderii temperaturii, interacţiunea slabă şi
electromagnetică se desprind din fosta forţă de interacţiune unică; descreşterea temperaturii antrenează descreşterea
energiei electronilor, ceea ce duce la limitarea graduală a procesului de substanţializare (generarea de particule din
fotoni, particule avînd masa de repaus din ce în ce mai mică).
Epoca 10-11 - 10-6 secunde: temperatura medie: 1013 Co; quarcii se grupează şi formează neutroni, protoni şi
antiparticulele lor.
Epoca 10-6 - 10-4 secunde: temperatura medie: 1012 Co; densitatea radiaţiei: circa 1017 kg/m3; radiaţia împiedică
formarea atomilor; începe anihilarea de perechi electron-antielectron.
Epoca 10-4 - 1,09 secunde: temperatura medie: 1010 Co; densitatea radiaţiei este de 108 kg/m3, iar a materiei de 102
kg/m3 cu tendinţă crescîndă spre egalizare; reacţii nucleare în întreg Universul (neutronii se desprind şi se deplasează
independent); sînt sintetizate primele nuclee stabile de deuteriu, apoi de heliu, litiu, tritiu şi beriliu (tritiul şi beriliul
primordial s-a dezintegrat, fiind radioactiv); interacţiunea slabă nu mai poate menţine echilibrul între protoni şi
neutroni (neutronii dezintegrîndu-se într-un proton, un electron şi un antineutrin; astfel, raportul dintre ei devine de un
neutron la şapte protoni); Universul are un diametru de circa 10 ani lumină.
Epoca 1,09 - 90 secunde: temperatura medie: 108 Co; se încheie procesul de sinteză a nucleelor de heliu (aproximativ
23 % din masa materiei relevate) cu utilizarea tuturor neutrinilor liberi; protonii rămaşi şi neintraţi în combinaţii devin
nuclee de hidrogen; Universului are în compoziţie circa 90 % hidrogen, 10% heliu, 0,0001 % deuteriu (întreaga
cantitate găsită acum datează din acea perioadă), 10-9 % litiu.
Epoca 90 sec. - 105 secunde: temperatura scăzînd suficient, electronii pot să se asocieze cu nuclee (protoni şi protoni-
neutroni) formînd atomii de hidrogen şi heliu; electronii, fiind capturaţi de neutroni, nu mai blochează fotonii,
Universul devenind transparent pentru radiaţii; radiaţia decuplîndu-se de materie, aceasta devine dominantă (adică,
substanţa nu mai emite şi absoarbe aceeaşi cantitate de radiaţie în acelaşi timp, lăsînt ca radiaţia să se propage liber în
spaţiu), deşi numărul de fotoni faţă de numărul de nucleoni rămîne pînă azi în raportul de unu la un miliard.
Epoca 105 sec. - 10 000 ani: temperatura medie: 106 Co; Universul este dominat de substanţă; între atomi, forţa
gravitaţională devine evidentă.
Epoca 10 000 ani - 3 x 106 ani: temperatura medie: 1 000o C; densitatea materiei: circa 10-28 kg/m3; se formează
primele conglomerate de materie.
Epoca 3 x 106 - 109 ani: se formează galaxia noastră.
Epoca 109 - 11 x 109 ani: apar stelele în galaxia noastră.
Epoca 11 x 109 - 1010 ani: se formează Soarele.
Epoca 1010 - 1,01 x 1010 ani: Soarele intră în activitate termonucleară.
Epoca 1,01 x 1010 - 1,03 x 1010 ani: se formează Terra.
Chiar dacă ideea de Big-Bang este eronată, ea este extraordinar de fertilă şi aducătoare de cunoaştere.
► Se crede că Universul a trecut în perioada dintre 10-35 şi 10-33 secunde, de după Big-Bang, printr-o fază de
accelerare extremă (supraluminică) a expansiunii sale, în condiţiile în care interacţiunea dominantă s-a manifestat,
temporar, repulsiv. Pe lîngă creşterea razei Universului, de la circa 3 - 10-25 cm la 2,2 x 1027 cm, inflaţia a mai
determinat: ● dezintegrarea vidului fals în vid real, cu eliberarea de energie pozitivă disponibilă pentru
substanţializarea unor particule reale, ce au format materia Universului de acum;● dobîndirea de energie cinetică a
materiei;● scăderea vertiginoasă a densităţii materiei dar nu uniform, astfel apărînd unele inegalităţi zonale ce au
generat norii protogalactici, iar apoi quasarii şi galaxiile;● diminuarea accentuată a temperaturii materiei de la circa
1028 Co la circa 1015 Co (extincţia în continuare a Universului a determinat răcirea materiei pînă la –273o C, cît este în
prezent);● ruperea simetriei dintre interacţiuni şi metamorfozarea forţei de respingere în forţă de atracţie
gravitaţională, aceasta preluînd în continuare controlul Universului.
Intervalul de cîteva fracţiuni de secundă în care s-a desfăşurat un proces atît de grandios, comparativ cu o
„secundă” contemporană, putea fi mult mai mare, dar nu mai mic (vezi Capitolul „Principiul de incertitudine”).
Cauza şi energia (?) care a determinat/exercitat această inflaţie ne este necunoscută.
Se consideră că inflaţia a cuprins uniform şi simultan întreg Universul. Există şi ipoteza potrivit căreia inflaţia a
fost neuniformă sau că ea ar fi capabilă să se perpetueze pe regiuni şi deci să mai aibă începuturi şi în prezent, fiecare
zonă inflată creînd condiţii ca subregiuni ale sale să se dilate la rîndul lor (cu generare de energie) şi aşa mai departe,
într-un proces nelimitat (pentru viziunea/înţelegerea noastră).
► În astrofizică, prin singularitate se defineşte starea ipotetică de limită a Universului în care trecerea prin spaţiu-
timp a oricărei radiaţii este împiedicată, curbura spaţiu-timp este infinită sau egală cu zero, iar densitatea spaţiu-timp-
materie este inexprimabilă. Această stare a caracterizat Universul în debutul său cu manifestarea actuală.
Singularitatea are o semnificaţie aproape exclusiv matematică, puţin fizică (exprimînd domeniul în care o regulă nu
se poate aplica) şi nulă pentru filosofia de pînă în prezent.
► Universul se pare că putea să „ocolească” momentul zero de început, dacă luăm în considerare preceptele
Mecanicii cuantice. Dar o asemenea formulare a problemei presupune „un ceva în altceva”, ceea ce în cazul
Universului este extrem de dificil de definit.
► Modelul Big-Bang nu poate explica: ●de ce există ceea ce există; ●structura globală a Universului; ●singularitatea
iniţială;● de ce se închide spaţiul (Universul) asupra sa;● de ce nu este materia uniform dispersată;● care este originea
şi structura Universului;● de ce există asimetrie;● care este originea informaţiei şi materiei;● de ce a apărut totul
deodată;● ce este timpul;● care este natura materiei întunecate;● de ce materia şi antimateria sînt asimetrice.
► Numărul de „evenimente” depinde de temperatură şi densitate; deci, în debutul Universului numărul de
evenimente ar fi putut fi inimaginabil de mare (dar e puţin probabil ca evenimentele din debutul Universului să fi
depins numai de temperatură şi densitate).
► Universul nu este constant acelaşi. În mod cert, Universul se află într-un neîncetat proces de modificare
(expansiune în primul rînd) fără ca din aceasta să rezulte că s-ar „epuiza” prin devenire.
► Modul de evoluţie al Universului depinde de informaţia fundamentală (= Cosmos), iar concret cel puţin de viteza
de expansiune şi de intensitatea cu care interacţiunea gravitaţională determină coeziunea materiei. Intensitatea
interacţiunii gravitaţionale, la rîndul ei, este dependentă de densitatea medie a materiei din alcătuirea Universului.
► Fiinţarea Universului ar putea fi într-un proces de expansiune nelimitată, statică sau ciclică.
Vizavi de aceste moduri probabile de fiinţare, să reamintim că Universul nu se află în timp, ci este el însuşi (şi)
timp.
► Potrivit ipotezei Universului aflat în expansiune nelimitată, dacă densitatea de masă din Univers este mai mică
decît o aşa-numită „densitate critică”, necesară declanşării contracţiei gravitaţionale universale exercitate de masa
întregului Univers, expansiunea va fi infinită.
Valoarea densităţii critice este de 1,9 x 10-29 g/cm3.
Densitatea medie a materiei din Universul observat este de 3 - 5 x 10-31 g/cm3 (ceea ce echivalează cu un gram de
materie într-un cub cu latura de aproximativ un milion de kilometri – Terra are un diametru de 12 756 km), deci masa
sesizabilă electromagnetic este insuficientă pentru ca gravitaţia să determine o contracţie, adică să limiteze
expansiunea Universului.
Potrivit acestei ipoteze, peste circa 1080 ani, materia din Univers va fi pe deplin fărîmiţată şi diluată, iar temperatura
va coborî aproape de zero absolut.
► Potrivit ipotezei Universului aflat în evoluţie ciclică sau pulsatorie, dacă materia din cuprinsul Universului are o
densitate peste cea critică, atracţia ei gravitaţională (materia prin forţa ei gravitaţională se opune expansiunii) va opri la
un moment dat mişcarea de expansiune, determinînd trecerea printr-un proces de contracţie finalizat într-un colaps
gravitaţional. Această contracţie (asemănătoare oarecum cu o implozie) va sfîrşi prin (re)declanşarea unei Mari
Explozii (Big-Bang) ş.a.m.d.
Durata fazei de expansiune a Universului, potrivit ipotezei evoluţiei ciclice, depinde de cît de mult este depăşită
masa critică. Spre exemplu, dacă depăşirea este de un procent, Universul va începe să se contracte peste un miliard de
ani, iar dacă o depăşeşte cu zece la sută, contracţia va începe peste 100 de miliarde de ani.
Ciclul expansiunii se apreciază a avea o durată de circa 60 de miliarde de ani, iar cel de contracţie de circa 40 de
miliarde de ani.
Procesul recondensării Universului nu va avea loc simultan în întreg spaţiul, deoarece Universul nu are un timp
general, ci numai unul local, iar densitatea substanţei nu va fi uniform distribuită (de fapt, nici aprecierea de
simultaneitate nu va fi cine să o poată remarca…).
Procesele prin care ar trece materia în eventualitatea recondensării Universului ne sînt necunoscute, deoarece nu
ştim dacă legile fizicii de acum vor mai fi aceleaşi şi atunci.
Procesul de contracţie al Universului nu ar fi însoţit de o derulare inversă a timpului şi a evenimentelor desfăşurate
în perioada de extincţie spaţială. Evenimentele care au avut loc în perioada de expansiune nu s-ar derula „invers”, ci în
continuare fără un moment de zero, iar timpul nu ar curge înapoi, ci în continuare (de fapt el nu are o concreteţe care i-
ar permite modificări – vezi Capitolul „Timpul”) şi în plus el nu este acelaşi în întreg Universul.
Nu deţinem nici o informaţie care să indice că procesul de contracţie generalizată ar fi început undeva în Universul
accesibil nouă.
► Obiecţii la ipoteza evoluţiei ciclice a Universului: dacă Universul se sfîrşeşte cu totul în finalul unui ciclu, nu se
mai poate vorbi de ciclicitate reală; dacă Universul nu se sfîrşeşte cu totul după fiecare ciclu, înseamnă că nu mai este
ciclic, ci evolutiv (momentul de graniţă între faze este dificil să ni-l imaginăm).
► Potrivit ipotezei Universului aflat în evoluţie staţionară, el nu are nici început şi nici sfîrşit (este fără limite de
genul spaţiu şi timp), existînd din totdeauna şi va exista veşnic (în timpul său). În acest Univers materia apare continuu
(implicit şi timp), într-o proporţie corespunzătoare compensării diluării datorate expansiunii spaţiului, menţinîndu-se
astfel o densitate constantă a materiei din întreg Universul.
Rata de apariţie a materiei în Univers, potrivit ipotezei Universului staţionar, este de 8,6 x 10-47 g/cm3 ceea ce
echivalează cu circa 160 de protoni /cm3/secol sau un atom pe metru cub la fiecare zece miliarde de ani.
► Prin Univers deschis se înţelege situaţia în care densitatea medie a materiei este mai mică în comparaţie cu ritmul
expansiunii spaţiale, ceea ce permite dilatarea Universului la nesfîrşit, cu distanţarea perpetuă între macroobiecte.
Acest tip de Univers are o geometrie bidimensională, analogă cu suprafaţa bidimensională a unui hiperboloid
(formă asemănătoare unei şei), iar pe suprafaţa sa suma unghiurilor unui triunghi este mai mică de 180o (desigur, în
acest caz este vorba de un triunghi imaginar cu dimensiuni comparabile cu cele dintre roiurile de galaxii).
► Prin Univers închis se înţelege situaţia în care s-ar afla Universul dacă densitatea materiei ar fi atît de mare, încît la
un moment dat gravitaţia va opri expansiunea, apoi va declanşa un proces de contracţie spre „Marele Colaps”.
Acest tip de Univers poate fi asemuit cu o sferă, situaţie în care suma unghiurilor unui triunghi pe suprafaţa sa este
mai mare de 180o ; – în acest Univers, spaţiul se închide în sine asemeni unei sfere fără margini, dar cu întindere finită.
► Prin Univers plan se defineşte Universul aflat într-o situaţie intermediară între Universul închis şi Universul
deschis. În acest tip de Univers, atracţia gravitaţională dintre obiecte este atît de intensă, încît realizează o frînare a
ritmului expansiunii, dar nu de o asemenea amplitudine încît să-l stopeze cîndva (ritmul de expansiune se închide
asimptotic).
Tipul de Univers staţionar reclamă o masă mai mare decît cea observabilă acum, însă existenţa în Univers a unei
mase reale dar inobservabile electromagnetic este absolut evidentă.
În Universul plan, suma unghiurilor unui triunghi ar fi de 180o.
Universul plan poate fi imaginat cu „reîntoarcere în timp” (figura 45.1A.) şi fără „reîntoarcere în timp” (figura
45.1B).

Figura 45. 1.
► Cel mai plauzibil model de evoluţie a Universului este cel în care el se află în expansiune nelimitată, dar foarte
aproape de bariera critică (1/1035).
Se pare că densitatea universului nostru este atît de aproape de valoarea critică încît, probabil, niciodată nu vom
putea determina cu certitudine dacă el este de tip închis sau deschis.
► Expansiunea Universului constă în mărirea spaţiului, cu excepţia celui intraatomic, interatomic şi intermolecular.
Potrivit Mecanicii cuantice, spaţiul Universului creşte prin diviziunea cuantelor de spaţiu.
► Prin expansiunea sa, Universul nu dislocuieşte ceva. Noţiuni ca dislocuire, spaţiu, timp şi materie sînt valabile
numai în „interiorul” Universului şi numai în limitele de cuprindere şi înţelegere ale omului. Din acest motiv, intenţia
de a gîndi ceva ca fiind în afara acestor coordonate este sortită eşecului. Deci, Universul nu ocupă prin expansiune mai
mult spaţiu sau nu se dilată în spaţiu, ci îşi dilată spaţiul.
Într-o formulare filosofică am putea spune că Universul ocupă domeniul „Nimicului”.
► Extincţia spaţiului nu antrenează o generare de substanţă, sau nu în mod sesizabil.
► Nu cunoaştem cauza expansiunii Universului. Nu ştim şi nu vom şti niciodată exact ce s-a petrecut în momentul
începerii expansiunii Universului (nici de ce şi nici dacă o asemenea chestionare este adecvată), deoarece toate
indiciile din acel moment au fost anihilate de maniera desfăşurării fenomenului.
Actuala expansiune a Universului este considerată a fi (cel puţin) sub impulsul remanent al „exploziei” iniţiale,
respectiv al traversării unui moment de antigravitaţie în cadrul fenomenului Big.Bang.
Potrivit observaţiilor recente, expansiunea Universului se accelerează, iar ea s-ar datora unei energii
„negre”(localizată în vidul cuantic), cu efect antigravitaţional – realitatea acesteia ar implica inadecvarea Teoriei
relativităţii generalizate la scara Universului ! –, prezente în structura aglomerărilor de substanţă.
► În preajma noastră rata de expansiune a Universului ar fi de 3 x 1,6093 km/s/3,26 x 106 ani-lumină. Volumetric
aceasta înseamnă 1018 ani-lumină cubici pe secundă, adică o extincţie de 5 - 10 % pentru un miliard de ani.
► Universul nu are un centru de expansiune, deoarece: ● datorită raportului 1:1 între viteză şi distanţă nu poate fi
localizat;● este de neimaginat cum ceva inform şi nelimitat ar putea avea un centru (pentru Nicolaus din Cusa,
Universul îşi are centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri, deoarece D-zeu îi este „centrul” şi „periferia”, iar El
este pretutindeni şi nicăieri);● în procesul de extincţie se situează întreg spaţiul.
► Pentru o facilă înţelegere a fenomenului creşterii spaţiului Universului se propune următorul experiment, cu un
şnur elastic pe care se găsesc mai multe linii trasate la distanţe egale între ele. Prinzînd şnurul de cele două capete
procedăm la întinderea lui, considerînd că mîna stîngă reprezintă punctul de observaţie, iar mîna dreaptă sensul de
expansiune. Vom observa că toate liniile de pe şnur se deplasează egal unele faţă de altele, iar cu cît o linie este mai
departe de reperul de observare (mîna stîngă), cu atît el se deplasează mai repede.
Potrivit acestui mod de expansiune, viteza îndepărtării este proporţională cu distanţa.
În condiţiile în care extincţia spaţiului nu a pornit în ceva şi nici dintr-o zonă, ci de peste tot, iar centrul şi reperele
fixe sînt inexistente, extincţia spaţiului este un proces relativ, convenţional.
► Cele mai îndepărtate galaxii de noi nu au viteze supraluminice, chiar dacă spaţiul dintre galaxii creşte uniform,
deoarece: ● cu cît viteza de îndepărtare a obiectului este mai mare, lungimile se contractă (deci, extincţia se prezintă
mai „lentă” pentru galaxiile îndepărtate, de unde rezultă că pot exista o „infinitate” de galaxii şi nici una să nu fie la
„marginea” Universului);● vitezele nu se adună (la scara vitezelor relativiste);● timpul nu este acelaşi pentru toţi
observatorii (zonele de spaţiu);● spaţiul este închis în sine;● mişcarea (viteza) este relativă.
► Extincţia spaţiului poate fi pusă în evidenţă doar între galaxii distanţate la peste 25 de milioane de ani-lumină.
► Consecinţele expansiunii Universului: ● determinarea unora dintre caracteristicile de metamorfozare ale
materiei;● scăderea temperaturii şi densităţii materiei;● deplasarea puternică spre roşu a întregului spectru de radiaţie
electromagnetică provenită de la aştrii îndepărtaţi;● mişcarea generală de îndepărtare mutuală între aştri;● lipsa de
greutate a Universului.
► Se pare că în Univers nu există zone cu rate diferite de expansiune.
► Expansiunea Universului: ● nu se desfăşoară în ritm uniform (după un maxim atins în momentul de început,
expansiunea înregistrează o diminuare continuă, uniformă, cel puţin în zona noastră de observaţie, iar aceasta datorită
fie unei însuşiri necunoscute a modului de manifestare a forţei gravitaţionale, fie existenţei unei forţe cu manifestare
antigravitaţională); ● ar fi în diminuare continuă, datorită acţiunii continui de frînare, exercitate de forţa gravitaţională
a masei întregului Univers (rezultă că în trecut, Universul s-a extins cu o rată superioară celei actuale); ● dacă ar fi
sistată ar face ca atracţia gravitaţională să condenseze la infinit materia conţinută şi implicit spaţiul aferent.
► Viteza de îndepărtare între „extremităţile” Universului este imprecizabilă, deoarece Universul se extinde în
condiţiile în care spaţiul este închis în sine (nu are margini) şi este deformat de către concentrările de masă.
► Dacă viteza de expansiune ar fi cu mult mai mare decît cea actuală, atracţia gravitaţională nu ar mai putea frîna
expansiunea, iar condensările de materie ce duc la formarea galaxiilor nu ar mai putea avea loc.
► Starea actuală de expansiune a Universului se verifică utilizînd efectul Doppler, pentru măsurarea vitezelor cu
care galaxiile se îndepărtează, şi deductiv din datele culese din Univers şi cele presupuse (prin modelare matematică).
► Expansiunea Universului nu este pe deplin înţeleasă, deoarece numeroase date de observaţie sînt contradictorii,
volumul de informaţii certe este insuficient, iar datele „fundamentale” par a fi pe cît de simple pe atît de subtile.
► Viteza de expansiune se reflectă în modul de evoluţie al Universului, astfel: ● dacă raportul dintre viteza de
expansiune şi densitatea medie a materiei din Univers este mare, Universul este deschis;● dacă densitatea este mare în
raport cu viteza de expansiune, atunci Universul este închis;● dacă viteza de expansiune şi densitatea materiei sînt în
echilibru constant, Universul este plan şi are o expansiune perpetuu încetinită, dar fără să atingă valoarea zero;● dacă
materia din Univers ar avea o densitate cu mult peste bariera critică, viteza de expansiune ar fi atît de mare încît
materia nu ar mai putea fi condensată gravitaţional în galaxii şi stele;● dacă materia din Univers ar avea o densitate cu
mult sub bariera critică, viteza de expansiune ar fi prea mică, ceea ce ar antrena un colaps accelerat înainte de a se
forma galaxiile.
► Dezintegrarea tuturor particulelor ar putea să cauzeze sfîrşitul Universului, dar durata necesară unui asemenea
proces este atît de mare (circa 1032 ani), încît doar teoretic el ar putea determina „sfîrşitul” Universului.
În cazul Soarelui, dezintegrarea atomilor obişnuiţi determină o pierdere de masă de numai 20 g/an.
► Potrivit teoriei cosmologice cuantice: ● Universul a început cu neuniformitatea minim posibilă, permisă de
principiul de incertitudine;● cînd Universul avea o vîrstă inferioară constantei Planck, avea o dimensiune mai mică
decît lungimea sa de undă cuantică, ceea ce a cauzat nedeterminarea sa;● timpul Universului este o dimensiune, o
calitate a spaţiului (o creaţie a conţinutului material al Universului şi al configuraţiilor sale);● Universul a apărut din
„nimic”(fără ca acesta să fie ceva…), fără cauză şi nu a trecut prin fenomenul de Big-Bang, dar a suferit faza de
inflaţie;● la începutul Universului nu a existat o singularitate;● neuniformităţile iniţiale s-au amplificat, determinînd
structurile materiale pe care le vedem acum în Univers.
► Caracteristicile Universului în viziunea lui A. Einstein: ● Universul este închis, substanţa curbîndu-se asupra ei
înşişi pînă se închide topologic;● Universul este o hipersferă tridimensională, de volum finit şi invariabil;● curbura
spaţiului este o măsură a intensităţii cu care materia acţionează asupra spaţiului;● materia din Univers are o densitate
medie constantă;● sarcina electrică a Universului este egală cu zero;● la scară mare, Universul este izotrop
(expansiunea şi viteza sînt aceleaşi în toate direcţiile), omogen (are aceleaşi proprietăţi, densitate şi tipuri de obiecte
peste tot) şi plin de substanţă;● Universul este static (pentru aceasta a utilizat „constanta cosmologică”);●
conglomeratele de materie au apărut în zonele în care forţa gravitaţională a depăşit forţa de respingere;● oscilaţiile
interacţiilor de respingere şi de atracţie gravitaţională, determină efectele cuantice ale spaţiului;● spaţiul şi timpul nu
au început;● spaţiul şi timpul decurg de la o singularitate şi vor ajunge la sfîrşit tot la o singularitate;● timpul nu are
săgeată;● raza Universului ar fi de circa 3 x 1010 ani-lumină.
► Constanta cosmologică a lui A. Einstein este o valoare numerică introdusă în ecuaţia relativităţii generalizate şi ea
ar releva intensitatea unei interacţii de respingere la distanţe mari, ce se opune interacţiei gravitaţionale între mase.
Conform constantei cosmologice: ● Universul ar fi static sau evolutiv;● forţa responsabilă de expansiunea
Universului ar fi foarte mică, determinînd o extincţie de 0,5 cm/s;● cele două entităţi, de respingere şi de atracţie
gravitaţională, depind în mod diferit de raza de curbură a Universului: cînd raza are valori mici, prevalînd forţa
gravitaţională.
Mai recent, prin constantă cosmologică se are în vedere (şi) densitatea de energie a Vidului cuantic.
► Conform principiului al II-lea al termodinamicii, într-un sistem închis, căldura se transmite de la un corp cald la
unul rece în aşa fel încît, în final, în sistemul închis respectiv se produce o egalizare a temperaturilor. În cazul
Universului principiul acesta nu poate fi aplicat, deoarece: ● Universul nu are un exterior căruia ar putea să-i transfere
căldura;● în Univers există numeroase regiuni ce nu pot comunica electromagnetic, deci nu-şi pot transmite una alteia
energia (radiaţia termică);● nimic nu justifică extinderea asupra Universului întreg a unei proprietăţi fizice revelate
doar într-o parte finită a lui;● prin diluţia materiei se tinde spre răcire, dar punctul zero nu poate fi atins (vezi Capitolul
„Temperatura şi căldura”);● Universul nu are o „viaţă termică”.
► Universul nu se află situat undeva, deoarece nu se află în spaţiu, el fiind pentru sine spaţiu. Dacă Universul se află
în ceea ce am definit ca fiind Cosmos, atunci acesta îi defineşte localizarea (aspaţială şi inimaginabilă pentru noi).
De observat că Universul nu se impune a fi în ceva, el putînd fi doar „ceva”.
Consideraţiile de felul: nu există (= ?) nimic (= ?) în afara (?) Universului, par a fi ilogice şi inutile în termenii
actuali ai cunoaşterii.
Pentru unele religii, dincolo de Univers se află (tot) Dumnezeu.
► Universul nu a apărut „în ceva”, astfel că el s-a relevat integral şi instantaneu, iar dacă faza de inflaţie a existat,
atunci este posibil ca doar ea să fi fost neuniformă, generînd zone cu densitate neuniformă.
Pentru Preafericitul Augustin, dacă Universul nu a fost creat în timp (ci dă naştere acestuia), actul creaţiei nu
încetează să se producă.
► Universul este un întreg nedivizat, discontinuitatea sa fiind doar relativă. Faptul că noi percepem în alcătuirea lui
particule, cîmpuri şi forţe, cauze şi efecte, spaţiu şi timp este consecinţa capacităţii noastre limitate de analiză şi de
înţelegere globală.
Conform „Principiului cosmologic”, toate părţile Universului sînt identice sau cel puţin sînt identice cînd au aceeaşi
vîrstă.
În Univers nu există structuri materiale independente, fiecare fragment este determinat şi determină Unitatea.
► Unitatea Universului este determinată de omniprezenţa informaţiei fundamentale, de închiderea Universului în
sine, de desfăşurarea pe coordonate precise, de unificarea „începutului” cu „sfîrşitul” (a cauzei cu efectul) şi de
omniprezenţa interacţiunilor fundamentale.
► În Univers pot fi distruse formele şi sistemele, dar, practic, orice distrugere este sinonimă cu o transformare, o
continuare, o generare a altceva.
► Există în Univers regiuni care de la începutul Universului nu au fost niciodată interconexate cauzal, deoarece dacă
Universul a pornit de la starea de singularitate (în care spaţiul şi timpul avea însuşiri diferite de cele actuale), înainte de
momentul 10-43s sfera cauzalităţii era mai mică decît sfera de incertitudine a localizării, apoi, după un moment de
inflaţie, parte din regiuni diferite s-au separat la distanţe ce nu au mai oferit timpul necesar informaţiei (vehiculabilă cu
viteza limită, cea a luminii) să călătorească de la una la alta.
Această stare de fapt nu presupune că Universul ar fi de fapt alcătuit din regiuni absolut izolate.
► Regiuni separate din punct de vedere cauzal sînt asemănătoare ca structură şi dinamică, deoarece au o origine
comună, sînt guvernate de legi comune şi dispun de un sistem de informare–coordonare universal.
► Expansiunea Universului nu antrenează izolarea „extremităţilor” lui, deoarece unitatea Universului se menţine,
materia, ca şi mişcarea, va fi etern omniprezentă, iar informaţia fundamentală este continuă.
► Comunicarea nu este posibilă între orice regiuni din Univers, deoarece un semnal purtător de informaţii nu poate
depăşi viteza luminii, iar viteza de îndepărtare între puncte „extreme” ale Universului par să solicite (pentru un unic
observator) tocmai o asemenea viteză supraluminică.
Imposibilitatea acestei comunicaţii este relativă, deoarece: ● în Univers nu există zone izolate fizic de restul
întregului;● spaţiul se închide în sine (nu are extreme) şi are caracteristici locale;● timpul are însuşiri doar locale;●
depinde de localizarea, viteza şi abilitatea observatorului.
 Nu putem exclude existenţa şi a unui sistem de propagare a informaţiilor (sau a unora dintre ele) de o manieră sui-
generis. O sugerează, printre altele, vehicularea informaţilor în domeniul (sub)cuantic şi în unele fenomene
„parapsihologice”.
► Nu se poate vorbi de o stare necreată a Universului, deoarece: ● starea şi creaţia sînt indisolubile;● a fi şi a avea o
stare însemnă să localizăm Universul în spaţiu şi timp, ceea ce l-ar anula pe deplin în modul în care îl înţelegem
acum;● presupunînd că Universul ar fi existat şi înainte de a se prezenta ca acum, ne este absolut imposibil să ne
imaginăm cum a fost, deoarece nu avem nici un argument/informaţie pentru aceasta;● ceea ce se petrece în „afara”
unei unităţi materiale cu spaţiu şi timp, ne este imposibil să cunoaştem şi chiar să ne imaginăm.
Pornind de la consideraţia că Universul este fundamental de natură informaţională, rezultă că „anterior” actualei
manifestări Universul ar fi fost doar informaţie neexercitată.
► Ar fi putut Universul să apară din „nimic” ? Ca să formulăm răspunsul, trebuie în prealabil să stabilim: Ce este
nimicul („nimic”, nu semnifică nimic !; şi nimicul e ceva ! – dacă nimicul este obiect de părere, nimicul este) ? Cine l-
a creat ? Unde există el ? Cît există ? Este nimicul ceea ce nu există şi nu poate exista sau ceea ce nu există, dar poate
exista ? Ce este timpul ? Ce reprezintă „a fi”? Ce înseamnă „a apare pe seama a altceva”?
Din nimic nu poate apare ceva, deoarece nimicul prin aceasta n-ar fi nimic, ci un ceva conţinător.
De remarcat că ne este imposibil să ne reprezentăm în minte formarea din nimic a unui ceva (dar cum mintea
noastră este parte din Univers…).
„Nimicul nu există, deoarece însuşi acest nimic poartă numele de nimic.” N. Cusanus.
Nelinişteşte, desigur, faptul că un electron şi antiparticula sa pot apărea aparent din „nimic”, fără avertizare, apoi să
dispară. Dar extincţia acestui fenomen la scara Universului ca întreg este, probabil, eronată.
Existenţa nu poate să provină din nimic, dar nu poate să provină nici dintr-o altă existenţă căci aceasta, la rîndul ei,
ar trebui să provină din altceva.
Întrebarea de mai sus este imprecisă, chiar eronată, deoarece Universul nu a apărut (nefiind în spaţiu şi timp – deci,
nu are un început), el doar există.
► Universul nu poate fi lucrarea unei entităţi dotate cu interes, voinţă şi putinţă, deoarece: ● dacă Universul trebuie
să aibă un creator, implicit şi acel creator trebuie să fie creat de cineva ş.a.m.d. (la această afirmaţie se obiectează,
adesea, astfel: dacă Creatorul este deasupra timpului si spaţiului [implicit a creaţiei] firesc ca el să se sustragă
necesităţii de a fi creat);● „a fi”, implică creaţia neapărat doar în preajma noastră (în rest, doar presupunem);● dacă
Universul nu are început, la ce bun un Creator ?;● creaţia ar putea fi una cu creatorul ei (din ce altceva l-ar fi creat
dacă nu din sine ?);● cunoaşterea organizării Cosmosului ne este interzisă, cel puţin pînă în prezent;● pare imperfect;●
în fizica cuantică se evidenţiază posibilitatea existenţei evenimentului fără cauză şi chiar a efectului înaintea cauzei !
► Universul şi conştiinţa oamenilor: ● fără conştiinţa noastră, Universul nu ar mai fi acesta;● fiecare individ este un
fragment din Omul-Univers şi doar pentru el, unitate de materie animată de viaţă şi dotată cu conştiinţă, Universul
„apare” şi „dispare” (concomitent cu el – dar, din aceasta nu se poate concluziona că Universul apare şi dispare în
fragmente, odată cu fiecare conştiinţă !).
► Nu ştim dacă au fost libere condiţiile la formarea Universului; dacă nu au fost libere (deci, Constructorul a avut
cerinţe de proiectare !), ne întrebăm de către cine (şi după ce legi) au fost ele fixate, iar dacă condiţiile iniţiale au fost
libere (libertate în relaţie cu ce ?), ne întrebăm de ce este el aşa şi nu alt fel, de ce o cît de mică deviere de la
caracteristicile actuale ale particulelor elementare, spre exemplu, ar fi determinat un alt Univers.
Doar pentru că Universul este complet legiferat, noi putem face predicţii şi retrodicţii asupra diverselor situaţii.
Universul este „legiferat” deoarece nu este „liber”, ci condiţionat. De către cine şi de ce ? (Cosmos ? Timp ?
„Existenţa sa anterioară”?).
Acest aspect de realitate a existenţei unor legi, sugerează implicit că Universul are un scop.
Filosofii afirmă că „legea are sens ca lege doar acolo unde abaterea e cu putinţă”…
De observat şi faptul că orice creaţie este un fel de restrîngere şi delimitare.
► Nu ştim ce anume a determinat caracteristicile universului nostru – nu ne referim la proprietăţile vidului cuantic,
proprietăţi care se reflectă în cele ale Universului, deoarece şi el „aparţine” Universului –, însă este aproape cert că
întreg Universul este fundamental structurat de aceleaşi legi.
► Evoluţia actuală a Universului ar putea fi determinată de o „existenţă” anterioară fenomenului Big-Bang,
deoarece: ● dacă Universul ar fi din „nimic”, ar fi absolut „original”, adică de nici un fel…; dar vedem că nu este aşa,
ci ordonat de un ceva ce ar putea fi în egală măsură anterior, concomitent (!) sau viitor;● nu putem exclude
posibilitatea ca Universul să fi suferit o „prelucrare” (doar informaţională ?).
► Universul nu are trecut, prezent şi viitor, fiind o unitate atemporală, el nefiind în spaţiu şi timp.
► Nu putem şti ce a fost în istoria Universului înainte de momentul 10 -43 s, deoarece înainte de momentul 10-43s sfera
cauzalităţii a fost mai mică decît sfera de imprecizie a localizării şi deoarece toate informaţiile (pe care noi le-am putea
utiliza) au fost ecranate de efectul inflaţionar. Din acest motiv, dar nu numai, întotdeauna Universul va avea o
dimensiune care duce spre necunoscut.
► Nu vom putea cunoaşte vreodată originile Universului prin propriile abilităţi, deoarece nu putem cunoaşte starea
iniţială a Universului şi deoarece sîntem limitaţi la un spaţiu şi timp propriu.
 Nu puţini sînt cei ce consideră că prin însăşi formarea/naşterea sa Universul a consumat/„distrus” (asemenea oului
de către pui) originea sa.
► Evoluţia: ● este succesiunea de evenimente în structura sistemului, între continuu şi discontinuu, irepetabile într-un
timp unidirecţional; ● constă într-o permanentă creştere a informaţiilor exercitate/fixate în structurarea materiei (cel
puţin).
► Prefacerile din Univers nu pot fi considerate a fi în mod absolut în evoluţie, în circumstanţele în care el nu se află
în spaţiu şi timp (nu există un ceva dincolo de sine, deci nu i se poate prefigura un scop), nu cunoaştem caracteristicile
lui ca întreg şi mai ales stările extreme.
Poate mai aproape de corectitudine este să se afirme că Universul se află într-o schimbare/derulare cu atît mai
amplă, mai evidentă, cu cît volumul luat în considerare este mai mare.
Dacă evoluţia Universului este de tip „creator” sau de tip „revelator”, este o problemă îndeosebi filosofică şi încă
nerezolvată.
Este de neacceptat opinia unor filosofi potrivit căreia, Universul „moare” prin chiar „dezvoltarea” sa.
„…aparenta devenire a evenimentelor este de fapt procesul prin care noi le conştientizăm.” K. Gödel
► Semnificaţia clasică acordată termenului „involuţie” nu se potriveşte universului nostru, deoarece el se
desfăşoară, cel puţin în zona noastră, de la simplu la complex, de la neviu la viu, de la automat la conştiinţă.
De fapt Universul nu poate fi caracterizat prin nimic, deoarece: ● nu-l putem raporta la ceva;● nu cunoaştem nici o
însuşire generală a sa în mod indubitabil;● noi sîntem parte din el şi nu ne putem poziţiona în „exteriorul” lui (pentru a
ne sustrage influenţei lui);● însuşirile noastre de observator sînt impuse de Univers.
► Ştie Universul cum va evolua ? Chestionarea este eronată, deoarece presupune dotarea Universului cu conştiinţă,
autonomie şi scop final, ceea ce se pare că nu-l caracterizează în zona noastră de observaţie.
Faptul că Universul se „conduce” după legi şi că nu este acelaşi de la un moment la altul, sugerează că el evoluează
şi că poate fi „înţeles” în modul de desfăşurare, dar nu în motivaţie.
De observat că Universul nu se poate caracteriza global prin trecut, prezent şi viitor ! Universul doar ESTE. Doar
pentru fiinţa dotată cu conştiinţă, Universul impune să fie gîndit prin aceste trei caracteristici ale timpului (fără ca în
această estimare să se poată exclude pe sine !).
► În mod evident există un „ceva” care împiedică devenirea instantanee (sau cu o altă viteză) a Universului, un ceva
care cadenţează devenirea (Universul pare să depună un efort dacă nu în existenţă, cel puţin în devenirea sa – dar, ce
semnifică devenirea în cazul Universului ?). Se numeşte acest ceva, TIMP sau poate COSMOS ? Cine face această
apreciere ? Se află cel ce chestionează într-o postură (fie şi numai sub aspect temporal) care să-i permită aceasta ?
► Universul nu are un model de evoluţie, sau nu în sensul strict al termenilor „model” şi „evoluţie”.
► Nu putem şti dacă viteza devenirii Universului este aceeaşi (toţi termenii acestei opinii sînt ambigui, dacă sînt
raportaţi la Univers ca întreg !).
► Elementele fizice constituente ale Universului sînt mereu aceleaşi, diferă doar modul lor de structurare.
► Universul pare a fi alcătuit doar din informaţie, iar ea determină:  evenimente (evenimentul este cea mai mică
parte a unui proces, cea mai mică unitate de schimbare)  materie  spaţiu  timp  mişcare  devenire. Deci,
Universul este o reţea de relaţii.
O dată cu progresul cunoaşterii, Universul se relevă a fi de o tot mai complexă, surprinzătoare şi subtilă alcătuire şi
manifestare.
Pentru filosofi, „ce nu este umple de fapt lumea, sub chipul lui ce nu este încă, al lui ce a fost, ce nu a fost dar era să
fie, ce ar fi să fie, ce stă să fie, ce face să fie, ce va fi fiind, ce va fi.”
► Potrivit unei ipoteze, imediat după Big-Bang ar fi apărut în Univers, datorită rupturilor de simetrie între numărul
de particule şi antiparticule (în favoarea particulelor), formaţiuni de energie asemănătoare unor corzi (eng .= string),
avînd următoarele caracteristici: grosime de 10-9 - 10-33 m, lungimi de peste 1030 m, densităţi de circa 1022 kg/m3,
tensionări de circa 1037 N (în funcţie de temperatura mediului ambiant – la temperaturi extrem de scăzute, sînt
punctiforme), conductibilitate electrică perfectă, dilatabilitate sau conductibilitate în funcţie de temperatura mediului,
cîmp magnetic foarte intens, generare în punctele de ruptură a galaxiilor care apoi se separă.
Din perspectiva acestei ipoteze, Universul are nouă dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporală. Primele trei
dimensiuni spaţiale sînt cele accesibile simţurilor noastre, iar celelalte şase sînt dimensiuni „contractate” sau „pliate”
într-o varietate geometrică exotică. Una din dimensiunile spaţiale ar face „legătura” cu un alt univers, aflat în relaţie
necesară cu universul nostru.
Teoria stringurilor explică toate cele patru interacţiuni fundamentale, iar particulele elementare le interpretează ca
pe nişte vibraţii ale unor corzi infime.
Existenţa stringurilor este incertă, mai ales că ele pretind un spaţiu multidimensional.
Stringurile au fost propuse a se implica în geneza lentilelor gravitaţionale, a manifestărilor materiei întunecate ca şi a
altor fenomene din Univers.
► Materia însoţeşte permanent spaţiul şi deci ea îl ocupă (chiar constituie) integral din primul moment de fiinţare a
Universului, iar expansiunea determină diluţia substanţei deja existente în structura sa.
► Faţă de materie, radiaţia este dominantă în Universul actual într-un procent covîrşitor (într-un cm3 sînt de 3 x 109
mai mulţi fotoni decît particule de materie obişnuită).
► Nu ştim cu certitudine de ce au apărut conglomerate de substanţă în Univers. Probabil, datorită asimetriei zonale de
densitate, vitezei de expansiune neuniforme, structurii particulare a spaţiului (necunoscută nouă) sau particularităţilor
fazei de inflaţie (în mod deosebit, datorită oscilării comportamentului gravitaţiei).
► Materia este distribuită neuniform în Univers, iar nivelul de neregularitate este proporţional cu dimensiunile
spaţiului luat ca referinţă.
Nu ştim de ce materia nu are o distribuţie omogenă în Univers. Probabil, omogenitatea şi simetria nu au caracterizat
niciodată Universul şi tocmai din acest motiv a apărut şi se manifestă pe coordonatele actuale (o distribuţie uniformă a
materiei în spaţiu ar fi anulat mişcarea, devenirea şi existenţa în maniera actuală).
► La „vîrsta” de 30 de minute, Universul avea următoarea compoziţie chimică: aproximativ 75 % hidrogen, 23 %
heliu şi 2 % beriliu.
Compoziţia chimică actuală a Universului: aproximativ 73 % hidrogen, 25 % heliu, 0,8 % oxigen, 0,3 % carbon,
0,1 % azot, 0,07 % siliciu, 0,05 % magneziu, 0,82 % alte elemente.
► Primele aglomerări importante de materie se crede că au fost un fel de „stele” cu mase imense (între 250 şi 1 000
000 mase solare), transformări termonucleare alerte, durată de viaţă foarte scurtă (cu cît o stea este mai masivă, cu atît
trebuie să fie mai fierbinte, pentru a compensa comprimarea gravitaţională, iar cu cît este mai fierbinte, cu atît mai
repede se derulează reacţiile termonucleare) şi un sfîrşit violent, exploziv sau exploziv/imploziv.
► Caracteristicile hidrogenului: ●este elementul chimic fundamental din alcătuirea substanţei Universului; ●are cea
mai simplă alcătuire posibilă: un proton şi un electron (este singurul element chimic care nu are neutroni în alcătuirea
atomului său);● este primul element chimic stabil sintetizat în Univers;● este cel mai uşor lichid: 0,07 g/cm3 (deci de
14,4 ori mai uşor decît aerul) şi cel mai uşor gaz: 0,000 09 g/cm;● se topeşte la –259,23o C şi fierbe la –252,8o C;● are
presiunea critică (adică presiunea necesară pentru a se lichefia la temperatura critică) la 12,8 atmosfere;● are
temperatura critică (temperatura deasupra căreia nu poate fi lichefiat) la –239,91o C;● nu are gust şi nici miros;● are
densitatea critică de 31 kg/m3;● prezintă o viteză mare de difuzie;● are conductibilitatea termică ridicată.
► Caracteristicile heliului: ● este al doilea element chimic stabil apărut în Univers;● este cel mai stabil element din
edificiul substanţei (practic, nu formează compuşi chimici);● este gazul cel mai dificil de lichefiat; în prezent în natură
este sintetizat doar în reacţiile termonucleare de fuziune din stele;● rămîne lichid la presiunea de la suprafaţa Terrei,
chiar la temperaturi de zero absolut (potrivit principiului de incertitudine, persistă o oarecare energie de mişcare ce nu
poate fi înlăturată);● este superfluid, putînd trece uşor prin orificii mai mici de 0,000 01 mm;● are temperatura critică
de –268,1o C;● în stare lichidă se întinde pînă la distanţe mari pe suprafaţa vaselor în care se găseşte, datorită
superfluidităţii sale;● este de două ori mai greu decît hidrogenul;● se topeşte la 272,2 o C şi are punctul de fierbere la
268,9o C;● are presiunea critică la 2,74 atmosfere şi o densitatea critică de 66 kg/m3;● are cea mai mare energie de
excitaţie: 4,8 eV;● a fost descoperit, mai întîi, în spectrul coroanei solare, de unde şi numele pe care l-a primit.
► Temperatura medie a conglomeratelor de substanţă din Univers este acum de circa 6 000o C.
► Temperatura actuală a Universului este de –270,39o +C (2,74 +0,02 Ko).
Temperatura Universului scade invers proporţional cu dimensiunea sa.
► În galaxia noastră materia are o densitate de circa 4,6 x 10-24 g/cm3, în roiurile de galaxii aproximativ 10-28 - 10-31
g/cm3, iar în mediul intergalactic de circa 10-34 g/cm3.
Pe ansamblul Universului, densitatea substanţei este estimată la 10-31 g/cm3 şi ea se află în permanentă diminuare,
urmare a extincţiei Universului.
► Universul conţine circa 1084 atomi, Soarele este alcătuit din 1056 atomi, Terra din 4 x 1051 atomi, iar omul din
circa 9 x 1026 atomi.
► Masa materiei observabile în Univers este de aproximativ 2,5 x 1054 kg, ceea ce echivalează cu un cub de aur (are
densitatea 19,3 g/cm3) avînd latura de circa zece ani-lumină.
De ce are Universul această masă şi nu alta, nu ştim (ar putea fi o „necesitate”, sau poate a vorbi de masa
Universului este o eroare).
Masa Universului pare a fi constantă.
► În proporţie de circa 95 % masa Universului se prezintă indetectabil electromagnetic (restul fiind reprezentat, în
proporţie de 25% de materia „neagră” şi în proporţie de 70% de energia „neagră”) .
Masa întunecată îşi semnalizează existenţa prin: ● cîmpul gravitaţional pe care îl exercită, mai ales la nivelul
obiectelor de talia galaxiilor;● coeziunea structurilor galactice şi supragalactice;● unele distorsiuni ale traiectoriilor
luminii în mediul intergalactic (s.e., lentilele gravitaţionale şi unele galaxii cu inele polare);● caracteristicile de viteză
ale galaxiilor din roiuri;● evoluţia norilor de gaz în galaxii şi roiuri de galaxii;● maniera de rotaţie a galaxiilor
spirale;● evoluţia expansivă a Universului;● evidenţa că nu toate corpurile strălucesc sau au o emisie electromagnetică
detectabilă, ori nu se prezintă sub o formă structurată ce ar permite o astfel de identificare.
Masa indetectabilă electromagnetic, aflată în alcătuirea Universului, s-ar putea prezenta sub formă de: ● neutrini, ei
fiind într-un număr foarte mare încă de la formarea Universului;● stele pitice;● nori de gaze şi pulbere;● Găuri negre,
mai ales primordiale;● stringuri;● particule supersimetrice;● particule cu masă de repaus foarte mică.
Materia neagră nu s-a putut aglomera în ansambluri materiale. Ea umple mediul Universului ca un „gaz” alcătuit
din particule (ipotetice) neutralino ce au sarcina zero (nu sînt influenţate de forţa elecrtomagnetică).
► Dacă masa Universului ar fi doar cea pe care o sesizăm electromagnetic, atunci el ar evada din propria sa atracţie
gravitaţională şi s-ar extinde indefinit.
► Volumul materiei observabile în Univers este de circa 19,7 x 1042 km3.
Este impropriu a vorbi de volum al Universului în condiţiile în care el nu are formă (fiind lipsit de margini), se află
în expansiune continuă, iar concentrările de materie deformează spaţiul.
► Energia de legătură a materiei din Univers este egală cu de două ori masa Universului, înmulţită cu pătatul vitezei
luminii în vid. Dar a fost „creat” Universul cu energie din „exterior” (avînd în vedere şi energia de repaus a corpurilor
create şi energia de interacţiune) ? Răspunsul este extrem de dificil de formulat sau cel puţin nu altfel decît în limbaj
matematic.
► Universul nu are o formă proprie, deoarece nu există un exterior care l-ar defini, iar din interior este imposibil de
apreciat, deoarece este nelimitat şi în plus este amplu deformat de concentrările de materie.
Dar de ce ar trebui ca Universul să deţină o formă, deci să se detaşeze în/de ceva ?!
În funcţie de maniera de evoluţie, „forma” Universului ar putea fi: ● hiperbolică, (ca o şa) dacă expansiunea este
infinită, situaţie în care spaţiul este infinit;● sferică, dacă Universul este ciclic, situaţie în care spaţiul este curbat în el
însuşi şi prin urmare are o întindere finită;● plană, dacă Universul este static, situaţie în care spaţiul este infinit el
neînchizîndu-se în sine.
Cele mai multe dovezi indică pentru Univers o formă deschisă, cu o geometrie hiperboloidală.
► Nu putem dobîndi o imagine sinoptică a Universului (şi implicit, nici o înţelegere sinoptică), deoarece: ● nu ne
putem situa în exteriorul Universului;● este imposibil să observăm în timp util, din puncte diametral opuse, zone mai
mari de circa 5 ani-lumină, ceea ce anulează posibilitatea formări unei imagini de ansamblu din „interior”;● spaţiul nu
este acelaşi peste tot, cîmpul gravitaţional al marilor aglomerări substanţiale deformîndu-l zonal;● Universul nu are
limite absolute nici în micro şi nici în macro dimensiunile sale;● nu putem fi absolut siguri că între regiuni diferite din
Univers, amplu distanţate, expansiunea nu se produce cu o viteză mai mare decît cea a luminii, de o manieră
inexplicabilă în prezent;● spaţiul şi timpul sînt fără capete, deci de necuprins;● timpul nu este unic, iar spaţiul nu este
uniform;● gravitaţia perturbă, de o manieră încă insuficient de clară, informaţia ce ne parvine de la mari depărtări
(vezi, spre exemplu, efectul de lentilă gravitaţională);● nu putem recondensa Universul la un punct;● lumina nu poate
avea un parcurs absolut rectiliniu la scara marilor distanţe;● este mai mult decît suma părţilor sale;● mijloacele noastre
de redare grafică sînt total insuficiente şi inadecvate unei ilustrări a Universului cu patru dimensiuni (cel puţin !).
► Nimic din ceea ce vedem în Univers nu mai este aşa cum ne parvine nouă imaginea. Chiar şi imaginea Lunii ne
parvine aşa cum a fost ea cu mai mult de o secundă în urmă. Aceasta, deoarece informaţia pe care o culegem (primim
!) din Univers este exclusiv de natură electromagnetică, iar ea se poate deplasa numai cu viteză finită (viteza luminii în
vid).
► Universul nu are margini, deoarece: ● este finit prin cantitate şi fără limite (spaţiul se închide în sine), dar nu ca o
sferă fizică dincolo de care ar mai fi ceva. Această situaţie ar putea fi asemuită cu cea a suprafeţei interioare sau
exterioare a unei sfere pe care oricît am umbla nu am ajunge la un liman. În „interiorul” Universului, plecînd în linie
dreaptă (practic este imposibil un parcurs rectiliniu în Univers !) după un timp am reîntîlni punctul de unde am plecat,
fără a da de un liman;● nu are un spaţiu fix, ci unul deformat de materie şi aflat în expansiune;● nu este în spaţiu;●
toate micro şi macro părţile Universului sînt identice, deci nu poate exista vreun loc special, cum ar fi marginea.
Filosofic, marginea Universului ar fi limita vieţii omului (a celui ce-l gîndeşte) sau timpul.
► După cît timp am reveni în punctul de plecare, dacă am porni în linie „dreaptă” în Univers ?
Revenirea poate avea loc după sute de mii sau miliarde de ani, ori niciodată. Aceasta, deoarece: ● parcursul
rectiliniu sau perfect sferic în Univers este imposibil, fiecare concentrare de materie deviind gravitaţional călătorul în
direcţii diverse;● în situaţia în care călătorul reuşeşte sau să evite sau să compenseze devierile induse de cîmpurile
gravitaţionale importante, probabilitatea revenirii la punctul de plecare este cvasi nulă, datorită expansiunii
Universului;● probabilitatea ca Universul să se „sfîrşească” înainte de a ajunge călătorul la punctul de plecare este mai
mare.
► Pentru oameni limitele Universului sînt: materia, spaţiul, timpul, informaţia şi…el însuşi.
Pentru noi începutul Universului este începutul înţelegerii lui, iar sfîrşitul Universului este propriul sfîrşit.
Psihologic, ne este la fel de dificil să considerăm Universul ca fiind finit sau infinit.
► A fixa un diametru Universului înseamnă a considera că ar avea formă şi limite fizice, ceea ce nu este real.
Universul este incomensurabil, nu are formă şi implicit nu are margini care i-ar fixa diametrul.
Teoretic, raza Universului electromagnetic este dată de vîrsta Universului înmulţită cu viteza luminii şi se
estimează a fi de circa 25 de miliarde de ani-lumină.
Universul fizic nu poate fi mai mare decît vîrsta sa.
„Universul are mărimea minţii celui care-l observă…”
► Orizontul Universului este limita regiunii din jurul nostru de la care putem recepţiona informaţii electromagnetice.
Raza acestei sfere este astăzi de circa 15 +3 miliarde de ani-lumină pentru domeniul optic, şi între 18 şi 20 de miliarde
de ani-lumină pentru domeniul radio.
Dincolo de orizontul nostru observaţional, Universul s-ar mai întinde pe nu mai mult de 5 miliarde de ani-lumină.
► Iniţial, expansiunea spaţiului (Universului) s-a produs mai alert decît viteza luminii, iar limita pînă la care ajunge
ea se numeşte orizont cauzal. Astfel, la momentul 10-35 s de după Big-Bang, Universul avea o rază de 3 cm dar
radiaţia electromagnetică nu a avut timp să parcurgă decît 3 x 10-25 cm (decalajul se conservă pînă în prezent şi astfel
există zone din Univers care nu intercomunică fizic).
Din aceasta nu se poate concluziona că orizontul nostru electromagnetic este mai mic decît regiunea dilatată (circa
3 x 1027 cm) a Universului.
► Evenimentul fizic de la un moment dat, din spaţiul tridimensional, corespunde unui punct în spaţiul
cvadridimensional şi poartă denumirea de „punct de Univers”, iar evoluţia acestui eveniment în spaţiu şi timp
reprezintă „linia de Univers”.
► Depărtarea din Univers de la care putem recepţiona informaţii depinde de amploarea expansiunii Universului (şi
dacă ea se desfăşoară aşa cum o concepem actualmente), de vîrsta Universului, de realitatea limitării vitezelor la cea a
luminii şi de corectitudinea evaluării distanţelor prin legea Hubble.
► Universul are, în funcţie de modelul teoretic, de la trei la mai multe zeci de coordonate.
Nu ştim dacă Universul ar putea dobîndi sau releva şi ale dimensiuni sau însuşiri, decît cele de acum (privind din
perspectiva Viului, ele ar putea fi chiar fireşti).
► Noţiunile de finit şi infinit se intrică, fără să i se poată defini vreuneia limitele cu exactitate.
Universul se consideră a fi „finit”(deci informat) şi fără limite, deoarece spaţiul este curbat şi se uneşte cu el însuşi
în echivalentul tridimensional al suprafeţei unei sfere.
Finitudinea sau infinitudinea Universului nu va putea fi dovedită experimental vreodată, deoarece informaţia poate
circula cel mult cu viteza maximă a luminii, iar realitatea se întinde şi mai departe decît ne pot parveni nouă informaţii
electromagnetice.
► Este dificil să acceptăm starea de finit şi fără limite a Universului, deoarece în experienţa cotidiană întîlnim doar
realităţi finite în spaţiu şi timp, deci cu un început şi un sfîrşit. Astfel, sîntem îndemnaţi instinctiv să extindem
aprecierea realităţii imediate, palpabile şi asupra celei îndepărtate, presupuse sau indirect sesizate.
Doar cei ce cunosc fizica nucleară, Mecanica cuantică şi Teoria relativităţii, constată şi înţeleg că începutul şi
sfîrşitul, cauza şi efectul, punctul şi linia, finitul şi infinitul, printre multe altele, sînt aparenţe.
► Argumente pentru un Univers fără început şi sfîrşit: ● Universul s-a relevat sau evidenţiat (cel puţin pentru noi…)
cu spaţiu şi timp şi va „dispare”odată cu ele, deoarece el nu se află în spaţiu şi timp (conceptul de timp generează ideea
de origine, continuitate, început, sfîrşit etc.) şi nu poate fi raportat;● observatorului situat în Univers (deci parte din
Univers), acesta i se poate prezenta numai fără început şi fără sfîrşit (sau, privind filosofic argumentul, Universul
începe şi se sfîrşeşte cu fiecare conştiinţă);● la scară subatomică noţiunile de spaţiu şi timp, implicit de început şi
sfîrşit, îşi pierd semnificaţia;● cum ar putea exista un început pornind de la (imprecizabilul) „nimic” ?;● doar
observatorul, prin actul observării, conferă Universului un început şi un sfîrşit;● dacă Universul are un început şi un
sfîrşit, implicit trebuie să existe şi un „înainte” şi un „după”;● momentul iniţial sau de început, în sensul strict al
termenului, nu înseamnă nimic real – momentul zero este un concept, el nu se află în timp, nu se află pe „axa”
timpului, deci nu ne putem întoarce înapoi spre originea absolută a Universului pentru că originea sa temporală nu
există (după cum nici în Univers nimic nu poate porni de la zero absolut);● potrivit Mecanicii cuantice, timpul poate
deveni spaţiu, ceea ce anulează existenţa unui moment definit sau a unei etape de creaţie a Universului;● nimic nu
poate porni de la zero şi aceasta nu numai pentru că între timp = 0 şi timp = 0,…1 s-ar întinde infinitul, ci deoarece
Universul nu a trecut prin secunda zero spre 0,…1, el începînd cu timp;● timpul la scara Universului este o
nonentitate, el are valori doar locale, determinate de conţinutul de materie;● începutul şi sfîrşitul nu pot fi decît pentru
ceva situat în spaţiu şi timp, ceea ce nu corespunde realităţii Universului observat;● Universul se prezintă ca fiind într-
un „început permanent” (deci ar fi fără-de-început);● nici observatorul situat în „afara” Universului nu ar vedea un
început şi un sfîrşit, deoarece s-ar impune ca el şi Universul să fie (într-un acelaşi) spaţiu şi timp;● nimeni nu (mai)
poate constata sfîrşitul Universului, el, observatorul, continuînd să existe, să supravieţuiască (unde şi în ce timp ?);●
dacă Universul se sfîrşeşte nu se mai întîmplă nimic, deci nici actul constatării nu mai este posibil;● fenomenul de
„sfîrşit” ar trebui să aparţină Universului, dar sfîrşitul nu se poate sfîrşi pe sine, permanent rămînînd un reziduu
existenţial pentru a defini realitatea de stare;● Universul este (doar) informaţie, iar ea este indestructibilă, fără început
şi sfîrşit;● pentru „Creator”, timpul şi creaţia nu au semnificaţia pe care o conferim noi acestora;● începutul nu poate
avea început absolut, iar sfîrşitul nu poate avea sfîrşit absolut;● dacă Universul are început, are o cauză; ce cauză are
cauza ?
► Argumente pentru un Univers cu început fizic: ● existenţa radiaţiei relicte de microunde din fondul Universului;●
fondul de neutrini din întreg Universul, rezultat dintr-un proces indispensabil unui început al existenţei materiei în
Univers (reacţiile termonucleare de sinteză);● permanenta transformare a Universului, în condiţiile nerepetării nici
unui stadiu (deci începutul este ceva permanent…!);● nu se poate demonstra că Universul ar fi în forma actuală doar o
etapă evolutivă şi deci să se situeze pe coordonate de fiinţare diferite (transformabile) de la o existenţă la alta, altele
decît cele de spaţiu şi timp ce au un specific local, „interior”;● energia, element fundamental, nu se conservă (în sine)
în mod absolut;● un observator din „exteriorul” Universului ar putea observa un (fel de) început şi un (fel de) sfîrşit al
Universului, pe alte coordonate decît cele de spaţiu şi timp pe care le putem sesiza noi din „interior”;● momentul zero
nu indică startul, ci „punctul” (inconsistenţa devenită consistenţă în raportare).
► Universul are şi nu are început şi sfîrşit. Opţiunea depinde de dispunerea observatorului: dacă el se situează „în”
Univers acesta are început, iar dacă se situează în „afara” lui, ar putea avea ceva de genul unui început şi sfîrşit.
O apreciere corectă a problemei impune: ● acceptarea posibilităţii ca fiinţarea Universului să se poată desfăşura şi
de o manieră absolut originală (comparativ cu ceea ce noi putem imagina), imprevizibilă şi incognoscibilă (cel puţin
pentru acest moment);● recunoaşterea că logica noastră ar putea să nu fie şi logica Universului general;● acceptarea
realităţii că sensul termenilor „început” şi „sfîrşit” ar putea fi inadecvate pentru aprecierea Universului ca întreg;●
obiectivitate, deoarece a considera evenimentul Big-Bang drept începutul Universului este doar o ipoteză (dar el este
cu siguranţă începutul informării noastre despre geneza Universului);● extremă circumspecţie, deoarece dacă există un
început şi un sfîrşit, există scop (iar complicaţiile filosofice ar fi imense în acest caz);● reţinerea faptului că începutul
şi sfîrşitul Universului impune existenţa timpului ca o realitate superioară Universului.
► Un Univers cu un singur capăt, oricare ar fi el, este un nonsens, cel puţin în limitele cunoştinţelor noastre actuale.
► Despre vîrsta Universului nu se poate vorbi în termeni absoluţi, deoarece: ● a „început” (termen impropriu, dar de
neevitat) cu timp, nu în timp;● nu poate fi comparat cu nimic altceva din „exteriorul” lui;● nu există un timp cosmic;●
părţile Universului sînt în mişcare relativă, iar fiecare parte are vîrsta sa proprie (timpul său propriu, neexistînd un
timp universal);● părţile din ce în ce mai îndepărtate sînt în mişcare din ce în ce mai rapidă, relativ la observator.
Astfel, în Univers fiecare astru se percepe pe sine ca fiind (aparent) mai în vîrstă, iar pe ceilalţi aştri cu atît mai tineri
cu cît sînt mai îndepărtaţi (aceasta nu numai deoarece lumina are nevoie de un anumit interval de timp ca să ajungă la
noi, ci şi pentru că părţile din ce în ce mai îndepărtate sînt în mişcare din ce în ce mai rapidă relativ la noi – un obiect
cu cît se mişcă mai repede, cu atît îmbătrîneşte mai încet – apoi este imposibil de atribuit o vîrstă în termeni absoluţi
unui astru în mişcare).
Atunci cînd se vorbeşte despre vîrsta Universului se are în vedere un segment din evoluţia lui (cea în maniera
actuală) şi anume cea de la momentul teoretic 10-43s, pînă la momentul prezent al observatorului situat într-un punct
oarecare în Univers. Deci: ● estimarea „vîrstei” Universului este pur convenţională şi extrem de puţin obiectivă; ●
„vîrstă” putem avea doar noi, observatorii.
► Universul are vîrste diferite pentru zone diferite, dacă ne raportăm la observator; nu, dacă extincţia Universului nu
a început dintr-un punct, ci de peste tot şi tot astfel continuă.
De la momentul 10-43s de după Big-Bang se apreciază că au trecut între 8 şi 25 de miliarde de ani, în funcţie de
modul de evoluţie al Universului.
Cu cît vom cunoaşte mai exact modul de evoluţie al Universului în primele lui momente de existenţă cu timp, cu
atît aprecierea acestei durate va fi mai exactă.
► Estimarea vîrstei Universului se face: ● pe baza relaţiei dintre distanţa pînă la galaxii şi viteza lor de îndepărtare,
relaţie ce se bazează pe amploarea deplasării spectrelor elementelor chimice din galaxiile observate. Aceasta cu
presupunerea că viteza de expansiune a Universului nu variază în timp şi zonal, fapt deloc cert. Această metodă indică
o vîrstă a Universului între 8 şi 19 miliarde de ani;● prin aprecierea vîrstei stelelor bătrîne din galaxii, sau mai exact
din roiurile de stele din galaxii. Această metodă indică o vîrstă de circa 6 miliarde de ani;● prin determinarea
raportului dintre izotopii radioactivi (thoriu, uraniu, reniu) conţinuţi în meteoriţi. Această metoda indică o vîrstă a
Universului de circa 18 miliarde de ani.
În general, vîrsta Universului se consideră a fi de 13,7+1
Cele mai vechi structuri materiale din Univers sînt atomii de hidrogen.
► Universul nu posedă moment cinetic, dar există unele indicii ce sugerează că Universul s-ar „roti” (turbionar) cu o
-12 -7
perioadă de circa 6,28 x 1013 ani (la latitudinea noastră 10 radian/an sau 10 secunde arc/an) fără ca din aceasta
să rezulte că ar exista un centru şi o margine.
► În absenţa unui exterior, Universul nu are presiune reală.
► Deoarece pentru fiecare purtător de sarcină pozitivă (proton) există un purtător de sarcină negativă (electron),
Universul este neutru din punct de vedere electric.
► Universul este ordonat, iar ceea ce percepem a fi dezordine în natură reflectă deficitul de înţelegere şi analiză din
partea noastră (vezi şi Capitolele „Hazardul” şi „Haosul”).
► Universul se află într-o stare armonică, iar ea se exprimă prin timp şi prin ceea ce numim „conexiune cauzală” (ea
nu se întrerupe nicăieri şi niciodată la nivelul macroscopicului, iar în submicroscopic se prezintă într-o manieră
specifică).
► În Univers nu pare să existe un singur ritm fundamental, ci o serie de ritmuri în armonie perfectă.
► Universul nu este omogen, iar geometria lui diferă remarcabil de la un loc la altul, deoarece masa lui nu este
uniform distribuită.
► Se pare că Universul este închis în sine (impermeabil); din el nu iese şi în el nu pătrunde nimic, cel puţin din punct
de vedere fizic.
► Universul fizic nu dispune de o structură „centrală” care ar lăsa impresia că acţionează inteligent şi adaptativ. Dar
absolut întreaga structură a Universului este dirijată şi controlată informaţional.
► Potrivit principiului entropic, noi sîntem formaţi de Univers şi-l vedem/înţelegem aşa cum ne-a format el (dar
sîntem noi altceva decît Universul ?); dacă Universul ar fi diferit (spre exemplu, dacă particulele fundamentale, din
care sîntem noi alcătuiţi, ar avea alte caracteristici), noi nu am exista să-l observăm astfel, sau am fi şi noi diferiţi şi l-
am vedea diferit. Altfel spus, Universul în această zonă stabileşte caracteristicile omului.
► Cele mai enigmatice aspecte din Univers sînt: existenţa, raţiunea de a fi a Universului (ar fi absurd să se limiteze
doar a exista şi deveni), informaţia, timpul, Viul (De ce se manifestă el astfel ? De ce lasă impresia de a fi doar aparent
„pentru sine”?) şi conştiinţa.
► Structura materială cu cea mai mare complexitate din Univers se crede a fi creierul uman (are o capacitate de
memorare de 4 x 1015 biţi şi un număr de 2 x 1011 neuroni, fiecare cu circa 10 000 de sinapse).
► Suma condiţiilor care au modelat şi susţin viul/omul pe Terra este imensă, iar probabilitatea ca ele să se repete
identic undeva în Univers se află la marginea imposibilului.
Nu putem însă exclude posibilitatea ca viul şi conştiinţa să se manifeste în Univers sub cele mai diverse modalităţi
(inclusiv de extremă subtilitate) şi în cele mai vitrege condiţii (din punctul nostru de vedere). Aceasta, îndeosebi avînd
în vedere impresia că întreg Universul are ceva ce caracterizează Viul (…şi viceversa !).
► Nu ştim ce reprezintă Viul în sau pentru Univers: O secvenţă a sensului său ? „Oglinda” ? Partener de „joc” sau de
„luptă” ? Un organ ? Un fruct? O cauză ? Un scop? O secvenţă a sensului său? O zonă de contact direct cu Cosmosul ?
► Este Universul viu ? Întrebarea nu poate primi un răspuns concludent, cel puţin pînă cînd nu reuşim să definim
exact ce este Viul. Dar Viul făcînd parte din Univers, rezultă că el este şi viu (de remarcat uimitoarele asemănări între
însuşirile generale ale Universului şi structurile vii).
Ce rol are factorul timp în caracteristicile de viu ale Universului, rămîne de precizat.
Viul a apărut ca o necesitate în Univers, dacă şi Universul a apărut ca o necesitate; dar „necesitatea” Viului exprimă
imperfecţiunea/insuficienţa Universului…!
► Dacă Universul este destinat Viului sau dacă Viul este destinat Universului, nu ştim; probabil cei doi termeni
coincid şi deci întrebarea este fără sens (tulburătoare şi derutante rămîn chestionările de genul: La ce-i foloseşte
Universului să fie privit şi înţeles ? De ce pare Viul a fi apărut din „întîmplare” în Univers, acesta primindu-l
nepregătit şi chiar ostil ? Există Viul doar pentru că Universul are „nevoie” de el ? De ce constantele fizice
fundamentale sînt exact acelea care permit susţinerea Viului, fie şi doar la limită ?).
„Lumea fizică nu poate fi gîndită fără o relaţie esenţială cu existenţa oamenilor, însă nici un om nu poate fi gîndit
fără lume.” M. Heidegger
► Însuşirile Universului nu sînt nici finite, nici infinite: sînt cele ce sînt, adică cele „necesare”. De fapt ele nici nu
există, Universul fiind un tot unitar. Noi depistăm însuşiri ale Universului, deoarece avem permanent tendinţa de a
fragmenta întregul pentru a-l analiza şi înţelege.
► Universul este universal, dacă toate legile fizicii descoperite de noi sînt valabile şi operează în întreg Universul
(verificarea ne este cu neputinţă).
► Universul este incoerent fizic. În momentul de faţă efectul oricărei perturbaţii sau modificări locale într-o anumită
zonă influenţează fizic doar zonele vecine, între care informaţia fizică poate circula (în limitele impuse de viteza
maxim posibilă în Univers) în ambele sensuri.
Pe ansamblu, Universul este coerent sub aspect informaţional.
► Istoria Universului se memorează în stadiul evolutiv atins.
Speculativ se afirmă că acest Univers are nu doar o istorie (care ne cuprinde), ci numeroase altele dar în care noi,
observatorii, nu ne situăm (nu ne putem situa) sau nu cu actuala conştiinţă.
Ne constrînge să recunoaştem Universului o istorie, radiaţia relictă de microunde, evidenţa procesului de continuă
schimbare şi însăşi fiinţarea noastră.
► Nu ştim dacă Universul este un sistem logic, deoarece se pare că nu putem găsi – sînt simţurile noastre o limită
reală ? – un sistem logic necontradictoriu care să fie în concordanţă cu ansamblul a tot ce observăm sau presupunem a
fi în Univers.
► Presupunerea că Universul izotrop, deci că ar arăta la fel în orice direcţie ar fi privit de un observator, îşi pierde
din credibilitate, datorită interpretării date spaţiului şi timpului de Teoria relativităţii şi prin concluziile trase în urma
observării distribuţiei şi vitezelor galaxiilor.
► Nu deţinem informaţii privind existenţa sau inexistenţa altor universuri şi nici că ele nu ar exista în timpul
omenesc trecut, prezent sau viitor.
Existenţa altor universuri (cu sau fără relaţie între ele) este presupusă.
Într-o viziune filosofică, producerea mai multor Universuri nu pare „accesibilă” Creatorului:altfel nu crea Universul
acesta aşa şi nu altfel. El a fost silit să urmeze constrîngerile (ce reprezintă acestea, ne este imposibil să estimăm).
► Universul nostru este unic ? Chestionarea este eronată, deoarece: nu ştim ce este universul; nu ştim ce înseamnă a
fi; nu ştim exact ce cuprinde acest univers; nu ştim de ce ar trebui (?) să existe şi alte universuri; nu ştim exact toate
dimensiunile universului nostru; nu avem organe de simţ şi nici înţelegere pentru toate însuşirile unui univers; nu ştim
dacă în cazul universului, unicitatea/multiplicitatea sînt noţiuni aplicabile.
► Între eventualele universuri din Cosmos ar putea exista legături, dar nu de natură fizică. Posibil şi probabil ca
ele să se întrepătrundă informaţional.
► Nu ştim dacă universul nostru este subordonat altui univers. Este foarte probabil ca universul nostru să fie un
„palier” în Cosmos.
► Existenţa universurilor întrepătrunse pare plauzibilă, dar nu există nici o dovadă în acest sens.
Din Teoria relativităţii şi a universului imaginat de H. Minkowski rezultă că este posibilă existenţa în universul
nostru „alături şi concomitent” cu fenomenele pe care conştiinţa (noastră) le poate sesiza, a unor „evenimente” (sau a
unei „realităţi”) inaccesibile cunoaşterii prin voinţa noastră şi incompatibile cu logica noastră (cel puţin cea actuală…).
În universul imaginat de Minkowski: ● avem trei dimensiuni spaţiale şi una temporală;● relaţiile fizice devin
evenimente a căror desfăşurare are loc în spaţiu şi timp, sînt obiective (nu variază cu locul şi momentul cînd se face
observaţia) şi alcătuiesc un „continuum”;● avem patru regiuni (părţi din continuumul spaţiu-timp ce echivalează cu
grupe de evenimente) şi anume: trecut, viitor (acestea sînt simetrice), prezent (regiunea centrală, de contact a
acelorlalte regiuni) şi regiunea neînţelesului şi necunoscutului, deci o regiune exotică, incomprehensibilă, fără tangenţă
conştientă cu structurile biologice din celelalte regiuni şi fără a putea fi influenţate de acestea.
► Însuşirile presupuse ale „universului” ce ne-ar însoţi: ● ne-ar contacta la nivel temporal, informaţional şi
subcuantic;● ar fi implicat în fiinţarea Viului;● este inabordabil fizic;● ar fi complementar cu universul nostru (sau
poate, dimpotrivă, în „opoziţie constructivă”?);● ar fi doar diferit de universul nostru, nu superior sau inferior;● ar
putea fi elementul ce împiedică devenirea instantanee a universului nostru etc.
Cu ajutorul fanteziei, însuşirile acestui univers pot creşte continuu.
Şi tot prin intermediul fanteziei, ne putem întreba dacă nu există un univers care să ne fie subordonat…!
► Prin jocul imaginaţiei (iar Cosmosul ne depăşeşte…) şi ingeniozităţi conceptuale, ne putem închipui o sumedenie
de situaţii în care s-ar putea situa eventualele universuri („paralele”, „perpendiculare” etc.), dar fără a putea verifica
nici una dintre ele.
Desigur, problemele pe care le ridică această ipoteză sînt imense. Exemple: În ce sînt universurile paralele ? Unde
se situează cel ce constată însuşirile universurilor ? Ce relaţii de timp ar fi între aceste universuri ? Cine ar putea să
constate această stare de fapt ? De ce sînt astfel aceste universuri ? De ce mai multe universuri ? Universurile paralele
sînt „prieteneşti”, iar cele perpendiculare sînt în „duşmănie”?
Universurile paralele: ● se consideră a fi de fapt întrepătrunse, iar aceasta pe domeniul „dintre” cuantele de spaţiu şi
timp; ● sînt în număr indefinit şi ar întruchipa modalităţile diferite în care s-ar fi putut desfăşura evenimentele.
► Nu ştim de ce a apărut Universul, dar, cu certitudine, nu dintr-o necesitate fizică. Cel mai corect ar fi să considerăm
că apariţia Universului a fost nemotivată sau chiar că Universul NU a apărut, el doar EXISTĂ. Aceasta, deoarece: ● a
apare presupune localizare în timp, or Universul nu se află în timp;● a exista este o însuşire a Universului şi nu un
aspect al fiinţării sale;● dacă Universul ar avea un motiv de a fi, nu ar apare cu timp şi spaţiu propriu;● nu există un
timp anterior (ceea ce se sustrage timpului, nu are cauză), nu există un spaţiu anterior (ceea ce ar echivala cu o cauză)
şi nici materie apriorică;● Universul ar putea să aibă cu totul altă structură cauzală decît cea pe care o bănuim acum
sau pe care o putem imagina;● nu putem şti dacă există prin el însuşi;● nu putem concepe un alt mod de a fi al său şi
nici ce înseamnă a nu exista;● ceea ce nu are cauză evidentă nu poate fi explicat (Universul, viul, omul, conştiinţa,
gîndirea, Creatorul etc.).
Desigur, nu putem eluda faptul că Universul întîmpină o anume „rezistenţă”, ceea ce sugerează că el tinde spre un
anume ceva.
Dacă conexiunea inversă se află, şi în ce măsură, la baza genezei Universului rămîne de stabilit.
A întreba de ce a apărut Universul este o eroare, deoarece: ● a apare presupune că şi Universul se află în spaţiu şi
timp;● nu putem avea nici o informaţie referitoare la relaţia Universului cu Cosmosul (dacă acesta „există”…);● nu a
existat un înainte, pentru a exista o motivaţie;● dacă Universul se află în timp, aspectul de cauzalitate, în sens obişnuit,
este inaplicabil;● Universul nu poate fi comparat;● trebuie să introducem în problemă şi pe cel ce chestionează, ceea
ce are darul de a genera dubii;● „a fi” şi „a nu fi” sînt noţiuni extrem de dificil de înţeles, fiind ambigui şi „emotive”;●
Universul nu are început şi sfîrşit, el doar Este.
Filosofii consideră că oricare ar fi provenienţa Universului, el nu îşi conţine complet cauzalitatea.
În acest context să remarcăm: nu ştim ce este Universul, iar aceasta deoarece: ● nu putem şti însuşirile lui (formă,
locaţie, raţiune de a fi etc.); nu-l putem compara; ne cuprinde; spaţiul şi timpul ne limitează; avem „înţelegere” doar
prin limbaj; sîntem (se pare) astfel „programaţi”;● Universul nu există în termeni absoluţi, deoarece nu este undeva,
cîndva şi pentru ceva.
► Relaţia dintre Univers şi Creator: ● dacă Universul ar fi direct realizarea Creatorului (omnipotent şi a toate
creatorul şi ştiutorul), Universul ar fi lipsit de rost. Universul nu ar trebui să aibă nevoie de procesul devenirii,
transformării, el putînd fi creat/împlinit instantaneu şi „perfect”(dar se nasc întrebări de genul: La ce bună creaţia ? La
ce bun timpul ?);● dacă universul nostru a fost creat este de crezut că nu este singurul;● dacă Universul a fost creat, nu
se mai justifică liberul-arbitru, voinţa şi întîmplarea;● dacă are un Creator, Universul este necesar (şi nu pentru
sine…);● dacă Universul are un rost înseamnă că este lucrarea cuiva care nu este a toate stăpînitorul şi creatorul, fiind
dependent de însuşirile materiei şi de un element de opoziţie ce se cere a fi înfrînt, progresiv şi în timp (!);● dacă
Universul nu are Creator, cum ar avea un scop şi un sens ? Poate Universul este dincolo de orice limită de sens,
asemenea Creatorului;● dacă Universul a fost creat, înseamnă că ceva a fost „distrus” (remodelat) de o anume entitate,
iar dacă a apărut din nimic, Universul este şi „nimic” (aici logica noastră clachează);● Creatorul suprem nu poate fi un
creator al lumii: ar însemna să fie un creator al insuficientului, fiind, ca atare, el însuşi insuficient;● Universul, aşa
cum ni se prezintă, nu pare să fie lucrarea directă a Creatorului, ci a unui „intermediar” (de ce ?), a unui „ucenic”(astfel
se motivează „imperfecţiunea” lui) ce „rezolvă problema” în mod specific (lăsînd imaginaţia să se avînte şi mai mult
în presupuneri şi chestionări, să ne întrebăm dacă nu cumva noi sîntem creaţi pentru a-l ajuta din „interior”, pe cel ce
este pus să „rezolve problema” Universului dintr-un „exterior”);● Creatorul Universului ar fi un personaj secundar
(„dizident” ?) în Cosmos şi astfel se justifică de ce Universul ESTE, de ce este cum este („imperfect”) şi de ce nu-şi
justifică rostul (iar în ceea ce priveşte raportul sau atitudinea acestuia cu Viul terestru…);● dacă Universul este
lucrarea unui Creator, Universul există potenţial de cînd există (!) Creatorul;● Creatorul nu putea crea decît din sine
(din ce altceva ?) şi astfel s-a relevat, în parte, pe Sine (aşa se explică creaţia continuă din Univers ?) – dar de ce ?;●
Universul ar trebui să fie emanaţia, iar nu creaţia Lui (creaţia presupune: din ceva, undeva, cîndva, pentru cineva);●
mai în glumă, mai în serios: de ce ar avea Universul un Creator, nu mai mulţi ?!;● dacă Universul are un Creator, de ce
a creat el devenirea, catastrofele, durerea şi suferinţa structurilor vii ?;● dacă „creaţia” este una cu „Creatorul” nu
există creaţie; în caz contrar, înseamnă că el nu este totalitatea, infinitatea absolută, iar lumea este „ceva” şi are un
motiv de a fi;● dacă Universul acesta este una cu Creatorul înseamnă că ambii sînt nedesăvîrşiţi (!), iar contradicţia
absolută îi caracterizează în egală măsură (nu pot fi gîndiţi ca fiind ceva);● relaţia dintre Creaţie şi Creator este
suspectă (libertate, responsabilitate, separaţie etc.) în condiţiile în care nu există un intermediar;● dacă Universul este
creat el se află în timp (inclusiv Creatorul !), creaţia presupunînd un moment în timp;● Universul nu a fost creat, ci
este creat (şi acum…) iar aceasta cît „există” Creatorul…;● dacă Universul este compus, este logic ca aceasta să fie
consecinţa aranjamentului efectuat de Cineva fără ca acesta să fie neapărat creatorul părţilor din compunere;● din
„caracteristicile” Universului rezultă că conceptele de Creator şi Dumnezeu sînt total inadecvate, „deasupra”
Universului găsindu-se ceva absolut indefinibil (asta şi pentru că creierului nostru nu i se permite să înţeleagă şi nici
chiar să îşi imagineze ?);● (uimitoare este remarca din „Vechiul Testament” că atotputernicul Dumnezeu a făcut lumea
în timp, pe parcursul mai multor zile, fiecare zi aducînd o creaţie superioară [!?] celei precedente);● dacă noi gîndim la
un „Creator” înseamnă că sîntem altceva decît El (ce sau cine sîntem ?) şi nu aparţinem expres acestui Univers sau nu
în exclusivitate;● dacă Universul nu are un Creator şi totuşi ESTE, dacă nu are un scop dar totuşi se schimbă evident
într-o direcţie anume, înseamnă că: a) timpul este „cineva”…(!); b) Universul este parte „vitală” din „ceva”, iar acest
ceva nu este întru totul „binevoitor”; c) partea nu reflectă întegral întregul; d) există un „dincolo” (de Univers, de viaţă,
de realitatea obiectivă); e) autonomia minţii umane este ambiguă; f) gîndul nu este condamnat să se dizolve penetrînd
în adîncul Universului;● Universul are un Creator din raţiuni practice…
► Apariţia Universului ca un fenomen de separaţie poate fi acceptată doar ca o idee filosofică. Faptul că tot ce există
e despărţit şi antagonic conduce la bănuiala că separaţia ar fi creaţie şi chiar Creatorul ar fi antagonic (ce uşor
derapează gîndul…!).
► Nu ştim de ce există Universul; probabil ca sensul pe care îl acordăm noi termenului „a exista” (termen ce nu poate
fi conceptualizat în date precise şi fără a implica viul, conştiinţa şi timpul) este nepotrivit la scara Universului ca un
întreg. Apoi, cuantumul de cunoştinţe acumulat pînă în prezent şi infimul unghi de vedere ce îl putem avea asupra
Universului, din spaţiu-timpul local, nu ne dă dreptul de a formula răspunsuri credibile la chestionări ce vizează
ansamblul, fundamentul Universului.
Nu putem cunoaşte sensul Universului deoarece: ● el constituie baza tuturor actelor de întemeiere;● în condiţiile în
care cauza şi efectul nu sînt separabile, prima cauză este Întregul (iar cum nici o cauză nu poate produce un efect
distinct de ea, rezultă că, paradoxal poate, cauza se autoproduce pe sine); ● nu-l putem explica nici în micro şi nici în
macro dimensiunea sa; ● sensul este o iluzie (nu poate exista ceva lipsit de sens, deci nici sens).
Faptul că Universul ESTE în loc să nu fie, faptul că posedă timp şi legi, faptul că întîmpină o opoziţie, denotă că
depinde de „ceva”.
Deosebit de tulburătoare este ideea potrivit căreia prin încercarea de a cunoaşte Universul, îl falsificăm (sau se
falsifică el pe sine…!).
„Natura este o Raţiune care se face.” G. W. F. Hegel
► Este imposibil de stabilit cu ce probabilitate ar fi putut apare Universul din întîmplare (dar ce înseamnă
„întîmplător” la scara Cosmosului ? Ce înseamnă a „apare” la scara „supra” Universului ?). Toate estimările, cum ar fi
şi aceea de 1010 123, sînt fanteziste.
Ipoteza potrivit căreia dacă nu apărea acest Univers ar fi apărut altul, este de domeniul fanteziei pure.
► De ce este Universul aşa cum este şi nu altfel, nu ştim; probabil, toate fenomenele se desfăşoară în condiţii
determinate, constrîngătoare, care preced şi însoţesc producerea şi desfăşurarea lui.
Starea actuală a Universului pare a fi singura posibilă, deoarece Universul are o multitudine de dimensiuni extrem
de fragile, la „limită”, într-un echilibru precar, ce pare să indice că a apărut şi evoluează forţat şi la „risc”.
► Nu putem concepe un Univers total diferit de al nostru, deoarece nu dispunem de alte informaţii decît cele ale
universului nostru.
► Universul nu poate avea un scop, deoarece: ● nu se poate concepe scopul unui fenomen care nu se încheie efectiv
niciodată;● noţiunile de scop şi sens aparţin simţului comun (sînt articole specifice doar subiectului cunoscător şi
conştiinţei);● Universul nefiind în spaţiu şi timp este impropriu de a vorbi de un scop al său, deci de plan, acţiune,
desfăşurare şi finalitate;● Universul ar trebui să se definească pe sine (inclusiv adevărul, realitatea, conştiinţa);● se
pare că cunoaşterea scopului şi sensului lumii se poate face doar prin medierea sensibilităţii corpului nostru, deci în
limitele acesteia;● ceea ce ni se prezintă a fi fără cauză, pare a nu avea nici scop;● fenomenul „scop” ar presupune şi
un viitor post-împlinire.
► Universul ar putea avea un scop, deoarece: ● Universul are o structură şi suferă în mod evident un proces
evolutiv, în care fenomenele, etapele, stările sînt irepetabile, dar au o pluralitate nesfîrşită de finalităţi (într-un spaţiu şi
timp local), fără ca ansamblul lor să concure la o finalitate supremă sau nu la una ce ar putea primi numele de
finalitate, în sens clasic;● s-ar putea desfăşura şi pe coordonate care nouă ne sînt inaccesibile;● este supus unor legi
armonice (fără ca din acestea să putem deduce scopul întregului);● dacă Universul nu ar avea un scop/sens, noi nu am
exista sau nu am avea conştiinţă;● semnificaţia lui nu se impune prin nimic a fi cognoscibilă;● Universul este întreg,
deci are un „plan” şi un „scop” consecutiv.
Probabil, la scara micro şi macrouniversului, tiparul nostru de gîndire şi conceptele noastre nu mai pot releva
realitatea fără o abordare fundamental diferită.
De remarcat că (doar) noi oamenii avem tot timpul în minte un scop !
► Scopul Universului ar putea fi: ● „prelucrarea”/structurarea energiei pînă la un anumit nivel;● vitalizarea materiei
ca etapă a unei întreprinderi la scară cosmică (?);● „deservirea” Cosmosului;● un experiment al unei divinităţi (dar nu
supreme);● „lupta” între două entităţi superioare;● înfrîngerea timpului;● o temă de vis a unei divinităţi…
Cu cît cunoaştem mai bine Universul, cu atît acesta ne apare mai lipsit de sens. Universul, probabil, nu „vrea”
nimic, dar realizează totul …
► Dacă Universul ar avea un scop: ● atingerea finalităţii ar implica sfîrşitul Universului, dar nu şi a existenţei sale pe
unele coordonate (acum oculte);● Universul ar fi în timp şi spaţiu, iar timpul ar fi o forţă constrîngătoare ce împiedică
finalizarea instantanee (şi astfel haotică ?) sau ar fi chiar Conducătorul/Creatorul Universului;● Universul s-ar situa în
„ceva” cu concreteţe fizică;● factorul „creator” ar fi indispensabil;● s-ar certifica existenţa unui „dincolo” (de viaţă);●
ar exista şi un „înainte” de „a fi”;● contrastele nu s-ar unifica;● ar exista şi „riscul” ca el să nu ajungă să-şi atingă
scopul;● cineva ar trebui să-l ştie şi să-l impună, iar cineva (absolut diferit) să nu-l ştie (încă) şi trebuie să-l suporte.
Dacă Universul are un scop, acesta este în contingenţă cu ceea ce numim Viu şi conştiinţă reflexivă (deci, cea care
îşi pune această întrebare).
► În Univers totul pare a preexista, ca o consecinţă a devenirii înlănţuite (a absenţei autodeterminării).
Vizavi de această apreciere, să notăm cîteva necunoscute „misterioase”: Care este raportul real între devenire şi
timp ? De ce există Viul şi de ce se comportă el aşa cum se comportă ? Dacă nimic nu preexistă, de unde existîndul ?
De ce există Universul sau de ce există conştiinţă ? Dacă Universul nu a apărut, ci doar există, ce mai este devenirea ?
Ce este voinţa şi cine îi stabileşte (necondiţionat !) caracteristicile ?
► Ceea ce există nu provine din ceea ce nu există, existîndul şi neexistîndul sînt „faţa” şi „reversul” aceluiaşi
fenomen.
Scopul creaţiei a fost ca existîndul să existe sau ceea ce nu există să nu existe ? Dacă existîndul şi neexistîndul sînt
simetrice, chestionarea este lipsită de sens, iar în caz contrar nu putem şti.
Creaţia a fost generată concomitent cu necreatul, dacă creaţia există, iar ceea ce există şi ceea ce nu există
(necreatul simetric) sînt astfel la modul absolut.
► Derivată din aserţiunea că materia este indestructibilă, legea Totul trebuie să se ducă undeva spune că în Univers
nu există „deşeuri”. În toate sistemele naturale, ceea ce este „deşeu” (sau „mort”) pentru sistem este folosit ca element
de construcţie („hrană”) pentru alt sistem.
► S-ar putea „evada” din universul nostru ? Înainte de a încerca formularea unui răspuns, trebuie să stabilim: Unde ?
În ce direcţie ? Cu ce viteză minim necesară ? Pe unde ? Prin infinitul mic sau prin infinitul mare ? Sub formă fizică ?
În timp ?
A întreba cum se poate ieşi din Univers este, poate, sinonim cu a întreba cum se poate ieşi din noi înşine (cine
pleacă [sufletul ?] şi cine rămîne [trupul ?] în acest caz ?).
► Nimic nu se poate repeta în mod absolut identic în Univers, fiind imposibilă dublarea perfectă a condiţiilor cadru
ale oricărui fenomen. Toate formele şi stările sînt relativ unice, prin situarea în spaţiu şi timp, prin urmările produse şi
prin complexul de cauze generatoare.
► Nimic nu se poate înlocui cu altceva, înlocuirea absolută fiind imposibilă în Univers (vezi paradoxurile de spaţiu).
► În Univers, noutatea se referă la formele în care informaţia modelează, structurează energia (sau altfel spus, se
relevă pe sine), la dispunerea în spaţiu şi timp şi la „euri”.
Orice este în Univers nu poate fi decît unic şi de neînlocuit.
► În Univers nimic nu poate porni de la zero, altfel ar însemna să avem creaţie absolută şi să nu avem peste tot
mişcare şi interacţiune. Putem avea o infinitate de momente zero (sau de momente de prezent) în metamorfozarea
formei, dar nu de existenţă.
Niciodată un fenomen nu poate pleca de la zero; ar fi o plecare din inexistent spre infinit, trecînd prin nimic. Ar
putea face excepţie de la această lege fenomenele din lumea particulelor intraatomice, dar aici întreg cadrul este
particular, fiind o zonă de „graniţă”.
► Universul se spune că este altfel de cum se prezintă, deoarece dacă, spre exemplu, trasăm o linie dreaptă pe o foaie
de hîrtie plană, apoi răsucim foaia, observăm că linia se prezintă torsionată. Deci, linia trasată este dreaptă dar se
prezintă răsucită. La fel se prezintă multe din însuşirile Universului; depinde doar de modul în care ne reprezentăm
starea, cum ne situăm ca observatori sau cum formulăm chestionarea.
Tot ceea ce receptăm (electromagnetic) este istorie, ceea ce a fost cîndva, de la fracţiuni de secundă la miliarde de
ani. Deci, sîntem „prezent în trecut”.
► Nu cunoaştem în Univers nici un fenomen care s-ar preta la reversibilitate în mod absolut.
► Cauza restructurării permanente a sistemelor din Univers pare a fi mişcarea, expansiunea Universului şi
interacţiunile (ele conferă unităţilor materiale un comportament de „luptă pentru unitate” şi pentru „salvare” proprie),
dar ele se traduc, uimitor, şi prin hipercomplexificare zonală.
► Nu putem şti şi nici nu ne putem imagina ca în Univers să existe prefaceri „superioare” celor chimice şi biologice,
dar ele sînt oarecum necesare, deoarece altfel Universul ar fi „jenant de sărac”, imatur sau absurd.
► Cantitatea de evenimente din Univers nu este constant aceeaşi. Se crede că la începutul Universului „secundele”
au fost saturate de evenimente, el cuprinzînd pînă la de 1024 ori mai multe evenimente decît o secundă actuală. O dată
cu derularea devenirii, evenimentele devin mai puţine, dar mai diverse şi probabil mai complexe (vezi cazul apariţiei
viului şi a omului).
► Materia din Univers va fi complet epuizată prin prelucrare stelară în circa 1017 ani, iar din aceştia au trecut circa
15 x 109 ani.
► Fotonii au fost printre primele formaţiuni substanţiale constituite în Univers (fiind particule fără masă de repaus şi
fără sarcină), dar ei au început să se deplaseze liber în spaţiu la circa 300 000 de ani de la Big-Bang. În primele
momente ale Universului conţinutul său era atît de dens, încît fotonii colizionau în scurt timp cu electronii liberi, ceea
ce determina absorbţia lor.
În textele religioase, prin primatul luminii în Univers se subînţelege informaţia sau înţelepciunea.
► De ce se lasă Universul înţeles ? Ar putea fi aceasta o chestionare corectă în condiţiile în care noi sîntem parte din
Univers ? Apoi, „descoperim” noi – cine sîntem „noi” ? – Universul sau se descoperă el pe sine ? Sau poate sensul
acordat termenului „descoperire” este eronat în acest caz ?
Între elementele subiective prin care Universul se lasă înţeles se situează legile, închiderea spaţiului în sine,
cauzalitatea şi finitudinea formelor.
► Universul nu poate fi matematizat integral. Acestui proces i se sustrag numeroase fenomene cum ar fi, spre
exemplu, spiritul, psihicul sau morala (chiar dacă cunosc şi ele armonia).
► Dacă Universul ne relevă mai mult ceea ce nu este, decît ceea ce este cu adevărat, depinde de criteriul de
apreciere: ştiinţific, filosofic sau religios.
► Nu există o limitare absolută în cunoaşterea Universului, ci doar una temporară, mereu alta, a puterii noastre de
înţelegere şi dobîndire de informaţii la un moment dat. Apoi, trebuie avut în vedere următoarele aspecte: ● „limitele”
suportă o subdivizionare infinită, deci atingerea „finalităţii” este practic imposibilă;● însuşirile noastre cerebrale nu
sînt relevate pe deplin în această epocă (vezi în acest sens şi faptul că există o masă cerebrală „inactivă”
actualmente);● nu putem cunoaşte Universul ca totalitate, noi fiind în spaţiu şi timp;● nu este eronat a considera că
avem despre Univers opinia pe care el ne-o impune sau sugerează la un moment dat.
► Putem înţelege extrem de puţin din ceea ce este Universul, deoarece: ● procesele ce evoluează la nivel general în
Univers nu pot fi studiate şi interpretate cu legi stabilite/verificate doar într-o parte infimă a sa;● nu avem posibilitatea
de a studia şi înţelege în mod unitar Universul, ci numai unele fragmente;● nu putem percepe întreaga ordine, ci numai
un aspect al ei, cel manifestat;● mijloacele noastre fizice de cercetare sînt extrem de limitate;● ce este şi cum este
Universul dincolo de orizontul nostru de cunoaştere, rămîne o enigmă;● capacitatea psihică a omului, activabilă în
prezent, este uimitor de redusă;● noi sîntem, cel puţin din punct de vedere fizic, claustraţi în sistemul nostru planetar
(deci, Universul trebuie să „vină” la noi, cum, cît şi cînd vrea el spre a-l cunoaşte sau spre a se autocunoaşte…);● nu
ne putem cunoaşte pe noi înşine în termeni absoluţi;● caracterul infinit al Universului este în opoziţie cu posibilităţile
finite ale minţii umane;● Universul are determinaţii fundamentale care comunică între ele şi de aceea nu pot fi
cunoscute decît la nivelul ansamblului, nivel la care accesul nostru este interzis.
► Se pare că gîndirea nu este suficientă pentru înţelegerea Universului şi aceasta nu numai în ceea ce priveşte
Universul ca ansamblu, ci şi privitor la unele fenomene „interioare” lui cum ar fi, spre exemplu, viaţa, moartea,
adevărul sau realitatea. Astfel: ● există limite în capacitatea noastră de a studia şi înţelege, impuse în primul rînd de
natura minţilor noastre;● raţiunea nu este prin ea însăşi suficientă şi se contrazice mereu; ● „teoria totului” este o
iluzie;● oricine poate observa că orice gînd dus pînă la „capăt” sfîrşeşte în contradicţie, în niciunde, nicăieri, nicicum,
nicicînd;● cu cît „luminăm” mai mult misterul Universului, cu atît (ca şi în filozofie) el se arată a fi mai adînc;●
Teorema de incompletitudine a lui Gödel, alături de Principiul de incertitudine a lui Heisenberg, arată şi ele limita
capacităţii noastre de a cunoaşte.
Teorema lui Gödel postulează: ● „dacă un sistem formal este finit specificat, destul de larg pentru a include
aritmetica şi necontradictoriu, atunci el este incomplet”;● orice sistem de cunoaştere este contradictoriu, iar
rezolvarea acestei stări constă în „ieşirea” din sistem, adică plasarea sistemului considerat înăuntrul altuia mai
cuprinzător (dar astfel se ajunge ca acest sistem supraordonat să posede alte contradicţii lăuntrice, care la rîndul lor îşi
găsesc rezolvarea la nivelul sistemului supraetajat ş.a.m.d.);● renunţînd la definire, s-ar putea pierde suportul
contradictoriului – deci, descrierea unui fenomen este o limitare.
 „Gîndirea raţională impune limite în relaţia unei persoane cu cosmosul”. John Forbes Nash
► Universul ar fi doar aparent real, deoarece: ● doar noi îi reflectăm „realitatea”;● „trece”, pe cînd Eu sînt „real”
rămînînd Eu încontinuu;● doar noi decelăm în structura sa energie, timp, sarcină electrică etc. (toate reductibile la zero
!);● este nelocalizabil în ceva şi cîndva, deci nu „există” undeva, cîndva şi pentru cineva;● nu este individualizabil;●
avem acces numai la zona manifestată a Universului, ce se pretează la fragmentare analitică, în timp ce zona
nemanifestată, ce circumscrie zona manifestată, la fel de „reală”, ne rămîne inabordabilă; ● Mecanica cuantică ne-a
arătat concreteţea realităţii…;● este un „nimic” dacă nu poate fi raportat. Se poate obiecta, cu deplină obiectivitate, că
însăşi ideea de „Univers iluzoriu” nu se poate sustrage iluzoriului…
► Nu putem concepe un model de Univers perfect, deoarece: ● sîntem în Univers, deci sîntem influenţaţi de acesta
(dacă nu chiar pe deplin determinaţi), inclusiv în modul de a gîndi;● perfecţiunea semnifică nemişcare, sterilitate,
moarte;● nu ştim ce este Universul (!), nu ştim la ce „serveşte” el şi implicit nici ce ar însemna de fapt un Univers
perfect;● nu putem verifica starea de perfecţiune a proiectului;● într-un asemenea Univers nu ne-am mai găsi locul;●
nu putem evidenţia nici un aspect de eşec în Univers !;● ar însemna să anulăm simţurile (ce ne-ar mai rămîne ?).
► Ştiinţa poate să explice tot mai amănunţit cum este Universul, dar nu şi de ce este aşa cum este.
► Explicarea şi înţelegerea genezei şi structurii Universului sînt dificile, deoarece: ● el nu poate fi comparat cu
ceva;● volumul de informaţii de care dispunem este mic;● bunul simţ este o călăuză nepotrivită şi derutantă în
microfizică şi astronomie/astrofizică, unde fenomenele sînt cu totul străine de experienţele şi ideile cotidiene, comune,
perceptibile şi facil verificabile;● semnificaţia termenilor este, există, fiinţează, timp şi spaţiu sînt imprecise; ●
limbajul este şi o limitare; ● gîndim doar pentru un spaţiu tridimensional;● studiul genezei, evoluţiei şi structurării
Universului este aproape în totalitate executat cu ajutorul matematicii, iar „traducerea” în cuvinte este posibilă numai
parţial; ● Universul ne „constrînge” să-l cunoaştem şi să-l înţelegem „cum vrea el”.
„Cu cît Universul ni se pare mai de înţeles, cu atît pare mai absurd.” S. Weinberg
► Studiul Universului ca întreg nu pare să servească la ceva. Dar, la o analiză atentă, observăm că acest studiu ne
oferă: ● înţelegerea microuniversului (!);● localizare în spaţiu şi timp;● satisfacţii spirituale (statutul de Om);●
pregătirea unui eventual loc de „refugiu”;● aflarea propriilor limite şi abilităţi;● dezvoltări tehnologice;● şansa găsirii
„căii de salvare”;● aflarea şi contemplarea măreţiei Lui;● cunoaşterea fenomenelor extrem de subtile care se petrec în
creierul uman şi în atom (!).

46. Radiaţia termică de fond a Universului

Cu cît mergem mai înapoi, cu atît sîntem mai aproape de zei. Platon

Unii văd şi dincolo de ceea ce se vede. x x x

Poate un mecanism să gîndească la originea Universului fără a fi dotat cu un „ceva” divin ? M. C. Paulişan

► Radiaţia termică de fond a Universului sau radiaţia termică relictă, reprezintă domeniul radiaţiei electromagnetice
ce umple întreg spaţiul Universului şi predomină faţă de toate celelalte domenii luate împreună, atît în ceea ce priveşte
densitatea energiei de radiaţie, cît şi relativ la densitatea numărului de cuante.
Radiaţia relictă corespunde temperaturii de –270,433o C, frecvenţei de 1012 Hz şi lungimii de undă de 100 µ.
Toate corpurile aflate la o temperatură superioară lui zero absolut (–273,15o C) emit permanent radiaţii
electromagnetice (cu o distribuţie a densităţii şi a lungimilor de undă, caracteristică pentru temperatura la care se află)
ca produs rezultat din mişcările termice ale electronilor din alcătuirea lor. Această radiaţie termică a materiei din
Univers nu este sinonimă cu radiaţia relictă din Univers !
► Microundele din radiaţia relictă datează din epoca decuplării radiaţiei de substanţă şi a formării atomilor,
perioadă în care temperatura Universului va fi scăzut într-o măsură suficientă pentru ca electronii liberi să fie apropiaţi
şi reţinuţi de nucleele atomilor, eliberîndu-se cu această ocazie energia excedentară sub forma unor cuante de energie.
Deoarece Universul se află în expansiune continuă, iar orice gaz se răceşte în cursul dilatării, rezultă că fiecare
lungime de undă se dilată, inclusiv lungimea de undă a radiaţiei primitive. Astfel se explică de ce lungimea de undă a
radiaţiei relicte din prezent corespunde temperaturii de –270,433o C.
► Densitatea energiei de radiaţie relictă este de circa 0,25 eV/cm3, iar densitatea numărului de cuante este între 400
şi 550 fotoni/cm3 (ceea ce înseamnă că există 108 fotoni din radiaţia de fond pentru fiecare barion).
► Radiaţia relictă nu este afectată de către cîmpurile gravitaţionale locale din Univers, prea slabe pentru a o
influenţa (nu acelaş lucru se poate afirma despre influenţa cîmpului gravitaţional total al Universului).
► Radiaţia relictă nu se află la o cotă constantă, ea diminuă concomitent cu expansiunea Universului.
Diminuarea actuală este foarte mică, dacă avem în vedere că la 100 000 de ani de la Big- Bang ea a scăzut pînă la –
271o C, iar de atunci a mai scăzut cu mai puţin de jumătate de grad.
Temperatura Universului scade invers proporţional cu rata expansiunii sale.
► Radiaţia termică relictă se poate înregistra din toate direcţiile, fără a i se putea defini o sursă precisă, deoarece
spaţiul Universului este pliat pe sine, iar radiaţia „umple” acest spaţiu din primul moment.
► Radiaţia termică relictă nu are aceeaşi amplitudine în toate direcţiile Universului; ea prezintă două tipuri de
variaţii: una de circa 0,000 4o C în direcţia constelaţiei Leo şi alta, din loc în loc, de circa 0,000 01o C.
Variaţia în amplitudine a radiaţiei relicte se datorează: ● deplasării Doppler a radiaţiei de microunde, ca urmare a
trecerii observatorului (împreună cu Terra şi galaxia) prin radiaţie într-o anumită direcţie, astfel că ea apare mai intensă
într-o direcţie şi mai mică la 180o;● perturbaţiilor de densitate şi viteză din amestecul de plasmă şi radiaţie din
perioada recombinării, care sau transformat ulterior în straturi de superroiuri de galaxii. Această variaţie se sesizează
în direcţii variind cu 3 - 8 grade arc.
► Detectarea fotonilor proveniţi de la Big-Bang mai este posibilă, deoarece:
A) Potrivit Teoriei relativităţii, cu cît viteza relativă a obiectului (în acest caz a fotonilor faţă de noi) este mai aproape
de viteza luminii, el îmbătrîneşte mai lent, are un timp mai scurt. Astfel, fotonii relicţi pe care îi înregistrăm, în pofida
faptului că au fost emişi la începutul Universului, nu au vîrsta acestuia (relativ la noi – deci nu au îmbătrînt, astfel că îi
vedem aşa cum au fost ei emişi în perioada Big-Bang). Radiaţia relictă se mişcă (mai ales) în spaţiu, iar noi ne mişcăm
(mai ales) în timp; deci, faţă de radiaţia relictă, noi sîntem mai bătrîni (ea era aşa cum ni se prezintă acum). În cazul în
care radiaţia relictă s-ar deplasa cu viteza luminii, frecvenţa ei ar fi deplasată spre roşu la infinit, deci ar fi
nedetectabilă. Dacă radiaţia relictă se deplasează cu o viteză puţin mai mică decît viteza luminii (şi aşa se întîmplă,
datorită expansiunii Universului şi într-o oarecare proporţie gravitaţiei generale), atunci îmbătrîneşte proporţional,
adică ne relevă, ne aduce imagini cu atît mai îndepărtate de momentul genezei.
B) Universul nu are un centru fizic.
C) Fenomenul Big-Bang nu s-a produs în spaţiu, ci a generat (şi) spaţiu, deci nu putem vorbi de un front de unde.
► Pentru astrofizică, radiaţia termică de fond a Universului reprezintă: ● un indiciu privind distribuţia materiei în
Univers;● confirmarea procesului de dilatare al spaţiului;● certitudinea că la începuturile sale Universul a fost diferit
ca aspect, compoziţie şi structură faţă de cum este acum;● susţinerea opiniei potrivit căreia Universul are un „început”
şi implicit o „vîrstă”.
Fondul radiaţiei de microunde este cel mai vechi indiciu recuperabil de la formarea Universului.

47. Galaxii
Drumul de la mine la mine e în jurul lumii. H. von Keyserling

Cine observă galaxiile nu poate să nu se întrebe dacă acestea nu sînt de fapt primele „flori” în Univers. M. C. Paulişan

Dacă şi galaxiile se ciocnesc, de la viitorul meu ce mai pot spera ? M. C. Paulişan

► Galaxia este o etapă în structurarea materiei, cînd ea se prezintă ca o formaţiune masivă, unitară, alcătuită din stele,
materie primordială şi repetat prelucrată de stele, aflată în rotaţie în jurul centrului propriu de greutate.
Aceşti aştri se numesc galaxii, deoarece sînt sisteme analoge cu galaxia noastră iar aceasta şi-a primit numele de la
grecescul galaxias kyclos = cercul de lapte.
► Hipergalaxia este sistemul format din galaxia vizibilă, masa ei inobservabilă şi sateliţii ei galactici (eventuali).
► Metagalaxia este spaţiul (conţinător al galaxiilor) accesibil la un moment dat observaţiilor astronomice şi care se
extinde concomitent cu perfecţionarea instrumentelor şi tehnicilor de observare.
► În general, în structura galaxiei distingem un nucleu iar în jurul acestuia stele, distribuite în diverse formaţiuni,
nebuloase şi aglomerări de gaze şi pulberi.
► O galaxie conţine între 108 şi 7,5 x 1011 stele, pentru galaxiile observate.
► Numărul de stele într-o galaxie este determinat de masă, vîrstă, generaţie, conţinut de hidrogen neutru (limita
superioară a acestuia este de 1010 mase solare, excedentul fiind automat condensat sub formă de stele), tipul structural
(circa 1 % în spirele galaxiilor de tip SO, aproximativ 20 % în cele de tip Ir I şi pînă la 50 % în cele de tip Ir II),
dinamică rotaţională şi compoziţie chimică.
► Toate galaxiile şi îndeosebi cele spirale prezintă un minim al densităţii hidrogenului neutru (cel mai abundent
element din alcătuirea unei galaxii) în centrul lor optic şi un maxim al acestei densităţi la o anumită distanţă de centru;
de la acest maxim, densitatea scade treptat spre periferie.
Schematizat, această distribuţie a hidrogenului neutru poate fi asemuită cu un vîrtej ce formează un inel care
înconjoară centrul şi apoi se dispersează în exterior. La tipurile de galaxii spirale, braţele spirale se găsesc plasate în
interiorul acestui inel, în special în regiunea celor mai înalte densităţi ale hidrogenului.
Dimensiunea optică a galaxiei este cel mult jumătate din cea a inelului său de hidrogen.
► Formarea galaxiilor: La cîteva sute de mii de ani după ce Universul a început să se manifeste pe coordonatele
actuale, s-au format, în jurul unor mici Găuri negre sau zone de asimetrie, nori protogalactici cu mase de pînă la 1035
kg. După cîteva milioane de ani ele au primit conturul unor galaxii supermasive, primordiale. Cele mai mari dintre ele
şi-au încheiat existenţa (stelele din componenţa lor s-au epuizat) în circa trei miliarde de ani, iar celelalte mai există şi
acum.
Galaxiile secundare, formate în preajma primelor galaxii epuizate şi impulsionate în formare de acestea, au
caracteristici care le deosebesc clar de primele galaxii apărute, prin forma, structura, compoziţia şi modul lor de
evoluţie.
► Vîrsta celor mai tinere galaxii este de circa 100 de milioane de ani, aceasta fiind vîrsta celor mai vîrstnice stele din
alcătuirea lor.
► Peste 90 % dintre galaxiile observate par a avea o vîrstă apropiată de vîrsta estimată a Universului.
► Cele mai bătrîne galaxii observate au între 13,7 şi 27 de miliarde de ani, această estimare fiind indicată doar printr-
un proces indirect, global, de măsurare (spre exemplu, asupra nucleului galaxiilor nu putem avea nici un indiciu
privind vîrsta).
► Durata de viaţă a galaxiilor se situează între trei miliarde de ani, pentru unele din primele galaxii apărute în
Univers, şi 100 de miliarde de ani.
► Şi în prezent (-ul nostru) se pare că se mai formează galaxii, însă frecvenţa apariţiei lor este extrem de scăzută, iar
ele sînt de dimensiuni mici şi au particularităţi prin care se deosebesc mult de cele mature.
► Nu ştim cu exactitate de ce a diminuat ritmul formării de galaxii. Motivul ar putea fi: ● expansiunea Universului
(germenii galaxiilor ar fi apărut îndeosebi în perioada iniţială a expansiunii);● distribuţia materiei în Univers de o
manieră care nu mai facilitează condensul ei în formaţiuni masive (vezi în acest context şi problema materiei
indetectabile electromagnetic din cuprinderea Universului);● cantitatea fixă (?) de materie din alcătuirea Universului.
► Moartea galaxiilor: ● galaxiile cu masă mică încep să se disperseze în mediul intergalactic după ce peste 90 % din
masa iniţială a fost prelucrată stelar (respectiv, cînd majoritatea stelelor şi-au epuizat evoluţia individuală);● galaxiile
cu masă medie pierd circa 1/3 din masă, iar ceea ce rămîne se condensează într-un obiect hiperdens, eventual o Gaură
neagră;● galaxiile cu masă mare, după ce pierd circa ¼ din masă şi prelucrează stelar toată materia, se condensează
nuclear într-un corp hiperdens sau într-o supergaură neagră.
Modul de finalizare a existenţei galaxiilor de masă medie şi mare este incert, observaţiile directe nerelevîndu-ne cu
certitudine nici o astfel de galaxie „moartă”.
► În Univers există între 50 şi 100 de miliarde de galaxii (circa 35 x 1010 sînt detectabile), dar el conţine, probabil,
substanţă pentru alcătuirea a circa o mie de miliarde de galaxii cu masă medie.
Pînă în prezent au fost catalogate mai mult de 60 000 de galaxii.
► Galaxiile pot fi depistate în toate direcţiile, cu excepţia planului galaxiei noastre unde observarea lor este
împiedicată de prezenţa materiei interstelare şi a nucleului galaxiei.
► Strălucirea individuală a galaxiilor este în medie de 4 x 1010 străluciri solare.
► Diametrul galaxiei se situează între 5 000 şi 6 000 000 de ani-lumină, pentru cele cunoscute. De la ultimele stele
marginale, galaxia se mai întinde pînă la dublul diametrului ei vizibil, prin gaz, pulbere şi materie întunecată.
Diametrul galaxiilor mature se află într-o creştere continuă, dar relativă, deoarece marginal ele tind să se disperseze.
► Masa însumată a galaxiilor din Univers se situează între 1038 şi 1040 tone (masa Universului este de circa 1050
tone.
► Masa individuală a galaxiilor se situează între 107 şi 1013 mase solare (în medie 2 x 1042 kg).
► Cea mai mare galaxie cunoscută este galaxia centrală din roiul de galaxii Abell 2029, ea avînd un diametru de
circa 6 000 000 ani-lumină.
► Nu ştim ce masă maximă poate avea o galaxie (probabil, nu cu mult mai mare decît masa celor mai mari galaxii
observate în prezent).
► Nu ştim ce masă minimă poate avea o galaxie; teoretic se consideră a avea statut de galaxie activă aglomerarea
intergalactică de minim 1 000 stele.
► Galaxiile mici îşi dispersează complet masa; cele medii, în proporţie de circa 30 %, iar cele cu masă mare în
proporţie de circa 20 %.
Pierderile de masă constau din radiaţii, stele, gaze şi pulberi.
In unele galaxii s-a pus în evidenţă şi o absorbţie de gaz prin polii galactici (cu viteze de circa 450 km/s), dar
procesul constă de fapt într-o recirculare a propriei materii galactice (în proporţie de peste 90 %).
► Din galaxii se pot desprinde stele, deoarece: ● interacţiunile gravitaţionale între două stele, ce ajung întîmplător a fi
mult apropiate, poate provoca un transfer de energie cinetică uneia dintre ele suficient de mare pentru a atinge viteza
necesară desprinderii din galaxie;● forţa centrifugă, rezultată din rotaţia galaxiei, poate depăşi uneori forţa
gravitaţională pentru unele zone marginale;● forţa gravitaţională a unei galaxii poate smulge (şi) stele de la o galaxie
apropiată ce are o masă net inferioară.
► Modul preponderent de distribuire al masei galaxiei: ● circa 80 % din masa galaxiei este dispusă în periferia
galaxiei într-o formă insesizabilă electromagnetic, ci numai gravitaţional;● aproximativ 10 % este deţinută de stele,
circa 3 % revine gazelor şi pulberii din mediul interstelar, iar aproximativ 7 % este deţinută de nucleul galaxiei.
Această manieră de distribuţie a masei galaxiei caracterizează multe din galaxiile apropiate, dar se cunosc şi
diferenţe ample, mai ales pentru galaxiile mult depărtate de noi.
► Se crede că în mare proporţie masa galaxiei este distribuită în zona ei periferică, deoarece s-a observat că vitezele
stelelor nu diminuă – potrivit legii kepleriene (vezi, spre exemplu, vitezele planetelor Mercur şi Pluto) – o dată cu
sporirea distanţei pînă la centrul galaxiei, ci, dimpotrivă, creşte sau cel puţin rămîne constantă. Un asemenea
comportament relevă existenţa unei densităţi sporite a masei (în anumite limite) o dată cu creşterea razei galaxiei.
► Masa unei galaxiei se deduce prin metoda raportului de proporţionalitate între luminozitate şi masă (pentru
galaxiile masive) şi deductiv din energia cinetică şi energia potenţială a galaxiei.
► Volumul galaxiilor din Univers este de aproximativ a milioana parte din „volumul” Universului.
► Forma galaxiei depinde de următorii factori: ● masă şi vîrstă;● amplitudinea rotaţiei axiale – la viteze extrem de
mici, galaxia are forma unei sfere (acestea sînt galaxiile cele mai grele), iar cînd viteza de rotaţie creşte, ia naştere o
forţă centrifugă ce depăşeşte progresiv forţa gravitaţională şi astfel galaxia este deformată;● intensitatea cîmpului
magnetic;● prezenţa şi cantitatea pulberilor;● prezenţa limitrofă a altor galaxii (cu cît galaxia se formează mai izolat
este mai mare şi are o formă ce tinde spre simetrie sferică);● arealul din care se formează condensul protogalactic.
► Majoritatea galaxiilor prezintă un oarecare grad de aplatizare, deoarece mişcarea de rotaţie axială dezvoltă o
forţă centrifugă cu o amplitudine ce diminuă forţa gravitaţională, într-o proporţie oarecare, şi determină extinderea
planului ecuatorial al galaxiei şi implicit apropierea polilor galaxiei.
► Clasificarea clasică a galaxiilor, după forma lor: galaxii eliptice (E), galaxii lenticulare (SO), galaxii spirale
normale (Sa– primitive, Sb– intermediare şi Sc– înaintate), galaxii barate (Sba, SBb, SBc, SBd) şi galaxii neregulate
(Irr I, Irr II).
Clasificările galaxiilor sînt diverse, fiecare încercînd să scoată în evidenţă un anume aspect al galaxiilor.

Figura 47. 1.
► Prin dimensiune, galaxiile sînt mai asemănătoare decît prin masă, formă sau luminozitate.
► În raport cu masa, vîrsta şi tipul, galaxia poate împlini o rotaţie axială între 30 000 şi 1 000 000 000 ani.
Potrivit formei, spre exemplu, duratele sînt aproximativ următoarele: EO – E7 = (5-10) x 106 ani; Sa = (10-20) x
10 ani; Sb = (10-40) x 106 ani; Sc = (20-80) x 106 ani.
6

Viteza de rotaţie axială a galaxiilor nu este constantă, ea se află într-o permanentă încetinire după un maxim atins în
scurt timp de la formare.
► Sensul de rotaţie al galaxiei este imprimat de sensul iniţial al norului protogalactic (iar pentru acesta, distribuţia
centrului de masă, dispunerea cîmpurilor masive, gravitaţionale şi magnetice), sensul de rotaţie al galaxiilor învecinate
şi sensul de mişcare în cadrul sistemului de galaxii din care face parte.
► Dacă o galaxie ar fi oprită din mişcarea sa de rotaţie axială ar înceta forţa centrifugă, iar atracţia gravitaţională s-ar
amplifica atît de mult încît galaxia, după o comprimare violentă, s-ar transforma într-o supernovă imensă iar apoi într-
o supergaură neagră.
► Cu excepţia galaxiilor spirale, ale căror spire se rotesc ceva mai lent, celelalte galaxii se rotesc axial ca un corp
monolitic. Dar nu puţine sînt galaxiile al căror nucleu se roteşte excepţional de alert, în comparaţie cu exteriorul ei
(exemplu: la galaxia NGC 4261 nucleul are o viteză de rotaţie de cca. 5 000 km/s, iar marginea exterioară a discului
galactic, aproximativ 80 km/s – acronimul „NGC” se referă la New General Catalogue).
► Culoarea galaxiei depinde de generaţie, tip, ponderea stelelor de un anume tip, abundenţa gazelor şi pulberii,
compoziţia chimică de la un moment dat, depărtarea faţă de noi şi de tipul instrumentului de determinare (ochi, placă
fotografică etc.).
► Pînă în prezent nu a putut fi elucidată structura nucleului compact al nici unei galaxii. Dar nu toate galaxiile au
nucleul compact şi impenetrabil optic; în unele el se prezintă ca o amplă aglomerare de stele şi nori de hidrogen cum ar
fi, spre exemplu, la galaxiile Norii lui Magellan.
Datorită sferei de gaz şi pulbere ce îmbracă nucleul majorităţii galaxiilor, studiul lui nu poate fi făcut decît în
domeniul radio, infraroşu, UV şi X.
Nucleul majorităţii galaxiilor are o rotaţie alertă, iar luminozitatea lui poate fi de miliarde de ori mai mare decît
luminozitatea Soarelui.
► Mecanismul energetic ce se desfăşoară în nucleul galaxiilor este necunoscut (Anihilarea de materie cu antimaterie
? Acreţia de materie într-o Gaură neagră ? Apariţia materiei în Univers ? Lanţ de explozii stelare ?).
► Diametrul nucleului galaxiei se situează între 15 şi 1 000 de ani-lumină, atunci cînd el este delimitat de restul
galaxiei.
► Masa nucleului galaxiei este între aproximativ 500 000 şi 30 000 000 de mase solare.
► Caracteristicile galaxiei de tip eliptic (fig. 47. 1): ● se prezintă ca formă începînd de la sferă pînă la elipsoid, cu
contur imprecis definit, iar în structura lor nu se pot distinge formaţiuni spirale;● luminozitatea este intensă în centru şi
în progresivă diminuare spre periferie;● în ele s-au pus în evidenţă doar stele, nu şi nori de gaz şi/sau pulbere, iar
majoritatea lor se prezintă ca fiind foarte sărace în metale;● diametrul lor este între aproximativ 15 şi 2 500 de ani-
lumină (în opinia unor astronomi, chiar şi 350 000 a.l.);● tipurile de stele din compoziţie: gigante roşii şi galbene,
pitice roşii şi galbene, şi relativ puţine albe, cu luminozitate accentuată;● majoritatea stelelor din compunerea lor sînt
bătrîne (au peste 10 miliarde de ani);● în ele formarea de noi stele este rarisimă;● culoarea lor este predominant roşie,
datorită ponderii majoritare a stelelor bătrîne;● masa lor individuală este între aproximativ 105 şi 1013 mase solare;●
nucleul este masiv şi se particularizează prin mişcarea sa de rotaţie axială foarte înceată;● luminozitatea lor se situează
între aproximativ 3 x 105 şi 2 x 1011 luminozităţi solare (ceea ce echivalează cu circa 1031 - 1038 W );● proporţia
reprezentată de ele între celelalte tipuri de galaxii este de aproximativ 17 %;● se împart, după gradul de aplatizare, în
opt grupe: EO, E1, E2, E3, E4, E5, E6 şi E7.
► Specific galaxiei lenticulare este nucleul cu strălucire amplă, absenţa spirelor şi forma mult aplatizată.
Aceste galaxii sînt o etapă de tranziţie între galaxiile eliptice şi galaxiile spirale normale.
► Caracteristicile galaxiei spirale normale (figura 47. 1.): ● au un aspect discoidal, iar nucleul lor este sferic şi
foarte strălucitor, înconjurat de mai multe braţe spirale ce emerg din el, cu o dispunere în acelaşi plan şi de o manieră
ce sugerează înfăşurarea;● în plan discoidal gazul şi pulberea sînt în cantitate mare, iar în halou ele sînt într-o cantitate
foarte mică;● viteza rotaţiei axiale este mai mare decît a celorlalte tipuri de galaxii;● sînt în general sisteme mult
aplatizate, iar privite din profil ne apar sub forma unor elipse mult alungite, cu o proeminenţă în partea centrală;● după
gradul de dezvoltare a spirelor şi forma restrînsă a nucleului, se subîmpart în grupele: Sa, Sb, Sc, Sd.;● diametrul lor se
situează între aproximativ 15 000 şi 170 000 de ani-lumină;● masa lor este între 109 şi 1012 mase solare;●
luminozitatea este între circa 108 şi 30 x 1010 luminozităţi solare;● au în compunere stele bătrîne (bogate în metale),
stele pitice, gigante, supergigante, binare, multiple şi roiuri de stele;● braţul spiral al galaxiei este alcătuit din stele şi
importante cantităţi de gaze şi pulbere;● stelele sînt distribuit aproximativ uniform în spire;● în braţul spiral al galaxiei
ponderea de masă o deţine gazul şi pulberile, în proporţie de peste 60 %;● are două, trei sau patru spire, iar peste acest
număr, spirele îşi pierd forma caracteristică;● majoritatea lor conţin două spire, iar acestea prezintă numeroase mici
ramificaţii;● cauza şi mecanismul formării braţelor spirale este încă departe de a fi cunoscut. Între cauzele posibile se
pot enumera: undele de presiune sonoră; cîmpurile magnetice; depăşirea temporară a forţei gravitaţionale de către forţa
centrifugă în condiţiile unei distribuţii neuniforme a materiei în galaxie; condiţiile de la formarea galaxiei însăşi; unele
fenomene „explozive” în nucleul galaxiei;● braţele spirale se formează aproximativ în prima optime din durata de
viaţă a galaxiei respective şi au o durată de circa două optimi;● factorii care determină numărul de braţe spirale ne este
complet necunoscut;● numărul şi lungimea braţelor spirale diferă de la o clasă la alta de galaxii, ca şi de la o galaxie la
alta, între anumite limite;● cu cît braţele galaxiei sînt mai dezvoltate, cu atît nucleul este mai mic;● forma spirelor
galaxiei sînt determinate de viteza de rotaţie, masă, intensitatea cîmpurilor gravitaţionale şi magnetice ale galaxiilor
vecine, vîrstă şi compoziţie;● majoritatea braţelor spirale ale galaxiilor au forma spiralei de tip logaritmic, adică una
din formele tipice ale mişcării într-un turbion;● mişcarea de rotaţie se face cu capetele spirelor îndreptate înapoi, ca şi
cum galaxia s-ar înfăşura cu ele;● culoarea predominantă a acestor galaxii este galbenul;● cu cît stelele şi norii de gaz
au o situare mai aproape de nucleul galaxiei, prezintă o mişcare de rotaţie mai amplă. Diferenţa între viteza de rotaţie a
stelelor „interioare” în raport cu cele „exterioare” diferă mult între galaxiile spirale, dar fără a atinge valori
importante;● circa 65 % dintre stele au o mişcare de rotaţie circumgalactică mai alertă decît spirele de gaz şi pulbere;●
persistenţa structurii spirale în pofida deformării continui a galaxiei, datorită rotaţiei ei diferenţiale, nu este încă
explicată;● ponderea galaxiilor de tip spiral este de aproximativ 75 %.
►Galaxiile barate (figura 47. 1.) fac parte din categoria galaxiilor spirale şi se particularizează prin nucleul lor foarte
strălucitor, traversat diametral de o bară de materie din capetele căreia pleacă cîte un braţ spiral sub un unghi de 90o.
Pentru acest tip de galaxie se utilizează simbolul SB, iar amploarea dezvoltării braţelor spirale este marcat prin
literele a, b, c şi d.
► Caracteristicile galaxiilor neregulate: ● sînt tinere şi se compun din stele şi nori obscuri, masivi, într-o alcătuire
neregulată, asimetrică;● majoritatea lor sînt mai puţin masive decît celelalte tipuri de galaxii, iar nucleul lor este puţin
evidenţiat;● se notează cu simbolul Irr (irregular). Cele din subtipul Irr I prezintă urme de structură amintind braţele
spirale, iar galaxiile din subtipul Irr II prezintă străluciri foarte mici, care nu au nici un fel de puncte de maxim;●
diametrul galaxiei se situează între aproximativ 3 000 şi 170 000 de ani-lumină (cu cît diametrul este mai mic, cu atît
galaxiile de acest tip sînt mai numeroase);● masa galaxiei este între 104 şi 3 x 1010 mase solare (cu cît au o masă mai
mare, cu atît frecvenţa numerică a acestor galaxii este mai scăzută);● luminozitatea galaxiei neregulate este între 107 şi
2 x 1010 luminozităţi solare;● stelele din compunere sînt tinere, albastre, relativ numeroase şi au un conţinut redus de
metale;● culoarea dominantă a acestor galaxii este albastrul;● ponderea lor între celelalte tipuri de galaxii este de
aproximativ 8 %.
► Galaxiile ciudate sînt puţin numeroase şi nu pot fi incluse în nici una din tipurile clasice de galaxii (eliptice,
lenticulare, spirale, barate sau neregulate).
Unele galaxii ciudate par a fi deformate de interacţiuni gravitaţionale foarte intense, altele par a fi în coliziune,
frontală sau tangenţială, iar unele formează sisteme foarte strînse în care fiecare componentă are o dispunere „haotică”.
► Caracteristicile galaxiilor de tip Seyfert: ● sînt un tip particular de galaxii, situat între galaxiile de tip spiral şi cele
de tip barat, ele reprezentînd, probabil, un stadiu evolutiv între quasar şi galaxie;● pot fi reperate optic sau numai în
ultraviolet;● nucleul este anormal de mic şi strălucitor (adesea cu un caracter variabil), este compact, are o temperatură
ridicată, din el erup cu mare viteză (cca.10 000 km/s) mase enorme de gaz, radiaţia emisă (de natură netermală) este în
domeniul infraroşu, ultraviolet şi X, iar rotaţia axială este deosebit de mare (viteza radială este de circa 1 000 km/s);●
se crede că în nucleul acestui tip de galaxie s-ar situa o Gaură neagră cu o masă de circa 108 mase solare;● prezintă
linii de emisie în spectru, ceea ce denotă că au un grad înalt de ionizare;● radiază de 100 pînă la 250 de ori mai multă
energie decît galaxia noastră (numai nucleul unei asemenea galaxii emite în medie 1044 erg/s);● masa galaxiei Seyfert
se situează între 106 şi 109 mase solare;● se aseamănă foarte puţin între ele, deoarece: ar putea fi de fapt obiecte
fundamental diferite între ele; s-ar putea afla în conjuncturi extreme sau/şi de observaţie; ar putea avea o înfăţişare
mult diferită de la o epocă la alta în evoluţia lor;● numărul galaxiilor Seyfert identificate este de peste 800;● ponderea
galaxiilor Seyfert este de sub 1 %.
► Radiogalaxiile: ● sînt un tip particular de galaxii ce provin din galaxii gigante eliptice, aflate într-un sistem
compact (roi) de galaxii;● majoritatea lor pot fi considerate ca fiind galaxii binare strînse;● emit un flux enorm de
energie în domeniul radio şi foarte puţin în domeniul optic;● sursa de emisie din galaxie a radiaţiei radio poate fi
nucleul acesteia (mai exact, un jet de gaz emis de acesta) sau doi nori de particule ultrarapide care au apărut în urma
unei erupţii de o violenţă extraordinară (1053 J, adică de circa un miliard de ori energia emisă de o supernovă). Cauza
acestei erupţii explozive ne este necunoscută;● în domeniul radio, fluxul de energie emis este de circa 1036 - 1037 W;●
anual, radiogalaxia radiază echivalentul energetic a 10 pînă la 100 mase solare;● prezintă nuclee active (uneori ele sînt
duble), strălucitoare, precum şi anvelope gazoase mult extinse. Adesea din nucleele radiogalaxiilor sînt expulzate cu
violenţă jeturi ce impresionează, mai ales prin depărtarea la care ajung şi viteza de înaintare;● vîrsta lor este de cîteva
zeci de milioane de ani, ele fiind numai o fază în evoluţia unor galaxii;● numărul radiogalaxiilor depistate este de circa
10 000;● cele mai mari radiogalaxii cunoscute: Cygnus A (3C 405) este situată la 0,5 miliarde de ani-lumină şi are o
emisie radio de 4,2 x 1039 erg/s (pînă în prezent a emis circa 1062 ergi !) provenită de la două surse compacte,
distanţate la 5 x 105 ani-lumină (între acestea se află o galaxie eliptică gigantică, din care probabil au fost expulzate
sub forma a doi nori de particule în urmă cu circa un milion de ani); Centaurus A este situată la 0,3 miliarde de ani-
lumină depărtare şi emite în domeniul radio 1029 W, prin două surse compacte aflate de o parte şi de alta a galaxiei
NGC 5128; Virgo A este situată la 50 milioane de ani-lumină depărtare şi emite în spectrul radio 1035 W, prin trei
surse compacte din galaxia NGC 4486.
► Prin acronimul AGN (active galactic nuclei) se denumesc galaxiile ce prezintă o activitate centrală deosebit de
intensă, de natură nestelară, sesizabilă într-un spectru electromagnetic extins.
Din această categorie, ce reprezintă circa 1/5 dintre galaxii, fac parte: radiogalaxiile, radioquasarii, obiectele BL
Lac, galaxiile Seyfert, galaxiile explozive şi galaxiile IRAS (această ultimă categorie de galaxii este caracterizată
printr-o extremă luminozitate – 1,8 x 108 luminozităţi solare –, iar numele lor este cel al satelitului care le-a
identificat).
Cauza activităţii energetice anormal de intense, pentru o masă de 108 - 109 mase solare şi un diametru de circa doi
ani-lumină, specifică acestor obiecte, ne este necunoscută (eficienţa procesului se prezintă a fi net superior celui din
reacţiile termonucleare !).
Cantitatea de energie eliberată de o galaxie de tip AGN este între 10 52 şi 1054 J în 100 000 000 de ani (Soarele emite
44
10 J în 10 miliarde de ani).
Într-o galaxie AGN, masa transformată în energie luminoasă este în medie 0,05 mase solare/an sau 5 x 106 mase
solare în 108 ani.
► Lacertidele (notate BL Lac, de la obiectul reprezentativ BL din constelaţia Lacertae) sînt galaxii eliptice în faza
timpurie de evoluţie. Ele au un diametru mic (comparabil cu diametrul sistemului nostru planetar), o mare luminozitate
(circa 1010 luminozităţi solare), o imagine nebuloasă şi o strălucire variabilă din motive necunoscute.
Dintre cele circa 100 lacertide depistate, cele mai multe se află situate la aproximativ un miliard de ani-lumină
depărtare de noi.
► Galaxiile albastre, numite şi quasagi: ● fac parte din categoria galaxiilor neregulate şi se disting prin abundenţa de
stele tinere dispuse marginal în cuprinsul lor. Aceste stele produc o ionizare intensă a gazului aflat din abundenţă între
ele, ceea ce face ca el să devină luminos şi să confere galaxiei o strălucire albastră;● despre conţinutul central al
acestor galaxii nu deţinem informaţii certe;● se apreciază că ele constituie o fază tranzitorie între quasari şi galaxiile
obişnuite;● unele dintre ele ar putea fi efectul fuziunii între două galaxii masive;● prezintă o abundenţă maximă între 2
şi 10 miliarde de ani-lumină depărtare de noi şi au în preajmă galaxii masive;● sînt de circa 500 de ori mai numeroase
decît quasarii, iar cu galaxiile obişnuite sînt într-un raport de 1 la 10 000. Ca arie de răspîndire ele sînt în număr de
circa 600 000 pe grad pătrat;● cu cît observăm mai în adîncime Universul, cu atît galaxiile albastre par a fi mai
numeroase.
► Galaxiile cu jet sînt o categorie de galaxii, asemănătoare cu stelele Herbig-Haro sau unele radiogalaxii, care emit
unul sau două jeturi de substanţă la depărtări de pînă la zece diametre galactice, iar unele fac uneori conexiunea cu alte
galaxii limitrofe.
Cauza acestor jeturi este necunoscută, iar aspectul cel mai intrigant este că ejecţia jetului nu se face totdeauna din
zona polară, ci şi din zona ecuatorială sau, şi mai ciudat, dintr-o parte laterală a ovoidului galactic.
Jetul emis de aceste galaxii este alcătuit uneori din gaz (la temperaturi de zeci de mii de grade), alteori din gaz şi
stele, iar grosimea lui poate fi de pînă la 25 % din diametrul optic al galaxiei.
Exemple de galaxii cu jet: VV 5216 (VV = catalogul întocmit de astronomii Voronţov şi Veliaminov), VV 5218,
VV 172 (punte între 5 galaxii !), M 87, NGC 4261.
► Densitatea de distribuţie a galaxiilor în Univers este în medie de 10 miliarde de galaxii într-o sferă cu diametrul
de 4 miliarde de ani-lumină, sau 100 de galaxii într-un cub cu latura de 20 de milioane de ani-lumină. Această
densitate este numeric mult mai mică decît densitatea de distribuţie a stelelor din galaxia noastră şi din preajma
Soarelui.
► Distanţa ce desparte galaxiile apropiate este de la întrepătrundere şi pînă la circa 300 milioane de ani-lumină. În
prejma noastră distanţa între galaxiile apropiate este în medie de 3 milioane de ani-lumină.
► Pînă la o depărtare de 500 de milioane de ani-lumină 45 % dintre galaxii sînt de tip eliptic, 50 % sînt de tip spiral,
iar 5 % sînt de tip neregulat.
De la 5 pînă la 10 miliarde de ani-lumină depărtare de noi raportul se schimbă, el fiind de 15 % galaxii eliptice, 35
% galaxii spirale şi 50 % galaxii neregulate.
► Viteza radială a galaxiilor este între 720 000 şi 2 880 000 km/h.
► Banda neagră ce împarte în două părţi simetrice planul ecuatorial al unor galaxii se datorează modului de orientare
al galaxiei faţă de noi şi prezenţei în planul ei ecuatorial a unei importante cantităţi de materie difuză, care absoarbe
lumina stelelor situate în apropierea acestui plan.
► Este posibil şi probabil ca marile galaxii să determine, mai ales prin cîmpul lor gravitaţional şi magnetic, formarea
unor galaxii de dimensiuni mici în preajma lor.
Fenomenul nu a fost pus în evidenţă cu suficientă claritate pentru a putea fi acceptat pe deplin.
► Marea majoritate a galaxiile se distanţează reciproc cu viteze ce cresc proporţional cu distanţa dintre ele. Se
consideră că acest fenomen este urmarea expansiunii Universului şi, într-o mai mică proporţie, mişcării sistemelor din
care fac parte.
► Majoritatea galaxiilor se influenţează reciproc prin intermediul cîmpului gravitaţional şi chiar magnetic, iar nu
puţine dintre galaxii au punţi substanţiale de legătură a căror densitate este semnificativă.
Cu cît galaxiile sînt mai apropiate, amploarea influenţei reciproce este mai mare.
► Cele mai multe galaxii se îndepărtează de noi, iar cîteva, printre care Andromeda şi NGC 185, au o mişcare de
apropiere (temporară) de noi cu viteze între 40 şi 180 km/s.
► Viteza de îndepărtare între galaxii este proporţională cu distanţa ce le separă.
Viteza individuală a galaxiilor se situează între 200 şi 600 km/s.
La fiecare 3,3 miliarde de ani-lumină de pătrundere mai adîncă în Univers, viteza de îndepărtare a galaxiilor ni se
prezintă cu o creştere de circa 55 km/s.
► Coliziunile între galaxii sînt posibile şi uimitor de frecvente. Consecinţele evenimentul depind de masă, de
densitatea stelelor din galaxie, de densitatea nucleelor galaxiilor, de viteza de impact (galaxiile putînd trece una prin
alta cu viteze mici, situaţie în care se pot eventual acroşa, iar la viteze mari doar perturba) şi maniera în care are loc
coliziunea.
Variante de desfăşurare a fenomenului: ● coliziune ca urmare a acreţiei de către o galaxie masivă a uneia mai mici:
fenomenul se rezumă la o simplă satelizare sau încorporare de o manieră liniştită;● coliziune tangenţială: urmările sînt
infime la scara întregii galaxii;● coliziune cu penetrare între cele două galaxii, fără ca nucleele lor să se atingă:
consecinţele sînt reduse, deoarece probabilitatea de impact între stele este mică, iar coliziunile între norii de gaz şi
pulbere au un caracter elastic în mare proporţie (o asemenea traversare intergalactică durează mai multe zeci sau sute
de milioane de ani);● coliziune între nucleele galaxiilor: urmările sînt catastrofice pentru ambele galaxii (viteza de
impact fiind de ordinul miilor de km/s).
► Cea mai apropiată coliziune între galaxii se desfăşoară între galaxia Andromeda şi micile galaxii M 32 şi NGC
205. Acestea sînt practic asimilate, pe parcursul a mai multor milioane de ani.
► În regiunea centrală a roiului de galaxii, atingeri între două galaxii survin cu o frecvenţă de circa una la 350
milioane de ani, iar în regiunile exterioare roiurilor compacte coliziunile se produc cu o frecvenţă de circa una la un
miliard de ani.
► Marile galaxii pot acreţiona galaxii mai mici, iar un exemplu elocvent este galaxia NGC 6166 care îşi apropie
circa 10 mici galaxii.
► Galaxiile se pot situa într-o stare de calm în desfăşurarea proceselor din nucleul lor (spre exemplu, galaxia
noastră), de excitaţie (ca în nucleele hiperactive ale galaxiilor Seyfert), de implozie sau explozie (cum ar fi unele
radiogalaxii).
► Galaxiile pot exploda, iar fenomenul este uimitor de frecvent. Explozia nucleului galaxiei poate fi parţială şi unică
(cu emisia unui jet de gaz, vizibil pînă la depărtări enorme), parţială şi repetabilă sau integrală.
Pînă în prezent au fost identificate circa 100 de galaxii explodate.
De ce pot exploda unele galaxii, ne este necunoscut (nu ştim nici dacă o asemenea etichetare este absolut corectă !).
► Cea mai îndepărtată galaxie a fost descoperită la circa 12,8 miliarde de ani-lumină şi se îndepărtează de noi cu
viteza aparentă de 235 000 km/s.
► Galaxiile cele mai apropiate de noi sînt Marele şi Micul Nor a lui Magellan, situate la circa 200 000 de ani-lumină.
Aceste galaxii (neregulate) pot fi observate cu ochiul liber din emisfera sudică.
Este probabil ca în marginea galaxiei noastre, în partea diametral opusă de noi, să existe una sau două mici galaxii,
situate la foarte mică distanţă de noi.
► Cea mai apropiată galaxie asemănătoare cu a noastră se situează la o depărtare de circa 20 de milioane de ani-
lumină.
► Galaxiile se prezintă ca fiind asociate în grupuri, roiuri, superroiuri şi straturi de galaxii (cele izolate sînt rarisime).
Pe ansamblu se poate estima că galaxiile nu sînt distribuite haotic, ci au o ordine (preponderent pe „filamente” de
materie şi orientate perpendicular pe direcţia acestora), chiar dacă ea se regăseşte la scară mare şi este relativă.
Modul de distribuire al galaxiilor la scară foarte mare este încă incert.
► Caracteristicile grupului de galaxii: ● se constituie din pînă la 100 de galaxii;● în interiorul său distanţa dintre
galaxiile componente este mult mai mică decît este distanţa pînă la alte galaxii, situate în afara sistemului (grupului);●
are un diametru de pînă la 9 milioane de ani-lumină;● poate avea o formă sferică, eliptică sau ca un lanţ;● în el
galaxiile nu sînt uniform dispuse şi nu prezintă cu necesitate o concentrare centrală;● între galaxiile ce îl compun se
exercită o influenţă gravitaţională, responsabilă (?) de asociere;● este relativ separat de restul galaxiilor
înconjurătoare;● în Univers ar putea fi în număr de circa 25 de miliarde;● galaxiile sînt antrenate într-un proces de
dispersie cu o viteză foarte mică (150 km/s).
90 % dintre galaxii fac parte din grupe de galaxii de pînă la 50 de obiecte, 8 % din grupe foarte bogate numeric, iar
restul de 2 % sînt galaxii stinghere.
► Caracteristicile roiului de galaxii: ● are în compunere pînă la 100 de grupe de galaxii, cu un total de pînă la 11
000 de galaxii;● diametrul său este între 3 x 106 şi 3 x 107 ani-lumină;● în interiorul său galaxiile au o distribuţie mai
concentrată spre centru;● masa medie este de 1015 mase solare;● forma roiului este sferică, eliptică sau liniară;● se
roteşte lent în jurul centrului comun de masă, dar, în unele cazuri, poate prezenta o viteză marginală nefiresc de alertă
în comparaţie cu masa (probabil, aceasta se datorează prezenţei materiei întunecate);● gazul are întotdeauna o
concentrare în zona centrală a roiului;● majoritatea galaxiilor din roi prezintă o mişcare de dispersie prin centrifugare,
cu viteza de aproximativ 900 km/s (există şi excepţii de la această regulă, roiul condensîndu-se, dar modul de
finalizare al acestui proces ne este necunoscut);● conformaţional este reţinut de forţa de gravitaţie exercitată între
membrii roiului;● poate fi de tip regulat (cu concentrare centrală) sau iregulat (fără o concentrare centrală);● se
clasifică în: roiuri abundente, cînd numeroase galaxii sînt amplu apropiate între ele; roiuri sărace, cînd galaxiile
(grupurile de galaxii) sînt îndepărtate mult între ele; roiuri regulate, cînd prezintă o concentrare centrală mică şi o
distribuţie simetrică; roiuri neregulate, cînd galaxiile din compunere sînt de toate tipurile (acestea par a fi cele mai
numeroase roiuri).
► Roiul cu cele mai multe galaxii, din zona noastră de observaţie, este roiul din Coma Berenices, cu circa 11 000 de
galaxii şi este situat la 300 milioane de ani-lumină depărtare de noi.
► Caracteristicile superroiului de galaxii: ● are în alcătuire între 100 şi 1 000 de roiuri de galaxii;● diametrul său se
situează între 108 şi 1,75 x 108 ani-lumină;● roiurile au o dispunere mai concentrată înspre centrul sistemului;● se află
în rotaţie în jurul centrului comun de masă;● nu are o formă simetrică;● gazul are o densitate maximă în zona centrală
a sistemului;● evoluează divers: unele par a se afla în dispersie, iar altele (mai puţine numeric) într-un lent proces de
concentrare.
► Straturile, fîşiile sau păturile de galaxii reunesc, la cea mai mare scară observată, superroiurile de galaxii. Ele par a
avea o grosime de circa 4 300 000 000 de ani-lumină, o distanţă între ele de circa 420 000 000 ani-lumină, iar numărul
lor în Univers ar fi de circa 30. În cadrul acestor straturi pot fi reperate atît „goluri” de galaxii, cît şi aglomerări
aproximativ sferice sau şerpuitoare.
Nu ştim dacă structurile de galaxii sînt formaţiuni imuabile. Probabil, imaginea care ne-am făcut-o despre
dispunerea galaxiilor în Univers nu este decît parţial veridică.
● Voidul (de la eng. void = gol, deşert) desemnează regiunea masivă din Univers lipsită de galaxii, dar nu şi de
materie de tip intergalactic (se detectează imenşi nori vizibili doar în IR, cu origine obscură). Aceste regiuni au un
diametru de circa 300 000 000 ani-lumină şi sînt cu atît mai mari cu cît sînt înconjurate de mai multe sau mai mari
galaxii (roiuri sau superroiuri).
Spre exemplu, voidul din perimetrul constelaţiilor Ursa Major, Aquarius şi Corona Borealis este un volum în care
ar încăpea circa 3 x 1011 galaxii, la o densitate comparabilă cu cea din preajma galaxiei noastre.
► Din punct de vedere fizic, sîntem claustraţi definitiv în sistemul nostru solar.
Abordarea altor stele, ne mai vorbind de alte galaxii, nu va fi niciodată posibil sub aspectul transportării fizice
acolo, deoarece: ● volumul de energie propulsivă necesar este imposibil de obţinut (şi nu doar practic !);● protecţia
împotriva impactului cu aglomerările de gaz şi pulbere interstelară (intergalactică) nu poate fi realizat (la viteze
apropiate de viteza luminii, impuse de o asemenea deplasare, impactul cu o particulă materială de 0,1 mm echivalează
cu o explozie nucleară de tip Hiroşima, concentrată pe o suprafaţă de un cm2);● accelerările la viteze relativiste sînt
imposibil de suportat de către structurile vii (îndeosebi datorită diferenţei de densitate a structurii lor materiale,
respectiv a neuniformităţii inerţiei);● bombardamentul cu radiaţii şi diverse particule (chiar şi fotono !) ar fi enorm de
mare, pe unitate de suprafaţă şi timp;● atingerea unei viteze relativiste se însoţeşte de o creştere imensă a masei, iar
aceasta induce o gravitaţie la cote imposibil de suportat de structurile vii;● cronologic o asemenea călătorie este inutilă
şi imposibilă, deoarece: a) volumul de informaţii utile ce pot fi culese este infim faţă de investiţie; b) diferenţa între
timpul derulat pentru astronauţi şi timpul derulat pentru Terra este enorm (dacă s-ar călători cu o viteză apropiată de
cea a luminii, spre cea mai apropiată stea, timpul scurs pentru astronauţi ar fi de circa 8 ani, iar pentru Terra de peste
400 de ani !).
► Galaxia Andromeda, notată NGC 224 sau M 31, are următoarele caracteristici: ● masă: 3 x 1011 mase solare;●
diametru: 2 x 105 ani-lumină;● tip de galaxie: Sb;● luminozitate: 3,1 x 1010 luminozităţi solare;● magnitudine
absolută: –21 (singura galaxie ce poate fi observată cu ochiul liber şi din emisfera nordică);● elemente alcătuitoare:
nori masivi de gaz (masa gazului atomic este de 3,9 x 109 mase solare şi se găseşte distribuit pînă la o rază de 25 - 30
kpc, unde are viteza de 230 km/s), pulbere şi circa 3 x 1011 stele, majoritatea bătrîne;● viteza de dispersie a stelelor din
zona nucleului galaxiei: 155 km/s;● numărul roiurilor stelare globulare: circa 400;● viteza de rotaţie a braţelor spirale:
mai redusă cu pînă la o treime spre extremitatea lor;● depărtarea faţă de noi: circa 2 300 000 ani-lumină;● viteza de
apropiere faţă de galaxia noastră: între 40 şi 93 km/s;● galaxii satelit: galaxia noastră, NGC 221, NGC 205, NGC 147
şi NGC 185;● numărul braţelor spirale: cca 7 (sînt în parte fragmente de formă spirală, iar lungimea lor este între 0,3 şi
21 kpc, de la centru);● caracteristicile nucleului: diametru foarte mic (3 000 a.l.), o structură decelabilă optic ce
prezintă cîteva stele care orbitează foarte alert în jurul centrului, ceea ce s-ar datora probabil unui sistem binar alcătuit
dintr-o Gaură neagră (cca 6 x 106 mase solare) şi o stea vizibilă optic;● maniera de rotaţie: ca un solid, cu viteza de 87
km/s (o rotaţie în circa 540 000 de ani).
► Caracteristicile galaxiei Norul mic a lui Magellan: ● situare: emisfera sudică;● depărtare de noi: 180 000 ani-
lumină;● dimensiuni: 60 000 a.l. în lungime şi 15 000 a.l. în lăţime (forma aproximativ cilindrică se datorează
influenţei gravitaţionale a galaxiei noastre şi a galaxiei Norul mare a lui Magellan);● durata unei rotaţii în jurul
galaxiei noastre: un miliard de ani;● compoziţie: multă materie difuză, iar hidrogenul neutru este răspîndit în tot
volumul galaxiei (reprezintă 20% din masa galaxiei);● evoluţie: se descompune în ritm relativ alert.
● Caracteristicile galaxiei Norul mare a lui Magellan: ● situare: emisfera sudică;● depărtare de noi: 280 000 ani-
lumină;● dimensiuni: 33 000 a.l. în lungime şi 15 000 a.l. în lăţime;● tip de galaxie: neregulată;● depărtarea faţă de
Norul mic a lui Magellan: 80 000 ani-lumină;● masă: circa 10 miliarde de mase solare;● viteza de rotaţie marginală:
între 70 şi 300 km/s.

48. Mediul intergalactic

Tăcerea eternă a acestor spaţii infinite mă înspăimîntă. B. Pascal

Dacă vă plac surprizele, nu căutaţi în altă parte. M. C. Paulişan

Necunoscutul: ce splendoare şi deliciu ! x x x

► Mediul intergalactic este pe deplin substanţial şi în perpetuă transformare. În el putem găsi: ● hidrogen primordial
(şi heliu, dar acesta este într-o proporţie mică) sub forma unor nori mari, discreţi sau evidenţiaţi, cu densităţi mai
scăzute decît materia gazoasă obişnuită;● formaţiuni noroase cu densitate relativ mărită, alcătuite din gaze atomice dar
şi moleculare, rezultate din activitatea diverşilor aştri;● pulbere de fier, siliciu, aluminiu, carbon etc., rezultate în
principal din activitatea stelelor din roiurile globulare (acestea sînt situate predilect în marginea galaxiilor) şi din
activitatea generală a galaxiilor şi quasarilor;● radiaţii cu diverse lungimi de undă (hetziene, luminoase, X şi gamma)
şi radiaţii corpusculare, formate din particule încărcate electric (peste 90 % dintre ele);● cîmp gravitaţional şi cîmp
magnetic, mai ales al protonilor. Aceasta, deoarece cîmpurile magnetice ale galaxiilor şi quasarilor sînt infime ca
intensitate, dar deosebit de puternice prin întinderea lor (din acest motiv, radiaţia corpusculară poate dobîndi
acceleraţii deosebit de mari).
Gazul şi pulberea din mediul intergalactic este dispus, cel mai adesea, într-o vastă ţesătură de foi şi filamente (iar
majoritatea lor conectează galaxii).
► Masa din mediul intergalactic reprezintă circa 90 % din masa detectabilă a Universului.
► Densitatea materiei din mediul intergalactic este în medie de 3 x 10-31 g/cm3, ceea ce echivalează cu un gram de
substanţă pentru o sferă (de presiune nulă) cu diametrul Terrei.
Gazul din mediul intergalactic are o densitate medie de sub 10-5 atomi/cm3.
► Volumul spaţiului intergalactic este de peste un milion de ori mai mare decît volumul condensatului de materie,
iar el se află în continuă creştere în urma expansiunii Universului.
► În mediul intergalactic temperatura se situează între –260o C şi –270o C, iar în regiunile cu gaz condensat,
temperaturile pot fi de mai multe milioane de grade celsius.
► Densitatea radiaţiei în mediul intergalactic este de circa 10-14 erg/cm3.
► Materia situată în mediul intergalactic îşi are originea în activitatea galaxiilor şi quasarilor, în proporţie de 0,1 –
20 %.
► În mediul intergalactic nu poate fi exclusă existenţa unor stele solitare, dar numărul lor este infim.
Prezenţa unor roiuri globulare de stele (şi) în preajma galaxiilor este certă. Acestea sînt în număr mic şi tind să
vagabondeze în interiorul roiului de galaxii.
► Spaţiul cu vid substanţial este o imposibilitate în Universul nostru. Ori cît de mult am vida un volum de substanţa
solidă şi gazoasă conţinută, el continuă să fie plin de cîmpuri şi particule fără masă de repaus.
În mediul intergalactic există zone extrem de sărace în substanţă, cum ar fi, spre exemplu, „golul” din constelaţia
Bootes, ce are un diametru de circa 1,8 x 108 ani-lumină şi este situat la circa 4,5 x 108 ani-lumină depărtare de noi.
Mecanismul formării şi al supravieţuirii în mediul intergalactic a numeroase zone întinse, extrem de sărace în
substanţă, ne este necunoscut.

49. Mediul interstelar

Orice lucru provine din alte lucruri şi dă naştere la alte lucruri. D. Bohm

► Mediul interstelar conţine gaze, pulbere şi radiaţii, iar ca obiecte: nori de gaz, nori de pulbere, nori de gaz şi
pulbere precum şi fragmente de stele explodate.
► O parte din gazul aflat în mediul interstelar este de origine primordială, iar restul a fost generat de activitatea
termonucleară a stelelor. Proporţia celor două categorii de gaz diferă de la o zonă la alta şi de la o galaxie la alta, fiind
în funcţie de tipul şi vîrsta galaxiei.
În galaxia noastră, gazul primordial nu depăşeşte 10% din masa totală de gaz aflat în mediul interstelar.
► În cazul galaxiei noastre, gazul interstelar are o densitate între 0-3 şi 0-5 atomi/cm3 în coroana haloului, 10
atomi/cm3 între braţele spirale ale galaxiei, între 0,5 şi 107 atomi/cm3 în norii de hidrogen din spirele galaxiei şi între
0,5 şi 1 atom/cm3 în mediul dintre norii de gaz (la nivelul sistemului nostru planetar).
► Densitatea gazului interstelar depinde: ● de tipul de galaxie (mai mic în cele spirale şi maxim în cele sferice);●
de epoca evolutivă în care se găseşte galaxia: mai mare şi mai uniform distribuită la galaxiile tinere şi mai mică, dar cu
mari concentraţii, la cele evoluate;● de zona din galaxie: mai mare în interiorul braţelor şi mai mică între ele, mai mare
în preajma nucleului, a discului galactic şi a coroanei haloului;● de locaţia ocazională: mai mic în preajma marilor
condensări de substanţă, mai mare între stelele binare sau multiple, mai mare, proporţional cu gradul de apropiere,
între stele, mai mare în norii de hidrogen atomic şi molecular.
► Gazul interstelar se prezintă sub formă difuză sau sub forma unor structuri noroase, adesea spirale şi stabile din
punct de vedere gravitaţional. Aceşti nori de hidrogen (elementul majoritar din compunerea gazului interstelar)
formează, după compoziţie, două categorii: formaţiuni de gaz atomic şi formaţiuni de gaz molecular.
În galaxia noastră, norii de hidrogen se găsesc mai ales în zona cuprinsă între 6,1 x 1013 km şi 2,6 x 1014 km
depărtare de nucleul galaxiei, unde formează un disc mai subţire decît cel format de stele.
► Caracteristicile formaţiunilor interstelare de gaz atomic sau neutru: ● sînt formaţiuni noroase alcătuite,
majoritar, din hidrogen atomic;● sînt situate, majoritatea lor, în braţele spirale ale galaxiei;● se află în permanentă
mişcare şi remodelare a formei (viteze relative de 7 – 8 km/s);● se pot observa cu uşurinţă cu ajutorul
radiotelescoapelor ce operează pe lungimea de undă de 21 cm;● au vîrste de peste 100 de milioane de ani;● evoluează
foarte lent şi pot da naştere la stele în zonele de impact cu resturile materiale şi unda de şoc a unor supernove;● au
mase mici (între 0,1 şi 1 000 şi excepţional pînă la 105 mase solare), densitate mică şi întindere mare;● ocupă regiunile
cele mai reci ale mediului interstelar şi la depărtare de stelele fierbinţi;● în condiţii obişnuite, temperatura lor nu
depăşeşte –200o C;● distanţele dintre aceşti nori fiind în medie de 5 ori mai mari ca dimensiunile lor, sînt posibile
coliziuni între ei (cu o frecvenţă de una la zece milioane de ani), iar urmările constau în creşterea temperaturii lor la
mai multe mii de grade şi posibilitatea formării unor stele;● nu intră în atingere cu norii de hidrogen molecular, fiind
separaţi de zone distincte şi relativ mari;● hidrogenul din alcătuirea lor este ionizat în proporţie de pînă la 20 %;● au
densitatea între 3 x 107 şi 4 x 105 atomi/m3;● se notează: H I.
În galaxia noastră aceşti nori de gaz reprezintă circa 4 x 109 mase solare.
► Caracteristicile formaţiunilor interstelare de gaz molecular: ● sînt formaţiuni noroase, compacte, ce conţin
îndeosebi molecule de hidrogen ionizat (situaţie în care sînt desfăcute legăturile dintre electroni şi nucleul atomului de
hidrogen) de către fluxurile de radiaţie ultravioletă împrăştiate de stelele tinere, albastre şi foarte fierbinţi, localizate în
masa noroasă sau în proximitatea ei;● au în alcătuire şi un important procent de monoxid de carbon;● volumul pe care
îl ocupă este de circa zece ori mai mic decît volumul ocupat de hidrogenul neutru;● au o densitate între 109 şi 1011
molecule/m3;● sînt sesizabile optic (ca nebuloase) şi în infraroşu;● au vîrste relativ mici, aproximativ 10 milioane de
ani;● după ce generează o serie de stele (în număr proporţional cu masa avută), gazul rămas se dispersează împreună
cu gazul ejectat de stele în perioada de echilibrare hidrostatică;● generează stele masive, strîns grupate;● sînt
localizate mai frecvent în discul galaxiei şi mai aproape de nucleu;● au mase mari (pînă la 800 000 de mase solare),
întindere mică şi densitate mare;● au temperaturi ridicate, de pînă la 10 000o C;● se notează: H II (de la molecula de
hidrogen H2).
În galaxia noastră sînt circa 40 000 de astfel de formaţiuni şi ele reprezintă aproximativ 108 mase solare, adică 0,1
% din masa detectabilă a galaxiei.
► Determină condensarea gazelor sub formă de nori: undele de şoc provenite de la nove, supernove şi stele aflate în
faza de echilibrare hidrostatică; turbionii produşi de cîmpurile gravitaţionale şi magnetice ale aştrilor; cauze ce ne sînt
încă necunoscute.
► Gazului interstelar în galaxia noastră are o masă de circa 6 x 109 mase solare (2 x 1037 tone), adică 10 % din masa
vizibilă a galaxiei şi se compune mai ales din hidrogen (98 %), heliu, azot, oxigen şi monoxid de carbon.
► Între cele peste 100 de molecule diferite, depistate în mediul interstelar pînă în prezent, predomină: ● molecule
anorganice: hidrogen, monoxid de carbon, monosulfat de carbon, monoxid de azot, sulfat de azot, sulfat de siliciu,
monoxid de siliciu, azotat de fosfor, clorură de natriu, clorură de aluminiu, clorură de potasiu, apă, hidrogen sulfurat,
bioxid de sulf, amoniac;● molecule organice stabile: metanol, etanol, formaldehidă, acetat de hidrogen, acetone, acid
hidrocianic, acid formic, acid isocianic, acetonă, metan.
► Diametrul norilor de gaz din mediul interstelar este între 3 x 1012 şi 1,5 x 1016 km.
► Masa individuală a norilor de gaz din mediul interstelar este de pînă la 100 000 de mase solare, în cazul norilor de
H I, şi pînă la 1 000 000 de mase solare pentru norii de H II.
► Temperatura în norii de gaz interstelar este între –250o C şi mai multe milioane de grade, ea fiind în funcţie de
densitate, compoziţie şi prezenţa unor stele.
► Durata de viaţă a norului de gaz interstelar este între un milion şi 175 de milioane de ani.
► Norii de gaz interstelar ajung uneori să colizioneze între ei, în urma mişcării lor cu numeroase schimbări de
direcţie. În urma coliziunii o parte din energia lor cinetică se transformă în căldură (care se risipeşte prin radiaţie), iar
restul se conservă.
În funcţie de circumstanţe, norii intraţi în coliziune pot trece unul prin celălalt sau pot fuziona, formînd un
conglomerat cu masă superioară. În ambele cazuri, probabilitatea formării de stele este mult crescută.
► Norii de gaz interstelar au în alcătuire şi substanţă solidă, în proporţie mult diferită de la un nor la altul. În general,
procentul pulberilor nu depăşeşte 2 % din masa norului respectiv.
► În urma coliziunii gazului cu particulele de pulbere, el va adera la suprafaţa pulberii şi adesea va interacţiona
chimic, unindu-se în molecule. Astfel se poate ajunge la forme de molecule organice complexe, cum sînt aminoacizii.
► În mediul interstelar, la 100 de părţi de gaz revine una de substanţă solidă (mai mare la zonele cu H II şi mai
redusă la cele cu H I).
► Pulberea interstelară: ● este în proporţie de 70 – 80 % de origine stelară (a fost expulzată de nove, supernove,
gigante roşii şi stele aflate în căutarea echilibrului hidrostatic), iar restul apare în urma coliziunii şi acreţiei de
molecule în norii de gaze; ● nu este distribuită uniform în mediul interstelar, existînd zone fără pulbere şi zone în care
ea atinge o densitate importantă (cum ar fi globulele Bok). Doar circa 10 % din pulberea aflată în mediul interstelar
formează nori autonomi gravitaţional (în acest caz se prezintă ca nebuloase, cum ar fi, spre exemplu, NGC 7538),
restul se află în norii de gaz; ● în galaxia noastră se găseşte, aproape în exclusivitate, într-un disc simetric cu ecuatorul
galaxiei.
► În mediul interstelar se găsesc unele regiuni în care pulberea are o densitate foarte mare. Originea acestei
pulberi, cauzele şi mecanismul de condensare ne sînt puţin cunoscute.
► Particulele de pulbere din alcătuirea norului interstelar: au între 0,000 1 mm şi 0,5 mm, o masă de circa 10-10
grame, o densitate de circa 10-26 g/cm3, o formă ne sferică şi sînt alcătuite din: grafit, formaldehidă, gheaţă de apă,
calciu, potasiu şi diverse metale: fier, siliciu, aluminiu etc.
► Densitatea pulberii libere din mediul interstelar este în medie de 10-23 g/cm3, adică de circa 100 de ori mai mică
decît densitatea gazului interstelar.
► Densitatea norilor de pulbere din mediul interstelar este între 10-22 şi 10-16 kg/m3.
► Masa pulberii din compoziţia galaxiei diferă mult de la o galaxie la altă galaxie; în galaxia noastră, nu mai mult de
6 x 107 mase solare.
► Norii de pulbere au diametre între 5 şi 35 de ani-lumină.
► La polii galaxiei, formaţiunile de gaze şi pulbere par a fi (re)absorbite cu o viteză de pînă la 460 km/s, iar în planul
discului galactic ei sînt dispersaţi spre marginile galaxiei cu o viteză de pînă la 250 km/s.
► Compoziţia mediului interstelar se determină prin măsurători spectrografice şi radio, ştiind, spre exemplu, că
amoniacul are frecvenţa de 23 870 MHz, vaporii de apă 22 200 MHz, hidrogenul 1420 MHz, radicalul OH 1650 MHz
ş.a.m.d.
► Gazul şi praful din spaţiul interstelar, chiar în cantitate foarte mică, determină alterarea spectrului aştrilor observaţi
şi uneori chiar imposibilitatea de a mai observa aştrii aflaţi în spatele acestor formaţiuni. Este suficient ca densitatea
unui nor de gaz şi pulbere să fie de 0,001 grame la un volum de 3 100 km3, pentru ca imaginea aştrilor aflaţi în spatele
acestui nor să nu ne mai poată parveni.
► Imaginea stelelor poate fi obturată chiar şi la o densitate infimă a gazului şi pulberii din mediul interstelar,
deoarece: ● formaţiunile de gaz şi pulbere au dimensiuni foarte mari (de ordinul anilor-lumină ), ceea ce
„compensează” (negativ) densitatea lor foarte mică;● puterea extinctivă electromagnetic a particulelor de materie este
maximă cînd circumferinţa lor are mărimea lungimilor de undă ale radiaţiei. De exemplu, particulele cu diametrul de
0,000 01 mm au circumferinţa de 3 100 Å, adică de ordinul de mărime al undelor luminoase. Astfel 8 x 10-3 grame de
pulbere răspîndită în 3 100 km3 opacizează aproape pe deplin radiaţiile luminoase din spatele lor, în direcţia noastră;●
suprafaţa reflectantă a acestor pulberi este enormă (spre comparare, cu un metru cub de aur laminat la grosimea de 0,1
microni se opacizează perfect o suprafaţă de 10 km2, iar dacă el este fragmentat în particule cu dimensiunea de 0,1
microni se opacizează perfect un volum de 1 000 000 000 km3);● atomii gazului au dimensiuni de ordinul a circa 1Å,
inferioare lungimii de undă ale radiaţiilor luminoase, astfel că gazul nu poate ecrana lumina dar poate să o difuzeze.
Datorită absorbţiei exercitate de mediul interstelar, o rază de lumină străbătînd o distanţă de 3 586 ani-lumină (în
planul ecuatorial al galaxiei) pierde jumătate din energia sa.
► Pentru galaxiile de tipul galaxiei noastre, proporţia de materie din spaţiul interstelar este de circa 10 % din masa
evidentă, iar la alte tipuri de galaxii ea poate fi de zeci de ori masa aştrilor vizibili.
► Coliziunea între o stea şi un nor de gaz şi pulbere este un fenomen foarte rar, iar consecinţele lui sînt strict
dependente de masa şi densitatea norului, de masa şi stadiul evolutiv al stelei, de zona din nor ce intră în impact, de
compoziţia norului, de viteza de impact etc. Consecinţele cele mai probabile sînt o activare a reacţiilor termonucleare
din atmosfera stelei, sau formarea unei nebuloase extinse.
► Norii cirus infraroşii din mediul interstelar au dimensiuni medii şi mici, conţin mari cantităţi de grafit şi molecule
mari (CH, CN, OH etc.), au o temperatură între –235 şi –240o C, ceea ce îi face dificil de observat altfel decît în
domeniul infraroşu (de unde şi numele ce-l poartă).
► În preajma Soarelui, cîmpul magnetic interstelar este de circa 10-18 gauss.

50. Galaxia noastră

Pusă în faţa realităţii, toată ştiinţa noastră este primitivă şi copilărească – şi totuşi ea este cel mai preţios lucru pe care îl avem.
A. Einstein

„Simplul se transformă în complex, iar evoluţia are loc prin selecţie”. Dar legea care susţine aceasta, nu-i simplă… ! M. C.
Paulişan

► Galaxia noastră poate fi observată de pe Terra sub forma unei fîşii compozite luminoase ce străbate bolta cerului
nocturn de la sud–est spre nord–vest (pentru privitorul din emisfera nordică). Această fîşie luminoasă, ce poartă
numele de Via Lactic, Drumul Robilor, Drumul lui Traian sau Al Nahr, reprezintă partea observabilă a planului medial
ecuatorial al galaxiei.
► Galaxia noastră are aspectul unei sfere mult aplatizate (figura 50. 1.), în care stelele se prezintă ca o îngrămădire
mai accentuată, sub forma unui disc ce are în centrul său un bulb, iar din jurul acestuia se desprind mai multe segmente
de spire arcuite, cvasiconcentrice.
Forma galaxiei este într-o permanentă metamorfozare (sesizabilă la scara sutelor de milioane de ani).
Figura 50. 1.
► Galaxia noastră este de tip spiral Sb/Sc şi este asemănătoare cu galaxiile NGC 3031 sau NGC 5457, ambele din
constelaţia Ursa Major (există rezerve faţă de această clasificare, deoarece se pare că structura centrală ar fi de tip barat
şi avînd o lungime de circa 27 000 ani-lungime– orientarea SNS ar fi la circa 45o lateral de această axă).
► Galaxia noastră nu este precis delimitată, densitatea de distribuţie a stelelor şi a substanţei interstelare diminuă
progresiv, pînă la contactul cu mediul de densitate semnificativă al galaxiilor apropiate.
► Dacă Sistemul nostru solar, pînă la orbita planetei Pluto, ar avea un diametru de 1 mm, proporţional diametrul
galaxiei noastre ar avea 787 km, iar dacă Terra ar avea un diametru de 1 mm (real are 12 756 km), galaxiei i-ar
corespunde un diametru de 726 000 km (mărime echivalentă cu dublul distanţei Terra-Lună).
► Masa galaxiei noastre: ● este de aproximativ 3,2 x 1038 tone = 1,8 x 1011 mase solare (echivalentul unui cub de
aur cu latura de circa 2,55 x 1027 km); ● este alcătuită din stele (1 % din masa galaxiei), gaz şi pulbere (5 %), nucleu (4
%) şi materie indetectabilă electromagnetic.
► Circa 0,005 mase solare, din masa galaxiei noastre, este transformată anual de către stele în energie luminoasă.
► Nucleul galaxiei nu deţine ponderea de masă în galaxie, cea mai mare parte a masei galaxiei este inobservabilă
electromagnetic. În cadrul masei observabile optic, ponderea o deţin stelele din discul galaxiei, iar în cadrul unei
observări în întreg spectrul electromagnetic, ponderea o deţine gazul şi pulberea interstelară.
► Volumul materiei observabile optic în galaxia noastră este de circa 1060 km3.
► Luminozitatea galaxiei noastre este de aproximativ 1037 W.
► Cîmpul magnetic al galaxiei noastre: ● este de aproximativ 3 x 106 gauss şi acţionează pe o lungime de 1016 km
(la 100 de ani-lumină de centrul galaxiei, intensitatea cîmpului magnetic este comparabilă cu intensitatea atracţiei
gravitaţionale centrale); ● este paralel cu planul galactic.
► Desprinderea din atracţia gravitaţională a galaxiei noastre se poate face cu viteza minimă de 1 044 000 km/h (cu
o asemenea viteză, distanţa între Terra şi Lună este parcursă în 22 de minute).
► Nucleul galaxiei noastre se situează în direcţia stelei gamma din constelaţia Sagittarius, unde se şi observă o mai
mare strălucire a discului galactic (dacă nu ar exista norii obscuri ce îl înconjoară, nucleul ar fi vizibil cu ochiul liber
cît ¼ din discul Lunii).
Datorită înclinării planului Sistemului nostru planetar, zona nucleului galaxiei se observă numai din zona
ecuatorială şi zona sudică, motiv pentru care cerul sudic este mai plin de stele decît cel nordic.
Privit prin telescop, nucleul galaxiei noastre se prezintă ca o aglomerare de stele, foarte densă, intens strălucitoare şi
pe un fond nebular. În trecut, nucleul galaxiei noastre se pare că era de tip bară (27 000 a.l.).
► Zona nucleară A este o anvelopă cu diametrul de cca 1 600 de ani-lumină, în expansiune cu 150 km/s, cu o
densitate mărită în planul galaxiei, formată îndeosebi din hidrogen molecular, iar stelele sînt în număr relativ mic. Din
această zonă sînt expulzate cantităţi mari de gaz şi, mai rar, de stele în discul galactic pînă la 20 000 de ani-lumină de
centrul nucleului galaxiei.
► Zona nucleară B se prezintă ca o anvelopă cu grosimea de circa 300 de ani-lumină, cu densitate crescută în plan
galactic, aflată în rotaţie cu viteza de 300 km/s. Ea conţine numeroase stele masive, extrem de apropiate unele de
altele, iar cantitatea şi densitatea gazului se situează la cote înalte. Această zonă este o sursă radio foarte intensă.
► Zona nucleară C este deosebit de săracă în substanţă solidă, iar gazul are o densitate infimă.
Cauza acestei stări este necunoscută.
De la nivelul zonei C, galaxia prezintă o viteză de rotaţie brusc crescută.
► Caracteristicile nucleului galaxiei noastre: ● diametru: circa 70 de ani-lumină;● masă: 14 x 1037 tone (1010 mase
solare), adică aproximativ 4% din masa totală a galaxiei;● luminozitate: 3 x 109 luminozităţi solare;● densitate: foarte
mare, atît stelară (circa 30 000 de stele pe an-lumină cubic, deci o desime de un milion de ori mai mare decît cea din
preajma Soarelui) cît şi a gazului şi pulberii;● conţinut de metale: 2 – 3 % (proporţie inexplicabilă);● conţinut central:
un obiect extrem de enigmatic (o Gaură neagră ?), numit Sgr A* ce are un diametru de circa 12 ani-lumină, o
luminozitate de 6 x 106 luminozităţi solare, o masă de cca 3 x 106 (?) mase solare şi se consideră a fi „centrul” galaxiei,
el părînd a fi în repaus faţă de stelele înconjurătoare;● conţinut marginal: cîteva obiecte între care se demarcă cele
numite Sgr A* Vest (un nor mare, spiral, deosebit de cald, cu o masă de circa un milion de mase solare) şi Sgr A* Est
(un strat intens emisiv radio, cu o grosime de aproximativ 20 de ani-lumină, generat de o imensă supernovă, acreţia de
substanţă în jurul unei masive Găuri negre sau de explozia unui roi de stele);● tip de nucleu: „liniştit” (nu prezintă
explozii sau emisii violente);● se roteşte relativ alert;● vizibilitate: vizibil în infraroşu, X şi gamma, şi invizibil optic.
► Emisiile nucleului galaxiei: ● intense radiaţii în domeniul gamma, radio (netermal), X şi infraroşu;● jeturi de gaze
cu mase de ordinul miilor de mase solare, proiectate pînă la depărtări de 13 000 de ani-lumină;● nori de gaz, dirijaţi de
cîmpul magnetic sub formă de „fluvii” (originea lor ne este necunoscută);● stele a căror viteză de îndepărtare atinge
130 km/s, iar mişcarea este orientată spre planul discoidal al galaxiei.
► Vîrsta nucleului galaxiei noastre ne este necunoscută (probabil, nu cu mult mai mică decît vîrsta Universului).
► Galaxia noastră nu pare a avea spire precis delimitate şi continui, de la nucleu spre periferie. S-au identificat
numeroase fragmente de spire, apropiate concentric, dintre care cinci se pot observa cu uşurinţă de pe Terra. Ele se
proiectează pe constelaţiile Orion, Perseus, Cygni, Sagittarius şi Carina, de la care au şi primit nume proprii.
Braţul spiral Sagittarius este cel mai apropiat în direcţia centrului galaxiei, iar braţul Orion este cel ce conţine,
marginal, Sistemul nostru planetar.
► Dimensiunile braţelor spirale ale galaxiei noastre diferă mult între ele. Spre exemplu, spira Cygnus are lăţimea de
1,543 x 1013 km, grosimea în direcţia perpendiculară pe planul de simetrie de 6,172 x 1015 km, iar distanţa pînă la
braţul alăturat – Sagittarius – este de 4, 269 x 1016 km.
► Spirele galaxiei noastre sînt alcătuite din stele, gaze şi pulbere.
► Caracteristicile braţului spiral în care se situează Sistemul nostru solar: ● conţine îndeosebi stele tinere, stele în
formare (cum ar fi cele din nebuloasa Orion), nori moleculari, precum şi importante cantităţi de gaz şi pulbere;● este
limitat pe bolta cerului de constelaţiile Monoceros, Canis Majoris şi Puppis;● vine din direcţia constelaţiei Cygnus şi
se îndreaptă în direcţia constelaţiei Vela;● este ataşat de braţul masiv Perseus.
► Haloul galaxiei se prezintă ca o sferă materială, uşor aplatizată şi fără o delimitare precisă faţă de spaţiul
intergalactic şi galaxiile limitrofe.
Întreg haloul este înfăşurat într-un strat de gaz ce are temperatura de 10 000o C şi o grosime de circa 25 000 de ani-
lumină. Originea acestei sfere de gaz, aflată în extincţie, este necunoscută (cumulul gazelor generate de supernove,
nove, vînturi solare şi nebuloase planetare ?).
► În compoziţia haloului galaxiei se disting (figura 50.1.): ● stele ratate, datorită masei lor insuficiente
(asemănătoare planetei Jupiter);● nori de gaze şi pulbere;● stele răzleţe (îndeosebi variabile pulsatorii de tip RR
Lyrae);● materie invizibilă, dar cu masă gravitaţională evidentă;● roiuri dispersate şi roiuri globulare, ultimele putînd
fi depistate pînă în extremitatea galaxiei.
► Masa haloului galaxiei este de circa 6,4 x 1037 tone (aproximativ 20 % din masa totală a galaxiei).
► În galaxia noastră se găsesc între 180 şi 200 de miliarde de stele (probabil să fie chiar mai multe), ceea ce
echivalează aproximativ cu numărul de boabe de orez dintr-un cub cu latura de 16 sau 18 m.
Galaxia noastră este relativ săracă în stele, exceptînd zona nucleului ei.
Stelele tinere sînt localizate îndeosebi în zona periferică a discului galactic, cele vîrstnice spre centrul galaxiei, iar
cele mai vechi stele sînt situate în haloul galaxiei.
► 70 % dintre stelele galaxiei noastre sînt pitice roşii.
► În funcţie de compoziţie şi vîrstă, stelele din galaxia noastră pot fi grupate astfel: ● stele cu o vechime de 6 - 6,5 x
109 ani, ce au un conţinut în elemente grele de aproximativ 0,3 % din masă (toate aceste elemente sînt mai grele decît
heliul);● stele cu o vechime de 5 - 6 x 109 ani, cu un conţinut în elemente grele de aproximativ 1 % din masă;● stele cu
o vechime de 3 - 5 x 109 ani, cu un conţinut în elemente grele de aproximativ 2 % din masă;● stele cu o vechime de 1 -
3 x 109 ani, cu un conţinut în elemente grele de aproximativ 3 % din masă;● stele cu o vechime pînă la 109 ani, cu un
conţinut în element grele de circa 4 % din masă.
► Circa 50 % dintre stelele galaxiei sînt concentrate în sistemul discoidal, 40 % dintre ele înconjoară nucleul
galaxiei ca o sferă, iar restul sînt dispersate în halou.
Distribuţia stelelor nu cunoaşte uniformitate în nici una din zone sau într-un spaţiu luat ca reper.
► În jurul Sistemului nostru solar, într-o sferă imaginară cu diametrul de 20 de ani-lumină, întîlnim circa 40 de stele,
la un diametru de 40 de ani-lumină găsim circa 160 de stele, iar pentru un diametru de 60 de ani-lumină se pot depista
circa 1 480 de stele.
► Distanţele dintre majoritatea stelelor ce alcătuiesc galaxia noastră fiind foarte mari, iar direcţiile şi vitezele lor
nefiind foarte diferite, frecvenţa coliziunilor interstelare este rarisimă.
În preajma noastră o coliziune între două stele survine la un interval de circa 6 x 1016 ani, iar în cadrul roiului de
stele una la 1014 ani. După alte opinii, frecvenţa acestor coliziuni ar fi mult mai mare.
► În galaxia noastră se mai formează stele, dar cu o rată continuu descrescătoare. Pentru epoca noastră, formarea
unei stele se produce cu o rată de o masă solară pe an şi în 110 ani-lumină cubici.
În orizontul observaţiei noastre se găsesc peste 50 de stele în formare.
► Au fost depistate peste o sută de stele cu planete, dar nici una nu pare să prezinte o configuraţie (distanţe, masă,
temperatură etc.) asemănătoare sistemului nostru planetar.
► Continuă să se formeze sisteme planetare în galaxia noastră, însă observarea lor este extrem de dificilă datorită
dimensiunilor foarte mici, specifice planetelor. Se apreciază că 60 % dintre stelele de tipul Soarelui pot dezvolta un
sistem planetar (vezi cazul stelelor 51 Pegasi, 47 Ursae Majoris, 14 Herculis, Beta Pictoris, Beta Aquilae, 21185
Lalande, Tau Boötis sau Epsilon Eridani – au fost identificate peste 180 de stele cu planete).
► Stelele circulă mai alert în jurul nucleului galaxiei decît braţele sale spirale (gaze + pulbere), deci ele traversează
repetat spiralele galaxiei.
Soarele a traversat braţul spiral în care se găseşte acum de aproximativ opt ori.
► Galaxia noastră pare a expulza mici stele, iar împreună cu ele şi importante cantităţi de gaze şi pulberi. Cauza
acestui fenomen, nu prea frecvent, ar fi forţa centrifugă şi unele accelerări survenite în urma apropierii accidentale
între aştrii cu mase mult diferite.
► În galaxia noastră unele stele prezintă mişcări foarte rapide şi pe orbite nefireşti. Cauza acestui comportament: ●
galaxia noastră a colizionat şi apoi acreţionat 1- 4 mici galaxii, stelele acestora împrăştiindu-se îndeosebi în haloul
galaxiei;● în urma apropierii între unele stele, cele cu mase mai mici au fost intens accelerate de cele cu masă
superioară şi totodată deviate în direcţii oarecari;● stelele care au viteze mici şi se situează în faţa sensului în care
orbitează Soarele, ne apar a avea viteze foarte mari.
► Exteriorul galaxiei noastre se roteşte cu o viteză nefiresc de mare, deoarece: ● în exteriorul galaxiei pare să existe
o importantă concentrare de masă, invizibilă electromagnetic dar evidenţiabilă gravitaţional;● nucleul galaxiei
conţinînd nu mai mult de 4 % din masa totală a galaxiei, nu poate controla masa stelelor din întreaga galaxie;● forţa
centrifugă creşte accentuat spre zona ecuatorială şi marginală, din motive obscure.
► Particularităţile de rotaţie ale Galaxiei noastre: ● nu se roteşte ca un monolit, ci diferenţiat dar aproape ca un
solid unitar; ● viteza radială a galaxiei creşte de la centru cu aproximativ 15 km/s/3 200 de ani-lumină; ● regiunea
centrală a galaxiei, cu un diametru de 9,4605 x 1015 km, are constant aceeaşi viteză radială; ● la nivelul Soarelui,
rotaţia stelelor se desfăşoară cu viteza de 220 + 5 km/s, iar a gazului cu 135 km/s; ● privind în direcţia polului nord
galactic, rotaţia în jurul axei de simetrie a galaxiei noastre se desfăşoară în sens invers rotirii acelor de ceasornic.
► Galaxia noastră realizează o rotaţie completă, la nivelul Soarelui, în circa 237 300 000 de ani.
► Cele mai mari formaţiuni substanţiale din galaxia noastră sînt norii de gaz molecular.
► Axa polară galactică este axa perpendiculară pe planul galaxiei. Polul nord galactic se situează în direcţia
constelaţiei Coma Berenice iar polul sud galactic se situează în direcţia constelaţiei Sculptor.
► Planul orbitei terestre face un unghi de 62o cu ecuatorul galactic.
► Galaxia noastră face parte dintr-o aglomerare de galaxii numită Grup local. Acest grup face parte dintr-un Roi de
galaxii, iar acesta, la rîndul său, dintr-un Superroi de galaxii.
► Caracteristicile Grupului local de galaxii: ● diametru: circa 1,8 x 107 ani-lumină;● număr de galaxii componente:
circa 41. Această aproximaţie are trei cauze: 1) numărul de galaxii din alcătuirea unui grup de galaxii nu poate fi fixat
cu rigurozitate; 2) nu cunoaştem galaxiile ocultate de galaxiea Andromeda şi de zona centrală a propriei noastre
galaxii; 3) există galaxii ce nu prezintă caracteristici ce permit o estimare corectă a depărtării lor;● rotaţia: în jurul
centrului comun de masă, situat între galaxia noastră şi galaxia Andromeda;● masa vizibilă: peste 65 de miliarde de
mase solare, dintre care 70 % este concentrată în galaxia Andromeda;● este instabil la scara zecilor de milioane de
ani;● nu este izolat, ci în intercolerare dinamică cu alte grupuri galactice limitrofe.
► Caracteristicile Roiului de galaxii din care face parte Grupul local de galaxii: ● diametru: circa 9 000 000 ani-
lumină;● grupe de galaxii în compunere: circa 55;● număr de galaxii: între 5 000 şi 15 000;● tip de roi de galaxii:
iregulat–asimetric;● situare: spre exteriorul centrului Superroiului;● galaxie predominantă: M 88 situată în centrul
roiului;● grup de galaxii predominant: grupul din constelaţia Virgo;● starea de echilibru: în permanentă
reechilibrare;● tipuri de galaxii (stabilite): pitice eliptice = 962, pitice iregulate = 94, pitice eliptice = 97, SO = 96,
pitice SO = 42, eliptice = 36, alte tipuri = 45.
În cadrul Roiului de galaxii, galaxia noastră este situată la circa 3 260 000 ani-lumină de centrul roiului.
► Caracteristicile Superroiului de galaxii din care face parte Roiul nostru de galaxii: ● diametru: circa 320 600 000
ani-lumină;● număr de roiuri în compunere: circa 20 (dintre acestea, cele mai mari sînt: Virgo I-II-III, Draco, Antlia,
NGC 5643, Corona Borealis, Pavo, Crater şi Leo I-II);● formă: ovală;● superroiuri vecine: Sculptor, Horologium,
Perseus, Pisces şi Pavo;● viteză de rotaţie axială: la nivelul galaxiei noastre, circa 1 000 km/s;● situarea centrului:
aproximativ în roiul Virgo (are printre cele circa 150 de galaxii din compunere şi masivele galaxii M 84, M86 şi M87).
► Galaxia noastră este antrenată într-o mişcare de rotaţie şi translaţie, în şi cu Grupul local de galaxii, Roiul şi
Superroiul de galaxii din care face parte.
► În cadrul grupului de galaxii, galaxia noastră comportă două mişcări: una cu viteza de 40 km/s direcţionată spre
centrul comun de masă (se exercită din direcţia constelaţiei Aquarius, înspre constelaţia Leo) şi o alta cu viteza de 170
km/s în jurul centrului comun de masă cu celelalte galaxii.
► Mişcarea Grupului local de galaxii, în cadrul Roiului de galaxii, se desfăşoară cu viteza de circa 390 km/s şi este
direcţionată spre centrul roiului.
► Mişcarea Roiului de galaxii, în cadrul Superroiului de galaxii, se desfăşoară cu viteza de 550 km/s şi este
direcţionată lateral faţă de centrul de masă.
► Superroiul de galaxii din care facem parte se deplasează spre superroiul din constelaţia Hydra, ce are o masă de 5
x 1016 mase solare şi este situat la circa 130 000 000 de ani-lumină depărtare de noi. Împreună cu superroiurile
înconjurătoare se îndreaptă spre „Marele Atractor” cu viteza de 670 km/s.
► Marele Atractor este un imens superroi de galaxii de mare densitate şi masă (5 x 1016 mase solare), situat la circa
28 x 108 ani-lumină depărtare de noi şi are în centru roiul de galaxii Abell 3627 din superroiul Norma. El este situat în
direcţia constelaţiei Hydra şi Centaurus.
Masa detectabilă electromagnetic a acestei regiuni este prea mică faţă de forţa gravitaţională exercitată, ceea ce
presupune că masa întunecată din această zonă este deosebit de mare. În această zonă a fost reperat şi un imens „gol”
de substanţă detectabilă electromagnetic.
► Vîrsta galaxiei noastre se situează între 7 şi 25 de miliarde de ani, făcînd parte din generaţia a doua de obiecte din
Univers.
În funcţie de metoda de estimare utilizată, vîrsta galaxiei noastre (mai puţin a nucleului ei !) se prezintă astfel: ●
metoda roiurilor globulare (ele cuprind stelele cele mai vîrstnice): între 15 şi 17 miliarde de ani;● metoda estimării
toriului din Soare: între 9 şi 14 miliarde de ani;● metoda măsurării luminozităţii stelelor pitice albe (cu transpunere pe
diagrama HR): între 9 şi 12 miliarde de ani;● metoda dezintegrărilor radioactive, astfel: 235 U – 238 U = între 8 şi 18
miliarde de ani; 238 U – 232 U = între 9 şi 16 miliarde de ani; 187 Os – 187 Re = între 11 şi 18 miliarde de ani; 87 Sr
– 87 Pb = între 8 şi 25 miliarde de ani; 207 Pb – 235 U = între 7 şi 20 miliarde de ani; 207 Pb – 206 Pb = între 9 şi 20
miliarde de ani.
► Galaxia noastră se apropie cu viteza de 40 km/s de galaxia Andromeda şi împreună se îndreaptă spre centrul
comun de masă al Grupului local de galaxii (în care galaxia Andromeda are o dispunere aproximativ centrală), dar
posibilitatea unei coliziuni este exclusă, deoarece pe parcursul miliardelor de ani centrul comun de masă al grupului de
galaxii se schimbă, ceea ce induce o modificare a mişcării ambelor galaxii (ca şi a configuraţiei grupului de galaxii).
Dacă cele două galaxii s-ar apropia continuu una de alta cu viteza actuală, coliziunea ar surveni peste 16,5 miliarde
de ani.
► Referitor la evoluţia galaxiei noastre s-au formulat două ipoteze:
1. Cînd se va fi condensat întreaga masă substanţială din mediul interstelar actual, ce ar putea genera stele, galaxia va
începe treptat să-şi diminue strălucirea şi luminozitatea, intrînd într-un foarte lung proces de răcire.
2. Materia va dispare progresiv în interiorul Găurii negre din nucleul galaxiei, iar o parte din masă se va dispersa în
mediul intergalactic.

51. Quasari
Tot ce e necunoscut trece drept uimitor. (dicton latin)

Cel ce vede departe, devine temător. M. C. Paulişan

► Quasarii (quasi stellar object) sînt aştri din afara galaxiei noastre, caracterizaţi în principal printr-o emisie enormă
de energie, la cote unice în Universul cunoscut.
Emisia energetică a acestor aştri este în întreg spectrul electromagnetic. Cînd secvenţa radio este preponderentă,
aceşti aştri poartă denumirea de radioquasari.
► Quasagii (quasi stellar galaxy) sînt aştri din afara galaxiei noastre, caracterizaţi în principal printr-o strălucire
intensă, o mare luminozitate şi abundenţă de stele albastre (stele tinere).
Majoritatea acestor aştri prezintă o amplă deplasare spectrală spre roşu.
Quasagii se deosebesc de quasari prin emisia slab perceptibilă şi prezenţa stelelor la periferia lor.
► La originea quasarilor s-ar putea afla: ● o masivă şi primă formă de condensare a materiei primordiale ce
urmează, pentru timpul nostru, să se transforme în galaxii;● galaxii tinere la care noi reuşim să identificăm doar
nucleul hiperactiv;● explozii de galaxii;● aştri total diferiţi de cei cunoscuţi;● „Golurile albe” prin care materia
(re)apare în Univers.
► Quasarii: ● au o imagine optică punctiformă (circa 0”,001) sau nebuloasă, iar radiografic ei par a avea unul sau
mai multe nuclee mici, mult apropiate între ele şi înconjurate de o atmosferă extinsă şi în continuă extincţie; ● au un
diametru între 3,5 x 109 şi 2,5 x 1010 km (sistemul nostru planetar are un diametru de circa 1,4 x 1010 km); ● au o
emisie preponderent în domeniul X, infraroşu şi ultraviolet (radiaţia luminoasă emisă de ei este reţinută de materia din
mediul intergalactic în proporţie de circa 85 %);● radiază o cantitate de energie situată între 1034 şi 1051 MW/s
(galaxia noastră radiază circa 1031 MW/s); ● au, din motive necunoscute, o luminozitate ce variază cu pînă la 50 %
pentru intervale situate între cîteva minute şi mai mulţi ani; ● au o magnitudine între 25 şi 26; ● au o structură
misterioasă (ştim doar că unii dintre ei au mai multe nuclee).
► Natura fizică a emisiei hiper intense de energie a quasarilor ne este necunoscută (Absorbţie de materie într-o
Gaură neagră ? Anihilarea materiei cu antimateria? Fuziunea între galaxii ?).
Nu este exclus ca intensitatea excepţional de mare a emisiei energetice a quasarilor, sau a unora dintre ei, să fie
doar un miraj.
► Quasarii cu jet pot fi împărţiţi în două categorii: 1) quasari care emit un jet de materie la mare depărtare (milioane
de a. l.) cu viteze de pînă la 40 000 km/s (aparent, unii şi cu viteze supraluminice) şi care în interacţiunea cu materia
din mediul intergalactic iau forma unei turbulenţe asemănătoare celei lăsate de un glonţ într-un gaz dens; 2) quasari
(unul din zece) care produc jeturi radio, datorate electronilor aflaţi în mişcare într-un cîmp magnetic de mare
intensitate, cu viteze apropiate de viteza luminii.
Cauza pentru care unii quasari par să emită jeturi cu viteze supraluminice este un miraj, un efect de proiecţie pur
geometric, deoarece: fenomenul apare în exclusivitate la acele jeturi care formează un unghi ascuţit cu linia de orizont
a Terrei (a observatorului), ceea ce la viteza de emisie foarte mare determină ca intervalele de timp să pară mai scurte
decît sînt cu adevărat, iar dacă se împarte distanţa parcursă de un obiect la o diferenţă prea mică de timp (ireală) se
obţine o viteză ireal de mare.
► Quasarii se îndepărtează de cu noi cu viteze aparente de pînă la viteza luminii.
► Quasarii au o distribuţie cvasi-uniformă (la scara Universului, cu atît mai uniform cu cît se găsesc la mai mari
depărtări). Ei pot fi solitari sau reuniţi într-un roi, foarte apropiaţi unul de altul, doi sau mai mulţi.
► Cel mai îndepărtat quasar (Q 127) se situează la circa 12 miliarde de ani-lumină, iar cel mai apropiat (HE 1104 –
1805 AB) se situează la circa 16 milioane ani-lumină.
► Majoritatea quasarilor se situează la o depărtare între 7 şi 9 miliarde de ani-lumină.
► Majoritatea quasarilor nu pot fi detectaţi prin metode optice, ci numai radio.
► Nu ştim cum vor evolua quasarii; probabil se vor transforma în galaxii de tip Seyfert.
► Ponderea quasarilor între celelalte obiecte din Univers este de unul la o sută de milioane, potrivit observaţiilor de
pînă acum.
► Au fost identificaţi peste 5 000 de quasari, dar numărul lor iniţial sau actual ne este complet necunoscut.
► Quasarul cu jet Q 3C 273 din constelaţia Virgo, avînd magnitudinea absolută 12,2 - 13,6 (se îndepărtează de noi
cu viteza de 40 000 km/s), poate fi observat optic şi de către astronomii amatori.

52. Stele
Aştrii sînt atomii infinitului. C. Flammarion

Cît costă o stea ? x x x

De ce, uneori, cantitatea se schimbă brusc în calitate ? x x x

► În astronomie prin termenul stea se denumeşte astrul de formă aproximativ sferică, compus dintr-o masă de gaze
aflate la înaltă temperatură şi densitate.
Pe bolta cerului, stelele au înfăţişarea unor puncte cu strălucire aparent intermitentă.
► Astrul primeşte statutul de stea în momentul începerii reacţiilor termonucleare de sinteză a heliului.
► Formarea stelei nu este un eveniment spontan, deoarece presiunea în norul de gaz din care se pot forma stelele
este suficient de uniformă pentru a preveni formarea unor perturbaţii ce ar conduce la condensare/colapsare. Dar dacă
gazul este comprimat de un eveniment violent, densitatea unei zone poate creşte pînă la punctul în care gravitaţia
ajunge să depăşească presiunea gazului, ceea ce va duce la formarea unui centru de colapsare gravitaţională a materiei
norului. Dacă în urma acestui proces se acumulează materie pînă la atingerea unei mase critice (ea depinde de
densitate, temperatură şi masa medie moleculară) se poate forma o stea.
 În procesul de condensare/contracţie gravitaţională, moleculele de gaz şi particulele de praf sînt accelerate spre
centrul protostelei, ceea ce se însoţeşte de transformarea energiei potenţiale gravitaţionale în energie cinetică, iar
aceasta se transformă în căldură în urma coliziunilor între particule.
Procesul de condensare măreşte treptat căldura norului, ceea ce determină, în funcţie de temperatura atinsă,
următoarele fenomene în derulare succesivă: ● moleculele gazului se disociază, iar granulele de pulbere se lichefiază;●
materia devine ionizată;● creşterea compresiei determină metalele (fier, cobalt, nichel, rezultate din stele explodate)
să-şi intensifice cîmpul magnetic la parametri ce îl implică în mod evident la procesul de structurare a elementelor din
alcătuirea astrului;● protosteaua începe să radieze energie;● se declanşează primele reacţii nucleare de sintetizare şi
conversie ale deuteriului, litiului, beriliului şi borului;● în urma acestor reacţii nucleare se amorsează reacţiile
termonucleare de conversie a hidrogenului în heliu, proces prin care comprimarea gravitaţională este limitată (se
realizează echilibrul hidrostatic) şi astrul intră, pentru mult timp, în postura de stea.
Elementele de fineţe ale mecanismul de formare a stelelor nu sînt pe deplin elucidate.
► Procesul de condensare a unei zone din norul de gaz poate fi determinat de: ● unda de şoc şi resturile provenite de
la supernove, nove sau nebuloase planetare;● „vîrtejuri” magnetice şi gravitaţionale, generate de aştrii apropiaţi;●
coliziunea între norii de gaz;● undele de radiaţie ale stelelor ce s-au format şi se află în faza echilibrării hidrostatice.
Nu este exclus ca în protogalaxie, mişcarea proprie de colapsare să stea la baza formării majorităţii stelelor
primordiale din alcătuirea ei.
► Zona din care viitoarea stea îşi adună masa are un diametru între 50 şi 350 de miliarde de kilometri, în funcţie de
abundenţa hidrogenului, a masivităţii aştrilor apropiaţi în norul de gaz sau alături de acesta.
Norul de gaz din care se formează stelele are un diametru între 0,2 şi 150 de ani-lumină.
► Masa minimă a unui nor de gaz pentru a putea genera o primă stea, este de circa 1 000 000 de mase solare.
► Norul protostelar are o densitate între 1,8 x 10-18 g/cm3 şi 8,8 x 10-21 g/cm3, şi o temperatură între – 260o C şi mai
multe milioane de grade celsius.
► Dintr-un nor obişnuit de gaz primordial se pot forma circa 120 000 de stele.
În general, formarea primei stele într-un nor de gaz antrenează în avalanşă formarea altor stele, pînă la epuizarea a
circa 80 % din masa iniţială a norului respectiv (restul de 20 % din gaz este distribuit în mediul interstelar şi
„imobilizat” de acestea).
► Masa stelei în formare este jalonată de următorii factori: ● densitatea şi volumul substanţei în norul de hidrogen;●
intensitatea cîmpurilor gravitaţionale şi magnetice apropiate;● violenţa undei de şoc generatoare a procesului de
condensare;● viteza de comprimare;● procentul de pulbere în raport cu gazul din alcătuirea norului protostelar;●
structura chimică a norului stelar;● zona din norul de gaz în care se formează steaua.
Formarea stelelor, masa şi evoluţia lor par a fi în corelaţie cu preceptul: „… celui care are i se va da şi-i va prisosi,
iar de la cel care nu are, şi ce are i se va lua” (N.T. Mat. 13, 12)…
► Durata în care se produce condensarea gravifică a protostelei este relativ redusă: circa 0,01 din durata vieţii stelei.
Perioada de la colapsarea fragmentului din norul de gaz, pînă la declanşarea reacţiilor termonucleare din interiorul
stelei este în funcţie de masă. Exemple: la o masă de 17 mase solare durate este de 120 000 ani, la o masă ca a Soarelui
sînt neceari circa 110 000 000 ani, iar la o masă de 0,54 mase solare durata este de 600 000 000 ani.
► Compoziţia stelei în debutul ei depinde de momentul formării stelei în galaxie. Primele stele au o compoziţie
preponderent de hidrogen şi heliu, iar următoarele un conţinut tot mai bogat în elemente chimice elaborate de stelele
precedente.
O stea asemănătoare Soarelui se compune în debutul existenţei din aproximativ următoarele elemente: hidrogen
atomic 90 %, heliu 9 %, alte elemente (în special metale) 1 %.
Stelele îmbogăţesc materia interstelară cu elemente chimice din ce în ce mai elaborate.
► Procentul de materie prelucrată de alte stele şi care intră în alcătuirea unei noi stele diferă mult, fiind în funcţie de
situarea noii stele în galaxie, de vîrsta stelelor care o înconjoară, de gradul apropierii de ele, de masa stelei şi de
generaţia din care face parte. Pentru stelele în formare în acest moment în galaxia noastră şi în orizontul nostru de
observare, procentul de materie prelucrată de alte stele ce intră în componenţa noilor stele se estimează a fi de maxim
8 %.
► Atmosfera stelei este reprezentată de totalitatea straturilor de gaz de la care primim direct radiaţii.
► Nucleul stelei reprezintă conţinutul stelei de sub atmosferă, în care intensitatea presiunii şi temperaturii diferă
foarte mult faţă de restul stelei şi în care se desfăşoară reacţii nucleare la cea mai înaltă temperatură din stea.
► Proporţia masei nucleului stelei faţă de masa totală a stelei, diferă în funcţie de masă şi etapa evolutivă. La o stea
de mărimea Soarelui în acest moment, nucleul reprezintă circa 90,9 % din masa totală.
► Datorită comprimării gravitaţionale crescînde, atomii gazului se ciocnesc tot mai frecvent şi mai violent, ceea ce
determină creşterea temperaturii în interiorul protostelei pînă la nivelul necesar amorsării reacţiilor termonucleare de
fuziune, proces prin care se obţine echilibrul hidrostatic.
► Echilibrul hidrostatic al stelei constă în situaţia în care presiunii elastice a gazelor şi presiunii de radiaţie din
interior (ele sînt proporţionale cu temperatura), ce tind să dilate astrul, i se opune cu aceeaşi intensitate forţa
gravitaţională (greutatea în succesiune a straturilor de materie) ce caută să comprime astrul.
 Starea de echilibru nu se realizează spontan, nici în debutul formării stelei şi nici în fazele de schimbare a tipului de
reacţie termonucleară, ci pe parcursul unei mai lungi sau mai scurte perioade de timp, în funcţie de masă şi etapa
evolutivă.
► Consecinţele perturbării echilibrului hidrostatice depind de amplitudinea dezechilibrului şi de viteza cu care
survine. Dacă dezechilibrul este minor, respectiv dacă forţa gazelor din nucleu devine superioară forţei gravitaţionale,
apar pulsaţii ale stelei însoţite de ejecţii de masă, iar dacă dezechilibrul este brusc, antrenînd o proporţie însemnată din
masa stelei, respectiv dacă forţa gravitaţională o depăşeşte pe cea a gazelor din interiorul stelei, are loc cu rapiditate o
explozie şi o implozie.
► Dacă respingerea electrostatică între atomi ar înceta, gravitaţia ar transforma instantaneu masa respectivă într-o
Gaură neagră, în urma prăbuşirii în sine a materiei.
► În timpul fazei de echilibrare hidrostatică, steaua pierde între 0,80 şi 22 % din masă, în funcţie de etapa în care se
desfăşoară.
► Procesul de condensare gravitaţională a unui astru determină creşterea temperaturii lui, deoarece prin comprimare
creşte numărul de particule în unitatea de volum, ceea ce determină creşterea numărului de coliziuni şi a violenţei lor
în unitatea de timp, iar ca urmare o transformare a energiei lor cinetice în căldură.
Pe acest principiu funcţionează motorul diesel, unde comprimarea bruscă a amestecului carburant în cilindru, la
peste 30 de atmosfere, determină ridicarea temperaturii lui la circa 800o C. Fenomenul se repetă în sens invers, cu
absorbţie de căldură, la decompresia unui gaz, cînd apare refrigerarea (se cere un consum de energie pentru învingerea
forţei atractive dintre molecule).
Pe unitate de masă, forţa gravitaţională furnizează cu mai mult de o sută de ori mai multă energie decît
transformările termonucleare.
Dacă raza Terrei s-ar micşora cu un metru, prin comprimare gravitaţională, s-ar degaja o energie de circa 3,5 x 1025 J.
► Nu toate protostelele ajung să dezvolte reacţii termonucleare. La temperatura şi densitatea optimă pot ajunge doar
stelele care au o masă suficientă pentru a realiza o comprimare gravitaţională adecvată.
Masa minimă pentru amorsarea reacţiilor termonucleare ale hidrogenului este de 0,05 mase solare.
► Protostelele care nu ating faza de stea îşi continuă existenţa ca un corp întunecat, milioane sau miliarde de ani.
Foarte rar se întîmplă ca ele să intre în coliziune cu un nor de gaz care să-i permită să-şi mărească masa suficient sau
să fie acaparate de un astru cu masă mult superioară.
Procentual, numărul stelelor ratate este mic (există unele rezerve privind justeţea acestei opinii).
► Diagrama Hertzsprung–Russel reprezintă raportul dintre clasa spectrală şi luminozitate, raport din care se pot
deduce toate caracteristicile fizice ale stelei şi totodată se poate obţine o măsură a structurii interne şi a stadiilor de
evoluţie stelară la un moment dat.
Fiecare stea, potrivit masei sale, descrie în evoluţia ei un segment, iar totalitatea tipurilor de stele descriu diagrama
în întregimea ei.
Diagrama H–R se pretează la o redare în diferite moduri, potrivit dorinţei autorului, pentru a scoate în relief un
aspect sau altul. Astfel, spre exemplu, în abcisă sînt redate fie clasele spectrale, fie temperatura, fie indicii de culoare,
iar în ordonată un tip sau altul de magnitudine.
► Circa 70 % dintre stele se formează în grupuri (concomitent sau la intervale mici de timp), mai ales de două
componente, între care raportul de masă este de 1/3 pînă la 1/10, iar cel de vîrstă de 1/0,75 pînă la 1/0,01.
► Forţele gravitaţionale pot să reţină pe orbite închise 1, 2, 3, 4 şi chiar 7 stele (acesta fiind numărul maxim de stele
observate, dar nu şi posibil).
► Pentru ca grupul de stele să fie stabil este necesar ca mişcarea stelelor (una în jurul alteia) să fie ordonată, adică
sistemul să aibă o structură ierarhică de genul: două se învîrt în jurul centrului comun de masă, iar a treia se învîrte în
jurul celor două formînd un sistem.
Sistemele multiple, în care stelele sînt aproximativ de aceeaşi masă, sînt instabile ele risipindu-se relativ curînd sau
dau loc la fenomenul, rarisim, de coliziune interstelară.
► Stelele nu sînt cu totul independente unele de altele, dar nici solidar legate (cu unele excepţii, cum ar fi cazul
stelelor binare).
Prin cîmpul gravitaţional, stelele se interinfluenţează amplu, continuu şi neuniform.
► Primele stele au apărut în Univers la circa un miliard de ani după „apariţia” Universului, iar circa 70 % dintre ele
mai dăinuie şi acum ca stele active.
► Numărul stelelor din Univers se situează între 3 x 1022 şi 1025 (galaxia noastră are 2 x 1011 stele), iar majoritatea
lor au o masă individuală asemănătoare celei solare.
► Populaţia de stele reprezintă o împărţire a stelelor după momentul apariţiei lor în Univers. Astfel avem populaţii
de stele I, II şi II.
► Caracteristicile stelelor de populaţie I: ca generaţie, sînt relativ recent apărute; sînt bogate în metale, avînd în
alcătuirea lor resturile unor stele epuizate; au o distribuire mai abundentă în discul şi braţele galaxiei, dar şi în roiuri
globulare; sînt situate în spaţii cu un maxim al densităţii de gaz.
Populaţia de stele I se subclasifică astfel:
Populaţie I extremă, cu următoarele caracteristici: dispunere în asociaţii de stele; sînt stele supergigante, adesea de tip
T Tauri; au vîrsta sub 108 ani; sînt de tip spectral O şi B; prezintă o strălucire variabilă; în galaxia noastră reprezintă 5
x 109 mase solare.
Populaţie I vîrstnică, cu următoarele caracteristici: stelele au linii spectrale intense; aparţin clasei spectrale A;
formează roiuri deschise; sînt relativ vîrstnice, avînd o vechime de 0,2 – 2 x 109 ani; totalizează în galaxia noastră circa
1010 mase solare.
Populaţie I de disc, cu următoarele caracteristici: stelele au vîrste cuprinse între 2 şi 10 miliarde de ani (pentru cele din
galaxia noastră); formează un strat subţire în jurul planului ecuatorial galactic, cu o grosime de circa 1 000 ani-lumină;
cele situate în vecinătatea Soarelui descriu orbite circulare în jurul centrului galaxiei (în plane paralele cu planul
ecuatorial); au viteze orbitale de circa 250 km/s, adică de 5 ori mai mare decît stelele din populaţia II a haloului
galaxiei.
► Caracteristicile populaţiei de stele II: reprezintă primele stele apărute în galaxia noastră; sînt situate în vecinătatea
planului galactic, în apropierea centrului galaxiei, dar şi în halou la mari depărtări; sau format în condiţii de abundenţă
a hidrogenului şi heliului; formează roiuri globulare; sînt stele subpitice galbene sau gigante roşii; au un conţinut mic
de metale; circa 40 % dintre ele sînt stele variabile de tip RR Lyrae, Mira Ceti şi Cepheide II.
Populaţia de stele II se subclasifică în:
Populaţie stelară II de disc sau extremă, cu următoarele caracteristici: sînt adesea nebuloase planetare; prezintă
frecvent fenomenul de novă; au linii spectrale slabe; vîrsta lor se situează între 1,5 şi 12 miliarde de ani; în galaxia
noastră masa lor reprezintă 40 x 109 mase solare.
Populaţie stelară II intermediară, cu următoarele caracteristici: sînt stele cu viteze mari de deplasare în galaxie; au
vîrsta între 10 şi 12 miliarde de ani; reprezintă circa 40 x 109 mase solare; sînt variabile lung periodice.
Populaţie stelară II extremă sau de halou, cu următoarele caracteristici: sînt stele subpitice; formează roiuri globulare;
fac parte din clasa variabilelor RR Lyrae; au vîrste de peste 12 miliarde de ani; masa lor în galaxia noastră reprezintă
20 x 109 mase solare; au orbite mult înclinate faţă de planul ecuatorial galactic.
► Caracteristicile populaţiei de stele III: ● sînt „stele” presupus a fi apărut în primele momente ale Universului;● au
fost (?) la originea nucleelor galaxiilor sau cel puţin au fost primele stele din alcătuirea galaxiilor;● au avut un conţinut
exclusiv de heliu şi hidrogen (metalele sînt o creaţie finală a lor);● au avut mase între 100 şi 250 de mase solare;●
parte dintre ele ar putea fi la originea materiei obscure din cuprinderea Universului.
► Pentru stele se utilizează termenul generaţie cînd se doreşte a se desemna ciclul din care face parte steaua, deci
numărul de ascendenţi ai stelei. Prima generaţie de stele din galaxie a avut în alcătuire doar hidrogen şi heliu, a doua
generaţie a avut în alcătuire şi anumite resturi ale generaţiei precedente ş.a.m.d.
Soarele ar face parte din generaţia a doua (după unele opinii, a treia) din galaxia noastră.
► Caracteristicile stelelor Wolf-Rayet: ● reprezintă o fază din evoluţia stelelor masive, cu o durată de circa un
miliard de ani;● cel mai adesea fac parte dintr-un sistem binar, situaţie în care după un schimb de masă între
companioni se ajunge în formula: stea neutronică – stea Wolf-Rayet;● sînt înconjurate de o anvelopă groasă, densă,
fierbinte (între 25 000 şi 65 000o C) în expansiune cu viteze între 1 000 şi 3 000 km/s;● au masa cuprinsă între 10 şi 60
de mase solare;● luminozitatea lor se situează între 30 000 şi 500 000 de luminozităţi solare;● conţin mult heliu, tantal
şi carbon şi prezintă numeroase linii ale azotului, oxigenului şi siliciului;● erup circa 10-6 mase solare pe an (Soarele,
circa 10-14 mase solare – masa Soarelui este de 2 x 1027 tone);● fac parte din categoria stelelor gigante sau
supergigante;● sînt prezente între toate tipurile de stele, iar ca localizare sînt mai frecvente în planul galactic, în
interiorul spirelor şi mai aproape de centrul galaxiei;● uneori se pot identifica cu nebuloase planetare;● evoluează
divers, în funcţie de circumstanţe;● pot fi de tip WN (mult azot şi puţin carbon), WC (mult carbon şi azot absent) şi
WO (carbon şi oxigen în proporţii aproximativ egale);● au între 15 şi 45 diametre solare;● generează un violent vînt
stelar;● în ele au loc reacţii termonucleare de fuziune ale carbonului şi oxigenului;● aparţin tipului spectral O şi B;●
au magnitudinea vizuală absolută de –5;● fac parte din categoria stelelor tinere, de populaţie I.
În galaxia noastră sînt aproximativ 1 200 de stele de tip Wolf-Rayet, iar dintre acestea au fost identificate circa 200
de stele.
► Aştrii numiţi Herbig-Haro (poartă numele astronomilor G. Herbig şi G. Haro, care i-au descoperit şi definit
particularităţile) sînt un grup de protostele în proces de colapsare, ceea ce determină o emisie substanţială deosebit de
intensă.
Caracteristicile aştrilor Herbig-Haro sînt următoarele: ● sînt stele în formare sau protostele ajunse în faza debutului
stelar, cînd tind să se echilibreze hidrostatic;● dacă procesul de contracţie finală a protostelei este extrem de violent, el
poate fi însoţit de o emisie bipolară sau în „jet” de gaz foarte fierbinte, emis cu viteză supersonică şi la mari depărtări
(circa 3 ani-lumină). Caracteristicile jetului: a) direcţionare îngustă; b) generează un efect de turbulenţă asemănător
celui produs de glonte în aer, fiind emis într-un mediu cu gaz molecular dens; c) poate avea un aspect liniar continuu
sau turbulent sacadat; d) lasă impresia de volum important, dar nu are mai mult de 10-8 - 10-6 mase solare; e) strălucire
intensă; f) persistă cîteva mii de ani; g) este alcătuit îndeosebi din hidrogen;● au aspectul unei nebuloase particulare,
mici, cu nuclee centrale care în infraroşu se prezintă ca nişte surse punctuale;● se recrutează din rîndul stelelor de tip T
Tauri;● conţin din abundenţă hidrogen molecular;● faţă de noi sînt situate la 500 - 5 500 de ani-lumină;● au circa două
mase solare;● au o magnitudine între 14 şi 20.
► Stelele magnetice fac parte din clasa stelelor neutronice şi prezintă un cîmp magnetic excepţional de intens (1015
gauss, deci de mii de ori mai mare decît cîmpul magnetic solar).
Cauza intensităţii peste normal a cîmpului magnetic a acestor stele este efectul Zeeman şi coincidenţa axei de
rotaţie cu axa magnetică.
Stelele magnetice se numără printre stelele din clasa spectrală A.
► Nu au fost stabilite toate tipurile fundamentale de stele, permanent fiind descoperite stele cu însuşiri inedite, dificil
de clasificat imediat.

53. Energia stelelor

Ştiinţa nu este o iluzie, dar este o iluzie să credem că am putea găsi în altă parte ceea ce ea nu ne poate da. S. Freud

Savanţii ştiu totul, dar numai atât. M. Barrès

► Reacţiile nucleare stau la baza constituirii aştrilor ca stele, a radiaţiei lor în mediul interstelar şi la permanenta lor
restructurare.
► Energia nucleară a stelei este egală cu produsul dintre masa stelei înmulţită cu viteza luminii şi deficitul de masă,
ceea ce reprezintă circa 7 x 10-7 % din masa stelei.
► Reacţia nucleară este procesul desfăşurat la nivelul nucleului atomului prin care o particulă incidentă, sau un alt
nucleu, lovind nucleul-ţintă, induce fie fragmentarea acestuia, fie se inseră în nucleu şi provoacă sau nu expulzarea din
acesta a altei particule.
► Reacţia termonucleară este reacţia nucleară iniţiată, însoţită şi întreţinută de agitaţia termică a nucleelor, într-o
plasmă cu o temperatură de peste 106 Co.
► Reacţia nucleară este de fisiune, cînd în reacţia nucleară are loc o scindare a nucleului în două sau trei sau, mai
rar, mai multe fragmente mai uşoare, de mase apropiate.
Acest tip de reacţie nucleară survine spontan sau se induce cu uşurinţă la nucleele grele (la acestea prezentînd un
grad ridicat de intensitate, determinat de numărul mare de protoni pe care îi conţine).
Reacţia nucleară de fisiune poate fi indusă prin „bombardarea” nucleului-ţintă cu „proiectile” reprezentate de
particule cu energie diversă (în funcţie de gradul de coeziune al nucleului ţintă), cum ar fi neutronii, protonii,
particulele alfa, deuteronii sau fotonii gamma.
► Condiţiile ce se cer îndeplinite pentru ca reacţia nucleară de fisiune să poată avea loc: ● nucleului supus scindării
trebuie să-i fie aportată o energie de reacţie;● cu cît numărul de protoni în nucleu este mai mic, energia de reacţie
trebuie să fie mai mare (reacţia devine instantanee, spontană, pentru nucleele cu mai mult de 125 de protoni);●
particula-proiectil trebuie să posede energie cinetică suficientă pentru a asigura creşterea masei (în compensarea celei
cedate la reunirea nucleului);● să se producă o dezvoltare de energie, adică cu transformare de energie de repaus în
energie de mişcare;● nucleul cu fisiune spontană trebuie să fie masiv şi instabil, astfel încît prin efect tunel să poată fi
trecută bariera de potenţial.
Reacţiile nucleare au loc numai cu respectarea strictă a tuturor legilor de conservare.
► Ca în cazul oricărei reacţii induse şi reacţia nucleară de fisiune are nevoie pentru a se declanşa de o anumită
energie de reacţie/activare (în reacţia chimică dintre oxigen şi hidrogen, spre exemplu, este suficientă o mică scînteie).
Energia de activare a fisiunii poate fi vehiculată de către neutroni (cel mai adesea), protoni, particule alfa, deuteroni
sau fotoni de radiaţie gamma. Cînd o asemenea particulă penetrează în nucleu se produce o modificare a condiţiilor
interne de echilibru (inclusiv o creştere a energiei superficiale în urma măririi suprafeţei nucleului), încît nucleul
„vibreaz㔺i se deformează. Orice abatere a nucleului de la forma sferică favorizează forţa de respingere, astfel că prin
apariţia unei particule survine o abatere care tinde să mărească distanţele medii dintre neutroni şi protoni. Dacă
perturbarea este destul de mare, atracţiile nucleare vor fi învinse, formîndu-se două centre de masă pozitive, în
separare şi respingere reciprocă din cauza sarcinilor lor de acelaşi semn. Astfel apare o ştrangulare pe unde nucleul se
scindează, iar părţile de dimensiuni asemănătoare (în raport aproximativ 2/3), se îndepărtează cu mare viteză între ele.
Procesul de fragmentare este facilitat şi de faptul că nucleul cu cît este mai greu, sau are o alcătuire impară, cu atît
se îndepărtează mai mult de forma sferică, fiind mai elipsoid.
► Urmările penetrării neutronului într-un nucleu depind de: ● energia cinetică a neutronului, ei putînd fi lenţi sau
termici (sub 0,3 eV), de rezonanţă (0,1 - 0,7 eV), rapizi (sub 106 eV) sau foarte rapizi (peste 106 eV);● structura
nucleului receptor. Comportarea diferitelor nuclee variază foarte mult, unele, cum sînt acelea de cadmiu, absorb cu
uşurinţă neutroni lenţi, altele cum sînt cele de deuteriu sau oxigen au o putere absorbantă redusă. Astfel în urma
penetrării în nucleu a neutronului se poate produce absorbţia lui, surplusul de energie fiind eliminat sub formă de
cuante de radiaţie gamma, sau scindarea nucleului. Spre exemplu, atomul de U 238 absoarbe neutroni cu viteze mici
fără a se fisiona, dar se fisionează cu neutroni rapizi, iar atomul de U 235 se fisionează sub acţiunea neutronilor rapizi
sau lenţi fără o deosebire notabilă.
► Urmările reacţiei de fisiune: ● nucleul ţintă se dezintegrează în două sau mai multe nuclee, plus numeroase
particule uşoare (dar cu energie cinetică mare);● fragmentele de fisiune (nucleele) care se formează au o energie de
legătură pe nucleu mai mare decît a nucleului care a fisionat, deci acestea sînt mai stabile;● nucleele nou formate se
încadrează spre mijlocul sistemului periodic al elementelor;● nucleele din a doua generaţie, care iau naştere cu prilejul
fisiunii, sînt întotdeauna radioactive, avînd neutroni supranumerici (mai mulţi decît cei necesari pentru stabilitate) care
vor fi transformaţi în protoni, fără emisie de electroni şi radiaţii gamma (deci trec în elemente mai stabile, printr-un
lanţ de dezintegrări pînă la nuclidul stabil);● se emit 2 - 3 neutroni, ceea ce determină o micşorare a masei cu
aproximativ 0.1 % din masa iniţială a nucleului, căreia îi corespunde o cantitate considerabilă de energie;● apariţia
unor noi nuclee (acestea sînt diverse, deoarece şi nucleele-ţintă şi energia de reacţie sînt diverse);● se emite o cantitate
imensă de căldură (absorbţia ei stă la baza utilizării centralelor nucleare pentru producerea de energie electrică).
► Reacţia de fisiune se autoîntreţine într-un volum polinuclear, atunci cînd masa substanţei fisionabile are o anumită
valoare, numită „masă critică”, pentru care numărul de neutroni generaţi depăşeşte pe acela al neutronilor absorbiţi de
mediul ambiant.
Numărul crescut de neutroni se explică prin aceea că, concomitent cu emisia celor două fragmente (nuclee), fiecare
neutron care produce un act de fisiune generează alţi circa 2,47 neutroni liberi, deoarece raportul dintre numărul
neutronilor şi cel al protonilor din nucleu este mult mai mare celui corespunzător nucleelor de masă medie, rezultate
din fisiune. În consecinţă, fragmentele de fisiune prezintă un exces de neutroni faţă de cel optim, pentru stabilitate
nucleară maximă, ceea ce va determina o radiaţie β- a fragmentelor, deci o creştere în avalanşă a numărului de
neutroni, a numărului de acte de fisiune şi astfel a energiei cedate mediului înconjurător.
Reacţiile nucleare de fisiune cu autoîntreţinere sînt practic posibile doar pentru nucleele mai grele decît nichelul 28.
► Neutronii din radiaţia cosmică nu determină sau susţin o reacţie de fisiune în lanţ a uraniului conţinut de Terra.
Aceasta, deoarece uraniul terestru nu se găseşte în concentraţie suficientă şi nu în stare pură, astfel că neutronii din
radiaţia cosmică sînt în mare parte absorbiţi pînă să ajungă să fisioneze nucleele de uraniu, iar cînd reuşesc aceasta,
reacţia nu poate continua, deoarece neutronii emişi de fisiunea primară sînt absorbiţi de impurităţile în care se găseşte
minereul de uraniu, înainte de a putea coliziona alte nuclee de uraniu.
► Energia de iniţiere a fisiunii în cazul nucleelor grele este de circa 7 MeV pe nucleon, iar pentru nucleele uşoare
energia cinetică a particulelor-proiectil trebuie să fie de ordinul sutelor de MeV.
Cu cît nucleul este mai greu sau nucleonii se află în număr impar, cu atît energia de activare a fisiunii este mai
redusă.
Necesităţile de energie nu se aplică atunci cînd proiectilele cu care se bombardează sînt neutroni, deoarece aceştia,
fiind lipsiţi de sarcină electrică, întîlnesc numai forţa de interacţiune nucleară.
Pentru reacţiile chimice obişnuite, energia de activare este furnizată de agitaţia termică (pînă la circa 2 000o C) a
moleculelor.
► Cînd distanţa dintre doi protoni descreşte, începînd de la infinit, interacţiunea dintre ei constă iniţial dintr-o
respingere electrostatică, apoi dintr-o atracţie ce corespunde unei valori a depărtării de sub 1,2 x 10-15m; cînd
depărtarea atinge 0,6 x 10-15 m, respingerea redevine foarte intensă.
Pentru a forma un nucleu atomic (altul decît cel de hidrogen, care este format doar dintr-un proton) este necesar ca
protonii liberi să fie apropiaţi sub 1,2 x 10-15 m, în vederea învingerii respingerii electrostatice dintre ei (excepţie cei
care penetrează bariera de potenţial prin efect tunel).
Pentru a constrînge particulele să se apropie la sub 1,2 x 10-15 m, o fracţiune din masa lor trebuie să le fie luată.
Această fracţiune de masă este convertită în energie dispersată prin radiaţii (în conformitate cu formula E = mc2).
Pentru a scoate particulele din interacţiunea nucleară (susţinută între ele însele fără consum şi aport de energie din
exterior), adică pentru a se reda însuşirea de respingere violentă, lor trebuie să le fie retrocedat cuantumul de energie
pe care l-au pierdut la reunire, cedînd o parte din masă.
► Cuantumul de masă (energie) cedat de particule la reunirea lor pentru a forma un nucleu atomic poartă denumirea
de „defect de masă”, „energie de legătură (apropiere)”, „coeficient de împachetare” sau „fracţiune de îngrămădire”.
Defectul de masă a unui nucleu creşte proporţional cu numărul de protoni şi neutroni reuniţi.
Energia de legătură pe nucleon este aproximativ aceeaşi (circa 8 MeV) pentru toate nucleele, dar nu şi pentru
nuclee ca întreg, acesta avînd un număr diferit de protoni şi neutroni.
Energia de legătură creşte oarecum neregulat la nucleele uşoare, atinge un maximum pentru fier, cobalt şi nichel,
apoi scade treptat pe măsură ce numărul de protoni în nucleu creşte.
Prin defectul de masă se explică de ce masa nucleului unui atom oarecare este mai mică decît masele însumate ale
particulelor componente, luate separat.
Toate sistemele multiparticule legate (protoni şi neutroni formaţi din quarci, nuclee atomice formate din protoni şi
neutroni, molecule formate din atomi, stele formate din atomi şi molecule, galaxii formate din stele etc.) trebuie
obligatoriu să cedeze în momentul formării lor o parte din masă în scopul realizării unirii.
► Valori ale defectului de masă pentru diverşi atomi: hidrogen 0; deuteriu 2,21; heliu 28,32; azot 104,4; nichel
515,56; aur 1556; uraniu 1797.
► Existenţa defectului de masă relevă interconvertibilitatea masei cu energia, conservarea masei şi energiei,
suveranitatea pe spaţii limitate între interacţiunile fundamentale.
► Secţiunea eficace de reacţie reprezintă parametrul care măsoară probabilitatea de interacţiune a unei particule-
proiectil cu un nucleu-ţintă, care să ducă la o anumită reacţie nucleară, ştiut fiind că: numeroase coliziuni sînt elastice,
particulele-proiectil schimbîndu-şi doar direcţia; probabilitatea de coliziune este infimă, deoarece respingerea
electrostatică este foarte intensă, iar secţiunea nucleului-ţintă este de aproximativ un miliard de ori mai mică decît
secţiunea atomului.
Deci, secţiunea eficace este secţiunea pe care ar avea-o un nucleu cînd o particulă, considerată punctiformă,
proiectată asupra lui îl colizionează provocînd o reacţie nucleară.
► Mărimea secţiunii eficace depinde de natura şi viteza particulei-proiectil (deci de energia ei cinetică sau, altfel
spus, de temperatură) precum şi de tipul de interacţiune şi de densitate (presiune). Cu cît valoarea secţiunii eficace de
reacţie este mai mică, reacţia nucleară se produce mai lent, deci mai puţine particule interacţionează cu
întrepătrundere.
Pentru parametrii Soarelui, fiecare particulă are şansa de a coliziona cu fuziune cîndva pe parcursul a 1,7 x 1018 ani
(ceea ce nu înseamnă că ea nu colizionează pînă să fuzioneze, însă acestea vor fi elastice). Această şansă scăzută este
compensată de numărul enorm de particule şi nuclee, astfel că reacţiile termonucleare din Soare ne apar continui.
Unitatea uzuală pentru exprimarea secţiunii eficace de reacţie se numeşte barn; 1 barn (b) = 10-24 cm2 (echivalentul
suprafeţei medii a unui nucleu atomic).
Secţiunea eficace în reacţiile nucleare se situează între aproximativ 10 b şi 10-19 barn.
► Din cauza intervalelor imense dintre nuclee, în comparaţie cu diametrul lor, mulţi neutroni rezultaţi din reacţia de
fisiune părăsesc masa substanţei ce urmează a fi fisionată fără a se lovi de un nucleu fisionabil. Deci, dacă
dimensiunea bucăţii de substanţă supusă fisiunii este mai mică decît drumul mijlociu pe care îl parcurge un neutron
fără să se ciocnească, cei mai mulţi dintre neutronii care iau naştere în interior vor scăpa spre suprafaţa substanţei fără
a declanşa, la rîndul lor, alte reacţii nucleare (deci reacţia nu se autoîntreţine). Dacă dimensiunea bucăţii de substanţă
este mai mare, majoritatea neutronilor (sau un număr suficient) vor avea prilejul să colizioneze eficace cu alte nuclee,
deci de a declanşa alte reacţii nucleare de fisiune.
Masa unui bloc de substanţă în care se poate produce o reacţie nucleară de fisiune în lanţ se numeşte masă critică a sa.
Masa critică depinde şi de forma volumului substanţei. Dacă bucata de materie cu masa critică nu are forma sferică,
ci una de bară (şi cu cît aceasta este mai subţire), mai mulţi neutroni se vor pierde şi proporţional masa respectivă se
îndepărtează mai mult de valoarea critică, în pofida volumului şi masei optime. Pe această însuşire este stăpînită
reacţia nucleară în lanţ în reactoarele nucleare (se utilizează bare cu secţiunea de circa 28 mm şi lungimea adecvată).
Deoarece numărul de neutroni într-o reacţie nucleară de fisiune creşte în progresie geometrică, reacţia se propagă
cu o viteză foarte mare, cuprinzînd întreaga masă de substanţă fisionabilă peste valoarea critică. Astfel, pentru uraniu
235 care are densitatea de 18,04 g/cm3 (plumbul = 11,3 g/cm3) secţiunea eficace ar fi de 5 barn (drumul liber mijlociu
fiind de circa 4,1 cm), iar cum dimensiunile liniare ale masei critice sînt de ordinul de mărime al lungimii drumului
liber mijlociu al neutronilor, masa critică ar fi de circa 1 kg (practic, încărcătura critică este de circa 47 kg şi un
diametru al sferei de circa 17 cm, deoarece există numeroase pierderi de neutrini).
► Pentru masa critică de uraniu 235, durata reacţiei nucleare de fisiune este de circa 0,9 milionimi de secundă.
► Temperatura din centrul masei critice în timpul reacţiei de fisiune (exploziei) a U 235 este de circa 10 milioane
de grade celsius, iar la marginea sferei de plasmă, ce are cîţiva metri diametru, de circa 7 000o C, adică mai mult decît
la suprafaţa Soarelui.
► Bilanţul energetic al reacţiei nucleare de fisiune: Spre exemplu, la atomul de uraniu 235/92 (143 de neutroni şi 92
de protoni, deci 235 de nucleoni) energia de legătură pe nucleon este de circa 7 MeV (la fragmentul de fisiune de masă
medie este de circa 8,5 MeV), ceea ce conduce la emisia unei energii de aproximativ 1 MeV pe nucleon, deci
aproximativ 230 MeV la fiecare act de fisiune a unui nucleu (valoarea acestui bilanţ energetic este ceva mai mic,
datorită condiţiilor practice de desfăşurare). Această energie enormă este distribuită în energia atomică a fragmentelor
de fisiune (un nucleu de zirconiu şi unul de ceriu), la care se adaugă energia cinetică a neutronilor, energia particulelor
gamma, energia β-, energia posterioară dezintegrării β- şi energia neutronilor: = 198 MeV.
Teoretic, fisiunea unui kilogram de uraniu 235 furnizează 8,4 x 1013 J.
Rezultă că pentru nucleele uşoare este „avantajos” procesul de fuziune ce conduce la un nucleu mai greu, iar pentru
nucleele grele este energetic avantajos procesul de fisiune în două nuclee de mase aproximativ egale.
► Reacţia nucleară de fisiune degajă foarte multă căldură, deoarece prin coliziuni ale fragmentelor şi particulelor
rezultate din fisiune cu învelişul electronic al atomilor înconjurători, energia cinetică a acestora se transferă în
proporţie de 90 % mediului străbătut, determinînd creşterea intensă a temperaturii acestuia.
Unui gram de substanţă îi revine echivalentul imensei energii de 9,6 x 1020 erg (26 664 MWh), întrucît pătratul
vitezei luminii (din formula E = mc2 ) este o cantitate colosală, iar energia de legătură a particulelor în nucleul atomic
este şi ea de asemenea foarte mare.
► Dacă masa totală a nucleului iniţial, plus masa particulei incidente, este mai mare decît masa totală a nucleului
final, plus masa particulelor emise, reacţia nucleară este exoergică. În acest caz, deficitul de masă care se produce
este cedat sub formă de energie radiată.
În reacţia exoergică masa diminuată, înmulţită cu pătratul vitezei luminii, reprezintă energia care se eliberează în
reacţie.
► Reacţia nucleară exoergică se obţine plecînd fie de la nuclee uşoare şi ajungînd prin fuziune la nuclee medii, fie
plecînd de la nuclee grele şi ajungînd prin fisiune la nuclee medii (relativ mai uşoare).
► Dacă masa totală a nucleului iniţial, plus masa particulei incidente este mai mică decît masa totală a nucleului
final, plus masa particulelor emise, reacţia nucleară este endoergică. În acest caz trebuie să se adauge energie din
afară pentru a se acoperi creşterea de masă.
Reacţiile nucleare de fisiune a nucleelor mai uşoare decît nichelul, solicită o energie de activare şi condiţii de
menţinerea ei în lanţ ce pot fi oferite doar de proiectile de sute de MeV, în final reacţia avînd un caracter endoergic.
► Deosebirile între reacţia nucleară şi reacţia chimică: ● reacţia chimică se desfăşoară la nivelul învelişului
electronic al atomilor, pe cînd reacţia nucleară se petrece la nivelul nucleului atomilor;● fiecare reacţie nucleară de
fisiune, spre exemplu, pune în libertate o energie de aproximativ 200 MeV pe nucleon, de peste 2 x 108 ori mai mare
decît cea eliberată de fiecare atom în orice reacţie chimică;● în sistemele chimice, energia de legătură este de
aproximativ 5 eV, iar energia cinetică a moleculelor, datorită agitaţiei termice la temperatura de 25oC, este de numai
0,025 eV. În sistemele nucleare, energia medie de legătură a unui nucleon este de aproximativ 8 MeV. Pentru a disocia
molecula biatomică cea mai puternic legată, aceea de oxid de carbon, este nevoie de o energie de 11,1 eV, pe cînd în
reacţia nucleară de fisiune a deuteriului este necesară o energie de 2 200 000 eV.
► Caracteristicile reacţiilor fotochimice: ● se desfăşoară cu o viteză dependentă de frecvenţa radiaţiei luminoase
utilizate;● are un maxim de eficacitate cînd sînt generate de radiaţiile ultraviolete şi un minim de eficienţă sub
impulsul radiaţiei infraroşii;● se pot desfăşura deopotrivă în medii gazoase, lichide sau solide;● eficacitatea lor este
direct proporţională cu produsul dintre intensitatea luminii şi timpul de acţiune;● în cadrul lor atomii sau moleculele
activate de lumină absorb numai cîte o cuantă de energie;● prin aceste reacţii se produc diverse transformări:
descompunere, oxidare, sinteze etc.
► În fazele tîrzii de evoluţie ale stelelor, în atmosfera lor pot avea loc reacţii nucleare de fisiune (proporţia lor nu
depăşeşte 2 % din totalul reacţiilor nucleare din acel moment).
► Reacţia nucleară de fuziune reprezintă reacţia de combinare a două nuclee uşoare, cu formarea unuia mai greu.
Deoarece fuziunea pretinde şi se desfăşoară la temperaturi înalte, reacţia poartă numele de termonucleară.
Reacţia de sinteză este însoţită de o degajare foarte mare de energie, rezultată din defectul de masă convertit în
energie radiată (energia cinetică a corpurilor rezultate din reacţie) şi care se redistribuie între toate particulele plasmei,
încălzind-o şi mai intens, ceea ce poate determina autoîntreţinerea reacţiei.
► Condiţiile amorsării unei reacţii nucleare de fuziune: ● obiectele incidente (două particule – mai ales doi protoni –
, două nuclee sau un nucleu şi o particulă) trebuie să deţină sarcini electrice mici sau număr atomic mic şi o energie
cinetică suficientă (4 - 50 keV, în funcţie de nucleele luate în considerare – la 20 keV corespunde o temperatură de
circa 200 000 000o C) pentru învingerea forţei de respingere electrostatică şi astfel să se pătrundă în zona de acţiune a
forţei nucleare de atracţie;● corpurile supuse fuziunii trebuie să fie apropiate la circa 10-13 cm, cînd ele pot interacţiona
nuclear;● particulele care urmează a se uni trebuie să fie numeroase şi adecvate, pentru a putea avea un randament
mare de energie radiată în scopul autoîntreţinerii reacţiei;● reacţia să dispună de suficient timp pentru a se putea
produce coliziuni între partenerii de reacţie.
► În funcţie de temperatură, microstructura materială se prezintă astfel: ● la temperatura şi presiunea de la nivelul
mării, moleculele se mişcă cu o energie medie de circa 0,25 eV (ceea ce corespunde unei viteze de circa 4,5 km/h);● la
temperatura de 5 000o C nu avem decît atomi, presiunea corespunzătoare este de circa 40 atmosfere, iar viteza medie a
atomilor este de aproximativ 60 000 km/h;● la temperatura de 100 000o C atomii sînt disociaţi în electroni şi nuclee,
starea fiind o plasmă ce corespunde presiunii de 1 500 atmosfere, iar viteza este de circa 15 000 km/h pentru electroni
şi 255 000 km/h pentru nuclee (în aceste condiţii o reacţie nucleară de fuziune survine la 50 ani/cm3);● la temperatura
de 100 000 000o C corespunde o presiune de 1 500 000 atmosfere, o viteză a electronilor de 486 000 km/h, iar a
nucleelor de 8 100 000 km/h;● la temperatura de 500 000 000o C survine o reacţia nucleară de fuziune cu
autoîntreţinere.
► Energie excedentară produc doar nucleele cele mai uşoare: izotopii hidrogenului şi cei ai heliului. Nucleele mai
grele au sarcină electrică din ce în ce mai mare, situaţie în care trebuie mărită energia furnizată din exterior pentru a
învinge forţele electrice de respingere şi astfel bilanţul energetic devine defavorabil.
► Elementele din grupa fierului şi de dincolo de el pot fuziona, dar pentru aceasta se cer temperaturi şi presiuni ce
nu pot fi atinse în natură în mod continuu, ci doar temporar în evenimente catastrofice (de exemplu, explozia de tip
supernovă).
► Particulele constituente ale nucleelor elementelor de masă atomică medie (de la mijlocul sistemului periodic) sînt
legate împreună cu o energie mai mare decît cea corespunzătoare nucleelor elementelor de masă atomică fie mai mică,
fie mai mare.
► Pentru a putea produce o reacţie termonucleară de fuziune este necesar ca agitaţia termică a particulelor să fie
suficient de puternică pentru ca energia lor cinetică să fie superioară energiei potenţiale de respingere electrostatică,
între nucleele încărcate electric (pozitiv). Deoarece energia de respingere este proporţională cu produsul sarcinilor
electrice ale nucleelor reactante, reacţia termonucleară a hidrogenului se produce mai uşor faţă de restul nucleelor mai
grele, el avînd în nucleu un singur proton (particulă încărcată electric pozitiv).
 Pentru a realiza fuziunea dintre nucleele de hidrogen (protoni), aceştia trebuie aduşi în atingere. În condiţii normale,
aceasta nu este posibil datorită forţei de respingere electrostatică, ele avînd sarcini electrice de acelaşi semn (+).
Apropierea între protoni este posibilă cînd temperatura atinge valori ridicate (peste 108 Co), situaţie în care atomul
îşi pierde învelişul de electroni, deci se realizează starea de plasmă. Avînd o energie cinetică de peste 104 eV, atunci
cînd intră în coliziune reuşesc să treacă peste respingerea electrostatică, apropiindu-se la circa 10-12 cm, şi să fuzioneze
intrînd în coeziune nucleară.
Cu cît presiunea şi respectiv densitatea este mai mare, cu atît devine mai probabilă şi mai frecventă coliziunea între
nucleoni sau nuclee.
Presiunea mare pentru desfăşurarea reacţiei de fuziune este impusă de micşorarea secţiunii eficace de reacţie.
Energia corespunzătoare defectului de masă, apărută în reacţia de fuziune, este preluată de diverse particule
(electroni, antielectroni, particule alfa, neutroni, neutrini etc.), în funcţie de amploarea defectului de masă.
► Reacţiile nucleare de fuziune sînt posibile şi la „rece”, dar pretind extrem de mult timp (miliarde de miliarde de
ani) datorită incertitudinii de poziţie.
► Reacţia termonucleară de fuziune nu ne este accesibilă în reactoarele nucleare pentru generarea de curent electric,
deoarece: ● reacţia de fuziune autoîntreţinută pretinde o temperatură foarte ridicată (superioară celei din Soare), pentru
o cantitate suficient de mare de material fuzionabil şi o perioadă de timp suficient de lungă;● este necesară o presiune
foarte mare, pentru a micşora secţiunea eficace de reacţie;● dacă marile temperaturi ne sînt oarecum accesibile
tehnologic, nu la fel şi marile presiuni. Spre exemplu, un litru de gaz de deuteriu (pretabil la fuziune), aflat la
temperatura de 20o C şi presiunea de o atmosferă, necesită pentru încălzirea lui la 350 000 000o C (temperatură la care
reacţia de fuziune a deuteriului se poate autosusţine) numai 18 000 de calorii (echivalentul de energie pentru încălzirea
la 100o C a circa 50 ml de apă), dar dezvoltă, la volum constant (un litru), presiunea de 1 350 000 atmosfere, ceea ce
tehnologic este departe de a se putea realiza într-un reactor nuclear.
Pentru realizarea fuziunii termonucleare în centralele electrice ale viitorului va fi nevoie de temperaturi mai mari
decît cele din Soare şi de un alt combustibil. Aceasta, deoarece debitul de energie furnizat de Soare (2 erg/s, energie
inferioară celei generate de arderile biochimice din organismul nostru !) în condiţiile unei centrale electrice sînt
insuficiente. Pentru a ridica debitul energetic al reacţiilor termonucleare la nivelul necesar (ele debitează cu atît mai
multă energie, cu cît se desfăşoară la temperaturi mai mari), se impune utilizarea unui „combustibil” nuclear mai
eficient decît cel din Soare (hidrogenul simplu). Astfel se preconizează utilizarea izotopilor de hidrogen sau a lithiului,
care au o viteză de reacţie mai mare, dar aceasta impune o temperatură de peste 1,7 x 107 Co (în Soare, temperatura
internă este de circa 1,5 x 107 Co).
► Reacţia termonucleară de fuziune eliberează mai multă energie comparativ cu reacţia nucleară de fisiune,
deoarece: ● energia corespunzătoare masei de repaus a unui nucleon este în jur de 930 MeV, iar în procesul de fisiune
fiecărui nucleu îi revine o energie radiată de 0,83 MeV. Rezultă pentru reacţia de fuziune un randament energetic mai
mic de 1/1 000. În cazul reacţiei de fuziune în care se degajă energia de reacţie de 17,6 MeV, se obţine (la 3 - 4 MeV
pe nucleon) un randament superior, de 3 – 4/1 000;● energia de legătură pe nucleu creşte de la primul element chimic
(hidrogenul) pînă la al 26-lea element chimic (fierul) care înregistrează un maxim, apoi pentru celelalte elemente mai
grele ea scade lent.
Fuziunea hidrogenului în heliu generează de circa 7,5 ori mai multă energie decît fisiunea uraniului 235. La sinteza
unui kilogram de hidrogen apare un defect de masă ce corespunde la 6,66 x 1020 erg, iar la fisiunea unui kilogram de
uraniu 235/92 se eliberează o energie de circa 8 x 1014 erg.
► Există conversii masă-energie mai eficiente decît fisiunea sau fuziunea nucleară: în dezintegrarea protonului are
loc o conversie 100 % (pe cînd în reacţia de fuziune a hidrogenului se eliberează mai puţin de 1% din masa protonului,
ca energie).
► În mod obişnuit, reacţia de fuziune nu poate avea un caracter exploziv, deoarece fuziunea nu depinde critic de o
anumită masă de combustibil ca în cazul fisiunii nucleare.
► În interiorul stelelor reacţia termonucleară de fuziune se produce lent, deoarece probabilitatea de coliziune urmată
de fuziune între nuclee este foarte mică (fiecare reacţie durează miliarde de ani !), majoritatea coliziunilor fiind elastice
(secţiunea eficace de reacţie fiind foarte mare).
Nucleele avînd dimensiuni extrem de mici, chiar dacă se află într-o plasmă densă, ajung să se ciocnească foarte rar
şi extrem de puţine dintre aceste coliziuni sînt urmate de fuziune, pentru aceasta ele trebuind să deţină o energie
cinetică adecvată străpungerii barierei de potenţial (adică respingerea electrostatică dintre particule). În cazul Soarelui,
doar a suta miliarda parte dintre protoni au această energie.
Cu cît numărul de coliziuni cu fuziune este mai mare (el este determinat de masa stelei, ea fixînd compresiunea şi
temperatura interioară), arderea este mai intensă şi se desfăşoară într-un interval de timp mai redus.
► Sînt posibile reacţii termonucleare continui şi generalizate, chiar dacă numai a suta miliarda parte dintre protonii
ce alcătuiesc interiorul stelei au o energie suficientă pentru a depăşi respingerea electrostatică, deoarece: ● masa
enormă a stelei „compensează” numărul redus al particulelor cu energie optimă pentru reacţii termonucleare;● în
reacţiile termonucleare din interiorul stelelor, pe lîngă particulele ce au o energie suficient de mare pentru a neutraliza
respingerea electrostatică, numeroase alte particule cu energie cinetică inferioară celei optime pot intra în reacţii de
fuziune prin „efectul tunel”. Conform legilor Mecanicii cuantice şi protonii cu energie insuficientă pot depăşi, cu o
probabilitate destul de mică, bariera coulombiană de potenţial, pătrunzînd în nucleu prin efectul tunel. Această
probabilitate scade repede (exponenţial) cu micşorarea energiei protonului, dar nu este nulă. Probabilitatea mică de
pătrundere în nucleu este compensată de numărul lor mare în masa stelei.
► Cele mai importante reacţii termonucleare din interiorul stelei sînt: ciclul de reacţii proton-proton, ciclul de reacţii
carbon-azot şi reacţiile de tip triplu alfa.
► Reacţia termonucleară de tip proton-proton, specifică stelelor ce au cel mult o masă solară şi stelelor aflate în
debutul reacţiilor termonucleare, constă din următoarele faze, strict înlănţuite: ● două nuclee de hidrogen (doi protoni)
unindu-se, una dintre ele se transformă într-un neutron şi astfel se obţine un nucleu stabil de deuteriu, un antielectron,
o particulă neutrino şi 6,7 x 10-14 J. – reacţia survine în răstimp de 8 x 109ani;● deuteriul fuzionează cu un proton şi
generează un nucleu de heliu uşor, o cuantă de radiaţie gamma şi 8,78 x 10-13 J. – reacţia survine în răstimp de 4
secunde;● două nuclee de heliu uşor se unesc şi formează un nucleu de heliu obişnuit, doi protoni şi 20,56 x 10-13 J. –
reacţia survine în răstimp de 4 x 105 ani (toate aceste durate privind timpul de reacţie sînt medii, el depinzînd mult de
condiţiile termice locale).
Deci, din patru protoni (reacţia este dublă) se sintetizează un nucleu de heliu, iar cei doi antielectroni rezultaţi din
reacţie sînt anihilaţi de către doi electroni, fiecare proces de anihilare furnizînd 1,63 x 10-13 J.
O emisie de energie este produsă şi de cei doi neutrini ce părăsesc locul reacţiei, luînd cu ei fiecare 0,42 x 10-13 J.
Lanţul de reacţii proton-proton nu este prea sensibil la temperatură, el putîndu-se desfăşura de la un milion pînă la
peste 10 milioane de grade celsius, dar diferenţele se reflectă în ritmul de eliberare a energiei: cu cît temperatura este
mai mare, reacţia este mai alertă.
Pentru acest tip de reacţie nucleară, creşterea temperaturii cu un procent antrenează o rată a creşterii energiei
eliberate cu 4 %.
► Printr-o reacţie de tip proton-proton se eliberează o energie de 4,2 x 10-12 J = 4,2 x 10-5 erg = 24,7 MeV.
► Viteza cu care se micşorează masa stelei prin reacţii termonucleare de tip proton-proton depinde de masa şi vîrsta
stelei. Actualmente, pentru Soare ea este de 4,26 x 109 kg/s.
► Actualmente, în circa 10 % din masa Soarelui se desfăşoară reacţii termonucleare de tip proton-proton (ele au o
concentrare mai mare în nucleul stelei).
► Ciclul de reacţii nucleare de tip carbon-azot: La stelele cu o masă superioară celei solare, temperatura şi presiunea
avînd valori mai ridicate se pot susţine reacţii în care nuclee ale unor elemente mai grele, posedînd o energie cinetică
amplă, fuzionează formînd tot nuclee de heliu, dar prin mijlocirea catalizatoare a carbonului şi azotului.
Lanţul reacţiilor de tip carbon-azot este următorul: ● un nucleu de carbon se combină cu un proton, generînd un
izotop al azotului, o cuantă de radiaţie gamma şi 3,12 x 10-13 J. – reacţia survine în răstimp de 1,3 x 107 ani (dacă
temperatura este de cel puţin 15 000 000o C);● izotopul azotului se dezintegrează, transformîndu-se în izotopul stabil
al carbonului, un antielectron, un neutrin şi 1,92 x 10-13 J. – reacţia survine în decurs de 7 minute;● izotopul carbonului
se combină cu un proton şi generează un nucleu de azot, o cuantă de radiaţie gamma şi 12,06 x 10-13 J. – reacţia
survine în decurs de 2,7 x 106 ani;● nucleul de azot se combină cu un proton, generînd izotopul instabil al oxigenului,
o cuantă de radiaţie gamma şi 11,76 x 10-13 J. – reacţia survine în răstimp de 3,2 x 108 ani;● izotopul instabil al
oxigenului se dezintegrează, transformîndu-se într-un izotop al azotului, un antielectron, un neutrin şi 2,7 x 10-13J. –
reacţia survine în decurs de 82 secunde;● nucleul azotului se combină cu un proton şi generează nucleul iniţial al
carbonului, un nucleu de heliu obişnuit şi 7,94 x 10-13J. – reacţia survine în răstimp de 1,1 x 105 ani.
Pentru acest tip de reacţie, creşterea temperaturii cu un procent determină o creştere a energiei eliberate cu 20 %.
Reacţia termonucleară cu catalizatori poate fi şi de alte tipuri; spre exemplu, ciclurile neon-sodiu, magneziu-
aluminiu sau siliciu-fosfor.
► Într-un lanţ de reacţii nucleare de tip carbon-azot se eliberează circa 4 x 10-12 J, mai puţin decît în lanţul nuclear
proton-proton (4,2 x 10-13J) dar ritmul de eliberare a energiei este superior.
► Ciclul de reacţii termonucleare de tip alfa-triplu: La stelele gigante şi supergigante după transformarea
hidrogenului în heliu, în proporţie de circa 80 % din masa stelei, în zona centrală a acesteia se pot declanşa reacţii de
tip alfa-triplu.
Reacţia alfa-triplu decurge astfel: Două nuclee de heliu (particule alfa) se unesc şi generează un izotop instabil de
beriliu. Apoi, la temperaturi superioare de 109 Co, nucleul de beriliu fuzionează cu o particulă alfa (a treia, de unde şi
numele reacţiei) şi generează un nucleu de carbon şi o cuantă gamma.
Reacţia termonucleară de tip alfa-triplu se desfăşoară la temperaturi de peste 80 de milioane de grade celsius şi au o
durată situată între 100 000 de ani şi un an, fiind strîns determinate de temperatura de desfăşurare a reacţiei. Cînd
temperatura depăşeşte 8 x 107 Co, paralel cu reacţia alfa-triplu se pot desfăşura numeroase alte reacţii termonucleare cu
sintetizarea elementelor chimice de la oxigen la titan, dar proporţia lor este infimă.
► Într-un ciclu de reacţii nucleare de tip alfa-triplu se eliberează 7,4 MeV = 118,4 x 10-5 erg.
► Soarele nu va putea susţine reacţii termonucleare de tip alfa-triplu, el neavînd o masă care să îi permită să-şi ridice
temperatura la cota necesară susţinerii unei asemenea reacţii nucleare.
► Sînt posibile şi reacţii termonucleare cu neutroni, iar ele se bazează pe coliziunea nucleelor cu neutroni (neavînd
sarcină electrică, neutronul este mai uşor de captat de către nucleu), dar numărul lor în stele este foarte mic. Aceasta,
deoarece neutronii liberi sînt particule instabile astfel că abundenţa lor în stele este nesemnificativă, insuficientă pentru
a susţine o reacţie termonucleară continuă, generalizată.
Reacţiile termonucleare cu neutroni, pe scară mare, pot avea loc în stele doar cînd acestea trec prin etape de
densitate şi temperatură extrem de înalte, situaţie în care sînt sintetizate nucleele elementelor de dincolo de grupa Fe.
► Legile de conservare în reacţiile nucleare: ● Legea conservării energiei: suma energiilor totale ale particulelor care
intră în reacţie este egal cu suma energiilor totale ale particulelor ce rezultă din reacţia respectivă (energia totală este
egală cu suma dintre energia cinetică şi energia de repaus). ● Legea conservării impulsului: impulsul total al
particulelor înaintate de reacţie este egal cu impulsul particulelor după reacţie. ● Legea conservării sarcinii electrice:
suma sarcinilor electrice ale particulelor înaintate de reacţie este egal cu suma sarcinilor electrice ale particulelor după
reacţie. ● Legea conservării numărului de nucleoni: numărul de nucleoni înainte de reacţie este egal cu numărul de
nucleoni după reacţie.
► Energia din centrul stelei este transportată spre exterior prin radiaţie, convecţie şi conducţie.
În majoritatea cazurilor, transportul de energie din interiorul stelelor înspre exterior se realizează prin cuante de
radiaţie electromagnetică.
Cuantele de radiaţie electromagnetică pot purta energia de la interior spre exterior, deoarece materia stelară, aflată
la o temperatură ridicată, posedă proprietatea de a emite şi de a absorbi radiaţie electromagnetică. Astfel, fotonii ce
pleacă de la sursa de energie din centrul stelei colizionează cu un anumit strat de materie mai rece pe care-l încălzesc,
iar acesta ajunge atît de fierbinte încît este în stare să emită şi el radiaţii (la parametrii ceva mai mici) cu care va
impacta şi încălzi alt strat de materie mai rece, dinspre exterior şi care va deveni capabil să emită radiaţie ş.a.m.d. Cu
cît radiaţia se apropie de „suprafaţa” stelei, găseşte straturi mai reci, sau, altfel spus, gazul este tot mai opac.
Opacitatea scade odată cu creşterea temperaturii, atomii devenind ionizaţi, pierzînd electronii ce ar putea absorbi/reţine
energia radiată.
Radiaţia electromagnetică pornită din centrul stelei, după ce este drastic diminuată /reţinută, ajunge în atmosfera
stelei care o radiază în ce mai mare parte în spectrul vizibil şi infraroşu.
În cazul organismului uman, aproximativ 50 % din totalul pierderii de căldură se realizează prin radiaţie.
► Radiaţia electromagnetică emisă din centrul stelei are nevoie de milioane de ani pentru a răzbate în afara astrului,
datorită unor procese succesive de absorbţie şi reemisie. Aceasta deoarece materia stelară este cvasiopacă pentru
radiaţia electromagnetică generată în reacţia termonucleară.
În cazul Soarelui, după circa 30 de milioane de ani de la emisie radiaţia electromagnetică reuşeşte să părăsească
astrul. În tot acest timp ea a fost difuzată, absorbită şi reemisă, astfel că a pierdut un important procent din
amplitudine, prezentîndu-se la suprafaţa astrului îndeosebi ca radiaţie luminoasă şi infraroşie.
► În transportul energiei prin convecţie, substanţa stelară transportă energia prin curenţi. Practic, fenomenul
decurge astfel: cînd un volum din mediul în care se desfăşoară reacţiile termonucleare devine mai cald decît mediul
din jurul său, el se dilată, densitatea lui scade, devine mai uşor, se urcă (dacă vîscozitatea o permite) şi trece prin
straturi mai reci ale stelei spre nivele unde presiunea este mai mică. O dată cu ascensiunea, volumul respectiv de gaz
fierbinte cedează căldura materiei prin care trece, apoi se opreşte la o anumită înălţime. În locul de unde s-a ridicat
masa fierbinte coboară un volum de masă mai rece, care se va încălzi şi procesul se repetă. Dacă un asemenea volum
de gaz fierbinte ajunge la suprafaţa stelei, el se prezintă ca o granulă ce persistă cîteva minute, apoi este înlocuit de o
alta.
Convecţia joacă un rol important pentru transferul energiei în zonele polare ale stelei, zone limitate din interiorul
stelei şi deloc în atmosferă.
În cazul organismului uman, aproximativ 15% din totalul dispersiei de căldură se realizează prin convecţie.
► Cantitatea de energie liftată prin convecţie depinde de masa care participă la proces, de viteza de deplasare a
volumului de gaz vehiculat, de temperatura stelei (cu cît este mai mic, cu atît este mai mare volumul de energie
vehiculat), de diametrul stelei şi de viteza de rotaţie axială (adică de amplitudinea forţei centrifuge dezvoltate).
► Transportul energiei prin convecţie este mărit în următoarele circumstanţe: ● transportul energiei prin radiaţie nu
este destul de eficient pentru a asigura echilibrul radiativ;● temperatura stelei este aşa de mare, încît energia se revarsă
printr-un fenomen asemănător fierberii;● opacitatea materiei stelare este amplă.
► Transportul energiei prin conducţie, specific stelelor pitice albe la care materia este degenerată sau la stelele
neutronice, constă în fenomenul de conductibilitate termică, ceea ce înseamnă trecerea energiei din aproape în aproape,
de la un element de volum la elementul vecin, prin intermediul electronilor liberi (un asemenea proces pretinde o
densitate suficient de mare).
Deoarece stelele obişnuite au o densitate relativ mică, transferul energiei prin conductibilitate termică este
neglijabil în stele, cu excepţia celor ce au densităţi foarte mari.
În cazul organismului uman, aproximativ 35 % din totalul pierderii de căldură se realizează prin conducţie.
► Aştrii radiază energie sub următoarele forme:
Radiaţie electromagnetică: majoritatea stelelor emit cea mai mare partea a energiei dispersate sub forma radiaţiei
electromagnetice. În cadrul radiaţiei electromagnetice, ponderea o deţine domeniul spectral infraroşu, ultraviolet,
gamma, X şi radio.
Radiaţie neutrinică: rezultă din reacţii termonucleare, în acestea fiind emişi doi neutrini pentru fiecare nucleu de heliu
sintetizat (neutrinii sînt singurele particule care pot traversa nestingherite straturile dense ale stelei).
Radiaţie corpusculară: adică un flux de particule (atomi, ioni, protoni şi electroni). Cînd viteza particulelor este relativ
mică (circa 300 km/s), radiaţia corpusculară are forma vîntului solar, iar cînd ele au o energie mare (viteze relativiste),
fluxul de particule se prezintă ca radiaţie cosmică.
Radiaţie gravitaţională: corpurile cu cîmp gravitaţional intens, care se abat de la simetria sferică (stelele neutronice,
componente ale unor sisteme binare, pulsari în rotaţie ş.a.), variabile dinamic, emit unde gravitaţionale.
► Emisia radiaţiei este posibilă în mediul interobiectual, deoarece spaţiul (Universul) se află în expansiune, ceea ce
permite ca cea mai mare parte a radiaţiei emise să nu fie absorbită.
► Amploarea radiaţiei electromagnetice şi corpusculare emise de stele depinde de masa şi temperatura stelei, de
faza evolutivă în care se situează şi în mai mică proporţie de compoziţia chimică a astrului.
► Pe parcursul întregii vieţi, o stea asemănătoare Soarelui dispersează în spaţiu, sub formă de radiaţie
electromagnetică şi corpusculară, circa 7 x 10-4 % din masa sa iniţială.
► În cadrul reacţiilor termonucleare, între 2 şi 27 % din totalul energiei radiate este reprezentat de neutrini.
Pe parcursul succesiunii fazelor reacţiei termonucleare, neutrinii pleacă din stea cu o cantitate din ce în ce mai mare
de energie (în urma creşterii proporţiei lor numerice), iar spre finalul vieţii stelei contribuie la răcirea acesteia.
► Faza transformării hidrogenului în heliu: ● este cea mai lungă şi stabilă în viaţa stelei, deoarece hidrogenul este
elementul constituent majoritar, iar stabilitatea reacţiei rezultă din condiţiile stricte în care poate avea loc; ● se
declanşează cînd astrul are o densitate de 1 - 100 g/cm3, în funcţie de temperatură şi o temperatură de circa 1 000 000o
C, în condiţiile unei presiuni şi densităţi medii.
► În funcţie de masa stelei, durata procesului convertirii hidrogenului în heliu este aproximativ următoarea: 30 mase
solare = 4 800 000 ani; 17=8 000 000; 6,3=80 000 000; 3,2= 400 000 000; 1,9= 2 000 000 000; 1,5= 6 000 000 000;
1,02=11 000 000 000; 1 – Soarele=13 000 000 000; 0,91=17 000 000 000; 0,74=28 000 000 000; 0,54=70 000 000 000
Aceşti timpi arată că transformările hidrogenului în heliu ocupă 90 % din durata de viaţă activă a stelelor.
► Faza convertirii H în He se consideră încheiată atunci cînd H aflat în nucleu nu depăşeşte 1 % din masa acestuia.
► Cînd hidrogenul din nucleul stelei a fost transformat aproape în totalitate în heliu, presiunea din această zonă
scade vertiginos, astfel că forţa de gravitaţie îşi poate exercita acţiunea compresivă. Urmarea este contracţia nucleului
stelei, creşterea amplă a densităţii şi temperaturii lui pînă la valori ce permit, eventual, amorsarea transformării
termonucleare a heliului în carbon. Concomitent cu comprimarea nucleului, atmosfera stelei suferă o dilatare amplă
datorită reacţiilor termonucleare de conversie a hidrogenului în heliu, care în învelişuri tot mai îndepărtate de nucleu
continuă (în noile condiţii) în ritm susţinut.
Procesul de dilatare al atmosferei transformă steaua într-o gigantă roşie.
► În condiţii de temperatură şi presiune adecvate, au loc reacţii de fuziune a nucleelor de heliu care se convertesc în
nuclee de carbon (şi foarte puţin oxigen şi neon), proces însoţit de eliberarea unei importante cantităţi de energie ce
este dispersată în mediul adiacent. Pe parcursul acestei etape se continuă în atmosfera stelei reacţiile de conversie a
hidrogenului în heliu şi se intensifică luminozitatea stelei.
Transformarea heliului în carbon se declanşează la o temperatură între 8 x 107 şi 2 x 108 Co.
Densitatea stelei în momentul trecerii la sinteza carbonului este de circa 100 kg/cm3.
► Faza transformării heliului în carbon durează între 2 300 000 şi 1 830 000 000 de ani, în funcţie de masa stelei, şi
se încheie cînd procentul de He din nucleul stelei este mai mic de 5 %, iar H din atmosfera stelei scade sub 6 %.
În faza sintezei carbonului intră numai stelele care au o masă mai mare de 0,54 mase solare.
Stelele care nu pot trece la sinteza carbonului se transformă în stele pitice albe.
► După etapa conversiei heliului în carbon, dacă steaua are o masă suficient de mare intră într-un proces de
comprimare gravitaţională care îi ridică temperatura pînă la cote la care se amorsează reacţiile termonucleare de
sinteză, în cantităţi semnificative, a oxigenului, fosforului şi a altor elemente, pînă ce nucleul devine compus din
nucleele cele mai solid legate, acelea ale elementelor din grupa fierului (crom, mangan, fier, cobalt şi nichel).
► Conversia carbonului în oxigen se declanşează la temperatura de aproximativ 6x 109 Co, durează aproximativ 10
000 de ani, eliberează 7,1 MeV/reacţie
Densitatea nucleului stelei în momentul trecerii la conversia carbonului în oxigen este de circa 1 000 kg/cm3 .
► Conversia nucleară a oxigenului în neon: se declanşează la temperatura de circa 109 Co, densitate nucleului stelei
în momentul declanşării conversiei este aproximativ 10 000 tone/cm3, iar durata procesului este de circa 1 000 de ani
(se eliberează 4,7 MeV/reacţie).
► Sinteza siliciului se declanşează la aproximativ 3 x 109 Co, densitatea nucleului stelei este de circa 100 000
tone/cm3, iar durata este de aproximativ un an.
Dacă mai pot avea loc şi alte reacţii de fuziune, ele se vor desfăşura la temperaturi şi densităţi tot mai ridicate, într-
un interval de timp tot mai scăzut, iar totalul energiei eliberate va fi tot mai mic.
► Durata tot mai scurtă a reacţiilor termonucleare de conversie/sinteză a unor elemente chimice se datorează: ●
temperaturii deosebit de mari (secţiunea eficace devine tot mai mică);● angajarea în reacţie a unui volum de substanţă
din ce în ce mai mic;● producerea de reacţii de fuziune de tipuri diferite, pe paliere diferite în structura stelei.
► Cînd se vorbeşte despre stea de carbon, heliu, bor etc., se are în vedere proporţia peste normal a acelui element
chimic în alcătuirea stelei respective.
► Consecinţele reacţiilor nucleare din stele: ● inducerea şi susţinerea echilibrului hidrostatic;● sintetizarea de
elemente chimice (ca subproduse) existente sau nu în natura stelei;● emisia unei cantităţi importante de energie care
contribuie la modificarea mediului substanţial înconjurător;● modificarea raportului protoni/neutroni din Univers (într-
o proporţie mică, dar semnificativă în timp).

54. Mărimea stelelor

Este o măsură în toate. Horaţiu, „Satirae”, I,1,106

► Diametrul stelelor se situează între 20 km (stelele colapsate) şi aproximativ 2 000 000 000 km (circa 1 500
diametre solare).
Exemple: Soarele – 1 392 520; Alfa Bootis – 37 600 000 km; Alfa Tauri – 52 800 000 km; Beta Pegasi – 55 600
000 km; Alfa Scorpii – 625 000 000 km; Alfa Orionis – 417 000 000 km; Nű Ceti – 640 000 000 km; Alfa Herculis –
556 000 000 km.
► 90 % dintre stelele ce compun galaxia noastră au un diametru apropiat de cel al Soarelui: 1 392 520 km.
► Diametrul stelelor se determină deductiv: ● din luminozitatea şi temperatura efectivă;● din diametrul aparent
(aflat cu ajutorul interferometrului Michelson) şi paralaxa ei pentru stelele apropiate de noi (metoda oferă rezoluţii de
pînă la 0”,01);● din măsurarea fotometrică a unui anumit domeniu din spectrul stelei;● din analiza curbei de lumină şi
a curbei vitezelor radiale ale stelelor binare strînse.
► Diametrul stelelor depinde de faza evolutivă în care se situează, de amploarea masei şi de contextul în care s-au
format şi evoluează.
► Clasificarea stelelor potrivit diametrului lor:
Hipergigante: au un diametru de peste 500 mase solare. Aceşti aştri sînt foarte puţini, iar ei par a predomina la
începutul vieţii galaxiilor.
Supergigante: au un diametru între 50 şi 500 diametre solare. Ele au între 10 şi 70 mase solare şi între 30 000 şi 1 000
000 luminozităţi solare. În cadrul acestei categorii se mai disting subclasele: foarte strălucitoare, strălucitoare, mijlocii,
slabe şi normale.
Gigante: au un diametru în jurul valorii de 25 diametre solare. Gigantele pot fi de tip normal şi de tip strălucitor.
Subgigante: au un diametru în jurul valorii de 10 diametre solare.
Pitice: au un diametru în jurul valorii de 2,5 diametre solare.
Subpitice: au un diametru în jurul valorii de 0,3 diametre solare.
Pitice albe: au un diametru în jurul valorii de 0,01 diametre solare.

55. Masa stelei

Începuturile tuturor lucrurilor sînt mici. M. T. Cicero

► Masa minimă a unei stele este de 0,05 mase solare (notare simbolică MΘ), adică 4 x 1024 tone.
► Steaua cu cea mai mică masă, între cele cunoscute, este Luyten 726–8B cu 0,05 mase solare.
► Nu pot exista stele cu masă mai mică de 0,05 mase solare, deoarece sub această valoare de masă nu se mai pot
întruni condiţiile necesare amorsării şi întreţinerii reacţiilor termonucleare, pentru ca astrul să poată intra în categoria
stelelor.
► O stea poate avea o masă de cel mult 400mase solare, nivel atins probabil doar de primele stele formate în Univers.
În galaxia noastră, majoritatea stelelor au o masă asemănătoare cu masa Soarelui. Cele cu peste 60 de mase solare
sînt rarisime, iar cu mase de peste 150 mase solare nu par a exista în galaxia noastră.
► Dintre stelele observate în galaxia noastră, Eta Carinae deţine cea mai mare masă avînd circa 145 mase solare. Ea
poate fi observată din emisfera sudică, se află la o depărtare de 9 100 ani-lumină şi se manifestă ca o novă cu
caracteristici speciale (ultima explozie a avut-o în anul 1843). Această stea suferă o pierdere de masă de circa 7,5 x 10-
2
mase solare şi va deveni o supernovă.
Stele remarcabil de masive sînt şi HD 931 29A din nebuloasa Carina, avînd 120 mase solare şi 30 Doradus cu o
masă presupusă a fi de pînă la 150 mase solare.
► Stele cu mase foarte mari nu pot exista, deoarece procesele nucleare dintr-un asemenea astru ar avea o desfăşurare
alertă, violentă, dezechilibrînd micro şi macro structura materială.
 Dacă la începutul Universul au putut fiinţa „stele” cu mase de circa 400 mase solare, se datorează faptului că aveau
o compoziţie „pură” şi se manifestau într-un ambient mult deosebit de cel actual (densitate materială, cîmpuri
gravitaţionale etc.).
► Masa stelei este determinată de: ● abundenţa de substanţă în norul protostelar;● cauza care a determinat
precipitarea condensării norului de gaz şi pulbere;● vîrsta formaţiunii materiale protostelare;● compoziţia chimică;●
amploarea influenţei gravitaţionale a aştrilor învecinaţi;● circumstanţe locale întîmplătoare;● localizarea în galaxie.
► Masa celor mai multe stele din galaxia noastră este comparabilă cu cea a Soarelui, adică 2 x 1027 tone.
► Între masa şi luminozitatea stelei există un raport de relativă proporţionalitate.
► Masa stelelor este determinată prin: ● evaluarea strălucirii (relaţie valabilă numai pentru sisteme stelare binare);●
modelare matematică a pulsaţiilor neliniare şi calcul al evoluţiei;● efectul Einstein de deplasare spre roşu a liniilor
spectrului aştrilor, datorită unui cîmp gravitaţional intens (aplicabil numai la stele îndepărtate);● legea a treia a lui
Kepler (ca la planete), pentru stele binare.

56. Luminozitatea aştrilor

Dumnezeu încredinţează taina Sa celor care se tem de el. (Zohar, III, 141, a-b.)

► Luminozitatea unui astru reprezintă cantitatea totală de energie emisă de acel astru în unitatea de timp, de pe toată
suprafaţa, în toate direcţiile şi pe toate lungimile de undă.
Luminozitatea stelară este raportul dintre strălucirea absolută a stelei (10-04M; cu M se notează magnitudinea
absolută) şi strălucirea absolută a Soarelui (10-4MΘ).
► Luminozitatea aştrilor se exprimă în luminozităţi solare echivalente sau în waţi (luminozitatea Soarelui – notată
LΘ – este de 3,83 x 1026 waţi).
► Luminozitatea unei stele se situează între 10-6 şi 107 luminozităţi solare.
► Luminozitatea unui astru la un moment dat este determinată de: ● raportul între masa şi diametrul astrului;●
opacitatea gazului, adică temperatura şi densitatea (cu cît temperatura este mai mare, opacitatea este mai scăzută şi
astfel astrul radiază mai multă energie);● epoca evolutivă în care se situează (îndeosebi, tipul de reacţie termonucleară
în desfăşurare);● compoziţia chimică.
► Raportul între luminozitatea şi masa stelei este de relativă proporţionalitate.
► Pentru aflarea luminozităţii stelei, masa acesteia, dacă este pînă la 7 mase solare, se înmulţeşte cu indice 3,5 ,
dacă este între 7 şi 25 mase solare se înmulţeşte cu indice 33, iar dacă masa stelei este mai mare de 25 de mase solare
se înmulţeşte cu indice 2,7.
Stelele pitice albe şi stelele degenerate nu se supun acestui raport.
► Raportul masă-rază-luminozitate:
Masa MΘ = 1 Raza RΘ = 1 Luminozitatea LΘ = 1
=====================================
17 9 30 000
6,3 4,2 1 000
3,2 2,8 100
1,9 1,5 12
1,5 1,25 4,8
1,3 1,24 2,7
1,02 1,02 1,2
Soarele 1 1
0,91 0,92 0,75
0,74 0,74 0,35
0,54 0,54 0,10
► Luminozitatea aştrilor se determină deductiv, cunoscînd diametrul şi temperatura efectivă a astrului sau, prin
calcul, utilizînd magnitudinea aparentă şi depărtarea sau spectrul (clasa luminozităţii) astrului.
► Potrivit luminozităţii lor, stelele se clasifică astfel (metoda clasică de notare a luminozităţii în corelare cu
diametrul stelei, se face prin cifre romane de la I la VII):
- Clasa de luminozitate I este formată din stele supergigante şi se subdivide în subclasele notate cu I, Ia, O,
Iab şi Ib, potrivit descreşterii luminozităţii.
- Clasa de luminozitate II este formată din stele gigante strălucitoare.
- Clasa de luminozitate III este formată din stele gigante normale şi are subclasele IIIa, IIIab, IIIb, III-IV.
- Clasa de luminozitate IV este formată din stele subgigante.
- Clasa de luminozitate V este formată din stele pitice.
- Clasa de luminozitate VI este formată din stele subpitice.
- Clasa de luminozitate VII este formată din stele pitice albe.
► Luminozitatea relevă cele mai multe informaţii privitoare la interiorul oricărui astru.
57. Temperatura stelelor
De ce sînt atît de „reci” adevărurile ? Cînd s-a născut raţiunea, Soarele lucea de mult. Şi raţiunea nu e ruptă din Soare. E.
Cioran

► Temperatura efectivă reprezintă temperatura unui corp negru (adică corpul perfect absorbant pentru toate
radiaţiile) care emite aceeaşi cantitate de energie pe unitatea de suprafaţă în unitatea de timp şi unitatea de arie. Altfel
exprimat, temperatura efectivă a unui astru este temperatura la care trebuie adus un corp negru, astfel încît energia
radiată de 1 cm2 din suprafaţa lui pe secundă, să fie egală cu aceea radiată pe secundă de 1 cm2 din suprafaţa astrului.
► Temperatura efectivă a stelelor obişnuite se situează între 2 100o C şi 150 000o C.
► Temperatura de culoare: ● reprezintă temperatura pe care trebuie să o aibă corpul negru pentru a exprima aceeaşi
culoare ca şi astrul vizat (practic aceasta se obţine prin observarea astrului în două culori, obţinîndu-se un indice
fotometric ce este utilizat apoi în calcul matematic deductiv; ● ( în general) diferă de temperatura reală a astrului.
► Temperatura de radiaţie reprezintă temperatura pe care trebuie să o aibă corpul negru, pentru a avea aceeaşi emisie
energetică cu astrul. Deci, temperatura de radiaţie exprimă temperatura de la „suprafaţa” astrului.
► Temperatura interioară a stelelor se poate situa între 1,8 x 105 şi 5 x 108 Co.
În stelele degenerate, temperatura este de circa 1012 Co.
► Temperatura stelelor: ● depinde de masă şi de etapa evolutivă în care se situează; ● se determină deductiv din
tipul spectral al stelei respective şi din strălucirea aparentă, integrală (se utilizează în acest scop, cel mai adesea, zona
infraroşie din spectrul electromagnetic, deoarece în acest domeniu dependenţa dintre intensitatea radiaţiei şi
temperatură este o funcţie liniară).
► Stelele nu au o strălucire simetrică cu temperatura lor. Cu cît temperatura unui astru este mai ridicată, cu atît se
apropie de maximul intensităţii radiaţiei electromagnetice, iar aceasta se află în regiunea radiaţiei ultraviolete, X şi
gamma, regiuni care sînt insesizabile optic.
► Relaţia între temperatură, masă şi densitatea stelei: pentru o aceeaşi masă, cu cît diametrul este constrîns să se
reducă, cu atît temperatura creşte, cel puţin în interiorul stelei.

58. Strălucirea aştrilor

Înţeleptul nu se miră de nimic. x x x

Stelele strălucesc pentru toţi, însă cad pentru fiecare în parte. x x x

► Strălucirea unui astru reprezintă iluminarea produsă pe o suprafaţă receptoare aşezată perpendicular pe direcţia
recepţiei.
► Strălucirea aştrilor depinde de: ● energia totală emisă;● distanţa pînă la observator;● compoziţia în metale (cele
sărace în metale au o strălucire mai mare);● suprafaţa astrului (pentru o aceeaşi cantitate de energie, creşterea
suprafeţei de radiaţie antrenează o scădere proporţională a strălucirii);● domeniul spectral în care se observă (spre
exemplu, stelele albastre sînt mai strălucitoare în ultraviolet decît stelele roşietice);● mediul dintre aştri şi observator
(în dependenţă de compoziţie şi densitate, el filtrînd mai mult sau mai puţin energic unele lungimi de undă ale radiaţiei
electromagnetice).
► Strălucirea aparentă a astrului este invers proporţională cu pătratul distanţei.
► Amplitudinea strălucirii se exprimă prin magnitudine, adică printr-un număr care indică intensitatea senzaţiei
luminoase produse asupra ochiului de lumina astrului respectiv, în mod direct sau prin intermediul unui aparat de
măsură.
► Aştrii vizibili cu ochiul liber au fost împărţiţi în şase grupe de magnitudine, de la 1 la 6. Aştrii cei mai strălucitori
sînt de magnitudine 1, iar cei aflaţi la limita vizibilităţii continue cu ochiul liber, de magnitudine 6 (cu ochiul liber, la o
magnitudine de + 8,5 receptăm pe retină doar circa 200 de fotoni pe secundă).
Observarea aştrilor cu instrumente astronomice a impus extincţia acestei scale în ambele sensuri. Astfel, strălucirea
aştrilor se notează cu un număr real, întreg sau fracţionat, pozitiv (de la 6 în continuare) sau negativ (sub 1) şi care cu
cît este mai mic, notează o iluminare mai mare a astrului.
Între două magnitudini consecutive raportul de strălucire este de 2,512, adică steaua de magnitudine trei, spre
exemplu, este de 2,512 ori mai strălucitoare decît cea de magnitudine 4 şi respectiv de 15,85 de ori mai puţin
strălucitoare faţă de o stea de magnitudinea 1.
► Magnitudinea nu reprezintă strălucirea reală a astrului, această estimare este aparentă, exprimînd numai gradul de
strălucire al aştrilor aşa cum se văd ei de pe Terra, nu de la „faţa locului”.
► După procedeul folosit pentru stabilirea lor, magnitudinile pot fi de mai multe tipuri: ● magnitudine vizuală, cînd
receptorul de estimare este ochiul în privire directă (fineţe de rezoluţie: 0m,15);● magnitudine fotografică, receptorul
fiind placa fotografică (fineţe de rezoluţie: 0m,01);● magnitudine fotoelectrică (fineţe de estimare: 0m,007);●
magnitudine bolometrică, receptorul fiind instrumentul numit bolometru;● magnitudine fotovizuală, avînd ca receptor
placa fotografică, iar imaginea este trecută printr-un filtru galben etalon de 638–562 nm;● magnitudine infraroşie
(1,6μ - 11μ).
► Magnitudinea absolută este magnitudinea pe care ar avea-o astrul dacă s-ar situa la distanţa standard de 32,96 ani-
lumină.
► Magnitudinea relativă este magnitudinea stabilită în funcţie de distanţă. Spre exemplu, un astru de magnitudinea
0m,8 aflat la zenit are strălucirea unei lumînări standard – o lumînare standard este egală cu intensitatea luminoasă a
fasciculului de raze solare avînd secţiunea de 1,22 cm2 – aflate la distanţa de 1 km, iar un astru de magnitudinea 6 are
strălucirea unei lumînări standard aşezate la 11 km.
► Unitatea de magnitudine aparentă se notează cu m ca indice, iar cea de magnitudine absolută cu M ca indice.
Pentru diferenţierea tipurilor de magnitudine se folosesc următorii indici: mv – Mv pentru magnitudinea vizuală; mpg
– Mpg pentru magnitudinea fotografică; mb – Mb pentru magnitudinea bolometrică; mpe – Mpe pentru magnitudinea
fotoelectrică; mpv – Mpv pentru magnitudinea fotovizuală.
► Stelele cele mai strălucitoare nu sînt şi cele mai apropiate de noi, iar cele mai strălucitoare nu sînt neapărat şi cele
mai mari.
► Între masa şi strălucirea stelei nu există un raport de proporţionalitate. Pentru o aceeaşi masă cu cît diametrul stelei
creşte, strălucirea scade şi viceversa.
► Din amplitudinea strălucirii se poate deduce masa, mărimea aparentă, temperatura şi depărtarea astrului.
► Cu telescoapele actuale pot fi observaţi aştri cu o magnitudine de 28m – 29m (ceea ce echivalează cu observarea
flăcării unui chibrit pe Lună !).

59. Culoarea stelelor

Nu există spectacol care să nu tulbure sufletul. Tertullian

► Culoarea stelei depinde de temperatura ei, de viteza de îndepărtare faţă de observator şi de modalitatea de
determinare.
Intensitatea uneia dintre culori particularizează astrul respectiv şi îl situează într-o scală de raport cu temperatura.
► Culoarea stelelor nu este cu adevărat cea pe care o observăm, deoarece: ● „clipirea policoloră” se datorează
turbulenţei atmosferei terestre;● culoarea albă la unele stele este consecinţa sensibilităţii optice limitate a ochiului
nostru în privire liberă (aceasta o confirmă telescopul, spectrograful şi fotografia color);● conform efectului Doppler,
stelele care se apropie sau se îndepărtează de noi au culori ireale;● norii de gaze şi pulberi din mediul intergalactic şi
interstelar, ca de fapt şi atmosfera terestră, filtrează lumina aştrilor şi astfel induc modificări ale culorilor;● observaţia
instrumentală a culorii stelelor nu poate oferi o informare în termeni absoluţi.
► Culorile aparente ale stelelor în raport cu temperatura lor: albastru-violet 11 000 oC–40 000 oC (exemplu: Dzeta
Orioni); albastru-alb 11 000 oC – 25 000 oC (Alfa Virginis); alb-albastru 7 500 oC – 11 000 oC (Alfa Cygni); alb 6 000
o
C – 7 500 oC (Polaris); alb-galben 5 000 oC – 6 000 oC (Soarele); roşu-oranj 3 500 oC – 5 000 oC (Alfa Tauri); roşu 3
000 oC – 3 500 oC (Alfa Scorpii).
► Culoarea stelelor exprimă: temperatura, compoziţia chimică, masa, activitatea termonucleară la momentul
observării, caracteristicile atmosferei stelei respective şi caracteristicile mediului străbătut de lumina provenită de la
ele.
► Culoarea stelelor se determină prin trecerea radiaţiei luminoase receptate printr-un spectrograf, unde se citeşte
frecvenţa radiaţiei ce corespunde domeniului: roşu 650 - 700 nm; oranj 600 - 650 nm; galben 550 - 600 nm; verde 500
- 550 nm; albastru 450 - 500 nm; violet 400 - 450 nm.
► Indicele de culoare exprimă diferenţa între magnitudinea unei stele măsurată cu un fotometru fotografic, echipat cu
un filtru etalon UBV, şi cea obţinută cu un fotometru vizual.
► Filtrul U corespunde domeniului ultravioletului 330 - 400 nm, filtrul B corespunde culorii albastre 390 - 490 nm,
iar filtrul V corespunde culorii galbene din spectru 505 - 596 nm (filtrele B şi V corespund domeniului „vizual”).
► Spectrul de culoare sfîşiat reprezintă o modalitate de înregistrare a spectrului de culoare, cînd acesta se reprezintă
mult dispersat. În acest caz, „punctul” strălucitor ce reprezintă astrul este modelat liniar sau conic („picătură de
lacrimă”), prin utilizarea voită a aberaţiei de sfericitate a instrumentului optic.

60. Densitatea şi presiunea în stele

Nici o problemă nu are graniţe. Orice răspuns are mai multe. G. Moisil
► Densitatea stelelor se situează între 0,001 grame/m3 şi 5 x 1014 tone/m3.
► Densitatea medie a stelelor este de circa 1,5 tone/m3. Exemple: Alfa Scorpii - 0,000 000 3 t/m3 ; Alfa Orionis -
0,000 000 6 t/m3; Beta Centauri - 0,02 t/m3; Alfa Aquilae - 0,60 t/m3 ; Alfa Centauri- 1,1 t/m3; Soarele - 1,40 t/m3 ;
Steaua lui Barnard - 45 t/m3 ; Sirius B - 30 000 t/m3.
► Densitatea stelei depinde de masa avută în momentul declanşării reacţiilor termonucleare şi de etapa evolutivă în
care se situează la un moment dat.
Masa stelelor nu variază prea mult, dar diametrul lor variază între valori majore, de unde rezultă o scală extrem de
largă de variaţii pentru densităţi în structura stelelor.
► Densitatea substanţei în stele nu este uniformă, ea creşte de la periferie spre centrul stelei cu cîteva ordine de
mărime.
► Densitatea stelelor se măsoară deductiv, cunoscînd masa şi diametrul stelei.
► Presiunea din interiorul stelelor: ● rezultă din acţiunea temperaturii ridicate, care tinde să distanţeze
microparticulele, în opoziţie cu forţa gravitaţională care tinde să comprime cît mai mult orice volum de substanţă: ●
este de pînă la 8 x 109 atmosfere (în Soare presiunea este de 4,5 x 108 atmosfere). Episodic (vezi Capitolele
„Supernove” şi „Stele neutronice”) se înregistrează şi presiuni mult mai mari; ● se determină deductiv, cunoscînd
masa şi diametrul stelei.

61. Spectrul aştrilor

Fericit cel ce a putut cunoaşte cauzele lucrurilor. P. V. M. Vergiliu

► Spectrul de lumină reprezintă ansamblul de culori rezultate din descompunerea luminii emise de o sursă
incandescentă, la trecerea acesteia printr-o prismă triunghiulară, translucidă.
Această descompunere a luminii albe se datorează faptului că radiaţiile corespunzătoare principalelor culori au
deviaţii diferite, în funcţie de lungimea de undă, pe cele două suprafeţe ale prismei, iar indicele de refracţie al acesteia
variază de la o culoare la alta.
În spectrul luminii albe, albastrul este la sfîrşitul undelor scurte, iar roşul se găseşte la sfîrşitul undelor lungi
(radiaţiile violet sînt mai mult deviate, iar cele roşii mai puţin).
Spectrul radiaţiei vizibile este un spectru continuu.
► Spectrul atomic: Lumina (radiaţia electromagnetică) emisă de o sursă atomică nu este continuă, în ceea ce priveşte
culoarea sau frecvenţa, ci e concentrată într-un număr de domenii de frecvenţă foarte înguste. Acestea apar sub forma
unui ansamblu de linii întunecate sau strălucitoare, suprapuse pe spectrul de lumină (al unui element chimic) cînd
trecem fasciculul de lumină printr-o fantă şi apoi printr-o prismă de sticlă.
Fiecare fel de atom emite acele linii spectrale pe care le poate absorbi (la aceeaşi temperatură).
Spectrul atomic este o ilustrare a aspectului cuantic al energiei.
► Geneza liniilor spectrale: În mod obişnuit, electronul ocupă nivelul energetic cel mai scăzut (fundamental); cînd
agitaţia termică determină ciocniri intense între atomi sau o absorbţie de radiaţie, unii electroni (cei chimici sau de
valenţă) trec de pe un nivel energetic pe alt nivel energetic, emiţînd surplusul de energie sub formă de cuante de
radiaţie al căror număr de unde (frecvenţă) este proporţional cu distanţa dintre nivelele între care se face tranziţia. Cînd
are loc o tranziţie a electronului de pe un nivel energetic pe alt nivel energetic, apare o linie neagră pe spectrul de
lumină. Deoarece într-un atom pot exista mai multe orbite staţionare, în spectrul complet al unui atom pot apărea mai
multe linii spectrale cu frecvenţe extrem de apropiate între ele, în conformitate cu imprecizia energetică a nivelelor
între care s-a produs tranziţia.
► Spectrele atomice ale elementelor uşoare şi grele, produse prin tranziţii ale electronilor de pe pături exterioare, sînt
situate în domeniul vizibil şi în apropierea acestuia (pentru crearea lor atomii trebuie să fie în stare liberă).
Spectrele atomice ale elementelor grele, produse prin tranziţii ale electronilor de pe păturile interioare, sînt situate
în domeniul radiaţiei X; pentru crearea lor nu este necesar ca atomii să se afle în stare liberă (legăturile chimice sau de
coeziune nu afectează păturile electronice interioare).
Atomii cu mase atomice mici (hidrogen, heliu etc.) avînd un număr mic de electroni orbitali, vor produce spectre
atomice cu un număr relativ mic de linii spectrale (grupate în serii spectrale), iar spectrele atomilor cu masa atomică
mare pot conţine sute de linii.
Spectrele atomilor (fie în emisie, fie în absorbţie) sînt cu atît mai complicate, cu cît aceştia au un număr mai mare
de electroni.
► Tipurile de spectre atomice ale corpurilor luminoase:
- Spectrul continuu, propriu corpurilor solide incandescente, este format dintr-o bandă neîntreruptă ce cuprinde
toate radiaţiile corespunzătoare culorilor roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet, fără
intervale întunecate. Acest spectru, numit şi spectru de lumină, este acelaşi pentru toate corpurile
incandescente (solide sau lichide), indiferent de compoziţia chimică a lor.
 - Spectrul de emisie este format dintr-un număr oarecare de linii strălucitoare sau benzi colorate pe fond
întunecat. Acest spectru cuprinde totalitatea tranziţiilor electronilor de pe nivelele energetice superioare, pe
nivele energetice inferioare ale atomului sau moleculei. Spectrul de emisie poate fi: continuu, caz în care pe
fondul luminos al spectrului intensitatea radiaţiei variază cu lungimea de undă; discontinuu, de linii (linii
luminoase pe fond întunecat); de benzi (benzi luminoase pe fond întunecat). Fiecare element chimic prezent
într-o sursă încălzită la incandescenţă îşi are un spectru caracteristic, format dintr-o succesiune de linii
spectrale de lungimi de undă bine determinate, generat de structura nivelelor energetice ale atomilor.
- Spectrul de absorbţie este un spectru continuu, brăzdat de numeroase linii sau de benzi întunecate pe fond
luminos, datorate absorbţiei radiaţiei (unor lungimi de undă) printr-un gaz mai rece; liniile sau benzile de
absorbţie ale gazului apar în locurile caracteristice elementelor chimice care le-au absorbit. Spectrul de
absorbţie corespunde tranziţiilor (radiative) de pe nivelele energetice inferioare pe nivele energetice
superioare ale atomului sau moleculei. Frecvent, fenomenul de absorbţie are loc în însăşi sursa de radiaţii.
► Lăţimea liniilor spectrale este în funcţie de: ● efectul Doppler (în timp ce sursa se deplasează faţă de observator,
frecvenţa radiaţiei se modifică) – lărgirea doppleriană creşte cu temperatura;● lărgimea naturală (datorată energiei
electronilor atomilor radioactivi sau de frecvenţa tranziţiei; de exemplu, timpul de viaţă natural al unei stări excitate
electronic este de circa 10-8s, ceea ce corespunde la o lăţime naturală de circa 5 x 10-4 cm, de ordine egală cu 15
MHz);● impactul electronilor cu mediul străbătut pînă la observator;● efectul Zeeman (spectrul se modifică prin
aplicarea unui cîmp magnetic puternic, adică apar trei linii în spectru acolo unde, în absenţa cîmpului, există numai
una);● intensitatea tranziţiilor.
► Lărgimea unei linii de emisie este la fel (finită) ca şi lărgimea liniei de absorbţie corespunzătoare.
Liniile înguste ale spectrului sînt consecinţa mai ales a energiei radiative reduse, iar gradul de înnegrire între linii
este cu atît mai mare, cu cît variaţia de energie este mai mare (deci şi radiaţia este de frecvenţă mai mare).
Intervalul dintre linii permite determinarea procentajului elementului chimic.
► Intensitatea fiecărei linii spectrale depinde de: structura atomilor; concentraţia atomilor în sursă; condiţiile de
excitare ale atomilor; concentraţia atomilor, ionilor, moleculelor sau a materiei interpuse între astru şi observator.
Cele mai intense linii sînt cele care corespund tranziţiilor de pe nivelele excitate cele mai joase, pe nivelul
fundamental.
O dată cu creşterea temperaturii sursei, intensitatea liniei spectrale la început creşte, atinge un maximum pentru o
anumită temperatură optimă caracteristică fiecărui element, după care scade datorită creşterii gradului ionizării.
► Lungimile de undă ale liniilor spectrale diferă în funcţie de circumstanţe (element, stare de excitaţie etc.) şi sînt
dispuse în serii. Spre exemplu, la hidrogen avem şase serii.
Liniile cu cea mai mare lungime de undă din fiecare serie se notează şi sînt cele mai intense din seriile respective.
Calculul frecvenţei liniilor spectrale şi interpretarea lor este posibilă (doar) prin utilizarea principiilor Mecanicii
cuantice.
► Liniile spectrale de rezonanţă apar cînd au loc tranziţii permise, de la nivelul energetic cu cel mai înalt grad de
excitaţie la nivelul energetic fundamental.
► Liniile spectrale de recombinare apar cînd ionii capturează electroni liberi ce deţin o energie cinetică optimă
(energia care devine liberă astfel este radiată sub formă de lumină, deoarece la acest fenomen participă în principal
numai electronii optici situaţi la periferia atomului).
Liniile spectrale de recombinare furnizează informaţii privind compoziţia chimică, starea de excitaţie şi ionizare a
plasmei din Univers, temperatura electronică şi abundenţa elementelor chimice.
► Spectrul în funcţie de starea de agregare a materiei: ● corpurile solide, lichide şi dense (la presiuni mari), în stare
de incandescenţă, emit spectre continue (ca o bandă neîntreruptă, policromă);● gazele monoatomice rarefiate (inclusiv
vaporii atomici), în stare de incandescenţă, emit spectre de linii (de la mai puţin de zece, pînă la mai multe sute) al
căror ansamblu dă o imagine mai puţin viu colorată (fiecare linie are o anumită culoare şi corespunde la o anumită
lungime de undă, respectiv la o anumită frecvenţă);● gaze moleculare rarefiate, în stare de incandescenţă (starea
gazului din mediul interstelar), emite, în general, spectre de benzi (grupări de linii foarte apropiate între ele).
Dacă radiaţia emisă de un corp lichid, solid sau de un gaz dens, în stare de incandescenţă, trece printr-un gaz aflat la
o temperatură mai mică decît corpul care emite radiativ (situaţie întîlnită în atmosfera stelelor şi în mediul interstelar)
sînt absorbite acele radiaţii care ar fi emise în stare de incandescenţă, în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune
(astfel se explică formarea liniilor de absorbţie şi a benzilor de absorbţie).
► Spectrele moleculare, de emisie sau de absorbţie, sînt spectre de bandă. Caracteristica lor este: ● gruparea în benzi
de linii spectrale (fiecare bandă fiind formată dintr-o mulţime de linii grupate diferit, în funcţie de tranziţiile care au
loc);● aranjarea în grup a benzilor;● prezenţa în spectru a cîtorva grupe de benzi;● linii din ce în ce mai apropiate la
una din extremităţile fiecărei benzi, aceasta apărînd astfel netă la o extremitate şi difuză la cealaltă;● separarea dintre
componente (de ordinul 10-1 cm) datorită variaţiilor de radiaţie.
Spectrul molecular este creat prin tranziţii între nivelele energetice ale moleculelor care se află în stare liberă,
energia unei molecule putînd varia nu numai ca urmare a tranziţiilor electronice, ci şi pentru că molecula suferă
schimbări în starea de rotaţie şi vibraţie.
 Frecvenţa unei linii în cazul spectrului molecular este suma frecvenţelor datorate tranziţiei electronice (ea are
valoarea cea mai mare), vibraţiei şi rotaţiei.
Comparativ cu spectrele atomice cele moleculare sînt mai complexe (datorită unui număr mai mare de stări
energetice), ele conţinînd informaţii referitoare la mai multe proprietăţi.
► Spectrul unui astru reprezintă totalitatea radiaţiei electromagnetice emise de astru, dispuse spectrografic, în
funcţie de lungimea de undă şi/sau frecvenţa lor.
► În majoritatea cazurilor, spectrul stelelor este unul de absorbţie. Radiaţiile electromagnetice emise de fotosferă
sînt absorbite selectiv în straturile superioare ale atmosferei stelei, astfel încît pe fondul continuu apar linii şi benzi de
absorbţie.
► Spectrul Soarelui cuprinde aproximativ 33 000 de linii.
► Dacă se compară spectrul unui astru, cu spectrul unei surse terestre (fixe) se constată diferite deplasări ale liniilor
spectrale ale astrului, din care se poate pune în evidenţă: ● efectul Doppler, privitor la viteza radială şi distanţa pînă la
astru. Dacă astrul se îndepărtează de observator, devierea spectrului va fi spre roşu, iar dacă se apropie de acesta, spre
albastru;● efectul Zeeman potrivit căruia, deplasarea liniilor spectrale în cîmp magnetic este proporţională cu
intensitatea cîmpului magnetic. Astfel, dacă radiaţia electromagnetică este emisă de atomii care se găsesc într-un cîmp
magnetic, aceasta se reflectă în descompunerea în mai multe componente a liniilor spectrale şi se deduce amploarea
cîmpului magnetic al astrului;● efectul Einstein potrivit căruia, liniile spectrale, într-un cîmp gravific de o anumită
intensitate, suferă o deplasare. Astfel se determină masa aştrilor şi sensul de deplasare (apropiere sau îndepărtare de
observator);● efectul Stark potrivit căruia, cînd sursa de radiaţie electromagnetică se situează într-un cîmp electric, se
produce o descompunere în mai multe componente a liniilor spectrale. Din deplasarea acestor dubluri faţă de linia
spectrală neperturbată (de un cîmp electric) se deduce intensitatea cîmpului electric;● temperatura aştrilor, prin poziţia
maximului de radiaţie din spectru;● compoziţia chimică şi proporţia elementelor, prin compararea cu un spectru de
laborator. Chiar şi atunci cînd avem un amestec de mai multe elemente chimice în stare de luminiscenţă, fiecare
element îşi generează independent spectrul său de linii. În funcţie de lărgimea mai mare sau mai mică a liniilor fiecărui
element, se determină abundenţa lui în sursa luminoasă ce la generat;● prin diagrama Herzprung – Russell, din tipul
spectral se poate deduce strălucirea absolută, raza, masa şi densitatea astrului emitent;● prezenţa unor linii
strălucitoare (linii de emisie), ce relevă existenţa unor gaze monoatomice sau vapori incandescenţi;● prezenţa liniilor
obscure (linii de absorbţie) ce relevă interpunerea între sursă şi observator a unor gaze sau vapori, mai reci ca sursa;●
precizarea condiţiilor fizice din atmosfera stelei;● densitatea substanţei, măsurînd intensitatea liniilor spectrale.
► Deşi nu se pot găsi două stele cu spectru identic, prin anumite proprietăţi comune stelele pot fi grupate în mai multe
clase în care să se cuprindă şi spectrul acestora.
Formînd clasificarea pe baza temperaturii efective a stelelor, avem următoarele clase:
Tip Culoare Temperatura la Linii caracteristice ale Clasa de Indice de
spectral aparentă suprafaţă (oC) elementelor luminozitate culoare
==============================================================
0 albastru 11 000 – 40 000 heliu ionizat, azot dublu I - 0,3
ionizat, siliciu triplu
ionizat, puţin hidrogen
şi calciu.
B alb – albastru 11 000 – linii de absorbţie ale II - 0,2
25 000 heliului neutru, puţin
oxigen ionizat, linii
intense ale hidrogenului,
manganului, carbonului,
siliciului, beriliului.
A alb – albastru 7 500 – 11 000 heliu absent, puternice III 0,0
linii ale hidrogenului,
manganului, siliciului,
fierului, titanului.
F alb 6 000 – 7 500 intense linii ale carbonului, IV 0,4
azotului, hidrogenului,
fierului, cromului.
G alb – galben 5 000 – 6 000 calciu ionizat, urme de V 0,6
hidrogen, banda CH şi CN,
metale ionizate.
K roşu – oranj 3 500 – 5 000 linii puţine ale hidrogenului 1,0
şi heliului, banda CH,
predomină linii ale unor metale
neutrale.
M roşu 3 000 – 3 000 linii intense de hidrogen şi 1,5
azot, molecule de monoxid
de titan, metale.
Clase speciale
R galben – închis 3 300 benzi ale carbonului, CH, CN, 1,5
CO.
N roşu – rubiniu 3 200 carbonul predomină, numeroase
linii ale zirconiului, ytriului,
 titanului 1,5
S roşu 3 000 linii ale tehneţiului, oxidului de
zirconiu, oxid de titan, molecule
de carbon, linii de emisie ale
hidrogenului şi fierului.
Q = clasa novelor
P = clasa nebuloaselor gazoase
W = clasa stelelor în care predomină heliul ionizat, a stelelor ce degajă şi materie solidă şi a stelelor Wolf Rayet
Fiecare clasă spectrală (excepţie clasele Q şi P) este împărţită, la rîndul ei, în subclase (după temperatura absolută a
fotosferei stelei) : AO, A1, A2,…A9, FO, F1, F2,…ş.a.m.d.
Cîteva clase spectrale şi temperatura efectivă corespunzătoare: BO = 27 000o C; B1 = 23 000o C; B3 = 18 000o C;
B5 = 16 000o C; B9 = 11 200o C; AO = 10 400o C; A1 = 9 700oC; A3 = 8 500o C; A7 = 7 600o C; FO = 7 200o C; F8
= 5 450 – 6 200o C; GO = 5 050 – 6 000o C; KO = 4 100o C; MO = 3 300 – 3 750o C;
► Indicaţii adiacente indicativului clasei spectrale: Anomaliile în compoziţia chimică, viteza de rotaţie, structura
atmosferei şi alte proprietăţi sînt indicate prin simboluri, ca prefix sau sufix literei indicatoare a clasei spectrale. Astfel,
prefixele indică:
c = o supergigantă cu linii spectrale bine definite
g = o gigantă
d = o pitică
D = o pitică albă
sd = o subpitică albă
Sufixele indică:
n = linii spectrale late, difuze (indiciu al unei rotaţii ample)
s = linii înguste, bine definite, aspect fin
e = linii de emisie normale, dar nefireşti la acel astru
v = spectru cu variaţii datorate altor cauze decît fenomenului Doppler
ev = emisii variabile de linii
pec = spectru caracteristic, particular
K = linii de calciu ionizat, din absorbţie interstelară
W = linii puţine, posibil metale înalt purificate
Si = linii anormal de abundente ale siliciului sau bariului (Ba), cromului (Cr), europiului (Eu), heliului (He), potasiului (K), manganului (Mn),
stronţiului (Sr)
nm = linii foarte largi ce indică o rotaţie foarte rapidă
m = anormal de multe linii ale unor metale
He wk = linii de heliu puţine
f = linii strălucitoare ale heliului şi nitrogenului la tipul de stele O
p = particularităţi deosebite
i = fenomene deosebit de pronunţate
k = linii staţionare datorate unui strat de gaze imobil, interpus între observator şi sursa mobilă
nn = linii foarte difuze
ep = linii de emisie deosebite
em = linii de emisie- metale
wk = linii puţin numeroase.
► Clasificarea spectrală Morgan-Keenan este bidimensională, ea incluzînd şi luminozitatea pe lîngă temperatură.
Clasificarea în această manieră, arată astfel: ● clasa de luminozitate I (cu subclasele I –a şi I –b) este formată din
stele supergigante. Aceste stele au cea mai mare luminozitate şi dimensiuni;● clasa de luminozitate II cuprinde stele
gigante strălucitoare;● clasa de luminozitate III este formată din stele gigante normale;● clasa de luminozitate IV
conţine stele subgigante;● clasa de luminozitate V include stelele pitice, între care se găseşte şi Soarele;● clasa de
luminozitate VI este clasa stelelor subpitice;● clasa de luminozitate VII cuprinde stelele pitice albe.
Din analiza spectrală, o dată cu tipul spectral, se determină şi clasa de luminozitate.
► Spectrul aştrilor se obţine astfel: ● Radiaţia electromagnetică receptată de la aştri este descompusă cu ajutorul
unor prisme (pentru secvenţa optică) sau a unor reţele şi înregistrată prin diverse procedee. Dintre acestea, mai utilizate
sînt: spectrograful, instrument alcătuit din mai multe prisme şi un aparat fotografic care înregistrează spectrul astrului
vizat;● spectrometrul, instrument care foloseşte receptori fotoelectrici sau termici (celule fotoelectrice, pile
termoelectrice, bolometre etc.) şi măsoară intensitatea componentelor monocromatice ale spectrului electromagnetic.
Noile sisteme de receptare şi analiză spectrală sînt radiospectroscopia, spectroscopia cu fibre optice (ea oferă o
excepţională fineţe de detaliu) şi spectroscopia cu dispersie redusă.

62. Vîrsta stelelor

Orice ipoteză se poate menţine pînă cînd nu ajunge la contradicţie cu experienţa. N. Bohr

Doar Omul se gîndeşte şi la ceea ce nu vede. M. C. Paulişan

► Stelele pot avea vîrste de pînă la circa 90 % din vîrsta Universului observabil.
► Vîrsta maximă a stelelor din galaxia noastră este apropiată de vîrsta galaxiei: 15 miliarde de ani.
► Durata de viaţă a stelelor depinde de masă şi de prezenţa sau absenţa unei stele apropiate, cu care să interacţioneze
sesizabil.
Stelele cu masă mare au o evoluţie rapidă (sute de milioane de ani), iar cele cu masă mică una foarte îndelungată
(miliarde de ani).
► Vîrsta stelelor se stabileşte deductiv, prin evaluarea energiei nucleare disponibile (tipul de reacţie termonucleară
din nucleul stelei), pornind de la luminozitatea şi masa stelei respective.

63. Mişcarea stelelor

Dacă eşti bărbat şi doreşti să te „regăseşti”, să-ţi odihneşti sufletul şi gîndul, priveşte cerul sau apa; iar dacă eşti femeie,
priveşte cerul sau focul. M. C. Paulişan

Astrele sînt divine, întrucît, asemenea sufletelor, ele se mişcă prin ele însele (Timaios – Platon)

► Concomitent cu deplasarea în jurul nucleului galaxiei, toate stelele prezintă şi mişcări individuale de
apropiere/îndepărtare unele faţă de altele. Deoarece stelele sînt situate la mari depărtări, aceste deplasări se prezintă
privitorului terestru atît de lente, încît ele par imobile.
Datorită mişcării stelelor, configuraţia constelaţiilor se modifică continuu, dar de o manieră sesizabilă la scara
mileniilor.
► În galaxia noastră, viteza interindividuală a stelelor este în medie de 30 km/s.
► Viteza stelelor, pe parcursul periplului circumgalactic, diferă în funcţie de distanţa ce le separă de nucleul galaxiei
la un moment dat şi de apropierea de aştri ce au mase semnificative. Extremele sînt 128 şi 330 km/s (Soarele are o
viteză de circa 220 km/s).
Există şi o minoritate de stele care au o mişcare orbitală în sens invers majorităţii celorlalte; ele au viteze de circa
25 km/s şi sînt situate îndeosebi la periferia galaxiei.
► Unele dintre stelele din apropierea Soarelui se apropie de noi, cum ar fi, spre exemplu, Altair cu 33 km/s, Vega cu
14 km/s, Sirius cu 8 km/s, Arcturus cu 5 km/s sau Procion cu 4 km/s, iar altele se îndepărtează, cum ar fi Aldebaran cu
55 km/s, Capela cu 30 km/s, Canopus cu 30 km/s sau Rigel cu 21 km/s.
► În zona accesibilă observaţiei, steaua cea mai rapidă are viteza de 853 km/s.
► Se consideră rapide acele stele care, aparent, se deplasează faţă de Soare cu viteze de rotaţie mare. Aceste stele au
o viteză orbitală mai mică decît cea a Soarelui, motiv pentru care ele sînt percepute ca rapide dar numai într-o singură
emisferă cerească, cea din direcţia în care se îndreaptă Soarele.

64. Rotaţia aştrilor

Voi pune lui Dumnezeu două întrebări: de ce există relativitate şi de ce există turbulenţă ? Sînt convins că va putea răspunde
la prima întrebare. (afirmaţie atribuită lui W. Heisenberg)

Rotaţia este mişcarea „perfectă”. x x x

► Aştrii dobîndesc o rotaţie axială din chiar procesul formării lor, sub acţiunea conjugată a cîmpurilor gravitaţionale
şi magnetice, de intensităţi inegale şi asimetrice, între care se situează şi navighează. Procesul este facilitat de
asimetria conformaţională a astrului în formare, cu atît mai accentuat cu cît el se află într-o fază mai timpurie a
formării sale.
În plus, pe măsură ce volumul ocupat de o stea devine din ce în ce mai mic, are loc o creşterea a vitezei de rotaţie
axială, momentul cinetic conservîndu-se.
► „Rostul” rotaţiei axiale în cazul aştrilor este de formare a unei macrostructuri simetrice, menţinerea unui traseu de
mişcare cît mai uniform şi echilibrarea hidrostatică prin forţa centrifugă dezvoltată, în opoziţie cu forţa gravitaţională
(care are un efect compresiv).
► Aştrii nu îşi pot anula rotaţia axială.
► Toţi aştrii tind spre simetrie conformaţională şi o formă sferică. Gravitaţia tinde să comprime masa astrului la
forma cea mai compactă posibil – aceea a unei sfere –, iar rotaţia axială determină obţinerea stării de echilibru printr-o
ordonare simetrică, chiar dacă forţa centrifugă ce rezultă tinde să se opună gravitaţiei în apropierea ecuatorului
astrului. La aceasta contribuie şi faptul că stelele şi planetele au la un moment dat, în perioada formării lor, o stare
lichidă (în sens larg al termenului), situaţie în care în absenţa unor forţe exterioare semnificative, astrul primeşte cu
uşurinţă o formă aproape sferică şi regulată.
► Dimensiunea unui condensat variază invers proporţional faţă de viteza lui de rotaţie axială. Astfel că, spre
exemplu, micşorarea dimensiunilor în raport de 1 la 10 duce la creşterea vitezei de rotaţie în raportul de 10 la 1.
► Aştrii îşi accelerează rotaţia axială atunci cînd suferă un proces de contracţie, datorită conservării momentului
cinetic (numit şi moment al cantităţii de mişcare, moment de rotaţie sau moment al impulsului) ce este proporţional cu
pătratul distanţei faţă de axă.
Cu cît distanţa faţă de axa de rotaţie (sursă gravitaţională sau sursă de antrenare motrică) este mai mare, forţa
centrifugă este mai mare şi astfel energia investită necesar pentru antrenare/reţinere este mai mare.
Dacă, spre exemplu, avem două obiecte de mase egale aflate pe două orbite în cuprinderea unghiului A (figura
64.1a), pe orbita I avînd 5 secţiuni de sector orbital, pe orbita II două secţiuni de sector, iar pentru fiecare secţiune pe
care impulsionăm/reţinem obiectul, cîte o unitate de energie, rezultă că pe orbita I obiectul va deţine o energie investită
mai mare.
Cînd obiectul de pe orbita I (figura 64. 1b.) este constrîns să coboare pe orbita II (astfel se micşorează distanţa faţă
de axa de rotaţie şi implicit forţa centrifugă), energia lui cinetică conservîndu-se, rezultă că obiectul va avea o viteză
mai mare (o energie cinetică mai mare pentru o aceeaşi secţiune de sector orbital).
Evident, cînd obiectul este ridicat de pe orbita II pe orbita I, viteza lui va scădea (forţa centrifugă creşte), iar peste o
cotă specifică obiectul se poate desprinde definitiv.
Deci, orice micşorare a razei de rotaţie este compensată de o creştere a vitezei (dacă, spre exemplu, raza se
micşorează la jumătate viteza se măreşte de două ori), iar orice mărire a razei este compensată de o scădere a vitezei.
Dacă obiectul din exemplul de mai sus dispune de acţionare locomotoare proprie şi ar trece de pe o „orbită” pe alta,
viteza lui nu ar creşte/scădea, deoarece mişcarea lui nu este impusă de centrul orbitelor.
În cazul aştrilor, considerăm particulele dinspre exteriorul acestora că reprezintă orbita I din exemplul de mai sus.
Pentru o edificare prin experimentare proprie asupra fenomenului de conservare a momentului cinetic, să luăm
cazul unei sfori de care este legată o greutate. Dacă rotim sfoara şi obiectul în jurul degetului vom observa că cu cît
lungimea sforii se micşorează, cu atît viteza de rotaţie creşte „spontan”. Aceasta deoarece momentul cinetic de rotaţie
rămîne practic constant, însă, o dată cu înfăşurarea sforii pe deget, porţiunea sa care se roteşte devine tot mai scurtă şi
prin urmare scade momentul de inerţie în timp ce viteza unghiulară creşte.
Fenomenul poate fi evidenţiat cu uşurinţă şi prin întinderea/adunarea braţelor lîngă corp, cînd acesta se află în
rotaţie, spre exemplu, pe un scaun rotitor.

Figura 64. 1.
► Dacă un astru ar fi oprit din rotaţia lui axială, în urma creşterii compresiunii gravitaţionale (urmarea sistării forţei
centrifuge), s-ar transforma, în funcţie de masa lui, într-un astru mai cald, într-o supernovă sau într-o Gaură neagră.
Luna, în pofida absenţei rotaţiei axiale, nu suferă un proces de contracţie gravitaţională catastrofică, deoarece masa
ei este mult prea mică pentru ca forţa gravitaţională să reuşească o compresie atît de amplă încît să schimbe distanţele
interatomice (şi cu atît mai puţin cele intraatomice).
► Viteza de rotaţie axială a aştrilor depinde de masă, de stadiul evolutiv şi de intensitatea cîmpurilor gravitaţionale şi
magnetice înconjurătoare.
Aştrii aflaţi în faza de debut stelar, dacă au o masă mai mare de 1,5 mase solare, ating viteze ecuatoriale mai mari
de 100 km/s, iar cele cu masă între 1,5 şi o masă solară, viteze mai mici de 100 km/s.
Cu cît steaua este mai vîrstnică, cu atît viteza ei de rotaţie axială este mai mică.
În faza finală de evoluţie stelele suferă un nou proces de accelerare rotaţională, ca urmare a unei masive şi bruşte
reduceri a diametrului prin comprimarea masei.
În cazul stelelor variabile (la care variază diametrul), viteza de rotaţie creşte şi scade alternativ, cu valori specifice
fiecărui caz în parte.
Aştrii de mari dimensiuni (galaxii, quasari, nebuloase) au viteze rotaţionale relativ mici.
► Stelele îşi încetinesc continuu viteza de rotaţie axială după începerea reacţiilor termonucleare, datorită: ● pierderii
de masă;● diferenţei de viteză între rotaţia axială a nucleului şi exteriorul stelei;● cedării mediului înconjurător a unei
părţi din momentul cinetic, sub acţiunea frenatorie a cîmpurilor gravitaţionale apropiate;● creşterii diametrului stelei
spre sfîrşitul fiecărei etape de conversie termonucleară.
► Axa de rotaţie axială a majorităţii aştrilor este perpendiculară pe planul orbitei descrise în jurul obiectului de masă
superioară. Această dispunere a rezultat (legic) din mecanismul de formare a aştrilor sateliţi sub influenţa astrului
central.
► Galaxiile sînt aştrii cu cea mai lentă rotaţie axială, ele realizînd o rotaţie axială completă în decursul sutelor de
milioane de ani.
► Aştrii cu cea mai mare viteză de rotaţie axială sînt stelele neutronice la începutul existenţei lor, cînd pot depăşi 600
de rotaţii pe secundă.
► Toţi aştrii par a se roti după o singură axă.
► Un corp sferic aflat în rotaţie după o axă ce trece prin centrul său de masă, tinde să se deformeze sub forma unui
disc.
► Planul de rotaţie axială se conservă. Conform legii conservării momentului cinetic, atunci cînd se modifică
direcţia axei de rotaţie se modifică şi direcţia vectorului momentului cinetic. După cum pentru schimbarea direcţiei
vitezei este necesară o forţă (figura 64. 2 A.), tot aşa pentru schimbarea planului de rotaţie al astrului (figura 64. 2B.)
este necesar momentul unei forţe, şi anume un moment cu atît mai mare, cu cît astrul se roteşte mai alert.

Figura 64. 2.
► Corpul sferic aflat în rotaţie impusă, cu viteze egale, după două axe perpendiculare ce se întretaie prin centrul de
masă îşi conservă forma sferică, cele două forţe centrifuge distribuindu-se uniform pe sferă, iar ca rezultat sfera va
tinde să-şi mărească diametrul.
Aflat în imponderabilitate acest corp îşi conservă rotaţia, dar cea mai mică abatere de la egalitatea vitezelor sau
perpendicularitatea axelor va antrena o evoluţie de tip catastrofic.
► Corpul sferic aflat în rotaţie impusă, cu viteze inegale, după două axe perpendiculare ce se întretaie prin centrul de
masă se deformează sub forma unui disc care va tinde spre forma sferică, dar care va pierde substanţă la extremitatea
discului ce corespunde planului cu viteză mai mare.
► Corpul sferic aflat în rotaţie impusă, cu viteze egale, după trei axe perpendiculare ce se întretaie prin centrul de
masă îşi conservă forma sferică şi va tinde să-şi mărească diametrul.
► Un corp nu se poate roti inerţial după o axă ce nu trece prin centrul său de masă, iar dacă se produce prin impunere
obiectul tinde să se dezmembreze.
► Inerţial (mişcare liber impusă sau autoimpusă), un corp se poate roti după o singură axă, iar constrîns după o
infinitate de axe.
► Similitudinea sensurilor de rotaţie axială ale Soarelui şi planetelor a rezultat din însăşi procesul formării
sistemului solar, respectiv din distribuţia momentului cinetic în condiţiile unei perturbaţii gravitaţionale exterioare,
nesemnificative.
► În Univers nu există un sens predominant în rotaţia axială a aştrilor. O predominare a sensului de rotaţie axială
poate fi sesizată doar la sisteme mici de organizare ale aştrilor, fără a fi o regulă.
► Planetele din Sistemul nostru solar prezintă o mişcare de rotaţie cu atît mai amplă cu cît au un volum mai mare,
deoarece au reţinut, proporţional cu masa, un procent mai mare din momentul cinetic al norului
protosolar/protoplanetar, iar într-un turbion, viteza de rotaţie axială a corpurilor depinde de volumul lor.

65. Depărtarea aştrilor

De departe lucrurile se văd mai bine. I. L. Caragiale

Cu cît este mai vast domeniul explorat, cu atît mai întinse sînt frontierele necunoscutului. P. S. Laplace

► Depărtarea stelelor se determină prin: metoda paralaxelor trigonometrice, pentru distanţe de pînă la 350 de ani-
lumină;● metoda trigonometrică de calcul cu utilizarea curenţilor stelari, pentru distanţe de pînă la 2 000 de ani-
lumină;● metoda paralaxelor spectroscopice, fotometrice sau statistice, pentru distanţe de pînă la 3 000 de ani-
lumină;● metoda comparării „secvenţelor principale”(vezi diagrama H-R) ale roiurilor stelare, cu secvenţa principală
din vecinătatea Soarelui, pentru distanţe de pînă la 350 000 de ani-lumină.
Aştrii care pe retină formează imagini mai mici, cu forme mai estompate, sînt apreciate subiectiv ca fiind la distanţe
mai mari şi invers.
► Cele mai apropiate stele de noi: Alfa Cen C situată la 4,18 ani-lumină (poartă numele de Proxima Centauri); Alfa
Cen A situată la 4,31 ani-lumină; Alfa Cen B, situată la 4,30 ani-lumină; BD+4 0 3561 (Steaua lui Barnard) localizată la
o depărtare de 5,3 ani-lumină în constelaţia Ophiuchus.
În jurul Soarelui, pe o rază de 12,5 ani-lumină, sînt 33 de stele.
► Pentru aflarea distanţelor pînă la cele mai îndepărtate obiecte din Univers se utilizează:
- Metoda cefeidelor, ea constînd în măsurarea magnitudinii stelelor cefeide (stele gigant, deosebit de
strălucitoare), apoi prin calcul trigonometric se deduce depărtarea lor. Metoda este aplicabilă şi în cazul
stelelor supergigante albastre şi variabilelor de tip RR Lyrae, ce prezintă de asemeni străluciri importante.
Prin această metodă se pot determina distanţe de pînă la 20 de milioane de ani-lumină.
- Metoda novelor şi supernovelor constă într-un calcul trigonometric, utilizînd magnitudinea novelor şi a
supernovelor. Această metodă oferă aflarea depărtărilor de pînă la 0,3 miliarde de ani-lumină.
- Metoda roiurilor stelare globulare constă într-un proces de calcul deductiv, utilizînd magnitudinea roiurilor
stelare globulare (formaţiuni stelare situate îndeosebi în extremitatea haloului galaxiilor) situate în galaxia
vizată şi comparînd-o cu cele din galaxia noastră. Metoda roiurilor permite determinarea distanţelor de pînă la
2 miliarde de ani-lumină.
- Metoda măsurării deplasării spectrale spre roşu: Galaxiile (ca şi alţi aştri extragalactici) au liniile spectrale
totdeauna deplasate mai mult sau mai puţin spre roşu, iar amploarea acestui decalaj este strict proporţională
cu distanţa. În cazul aştrilor situaţi la depărtări foarte mari, acestei metode de aflare a depărtării i se aduc
unele corective impuse de efectul Doppler, efectul de curbură al Universului, efectul de deceleraţie
(încetinirea expansiunii Universului în timp), efectul de absorbţie intergalactică a semnalului electromagnetic
şi efectul de variaţie a magnitudinii în funcţie de evoluţia aştrilor vizaţi. Prin această metodă se pot determina
distanţe de pînă la 20 de miliarde de ani-lumină.
► Depărtarea dedusă pentru un astru extragalactic nu este absolut reală, deoarece: ● distanţa se referă doar la
parcursul realizat de fotonii de lumină din momentul emisiei pînă la recepţie;● Universul se află în expansiune;●
nimic, nici chiar lumina nu se poate deplasa rectiliniu (pe distanţe astronomice), datorită devierilor repetate şi
neuniforme, induse de cîmpurile gravitaţionale ale aştrilor întîlniţi în cale;● nu există un timp unic al Universului, ci
numai un timp local, „controlat” de concentrările materiale.
► Unităţile de măsură a distanţelor utilizate în astronomie:
– Unitatea astronomică, notată U.A., serveşte măsurării distanţelor mici în Univers şi reprezintă semisuma dintre
distanţa cea mai mică şi cea mai mare a Terrei faţă de Soare. O Unitate astronomică este egală cu 149 598 000 km.
– Anul-lumină, notat a.l., este unitatea de măsură a distanţelor medii în Univers şi reprezintă distanţa pe care o
parcurge raza de lumină pe durata unui an terestru (365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46,04 secunde) cu o viteză continuu
egală cu cea a fotonului de lumină (299 792, 458 km/s), adică 9 460 528 100 000 km (valoare rotunjită 9,46x 1012 km).
– Parsecul, sau secunda paralaxică, notată pc, este unitatea de măsură a celor mai mari distanţe în Univers şi reprezintă
distanţa cea mai mică de la care o Unitate astronomică este văzută sub un unghi de o secundă, adică 30 875 000 000
000 km.
Raporturi de transformare între unităţile de măsură a distanţelor utilizate în astronomie:
1 pc = 3,26169 a.l. = 206 265 U.A. = 30 875 000 000 000 km
1 a.l. = 0,3065949 pc = 63 240 U.A. = 9 460 520 000 000 km
1 U. A. = 0,0000159 a.l. = 0,0000049 pc = 149 600 000 km.
Alegerea unităţii de măsură utilizată în astrofizică şi astronomie (şi în general în fizică) nu rezultă din nici o lege a
naturii fizice, ci este determinată de factori cum ar fi consensul general, cerinţele impuse de practică,
reproductibilitatea şi lejeritatea în utilizare sau precizia în utilizare.

66. Gigante roşii

Există multe lucruri minunate, dar nici unul nu-i mai minunat decît omul. Sofocle (Antigona, corul 331)

► Gigantele roşii sînt stele aflate în faza de tranziţie de la sinteza termonucleară a unui anume element chimic, la
sinteza unui alt element chimic, împrejurare în care nucleul stelei se comprimă, iar atmosfera, unde reacţiile
termonucleare de transformare a hidrogenului în heliu continuă, se dilată, steaua luînd aspectul de „gigantă roşie”.
Primul stadiu de gigantă roşie survine în viaţa stelei atunci cînd hidrogenul din centrul stelei este aproape complet
convertit în heliu.
► Culoarea roşie corespunde unei temperaturi mai coborîte la suprafaţa stelei.
► În funcţie de compoziţia chimică predominantă putem distinge: gigante roşii de heliu, de carbon, de oxigen etc., iar
în funcţie de mărime putem împărţi gigantele roşii în categoria subgigantelor, gigantelor şi supergigantelor roşii.
► Starea de gigantism roşu şi dinamica stelei. Ca urmare a dilatării atmosferei, steaua îşi reduce viteza de rotaţie
axială, forţa centrifugă se diminuă şi implicit se intensifică forţa gravitaţională, cu efect compresiv asupra nucleului
stelei. Urmarea compresiei gravitaţionale este o creştere amplă a temperaturii interne şi posibilitatea amorsării
(neobligatoriu) şi susţinerii unor reacţii termonucleare, ce pretind temperaturi de desfăşurare superioare celor avute
anterior.
► Faza de gigantism roşu nu este „liniştită”, în această fază steaua suferă unele pulsaţii însoţite de ejecţii de gaze şi
pulbere, într-o cantitate ce poate determina ca steaua să se prezinte, la un moment dat, ca o nebuloasă.
► Steaua ajunsă gigantă roşie nu radiază mai puţină energie comparativ cu epoca anterioară, dimpotrivă, mai multă
datorită creşterii nete a suprafeţei de radiaţie, dar mai puţin pe unitatea de suprafaţă.
► Gigantele roşii au un diametru între 4 x 107 km şi 5 x 108 km, ceea ce corespunde la aproximativ de 100 de ori
diametrul avut anterior acestei faze.
► În funcţie de masă, compoziţie chimică şi fază de evoluţie, luminozitatea gigantei roşii se poate situa între 50 şi 1
500 de luminozităţi solare.
► Prin vînt solar şi pulsaţii cu ejecţii de gaz, steaua pierde în această fază între 10-8 şi 10-9 mase solare pe an.
► Masa unei gigante roşii se situează între 0,35 şi 8 mase solare (nucleul conţine aproximativ 25 % din masa totală).
► Starea de gigantism roşu: ● nu survine brusc în evoluţia stelei; el se constituie, de la caz la caz, între zeci de mii şi
zeci de milioane de ani; ● încetează cînd reacţiile din atmosfera stelei, de conversie a H în He, sînt sfîrşite, iar
atmosfera tinde să fie recondensată pe stea; ● durează între cîteva zeci de milioane de ani şi 0,8 miliarde de ani.
► Dacă are o masă mai mică de 0,54 mase solare, giganta roşie se stinge ca o pitică albă (imediat după epuizarea
conversiei hidrogenului în heliu), iar dacă masa stelei este mai mare, continuă un timp seria transformărilor chimice
termonucleare, după care se stinge ca pitică albă sau devine instabilă, transformîndu-se fie într-o novă, fie într-o
supernovă.
Majoritatea stelelor gigante roşii trec, înainte de a deveni pitice albe, prin faza de nebuloasă planetară.
► Soarele va fi o gigantă roşie peste circa 4,5 miliarde de ani.

67. Stele pitice albe, roşii, brune, negre

A cunoaşte înseamnă a distinge. (TB Berahot 33,a.)

Trebuie să fii cineva înainte de a deveni nimeni. Jack Engler

► Piticele albe sînt stele stabile ajunse la penultima fază de evoluţie stelară.
Toate stelele ajung în faza de pitică albă, cu excepţia celor care se transformă în Găuri negre sau în supernove de tip I.
► Faza de pitică albă survine cînd steaua nu mai poate să-şi ridice temperatura pentru a susţine alte conversii
termonucleare.
Între momentul încetării reacţiilor termonucleare şi dobîndirea pe deplin a statutului de stea pitică albă, steaua mai
trece prin unele etape, cum ar fi cele de gigantism roşu, stea neutronică sau nebuloasă planetară.
► Strălucirea stelei pitice albe se află în diminuare continuă; în medie se situează în jurul valorii de 0,005 străluciri
solare.
Cauza străluciri lor mici, în raport cu temperatura mare de la suprafaţă, se datorează suprafeţei mici a stelei.
► Luminozitatea piticelor albe este de sute şi chiar de mii de ori mai mică decît luminozitatea solară, ceea ce se
reflectă în magnitudinea lor mică şi în dificultatea reperării lor.
În interiorul piticei albe, temperatura este în scădere de la circa 20 000 000o C, iar în exterior în scădere de la circa
16 000o C.
Majoritatea stelelor, pe parcursul fazei de pitică albă, radiază pe unitate de suprafaţă o cantitate de energie
superioară celei din timpul reacţiilor termonucleare, datorită reducerii ariei suprafeţei radiative.
Energia radiată de stelele pitice albe provine din energia acumulată sub formă de energie cinetică a nucleelor
atomilor, în timpul reacţiilor termonucleare.
► Etapa de pitică albă durează între 500 000 000 şi 2 300 000 000 de ani.
Piticele albe nu se răcesc într-un ritm mai alert, deoarece: ● la aceste stele densitatea fiind foarte mare, deplasările
posibile ale electronilor devin foarte regulate şi numai o mică parte au posibilitatea să ocupe orbite de energie
inferioară şi implicit să radieze energie;● la răcire participă doar stratul exterior, subţire, constituit din plasmă ce are
densitatea în scădere de la 10 t/m3 şi care joacă un rol de izolator termic;● suprafaţa radiativă este mică.
► Steaua pitică albă este alcătuită din nucleele unui element chimic ce predomină (heliu, carbon, oxigen etc.), aflate
într-o stare particulară, aceea de gaz superdens în care volumul specific este mult mai mic decît volumul atomic
(electronii sînt apropiaţi de nucleu).
Datorită temperaturii ridicate starea nucleului stelei este „gazoasă”, iar datorită presiunii materia este degenerată în
proporţie de pînă la 80 % din masa stelei.
► Densitatea stelei pitice albe este între 100 kg/cm3 şi 10 000 kg/cm3.
► Masa piticei albe; ● (în) galaxia noastră se situează între 0,22 şi 1,1 mase solare; ● poate avea un maxim de 1,2
mase solare; peste această valoare, presiunea gazului din structura stelei nu mai poate echilibra forţa de gravitaţie,
aceasta contractînd steaua în mod catastrofal; ● este cu atît mai mare cu cît diametrul ei este mai mic, deoarece o dată
cu creşterea masei creşte gradul de degenerare şi deci de densitate, diametrul ei micşorîndu-se.
► Diametrul piticei albe: ● este în medie de 15 000 km (0,02 - 0,005 diametre solare). Exemple: Sirius B – 24 000
km; 40 Eridani – 13 000 km; Van Maanen – 5 000 km în diametru; ● se micşorează în urma răcirii, pînă la un anumit
stadiu, apoi, o dată cu relaxarea atomilor, volumul stelei comportă o minoră creştere.
► Viteza de rotaţie axială a piticei albe este relativ mică, ea situîndu-se între 54 000 şi 486 000 km/s la ecuator.
► Cîmpul magnetic al piticei albe se situează între 106 şi 109 G.
► Acceleraţia gravitaţională înregistrată pe suprafaţa piticei albe este de circa 1 000 000 m/s (Terra = 9,8 m/s).
► Echilibrul stelei pitice albe este susţinut de repulsia între electronii substanţei sale, conform Principiului de
excluziune.
► La început, piticele albe au culoarea alb-albăstrui sau galben, apoi alb spre roşu şi în final se apropie de culoarea
negru (aparent).
► Piticele albe se situează în jurul clasei spectrale A, motiv pentru care au şi primit apelativul de albe. O minoritate
de stele pitice albe se pot situa şi în clasele spectrale B (pitice albastre), F sau G (pitice galbene).
► Stelele pitice albe se transformă în pitice negre.
► Circa 10 % dintre stelele galaxiei noastre sînt pitice albe şi multe dintre ele fac parte din sisteme stelare binare
strînse.
► Pitica albă cea mai apropiată de noi se află în sistemul binar al stelei Sirius, situată la circa 8,6 ani-lumină de noi.
► Piticele roşii: ● sînt protostele mici, cu temperaturi superficiale scăzute; ● au un nucleu central dens, cu
temperatura de circa 10,5 milioane o C; o la suprafaţă au o temperatură de circa 4 500o C; ● au un diametru între 0,5 şi
1,6 diametre solare, o masă de circa 0,6 mase solare şi între 0,01 şi 5 luminozităţi solare.
► Piticele brune: ● sînt aştri care au ratat posibilitatea transformării într-o stea, datorită masei insuficiente pentru
amorsarea reacţiilor nucleare în întreg nucleul; ● au o masă maximă de 35 % din masa Soarelui; ● sînt brune, deoarece
vizibilitatea lor este doar în infraroşu, căldura fiind generată numai de contracţia gravitaţională (în unele pot avea loc
reacţii nucleare, dar într-un volum foarte mic); ● se transformă lent în pitice negre, iar o foarte mică minoritate, în
urma coliziunii cu un nor protostelar, intră în alcătuirea stelelor.
Mai puţin de 0,01 % dintre aştrii reperaţi pînă acum în galaxia noastră sînt pitice brune.
Cea mai apropiată pitică brună se situează la 12,8 ani-lumină, dar şi planeta Jupiter poate fi considerată a fi o pitică
brună de un tip particular.
► Piticele negre sînt stele care, ajunse în faza finală de evoluţie, sînt lipsite de orice sursă de încălzire şi sînt atît de
răcite încît pentru noi sînt aproape invizibile în spectrul electromagnetic.
Caracteristicile piticei negre: circa 10 000 km diametru; între 0,1 şi 1,2 mase solare; poate fi depistată doar prin
perturbaţiile gravitaţionale produse stelelor aflate în apropiere; dăinuie pînă la colapsul galaxiei sau, excepţional de rar,
intră în compunerea unor stele în urma coliziunii şi cooptării lor în norii protostelari; în galaxia noastră au o pondere
de sub 1% între celelalte stele.
Cea mai apropiată pitică neagră se situează la circa 16 ani lumină depărtare.

68. Nebuloase
Să cauţi adevărul este mai de preţ decît să-l posezi. G. E. Lessing

► Nebuloasele sînt aştri cu forme şi dimensiuni diverse, alcătuiţi din gaze, pulberi şi stele (unele)
► Nebuloasele pot fi: ● obscure;● planetare (inelare, bipolare, sferoidale, mixte, W. Rayet, întîmplătoare şi
cometare);● difuze cu emisie luminoasă;● difuze cu reflexie luminoasă;● particulare (blobule Bok, termice, trompe de
elefant şi nori cirrus infraroşii).
► Nebuloasele obscure: ● sînt conglomerate noroase opace şi fotoabsorbante de gaz şi pulbere;● sînt situate mai ales
în jurul planului ecuatorial galactic;● sînt întunecate, deoarece: nefiind în apropierea unor stele destul de strălucitoare
care să le lumineze, ele se prezintă sub forma unor pete negre ce obturează pentru noi stelele aflate în spatele lor şi
astfel ne semnalizează propria lor existenţă; au în compoziţie pulbere de carbon, iar aceasta se caracterizează printr-o
absorbţie intensă a luminii (440 - 685 nm);● sînt impulsionate îndeosebi de presiunea supernovelor, din care provin
majoritatea lor, ceea ce explică şi viteza lor foarte mare de deplasare;● în unele cazuri sînt formate din hidrogen
primordial, plus gaz şi pulberi provenite de la stele active;● se prezintă ca nişte pete întunecate, de formă neregulată şi
instabilă. Ele pot avea forma unor discuri mici, opace, cu contururi uimitor de clare, dar şi lungi şnururi şerpuite (aşa-
numitele „rîme”);● au lungimea situată între 0,5 şi 40 de ani-lumină, iar lăţimea între 0,5 şi 3 ani-lumină (cu cît
lungimea este mai mare, cu atît au o lăţime mai mică);● au viteza radială, pentru cele cu lungime şi lăţime aproximativ
egală, de aproximativ 1 km/s; cele cu lungime mare tind să se rotească sincron cu structurile materiale în care se află
localizate;● au o viteză de deplasare, în raport cu stelele învecinate, de circa 40 km/s;● au densitatea materiei în
funcţie de stadiul evolutiv şi cauza formării lor, şi se situează între 10-22 kg/m3 şi 1 kg/m3;● au durata de viaţă situată
între 150 000 000 şi 300 000 000 ani.
► Evoluţia nebuloaselor obscure: În interiorul nebuloaselor obscure, masive şi relativ compacte, se formează stele
într-un proces relativ alert. Aceste stele vor condensa circa 80% din masa formaţiunii nebuloase iniţiale.
Nebuloasele ce au o formă mult alungită şi îngustă sînt acreţionate progresiv de către norii masivi de gaz şi pulbere.
► În galaxia noastră, nebuloasele obscure sînt relativ rare; pe o rază de circa 3 000 de ani-lumină au fost reperate
circa 30 de nebuloase obscure.
Cea mai apropiată nebuloasă obscură se situează la 160 de ani-lumină şi este situată în constelaţia Microscopium.
Nebuloasa obscură cel mai uşor de observat este nebuloasa „Cap de cal”, din constelaţia Orion.
► Nebuloasa planetară „clasică” se prezintă ca o imensă aglomerare de gaz şi pulbere, de formă mai mult sau mai
puţin regulată, în centrul căreia se situează o stea gigantă roşie sau, mai rar, o pitică albă (în formare) ce face parte din
populaţia I sau II.
Aceste nebuloase se numesc „planetare”, deoarece se prezintă ca o dispunere discoidală sau aproximativ sferică în
jurul unei stele, configuraţie specifică formării planetelor.
Înfăţişarea nebuloaselor inelare sau discoidale este în majoritatea cazurilor doar o iluzie optică, nebuloasa
înconjurînd steaua centrală ca o sferă şi avînd o concentrare mai mare la o anumită depărtare. Dacă nu o percepem ca o
sferă se datorează faptului că privind o sferă goală şi cvasitransparentă, părţile ei marginale, în planul nostru de
observare, ni se prezintă cu un plus de substanţă, deci mai groase. Că este aşa, rezultă şi din faptul de observaţie că nu
vedem nebuloase planetare inelare cu brîul înclinat, deci ca o elipsă sau ca o bară.
Cu cît densitatea materiei ce defineşte nebuloasa este mai mare, cu atît imaginea nebuloasei ne apare mai aproape
de forma sferică opacă.
► Nebuloasa planetară este alcătuită din numeroase straturi concentrice de gaz şi pulbere, ejectate din atmosfera
stelei sau polii acesteia, o gigantă roşie aflată într-un proces de autooscilare, de echilibrare hidrostatică.
O altă modalitate de formare a nebuloasei planetare constă în acreţia de substanţă de la o stea la alta, într-un sistem
binar strîns.
► Cînd se află în apropierea stelei, anvelopa nebuloasă are o densitate între 10 000 şi 2 000 000 de atomi pe cm3,
apoi în diluţie continuă.
► Diametrul nebuloasei planetare este de pînă la 10 ani-lumină; peste această dimensiune îşi pierde portretul de
nebuloasă planetară.
Nebuloasele planetare de acreţie au un diametru stabil, de circa 250 diametre solare.
► Învelişul nebular se îndepărtează faţă de stea la început cu circa 25 km/s, apoi în descreştere progresivă o dată cu
îndepărtarea.
► În momentul ejecţiei, temperatura materialului nebuloasei planetare poate fi între 8 000 şi 130 000o C, apoi în
diminuare progresivă, o dată cu îndepărtarea de stea. În cazul în care nebuloasa este urmarea fenomenului de acreţie,
temperatura este relativ stabilă.
► Nebuloasa planetară se compune din gaz (H, H2 ,He, O, N etc.) şi pulbere (carbon şi metale).
Masa nebuloasei planetare este între 0,1 şi 1,4 mase solare, putînd depăşi uneori 50 % din masa stelei respective.
► Nebuloasa planetară se află în rotaţie, cu centrul în stea, iar în perioada iniţială de formare rotaţia nebuloasei este
sincronă cu rotaţia stelei.
► Emisia electromagnetică a nebuloasei planetare se explică prin faptul că atomii din anvelopa gazoasă absorb
radiaţia ultravioletă a stelei centrale şi o reemit în spectru radio, infraroşu şi vizibil.
► Steaua centrală, o gigantă roşie, fiind o stea foarte fierbinte, radiază mai ales în domeniul ultraviolet (din acest
motiv nici nu apare prea strălucitoare), iar această radiaţie excită atomii din gazul nebuloasei, ei devenind emitori de
radiaţie infraroşie şi vizibilă (prin fluorescenţă), ce depăşeşte strălucirea stelei centrale.
Unele nebuloase au o culoare verde, deoarece conţin o cantitate mare de oxigen.
► Toate stelele ce încheie cel puţin un ciclu de reacţii termonucleare, formează o nebuloasă planetară de o
amplitudine oarecare.
► Evoluţia nebuloasei planetare. Anvelopa nebuloasei se dispersează în spaţiul interstelar, iar steaua centrală, după
caz, se transformă într-o pitică albă sau continuă procesul de reacţii termonucleare.
Starea de nebuloasă planetară dăinuie între 20 000 şi 100 000 de ani, după care devine nebuloasă difuză în
dizolvare lentă.
► Nebuloasele planetare de tip inelar se disting prin existenţa în planul ecuatorial al stelei a unui inel dens şi foarte
luminos, adesea clar delimitat, asemănător unui tor.
► Imagistic nebuloasele planetare de tip cometar se aseamănă cu o cometă aflată în preajma Soarelui, avînd o
extincţie unilaterală. Această excrescenţă este generată de existenţa în preajma ei a unei stele tinere sau a unui nor
masiv de gaz şi pulbere, ce reculează unda de şoc a ejecţiei stelare într-o singură direcţie, datorită densităţii
neuniforme în distribuţia circumstelară.
► Caracteristicile nebuloaselor planetare de tip bipolar sau fluture: ● prezintă central o puternică sursă de radiaţie
infraroşie şi gaz propulsat cu viteza de circa 400 km/s;● steaua centrală este tînără, formată într-un mediu gazos
dens;● au o formă nesferică;● culoarea lor roşie se datorează efectului de fluorescenţă, urmarea iradierii în infraroşu a
mediului alcătuit din hidrogen şi carbon;● se poate transforma într-o nebuloasă planetară;● conţine atomi şi molecule
ale unor elemente chimice relativ rare;● au forme diverse (încă puţin înţelese);● sînt în număr redus (circa 20 în
galaxia noastră).
La aceste nebuloase pulberea de carbon înconjoară steaua în plan ecuatorial, într-o anvelopă groasă, densă, iar
gazul nu poate scăpa decît pe la poli şi în direcţii opuse. Viteza ejecţiilor poate depăşi 20 km/s şi atinge depărtări de
ordinul a 2 x 1012 km.
► Nebuloasele planetare de tip Wolf Rayet au în centru stele de tip W Rayet ce ejectează radial, cu mare viteză,
importante cantităţi de materie care ni se prezintă sub forma unei nebuloase, asemenea unor resturi de supernovă.
Masa ejectată de o asemenea stea este de circa 3 x 10-5 mase solare pe an, iar viteza iniţială este de circa 2 500 km/s.
Materiei ejectate de stea i se adaugă şi materia înconjurătoare din mediul interstelar (foarte abundentă în jurul unor
asemenea stele) şi propulsată în urma şocului.
Stelele de tip W Rayet pot avea o masă între 5 şi 20 de mase solare şi o temperatură între 30 000 şi 60 000o C.
În galaxia noastră există circa 20 de nebuloase de tip W Rayet.
► Dacă o stea colizionează cu un nor de gaz şi pulbere, de masă şi densitate mare şi viteză redusă, este posibil şi
probabil ca mare parte din el să se dispună în jurul stelei centrale, conferindu-i un aspect de nebuloasă planetară de tip
întîmplător.
► În galaxia noastră, anual, se formează între 10 şi 15 nebuloase planetare dar numai cîteva sînt şi observabile. Cea
mai mare concentrare de nebuloase planetare se află în planul discoidal galactic.
Pe o rază de 320 de ani-lumină au fost depistate circa 50 de nebuloase planetare, iar pe ansamblul galaxiei numărul
lor este estimat la circa 100 000.
Cea mai apropiată nebuloasă planetară se situează la circa 50 de ani-lumină depărtare de noi.
► Nebuloasele difuze cu emisie luminoasă, asemănătoare cu nebuloasele obscure ca structură generală, se prezintă
sub forma unui nor de gaze şi pulbere, cu aspect luminos (ceea ce o deosebeşte de nebuloasa obscură), filamentos, fără
contur clar sau forme definitive. În apropierea acestui nor sau chiar în interiorul lui se găsesc una sau mai multe stele
foarte calde, sau resturile unei supernove recente, iar presiunea lor de radiaţie, exercitîndu-se în sensuri opuse,
contribuie la condensarea gazului şi pulberii din mediul interstelar adiacent.
Radiaţia ultravioletă de mare intensitate a stelei/stelelor excită atomii (mai ales de hidrogen, fiind situate în zone cu
hidrogen molecular) din gazul nebuloasei, şi astfel aceştia devin capabili să emită prin fluorescenţă radiaţie
electromagnetică din spectrul luminos.
De fapt hidrogenul ionizat emite radiaţie electromagnetică între infraroşu şi ultraviolet, dar majoritatea luminii este
reţinută în atmosfera nebuloasei.
Pe parcursul a 1 - 200 de milioane de ani, în interiorul nebuloasei de acest tip se formează numeroase stele care vor
condensa pînă la 80 % din masă, iar în cazul celor generate de supernove se produce progresiv o dispersie totală în
mediul înconjurător.
► Caracteristicile nebuloaselor difuze cu emisie luminoasă: ● au îndeosebi culoarea albă (ea se datorează mai ales
hidrogenului, cea verde oxigenului, iar cea roşie azotului şi hidrogenului);● au un diametru de aproximativ 3 x 1014
km;● densitatea lor este între 500 şi 1 000 000 atomi pe cm3 (în funcţie de zonă);● temperatura lor este între 1 000 şi
20 000o C;● masa lor individuală este între 0,1 şi 1 000 mase solare;● durata de viaţă este între 1 000 000 şi 200 000
000 de ani: ● în galaxia noastră sînt circa 20 000 de nebuloase difuze cu emisie luminoasă.
Marea nebuloasă din Orion (M8) este cel mai uşor de observat, inclusiv cu ochiul liber (este situată la circa 1 500
de ani-lumină depărtare de noi şi are un diametru de aproximativ 22 x 1013 km).
► Nebuloasele difuze cu reflexie luminoasă sînt mari nori interstelari situaţi în preajma unor stele mult mai reci, ceea
ce nu permite apariţia fenomenului luminos de fluorescenţă. La aceste nebuloase strălucirea este datorată reflectării
luminii stelelor apropiate, mai ales de către praful din cuprinderea lor.
Evoluţia acestor nebuloase este foarte lentă, ele devenind, după sute de milioane de ani, nebuloase difuze cu emisie
luminoasă.
► Globulele Bok (poartă numele astronomului Bart Bok) sau „globulele negre”: ● sînt formaţiuni opace de gaze şi
pulberi, asemănătoare nebuloaselor obscure; ● au o formă aproximativ sferică; ● sînt situate în norii interstelari sau în
nebuloase difuze cu emisie, din care probabil şi descind; ● au un conţinut încă imprecis; ● uimesc prin faptul că au în
compoziţie elemente chimice înalt elaborate şi o emisie energetică foarte redusă.
► Caracteristicile globulelor Bok: densitate între 10-18 şi 10-15 kg/m3; temperatura de circa –240o C; diametru între
0,8 şi 5 ani-lumină; masa între 0,1 şi 700 de mase solare; evoluează, probabil, spre stadiul de stea.
În galaxia noastră sînt circa 25 000 de globule Bok, iar dintre acestea cel mai apropiat de noi este cel din constelaţia
Cassiopeia, la 18 000 a.l. depărtare. El are un diametru de circa 3 a.l. şi o masă de aproximativ 15 mase solare.
► Trompele de elefant sînt regiuni cu materie difuză, relativ densă şi neomogenă, ce apar pe fondul nebuloaselor
luminoase şi au, spre deosebire de globulele Bok, o formă neregulată.
► Nebuloasele termice sînt o varietate de nebuloase difuze şi constau din regiuni vaste de hidrogen ionizat (prin
radiaţie ultravioletă), ce înconjoară stelele fierbinţi şi foarte strălucitoare.
Densitatea lor este între 10 000 şi 100 000 de molecule de hidrogen pe cm3.
► Norii cirus infraroşii sînt formaţiuni noroase interstelare, caracterizate printr-un conţinut excepţional de mare de
grafit. Radiaţia infraroşie este datorată radiaţiei ultraviolete a unor stele apropiate.

69. Stele variabile

Privind la stele, privim la trecutul şi viitorul nostru. M. C. Paulişan

► O stea primeşte calificativul de variabilă atunci cînd prezintă variaţii ale unui sau mai multor parametri fizici
observabili: strălucire, cîmp magnetic, diametru, spectru sau temperatură efectivă.
Privind stelele de pe bolta cerului s-ar părea că toate sînt de tip variabil datorită variaţia strălucirii lor, dar, la
definirea unei stele variabile, nu se iau în considerare variaţiile aparente, cauzate de atmosfera terestră.
Majoritatea stelelor trec prin una sau mai multe perioade în care primesc caracteristici de variabilă.
► Stelele variabile pot fi clasificate în: variabile cu eclipsă sau pseudovariabile; variabile intrinseci sau fizice, cu
subgrupele: eruptive (nove şi supernove) şi variabile pulsante.
► La stelele pseudovariabile sau variabile cu eclipsă, variaţia strălucirii nu este cauzată de procesele din interiorul
stelei, ci de fenomenul eclipsării periodice a componentelor dintr-un sistem binar strîns. Întîmplător, aceste stele binare
au planul comun de rotaţie orientat aproximativ prin Terra, ele eclipsîndu-se astfel reciproc pentru noi – deci,
strălucirea lor reală rămîne invariabilă.
► Perioada de variaţie a strălucirii la stelele pseudovariabile este între 0,2 şi 12,9 zile, pentru cele cunoscute pînă în
prezent.
► La stelele variabile pulsante, variaţia strălucirii este determinată de factori fizici interni care cauzează îndeosebi
variaţia periodică a diametrului (steaua pulsează efectiv), din care cauză poartă denumirea de stele variabile intrinseci.
Stelele variabile pulsante sînt gigante albe, galbene sau roşii.
O caracteristică a stelelor variabile pulsante este existenţa unei relaţii perioadă-luminozitate-culoare.
► Cauza pulsaţiilor la stele: În anumite perioade din evoluţia stelelor au loc contractări şi dilatări succesive ale
învelişului exterior, sub acţiunea forţelor contrare: de comprimare gravitaţională şi de dilatare indusă de reacţiile
termonucleare din interior, generatoare de presiune, ce tinde să împingă substanţa în afară.
Presiunea maximă internă este atinsă cînd steaua are volumul minim, iar cînd această presiune mărită nu mai poate
fi echilibrată de gravitaţie, steaua începe să se dilate, eliberînd energie, ceea ce duce la micşorarea presiunii. Cînd
dilatarea este maximă, presiunea este minimă şi nu mai poate contracara compresiunea gravitaţională şi astfel reîncepe
contracţia stelei ş.a.m.d.
Variaţia periodică a strălucirii acestor stele este consecinţa schimbării luminozităţii, a fluxului de energie radiată în
exterior, consecutiv cu variaţia suprafeţei de radiaţie.
► Stelele variabile pulsante au o variaţie a strălucirii între o oră şi trei ani.
Stelele a căror perioadă de variaţie a strălucirii este mai mică de o oră îşi au motivaţia variaţiei în rotaţia lor,
desfăşurată în condiţii particulare (vezi Capitolul „Stele neutronice şi pulsari”) şi nu unor cauze fizice interne.
Cu cît stelele variabile pulsante au pulsaţii cu perioade mai lungi, sînt mai dificil de urmărit şi implicit se cunoaşte
mai puţin despre ele.
► Pulsaţiile apar în perioada de început şi de sfîrşit a existenţei astrului ca stea activă, iar cele mai acute pulsaţii se
înregistrează în faza în care în nucleul stelei are loc transmutaţia heliului în carbon.
► În cadrul pulsaţiei, strălucirea stelei este mai intensă în faza de maximă contracţie, deci de minimă arie radiativă.
► Cînd diametrul stelei se află în creştere viteza radială scade, iar cînd diametrul stelei scade, viteza radială creşte în
conformitate cu principiului conservării momentului cinetic.
Cu cît steaua are o viteză iniţială mai mare, cu atît perioada de oscilaţie este mai mică.
► S-au distins peste 60 de tipuri de variabile pulsante, avînd fiecare o stea reprezentativă ce conferă caracteristica de
bază a clasei. Dintre cele mai importante clase se remarcă: cefeidele (cu numeroase subgrupe), Delta Scuti, RR Lyrae,
Z Cam, RV Tauri, Mira Ceti, W Virginis, ZZ Ceti, variabilele neregulate şi variabilele semiregulate.
La aceste variabile pulsaţiile se pot situa în intervalul 100 secunde - 1300 zile.
► Nu toate stelele trec prin faza de stea variabilă pulsantă, deoarece intrarea în această fază pretinde o anumită
compoziţie şi situare (stelele din sisteme multiple se transformă mai rar în variabile, iar atunci prezintă o formă
estompată), unele caracteristici ale atmosferei (îndeosebi, grosime) şi o anumită masă.
► Numeroşi astronomi profesionişti şi amatori studiază cu asiduitate stelele variabile pulsante, deoarece aceste stele
oferă numeroase informaţii despre Univers, despre ele însele şi posibilitatea surprinderii apariţiei fenomenelor de novă
şi supernovă, deosebit de spectaculoase şi importante pentru cunoaşterea dinamicii stelare.

70. Nove
Ne aflăm pe calea adevărului atunci cînd resimţim conflictele din ce în ce mai adînc. A. Schweitzer

► Nova este o stea variabilă, eruptivă, cu o masa cuprinsă între 1,5 şi 5 mase solare, aflată în faza tîrzie de evoluţie şi
care, printr-o explozie puternică, îşi expulzează o fracţiune din atmosferă.
► Faza de novă este atinsă îndeosebi de stelele pitice albastre, aflate în sisteme stelare binare şi spre sfîrşitul
procesului de transformări termonucleare.
► Explozia stelară de tip novă poate surveni îndeosebi în următoarele situaţii: ● cînd, după acumularea energiei
compresive gravitaţionale în straturile exterioare, puţin adînci ale stelei (căreia energia rezultată din reacţiile
termonucleare îi fac faţă la limită), se produce o destindere bruscă, explozivă;● cînd într-un sistem binar strîns, steaua
componentă mai mică (mai evoluată), o pitică albă, acreţionează şi acumulează hidrogen din atmosfera stelei masive,
adesea o gigantă roşie,iar această acumulare detonează cu violenţă.
► Steaua aflată în faza de prenovă are o strălucire nu prea mare, nespecifică, iar cînd explodează strălucirea ei se
intensifică alert şi intens. După atingerea unui maxim de strălucire, specific fiecărei nove şi explozii, steaua începe să-
şi reducă strălucirea. Dacă creşterea strălucirii pînă la maximum are o durată de cîteva ore sau zile, revenirea la
valoarea avută anterior exploziei necesită mai multe luni sau chiar ani.
► Ca rezultat al exploziei, tot învelişul stelei, situat deasupra stratului unde s-a produs degajarea energiei, se
detaşează de stea şi se dispersează în mediul înconjurător cu o viteză de circa 1000 km/s (la început)
► Temperatura novei este de circa 50 000o C.
► Diametrul stelelor de tip novă este între 10 000 şi 300 000 de km, iar în faza explozivă diametrul stelei atinge între
30 şi 150 diametre solare.
► Energia degajată într-o explozie de tip novă este între 1038 şi 1039 J (ceea ce echivalează cu energia radiată de
Soare în 10 000 - 100 000 de ani).
În cazul unor hipernove (s.e., MF 83 din galaxia M 101), energia degajată pare a fi de o sută de ori mai mare ca în
cazul supernovelor. Cauza şi mecanismul acestei „explozii de energie” ne este total necunoscut. Aceşti aştri par a fi în
legătură cu sursele explozive de radiaţie gamma.
► Masa învelişului gazos ejectat de novă este relativ mică şi se situează între 3 x 1023 şi 5 x 1023 tone.
► Materialul ejectat de novă se compune din carbon, azot, oxigen şi diverşi izotopi.
► Efectele vizibile ale fenomenului de novă durează între 24 de ore şi doi ani.
► Strălucirea stelei aflate în faza de novă se intensifică de 5 000 pînă la de 500 000 de ori.
► Circa 50 % dintre stelele candidate la fenomenul de novă suferă o explozie unică, 35 % dintre ele suportă pînă la
3 explozii, iar restul nu mai mult de opt explozii.
Explozia de tip novă se poate repeta într-un interval de 10 pînă la 10 000 de ani.
► După explozia de tip novă, învelişul dispersat transformă steaua într-o nebuloasă sau într-o stea de tip Wolf–Rayet.
► Majoritatea stelelor, după explozia de tip novă, se transformă în pitice albe. Novele cu mase deosebit de mari pot
continua unele procese termonucleare, mai ales în păturile exterioare.
► Anual în galaxia noastră apar între 30 şi 50 de nove, dintre care de pe Terra sînt observate nu mai mult de zece,
restul fiind ocultate pentru noi de nucleul galaxiei şi norii de praf din planul galactic.
În galaxia noastră au fost reperate urmele a peste 450 de nove.
► Nova poate induce în mediul interstelar: ● precipitarea formării unor stele prin unda de şoc, dacă explozia survine
în nori de gaz şi pulbere cu densitate semnificativă sau în preajma acestora;● sintetizarea unor elemente chimice (mai
puţine şi mai stabile decît generează o supernovă), cum ar fi lithiul 7 sau azotul 15;● (neobligatoriu) modificarea
cursului evolutiv al stelei binare companion, dacă survine la o binară.
► În galaxia noastră cele mai numeroase nove se situează spre planul galactic şi nucleul galaxiei, dar nu în
exclusivitate, existînd nove şi în haloul galaxiei.
Majoritatea novelor se situează între 10o + de ecuatorul galactic.
► Unele explozii de tip novă pot fi resimţite pe Terra sub forma unor perturbaţii în comunicaţiile radio.
► Aproximativ o novă din două sute poate fi observată şi cu ochiul liber, pe parcursul cîtorva ore sau chiar zile, ca o
stea cu strălucire intensificată.

71. Supernove
Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni. („Ecclesiastul”,1, 2)

În Univers orice este posibil cîndva. x x x

► Supernova este faza din evoluţia unei categorii de stele în care acestea, în urma unei explozii devastatoare, suferă o
dezintegrare chiar deplină, cu dispersie amplu extinsă în mediul interstelar.
► Ating stadiul de supernovă stelele care au masa de peste 4,6 mase solare şi se situează în faza finală a evoluţiei lor
termonucleare, adică atunci cînd: rezervele de energie termonucleară s-au epuizat (nucleul lor fiind alcătuit din
elemente din clasa fierului); viteza de rotaţie axială este mult diminuată (datorită creşterii diametrului); temperatura
este atît de ridicată, încît suspendă energia de legătură a majorităţii nucleelor.
O formă particulară de supernove o reprezintă stelele pitice albe, situate într-un sistem binar strîns, cînd, după
absorbţia şi acumularea unei cantităţi mari de hidrogen, una dintre ele (pitica albă) explodează cu o violenţă ce o
dispersează în mediul interstelar.
► În faza de presupernovă, diametrul stelei este între 40 şi 50 diametre solare.
► În faza premergătoare exploziei steaua conţine elemente chimice din ce în ce mai uşoare, pornind de la nucleu
spre exterior, poduse finale de transformare termonucleară succesivă.
► La originea exploziei stelare de tip supernovă, fenomen parţial descifrat, se poate afla: ● dezechilibrul între
presiunea expansivă exercitată din interiorul stelei (prin reacţii termonucleare înalt energetice) şi comprimarea
exercitată de gravitaţie (în acest proces un rol central revine neutrinilor);● transformările masive de neutroni în
protoni, prin care se generează şi elementul chimic californiu-254, element instabil ce intră într-un proces de fisiune
spontană autoîntreţinută şi generalizată, cu eliberarea unei cantităţi enorme de energie.
► Faza explozivă de supernovă durează între 1 şi 3,5 secunde.
► Prin explozia de tip supernovă este expulzată circa 90 % din masa stelei, iar în cazul supernovelor de tip I
dezintegrarea este integrală.
► Unda de şoc generată de supernovă se propagă circa un milion de ani.
► Fragmentele stelei explodate au o viteză maximă iniţială ce poate atinge 70 000 km/s (în cazul supernovelor de tip
I), dar la supernovele cu masa minimă viteza iniţială a fragmentelor stelei nu depăşeşte 20 000 km/s.
► Densitatea nucleului stelei în momentul exploziei de tip supernovă atinge circa 5 x 1015 tone/m3 (densitatea
nucleului atomului este de 1,17 x 108 tone/m3), iar temperatura circa 1012 Co.
► Presiunea în steaua devenită supernovă este superioară celei de „spargere” a învelişului electronic al atomilor,
adică circa 1,1 x 107 atmosfere.
► În perioada exploziei strălucirea supernovei atinge cote ce pot depăşi strălucirea cumulată a tuturor stelelor dintr-o
galaxie ca a noastră. Această strălucire superintensă durează cîteva ore, mai rar cîteva zile, şi este în funcţie de tipul de
supernovă şi de masa stelei.
Majoritatea supernovelor din galaxia noastră ating străluciri care le fac observabile cu ochiul liber.
În ultimii 2 000 de ani au fost văzute cu ochiul liber cel puţin 6 supernove în galaxia noastră şi una în galaxia
Marele Nor a lui Magellan (în anul 1987).
► Consecinţele exploziei supernovei asupra materiei stelare: Ca urmare a presiunii crescute brusc şi a temperaturii
ajunse la cote înalte, apare posibilitatea ca unele nuclee să captureze neutroni, iar prin transformarea lor în protoni să
se formeze noi elemente chimice, mai grele, dincolo de grupa fierului (plumb, aur, uraniu etc.).
În cazul supernovelor de tip II, neutronii emişi de steaua neutronică reziduală sînt rapid recapturaţi de nucleele din
masa anvelopei aflate în expansiune, ceea ce determină, de asemenea, sintetizarea unor elemente chimice grele,
inclusiv a uraniului.
► Dacă după explozia de supernovă rămîne un nucleu stelar, acesta se transformă fie într-o stea neutronică, fie într-
un pulsar sau o Gaură neagră, iar învelişul se îndepărtează cu o viteză continuu descrescătoare, astfel încît după circa
100 000 de ani diametrul sferei materiale ejectate este de circa 200 de ani-lumină şi se extinde cu circa 40 km/s, apoi
devine tot mai dificil de identificat.
Evoluţia stelei explodate este strict dependentă de masa sa, violenţa exploziei, densitatea şi omogenitatea mediul
ambiant.
► Diametrul restului stelar care se conservă la supernovele de tip II este între 20 şi 35 km.
► Materia expulzată de supernovă se prezintă la început ca o nebuloasă caldă şi densă, ce îmbracă o stea centrală cu
aspect obişnuit, apoi nebuloasa se metamorfozează într-o serie de formaţiuni neregulate, iar spre finalul expansiunii în
filamente tot mai diafane, mai mult sau mai puţin grupate. Aceste resturi sînt surse intense de radiaţie electromagnetică
– un rol aparte jucînd în generarea lor mecanismul sincrotronic (electroni superenergetici acceleraţi în cîmpul magnetic
interstelar).
► Resturile supernovei nu au o distribuţie uniformă în spaţiu, deoarece: explozia nu se poate amorsa/desfăşura
instantaneu în întreaga masă a stelei; densitatea mediului înconjurător stelei nu este uniformă; cîmpurile gravitaţionale
şi magnetice deviază neuniform resturile aflate în mişcare.
► Cele circa 90 de procente din masa stelei dispersate suferă o transformare nucleară extraordinară: în proporţie
majoritară este convertită în neutrini, iar restul se împrăştie sub formă de gaz, pulbere şi corpuri masive.
► Urmele exploziei de supernovă pot fi detectate timp de circa 150 000 de ani.
► Cît din ceea ce se vede a fi resturi de supernovă aparţin supernovei şi cît materialului din mediul interstelar,
condensat şi vehiculat de unda de şoc a supernovei, este o necunoscută; proporţia ar putea fi între 10 şi 90 %.
► Energia de rotaţie a stelei ajunsă în faza de supernovă este transferată în energie cinetică de expulzare a
fragmentelor supernovei. Acest transfer se însoţeşte de o intensificare a cîmpului magnetic.
► Materia dispersată de supernovă, pînă la trei sute de ani-lumină, intră în coliziune cu nori de hidrogen interstelar,
determinînd sau contribuind la declanşarea formării de stele. Chiar dacă materia ejectată nu duce imediat la formarea
de stele, ea îmbogăţeşte masiv compoziţia mediului interstelar cu materie înalt elaborată, ce va intra cîndva în
alcătuirea unor stele şi planete.
► Au fost depistate stele aflate în faza de presupernovă, iar una dintre ele este Eta Carinae situată la circa 200 de ani-
lumină depărtare de noi.
► Exceptînd stadiul înaintat de evoluţie, în corelaţie cu masa stelei şi unele variaţii suspecte ale luminozităţii, nici
un alt indiciu nu avem (sau nu cu capacitatea actuală de culegere a informaţiilor) de iminenţa apariţiei exploziei de tip
supernovă.
► Caracteristicile supernovelor de tip I: ●se dispersează integral; ●sînt puţin numeroase; ●nu prezintă linii spectrale
ale hidrogenului;● prezintă numeroase linii de absorbţie ale siliciului;● au masă mică, iar resturile sînt puţine şi slab
evidenţiate;● expulzează cantităţi importante de fier;● se formează prin explozie termonucleară (probabil, arderea
instantanee a carbonului la 1010 Co plus un lanţ de alte reacţii termonucleare înalt energetice);● se găsesc între stele
puţin masive, de tipul populaţional II;● curba lor de strălucire descreşte brusc;● ating magnitudinea –20;● sînt mai
frecvente în galaxiile spirale şi barate;● candidatele la a fi supernove de acest tip sînt îndeosebi stelele de tip W Rayet,
piticele albe aflate în sisteme binare strînse sau cu o compoziţie preponderent de carbon sau oxigen.
Supernovele de tip I au fost împărţite în trei variante:
1) Varianta Ia – caracterizează stelele cu o masă între 4,6 şi 8 mase solare; ele nu prezintă liniile spectrale ale
heliului şi sînt depistate mai ales în galaxiile eliptice.
2) Varianta Ib – caracterizează stelele cu masă de circa 12 mase solare şi prezintă numeroase linii ale heliului.
3) Varianta Ic – caracterizează stelele cu masă de peste 12 mase solare şi cu puţine linii ale heliului.
► Caracteristicile supernovelor de tip II: ● sînt generate de stele ce au o masă mai mare de 8 mase solare;● după
explozie lasă ca reziduu local o stea neutronică, un pulsar sau o Gaură neagră;● se recrutează din rîndul stelelor
superdense, masive, ce aparţin populaţiei I de stele;● explodează prin colaps gravitaţional, iar cele cu o masă mai mare
de 40 mase solare posibil şi prin explozie termonucleară;● prezintă linii spectrale ale hidrogenului (hidrogen situat în
atmosfera stelei în faza preexplozivă).
Pentru unii astronomi există şi un tip III de supernove, acestea fiind extrem de masive, energia emisă de ele fiind
între 1049 şi 1051 ergi şi avînd 108 luminozităţi solare.
► În zona accesibilă observaţiei noastre au fost detectate resturile a circa 180 de supernove, iar în alte galaxii mai
mult de 600.
► În galaxia noastră, frecvenţa fenomenului de supernovă este de una la circa 30 de ani, iar dintre acestea una la 75
+ 35 de ani este observabilă în direct.
► Supernovele pot fi periculoase pentru Terra dacă apar la mai puţin de 50 de ani-lumină depărtare de noi, prin
radiaţiile gamma şi X pe care le emit.
În jurul Terrei, pe o rază de 30 de ani-lumină, nu au fost identificate stele aflate într-o fază evolutivă ce le-ar putea
transforma în supernove în următorii 100 de milioane de ani.
► Cea mai îndepărtată supernovă observată este situată la circa un miliard de ani-lumină.
► Ultima supernovă observată „în direct” a fost la 23 martie 1993.
► Fenomenul de supernovă nu este un proces prin care „complexul” se dezintegrează în elemente mai „simple”,
dimpotrivă, complexitatea creşte (prin sintetizarea de atomi complecşi), dar pe distanţe mici.

72. Stele neutronice şi pulsari

Cea mai frumoasă experienţă pe care o putem trăi este cea a misterului. A. Einstein

► Steaua neutronică este steaua aflată în faza evolutivă în care substanţa ei este alcătuită în proporţie majoritară din
neutroni liberi.
 În această stare materia stelară are cea mai mare densitate posibilă şi sesizabilă în Universul cunoscut, iar o creştere
a ei ar determina prăbuşirea materiei în sine (vezi Capitolul „Gaura neagră”).
► Neutronii liberi supravieţuiesc indefinit în aceste stele (în afara ei nu mai mult de 1010 secunde) datorită
densităţii asemănătoare celei din nucleul atomului, şi în conformitate cu Principiul de incertitudine.
► În faza neutronică de evoluţie ajung acele stele a căror masă le aduce la starea de supernovă, iar la sfîrşitul
acesteia rămîn cu o masă între 0,8 şi 3,2 mase solare (peste această limită, steaua intră în colaps gravitaţional şi se
transformă într-o Gaură neagră).
► Prăbuşirea în sine a materiei în cazul stelelor neutronice este împiedicată de echilibrarea între forţa de gravitaţie şi
presiunea gazului neutronic (presiune explicată de Principiul de excluziune: două particule de spin ½ nu pot avea
ambele aceeaşi poziţie şi aceeaşi viteză), între neutroni şi protoni, nu şi între electroni ca în cazul stelelor pitice albe.
► În timpul exploziei de supernovă, nucleul stelei suferă o comprimare de o asemenea amplitudine încît electronii
orbitali ai atomilor pătrund în nucleu şi fuzionează cu protonii, transformîndu-se în neutroni (şi neutrini, dar aceşti pot
părăsi imediat astrul) care se adaugă numeroşilor neutroni deja existenţi în această fază evolutivă în alcătuirea stelei.
Este posibil şi probabil ca unele stele neutronice (cele cu masa între 0,05 şi 1,2 mase solare) să-şi datoreze
compoziţia majoritară de neutroni unor procese „liniştite”, neelucidate pînă în prezent.
► Atomul poate fi comprimat. Spre exemplu, atomul de hidrogen are la nivelul orbitei electronului (acesta are un
„diametru” de 0,000 000 000 000 04 m) un diametru de 0,000 000 000 1 m, iar nucleul său un diametru de 0,000 000
000 000 02 m, ceea ce denotă că atomul este în cea mai mare parte „pustiu”.
Dacă, pentru comparaţie, nucleul atomului de hidrogen ar avea un diametru de 10 cm, electronul (pe care-l
considerăm învelişul exterior al atomului) s-ar situa la un kilometru depărtare !
În urma presiunii imense din timpul exploziei/imploziei de supernovă, sau de prăbuşire gravitaţională în sine a
materiei, electronii sînt coborîţi prin comprimare pînă în nucleul atomului.
► Diametrul stelei neutronice este între 10 şi 12 km, iar excepţional pînă la 28 km.
Diametrul stelei neutronice depinde extrem de puţin de masă.
► La începutul existenţei, steaua neutronică are în interior temperatura între 109 şi 1011 Co , iar în exterior între 106 şi
107 Co. Apoi, pe parcursul unui milion de ani, temperatura din interiorul stelei scade la circa 5 x 107 Co (în materia
degenerată conductibilitatea termică este foarte mare) prin emisia de neutroni şi antineutroni, după care răcirea este
urmarea emisiei de fotoni, iar steaua se înscrie lent în categoria piticelor albe.
► Cîmpul magnetic al stelei neutronice se situează între 108 şi 1017 gauss, este generat de curenţii electrici, iar
amplitudinea enormă se datorează liniilor de flux ale cîmpului magnetic reţinute în masa ultracomprimată a stelei.
Prima cauză a creşterii intensităţii cîmpului magnetic este urmarea condensării stelei respective, a legii conform
căreia un obiect magnetizat, cînd este comprimat, s.e., la un sfert din diametrul avut, îşi intensifică cîmpul magnetic de
patru ori. Steaua neutronică fiind consecinţa unei compresii de cca 100 000 de ori, implicit cîmpul ei magnetic va
creşte de 1010 ori. A doua cauză a acestei intensificări imense a cîmpului magnetic este mecanismul de dinam, urmarea
circulaţiei gazului prin convecţie.
Liniile exterioare ale cîmpului magnetic, după ce ies prin polul nord al stelei, străbat distanţe enorme în spaţiu apoi
se reîntorc la stea prin polul sud.
► Ca urmare a cîmpului magnetic hiperdens se modifică radical materia din structura stelei şi au loc modificări
subtile ale vidului cuantic.
► De intensitatea cîmpului magnetic depinde existenţa însăşi a stelei neutronice ca pulsar. Fără un asemenea cîmp
magnetic intens, ea nu ar putea emite impulsuri de mare intensitate şi sub un unghi îngust (deci direcţionare).
Unele stele neutronice pot avea un cîmp magnetic hiperdens şi manifestat sub forma unor izbucniri repetate. Au
fost reperaţi 11 astfel de emitori şi au primit denumirea de magnetari.
► Acceleraţia gravitaţională la suprafaţa stelei neutronice se situează între 20 000 şi 60 000 km/s (pe Terra este de
0,009 81 km/s), în funcţie de epocă şi de masă.
Această gravitaţie extrem de intensă se datorează faptului că la fiecare procent de micşorare a diametrului stelei,
corespund circa două procente de creştere a forţelor gravitaţionale, conform legii universale a inversului pătratului
distanţei.
► La începutul existenţei steaua neutronică emite între 1028 şi 1030 w/s, apoi în descreştere lentă (Soarele radiază 3,8
x 1026 w/s).
► În alcătuirea stelei neutronice distingem o zonă a nucleului, zona învelişului nucleului, zona de tranziţie, zona
învelişului exterior şi zona învelişului superficial.
► Nucleul stelei neutronice are un diametru între 3,5 şi 4,5 km şi este format din quarci la o densitate între 1014 şi
1,28 x 1015 tone/m3.
► Învelişul nucleului stelei neutronice este compus din electroni relativişti, neutroni şi protoni, are o grosime între
3,5 şi 8 km şi o densitate în tranziţie de la 1,28 x 1015 tone/m3, la 2 x 1014 tone/m3.
Electronii şi neutronii degeneraţi realizează un „lichid” în stare superfluidă şi supraconducător, ce permite o foarte
uşoară rotire a nucleului stelei faţă de exterior.
► Zona de tranziţie este semisolidă, are o grosime de pînă la un kilometru şi o densitate în tranziţie de la 2 x 1014
tone/m3, la 1011 tone/m3 (limita de degenerare a neutronilor). Aici are loc procesul de neutronizare a materiei.
► Învelişul stelei neutronice este „rigid”, are grosimea între 0,3 şi 2,5 km, o densitate între 1011 şi 105 tone/m3 şi este
alcătuit din nuclee atomice fără electroni, dispuse într-o reţea cristalină cubică datorată respingerii electrostatice.
► Învelişul superficial al stelei neutronice este format din plasmă, are o grosime de circa 10 metri şi o temperatură de
circa 107 Co (ceea ce explică de ce stelele neutronice sînt dificil de detectat optic, ci numai radiografic).
► Noi receptăm, ocazional, de la stele neutronice o emisie în domeniul radio, X şi gamma, sub forma unor pulsaţii
cu perioada de oscilare (emisie) foarte scurtă.
Cauza emisiei şi periodicitatea pulsaţiilor întregului spectru electromagnetic recepţionat de la stele neutronice este
urmarea rotaţiei ultrarapide a stelei neutronice în jurul axei sale şi a neparalelismului axei polilor magnetici cu axa de
rotaţie. Deci, pulsaţiile stelei neutronice sînt iluzorii fiind de fapt determinate de orientarea stelei faţă de observator
(figura 72. 1.): de cîte ori axa cîmpului magnetic se îndreaptă spre observator, iar acesta intră în conul foarte îngust de
emisie radio, se înregistrează un impuls radio, X sau gamma.
Pulsaţiile înregistrate în recepţia radiaţiei electromagnetice a stelelor neutronice le-a conferit acestora numele de
„pulsari” (a nu se confunda cu stelele variabile, vezi Capitolul „Stele variabile”).
Nu este exclus ca mecanismul de emisie pulsantă a radiaţiei stelelor neutronice să fie şi într-o altă manieră de
generare.

Figura 72. 1.
► Axa magnetică a stelei neutronice este înclinată pe axa sa de rotaţie. Această necoaxialitate este de mică
amplitudine (maxim 2o) şi apare în următoarele condiţii complementare: ● simetria perfectă fiind imposibilă, la o
viteză de rotaţie amplă o cît de mică neuniformitate este masiv accentuată;● răcire foarte alertă în condiţiile în care ea
nu este uniformă (nu de pe toată suprafaţa astrului emisia poate fi exact la aceeaşi amplitudine), ceea ce se reflectă şi
în mici oscilaţii şi chiar cutremure, evidenţiate de bruşte perturbaţii ale emisiei electromagnetice a unor pulsari (mai
ales la cei cu un stadiu avansat de răcire).
► Emisia electromagnetică a stelei neutronice se face doar din două zone şi acelea foarte mici ca arie. Gazul
electronic este ejectat într-un unghi foarte mic pe la polii magnetici ai pulsarului, deci în lungul liniilor cîmpului
magnetic (foarte intens !), proces amplificat de cîmpul electric indus de rotaţia deosebit de alertă a cîmpului magnetic
al stelei.
► Pot fi recepţionaţi doar pulsarii la care, în cursul rotaţiei axiale, axa magnetică coincide repetat cu Terra.
► Majoritatea pulsarilor descoperiţi pînă în prezent au oscilaţii între 4 secunde şi 0,001 5 secunde.
Cel mai rapid pulsar cunoscut (PSRJ 1748-2446ad) are o rotaţie de 716 rotaţii pe secundă. La această viteză de
rotaţie un punct de pe ecuatorul stelei (diametru 32 km) se deplasează cu o viteză de circa 22 000 km/s.
► Stelele neutronice îşi răresc pulsaţiile cu circa 0, 000 000 000 000 042 s/s, ca urmare a frînării magnetice, emisiei
de particule încărcate şi de unde electromagnetice de joasă frecvenţă, ceea ce reduce energia şi momentul cinetic.
► Rotaţia alertă a stelelor neutronice este urmarea reducerii bruşte şi de mare amploare a diametrului stelei, proces
prin care momentul cinetic iniţial se transformă în impuls rotativ.
► Stelele neutronice rezistă la imensele forţe centrifuge dezvoltate, deoarece nu se depăşeşte forţa gravitaţională,
mult intensificată în urma reducerii volumului stelei (de fapt, rotaţia stelei neutronice nu este excepţional de mare,
dacă avem în vedere diametrul ei de numai circa 20 km).
► Emisia în spectrul electromagnetic de înaltă frecvenţă (X şi gamma) a stelelor neutronice este cert de natură
netermală şi ea este generată la două nivele: la nivelul suprafeţei astrului de către cîmpul magnetic foarte intens
(particulele încărcate antrenate de acesta, atingînd viteze apropiate de viteza luminii, încep să radieze direcţionat unde
radio), iar la o distanţă oarecare de astru, radiaţiile X şi gamma sînt generate de acreţia materiei din mediul
înconjurător spre stea.
► Pulsarii sînt de două tipuri: pulsari ce apar din evoluţia stelelor binare strînse şi pulsari ce apar din stele izolate,
masive.
► Într-un sistem stelar strîns (stea neutronică + stea cu reacţii termonucleare în desfăşurare sau, mai adesea, o pitică
albă), steaua neutronică smulge gaz din atmosfera stelei companion, o accelerează, o acumulează într-un disc de unde
apoi o parte se prăbuşeşte progresiv pe stea, cu emisie de radiaţie X şi gamma, iar restul, uneori, explodează generînd
fenomenul de novă. Prin acest proces exploziv, steaua neutronică îşi grăbeşte intrarea în rîndul stelelor pitice albe sau,
foarte rar, se transformă într-o Gaură neagră iar steaua companion îşi diminuă ritmul evolutiv.
Majoritatea stelelor neutronice cu pulsaţii sub 0,01 secunde sînt în sisteme binare.
Perioada de rotaţie a unui sistem binar cu o stea neutronică în compunere se situează între 32 de minute şi 9,2 ani,
pentru cele cunoscute pînă în prezent.
► În urma răcirii continue, într-un interval de 3,5 x 108 - 109 ani, steaua neutronică intră în categoria stelelor pitice
albe.
► Numărul stelelor neutronice este cu atît mai mare cu cît galaxia este mai evoluată, mai masivă, iar stelele prezintă
o aglomerare mai mare.
► În galaxia noastră, stelele neutronice sînt localizate preponderent spre planul ecuatorial şi nucleul galaxiei, iar
majoritatea lor prezintă viteze mari de îndepărtare în raport cu planul galactic, faţă de locul unde s-au format.
Pe o rază de 15 000 de ani-lumină în jurul Soarelui, au fost localizate circa 300 de stele neutronice.
În galaxia noastră se găsesc circa 100 000 de stele neutronice, dintre care aproximativ 1 000 sînt catalogate.
► Frecvenţa apariţiei de stele neutronice în raza noastră de observaţie este de circa 8 pe an, iar în întreaga galaxie de
aproximativ 35 pe an.
► Cea mai apropiată stea neutronică se află situată la 97,8 ani-lumină, aceasta fiind steaua neutronică FXP 0520-66.

73. Gaura neagră

Cred fiindcă este absurd. Q. S. Fl. Tertullianus

Voi ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă. A. Dante (Infernul, III, 9)

Nu trebuie să fii astrofizician ca să fii pasionat de găuri negre…! (din comentariile unei pisici…)

► Cînd într-o unitate materială forţa expansivă din interior, de orice natură ar fi ea, nu se mai poate opune eficient
forţei compresive gravitaţionale, respectiva unitate materială se prăbuşeşte în sine. Prin acest proces unitatea materială
îşi diminuă parametrii spaţiali de nenumărate ori, realizîndu-se o curbă a spaţiu-timpului atît de accentuată încît din
interiorul ei nu se mai pot desprinde corpusculi sau radiaţii (nici chiar lumina), cu excepţia cîmpului gravitaţional.
Această zonă din Univers a fost denumită Gaură neagră.
► Geneza Găurii negre stelare: În faza finală de evoluţie a stelelor gigante, masa rămasă după o explozie/implozie
de supernovă poate depăşi uneori 3,2 mase solare. Dacă restul nuclear al stelei aflate în această situaţie: a) este lipsit de
reacţii termonucleare care să-i permită crearea unei presiuni de opoziţie eficiente la compresia gravitaţională; b) are o
viteză de rotaţie axială insuficientă (forţa centrifugă dezvoltată putînd compensa temporar sau definitiv absenţa
presiunii interne insuficiente), repulsia între neutronii ce constituie restul nuclear stelar, în conformitate cu Principiul
de excluziune, este mai mică decît atracţia gravitaţională, el nu se mai poate opune forţei gravitaţionale, care va
comprima brusc masa rămasă, la densităţi „infinite”.
Conform Teoriei relativităţii, gravitaţia poate deforma spaţiul (cu materia pe care o reprezintă) atît de mult încît se
închide în sine. Astfel, Gaura neagră devine o singularitate.
► Singularitatea este zona în spaţiu-timp în care curbura spaţiu-timp este infinită şi în care legile fizicii clasice şi
legile Relativităţii generalizate se anulează.
Singularitatea de tip Gaură neagră se particularizează prin capacitatea ei de a acapara şi „distruge” materia cu care
vine în contact.
► Prin compresiune gravitaţională continuă a unui volum substanţial se atinge la un moment dat o dimensiune
(raza Schwarzschild) de la care forţa repulsivă internă nu se mai poate opune eficient, urmînd o prăbuşire în sine a
materiei din volumul respectiv.
Această rază este mult mai mică decît raza geometrică a majorităţii corpurilor din Univers.
► Sfera pe care gravitaţia devine infinită se numeşte sferă Schwarzschild, iar raza ei coincide cu raza gravitaţională.
► Pentru a se transforma într-o Gaură neagră, Soarele ar trebui comprimat pînă la un diametru de 2,92 km, iar Terra
pînă la un diametru de 8,8 mm.
► Opoziţia la compresiunea gravitaţională în stele este susţinută de presiunea (căldura) rezultată din reacţiile
termonucleare. Cînd aceste reacţii nu mai pot continua, forţa de opoziţie faţă de gravitaţie poate fi susţinută de
respingerea dintre electroni, potrivit Principiului de excluziune şi astfel se formează stelele pitice albe. Masa maxim
posibilă pentru un asemenea „sfîrşit” este de 1,4 mase solare şi se numeşte limita Chandrasekhar; peste această limită
de masă echilibrul în stea nu mai poate fi susţinut şi se produce un colaps gravitaţional cu formarea unei Găuri neagre.
► Prin orizont al evenimentului definim suprafaţa obiectului la limita razei Schwarzschild, unde acceleraţia
gravitaţională (a nu se confunda cu cîmpul gravitaţional) devine relativ infinită.
La orizontul evenimentului, limita Găurii negre şi poate chiar a Universului, se situează traiectoriile fotonilor de
lumină (şi a tuturor corpusculilor şi undelor) care nu mai pot părăsi obiectul (vezi figura 73. 1.). Deci, de dincolo de
acest orizont nu mai putem primi informaţii, toate mişcările şi semnalele fiind constrînse să se propage în interiorul
conului sau pe suprafaţa lui.
La nivelul orizontului evenimentelor, timpul se suspendă.
► Prin termenul ergosferă denumim domeniul adiacent Găurii negre în care un obiect aflat în mişcare de rotaţie în
jurul Găurii negre, prin forţa centrifugă rezultată, se află în echilibru cu forţa gravitaţională a Găurii negre.
► Într-o diagramă spaţiu-timp, Gaura neagră se prezintă astfel: (vezi şi Capitolele „Teoria relativităţii” şi „Spaţiul”).
Figura 73. 1.
► Constituie o mare enigmă în constituirea Găurii negre modul de desfăşurare a evenimentelor în condiţiile în care
astrul în prăbuşire gravitaţională nu este (nu poate fi) absolut simetric, iar declanşarea nu poate fi instantanee în întreg
astrul.
► Materia situată/intrată în Gaura neagră nu mai poate emite spre exterior corpusculi sau radiaţii pe nici o lungime
de undă, ceea ce înseamnă că nu mai putem primi din interiorul acelei regiuni informaţii, ele fiind oprite de cîmpul
gravitaţional hiperdens, respectiv la curbura spaţiu-timpului.
În aceste condiţii Gaura neagră ne este semnalată doar de fenomenele ce au loc în preajma ei, cum ar fi, spre
exemplu: mişcarea unei stelei în jurul a…nimic; emisia intensă de fotoni optici (!) şi radiaţie X; prezenţa unui cîmp
gravitaţional deosebit de intens, fără o sursă detectabilă electromagnetic; sursă cu o puternică deplasare spre roşu
(produsă de fotonii frînaţi intens de cîmpul gravitaţional hiperdens); perturbaţii gravitaţionale ale unor aştri (apropiaţi).
► Găurile negre induc perturbaţii gravitaţionale extinse doar în limitele corespondente masei/energiei colapsate.
► Pentru observatorul neafectat de procesul de constituire al Găurii negre, imaginea astrului în colaps ar fi văzută
tot mai roşie (intervalul de timp dintre receptarea undelor de lumină fiind din ce în ce mai îndelungat) pînă cînd, în
cele din urmă, imaginea ei ar deveni ceva foarte mic şi relativ negru (procesul decurge la infinit pentru acest
observator).
► Vorbim de Gaură neagră, deoarece din Gaura neagră nu se mai poate desprinde lumina (şi nici alte radiaţii e.m.),
iar spaţiu-timpul obiectului este curbat într-o asemenea proporţie încît acesta devine inobservabil direct.
► Sînt pe deplin negre Găurile negre primordiale, cu masă mică, şi Găurile negre de origine stelară care nu (mai) au
în preajmă substanţă pe care să o acreţioneze.
► Cînd Gaura neagră se află într-un sistem stelar binar sau are în preajmă gaz şi pulbere cu o densitate
semnificativă, ea acreţionează substanţă progresiv, aceasta înscriindu-se într-un vîrtej înainte de a se prăbuşi în Gaură.
Violenţa accelerării/frînării substanţei şi condiţiile ambientale (îndeosebi, cîmp magnetic) determină emisia de radiaţie
electromagnetică de înaltă frecvenţă (X şi gamma), inclusiv de lumină.
În acest mod Gaura neagră îşi semnalează prezenţa, zona înconjurătoare strălucind cu atît mai intens cu cît Gaura
neagră (de origine stelară şi dată recentă) este mai mică, deci are o masă mai mare şi un cîmp gravitaţional mai intens,
ceea ce îi permite să capteze substanţă cu cea mai mare violenţă din mediul înconjurător.
Se pare că în jurul unor Găuri negre se pot forma stele cu un ciclu de viaţă foarte scurt.
► Forţa gravitaţională, cea mai slabă dintre interacţiuni, poate anihila toate celelalte forţe determinînd prăbuşirea
materiei în sine, deoarece: ea este totdeauna de atracţie, dar nu şi celelalte forţe; pentru un număr suficient de mare de
particule materiale, ea poate domina toate celelalte forţe în urma însumării efectelor sale.
► Caracteristicile gravitaţionale ale Găurii negre: este infinită la „suprafaţa” astrului; în exterior are o amplitudine
cu diferenţe enorme pe unitate de lungime foarte mică; în comparaţie cu o stea ce are aceeaşi masă, la aceeaşi
depărtare de centru prezintă aproximativ aceeaşi intensitate a gravitaţiei; se prezintă ca un vîrtej.
► Gaura neagră mai poate avea cîmp gravitaţional, în pofida faptului că din ea nu mai poate ieşi nimic, deoarece
cîmpul gravitaţional nu se autoreţine (şi nici nu este de natură electromagnetică).
► În cazul Găurii negre cîmpul gravitaţional se intensifică la cote înalte, deoarece:
- fiecărui procent de micşorare a diametrului astrului îi corespunde circa două procente de creştere a forţei
gravitaţionale, conform legii universale a inversului pătratului distanţei;
- potrivit Teoriei relativităţii, forţa gravitaţională este proporţională cu produsul maselor dintre două corpuri şi
invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ele, doar dacă se împarte totul cu o cantitate ce este egală cu
rădăcina pătrată din diferenţa: unu minus raportul între raza gravitaţională şi raza geometrică a corpului. Cînd
raportul între raza gravitaţională şi raza geometrică tinde către unu, corecţia adusă de Teoria relativităţii la
legea gravitaţiei, va scădea la zero. Întrucît această corecţie survine la numitorul expresiei forţei
gravitaţionale, rezultă că aceasta devine „infinită”;
- reducîndu-se raza unităţii materiale, implicit se micşorează şi suprafaţa de distribuţie a gravitaţiei;
- potrivit Teoriei relativităţii, gravitaţia este o forţă geometrică (cu cît curbura spaţiu-timp este mai mare cu atît
gravitaţia este mai intensă).
► Lumina nu se poate desprinde din Gaura neagră, deoarece: chiar dacă fotonul nu are masă de repaus, el are energie
şi deci este retenţionabil gravitaţional; potrivit Teoriei relativităţii, gravitaţia deformează spaţiul de o aşa manieră încît
aria frontului de undă al razelor de lumină (şi nu numai) descreşte mai repede decît creşte cu timpul (deci nu viteza
luminii este modificată, ci spaţiul).
Conform Principiului de incertitudine ar fi posibil ca un mic număr de fotoni să se desprindă din astru (cu atît mai
mulţi, cu cît Gaura neagră este mai mică).
► Sistarea receptării de lumină din Gaura neagră nu se poate interpreta ca o sistare a generări ei; doar că ea nu mai
poate ieşi din spaţiu-timpul local. Ce se întîmplă în Gaura neagră, dacă se mai întîmplă ceva, ne este pe deplin
necunoscut.
► Durata procesului de formare a Găurii negre este în funcţie de masă; în medie ea este de circa 0,000 5 secunde.
Durata colapsării are un caracter relativ, depinzînd de sistemul de referinţă (timpul nu se scurge la fel în apropierea
Găurii negre şi la mare distanţă de ea).
 Pentru observatorul îndepărtat, durata totală pînă la atingerea dimensiunii sferei Schwarzschild va apare ca fiind
infinită (observatorul măsoară doar timpul său local), iar astrul va apare stopat în evoluţia lui (deci, pentru noi Gaura
neagră recentă nu poate arăta neagră).
Pentru observatorul inclus în procesul de colapsare, fenomenul nu are aparent durată (el nu are nici o informaţie că
se prăbuşeşte în gaura neagră, deoarece vine din trecut şi vede numai în trecut, dacă însuşirile spaţiului şi timpului sînt
cele pe care le cunoaştem acum).
Pentru observatorul din imediata apropiere a Găurii negre în devenire, procesul ar decurge mai alert dar tot în timp
infinit; nu putem vedea/primi informaţii niciodată (într-un timp nonpropriu) atingînd locul, orizontul, unde timpul „stă
pe loc”.
► Găurile negre se rotesc, dar nu obligatoriu (sau nu toate), cu o amplitudine invers proporţională cu masa (de avut
în vedere şi conversia momentului cinetic al stelei în amplificarea rotaţiei Găurii negre şi implicit modificarea forţei
centrifuge).
Găurile negre primordiale, ce au o masă mică, sînt singurele ce nu au, probabil, o mişcare axială de rotaţie.
► Găurile negre sînt în mişcare faţă de ceilalţi aştri, iar ea este influenţată de cîmpurile gravitaţionale ale acestora.
► Temperatura Găurii negre este invers proporţională cu masa ei (cu cît mai mare, cu atît mai rece) şi se poate situa
între 1012 Co, pentru Găurile mici, şi cîteva miliardimi de grad peste zero asbolut pentru cele cu masă mare.
Temperatura Găurii negre rezultă din activitatea cîmpului ei gravitaţional.
Majoritatea Găurilor negre avînd o temperatură inferioară celei a radiaţiei de microunde relicte, rezultă că ele
absorb căldură.
► Găurile negre nu au, nu pot avea, limite fizice ferme.
„Suprafaţa” Găurii negre, numită „orizont al evenimentului”, separă evenimentele din exterior, ai căror martori
putem fi (de departe) de cele din interior (ce nu pot fi observate), de o manieră inconsistent fizică.
► În absenţa unei suprafeţe ferme, reale, forma Găurii negre este indefinibilă; principial ea este considerată a fi
sferică sau inelară (traversarea acestui inel ar semnifica ieşirea „altundeva”…).
► În Găurile negre derivate din materie stelară găsim, foarte probabil, tot materie, iar în cele primordiale, probabil şi
antimaterie.
► Nu cunoaştem nici starea materiei, nici eventualele ei prefaceri în Găurile negre; dar cum în ele există spaţiu şi
timp (cu ce însuşiri specifice ?), modificările nu pot fi excluse. Rămîne de aflat dacă în interiorul Găurii negre mai
avem gravitaţie şi cu ce mod de manifestare.
► Entropia pe unitate de masă este proporţională cu masa şi „suprafaţa” Găurii negre.
Legea a doua a termodinamicii este valabilă şi în cazul Găurii negre.
► Cîmpul magnetic al Găurii negre provine din desfăşurările substanţiale corespondente spaţiului adiacent Găurii
negre şi este aliniat cu axa de rotaţie a acesteia.
► Masa maximă a unei Găuri negre este masa întregului Univers, iar cea minimă de 1,7 x 10-24 g, ceea ce
echivalează cu masa unui proton sau neutron. Între găurile negre cunoscute, cea mai mare are o masă de circa 10 000
mase solare.
► Ocazional este posibil ca quarcii dintr-un proton sau neutron să ajungă atît de aproape încît forţa gravitaţională
dintre ei, de obicei neglijabilă, să depăşească în intensitate toate celelalte forţe de interacţiune (care în cazul acestei
particule se manifestă, mai ales, atunci cînd se încearcă îndepărtarea lor), urmarea fiind contopirea catastrofică, cu
transformarea întregii particule (proton sau neutron) într-o Gaură neagră. O asemenea Gaură neagră este foarte
instabilă, în scurt timp ea „evaporîndu-se” prin apariţia unui antielectron.
► Există şi Găuri negre de tip nestelar, formate prin compresie exterioară (deci nu gravitaţional) în fazele timpurii
ale structurării Universului. Aceste Găuri negre, cosmologice sau primordiale, nu au fost evidenţiate, dar se crede că
unele sînt mici şi stinghere, iar altele masive şi situate în centrul galaxiilor, quasarilor şi a roiurilor stelare globulare.
► Masa individuală a găurilor negre de tip nestelar s-ar situa între mai puţin de o masă solară (deci sub limita de
masă Chandrasekhar) şi mai multe zeci de milioane de mase solare, pentru cele situate în centrul unor galaxii şi
quasari.
► Nu putem cunoaşte cîte Găuri negre cu origine nestelară există. Potrivit unei ipoteze, ar fi posibil ca pînă la 50 %
din materia primară să fi intrat în Găuri negre în primul miliard de ani de la formarea Universului.
► „Diametrul” minim posibil al unei Găuri negre este de 2 x 10-32 mm, iar cel maxim de 1019 ani-lumină şi ea ar
corespunde unei Găuri negre cu masa Universului.
► Aria unei Găuri negre este proporţională cu pătratul masei sale.
► Densitatea unei Găuri negre este de pînă la 1093 tone/m3. Paradoxal, cu cît masa stelei colapsate este mai mare, cu
atît densitatea Găurii negre va fi mai mică, deoarece astfel „diametrul” ei („interior”) va fi mai mare.
Densitatea Găurii negre este invers proporţională cu pătratul masei.
Un paradox al Găurilor negre este şi acela că nu toate au maximum de densitate. Spre exemplu, o Gaură neagră cu
masa de 3 x 109 mase solare, ar avea o densitate (la faţa locului) mai mică decît densitatea aerului la nivelul mării !
► Principiul de excluziune a lui Pauli poate fi încălcat în cazul Găurii negre, deoarece de la o anumită densitate
(presiune), respingerea cauzată conform principiul de excluziune poate fi mai mică decît forţa compresivă
gravitaţională.
► Gaura neagră nu poate să asimileze materie în cantitate nelimitată. Ea poate să acreţioneze materie proporţional
cu intensitatea cîmpului ei gravitaţional şi în corelare cu caracteristicile mediului (prezenţa concurentă a altor aştri);
pentru găurile stelare obişnuite, acreţia se desfăşoară pe o rază între 0,01 şi 1,5 ani-lumină.
► Materia în cădere poate genera luminozităţi de pînă la 1039 erg/s pentru unele (presupuse) Găuri negre.
► Localizarea Găurii negre în timp, altul decît cel aferent ei, este impropriu.
Fiecărei unităţi materiale îi corespunde un spaţiu-timp propriu din care nu poate „scăpa”. În cazul Găurii negre,
însuşirile acestui spaţiu-timp sînt în general altele decît cele din preajma noastră.
► Din materia prăbuşită într-o Gaură neagră se conservă cîmpul gravitaţional, sarcina electrică (dacă avea) şi
momentul unghiular.
► Materia nu dispare prin fenomenul de Gaură neagră, ea doar este lipsită de unele însuşiri de relaţie cu
dimensiunile existenţei noastre.
► Găurile negre se pot evapora:
- cînd o particulă cade în ergosferă ea se fragmentează în două particule, dintre care una cade în Gaura neagră,
iar cealaltă se desprinde din cîmpul gravitaţional al Găurii negre, însă, nu fără a lua mai multă energie (din
energia mişcării de rotaţie a Găurii negre) decît particula incidentă iniţială;
- cînd Gaura neagră are o temperatură mai mare decît mediul înconjurător, pierde prin evaporare cuantică
energie gravitaţională (ce implică şi fenomenul de tunelare prin bariera gravitaţională). În cadrul procesului
de evaporare din zona „marginală” a Găurii negre, se creează un flux de radiaţie de pînă la 0,707 din masa
iniţială, alcătuit din 81% neutrini, 17% fotoni şi 2% gravitoni;
- prin generare de unde gravitaţionale;
- în condiţiile unui cîmp energetic hiperdens (reprezentat de cîmpul gravitaţional în cazul Găurii negre), pot fi
generate perechi particulă-antiparticulă, de orice tip, durabile, pe seama achitării energiei împrumutate din
energia gravitaţională a Găurii negre (vezi Capitolul „Vidul cuantic”). O parte din particulele reale astfel
create pot părăsi în anumite circumstanţe domeniul gravitaţional al Găurii negre, luînd cu ele energia
„împrumutată” de la gravitaţia acesteia. De remarcat că această emisie de particule nu provine din Gaura
neagră, ci din Vidul cuantic. Pierzînd energie, Gaura neagră pierde şi masă şi devine mai caldă, ceea ce duce
la amplificarea evaporării.
Durata evaporării unei Găuri negre diferă în funcţie de masă. Pentru Găurile negre mici (ele sînt susceptibile să
emită particule grele), procesul evaporării decurge pe durata a 1 - 5 miliarde de ani, iar pentru cele cu mase de peste
109 mase solare (ele emit mai ales particule fără masă), procesul durează mai mult decît limita de existenţă a Univ.
► Consecinţele procesului de evaporare al Găurii negre: ● cîmpul magnetic hiperdens focalizează particulele create,
în jeturi, în lungul axei de rotaţie a Găurii negre (aceste jeturi ar putea fi sesizabile de la mari depărtări, ca surse
emitente de radiaţie X şi gamma);● (teoretic) Gaura neagră nu poate fi „eternă”;● reducerea masei Găurii şi implicit
creşterea temperaturii ei, într-un proces ce se autoîntreţine.
► Energia radiată prin procesul de evaporare al Găurii negre diferă în funcţie de masă şi circumstanţe. Teoretic, o
Gaură neagră de 109 tone ar emite 1017 erg/s pe parcursul a 10 - 14 miliarde de ani.
► Gaura neagră poate absorbi o altă Gaură neagră, situaţie în care entropia Găurii rezultate creşte proporţional.
► Găurile negre pot exploda, deoarece ca urmare a pierderii de energie are loc o creştere a temperaturii şi a
compresiei, ceea ce ar determina, uneori, un dezechilibru manifestat ca o explozie, aparent din nimic, similară cu cea
prin care a apărut Universul.
Pînă în prezent, dovezile pentru un asemenea proces evolutiv al Găurii negre sînt neînsemnate.
► Gaura albă este un ipotetic revers al Găurii negre, prin care materia (re)apare, exploziv, în Univers.
Gaura albă se distinge prin imposibilitatea de a intra ceva în ea, ci numai de a ieşi.
Originea Găurii albe fără Gaura neagră fiind de neconceput, rezultă că ea poate fi interpretată ca o Gaură neagră cu
geneză inversată (reînscriere în timp manifest).
► Nu ştim dacă fiecărei Găuri negre îi corespunde o Gaură albă; dacă da, atunci ar însemna să nu fie ambele în
acelaşi Univers, sau ar implica spaţii şi timpi diferiţii.
Existenţa Găurilor albe nu a putut fi dovedită, iar dacă ar exista ele ar contraveni principiului al doilea al
termodinamicii.
► O Gaură neagră ar putea dăinui, posibil şi probabil, pînă la transformarea întregului Univers într-o Gaură neagră.
Durata minimă de viaţă a unei Găuri negre este de ordinul fracţiunilor de secundă şi este specifică celor apărute la
nivel intraatomic.
Durata de viaţă a unei Găuri negre creşte cu cubul masei sale. Astfel, o Gaură neagră de o masă solară trăieşte 1066
ani, pe cînd o Gaură neagră cu masa Planck dispare după un timp de ordinul timpului Planck.
Dacă constanta gravitaţională se modifică în timp, o dată cu expansiunea Universului, atunci toate Găurile negre se
vor dezintegra în cîteva miliarde de ani.
► Clasificarea generală a Găurilor negre: ● Găuri negre Schwarzschild, caracterizate numai prin masă, fără sarcină
electrică, fără rotaţie şi avînd formă sferică;● Găuri negre Kerr, caracterizate prin masă, moment cinetic, sarcină
electrică şi avînd formă nesferică;● Găuri negre Reissner-Nordstrőm, caracterizate prin masă, sarcină electrică, fără
rotaţie şi avînd formă sferică;● Găuri negre Newman, caracterizate prin masă, moment cinetic, sarcină electrică şi
avînd formă nesferică;● Găuri negre cosmologice (apărute în faza de debut a Universului), caracterizate prin masă
mică (circa 109 tone) şi formă sferică;● Găuri negre supermasive, legate de existenţa quasarilor şi a undelor
gravitaţionale active.
► Nu ştim cîte Găuri negre există în Galaxia noastră; se crede că pe lîngă Gaura neagră din nucleul galaxiei (ea însăşi
probabilă), ar mai exista cîteva mii de Găuri negre ce au o dispunere în marginea haloului galaxiei, iar ele ar fi cauza
rotaţiei galaxiei asemeni unui monolit (masa aştrilor vizibili fiind insuficientă pentru a justifica un astfel de
comportament), sau chiar în mediul interstelar, ele fiind în acest caz foarte mici.
► Exemplu de Gaură neagră: Cygnus X – 1 este situată în galaxia noastră, are o masă de 7 mase solare, se află în
cuplaj binar cu o stea supergigantă albastră (HDE 226868) cu care se roteşte în comun în 5,6 zile, cu viteza de 76
km/s.
► Găurile negre ar putea deţine secretul genezei Universului.

74. Formaţiuni stelare

Cunoaşterea îl atrage pe om în jos, iar uimirea – spre înălţimi. Rabbi Ia′acov Moşe Harlap

► Sistemele de agregare ale stelelor sînt: roiul, superroiul, asociaţia şi galaxia.

► Roiul de stele este un grup mai mare de zece stele, între care se exercită forţe de atracţie reciprocă.
Caracteristicile comune ale componentelor unui roi sînt originea comună, vîrsta şi compoziţia chimică
asemănătoare.
După distribuţia stelelor în interiorul roiului, acestea se clasifică în două categorii: roiuri deschise sau dispersate şi
roiuri sferice sau globulare.
► Caracteristicile roiului de stele dispersate: ● nu are o formă definibilă sau cel puţin nu una generală;● masa este
între 8 şi 900 de mase solare, iar cele mai multe au în medie 300 de mase solare;● sînt alcătuite din cel mult 1 000
stele (majoritatea roiurilor dispersate din Galaxia noastră au circa 200 de stele în compunere);● distanţa între stele este
între 0,5 şi 5 ani-lumină (deci, ele sînt şi sub aspect optic sesizate ca dispersate);● magnitudinea absolută integrală a
roiurilor dispersate se cuprinde între 0 pentru roiurile anemice şi –10 pentru roiurile bogate, strălucitoare;● diametrul
este de la 4,5 pînă la peste 60 de ani-lumină (cu cît roiul dispersat este mai tînăr, cu atît stelele din alcătuirea lui sînt
mai concentrate şi implicit roiul are un diametru mai mic);● majoritatea acestor roiuri se găsesc într-un proces de
dispersie lentă;● durata de viaţă este dificil de stabilit, ea fiind eminamente subiectivă.
În Galaxia noastră, roiurile dispersate se întîlnesc cu o frecvenţă maximă spre planul discoidal galactic.
► Circa două treimi dintre roiurile dispersate sînt formaţiuni tinere (aproximativ 100 de milioane de ani), în structura
cărora se găsesc, mai ales, stele gigante albe şi albastre şi deloc stele gigante roşii şi galbene. Restul de 1/3 sînt stele
provenite din roiuri globulare masive, ce pot avea vîrste de pînă la 10 miliarde de ani.
► În Galaxia noastră au fost depistate circa 1 300 de roiuri dispersate, dar numărul lor total ar putea fi de pînă la 105.
Roiurile dispersate cel mai uşor de observat: ● roiul Hyade din constelaţia Taurus, situat la circa 130 de ani-lumină
depărtare de noi, are în alcătuire circa 350 de stele strălucitoare, o vîrstă de pînă la 800 de milioane de ani, un diametru
liniar de 18 ani-lumină şi o magnitudine vizuală aparentă de 0,6;● roiul Pleiade din constelaţia Taurus, situat la circa
410 ani-lumină depărtare de noi, are în alcătuire circa 120 de stele strălucitoare, o vîrstă de aproximativ 100 milioane
de ani, un diametru liniar de 13 ani-lumină şi o magnitudine vizuală aparentă de 1,3. Nimbarea observată la cele mai
strălucitoare stele din acest roi se datorează pulberii din resturile norului protostelar, prezent încă în cantitate mare.
► Circa o treime dintre roiurile dispersate provin din roiuri globulare (situaţie în care ele au o vîrstă înaintată), ajuns
la un grad de destrămare ridicat, iar restul de 2/3 sînt formate în nori de gaz şi pulbere de mare densitate şi volum
(situaţie în care stelele au o vîrstă tînără).
Propriu acestui tip de roi este mişcarea paralelă a stelelor în spaţiul galaxiei.
► Roiul globular este o aglomerare de stele închise într-un spaţiu aproape sferic (elipsoid), unde sînt dificil de
deosebit una de alta.
Caracteristicile roiului globular: ● este alcătuit din 1000 pînă la 5 000 000 de stele;● diametrul este între 23 şi 650
de ani-lumină (există cîteva roiuri globulare ce par a avea diametre de peste o mie de ani-lumină);● masa se situează
între 800 şi 1 100 000 de mase solare şi excepţional pînă la 5 milioane de mase solare (masa roiurilor globulare din
galaxia noastră reprezintă o sutime din masa stelelor situate în afara discului galactic);● stelele din alcătuire prezintă o
condensare mai mare în zona centrală unde înconjoară, adesea, un nucleu hiperdens, difuz, probabil o Gaură neagră cu
un diametru între 20 şi 60 km, şi avînd o masă între 100 şi 10 000 mase solare;● sînt formate îndeosebi din stele
bătrîne de tip RR Lyrae;● majoritatea stelelor din alcătuirea roiului globular au o masă de circa 0,8 mase solare;●
magnitudinea absolută este între –6 şi –10, ceea ce le face observabile pînă la marginea galaxiei;● distanţa între stelele
roiului sînt în medie de 0,4 ani-lumină (densitatea în zona centrală a roiului este de mii de ori mai mare decît
densitatea de distribuţie a stelelor în preajma Soarelui);● viteza stelelor în cadrul roiului se situează între 30 şi 190
km/s (cu cît roiul este mai vîrstnic, cu atît stelele au viteze mai mici, iar cu cît sînt într-o zonă mai densă au o viteză
mai mare);● fiind în expansiune continuă, pe parcursul a multor miliarde de ani (în medie 3 x 1010 ani), se dilată şi se
fragmentează, generînd roiurile dispersate.
► În galaxia noastră, roiurile globulare au vîrste cuprinse între 3 şi 16 miliarde de ani (unele dintre ele sînt
formaţiuni primordiale în galaxie).
Roiurile globulare situate în marginea sau în extremitatea haloului pot avea vîrste şi de 18 miliarde de ani,
comportîndu-se ca mici galaxii ataşate galaxiei noastre şi avînd în consecinţă cel puţin vîrsta acesteia.
Cel mai tînăr roi globular observat în interiorul galaxiei noastre are 120 de milioane de ani, iar cel mai vîrstnic circa
15,8 miliarde de ani.
► Roiurile globulare situate în interiorul galaxiei au fost generate de aceasta, relativ recent, iar cele situate în
marginea exterioară a haloului s-au format concomitent cu galaxia. Roiurile situate în apropierea galaxiei au aparţinut
probabil unor mici galaxii care au fost încorporate în galaxia noastră.
► Viteza de orbitare a roiurilor stelare globulare este foarte mică, situîndu-se între 5 şi 20 km/s. Unele dintre aceste
roiuri se rotesc pe orbite eliptice şi/sau în sens invers sensului de rotaţie al majorităţii stelelor din galaxie (probabil ele
au fost achiziţionate de galaxie, nu generate de ea).
► În Galaxia noastră roiurile globulare pot fi depistate pînă la mari depărtări în orice direcţie, dar mai ales în afara
planului median al galaxiei, lăsînt impresia că înconjoară ca într-o sferă (cu raza de circa 1,5x 105 a.l.) întreaga galaxie.
Acest tip de roi de stele poate fi considerat, în numeroase cazuri, ca fiind un sistem stelar relativ separat de
influenţa galaxiei.
În Galaxia noastră există peste 700 de roiuri globulare, iar dintre aceste au fost catalogate circa 150 de roiuri.
► Cele mai îndepărtate roiuri globulare din Galaxia noastră se situează pînă la 85 000 de ani-lumină, cele ce ţin
evident de galaxia noastră, şi pînă la 320 000 de ani-lumină pentru cele aflate în zona limitrofă a galaxiei, unde se
prezintă ca sisteme stelare izolate.
Roiul globular cel mai apropiate de noi este M 4, situat la o depărtare de 9 800 ani-lumină, are un diametru de 30
ani-lumină, o masă de 6 x 104 mase solare şi o magnitudine aparentă vizuală de 5,91.
► Roiurile globulare cel mai uşor de observat cu ochiul liber sînt Omega Centauri, M13 Her, 47 Tuc şi M22 Sgr.
► Roiurile globulare sînt studiate îndeosebi pentru aflarea modului de formare şi stabilitate al stelelor foarte
apropiate.
► Asociaţiile de stele sînt agregate stelare complexe, alcătuite dintr-un mare număr de stele de un anumit tip,
nebuloase şi nori de gaz şi pulbere. În exterior, asociaţia de stele este delimitată de o zonă extinsă, săracă în stele şi
nori de gaz.
Majoritatea acestor formaţiuni stelare sînt dispuse la limita exterioară a galaxiei.
Asociaţiile de stele sînt de mai multe tipuri. În funcţie de tipul majoritar de stele din compunere, avem asociaţii de
tip O, alcătuite din stele tinere ce aparţin claselor spectrale O – B2 , şi asociaţii de tip T formate din stele T Tauri (stele
în curs de formare).
► Caracteristicile asociaţiei de stele: ● are în alcătuire între cîteva sute şi mai multe mii de stele;● are un diametru
între 100 şi 1500 de ani-lumină;● poate avea o vîrstă între 1,3 şi 20 de milioane de ani;● nu poate exista mai mult de
20 milioane de ani, deoarece avînd o mişcare de dispersie foarte alertă (5 – 20 km/s) se destramă în stele singuratice ce
se răspîndesc printre celelalte formaţiuni stelare din galaxie.
► Asociaţia de stele se destramă, deoarece: ● densitatea de stele pe parsec cub este mai mică de 0,1 mase solare,
barem sub care stelele nu se mai pot menţine gravitaţional adunate;● nucleul galaxiei, roiurile şi superroiurile exercită
o susţinută acţiune mareică destabilizatoare.

75. Stele binare

Nimic nu se naşte la întîmplare, ci printr-o cauză şi în mod necesar. Leukippos

► Sistemele stelare binare sau stelele duble fizice sînt cele în care două sau mai multe stele sînt în mod real apropiate
între ele, printr-o înlănţuire gravitaţională, fiecare descriind o orbită în jurul centrului comun de masă.
► Distanţa între componentele sistemului stelar binar este între limita Roche (distanţa pentru care forţa de coeziune
a unui corp este egală cu forţa mareică, de distrugere, exercitată de un alt corp), caracteristică sistemelor binare strînse
(binare spectroscopice) şi 2 000 de diametre ale stelei cu masa dominantă, caracteristică sistemelor binare largi (binare
vizuale).
► În conformitate cu limita Roche, sistemele binare pot fi: ● sisteme detaşate în care componentele sînt complet
detaşate, iar între ele acţiunea mareică nu determină un proces de transfer de substanţă (există o zonă de separaţie
gravitaţională între ele);● sisteme semidetaşate în care, în urma unei acţiuni mareice, unul dintre componenţi
acreţionează materie de pe suprafaţa celuilalt;● sisteme în contact în care are loc un schimb intens de substanţă în
urma acţiunii mareice reciproce.
► Sistemele stelare binare nu sînt alcătuite din stele de un anumit tip, iar fazele evolutive în care se pot situa stelele
binare şi evoluţia lor sînt de o mare diversitate.
Astfel, la un moment dat, el se pot găsi în situaţia: pitică albă-pitică roşie, gigantă-novă, pitică albă-stea neutronică
sau Gaură neagră, stea neutronică-stea neutronică.
► Stelele binare pot fi de tip vizual, spectroscopic, fotometric sau variabil cu eclipsă, cataclismic şi în cuplaj optic.
► Modalităţi de formare a sistemelor stelare binare: ● avînd în vedere că stelele sistemului binar sînt adesea de mase
şi vîrste diferite, probabil a doua componentă apare din resturile materiale de la formare primea, ejectate de aceasta sau
venite în apropiere şi determinate la o aglomerare şi evoluţie sub directa influenţă a stelei principale;● în urma
desprinderii din roiuri aflate în dezagregare (în aceste sisteme, stelele sînt foarte apropiate);● prin captură, steaua
masivă apropiind de sine o alta de masă inferioară.
► Majoritatea sistemelor stelare binare formează asociaţii de o mărime oarecare. Spre exemplu, sistemul Alfa
Geminorum constă din trei sisteme stelare binare apropiate, aflate în rotaţie în jurul centrului comun de masă.
► Orbita celei de a treia componente dintr-un sistem stelar strîns se particularizează prin faptul că se desfăşoară în
jurul sistemului binar (ca şi cum acesta ar fi un corp compact), la distanţă mare de el.
► Evoluţia stelelor binare depinde de masa lor şi de distanţa ce le separă, ele putînd fuziona, rămîne împreună într-
un sistem ce nu mai evoluează, sau se pot separa calm sau în mod violent printr-o explozie.
Cînd componentele sistemului binar sînt mult distanţate între ele fiecare evoluează independent, parcurgînd
evoluţia stelară normală.
Ritmul evoluţiei stelelor din sisteme binare este mult accelerat (îndeosebi a celor masive) în comparaţie cu evoluţia
stelelor „izolate”.
► Evoluţia sistemului stelar binar strîns este de o diversitate mare, fiind dependent de o multitudine de factori.
Principalul fenomen ce caracterizează un asemenea sistem este transferul de materie de la o stea la cealaltă, ceea ce
determină schimbarea centrului de masă şi modificarea frecventă a cursului evolutiv al fiecărei stele, inclusiv o
accelerare a evoluţiei, pînă cînd una dintre ele se transformă într-o supernovă (sau, mai rar, într-o Gaură neagră),
proces prin care sistemul se separă sau componentele se contopesc.
► Durata minimă pe care o poate avea rotaţia unei stele din sistemul binar, în jurul companioanei, este pentru cele
cunoscute de 1,7 zile, dar pot exista cupluri cu valori de orbitare mult mai mici.
► Durata maximă pe care o poate avea rotaţia unei stele din sistemul binar, în jurul companioanei, pentru cele
cunoscute, este de 3 190 de ani, dar pot exista sisteme cu perioade mai îndelungate.
► Circa 60 % dintre stelele ce compun galaxia noastră fac parte din sisteme stelare binare, triple sau multiple, iar
dintre acestea ponderea cea mai mare o au sistemele binare.
► Componentele sistemului stelar binar se pot unifica pe parcursul evoluţiei lor, iar în galaxia noastră fenomenul se
întîmplă o dată la circa 100 000 de ani.
► Componentele sistemelor binare nu sînt observabile în mod distinct, foarte multe sînt separabile doar cu
instrumente astronomice de mare rezoluţie sau în alte domenii ale spectrului electromagnetic decît cel optic.
► Sisteme stelare binare vizuale sînt acele sisteme care pot fi sesizate cu ochiul liber sau printr-un instrument optic.
► Stelele binare spectroscopice sînt stelele neseparabile optic, dar care se relevă a fi binare sau multiple într-o
analiză spectroscopică, ele prezentînd un spectru dublu sau multiplu, după caz.
În Galaxia noastră au fost catalogate circa 1 500 de stele binare spectroscopice.
► Sistemele stelare fotometrice sau variabile cu eclipsă. Dacă întîmplător planul orbitelor stelelor dintr-un sistem
binar strîns trece aproximativ prin ochii observatorului, atunci sistemul apare ca o stea unică; dar cum cele două
componente trec una prin faţa celeilalte, adică se eclipsează reciproc, „steaua” se prezintă cu o strălucire variabilă (este
un astru pseudovariabil).
Binarele fotometrice au perioade de rotaţie relativ mici; spre exemplu, Beta Lyr = 12,9 zile, DV Aqr = 1,57 zile, 44
Iota Boo = 0,26 zile.
Din această categorie de binare se desprinde o subgrupă în care sînt cuprinse binarele foarte strînse, acestea
prezentînd o variaţie rapidă şi neregulată a strălucirii sau modificări haotice în spectrul fiecărei componente. Cauza
acestui fenomen este efectul fluxului de materie pornit din steaua principală şi care colizionează discul de acreţie
format în jurul stelei secundare (mai evoluate).
► Sistemele binare cataclismice au componentele mult apropiate, iar în urma transferului de masă steaua care
acreţionează (10-9 - 10-3 mase solare/an) are o orbită eliptică şi prezintă fenomenul de novă (adesea recurentă) sau, mai
rar, de supernovă. În acest ultim caz, de descompunere catastrofică a sistemului, steaua supravieţuitoare este spoliată
de atmosferă, iar în unele cazuri este transformată într-o stea „rătăcitoare”ce prezintă o viteză peste medie.
► Studiul sistemelor stelare strînse serveşte la stabilirea masei stelelor, a razei lor, a temperaturii de la suprafaţă, a
compoziţiei chimice şi a evoluţiei lor în timp.
► Un sistem stelar se numeşte dublu sau în cuplaj optic atunci cînd două sau mai multe stele ne apar ca fiind foarte
apropiate, doar printr-un efect de perspectivă (figura 75. 1.), direcţiile vizuale spre acele stele fiind foarte apropiate.
► Între stelele aflate în cuplaj optic nu există vreo legătură, ele nu se rotesc în jurul unui centru comun de masă, iar
cîmpurile lor gravitaţionale nu se influenţează.
Depărtarea dintre aceste stele este de peste 1,5 ani-lumină.
► Stelele în cuplaj optic, cel mai uşor de observat cu ochiul liber în emisfera nordică, sînt cele din cuplul Mizar şi
Alcor din constelaţia Ursa Major.

Figura 75. 1.

76. Stea polară

Nu sîntem nimic, ceea ce căutăm este totul. J. Hölderlin

Cînd cauţi ceva, fii pregătit să găseşti altceva… M. C. Paulişan

► Steaua polară este steaua, observabilă cu ochiul liber, ce marchează prin imobilismul ei aparent, în tot timpul
nopţii, polul ceresc.
► Steaua polară nord este steaua Alfa Polaris, uneori numită şi Tramontana, situată în constelaţia Ursa Minor. Ea
este cea mai apropiată stea de polul nord ceresc, observabilă cu ochiul liber.
► Caracteristicile stelei polare nord: ● este situată la latitudinea + 89o 15’ 51”;● face parte din clasa
supergigantelor mai puţin strălucitoare;● este o stea variabilă cu magnitudinea de 2,02 (dacă la începutul secolului
avea 10 % din strălucirea ei maximă, ea a ajuns la 5 % în anii optzeci şi la 1% în prezent, deci este relativ dificil de
reperat);● este situată la circa 330 ani-lumină depărtare de noi.
► Steaua polară nu este fixă pentru orice regiune din emisfera nordică. Datorită rotirii observatorului (situat la
latitudini diferite) concomitent cu Terra, Polara este observată descriind un cerc aparent, cu atît mai mare cu cît
observatorul este situat mai aproape de ecuator, zonă în care toate stelele au o mişcare transversală pe bolta cerului.
► Polara are la latitudinea noastră o înălţime, privind spre nord, de 45o deşi, aparent, ea este apreciată ca fiind situată
la 60o sau chiar mai mult (deasupra capului observatorului).
► Cea mai apropiată stea de polul sud, observabilă cu ochiul liber, este Sigma Octans, la 1o de pol şi avînd
magnitudinea 5, deci este foarte palidă, motiv pentru care nu este utilizată popular ca reper de orientare vizuală. Pentru
orientare în emisfera sudică se utilizează constelaţia Crux, cu stele de mare strălucire şi foarte uşor de identificat.
► Polara serveşte la determinarea meridianei şi a latitudinii geografice (cu ajutorul teodolitului şi a calcului
matematic specific) dar şi ca reper vizual în orientare.
► Steaua polară nu este aceeaşi de-a lungul mileniilor. Datorită fenomenului de precesie, nutaţie şi a mişcării
proprii, steaua polară se află într-o continuă şi lentă deplasare. Astfel, stelele care se află la diverse epoci în dreptul
polului nord al axei de rotaţie a Terrei, devin succesiv stele polare.

77. Constelaţii
Structurile şi fenomenele pe care le observăm în natură nu sînt nimic altceva decît creaţii ale mentalului nostru înclinat spre
evaluare şi clasificare. F. Capra

A gîndi ordinea din Univers înseamnă a te ancora în transcendent. M. C. Paulişan

Toate problemele omului tind să dispară la gîndul morţii sau cînd priveşte cerul înstelat. M. C. Paulişan

► În astronomie, constelaţia este o configuraţie a unui grup de stele observabile la culminaţie cu ochiul liber, dintr-o
regiune oarecare a cerului, căreia i s-a găsit, imaginativ (după unirea stelelor cu segmente de linie dreaptă) o
asemănare cu un personaj, animal sau obiect.
Numărul constelaţiilor şi delimitarea perimetrului lor a putut fi fixat, dar nu şi unirea prin linii a stelelor
componente ale fiecărei constelaţii pentru a reda grafic numele ce îl poartă. Aceasta, deoarece ea este subiectivă şi se
face fie în scopul unei cît mai ample sau mai simple reprezentări, fie de a fi mai sugestivă sau mai apropiată de
simbolul indicat de denumirea ei.
► Gruparea imaginară a stelelor mai strălucitoare este menită facilitării orientării/localizării pe bolta cerului.
► La definirea unei constelaţii contribuie între cinci şi peste o sută de stele.
► În general nu există o legătură fizică între stelele constelaţiei, distanţele ce le separă putînd fi mult mai mari în
profunzime, decît în prim plan. De exemplu, constelaţia Ursa Major arată ca în figura 77. 1., privită din direcţia Terrei
şi din „lateral”.

Figura 77. 1.
► Stelele componente ale unei constelaţii se notează, în ordine descrescătoare strălucirii lor, cu literele minuscule ale
alfabetului grecesc – steaua cea mai strălucitoare fiind notată cu alfa. Dacă este cazul, după epuizarea literelor
alfabetului se continuă notarea cu cifre.
Cele mai strălucitoare stele poartă şi nume proprii, arabe, greceşti, latine sau specifice unei zone geografice, pentru
aceasta neexistînd o normativă internaţională.
► Toate stelele care compun constelaţiile fac parte din galaxia noastră.
► Toate stelele îşi modifică permanent poziţia în raport cu celelalte şi evident şi cu noi; doar la scara vîrstei omului,
stelele şi constelaţiile par fixe.
► Constelaţiile evoluează după un specific circumstanţial; spre exemplu, constelaţia Ursa Major evoluează în felul
următor (figura 77. 2):
 Figura 77. 2.
► Pentru uzul astronomilor, numărul constelaţiilor a fost limitat la 88 pentru ambele emisfere.
► Constelaţiile nordice: Andromeda, Auriga, Camelopardalis, Canes Venatici, Cassiopeia, Cepheus, Corona
Borealis, Cygnus, Draco, Hercules, Lacerta, Leo Minor, Lynx, Perseus, Triangulum, Ursa Major, Ursa Minor.
► Constelaţiile sudice: Antlia, Apus, Ara, Caelum, Carina, Centaurus, Chamaeleon, Circinus, Columba, Corona
Austrinus, Dorado, Fornax, Grus, Horologium, Hydrus, Indus, Lupus, Mensa, Microscopium, Musca, Norma, Octans,
Pavo, Phoenix, Pictor, Piscis Austrinus, Puppis, Pyxis, Reticulum, Sculptor, Triangulum australe, Tucana, Vela,
Volans.
► Constelaţiile ecuatoriale: Aquarius, Aquila, Aries, Boötes, Cancer, Canis Major, Canism Minor, Capricornus,
Cetus, Coma Berenices, Corvus, Crater, Crux, Delphinus, Equuleus, Eridanus, Gemini, Hydra, Leo, Lupus, Libra,
Monoceros, Ophiuchus, Orion, Pegasus, Pisces, Sagitta, Sagittarius, Scorpius, Scutum, Serpens, Sextans, Taurus,
Virgo, Vulpecula.
► În emisfera nordică sînt nominalizate 18 constelaţii, în cea sudică 35, iar în zona ecuatorială 35. Această
distribuţie inegală între emisfere a constelaţiilor se datorează faptului că din zona sudică (parţial şi din cea ecuatorială)
se vede partea centrală a galaxiei noastre, parte foarte bogată în stele intens strălucitoare.
► Din zona paralelei nordice de 45o, ce cuprinde şi România, pot fi observate toate constelaţiile din emisfera nordică
şi parţial cele din zona ecuatorială.
► Constelaţii zodiacale sînt cele care pot fi observate în proiecţie de-a lungul centurii (numite de astrologi, zodiac)
pe care se deplasează, aparent, Soarele şi care încinge întreaga sferă cerească.
► Soarele este văzut traversînd 13 constelaţii, dar, pentru a corespunde numărului lunilor din an, ele au fost limitate
la 12 prin excluderea constelaţiei Ophiuchus.
► Constelaţiile zodiacale: Aries, Taurus, Gemini, Cancer, Leo, Virgo, Libra, Scorpius, Sagittarius, Capricornus,
Aquarius şi Pisces.
► Cînd spunem că Soarele se află într-o anume constelaţie înseamnă că pentru privitorul terestru, din ambele
emisfere, Soarele se vede la data respectivă proiectat pe acea constelaţie.
Observaţia se face seara, în zona de apus a Soarelui (figura 77. 3.).
Figura 77. 3.
► Soarele nu parcurge fiecare constelaţie zodiacală într-o lună, ci diferit de la o lună la alta.
Aquarius 18 februarie – 10 martie Virgo 16 septembrie – 26 octombrie
Pisces 10 martie – 16 aprilie Libra 26 octombrie – 20 noiembrie
Aries 16 aprilie – 13 mai Scorpius 20 noiembrie – 27 noiembrie
Taurus 13 mai – 22 iunie Ophiuchus 27 noiembrie – 15 decembrie
Gemini 22 iunie – 22 iulie Sagittarius 15 decembrie – 19 ianuarie
Cancer 22 iulie – 13 august Capricornus 19 ianuarie – 18 februarie
► Perioadele tradiţionale ale zodiacului :
Aquarius 20 ianuarie – 17 februarie Leo 22 iulie – 22 august
Pisces 18 februarie – 19 martie Virgo 23 august – 22 septembrie
Aries 20 martie – 19 aprilie Libra 23 septembrie – 22 octombrie
Taurus 20 aprilie – 20 mai Scorpius 23 octombrie – 21 noiembrie
Gemini 21 mai – 20 iunie Sagittarius 22 noiembrie – 20 decembrie
Cancer 21 iunie – 21 iulie Capricornus 21 noiembrie – 19 ianuarie
► Poziţiile Soarelui nu corespund cu cele din calendarul zodiacal tradiţional, deoarece din cauza fenomenului de
precesie a echinocţiilor zodiile sînt decalate înaintea constelaţiilor al căror nume îl poartă, cu aproximativ 2/3 (28o) din
zodie.
► Utilizînd o hartă, identificare constelaţiilor se face astfel: ţinînd harta deasupra capului, se orientează astfel încît
punctele cardinale de pe ea să corespundă cu cele de pe teren (iluminarea hărţii se face cu lumină roşie de la o
lanternă); se identifică constelaţia Ursa Minor (sau o alta, cunoscută), apoi, pornind pe laturile sale, se vor identifica şi
celelalte constelaţii observabile la acel moment.
Cu cît se memorează mai bine configuraţia constelaţiilor de pe hartă şi apoi se priveşte mai mult timp bolta cerului,
cu atît ele vor fi mai uşor de identificat (se compun spontan).
► Identificarea constelaţiilor cu ajutorul unei persoane care le cunoaşte se face prin mijlocirea unui dispozitiv, uşor
de construit, sugerat în figura 77. 4. Acest dispozitiv director (vopsit alb !) poate fi utilizat şi pentru indicarea unei
stele sau planete.

Figura 77. 4.

78. Gravitaţia şi aştrii

Drumul eternităţii este curb. Fr. Nietzsche

… fără confruntarea cu ceilalţi, rămîi singur. Şi singurătatea este atrasă gravitaţional de masă.
H. Wald

► Pentru o aceeaşi masă, forţa gravitaţională generată de astru nu diferă în funcţie de diametrul acestuia la un
moment dat. Dar la suprafaţa astrului intensitatea gravitaţiei este, pentru o aceeaşi masă, cu atît mai mare, cu cît astrul
este mai compact, respectiv are un diametru mai mic.
► Dacă pentru masa actuală Terra ar avea forma unei bare rotunde, de 1 km x 345 000 km, acceleraţia gravitaţională
ar fi de 1,34 m/s la capetele barei şi de 0,00146 m/s la mijlocul acesteia.
Dacă Terra s-ar contracta cu 50 %, o persoană avînd actualmente o greutate de 80 kg ar cîntări circa 318 000 tone.
► Gravitaţia aştrilor se intensifică în urma comprimării masei lor, deoarece: ● fiecărui procent de micşorare a
diametrului astrului îi corespunde circa două procente de creştere a forţei gravitaţionale, conform legii universale a
inversului pătratului distanţei;● reducîndu-se raza unităţii materiale, implicit se micşorează suprafaţa de distribuţie a
aceleiaşi gravitaţii;● potrivit Teoriei relativităţii, gravitaţia este o forţă de natură geometrică: cu cît curbura spaţiu-timp
este mai mare, cu atît gravitaţia este mai intensă.
► Gravitaţia diferă în funcţie de situarea observatorului, dar relativ. Astfel, pentru observatorul A (figura 78. 1.)
forţa gravitaţională este cea exercitată de sfera materială C, iar pentru observatorul B, aflat într-o depresiune în sfera
A, forţa gravitaţională este cea exercitată de (pseudo) sfera materială D.
Rezultă că în centrul sferei materiale C, acceleraţia gravitaţională este zero (dar nu şi presiunea !).
Ca şi centrul de greutate, conceptul de centru gravitaţional este o abstracţie, un punct matematic (fără a avea o
localizare arbitrară !) în raport cu care se pot calcula forţele gravitaţionale.

Figura 78. 1.
► Între intensitatea cîmpului gravitaţional şi volumul astrului nu există o corelaţie.
► Amplitudinea gravitaţiei astrului nu depinde de temperatura lui, dar amplitudinea temperaturii astrului depinde
(circumstanţial) de masa astrului şi implicit de gravitaţia lui.
► Forţa gravitaţională şi forţa centrifugă sînt forţe de sens contrar.
► Cu cît viteza de rotaţie axială este mai mare (ea nu este determinată de gravitaţie în mod direct), cu atît atracţia
gravitaţională (nu cîmpul gravitaţional !) la suprafaţa astrului este diminuată de forţa centrifugă rezultantă, cu un
maxim la ecuator şi un minim la poli.
► Forţa centrifugă poate să anuleze forţa gravitaţională a astrului, iar dacă intensitatea forţei centrifuge o depăşeşte
net pe cea gravitaţională, astrul se dezmembrează; dacă forţele sînt egale sau foarte apropiate, astrul devine lenticular
şi tinde spre instabilitate.
În nici un caz, forţa centrifugă nu poate anula cîmpul gravitaţional al astrului.
► Gravitaţia exercitată de un obiect în mişcare depinde de viteza lui liniară, deoarece conform Teoriei relativităţii
masa creşte odată cu viteza obiectului; implicit şi forţa gravitaţională, corespunzătoare masei „suplimentare”, va
înregistra o amplificare (desigur, efectul este sesizabil la mişcări ale obiectului cu viteze relativiste).
► Cîmpul gravitaţional este manifestarea gravitaţiei în spaţiul adiacent corpului de masă oarecare, generat de acesta
şi prin care acţionează asupra materiei din întreg Universul (vezi şi Capitolul „Materia–cîmp”).
► Cîmpurile gravitaţionale sînt generate nu doar de masele particulelor, ci şi de toate formele de energie. Aceasta a
avut o evidenţă deplină la „începutul” Universului, cînd temperatura era de 1032 Co. Energia particulelor aflate în
echilibru termic a fost atît de mare, încît forţele gravitaţionale dintre ele au fost la fel de intense ca oricare altă forţă.
► Intensitatea cîmpului gravitaţional este o mărime fizică şi se prezintă ca fiind raportul dintre forţa cu care cîmpul
gravitaţional acţionează în punctul considerat asupra unui corp de masă m (oarecare) şi masa acelui corp, numit corp
de probă.
► Acceleraţia gravitaţională exprimă intensitatea cîmpului gravitaţional în punctul ales.
► Luînd spre exemplificare cazul sistemului Terra–Lună (figura 78. 2.), sfera de gravitaţie sau domeniul de
gravitaţie al fiecăreia dintre ele este spaţiul în care predomină atracţia gravitaţională a fiecăreia faţă de un corp cu
masă mică, ce se mişcă sub acţiunea atracţiei exercitate de Terra şi Lună. Astfel în echigravisfera B (sfera de gravitaţie
a Lunii) predomină atracţia gravitaţională exercitată de Lună (A), iar în exteriorul ei (C – sfera de gravitaţie a Terrei)
atracţia exercitată de Terra (A1).
Pe linia de separaţie D, obiectul va suferi o acţiune de atracţie gravitaţională egală din partea celor doi aştri.
În sfera de gravitaţie proprie, astrul cu masă mai mică (Luna în cazul de mai sus) are o situare puţin excentrică pe
linia de unire cu centrul astrului de masă superioară (Terra). Diferenţa (E) este în cazul de mai sus de 4 800 km, la o
rază (F) a sferei de gravitaţie de 43 000 km.
Situarea limitelor sferelor de gravitaţie depinde numai de raportul celor două mase luate în raportare (1/18 în cazul
sistemului Terra–Lună), nu şi de valorile lor absolute.

Figura 78. 2.
► Sfera de acţiune gravitaţională (figura 78. 3.) a Terrei în raport cu Luna este domeniul spaţial (A) în care Terra
este masa centrală şi ea determină un corp (B), cu masa relativ mică în raport cu masa celor doi aştri, să se înscrie pe o
orbită kepleriană (C) în pofida perturbaţiei produse de gravitaţia Lunii. În această situaţie mişcarea corpului se
numeşte geocentrică, iar sfera are un diametru mediu de 318 400 km. Pentru Lună ca masă centrală, mişcarea
obiectului se numeşte selenocentrică, iar raza sferei de acţiune gravitaţională (D) este de circa 66 000 km.
Situarea limitelor sferelor de acţiune gravitaţională depinde strict de masele aştrilor implicaţi.

Figura 78. 3.
► Raza gravitaţională reprezintă raza astrului de la care forţa gravitaţională, depăşind net forţa de opoziţie la
compresiune, determină materia să se prăbuşească în sine.
Raza gravitaţională este cu atît mai mare, cu cît masa astrului este mai mare, iar cum ea trebuie împărţită la viteza
luminii, rezultă o valoare finală relativ mică. Spre exemplu, pentru Soare ea este de circa 3 km.
► Interacţiunea gravitaţională determină o pierdere de energie, dar cu un procent nesemnificativ.
► Sateliţii artificiali îşi păstrează orientarea pe parcursul orbitării, deoarece gravitaţia planetei nu acţionează asupra
centrului de masă al satelitului, ci asupra fiecărei particule în mod egal.
► Nu ştim cu certitudine dacă intensitatea interacţiunii gravitaţionale între două corpuri este dependentă de distribuţia
materiei din restul Universului – se crede că da.
► Undele gravitaţionale sînt o proprietate a cîmpului gravitaţional şi exprimă curbura spaţiu-timp.
Potrivit Teoriei relativităţii generalizate, dacă un corp cu cîmp gravitaţional intens, din diferite motive, nu are o
simetrie perfectă sau o mişcare rotaţională circulară, ci una dinamic variabilă (se deformează rotaţional), el emite cu
viteza luminii unde sferice pulsatorii, gravitaţionale (la fel cum sarcinile electrice oscilante dau naştere undelor
electromagnetice), unde de curbură alternativ negativă şi pozitivă a spaţiu-timpului.
Radiaţia gravitaţională neputînd fi dipolară, ci numai cvadripolară, înseamnă că sursa undelor gravitaţionale este
momentul de inerţie cvadripolar al oricărui sistem gravific.
Şi mişcarea Terrei în jurul Soarelui, nefiind o mişcare pe o orbită perfect circulară, generează asemenea unde. Dacă
ele nu sînt receptate pe Terra se datorează şi faptului că au infima putere totală de un miliwatt.
► Sursele de unde gravitaţionale de mare intensitate se împart în surse periodice şi surse legate de evenimente
catastrofice sau hiperintense. Sursele periodice sînt stelele cu rotaţie rapidă (cum ar fi pulsarul 1913–16 care îşi reduce
perioada de rotaţie axială cu 76 milisecunde pe an, datorită emisiei undelor gravitaţionale) şi stelele duble cu
componente apropiate (cu cît sînt mai apropiate, cu atît emit unde gravitaţionale mai intens).
Sursele catastrofice sau hiperintense sînt exploziile de supernove, novele, obiectele în colaps gravitaţional, quasarii,
nucleele galaxiilor şi unele Găuri negre.
► Stelele au o emisie de unde gravitaţionale la cote semnificative. Spre exemplu, sistemele stelare binare apropiate
ating cote de radiaţie gravitaţională la cote foarte mari: UV Leo emite 1,8 x 1024 W, iar V Pup 4,0 x 10 24 W.
► În cazul Soarelui, emisia de unde gravitaţionale are o intensitate redusă: 450 w/s (aceasta, deoarece este relativ
simetric şi nu este perturbat gravitaţional la cote semnificative).
► Undele gravitaţionale interacţionează extrem de slab, motiv pentru care pot străbate Terra aproape fără
diminuarea energiei lor (din acest motiv, nici nu au putut fi puse în evidenţă pînă în prezent).
► Lungimea de undă a undelor gravitaţionale este de pînă la un miliard de kilometri.
► Undele gravitaţionale cu frecvenţă foarte joasă au între 10-5 şi 10-2 Hz, cele de frecvenţă joasă au între 10-2 şi 50
Hz, iar undele de frecvenţă medie au între 50 şi 10 000 Hz.
► La nivelul corpului emitent consecinţele emiterii de unde gravitaţionale sînt relativ neînsemnate, dar la nivelul
unei galaxii, quasar sau Gaură neagră, efectele pot fi extrem de importante în ceea ce priveşte evoluţia astrului
respectiv.
► Undele gravitaţionale sînt dificil de detectat, deoarece: ● interacţionează foarte slab (mai anemic decît neutrinii
!);● deplasările care trebuie înregistrate sînt mai mici decît diametrul nucleului atomului;● au amplitudine mică,
deoarece: a) constanta gravitaţională are o valoare infimă şi deci cuplajul maselor la curbura spaţiu-timp este extrem
de redusă; b) sarcina specifică (raportul dintre masa de cîmp şi masa inertă a corpului) are în gravitaţie mereu aceeaşi
valoare, egală cu unitatea pentru orice corp macroscopic sau microscopic.
► Există un fond relict de unde gravitaţionale, iar el este presupus a fi fost cauzat de procesele cuantice ale
Universului din epoca 10-43s.
Pînă în prezent, fondul relict de unde gravitaţionale nu a putut fi pus în evidenţă (o cauză fiind şi temperatura ei de
circa –272o C).
► Limita Roche este distanţa pentru care forţa de coeziune a unui astru este egală cu forţa mareică, de distrugere,
exercitată de un astru din proximitate. Cînd această limită este depăşită are loc un proces de desprindere şi acreţie de
substanţă de pe astrul inferior. Spre exemplu, între o planetă şi un satelit al său, în condiţiile unei egalităţi de densitate
a substanţei alcătuitoare, limita Roche este de 2,456 ori raza planetei. În cazul Lunii, Limita Roche este de 14 500 km,
ceea ce înseamnă că la această depărtare de Terra ea ar începe să fie dezintegrată în urma acţiunii mareice terestre.
► Lentila gravitaţională este consecinţa efectului de deviere (cu un unghi mic) a fasciculelor de radiaţie
electromagnetică (şi îndeosebi a fotonilor de lumină) provenite de la un astru, la trecerea lor prin apropierea unei surse
de mare intensitate gravitaţională. Cauza, potrivit Teoriei relativităţii generalizate, este curbarea spaţiului în preajma
maselor importante, lumina fiind obligată să parcurgă nu un drum rectiliniu, ci unul curbat de cîmpul gravitaţional.
Deci, efectul de lentilă gravitaţională este generat de fiecare masă din Univers, gravitaţia fiecăreia modificînd optic
imaginea obiectelor aflate în spatele lor şi pe linia de observaţie.
Se utilizează termenul „lentilă”, deoarece deviaţiile fluxului de lumină şi amplificarea ei sînt comparabile cu cele
din optica clasică.
► La suprafaţa planetei noastre, datorită cîmpului gravitaţional terestru, devierea suferită de o rază de lumină este de
circa 8,835 x 10-3m.
La deplasarea în cîmpul gravitaţional al Soarelui, „tangenţial” cu fotosfera, raza de lumină este deviată cu 2,96 km
(0,″87 în observaţie terestră) de la traiectoria rectilinie, pe o distanţă egală cu astrul.
► Lentila gravitaţională determină amplificarea fluxului de lumină recepţionat, miraje şi configuraţii particulare (în
corelaţie cu forma masei gravitaţionale implicate şi mişcările/vitezele aştrilor implicaţi), cum ar fi, spre exemplu,
deformări, amplificări şi multiplicări ale imaginii aştrilor (aceştia fiind înregistraţi cu caracteristici spectrale absolut
identice)..
Datorită efectului de lentilă gravitaţională şi a celei de deformare a spaţiului adiacent Soarelui, imaginea acestuia ne
parvine cu o diminuare de circa 0,02 %.
► Inelele lui Einstein sînt inele sau arcuri luminoase, gigantice, observate în galaxia noastră, în alte galaxii şi în
mediul intergalactic, generate de efectul de lentilă gravitaţională.
► Paradoxul lui Seeliger. Dacă în Univers cantitatea de materie ar fi finită s-ar putea vorbi de centrul de masă al
întregii materii din Univers, iar dacă numărul de atomi din Univers ar fi infinit şi cu distribuţie constantă în spaţiu,
atunci forţa de gravitaţie cu care un astru oarecare ar fi atras în toate părţile de materia din restul Universului ar deveni,
prin acumulare, nelimitată, infinită şi astfel corpul ar fi instantaneu fragmentat.
Acest paradox a fost înlăturat de Teoria relativităţii generalizate, care arată că un spaţiu omogen şi izotrop umplut
cu substanţă se curbează în el însuşi pînă se închide topologic (deci, nu există un centru de masă sau formă şi nici un
„exterior” al Universului).
► Acceleraţia gravitaţională a aştrilor se determină deductiv, cunoscînd masa şi diametrul astrului.

79. Deplasarea spre roşu

Ori de cîte ori natura esenţială a lucrurilor este analizată de intelect, ea apare absurdă sau paradoxală. F. Capra

Natura nu răspunde corect decît la întrebări formulate corect. A. Szent – Győrgyi

► Cînd creşte distanţa dintre sursa de lumină şi observator, creşte şi lungimea de undă (ondulaţiile ei, emise la
intervale de timp constante, ne ajung mai rar), liniile spectrale deplasîndu-se, măsurabil, spre roşu.
Cînd distanţa dintre sursă şi observator descreşte, deplasarea este inversă, spre culoarea albastră pînă la violet a
spectrului. Acest fenomen mai poartă denumirea de efect Doppler – Fizeau.
Deplasarea spre roşu a spectrului este generală, pentru toate lungimile de undă şi este direct proporţională cu
depărtarea sursei de lumină.
► Deplasarea spectrală se face spre culoarea roşie, în cazul îndepărtării sursei de lumină faţă de observator, deoarece
diferitele frecvenţe ale luminii reprezintă ceea ce ochiul uman vede ca diferite culori, frecvenţele cele mai joase
apărînd la capătul roşu al spectrului, iar frecvenţele cele mai înalte la capătul albastru.
► Din fenomenul deplasării spre roşu nu se poate deduce dacă sursa, observatorul sau ambele se află în mişcare de
îndepărtare.
► Deplasarea gravitaţională spre roşu. Potrivit Teoriei relativităţii generale, frecvenţa radiaţiei electromagnetice
emise de atomii situaţi la suprafaţa sau în imediata apropiere a unui astru masiv este mai mică (deci, deplasată spre
roşu) decît atunci cînd atomii se găsesc într-un spaţiu mai îndepărtat de un cîmp gravitaţional intens. Astfel, deplasarea
spre roşu se datorează pierderii de energie a fotonului (adică a frecvenţei; deci, fără afectarea vitezei) prin părăsirea
cîmpului gravitaţional al astrului (un foton din regiunea albastră a spectrului vizibil va avea frecvenţa deplasată spre
capătul roşu al spectrului).
► Fotonul îşi modifică lungimea de undă, pe parcursul deplasării sale în cîmpul gravitaţional al stelei, datorită
modificării energiei proprii (respectiv a frecvenţei), urmarea efectuării unui lucru mecanic împotriva forţei de atracţie
gravitaţională a stelei (avînd energie, fotonul este retenţionabil gravitaţional).
► Frecvenţa radiaţiei emise de un izvor luminos astral nu poate fi percepută în date reale, ci numai afectată într-o
proporţie oarecare. Astfel, radiaţia luminoasă emisă de Soare are o frecvenţă mică (o lungime de undă mai mare) decît
aceeaşi radiaţie emisă de pe Terra, unde cîmpul gravitaţional este mult mai slab decît pe Soare.
► Cu cît raportul masă–rază a astrului este mai mare, se înregistrează valori mai ridicate pentru deplasarea
gravitaţională spre roşu. Fenomenul are o deosebită relevanţă în cazul stelei pitice albe şi a celei neutronice, iar în
cazul Găurii negre frînarea este depăşită, radiaţia luminoasă fiind reţinută integral.
► Nu putem măsura viteza unghiulară prin efectul deplasării spre roşu; prin acest efect putem măsura numai
componenta mişcării pe direcţia în care privim, adică viteza radială.
► Din fenomenul deplasării spre roşu a spectrului galaxiilor, E. Hubble a dedus că acestea se îndepărtează una de
alta cu o viteză proporţională cu distanţa ce le desparte, şi observator.Astfel el a stabilit o constantă, încă imprecisă, ce
exprimă amploarea expansiunii Universului.
► Informaţiile furnizate de legea lui Hubble: ● amploarea îndepărtării galaxiilor (cu cît ele sînt mai distanţate faţă
de noi, cu atît se îndepărtează mai alert);● densitatea medie a substanţei din Univers (astfel se deduce dacă Universul
se contractă, este staţionar sau se dilată indefinit);● prin extrapolare, „raza” Universului.
► Valabilitatea constantei Hubble este acceptată cu rezerve, deoarece: ● potrivit lui A. Einstein, în condiţiile unor
densităţi extreme ale materiei incandescente, analiza spectrală a luminii acestei materii prezintă o foarte mare
deplasare spre roşu;● interpretarea dată efectului Doppler în cazul galaxiilor nu exclude problema „îmbătrînirii”
fotonului pe parcursul miliardelor de ani;● relaţia dintre viteză şi distanţă nu e riguros liniară, de unde ar rezulta o
decelerare cu distanţa a galaxiilor;● constanta se deduce în ipoteza că toate obiectele de acelaşi fel au magnitudini
absolut egale în toate direcţiile.
► Legea lui Hubble este aplicabilă numai galaxiilor exterioare Grupului local de galaxii (extincţia Universului este
sesizabilă numai la lungimi deosebit de mari).
► Efectul Doppler se aplică şi aştrilor din galaxia noastră.

80. Radiaţia cosmică

Sîntem condamnaţi să trăim într-o lume în care fiecare chestiune pusă va deschide alta, şi asta la infinit. Unul dintre caracterele
îngrozitoare ale cunoaşterii este ireversibilitatea sa ! R. J. Oppenheimer

► Radiaţia cosmică este fluxul de radiaţie care, venind din cuprinsul Universului, atinge suprafaţa terestră continuu,
cu aceeaşi intensitate şi din toate direcţiile.
► Radiaţia cosmică este alcătuită din radiaţie electromagnetică de mare energie (107 - 1021 eV) şi radiaţie
corpusculară, nuclee ale unor elemente din tabelul periodic (de la hidrogen la uraniu, cu o pondere mai mare a
hidrogenului urmat de heliu, iar dintre metale de fier).
► Radiaţia cosmică provine de la stele, nove, supernove, resturi de supernove, radiogalaxii, quasari, Găuri negre
(particule ce scapă acreţiei şi sînt intens accelerate), pulsari, unele stele binare, dezintegrări radioactive în mediul
interstelar (mai ales, beriliu 10 şi aluminiu 26), nori de H molecular şi particule accelerate în cîmpuri magnetice.
Circa 95 % din radiaţia cosmică ajunsă pe Terra este de origine intragalactică.
► În radiaţia cosmică proporţia nucleelor de hidrogen (adică protoni) este de 91,5 %, a nucleelor de heliu de 7,5 %,
iar a altor elemente (bor, lithiu, beriliu etc.) de 1%.
► Fondul principal de radiaţie cosmică, ce are o energie de pînă la 1010 eV, se poate considera ca fiind izotropic. Cu
cît energia radiaţiei cosmice este mai mare de 1010 eV, cu atît este mai inegală ca direcţie. Astfel se pot înregistra
radiaţii cosmice de intensitate crescută din direcţia Soarelui, a centrului galaxiei, a centrului roiului de galaxii etc.
► Densitatea medie a energiei radiate la nivelul întregii galaxii este de circa 10-12 erg/cm3.
► Radiaţia cosmică nu circulă neafectată prin spaţiul interplanetar; ea este filtrată, difuzată, frînată, accelerată,
direcţionată în funcţie de factorii locali.
Radiaţiile cosmice sînt deviate de vîntul stelar şi galactic. Devierea este de natură electrostatică, deoarece atît
particulele din vîntul stelar, cît şi cele din radiaţia intra- sau extragalactică sînt încărcate cu sarcină electrică pozitivă
(ponderea fiind deţinută de protoni şi ioni pozitivi).
Alte cauze ale perturbării radiaţiei cosmice sînt cîmpurile magnetice şi gravitaţionale, aglomerările de gaz şi
pulbere, distanţa între surse şi observator.
► Pot penetra atmosfera terestră doar radiaţiile cu lungimi de undă cuprinse între 400 nm şi 760 nm, precum şi cele
cu lungimi de undă cuprinse între 8 mm şi 30m. Atmosfera terestră este opacă pentru toate celelalte radiaţii, astfel că
din totalul radiaţiei cosmice ce atinge atmosfera numai 1 % poate penetra şi atinge solul.
Datorită capcanei magnetice create de cîmpul magnetic terestru (centura Van Allen), la suprafaţa planetei ajung
doar radiaţiile cu energie suficient de mare, iar particulele încărcate, a căror energie este sub o anumită limită
(variabilă), nu ating planeta, ci urmează liniile de cîmp magnetic (sînt deviate spre poli).
Intensitatea radiaţiei cosmice este mai mare spre vest şi mai mică spre est, datorită deplasării planetei pe orbită.
► Printr-o porţiune terestră cu suprafaţa de un centimetru pătrat pătrund: ● între 10 şi 109 protoni/s ce au o
densitate de energie de pînă la 0,4 - 103 eV;● 60 - 100 particule/m2/an, avînd o energie de pînă la 1015 eV;● circa 15
particule/km2/an, avînd o energie de peste 1015 eV.
► În mediul interstelar, radiaţiile cosmice determină microreacţii nucleare prin care sînt sintetizate unele elemente
chimice (lithiul, beriliul etc.) şi modificări în structura norilor de gaz şi pulbere.
► Radiaţia cosmică se implică în evoluţia nucleară, în evoluţia chimică, în evoluţia biologică, în starea cîmpului
electromagnetic terestru şi în dinamica meteorologică.

81. Prezentaţia stelelor

Ochii care văd numai ce există, sînt ochi orbi. S. Cervantes („Don Quijote”)

Cine a spus: „Vedi Napoli, e poi mori !”, este sigur că nu a privit vreodată la stele printr-un telescop ! M. C. Paulişan

► Mişcările aparente descrise de stele pe bolta cerului: ● la polii planetei, stelele sînt văzute descriind cercuri
concentrice pe bolta cerului – nu răsar şi nu apun (figura 81.1.);● la latitudinea geografică de 45o traiectoria unora este
circulară (cele din jurul Polarei), iar a altora semicirculară – primele nu răsar şi nu apun, iar ultimele răsar şi apun;● la
ecuator toate stelele traversează rectiliniu bolta cerului, de la est la vest, deci prezintă un răsărit şi un apus.
Figura 81. 1.
► Sînt circumpolare acele stele pentru care se văd ambele culminaţii, cu întreg paralelul lor deasupra orizontului
(deci nu răsar şi nu apun, pentru observator).
Această situaţie este observată la toate stelele de către privitorul situat la polii geografici, şi în scădere numerică
pentru observatorul situat tot mai aproape de ecuatorul planetei.
► În apropiere de linia orizontului nu observăm stele. Această situaţie, întîlnită mai ales la şes şi în apropierea
aşezărilor urbane, se datorează poluării (încărcării) atmosferei cu pulberi şi gaze, plus faptul că privind spre orizont
atmosfera se prezintă mai groasă. La poli, unde poluarea atmosferică şi unduirile ei datorate căldurii radiate de sol sînt
aproape inexistente, stelele sînt observabile imediat deasupra orizontului, iar scintilaţia lor este mult redusă.
► Scînteierea stelelor nu este o proprietate a lor, ci o consecinţă a traversării luminii lor prin atmosfera terestră.
Fasciculul de lumină trecînd prin atmosfera terestră agitată termic (şi astfel mult stratificată, deci avînd densităţi
diferite de la un nivel la altul şi de la un moment la altul), suferă rapide micşorări şi măriri ale secţiunii, luminînd cînd
mai mult cînd mai puţin, ceea ce se percepe ca o sclipire rapidă.
Scintilaţia este mai accentuată atunci cînd: ● stelele sînt în apropierea orizontului, deoarece lumina lor parcurge un
drum mai lung prin atmosfera terestră pentru a ajunge la ochiul nostru;● atmosfera este intens agitată termic, datorită
solului care radiază căldura receptată de la Soare, perioadei de răcire a atmosferei, vîntului care suflă cu putere şi
existenţei mai multor curenţi termici cu direcţii ce se întretaie.
Scintilaţia este însoţită şi de schimbarea culorii, deoarece fluctuaţiile uniformităţii densităţii moleculelor de aer
distrug coerenţa spectrului de culoare al stelei.
► Planetele nu prezintă scînteieri, deoarece comparativ cu stelele ele aflîndu-se foarte aproape de Terra ne apar ca
mici discuri, iar fasciculul de lumină provenit de la ele (fiind de o secţiune mai mare) se păstrează în mare proporţie
paralel şi la trecerea prin atmosfera terestră, chiar dacă, în mod separat, fiecare punct luminos de pe suprafaţa acestui
disc prezintă în momente diferite fenomenul de scînteiere.
► Stelele răsar şi apun mai timpuriu cu circa 4 minute la fiecare 24 de ore, din următorul motiv. Terra comportă două
mişcări majore: mişcarea orbitală (în circa 365 de zile) şi mişcarea de rotaţie axială (în circa 24 de ore), iar aceste
mişcări se însumează, deoarece ele au acelaşi sens. 365 + 1 = 366. Împărţind diferenţa de o zi la 365 de zile ale anului,
rezultă o valoare de 4 minute pe zi. Astfel, stelele se „deplasează” pe cer puţin mai repede decît Soarele.
► Lumina însumată a miliardelor de miliarde de aştri din Univers nu transformă cerul nopţii într-unul pe deplin
luminos (paradoxul lui W. H. Olbers), deoarece: ● spaţiul (Universul) fiind în expansiune, aştrii se îndepărtează unii
de alţii, ceea ce face ca lumina lor să fie deplasată spre zona întunecată, roşie, a spectrului, fotonii posedînd o cantitate
de energie mai mică în momentul observării decît în momentul cînd au fost emişi;● strălucirea aştrilor scade cu
distanţa, invers proporţional cu pătratul ei (deci, de la o distanţă dublă strălucirea astrului este o pătrime din cea
iniţială, la o distanţă triplă este de 9 ori mai mică ş.a.m.d.);● datorită expansiunii Universului se receptează de la aştri
mai puţini fotoni într-o secundă, decît dacă ei ar rămîne la aceeaşi distanţă faţă de noi; astfel fiecare foton are de
străbătut o distanţă mai mare pînă la noi decît fotonii precedenţi, emişi de aceeaşi aştri;● datorită vitezei de propagare
limitată a luminii, cu cît observăm un obiect la o distanţă mai mare de noi, cu atît pătrundem mai mult în trecut, pînă la
momentul în care lumina s-a desprins de materie – deci, de la momente anterioare nu mai putem primi lumină
(imagine);● retina nu înmagazinează lumina, aştrii puţin luminoşi fiind imperceptibili (o placă foto cu cît este mai
mult timp expusă, cu atît înregistrează mai mulţi aştri);● nu toţi aştrii au început să strălucească din acelaşi moment;●
materia din mediul intergalactic şi interstelar absoarbe radiaţia luminoasă într-o proporţie deosebit de mare.
► Cu ochiul liber pot fi observate, de pe întreaga suprafaţă a planetei, circa 7 000 de stele, toate din galaxia noastră.
Din emisfera sudică se observă cu aproximativ 40 % mai multe stele decît din emisfera nordică, deoarece din sud se
observă zona centrală a galaxiei noastre, zonă bogată în stele a căror strălucire le fac observabile cu ochiul liber.
Cu instrumente astronomice putîndu-se observa şi alte galaxii, rezultă că numărul stelelor observabile este de
ordinul multor miliarde.
► Toate stelele observate cu ochiul liber fac parte din galaxia noastră, cu excepţia zonei galaxiilor Andromeda,
Micul şi Marele Nor a lui Magellan.

82. Refracţia luminii provenite de la aştri

Aparenţa face adesea ca soldatul să devină general, canonicul, episcop şi dracul, călugăr. G. Th. Oxenstierna

► Atmosfera terestră este un mediu neomogen, cu densitate maximă la nivelul solului şi în descreştere progresivă cu
altitudinea (straturile superioare presează cele inferioare). Din această cauză, raza de lumină provenită de la aştri, cînd
străbate atmosfera, se transformă într-o linie frîntă, cu frînturi infinit mici, adică într-o curbă a cărei concavitate este
întoarsă spre Terra.
Refracţia luminii de la aştri este totdeauna pozitivă.
► Indicele de refracţie în atmosfera terestră variază în funcţie de presiune, de altitudinea la care se face observaţia,
de temperatură şi compoziţia atmosferei.
► Pentru latitudinea României, coeficientul de corecţie al refracţiei astronomice este între 30΄ şi 20˝
► Consecinţele refracţiei luminii provenite de la aştri, pentru observatorul terestru: ● aştrii sînt văzuţi deasupra
orizontului înainte de a fi răsărit, iar la apus şi după ce au trecut de orizont, deci durata observării lor este mai mare,
ziua fiind mai lungă (spre exemplu, cînd Soarele se vede pe linia orizontului el se află de fapt cu aproximativ 35΄ mai
jos, sub linia orizontului);● spre orizont, Luna, Soarele şi constelaţiile par mai mari;● în apropierea orizontului, Luna,
Soarele şi constelaţiile suferă o deformare (turtire pe verticală).

83. Albedoul
Oglinda este ecoul lumii. A. Maniu

► Albedoul este mărimea ce caracterizează puterea de reflexie a unei suprafeţe şi exprimă raportul dintre fluxul
luminos primit şi fluxul reflectat, deci cantitatea de energie luminoasă neabsorbită.
Dacă fluxul luminos este absorbit în întregime de către corp se spune că acesta este absolut negru, iar dacă este
integral reflectat se spune că corpul este alb. Dacă absorbţia este parţială şi selectivă, corpul este colorat.
Toate radiaţiile spectrului solar, indiferent de lungimea de undă, sînt reflectate în mod egal, fără să suporte vreo
transformare, fiind doar abătute de la direcţia lor de propagare.
► Albedoul se exprimă în procente sau în zecimale. Exemplu: 30 % sau 0,3.
Diferenţa pînă la 100 % şi respectiv pînă la 1 (70 % şi 0,7 în cazul nostru) reprezintă radiaţia absorbită de
suprafaţa pe care a căzut radiaţia luminoasă.
► Albedoul depinde: ● de culoare (culorile deschise reflectă mai intens);● de temperatură (proporţional cu creşterea
temperaturii, creşte proporţia radiaţiei electromagnetice emise);● de natura suprafeţei reflectorizante (suprafeţele
netede, lucioase şi uscate, reflectă intens radiaţia luminoasă);● de unghiul de incidenţă a radiaţiei luminoase pe corp
(se accentuează progresiv de la 0o pînă la 90o);● de poziţia observatorului;● de mediul străbătut de lumina reflectată;●
de sensibilitatea agentului observator/înregistrator.
► Exemple ale valorii albedoului pe Terra: argintul = 95 - 85 %; zăpada proaspătă, uscată = 80 - 95 %; aurul = 81 %;
norii = 50 - 80 %; apa, cînd razele cad sub un unghi ascuţit = 40 - 60 %; apa, cînd razele cad perpendicular = 2 %;
gheaţa = 30 - 40 %; cupru lustruit = 67 %; nisipul fin, uscat = 30 %; nisipul umed = 3%; pădure de brazi = 12 %.
► Exemple ale valorii albedoului în Sistemul nostru planetar: Luna 7 %; Terra 31 %; Mercur 5,6 %; asteroizii 0,8 %
► Spectrul electromagnetic reflectat poartă amprenta obiectului reflectorizant şi astfel primim informaţii despre
temperatura obiectului, natura suprafeţei etc.
84. Soarele
Soarele străluceşte pentru toţi. (dicton latin)

„ … o, Soare ! Tu, fără de care lucrurile n-ar fi ceea ce sînt !” E. Rostand

► Soarele este o stea matură, posesoare a mai multor planete printre care şi Terra.
Originea denumirii „Soare” (eng. = Sun, fr.= Soleil, germ. = Sonne) se află în latinescul Sol = zi, lumină, strălucire.
Denumirea internaţională pentru Soare este Helios, nume purtat la grecii antici de zeul care vede şi aude totul.
► Soarele este o sferă incandescentă alcătuită din gaze comprimate (plasmă) a cărei densitate descreşte de la centru
spre exterior unde, progresiv, se anulează.
Aspectul de sferă cu contur delimitat al Soarelui este aparent, el neavînd margini exterioare precise.
► Sistemele stelare ierarhice din care face parte Soarele sînt: grupul, roiul, superroiul şi galaxia.
► Grupul de stele din care face parte Soarele este alcătuit din circa 45 de stele.
În cadrul grupului, Soarele împreună cu stelele Altair, Arcturus, Fomalhaut şi Alfa Centauri A-B-C se situează
într-un nor de gaz şi pulbere, a cărui densitate este mică dar totuşi mai mare în mod sensibil decît cea din afara zonei
grupului. În plus, în cadrul acestui nor, Soarele pare a fi situat într-o formaţiune ovalară de gaz cu densitate importantă,
distinctă net de exterior. Ea ar avea dimensiunile de 1 x 0,4 ani-lumină şi ar fi fost acreţionată de Soare în ultimii 50
000 de ani, din resturile unei supernove şi activitatea stelelor apropiate.
► Grupul de stele din care face parte Soarele este situat în roiul de stele ce are centrul reprezentat de steaua Sirius.
Acest roi are un diametru de circa 250 de ani-lumină, este înconjurat de o anvelopă de hidrogen atomic, este alcătuit
din aproximativ 200 de stele, are o vechime ca sistem de circa 70 milioane de ani, iar în el Soarele are o dispunere
aproximativ centrală.
În exterior, roiul este înconjurat de o anvelopă de hidrogen atomic şi are în cuprindere puţine stele.
► Roiul de stele din care face parte Soarele este situat într-un superroi de stele
Superroiul: ● este imprecis conturat, cu centrul reprezentat cu aproximaţie de grupul de stele numit Pleiade; ● are
un diametru de circa 1 600 de ani-lumină şi o formă ovalară; ● conţine peste 2 000 de stele, numeroase nebuloase
obscure şi nori masivi de gaz şi pulbere; ● este situat într-un mic segment dintr-un braţ spiral galactic, ce a primit
numele Orion (fiind proiectat în direcţia acestei constelaţii).
► Soarele se situează la 18 000 - 22 000 de ani-lumină faţă de centrul galaxiei.
► Vîrsta Soarelui este de aproximativ 5,6 miliarde de ani, fiind cu circa două miliarde de ani mai tînăr decît cele mai
bătrîne stele din galaxia noastră.
► Schematic şi mult simplificat, desfăşurarea vieţii Soarelui se prezintă astfel:
Stadiul I. În urmă cu 4,8 - 5,6 miliarde de ani, o nebuloasă de hidrogen şi heliu primordial, probabil în urma impactului
cu resturile unei supernove, a intrat într-un proces de condensare, relativ alert. În cei 20 - 30 de milioane de ani cît a
durat acest proces, norul protostelar a dobîndit o formă aproximativ sferică, un diametru de circa 82 de milioane de
kilometri şi o viteză de rotaţie axială relativ mare.
Stadiul II. În acest stadiu protosteaua intră într-un proces accelerat de contracţie gravitaţională, ceea ce are ca efect
condensarea gazului şi o intensă frecare între particule. Acest proces a durat circa 8 milioane de ani şi a cauzat
creşterea temperaturii la circa un milion de grade celsius.
Stadiul III. Temperatura atinsă în nucleul protostelei a permis amorsarea reacţiilor termonucleare de sinteză a
deuteriului, litiului, beriliului şi borului, pe parcursul a circa 1,4 milioane de ani, ceea ce a determinat diminuarea
vitezei de rotaţie axială (implicit creşterea compresiei gravitaţionale) şi creşterea temperaturii la cote ce au permis
declanşarea reacţiilor termonucleare de fuziune ale hidrogenului. În acest stadiu strălucirea şi diametrul astrului au
devenit apropiate de cele actuale.
Stadiul IV. Prin reacţii termonucleare, hidrogenul este convertit în heliu pe parcursul a circa 10 miliarde de ani (cel
mai lung segment din viaţa activă a Soarelui). După circa 8,4 miliarde de ani, reacţiile termonucleare de transformare a
hidrogenului în heliu se vor intensifica în atmosfera Soarelui, ceea ce va determina dilatarea acesteia pînă în
apropierea zonei actuale a Terrei (în urma diminuării cîmpului gravitaţional al Soarelui, Terra se va îndepărta de
actuala orbită), Soarele devenind o gigantă roşie.
Stadiul V. În urma epuizării reacţiilor termonucleare de conversie a hidrogenului în heliu, desfăşurate în centrul stelei
(în atmosfera stelei ele continuă) se va produce o compresie gravitaţională care va determina ridicarea temperaturii la
cote ce permit reacţiile de fuziune ale heliului, cu formarea de carbon şi în mică proporţie a oxigenului. În acest stadiu,
ce va dura circa 30 de milioane de ani, intensitatea luminozităţii Soarelui va creşte de circa 1 500 de ori, iar strălucirea
va suferi o diminuare minoră. Spre finalul stadiului, atmosfera Soarelui va fi extinsă pînă dincolo de orbita actuală a
Terrei.
Stadiul VI. După epuizarea procesului de convertire a heliului în carbon şi oxigen, temperatura în nucleul Soarelui nu
va mai putea creşte gravitaţional atît de mult încît să permită ridicarea temperaturii la cote la care se amorsează
reacţiile termonucleare de conversie masivă a carbonului şi oxigenului, în alte elemente chimice. În acest stadiu,
oscilaţiile dintre presiunea internă şi comprimarea gravitaţională vor determina o expulzare a circa 22 % din masa
Soarelui, el transformîndu-se într-o nebuloasă planetară şi apoi o pulsantă (cu un diametru de circa 7 % din cel actual).
După această etapă, ce durează circa 50 000 de ani, Soarele se va comprima lent, prin răcire, transformîndu-se într-o
pitică albă, iar apoi într-o pitică neagră (cu un diametru apropiat de cel al planetei noastre).
Aceste ultime procese se vor întinde pe parcursul cîtorva sute de milioane de ani sau chiar 1,5 miliarde de ani.
► Diametrul norului protostelar a fost de circa 16 x 1012 km, iar compoziţia sa a fost de aproximativ 80 % hidrogen,
15 % heliu, iar 5 % materie provenită din cel puţin o stea care şi-a încheiat existenţa printr-o explozie de supernovă,
proces care i-a împrăştiat masa în spaţiul galaxiei pînă la depărtări de ani-lumină.
► Soarele este alcătuit din circa 1057 particule.
Suma maselor tuturor particulelor din alcătuirea Soarelui, luate separat, este mai mare decît masa Soarelui.
Diferenţa, egală cu aproximativ o masă terestră, se datorează convertirii unei părţi din masa particulelor în energie de
legătură a sistemului solar, prin aşa-numitul „defect de masă”.
► Masa Soarelui este de 1,9891 x 1027 tone, ceea ce echivalează cu 333 000 mase terestre sau 475 mase ale tuturor
planetelor sale.
Soarele îşi micşorează masa constant, ca urmare a radiaţiei sale electromagnetice şi corpusculare.
În urma convertirii în fiecare secundă a circa 564 000 000 tone de hidrogen (pentru epoca actuală nu mai mult de
610 000 000 tone) în circa 559 740 000 tone de heliu, apare o diferenţă de circa 4 260 000 tone, care sînt radiate în
exterior sub formă electromagnetică şi corpusculară.
Cantitatea de masă care se converteşte în radiaţie electromagnetică şi corpusculară pe durata vieţii Soarelui este de
circa 1,24 miimi din masa avută în momentul transformării sale într-o stea.
► Soarele avea la începutul existenţei sale o masă de circa 1,99 x 1029 tone, iar prin reacţii termonucleare, pe
parcursul a zece miliarde de ani, va pierde din masă circa 1,3 x 1024 tone. Prin procesele de echilibrare hidrostatică, din
faza finală de existenţă, posibil să ajungă la o pierdere totală de circa 62 % din masa avută în start.
În urma căderilor de meteoriţi şi comete, masa Soarelui a crescut cu cel mult două mase terestre în ultimii 4,5
miliarde de ani.
► Aria Soarelui este de 6,0918 x 1018 m2.
► Volumul Soarelui: ● este de aproximativ 1,4 138 x 1018 km3, adică de 1 300 000 de ori volumul Terrei sau de 560
de ori volumul tuturor planetelor sale; ● se află într-o permanentă creştere, urmînd să atingă un maxim de 33 x 1024
km3 în faza de gigantă roşie.
► Densitatea materiei solare se află în descreştere de la centru, unde este de 160 tone/m3 (cel mai dens element
chimic terestru – platina – are densitatea de 21 tone/m3), spre exterior unde se anulează.
În medie, densitatea Soarelui este de 1,4 tone/m3 (Terra = 5,5 tone/m3).
► Diametrul Soarelui este de 1 392 520 km, iar pe axa polară cu 2,9 - 3,4 km mai puţin.
Pentru comparaţie: distanţa Terra-Lună se cuprinde de circa 36 de ori în diametrul Soarelui, iar dacă Soarele ar
avea 1,4 m, Terra ar măsura 12 mm şi s-ar situa la o depărtare de 150 m.
Diametrul Soarelui creşte constant, cu o rată foarte mică pentru epoca noastră, urmînd să atingă un maxim peste 4,8
miliarde de ani cînd va fi o gigantă roşie.
► Soarele ne apare cu un diametru mai mare cînd se situează la răsărit sau la apus. Fenomenul se datorează: ● în
proporţie de 80 % refracţiei luminii, cu accentuare cînd atmosfera este mai intens încălzită;● în proporţie de 19 % unei
iluzii optice (cînd se situează la zenit, în absenţa unor repere, Soarele pare a se situa la mare depărtare şi pare mai mic
decît atunci cînd se situează la linia orizontului şi poate fi „comparat” cu diverse repere terestre, ceea ce îl şi
„apropie”);● în proporţie de 1 % datorită unui efect de lentilă exercitat de atmosfera terestră.
► De pe Terra, Soarele se vede avînd un diametru aparent între 31΄ 30˝ (la 01 iulie) şi 32΄ 36˝ (la 01 ianuarie).
► Discul aparent al Soarelui avînd dimensiuni apreciabile, diferitele raze pornite din puncte de pe conturul său
aparent nu vor fi refractate la fel, deoarece au altă distanţă zenitală; razele mai apropiate de orizont se vor refracta mai
mult şi deci vor fi ridicate mai mult decît razele superioare, discul apărînd aplatizat în partea inferioară. Amploarea
contracţiei pe verticală poate atinge valoarea de o şesime din diametrul aparent al discului Soarelui.
► Înclinarea ecuatorului Soarelui pe planul orbitei terestre este de 70 15΄.
Axa Nord–Sud are o oscilaţie aparentă faţă de noi, astfel că polul Nord şi polul Sud sînt, alternativ, îndreptate spre
noi. Astfel în jurul datei de 6 martie polul Sud al Soarelui atinge înclinarea maximă spre noi, iar în preajma datei de 8
septembrie va fi polul Nord solar îndreptat la maximum spre noi.
► Soarele nu se roteşte ca un monolit; zona centrală se roteşte în 25,38 de zile, zonele polare în 34 de zile, iar nucleul
se roteşte de trei ori mai repede decît atmosfera.
Privind din emisfera nordică a Terrei, Soarele se roteşte invers sensului de rotaţie a acelor de ceasornic.
► Viteza de rotaţie axială a Soarelui nu este constantă, ea descrescînd continuu. Frînarea este pusă în seama cîmpului
gravitaţional al planetelor şi stelelor vecine, diferenţei de durată între rotaţia nucleului şi a atmosferei sale, emisiei de
radiaţii şi particule şi unui proces de frînare magnetică.
► Energia de rotaţie axială a Soarelui este de 2,4 x 1035 J.
► Numărul solar Carrington. Din 09.11.1853, la iniţiativa astronomului R. C. Carrington, rotaţiile axiale ale Soarelui
(fiecare cu o medie de 27,2753 zile) sînt numerotate, pentru a facilita marcarea mai exactă în timp a unor fenomene
desfăşurate pe suprafaţa sa. Astfel, spre exemplu, la finele anului 2001 s-a ajuns la a 1984-a rotaţie.
► Lungimea orbitei circumgalactice a Soarelui este între 144 500 şi 169 500 ani-lumină.
► Durata orbitării circumgalactice a Soarelui este între 212 şi 242 milioane de ani.
► Viteza Soarelui faţă de nucleul galaxiei este de 220 + 5km/s, în raport cu roiurile stelare globulare marginale este
de circa 255 km/s, faţă de stelele vecine este de 19,4 kn/s, iar faţă de galaxiile limitrofe este de circa 308 km/s.
► În mişcarea sa orbitală, Soarele parcurge anual circa 7 miliarde de kilometri.
► De la formarea sa, Soarele a înconjurat galaxia de circa 23 de ori.
► Soarele nu se roteşte concomitent cu braţul spiral galactic în care se situează acum, el avînd o rotaţie mai alertă.
Astfel în ultimii 4,6 miliarde de ani el a traversat actuala spiră de circa 10 ori.
► Apexul solar este un punct fictiv situat între constelaţiile Hercule şi Lyra, apropiat de steaua Vega, spre care se
îndreaptă Soarele în mişcarea sa orbitală. Uneori, acest punct este numit „vertex”.
Antapexul solar este punctul de pe sfera cerească, opus apexului. El este situat în direcţia constelaţiei Columba.
► Orbita Soarelui nu este coplanară cu planul mediu al discului galactic, ea intersectează planul mediu al discului
galaxiei la intervale de 28 - 33 milioane de ani şi are o viteză de „urcare/coborîre” de circa 0,7 km/s (deci, pe durata
unei orbitări, Soarele oscilează de o parte şi de alta a planului mediu al discului galactic de mai multe ori).
Actualmente, Soarele se situează „deasupra” planului galaxiei (spre nordul galactic) la circa 50 de ani-lumină,
urmînd ca peste circa 14 milioane de ani să atingă cota maximă, apoi urmînd să „coboare”.
► Orbita Soarelui nu este circulară. În mişcarea sa în galaxie, Soarele descrie o orbită eliptică ce prezintă numeroase
sinuozităţi, induse de prezenţa unor cîmpuri gravitaţionale intense întîlnite pe orbită.
► Soarele tinde să se apropie de nucleul galaxiei, iar cauza acestei mişcări temporare (desfăşurate cu circa 10 km/s)
ar putea fi: ● atracţia gravitaţională deosebit de intensă a unui superroi de stele situat în acest moment între Soare şi
nucleul galaxiei;● elipticitatea orbitei pe care se deplasează Soarele;● atracţia exercitată de o stea cu care Soarele s-ar
afla într-un sistem binar şi care acum este situată între Soare şi centrul galaxiei;● rotaţia în jurul centrului comun de
masă a roiului din care face parte Soarele.
► Vara, Soarele răsare mai spre nord, iar iarna mai spre sud pe linia orizontului, datorită înălţimii diferite pe care o
are în drumul său pe bolta cerului (figura 89.5.). Aceasta se datorează menţinerii constante a înclinării axei de rotaţie a
Terrei pe tot timpul orbitării ei circumsolare (figura 89.2).
► La latitudinea de 45o, iarna la solstiţiu (figura 89.5.) se înregistrează înălţimea minimă a Soarelui pe bolta cerului:
21o 30΄(adică 90o – 45o – 23o 30΄, în care 45o este latitudinea României, iar 23o 30΄ este înclinarea ecuatorului pe
orbită). Vara la solstiţiu, înălţimea va fi maximă: 68o 30΄ (adică 90o – 45o + 23o 30΄).
Ca urmare a înălţimii variabile a Soarelui pe bolta cerului, la 21 iunie ziua durează (la latitudinea noastră) 15 ore şi
33 de minute, iar la 21 decembrie, 8 ore şi 50 de minute.
► Soarele ne apare, de la o zi la alta, pentru aceeaşi oră, înaintat timp de 6 luni, apoi întîrziat 6 luni, cu cîte 1o.
► Cînd se situează la meridian (adică la cel mai înalt punct pe bolta cerului, la locul de observaţie), discul Soarelui
ocupă o poziţie egală cu sine după circa 30 de minute, iar la răsărit şi la apus cu valori crescute progresiv.
► Soarele are la răsărit şi la apus o mişcare accelerată datorită refracţiei luminii, iar amploarea accelerării este de 1/3
şi se se află în strictă corelare cu latitudinea la care se situează observatorul.
► Soarele nu se situează cu adevărat în poziţia în care îl vedem, deoarece lumina emisă de el (deci, imaginea sa) ne
parvine în medie după 8 minute şi 18 secunde de la emisie. La această întîrziere se adaugă şi cea produsă de refracţia
luminii în atmosferă.
Soarele este mai ridicat la răsărit şi întîrziat la apus, datorită refracţiei luminii, cu aproximativ un diametru solar.
► Intensitatea acceleraţiei gravitaţionale la „suprafaţa” Soarelui: 273,98 m/s (Terra: 9,81 m/s).
► Energia potenţială gravitaţională a Soarelui este de 4 x 1041 J.
► Raza de acţiune gravitaţională a Soarelui în raport cu cea mai apropiată stea este de 19 x 1012 km.
Soarele reţine Terra cu o forţă gravitaţională de 3 559 x 1017 N.
► Prin unde gravitaţionale, Soarele radiază circa 450 W/s.
► Amplitudinea mareei generate de Soare pe Terra este de 24,61 cm.
► Amplitudinea mareei generate de Terra pe Soare este de 0,22 mm.
► Desprinderea din atracţia gravitaţională a Soarelui se poate obţine cu viteza de 16,7 km/s, indiferent de direcţie.
► Cîmpului magnetic solar: ● are amplitudinea de 0±1 gauss în medie pe ansamblul stelei, sau 2±1 gauss per
emisferă (Terra: 0,31 - 0,64 gauss), iar în pete de 300 - 5 000 gauss; ● densitatea sa este în medie de 8,9 x 1033 gauss
/cm3 (100 - 200 A/m, iar în pete de 2 - 3 x 105 A/m); ● migrează spre poli printr-o mişcare în spirală, datorită mişcării
cu viteză unghiulară diferenţială a atmosferei Soarelui; ● prezintă intensificări ciclice de 11, 22 şi 75 de ani, în paralel
cu principalele cicluri de pete solare; ● este generat printr-un mecanism de tip dinam, prin diverse activităţi solare
locale şi din diferenţa de rotaţie între poli şi ecuator. El este de mică amplitudine, deoarece: A) faţă de atmosferă,
rotaţia nucleului stelei se desfăşoară lent; B) plasma, nepermiţînd propagarea undelor electromagnetice, scade inducţia
cîmpului magnetic; C) metalele sînt în proporţie foarte mică şi la o temperatură înaltă, ceea ce împiedică dezvoltarea
unui cîmp magnetic.
► Orientarea polarităţii cîmpului magnetic solar nu este constantă, ea se schimbă relativ frecvent (între 11 şi 24 de
ani), probabil în urma destabilizării generate de protuberanţe.
Schimbarea polarităţii cîmpului magnetic nu survine totdeauna concomitent la cei doi poli geografici ai astrului.
Consecinţele asupra Terrei a schimbărrii polarităţii cîmpului magnetic solar sînt neînsemnate şi incerte.
► Temperatura Soarelui este la suprafaţă între 5 504o C şi 5 877o C, iar în zona centrală circa 15 300 000o C.
Temperatura Soarelui, pentru ultimii circa 10 milioane de ani, se poate considera că nu s-a modificat, dar, pentru
intervale mai mari de timp, în viitor, temperatura va creşte cu o rată tot mai semnificativă (fără o manifestare
exterioară proporţională, deoarece concomitent va creşte şi aria de radiere).
► Energia de repaus a Soarelui este de 2 x 1054 erg.
► Energia debitată de Soare pe unitate de suprafaţă este de 6 329 000 w/m2.
► Energia totală radiată de Soare (= luminozitatea) este de 3,845 x 1026 w/s, 3,826 x 1033 erg/s sau 5,316 x 1027
cal/s.
Procentul de energie emis în domeniul radio este de circa 1012 w, iar în domeniul vizibil de circa 1026 w.
Soarele debitează o cantitate de energie pe unitate de masă de circa 0,000 02 cal/g/s, cantitate inferioară celei
generate de reacţiile biochimice din organismul omului (0,000 26 cal/g/s). Aceasta, deoarece pierderile de căldură sînt
proporţionale cu suprafaţa. În cazul Soarelui, pentru fiecare cm2 de suprafaţă radiativă corespund 33 000 tone de
masă, iar în cazul corpului omului doar 0,000 005 tone/cm2.
► Originea energiei radiate de Soare sînt reacţiile termonucleare de fuziune autoîntreţinută, prin care nucleele
atomilor de hidrogen sînt convertite în nuclee ale atomilor de heliu, cu emisie radiativă de energie.
► Emisia radiativă a Soarelui constă din radiaţie infraroşie (51 %), luminoasă (41 %), ultravioletă (7 %), radio,
rontgen, gamma şi radiaţie corpusculară (neutrini, protoni, electroni şi nuclee de heliu).
► Radioundele solare au lungimi de undă care cresc cu înălţimea stratului emisiv. Astfel, fotosfera emite pe lungimi
de undă milimetrice, cromosfera pe lungimi de undă centimetrice, iar coroana solară pe lungimi de undă decametrice şi
metrice.
Radioemisia Soarelui este neuniformă, ea putînd varia cu diferenţe de ordinul milioanelor de ori pentru anumite
frecvenţe.
Soarele calm este în mod preponderent o sursă de radiaţie termică, iar cînd radiaţia radio de amplitudine
semnificativă este emisă în procent crescut (îndeosebi de anumite condensări prezente în coroană, cum ar fi, spre
exemplu, erupţiile) Soarele traversează o perioadă de activitate crescută.
► Soarele nu are o emisie energetică la parametri constanţi, deoarece amploarea conversiei hidrogenului în heliu se
accentuează în timp (cu atît mai mult, cu cît se apropie de finalul acestui tip de reacţie), mai ales în atmosferă.
► Energia generată de Soare prin conversia masei este de circa 1,3 x 1044 J în aproximativ 10 miliarde de ani, ceea
ce corespunde conversiei în energie a unei mase de 1027 kg (Terra are o masă de 6 x 1024 kg).
► Caracteristicile componentei vizibile din radiaţia electromagnetică solară: ● energia medie a fotonilor vizibili este
de 4 x 10-19 J;● se cuprinde în gama de lungimi de undă de la 200 la 2 000 nm;● cea mai mare parte a acestei energiei
se află cuprinsă între 400 şi 700 nm, iar maximumul corespunde domeniului albastru-verde, adică 450 nm.
► Soarele emite 2,5 x 1016 fotoni/s pentru fiecare cm2 de suprafaţă radiativă a fotosferei, adică 1,5 x 1041 fotoni/s/ în
total.
► Strălucirea Soarelui nu este aceeaşi pe întreaga sa suprafaţă, ea scăzînd de la ecuator spre poli (fenomen
insesizabil cu ochiul liber, în pofida amplitudinii mari a acestei diferenţe).
Fenomenul este datorat radiaţiei care vine de la aceeaşi adîncime: din centru (vizual) ne parvine direct, iar de la
margine – oblic. Temperatura crescînd odată cu adîncimea, radiaţiile de la marginea fotosferei corespund unei
temperaturi mai mici, deci au o intensitate redusă faţă de radiaţiile din centru.
Soarele are o strălucire diminuată cînd se situează la răsărit, dar mai ales la apus, datorită efectului filtrant al
pulberilor şi gazelor din atmosferă, agitate termic în timpul zilei. O cauză suplimentară este grosimea atmosferei, mai
mari atunci cînd privim spre orizont (implicit un volum sporit de gaze şi pulberi pe traiectul optic).
► Soarele are o culoare roşie cînd este situat la apus, deoarece razele de lumină fiind mult înclinate (respectiv
apropiate de suprafaţa Terrei din perspectiva observatorului) străbat un strat de aer mai gros, iar vaporii de apă, gazele
şi praful (vezi accentuarea fenomenului în perioada de intensificare a vîntului), care predomină în această parte a
atmosferei (ca urmare îndeosebi a agitaţiei termice de peste zi), filtrează lumina, lăsînd să treacă îndeosebi lumina
roşie, aceasta avînd o lungime de undă mai mare şi o capacitate de penetrare superioară.
Cu cît atmosfera este mai puţin curată şi liniştită termic, cu atît astrul ne apare mai roşu şi mai opacizat.
Uneori se poate observa, cu puţin timp înainte de trecerea Soarelui dincolo de linia orizontului sau de ridicare a sa
deasupra orizontului, apariţia unei lumini verzi („raza verde”) sau a unei forme luminoase verzi, dependente de
conformaţia norului de cristale de gheaţă. Ea se datorează prezenţei în atmosfera terestră înaltă a unor formaţiuni de
pulberi şi cristale de gheaţă de o anume mărime şi densitate (ele joacă rolul unei prisme ce descompune spectral
lumina solară).
► Magnitudinea vizuală aparentă a Soarelui este – 26,82 (magnitudinea vizuală absolută este de + 4,75).
► Luminanţa Soarelui este de 16 x 108 niţi.
► Clasa spectrală a Soarelui este G2v.
► Structura internă a Soarelui:

Figura 84. 1.
► Nucleului Soarelui are o densitate de 160 tone/m3, o presiune de 2,33 x 1011 atmosfere, o temperatură de circa 15
300 000o C, iar în el se desfăşoară circa 95 % din reacţiile termonucleare de fuziune, furnizoare de energie radiativă.
► În zona radiativă (figura 84.1.) ce înconjoară nucleul Soarelui: ● are loc transferul energiei din nucleu spre zona
convectivă sub formă de radiaţii electromagnetice;● temperatura este de circa 10 000o C;● presiunea este în medie de
10 atmosfere;● densitatea materiei este de 0,1 g/cm3
► În zona convectivă a Soarelui, prin curenţi de convecţie, energia este scoasă şi dispersată în spaţiul adiacent.
Energia eliberată în nucleul Soarelui pleacă spre suprafaţă mai întîi prin radiaţii, deci fără transport de substanţă, iar
apoi, de la circa 400 000 km sub suprafaţa vizibilă a astrului, începe o circulaţie de substanţă, deci procesul de
convecţie prin care energia este liftată spre exteriorul astrului.
De la plecarea din nucleu, fotonii de lumină ajung să părăsească astrul după circa 6 000 de ani.
Zona convectivă ocupă circa 15 % din raza Soarelui, conţine 2 % din masa totală şi are o temperatură medie de 8
000o C.
► Discul Soarelui văzut de pe Terra este diametrul atmosferei, iar în absenţa acesteia el ar fi mai mic cu aproximativ
33 000 km.
► Atmosfera Soarelui: ● izolează termic nucleului stelei; ● este alcătuită din: 80 % hidrogen; 18 % heliu; 0,30 %
oxigen; 0,20 % carbon; 0,15 % neon; 0,10 % azot; 0,05 % fier şi alte 79 de elemente chimice (unele dintre ele
provenind din materia protostelară, respectiv din resturile unei stele explodate, resturi intrate parţial în compoziţia
Soarelui); ● are o masă de 2 x 1015 tone; ● prezintă unele pulsaţii la intervale de circa 5, 10, 120 şi 160 de minute, fără
ca aceasta să semnifice că Soarele ar fi o stea variabilă sau un pulsar. Amplitudinea lor se situează între 20 şi 30 de
kilometri şi se exercită cu o viteză de aproximativ 20 m/s şi sînt efectul reechilibrării continui între presiunea termică
expansivă internă şi cea gravitaţională, compresivă. Dezechilibrul acestui raport se datorează îndeosebi neuniformităţii
intensităţii reacţiilor termonucleare, îndeosebi în atmosfera Soarelui;● nu se demarcă net faţă de „suprafaţa” astrului.
► Nucleul Soarelui se compune, probabil, din: 40 - 50 % hidrogen; 38 - 48 % heliu şi 2 - 20 % alte elemente chimice
(îndeosebi metale).
Pe ansamblu, compoziţia actuală a Soarelui ar fi: hidrogen - 92 %; heliu - 7,8%; carbon - 0,02%; azot - 0,08%;
oxigen - 0,06%; neon - 0,01%; siliciu - 0,004%; magneziu - 0,003%; fier - 0,003%; sulf - 0,002%.
► Fotosfera: ● este stratul extern al sferei Soarelui (figura 84.1.) ce poate fi văzut ca o margine atunci cînd privim
astrul printr-un filtru colorat (de la suprafaţa fotosferei ne parvine lumina solară);● are o înălţime de aproximativ 350
km;● este sediul a numeroase fenomene specifice activităţii solare (granule, pete, erupţii, protuberanţe şi facule);● are
o temperatură circa 6 000o C;● are o masă de circa 1,8 x 1015 tone;● are o densitate a gazului de 0,000 05 kg/m3
(atmosfera terestră are o densitate de 1,23 kg/m3) şi o presiune în medie de 0,01 kg/cm2.
Fotosfera are o temperatură scăzută în pofida faptului că în interiorul Soarelui sînt peste 15 milioane de grade
celsius, deoarece materia Soarelui este cvasiopacă pentru radiaţia electromagnetică generată de reacţiile termonucleare.
Cuantele de energie reuşesc să penetreze la suprafaţa astrului doar după numeroase absorbţii şi reemisii, pe parcursul a
milioane de ani, iar atunci cu un potenţial mult diminuat.
► Cromosfera este zona compusă din gaze rarefiate (figura 84.1.), ionizate (cum ar fi hidrogenul, heliul şi calciul) în
care se desfăşoară următoarele fenomene: spicule, filamente, emisii de radiaţii ultraviolete şi radio. Spre exterior se
continuă cu coroana solară, fiind separată de aceasta de o zonă de tranziţie de circa 100 km grosime.
Denumirea de cromosferă derivă din cuvîntul grecesc chrômos, care înseamnă culoare, şi aceasta deoarece zona,
observabilă în timpul eclipselor totale de Soare, se prezintă sub forma unui contur diafan, de culoare roz. Coloraţia se
datorează prezenţei hidrogenului şi heliului.
Caracteristicile cromosferei: ● temperatura este de la 4 300o C, la graniţa cu fotosfera, la peste 1 000 000o C în zona
coroanei solare (cauza acestei temperaturi foarte ridicate s-ar datora granulelor (coloane de gaz fierbinte) ce acoperă
fotosfera şi care spărgîndu-se la suprafaţa astrului, formează unde de şoc violente, cu viteze supersonice, iar energia
lor se transmite prin frecare cromosferei care se încălzeşte intens);● densitatea gazului este de 10-12 kg/m3, iar
presiunea este în medie de 3 x 10-7 kg/cm2 ;● înălţimea sa este de circa 15 000 km;● poate fi observată în timpul
eclipselor de Soare, cînd se prezintă ca un inel roşu (culoare datorată hidrogenului alfa de 6 563 Å), franjat ce
înconjoară discul astrului. Ziua, cromosfera nu poate fi observată din cauza strălucirii ei foarte reduse, comparativ cu
fotosfera.
► Coroana solară: ● este zona de tranziţie între Soare (cromosferă) şi spaţiul interplanetar, în care radiaţia
electromagnetică şi corpusculară solară intră în interacţiune cu acest mediu;● este alcătuită din electroni liberi şi gaze
rarefiate, cu un grad înalt de ionizare şi este sediul şi sursa unei importante părţi din radiaţia totală, electromagnetică şi
corpusculară;● are o grosime variabilă, situată între 10 % din discul solar, pînă dincolo de orbita Terrei (situaţie
rarisimă);● se prezentă asemeni unor ţîşniri de „lumină”, de amplitudini diferite, ce înconjoară discul Soarelui;● are o
formă de o mare diversitate, fiind în strictă dependenţă de circumstanţe (intensitatea activităţii globale a Soarelui,
intensitatea cîmpului magnetic etc.);● prezintă o iregularitate accentuată cînd este observată pe lungimea de undă a
radiaţiei X , îndeosebi numeroase şi imense bucle;● prezintă găuri coronale, localizate în preajma polilor, acestea fiind
regiuni mai reci, mai puţin dense, iar în ele cîmpul magnetic este unipolar;● are densitatea de 1,7 x 10-16 g/cm3 (108
atomi/cm3) la o depărtare de 1 500 000 km, 5 x 10-19 g/cm3 (3 x 105 atomi/cm3) la depărtarea de 2 100 000 km şi 2 x
10-20 g/cm3 (104 atomi/cm3) la depărtarea de 10 000 000 km;● are o temperatură între 0,5 şi trei milioane de grade
celsius şi este generată printr-un mecanism încă puţin cunoscut (doar implicarea cauzală a cîmpului magnetic este
certă);● avînd o temperatură deosebit de ridicată, se manifestă ca un intens emiţător de radiaţii X;● are o temperatură
şi densitate cu o distribuţie neuniformă;● avînd strălucirea de peste un milion de ori mai mică decît a globului solar
(iar strălucirea cerului albastru se prezintă mai intensă la marginea discului solar), poate fi văzută cu ochiul liber numai
în timpul eclipselor de Soare, cînd se prezintă ca o anvelopă în jurul discului şi fără a avea un contur precis delimitat.
Ea mai poate fi observată cu ajutorul coronografului dar numai de la altitudini de peste 2 km, unde atmosfera
difuzează mai puţin lumina solară;● din mediul extraatmosferic terestru, poate fi observată/studiată şi în domeniul
ultraviolet şi X;● cunoaşte un maxim de extincţie îndeosebi în vîrfurile ciclurilor solare de 11 ani.
► Haloul solar este inelul policolor ce apare uneori în cursul zilei în jurul Soarelui. Cauza apariţiei acestei coroane
rezultă din compoziţia atmosferei terestre, respectiv atunci cînd în direcţia privirii se găsesc nori subţiri, cirro-
cumulus, compuşi din picături fine de apă sau cristale de gheaţă ce au dimensiuni aproximativ egale. Cu cît picăturile
de apă sau cristalele de gheaţă sînt mai mici, cu atît coroana are un diametru mai mare (maximum patru diametre
aparente solare) şi invers. Fenomenul survine în urma difracţiei razelor de lumină în picăturile de apă sau în cristalele
de gheaţă.
► Activităţile de suprafaţă ale activităţii solare sînt: erupţiile cromosferice, petele, faculele, spiculele, granulele,
protuberanţele, floculii şi vîntul solar.
► Granulele solare sînt bule de gaz încălzit ce penetrează la suprafaţa astrului, cu o viteză între 0,8 şi 2 km/s.
Suprafaţa exterioară a Soarelui este relativ mai rece decît interiorul său, ceea ce creează condiţiile pentru o
circulaţie prin convecţie a căldurii: gazul încălzit de nucleul astrului se dilată şi urcă spre suprafaţă unde se răceşte şi
se întoarce înapoi spre centru, sub forma unor coloane de gaz fierbinte. Deci, granulele se prezintă ca locuri de
răbufnire a coloanei de gaz încălzit, la suprafaţa Soarelui.
Numărul mediu de granule la un moment dat este de circa 2 500 000.
Granulele, expresie a activităţii convective din Soare, au forma unor boabe de orez fiert şi sînt distribuite pe
întreaga suprafaţă a astrului. Ele acoperă 35 % din suprafaţa fotosferei, restul revenind intervalelor dintre granule, ce
au un aspect ceva mai întunecat.
Granulele sînt într-o continuă formare şi disoluţie, iar prezenţa lor pe suprafaţa astrului nu încetează. Fiecare
granulă durează între 5 şi 10 minute şi doar excepţional pînă la 24 de ore, situaţie în care sînt însoţite şi de alte
fenomene locale.
Diametrul granulei se situează între 200 şi 2 000 km, dar excepţional poate atinge şi 30 000 km.
► Erupţiile solare: ● sînt formaţiuni luminoase de intensitate excepţională, asociate protuberanţelor şi care apar
brusc în anumiţi floculi, adică în cromosferă (uneori în coroana solară şi foarte rar la nivelul fotosferei); ●se desfăşoară
pe o suprafaţă de pînă la 5 x 106 km2 şi atinge o lungime vizibilă de circa 500 000 km; ● cele de mare energie radiativă
apar la un interval de 4-5 ani, cele de medie energie 2-3 pe an, cele de energie redusă circa 10 pe an, iar cele de mică
energie 2-10 în 24 de ore, în funcţie de faza ciclului de activitate solară (se bănuieşte existenţa şi a unui ciclu de 54 de
ani între vîrfurile lor de apariţie); ● durează între două minute şi trei ore, după care se împrăştie prin dezvoltarea
laterală în masa fotosferei şi spaţiul interplanetar; ● au în focar o temperatură între 50 000 000o C şi 100 000 000o C; ●
sînt urmarea unui proces de acumulare în cromosferă a presiunii cîmpurilor magnetice asociate petelor solare (care
devine mai mare decît presiunea gazului), după care se eliberează brusc, datorită instabilităţii plasmei. Astfel în timpul
erupţiei, energia cîmpului magnetic este convertită în energie electromagnetică şi cinetică (îndeosebi a electronilor şi
protonilor expulzaţi); ● eliberează o cantitate de energie de circa 1032 ergi (1 000 ergi/cm2) din care 1024 ergi în
domeniul radio, restul în domeniul X, ultraviolet, optic, infraroşu şi gamma; ● ejectează o masă între 1010 şi 1015 kg; ●
este însoţită de următoarele fenomene: intensificarea radiaţiei electromagnetice şi corpusculare; creşterea luminozităţii
locale de peste 1 000 de ori; intensificarea strălucirii (local); intensificarea vîntului solar (el putînd atinge pînă la 100
000 km/s); reacţii nucleare în atmosfera înaltă, cu sintetizarea unor nuclee instabile cum ar fi cele ale carbonului,
azotului, neonului, lithiului, beriliului sau borului.
Prin eliberarea în timpul erupţiei solare a unor particule cu energii de ordinul 10 GeV, corpul omului poate fi
periclitat, chiar dacă receptarea se desfăşoară pe o perioadă de timp scurtă.
Se estimează că la intervale între 1 000 şi 3 000 de ani se întîmplă ca o erupţie solară să afecteze semnificativ
biosfera, direct sau indirect.
► Petele solare: ● sînt zone întunecate ce apar pe suprafaţa fotosferei Soarelui;● apar întunecate numai în contrast cu
strălucirea fotosferei (de circa 50 de ori mai mare), atunci cînd sînt observate vizual sau sînt fotografiate în alb-negru.
În realitate, petele sînt strălucitoare şi au o anumită nuanţă roşie;● sîntcompuse dintr-o zonă centrală, întunecată,
numită umbră sau nucleu (ea se prezintă ca o structură granuloasă) înconjurată de o regiune mai puţin întunecată, cu
nervuri şi filamente subţiri (grosimi între 20 şi 500 km), aşezate radial, numită penumbră. Zona de penumbră are lăţimi
cuprinse între 1 000 şi 4 000 km (adică între ¼ şi 1/5 din diametrul petei) şi un relief depresionar faţă de fotosferă de
350 - 900 km;● ar putea fi cauzate de: intense vîrtejuri magnetice în zona faculelor, ce frînează convecţia (apar astfel
zone mai reci, care fiind întunecate sînt în contrast cu împrejurimile lor); distensia bruscă a unor bule masive de gaz,
fenomen prin care în spaţiul respectiv temperatura scade accentuat; reducerea locală a cantităţii de energie din
mişcarea convectivă, în urma convertirii unei părţi a acesteia în energie magnetică;● evoluează astfel: La începutul
formării, în zonele faculare din fotosferă, cele două pete (sau grupe de pete) au un diametru între 1 000 şi 3 000 km,
sînt situate aproape toate pe aceeaşi paralelă şi sînt separate în latitudine la o distanţă de 3 o - 4o. În următoarele ore/zile,
petele suferă o extincţie foarte alertă, care le separă pînă la maxim 15o (proces însoţit şi de o schimbare a polarităţii
magnetice a petelor). După generare, petele continuă să se extindă dar într-un ritm continuu diminuat, pînă la completa
dispersare laterală sau în masa fotosferei;● durează între 24 de ore şi 100 de zile, ele fiind formaţiunile cele mai
„stabile” dintre toate fenomenele activităţii Soarelui;● au dimensiuni între 2 500 şi 150 000 km (Terra are un diametru
de 12 750 km) şi o suprafaţă de pînă la 15 miliarde de kilometri pătraţi. Dimensiunile petelor sînt variabile, crescînd
accelerat în debutul fenomenului apoi dispărînd lent;● au o adîncime în fotosferă de circa 7 500 km;● sînt mai reci
decît restul suprafeţei Soarelui, avînd între 4 000o C şi 4 500o C;● se prezintă asemni unui disc franjat, cu o depresiune
centrală întunecată şi într-o continuă reformare. Uneori forma lor este de spirală, caz în care ea se menţine astfel de la
debut pînă la stingere;● au un cîmp magnetic cu următoarele caracteristici: în zona petei el creşte masiv (5 x 1031 - 1032
gauss/cm3) şi este proporţional cu întinderea suprafeţei petei; în zona petei are aspectul unui vîrtej; apare înainte şi
dispare după perioada de existenţă a formaţiunii asociate; străbate petele solare şi se prelungeşte pînă în cromosferă;
simultan cu schimbarea polarităţii magnetice a petelor solare are loc şi schimbarea polarităţii cîmpului magnetic
general al Soarelui; polaritatea petelor frontale este pozitivă în emisfera solară nordică, iar a petelor secundare este
negativă; polaritatea perechilor de pete care apar într-o emisferă este totdeauna opusă perechii care apare în emisfera
cealaltă, iar aceste polarităţi se inversează efectiv de la un ciclu la altul;● degajă cantităţi mari de neutroni, pozitroni,
electroni şi particule ionizate. Aceste particule participă la constituirea vîntului solar;● nu apar în permanenţă; în
perioada de calm a activităţii solare pot trece peste trei luni fără să se înregistreze apariţia vreunei pete;● apar izolat,
dar cel mai adesea apar în grup. În perioada de vîrf a activităţii solare se înregistrează concomitent pînă la 30 de
grupuri de pete;● nu au o repartiţie uniformă, deoarece ele apar numai în zonele în care procesele convective din
învelişul convectiv şi fotosferă sînt mai intense;● apar, majoritatea lor, între latitudinea de 5o şi 30o la nord şi la sud de
ecuator, cu un procentaj uşor mai mare pentru emisfera nordică, din cauze necunoscute (probabil o influenţă galactică,
aceeaşi care a favorizat şi dispunerea uscatului terestru mai ales în zona nordică);● apar cu o frecvenţă crescută în
cicluri de circa 0,5 - 7 - 11 - 22 - 25 - 80 - 90 - 120 - 176 - 300 - 400 - 600 şi 900 de ani, iar aceste cicluri sînt
imbricate unele în altele. Cauzele periodicităţi apariţiei lor nu au fost elucidate. Se presupune că ea ar fi datorată:
influenţei atracţiei gravitaţionale a planetelor; diferenţelor de viteză de rotaţie ce apar între materia aflată la ecuatorul
solar şi cea dispusă la polii geografici; influenţei aştrilor învecinaţi; unor mecanisme interne ale astrului;● sînt în
număr de aproximativ 1000, într-un ciclu de 11 ani.
► Ciclurile de pete nu sînt specifice numai Soarelui.Un ciclu de 11 ani în apariţia petelor a fost reperat şi la alte stele.
► Floculii ● sînt formaţiuni strălucitoare ce apar în cromosferă şi au aspectul unor nori fini; ● sînt în strînsă legătură
cu faculele şi petele solare; ● apar datorită aglomerării în cîmpuri magnetice intense a vaporilor de calciu şi/sau H.
► Spiculele sînt jeturi de gaz de formă conică, luminoase şi într-o permanentă mişcare.
Caracteristicile spiculelor: ● sînt generate de cîmpul magnetic intens din zona supergranulelor (geneza şi modul de
evoluţie al acestor formaţiuni este încă puţin înţeleasă);● se înalţă din cromosferă spre coroana solară în care se
risipesc;● cînd se observă pe marginea discului solar se prezintă ca mici bare întunecate, mai mult sau mai puţin
înclinate;● pot fi observate în timpul eclipselor de Soare, cînd, pe marginea profilului astrului, ele se prezintă ca mici
flăcări curbate, asemănătoare unui mănunchi de spice aplecate de vînt;● în alcătuirea lor predomină hidrogenul;● au o
distribuţie neregulată cu toate că sînt concentrate în lungul unor fîşii care corespund marginii supergranulelor;●
durează între 5 şi 10 minute;● au dimensiuni de pînă la 40 000 km în lungime şi 1 000 km în diametru;● viteza lor de
înălţare este bruscă şi se situează între 54 000 şi 108 000 km/h, iar viteza de coborîre este în descreştere progresivă.
► Faculele sînt zone de mare densitate şi strălucire ce apar în locul (sau marginea) unor supergranule şi în care se
dezvoltă adesea pete solare.
Caracteristicile faculelor: ● durează între cîteva ore şi, rareori, 100 de zile;● au o arie mai mare decît a petelor;● au
un vîrf de activitate cu o periodicitate de aproximativ 11 ani, sincronă cu cea a petelor solare cu care de fapt au o
origine comună;● pot apare în orice punct de pe fotosferă, dar sînt mai uşor observabile spre marginea discului solar;●
cîmpul lor magnetic este deosebit de intens;● în zona faculei temperatura este cu 200o C pînă la 1 000o C mai mare ca
în zona înconjurătoare din fotosferă.
► Protuberanţele solare: ● sînt imense jerbe de plasmă (deşi mult mai rece decît coroana solară în care se
desfăşoară), intens strălucitoare (cînd sînt observate în marginea discului solar) sau întunecate (cînd sînt observate pe
suprafaţa astrului), care apar la linia neutră dintre două cîmpuri magnetice;● sînt cauzate de intensificarea locală a
presiunii de radiaţie a Soarelui şi tendinţa materiei ionizate din cromosfera superioară şi coroană, de a urma liniile de
cîmp magnetic de polaritate opusă;● au o densitate mai mică decît cromosfera, motiv pentru care absorb radiaţia
straturilor mai joase şi devin luminoase, prin simpla proiectare în coroană (aceasta avînd o densitate mult mai mică);●
au arcul de plasmă cu următoarele dimensiuni: între 20 000 şi 50 000 km în diametru, între 200 000 şi 600 000 km în
înălţime şi între 5 000 şi 30 000 km între ramuri;● eliberează o energie între 1026 şi 1032 ergi;● au o densitate de circa
10-10 kg/m3, deci superioară de 100 de ori celei din mediul coronal, iar susţinerea ei se datorează cîmpului magnetic
coronal;● au temperatura în funcţie de altitudine şi se situează între 5 000o C şi 10 000o C (temperatura în exteriorul
lor, în coroană, este de 106 Co);● pot apare oriunde pe suprafaţa astrului, dar apar cu o frecvenţă mărită la latitudini
mai mari de 40o în ambele emisfere, adică în regiunile active, fiind asociate erupţiilor cromosferice;● pornesc din
fotosferă (cu viteze de pînă la 1 000 km/s) şi se desfăşoară în coroana solară, după care au tendinţa de migrare spre
poli sau ecuator;● durează între 10 minute şi 24 de ore, după care, pe parcursul mai multor zeci de zile, zonele de
polaritate magnetică opusă se distanţează, iar filamentele din atmosfera înaltă se deplasează spre polii astrului;● sînt
uşor observabile pe marginea discului solar (sub forma unor flăcări uriaşe, asemănătoare unor bucle) în timpul
eclipselor sau în imagini obţinute în domeniul spectral X;● apar în număr mai mare la 2 - 4 ani după un maxim al
activităţii de pete;● pot să se întindă pînă la orbita Terrei, dar atingerea planetei este extrem de improbabilă, deoarece
ele se pot desfăşura oriunde în raport cu orbita terestră şi poziţia Terrei la un moment dat (deci, înainte sau după
planetă, deasupra sau dedesubtul ei).
Terra poate fi afectată de protuberanţe, proporţional cu intensitatea lor. Astfel ele pot provoca:aurore, distorsiuni
geomagnetice, disrupţii în comunicaţii, modificarea compoziţiei atmosferei, periclitarea vieţii astronauţilor aflaţi pe
orbită, impactul unor nori de plasmă cu Terra (situaţie extrem de rară, deoarece 98 % dintre protuberanţe nu depăşesc
lungimea de 50 milioane de kilometri, iar direcţionarea lor este întîmplătoare).
► Filamentele solare sînt protuberanţe care apar în proiecţie pe discul solar (situaţie în care se prezintă întunecate).
► Vîntul solar: ● este un rezultat al activităţii solare şi constă dintr-un flux continuu de particule cu energie foarte
înaltă;● este alcătuit din nuclee de hidrogen (circa 91,4 %), atomi de heliu, particule alfa, electroni, neutroni şi ioni;●
este o plasmă a cărei temperatură electronică este de 1,5 x 105 Co, dar din punct de vedere electric este neutru;● este
generat îndeosebi de zonele polare şi găurile coronale, unde liniile de cîmp magnetic sînt deschise, deci materia se
poate desprinde şi dispersa în spaţiu;● vehiculează circa 10-14 mase solare pe an (în medie 1,2 x 1012 g/s). Puterea
totală transportată de vîntul solar în magnetosferă este de 1012 - 1013 w/s. Această energie se acumulează temporar în
trena magnetosferei, de unde este dispersată apoi într-un proces continuu, întrerupt de unele emisii masive, explozive
(aşa-numitele „furtuni solare”);● vehiculează o energie de pînă la 1 000 GeV/nucleon/particulă;● în perioada de calm
a activităţii Soarelui are o densitate de 10 particule/cm3 şi o abundenţă de 5 x 108 protoni/cm2/s, iar în perioada de vîrf
a activităţii densitatea poate creşte pînă la 45 particule/cm3 şi o densitate de 25 x 108 protoni/cm2/s;● are un fluxul de
energie cinetică de 0,22 erg/cm2/s şi un flux de conducţie termică de 0,01 erg/cm2/s;● are la nivelul orbitei terestre
viteza între 250 şi 500 km/s în perioada de calm a activităţii solare, şi între 900 şi 1 200 km/s în perioada de vîrf a
activităţii;● exercită o presiune medie de 0,000 000 000 05 atmosfere/cm2;● la nivelul Terrei, determină: comprimarea
masivă a cîmpului magnetic în regiunea anterioară şi împingerea lui în regiunea posterioară; frînarea şi dispersarea
particulelor de mare energie care sosesc de la nove şi supernove; parazitarea radio (uneori); devierea sateliţilor ce au
panouri solare de dimensiuni importante.
► Eclipsarea Soarelui se poate produce cînd Soarele, Luna şi o regiune de pe Terra devin colineare, iar Luna se află
în faza de Lună Nouă (deci, Luna se situează între Soare şi Terra).
În funcţie de distanţa Terra–Lună şi poziţia observatorului terestru, eclipsa de Soare poate fi parţială, inelară sau
totală
► Soarele este eclipsat parţial de Lună cînd observatorul se află în conul de penumbră proiectat de Lună pe suprafaţa
terestră, situaţie în care discul solar este mai mult sau mai puţin ocultat.
Circa 37 % dintre eclipse sînt parţiale.
► Soarele este eclipsat total de Lună cînd observatorul se află în conul de umbră proiectat de Lună pe suprafaţa
Terrei şi cînd discul Soarelui apare pe deplin acoperit de discul Lunii.
Circa 28 % dintre eclipse sînt de tip total.
Eclipsarea totală a Soarelui este posibilă, deoarece diametrul aparent al Soarelui este la nivelul Terrei egal cu
diametrul aparent al Lunii (distanţa de la Soare la Lună şi de la Terra la Lună sînt în raport de 400, acelaşi ca raportul
dintre diametrul Soarelui şi diametrul Lunii). Astfel, Luna poate oculta faţa luminoasă a Soarelui aproape perfect
atunci cînd un observator terestru este dispus în prelungirea axei Soare–Lună, iar distanţa Lună–Terra este mai mică
decît lungimea conului de umbră proiectat de Lună pe suprafaţa terestră.
► Eclipsa inelară este asemănătoare cu eclipsa totală, cu deosebirea că observatorul se află în conul de umbră
proiectat dincolo de vîrful său.
Circa 35 % dintre eclipse sînt de tip inelar.
Eclipsa inelară este posibilă cînd distanţa Terra–Lună este mai mare ca în cazul eclipsei totale, discul Lunii nu
poate acoperi integral discul solar, rămînînd în jurul ei un inel de lumină.
► Durata eclipsei de Soare diferă în funcţie de latitudinea geografică. La latitudinea României (45o) ea este de peste
trei ore, iar la ecuator durata este de 1 ½ ore.
Pentru puncte terestre diferite, eclipsa de Soare începe la momente diferite şi se termină la momente diferite.
Faza maximă a eclipsei totale durează la ecuator pînă la 7 minute şi 58 secunde, iar la latitudinea de 45o pînă la 6
minute şi 30 secunde.
Eclipsa inelară are la ecuator o durată a fazei de maxim de pînă la 12 minute şi 30 secunde, iar la latitudinea de 45o
de pînă la 10 minute.
► Eclipsa de Soare nu este vizibilă concomitent şi la fel pe toată suprafaţa luminată a Terrei, deoarece ea se produce
numai în zona în care se poate proiecta umbra Lunii.
► Diametrul petei umbrei este de pînă la 627 km (în cazul eclipsei inelare diametrul maxim este de 370 km), lăţimea
penumbrei este între 434 şi 4 300 km, iar lungimea pe care se deplasează pe suprafaţa terestră este între 2 000 şi 20
000 km.
Pata de umbră şi penumbră proiectate pe Terra sînt un dublu disc concentric.
► Umbra proiectată de Lună pe Terra: ● se deplasează aproximativ de la vest spre est, pe traiectorii diferite şi
aparent haotice, ca urmare a rotaţiei Lunii în jurul Terrei, a mişcării de rotaţie şi translaţie a Terrei, a necoplanarităţii
orbitelor şi planelor ecuatoriale; ● are o viteză de 3 380 km/h la ecuator şi în creştere progresivă spre poli unde atinge
viteza de circa 8 000 km/h; ● are o lungime a conului de 350 000 ± 25 000 km.
► Într-un interval de 1 000 de ani se produc în medie 2 375 de eclipse de Soare, dintre care 838 parţiale, restul totale
şi inelare. Într-un an se produc cel mult 5 şi cel puţin 2 eclipse de Soare pe planetă.
Eclipsele de Soare vor fi în număr de 224 pentru perioada 2 001 - 2 100; 235 pentru perioada 2 101 - 2 200; 248
pentru perioada 2 201 - 2 300; 248 pentru perioada 2 301 - 2400; 237 pentru perioada 2 401 - 2 500.
► Toate eclipsele de Soare sînt previzibile cu precizie mare şi pentru perioade de mai multe sute de ani.
► Dintr-un punct oarecare de pe Terra se observă mai multe eclipse de Lună decît de Soare, deoarece eclipsele de
Lună sînt vizibile pentru toate zonele care au Luna deasupra orizontului, pe cînd eclipsa de Soare nu este vizibilă decît
pentru zona terestră cuprinsă în lăţimea şi lungimea umbrei/penumbrei proiectate de Lună pe Terra.
► Eclipse totale de Soare: 29. 03. 2006 (Africa, Rusia); 01. 08. 2008 (Rusia, China); 22. 07. 2009 (India, China); 11.
07. 2010 (Pacificul de Sud).
► Eclipse inelare de Soare: 23. 10. 2005 (Spania, Algeria, Libia); 22. 09. 2006 (Brazilia); 07. 02. 2008 (Antarctica);
26. 01. 2009 (Borneo, Oceanul Indian); 15. 01. 2010 (Africa Centrală, India, China).
► Soarele are cel puţin trei inele asemănătoare cu cele ale planetei Saturn, iar ele sînt alcătuite din pulbere
submilimetrică. Primul inel este situat la 2,7 milioane kilometri de Soare, iar următoarele la 345 şi respectiv 495
milioane de kilometri.
Masa inelelor Soarelui nu depăşeşte 0,4 km3.
► Există indicii că Soarele ar fi o stea binară, dar ele sînt insuficiente şi imprecise pentru o acceptare deplină.
► În mitologia greacă, Nemesis era personificarea răzbunării şi justiţiei divine (ea veghea asupra ordinii şi
echilibrului în Univers), iar cum astrul însoţitor al Soarelui se presupune a fi aducător de catastrofe (spre exemplu,
meteoriţi şi comete – iar acestea din urmă de molime) la fiecare apropiere de Soare, prin analogie cu comportamentul
zeiţei, a primit acest nume.
Uneori, acest astru poartă şi numele de Steaua Morţii.
 Astrul însoţitor al Soarelui nu ar fi observabil, deoarece în epoca noastră s-ar situa la cea mai mare depărtare, dar
îndeosebi datorită strălucirii sale foarte reduse (cauzată de masa modestă sau de epuizarea sa ca stea).
Caracteristicile presupuse ale lui Nemesis: se crede a fi o stea pitică albă, de magnitudine 10, deci cu o temperatură
la suprafaţă mai mică de 1 000o C (nu este exclus ca astrul să fie o stea în devenire sau o stea neutronică, iar cu puţină
fantezie chiar o Gaură neagră de dimensiuni mici); se află la o depărtare de 1,6 - 2,4 ani-lumină; masa sa este între 0,3
şi 0,7 mase solare (deci, relativ, el satelizează Soarele).
Mişcarea lui Nemesis în jurul Soarelui este aparentă, cei doi aştri rotindu-se în jurul centrului comun de masă. În
această mişcare astrul revine la o poziţie iniţială după 26 - 28 milioane de ani.
Ultima minimă apropiere a lui Nemesis de Soare se crede a fi avut loc acum 14 milioane de ani şi ar fi cauzat
importante perturbări climatice şi biologice pe Terra.
Existenţa unui astru însoţitor al Soarelui este sugerată de: ● apariţia în valuri a cometelor în sistemul nostru planetar
şi mai ales dintr-o singură direcţie;● existenţa unor perturbaţii inexplicabile în orbitele planetelor exterioare;●
particularităţile dinamicii Soarelui în grupul de stele din care face parte;● faptul că sistemul planetar este accelerat spre
centrul galaxiei, cu o mărime dublă celei induse de cîmpul gravific galactic;● unele aspecte din geneza planetelor;●
ciclicitatea unor catastrofe ecologice naturale, cu o geneză evident exterioară planetei noastre.
Probabilitatea existenţa acestui astru este mai mică de 20 %.
► Consecinţele coliziunii Soarelui cu un nor de gaz şi pulbere diferă în funcţie de densitatea norului, de compoziţia
lui, de zona de impact, de viteza de impact etc.
Printre consecinţele posibile ale unei asemenea coliziuni, ce se pot situa între nesemnificativ şi catastrofic, se pot
enumera: formarea unei nebuloase, accelerarea reacţiilor termonucleare din atmosfera Soarelui, explozia de tip novă.
Probabilitatea unei asemenea coliziuni este valabilă la scara sutelor de milioane de ani.

85. Sistemul nostru solar

Fără a-mi părăsi casa, cunosc întregul Univers. Lao zi

Minunate sînt lucrurile pe care le vedem, minunate sînt acelea pe care le înţelegem, dar cele mai minunate sînt acelea pe care nu le
putem cuprinde. N. Stecuseu

► Sistemul solar sau sistemul planetar este ansamblul format dintr-o stea centrală şi un număr de planete care
gravitează în jurul acesteia.
► Sistemul nostru solar este alcătuit dintr-o stea centrală (Soarele), 9 planete mari, peste 100 de sateliţi naturali ai
planetelor, mai mult de 5 600 de planete mici (asteroizi), circa 1 400 de nuclee cometare, materie meteoritică, două
inele cometare, pulbere şi gaze.
► Pînă la ultima planetă cunoscută (Pluto), diametrul sistemului solar este de 1,16 x 1010 km, pînă la cea mai scăzută
densitate a gazului antrenat în rotaţie de 7,5 x 1010 km, iar pînă la norul Oort de 7,5 x 1012 km.
► Centrul de greutate al sistemului nostru solar se situează între orbita planetei Mercur şi interiorul Soarelui, fără a
fi un punct fix datorită influenţei neuniforme a maselor gravitaţionale ale planetelor Jupiter, Uranus şi Neptun.
Centrului de greutate revene într-o poziţie avută anterior după 178,77 ani.
► Densitatea medie a materiei din sistemul nostru solar este de 2,323 tone/m3.
► Densitatea medie a planetelor din sistemul nostru plantar este de 2,802 tone/m3.
► Sistemul nostru solar este angrenat într-o mişcare de rotaţie în jurul centrului comun de masă, în jurul centrului
comun de masă format cu ipotetica stea companion şi în jurul centrului comun de masă a roiului şi respectiv
superroiului de stele din care face parte Soarele. De asemenea, sistemul nostru solar mai prezintă o mişcare de rotaţie
în jurul nucleului galaxiei şi diverse mişcări oscilatorii în funcţie de cîmpurile gravitaţionale întîlnite în periplul
circumgalactic.
► Materia nu este distribuită uniform în mediul interplanetar, densitatea ei în zona interplanetară este mai mare în
planul orbitelor planetelor şi în zona mai apropiată de Soare.
► Compoziţia materiei din mediul interplanetar este asemănătoare celei din mediul interstelar, cu deosebirea că
densitatea gazului şi pulberii este mai mare pe unitate de volum în planul planetelor şi cu cît ne apropiem de Soare.
Sub influenţa vîntului solar, gazele şi pulberea din mediul interplanetar tind să părăsească sistemul.
► Gazul interplanetar: ● are o densitate între 10-21 şi 10-22 g/cm3 (ceea ce corespunde la 0,05 atomi de hidrogen şi
0,1 atomi de heliu pe cm3);● are o temperatură de pînă la 9 000o C;● are o masă de circa 1,34 x 1020 tone.
► Pulberea interplanetară: ● este compusă din siliciu, fier şi carbon;● are o dimensiune medie a particulelor de 10-
6
m;● are o densitate în distribuţie de 1g/km3 la nivelul orbitei terestre;● are o masă totală de 1018 – 1023 g;● este
dispusă în proporţie de 90 % între orbita planetei Jupiter şi Soare.
► Masa sistemului nostru solar este de circa 2,003 x 1027 tone.
► Masa planetelor din sistemul nostru planetar este de 2,669 x 1024 tone (Soarele: 1,9891 x 1027 tone).
► Volumul masei sistemului nostru solar este de 1,49 x 1018 km3, din care 2,554 x 1015 km3 revine planetelor.
► Aria însumată a planetelor din sistemul nostru planetar este de 69 x 109 km2 (Soarele = 6,0918 x 1015 km 2 ).
► Planetelor le revine 98 % din momentul cinetic al sistemului nostru solar, iar restul Soarelui. Cauza acestei
disproporţii este necunoscută (ea apare ca nefirească potrivit legii conservării momentului cinetic).
► Planeta este un astru lipsit de lumină proprie şi avînd dimensiuni inferioare stelei în jurul căreia gravitează.
► Planete exterioare sau planete superioare sînt considerate cele care au orbite exterioare orbitei terestre.
Planetele exterioare sînt: Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto.
► Planete interioare sau planete inferioare sînt cele care au orbite proprii în interiorul orbitei terestre.
Planete interioare sînt Mercur şi Venus.
► Planetele sînt ordonate, de la Soare spre exterior, astfel: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus,
Neptun şi Pluto.
► Distribuţia orbitelor planetelor în sistemul nostru planetar nu sînt întîmplătoare, ele se supun legilor armoniei şi
echilibrului.
► Progresiv, toate planetele se îndepărtează de Soare datorită forţei centrifuge, diminuării cîmpului gravitaţional
solar şi perturbaţiilor gravitaţionale interioare şi exterioare sistemului nostru solar.
Amplitudinea îndepărtării planetelor de Soare este pentru epoca noastră de aproximativ un centimetru pe an
► Planetele, la data formării lor, se aflau cu cel mult 500 000 de kilometri mai aproape decît sînt în prezent.
► Existenţa în trecutul îndepărtat şi a altor planete în sistemul nostru planetar este puţin probabilă.
► Pînă în prezent nu există o teorie satisfăcătoare asupra formării sistemului nostru solar, capabilă să explice în
detaliu caracteristicile fizice şi dinamice ale planetelor. Dintre numeroasele ipoteze formulate, cele mai multe adeziuni
întruneşte cea potrivit căreia planetele s-au format în zona marginală a nebuloasei protostelare (intens îmbogăţită de
resturile unei supernove), fără a avea absolut aceeaşi compoziţie şi evoluţie, datorită situării diferite faţă de Soare,
masei realizate în mod întîmplător şi circumstanţelor locale.
La data formării, materia din care s-au format planetele era „rece”, se afla într-un mediu „rece” şi doar apoi s-a
încălzit (pînă la lichefiere) după un specific particular fiecăreia dintre planete (masă, apropiere de Soare, influenţe din
partea protoplanetelor vecine etc.)
Abundenţa elementelor uşoare (deuteriu, lithiu etc.) fiind mai mare în planete decît în Soare, denotă că planetele s-
au format înainte de amorsarea reacţiilor termonucleare (ale hidrogenului) în Soare.
► În geneza planetelor nu ne putem explica: ● raportul între distanţa planetelor faţă de Soare şi masa lor
individuală;● deosebirile majore între grupul de planete telurice şi al planetelor gigante;● sensul de rotaţie circumsolar
comun tuturor planetelor, dar nu şi al celui axial (Venus, Uranus şi Pluto au sensuri opuse ale acestei rotaţii, faţă de al
celorlalte planete);● numărul planetelor mari (9) este mult prea mic faţă de ceea ce ar fi trebuit să rezulte, teoretic,
dintr-un disc protoplanetar;● prezenţa a două inele, Oort şi Kuiper, de resturi planetare avînd în compoziţia lor obiecte
de mari dimensiuni;● prezenţa centurii de asteroizi;● compoziţia chimică foarte diferită a planetelor şi stadiul lor
evolutiv foarte contrast;● originea planetei Pluto şi orbita ei;● înclinarea axei de rotaţie a planetei Uranus – 90o;●
deţinerea de către planete a energiei cinetice a sistemului într-o proporţie majoritară (98 %);● prezenţa unor sateliţi
sau/şi inele doar la unele planete.
► Urmările apropierii de o stea a sistemului nostru planetar ar fi strict corelate cu amploarea apropierii, intensitatea
cîmpului ei gravitaţional şi direcţia apropierii. Dacă apropierea ar fi de pînă la 0,5 ani-lumină, s-ar produce perturbări
minore în orbitele planetelor, iar dacă apropierea stelei ar fi mai amplă, devine posibilă smulgerea planetelor de pe
orbite şi proiectarea lor, haotic, în mediul interstelar.
Procentul de probabilitate al apropierii noastre de o stea, la cote periculoase, este de 1:1015 pentru viitorii două
milioane de ani.
► Sistemul nostru planetar este posibil să colizioneze în orice moment cu nori de gaz şi pulbere. Chiar dacă aceşti
nori ar avea o densitate medie, ei ar putea influenţa vîntul solar şi cuantumul de energie recepţionat de la Soare, ceea
ce ar afecta viaţa pe Terra.
De remarcat că în acest moment, sistemul nostru solar se află inclus într-un nor de gaz de origine necunoscută.
Istoria nu consemnează coliziunea sistemului nostru planetar cu vreun nor de gaz şi pulbere, sau el nu a avut efecte
semnificative sau nu au putut fi puse în corelaţie cu el. Este posibil ca unele perturbaţii climatice la scară planetară să
aibă o asemenea cauză.
Frecvenţa unor astfel de coliziuni cu repercusiuni clar sesizabile, nu pare a avea o frecvenţă mai mare de una la 5
000 - 50 000 de ani.
► Pythagoras a găsit o similitudine între raporturile intervalelor muzicale, exprimate matematic, şi dispunerea
planetelor în sistemul nostru solar. Pornind de la această similitudine el a conchis că muzica este expresia armoniei din
macrocosmos, în microcosmos. Apoi, pe rînd, J. Kepler, J. E. Bode, I. K. Titius şi mai recent H. Kayser, comparînd
unele date (cum ar fi afeliul şi periheliul) ale orbitelor planetelor cu intervalele muzicale (armonia muzicală –
frecvenţa), au pus în evidenţă un real raport armonic între acestea.
Astfel, planetelor le corespund următoarele note muzicale: Mercur 1/1 do; Venus 5/6 la; Terra 3/2 sol; Marte 2/3 fa;
Asteroizii 9/8 re şi 10/9 re; Jupiter 9/10 si bemol şi 8/9 si bemol; Saturn 3/2 sol; Uranus 5/4 mi; Neptun 16/15 re
bemol.
86. Vulcan
Dacă ar şti ei unde se află ce caută, n-ar mai căuta. J. W. Goethe

► Datorită unor perturbaţii în orbita planetei Mercur, a fost emisă ipoteza existenţei unei planete între Mercur şi
Soare. Observaţiile astronomice amănunţite au infirmat pe deplin existenţa unei asemenea planete.
► În mitologia romană, Vulcanus era zeul focului, al incendiilor şi al purificării, el însuşi fiind atît de „pur” încît era
invizibil. Ipotetica planetă din preajma Soarelui, fiind invizibilă, a primit prin asemănare numele zeului Vulcanus.
► Între Mercur şi Soare se găsesc trei inele alcătuite din pulbere submilimetrică, refractară la căldură. Primul inel
este situat la 2,7 milioane kilometri de Soare, iar următoarele la 345 şi respectiv 495 milioane de kilometri.
Masa acestor inele nu depăşeşte 0,4 km3 şi nu provine din presupusa planetă Vulcan.

87. Mercur
Aşa le-a fost pe plac zeilor. (dicton latin)

► Această planetă, avînd o viteză foarte mare pe orbită şi fiind situată într-o zonă „infernal” de călduroasă, a primit
numele Mercur prin asemănare cu zeul roman Mercurius care era iute de picior (fiind purtătorul de veşti a lui Jupiter)
şi totodată călăuzitor pe meleagurile Infernului.
Planeta era la greci numită Archangeloi, iar la arabi Utarid.
► Depărtarea medie de Soare a planetei Mercur este de 59 909 000 km (Terra: 149 598 000 km), cea minimă de 45
838 000 km, iar cea maximă de 69 838 000 km. Excentricitatea orbitei este de 0,206.
► Depărtarea minimă de Terra a planetei Mercur este de 76 800 000 km, iar cea maximă de 221 900 000 km.
► Lumina solară parcurge distanţa pînă la Mercur în 2΄ 33˝– 3΄ 52˝ , în funcţie de distanţa faţă de Soare (Terra: 8′ şi
19″).
► Lungimea orbitei planetei Mercur este de 363 668 520 km.
► Viteza lui Mercur pe orbită este de 172 404 km/h (Terra: 107 280 km/h), fiind planeta cu cea mai mare viteză
orbitală. Această viteză nu este constantă, variază între 139 860 km/h şi 193 320 km/h în funcţie de depărtarea la care
se află faţă de Soare în timpul mişcării orbitale.
► Planeta Mercur efectuează o rotaţie circumsolară în 87 de zile, 22 de ore şi 51 de secunde.
► Amplitudinea avansului la periheliu al orbitei planetei Mercur, datorită cîmpului gravitaţional solar, este de
42˝,65 pe secol.
► Privind din emisfera nordică a Terrei, mişcarea acestei planete se desfăşoară în sens invers rotirii acelor de
ceasornic.
► De la o zi la alta, Mercur este înaintată pe orbită cu 4o 5΄ 53˝.
► Mercur şi Terra ajung în aceeaşi poziţie după 115 zile, 20 ore şi 43 minute; aceasta, deoarece ambele planete se
rotesc în acelaşi sens dar cu viteze diferite.
► Înclinarea planului orbitei planetei Mercur faţă de planul orbitei terestre este de 7o (ceea ce echivalează la nivelul
plantei Mercur cu distanţa de 7 202 000 km).
► Mercur efectuează o rotaţie în jurul axei sale în 58 de zile şi 17 minute.
► Durata unei zile pe Mercur este de circa 176 de zile terestre, deoarece rotaţia axială a planetei se desfăşoară într-un
interval de timp apropiat de cel al orbitării circumsolare.
► Privind din emisfera nordică a Terrei, rotaţia planetei Mercur se desfăşoară în sens invers rotirii acelor de
ceasornic.
► Diametrul planetei Mercur este de 4 879 km (Terra: 12 756 km).
► De pe Terra, planeta Mercur este văzută sub un unghi solid (echivalentul tridimensional al unghiului plan) ce
variază între 4˝,7 şi 12˝,9 în funcţie de distanţa ce separă cele două planete.
► Înclinarea ecuatorului planetei Mercur pe planul orbitei sale este de 0,01o.
► Masa lui Mercur este de 3,302 x 1020 tone (Terra: 5,973 x 1021 tone), adică 0,055 mase terestre sau 1/6023600
mase solare.
► Volumul planetei Mercur este de 60 083 300 000 km3 (Terra: 1 082 841 315 400 km3).
► Aria lui Mercur este de 73 769 304 km2 (Terra: 5,1 x 108 km2).
► Densitatea planetei Mercur este de 5 427 kg/m3 (Terra: 5 515 kg/m3).
► Viteza cu care cade liber un corp în cîmpul gravitaţional al planetei Mercur este de 3,73 m/s (Terra: 9,81 m/s).
► Sfera de acţiune gravitaţională a planetei Mercur, în raport cu Soarele, este de 111 800 km (Terra: 924 820 km).
► Viteza minimă de desprindere din atracţia gravitaţională a planetei Mercur este de 15 480 km/h (Terra: 40 680
km/h).
► Înălţimea mareică provocată de Mercur pe Soare este de 0,40 mm, iar pe Terra de 0,000 19 mm.
► Intensitatea cîmpului magnetic a lui Mercur este de 2,8 x 10-3 gauss (Terra: 0,31- 0,64 gauss).
Cîmpul magnetic mercurian este dipolar (asemănător celui terestru), aproape complet aplatizat datorită vîntului
solar şi este indus prin efect dinam.
► Albedoul lui Mercur este de 0,056 şi este cel mai redus dintre toate planetele sistemului nostru planetar (Terra:
0,39).
► Magnitudinea planetei Mercur este de –0,2
► Atmosfera lui Mercur se compune din 42% oxigen, 29% azot, 22% hidrogen, 6% heliu, potasiu, sodiu etc., şi este
foarte rarefiată fiind spulberată de vîntul solar. Ea este generată îndeosebi de impactul micrometeoriţilor şi de
dezintegrările radioactive.
Presiunea atmosferei lui Mercur este de 10-9 atmosfere.
► În urma numeroaselor căderi de meteoriţi, circa 70 % din suprafaţa planetei Mercur este acoperită de cratere (cele
de tip vulcanic sînt în număr restrîns), distribuite aproape uniform. Marii meteoriţi au provocat fisuri în scoarţă, prin
care s-a ridicat la suprafaţă magma, creînd „mări” asemănătoare celor lunare (una dintre acestea – Caloris – atinge un
diametru de 1 300 km).
Datorită temperaturii foarte ridicate din timpul zilei (ce durează 176 de zile terestre) planeta este supusă unui intens
proces de uscare a scoarţei, ceea ce determină apariţia a numeroase falii, unele atingînd lungimi de 500 km, lăţimi de 3
km şi adîncimi de 1 km (nu puţine dintre aceste fisuri traversează cratere meteoritice şi chiar cratere vulcanice).
Suprafaţa foarte accidentată a planetei este acoperită de un strat de rocă pulverizată, mai abundentă în preajma
craterelor.
► Mercur recepţionează de la Soare circa 9 200 W/m2 (Terra: 1 396 W/m2).
► Interiorul planetei Mercur, pe o rază de circa 1950 km, se crede a fi alcătuit din silicaţi şi elemente grele, iar
deasupra acestora s-ar afla o manta de bazalt în grosime de aproximativ 500 km.
► Cauza prezenţei în această planetă a unei cantităţi foarte mari de fier continuă să fie inexplicabilă (doar urmarea
separării în funcţie de masă a elementelor chimice ?).
► Temperatura pe Mercur este între 200 şi 427o C în zona luminată de Soare şi între –150 şi –200o C în zona
întunecată.
În sol, la circa 1 m adîncime, temperatura pare a fi constant în jur de 80o C.
► Planeta Mercur are culoarea plumbului cu zinc.
► Planeta Mercur nu are inele sau sateliţi.
► Mercur s-a format în aceeaşi perioadă cu Terra, iar datorită apropierii accentuate faţă de Soare a căpătat o
compoziţie şi o evoluţie particulară.
► Cu trecerea timpului planeta Mercur se va usca tot mai accentuat, urmînd ca peste cîteva miliarde de ani să fie
incinerată de Soarele ajuns în faza de gigantă roşie.
► Planeta Mercur este dificil de observat cu ochiul liber, şi numai în condiţii conjuncturale favorabile.
Observaţia planetei este dificilă, deoarece: se proiectează foarte aproape de discul Soarelui (nu se îndepărtează la
mai mult de 28o faţă de Soare); observarea ei este posibilă doar circa o oră înainte şi după apusul Soarelui; observînd-o
în zona orizontului, atmosfera terestră are grosimea maximă.
Imaginea planetei receptată pe Terra este incompletă la un moment dat, deoarece ea prezintă faze asemeni celor
lunare (imaginea utilă nu depăşeşte 35 % din suprafaţa unei emisfere).
Uneori de pe Terra planeta este văzută traversînd discul Soarelui. Următoarea trecere va avea loc la 08.11. 2006.
► Pe Planeta Mercur nu au existat şi nu există condiţii favorabile viului de tip terestru.
► Mercur răsare şi apune la ore diferite de la un an la altul.

88. Venus
Din leagăn frumuseţea i-a fost dată drept pildă de urmat chemării mele… Michelangelo Buonarotti (Rime, 164)

► Datorită frumuseţii strălucirii ei această planetă a fost asemuită cu Venus, divinitatea romană ce personifica
frumuseţea şi feminitatea.
Spiritele maliţioase afirmă că planeta a primit un nume feminin deoarece ea are o mişcare axială aparte, rotindu-se
invers celorlalte planete „masculine”.
La greci, planeta era numită Hesperos şi Phoshoros (în prezentaţie de seară şi respectiv de dimineaţă), romanii o
numeau Lucifer, iar arabii Zuhra.
► Planeta Venus la noi poartă şi numele „Luceafăr”, prin asociere între strălucirea sa şi Lucifer (purtăror de lumină),
ce era la romani personificarea astrului în prezentare de seară.
Această denumire au purtat-o şi alţi aştri; spre exemplu, Vega era numită „Luceafărul-de-la-miezul-nopţii”.
► Depărtarea medie de Soare a planetei Venus este de 108 204 000 km, cea minimă de 107 447 000 km, iar cea
maximă de 108 962 000 km, fiind planeta cu cea mai mică excentricitate a orbitei: 0,007.
► Depărtarea maximă de Terra a planetei Venus este de 260 000 000 km, iar cea minimă de 37 200 000 km, fiind
planeta care se poate apropia cel mai mult de Terra.
Dacă ne-am deplasa rectiliniu avînd viteza constantă de 100 km/h, am străbate o asemenea distanţă în 42 de ani.
► Lumina solară parcurge distanţa pînă la Venus în 6 minute şi 0,945 secunde (Terra: 8 minute şi 19 secunde).
► Lungimea orbitei planetei Venus este de 679 521 120 km.
► Viteza pe orbită a planetei Venus este de 126 144 km/h (Terra: 107 280 km/h). Această viteză nu este constantă,
ea variază cu mai puţin de 500 km/h în funcţie de amploarea apropierii de Soare.
► Venus efectuează o rotaţie circumsolară în 224 zile, 16 ore şi 30 minute.
► Pentru observatorul din emisfera nordică a Terrei, Venus orbitează în sens invers rotirii acelor de ceasornic.
► Avansul la periheliu al orbitei planetei Venus datorită Soarelui este de 8˝,6 pe secol.
► Venus ocupă aceeaşi poziţie faţă de Terra după un an, 218 zile, 2 ore şi 40 minute. Faţă de un reper exterior lor,
Venus şi Terra au aceeaşi configuraţie după circa 8 ani.
► De la o zi la alta, Venus apare înaintată pe orbită cu 1o 36΄ 11˝.
► Înclinarea planului orbitei planetei Venus faţă de planul orbitei terestre este de 3o 23΄ 40˝ (ceea ce echivalează la
nivelul planetei Venus cu distanţa de 6 121 000 km).
► Planeta Venus prezintă „faze” asemeni celor selenare, iar la conjuncţia inferioară arată totdeauna aceeaşi regiune
spre Terra.
Cauza cuplajului armonic între mişcările orbitale ale planetelor Venus şi Terra ne este necunoscută.
► Rotaţia axială a planetei Venus durează 243 zile, 3 ore şi 50 minute, ea fiind planeta cu cea mai înceată mişcare de
rotaţie axială (fapt inexplicbil).
► Pentru observatorul din emisfera nordică a Terrei, Venus se roteşte axial în sensul rotirii acelor de ceasornic
(deci, invers comparativ cu Terra).
► O zi venusiană are o durată de circa 117 zile terestre.
► Diametrul planetei Venus este de 12 104 km (Terra: 12 756 km).
► Înclinarea ecuatorului planetei Venus pe planul orbitei sale este de 177o,37 fiind aproape coplanare.
► De pe Terra, Venus este văzută sub un unghi între 12˝ şi 64˝ în funcţie de distanţa ce separă cele două planete.
► Masa planetei Venus este de 4,8685 x 1021 tone (Terra: 5,973 x 1021 tone), adică 0,815 mase terestre.
► Volumul planetei Venus este de 928 430 560 000 km3 (Terra:1 082 841 315 400 km3).
► Aria planetei Venus este de 461 096 180 km2 (Terra: 5,1 x 108).
► Densitatea medie a planetei Venus este de 5 240 kg/m3 (Terra: 5 520 kg/m3).
► Un corp cade liber în cîmpul gravitaţional al planetei Venus cu viteza de 8,87 m/s (Terra: 9,81 m/s), cu mari
variaţii zonale.
► În raport cu Soarele, raza sferei de acţiune gravitaţională a planetei Venus este de 620 000 km (Terra: 924 820
km).
► Înălţimea mareică indusă de Venus pe Soare este de 0,46 mm, iar pe Terra de 0,0241 mm.
► Desprinderea din atracţia gravitaţională venusiană se poate face cu viteza minimă de 37 440 km/h (Terra: 40 680
km/h).
► Intensitatea cîmpului magnetic venusian este de 5 x 10-5 gauss (Terra: 0,31 – 0,64 gauss), fiind mult diminuat de
vîntul solar, de faptul că nucleul planetei se roteşte sincron cu mantaua şi datorită vitezei de rotaţie axiale foarte mici.
► Raportul între fluxul luminos primit de la Soare şi cel reflectat de suprafaţa planetei Venus este de 0,77 (Terra:
0,39).
► Magnitudinea planetei Venus este de – 4,1 (poate genera umbre pe Terra).
► Culoarea planetei Venus este galben-roşcat.
► Venus receptează de la Soare 2 621 W/m2 (Terra: 1 396 W/m2).
► Pe Venus se înregistrează temperatura de 464o C în zona luminată de Soare şi între 420 şi 175o C în zona
întunecată. În atmosferă, temperatura este de circa 175o C în apropierea solului, de –35o C la altitudinea de 80 km, iar
echilibrarea între temperatura radiată şi cea receptată survine la altitudinea de 35 - 50 km.
Energia receptată de la Soare este amplu reţinută în urma efectului de seră (norii acoperă permanent planeta), ea
fiind responsabilă în proporţie de 80 % de temperatura planetei, iar restul este căldură radiată din interiorul planetei,
unde au loc dezintegrări radioactive similare celor terestre.
► Presiunea exercitată de atmosfera venusiană este imensă, circa 93 de atmosfere, şi se datorează atmosferei
venusiene alcătuită majoritar din dioxid de carbon, iar acesta are o densitate (implicit o greutate) cu mult mai mare
decît cea a azotului, majoritar în atmosfera terestră.
► Caracteristicile atmosferei venusiene: ● conţine 96,5 % dioxid de carbon, 3,5 % azot, vapori de apă, neon, argon,
heliu şi oxigen;● între altitudinea de 48 şi 90 de kilometri se găsesc cel puţin 25 de straturi de nori, compuşi din acid
sulfuric, acid clorhidric, acid florhidric, cristale de gheaţă de apă;● furtunile sînt deosebit de violente, vîntul atingînd
viteze de pînă la 400 km/h, ceea ce determină ca straturile de nori să înconjoare planeta o dată la 4 zile;● se roteşte
paralel cu ecuatorul şi mai alert (?) decît planeta (îndeosebi datorită efectului de maree);● prezintă permanent
formaţiuni noroase sub forma literei Y, printr-un mecanism neelucidat.
► Elemente ale reliefului planetei Venus, deduse prin mijlocirea radarului: ● există peste 100 000 de cratere
vulcanice, ce au diametre de pînă la 15 km;● vulcanii sînt activi şi au erupţii calme datorită presiunii atmosferice
ridicate;● craterele meteoritice (circa 900) au diametre de pînă la 275 km şi adîncimi de pînă la 700 de metri (datorită
enormei presiuni atmosferice, craterele meteoritice nu pot avea dimensiuni sub un kilometru şi în plus sînt erodate
grabnic de către furtuni);● suprafaţă este în proporţie de 65 % deluroasă, 27 % cîmpie joasă şi 8 % munţi;● solul este
deşertic, moale, acoperit în proporţie de peste 70 % cu numeroase roci vulcanice (dar nu în exclusivitate) ce au
dimensiuni medii între 60 şi 30 cm;● bazinele sînt de dimensiuni mari,iar cel mai mare are 1 600 x 1000 km;●
lanţurile muntoase sînt lungi de sute de kilometri şi înalte de circa 3 km (cel mai înalt munte are 11 800 m);●
depresiunile sînt de pînă la 2,8 km;● canalele sînt formate prin eroziune şi tatonare de scurgerile de lavă şi au o
lungime de pînă la 6 800 km, iar lăţimea de circa 3 km.
► Nucleul planetei Venus, cu un diametru de circa 6000 km, se crede a fi alcătuit din fier şi alte metale. Peste nucleu
s-ar afla un strat de silicaţi şi puţine metale, gros de aproximativ 3000 km, iar peste acest strat s-ar afla o manta de
silicaţi, repetat prelucrat atît vulcanic cît şi meteoritic, gros de circa15 km.
► Planeta Venus nu are sateliţi sau inele.
► Venus s-a format la aceeaşi dată şi aproximativ în aceleaşi condiţii cu Terra, doar compoziţia chimică prezintă
mici diferenţieri în ceea ce priveşte proporţia fierului, sulfului şi oxigenului.
► Venus fiind o planetă în răcire continuă, nu va cunoaşte transformări geologice deosebit de ample (doar cele
specifice dezintegrărilor nucleare), iar în faza finală de evoluţie a Soarelui va fi calcinată şi parţial dezintegrată.
► Pe Venus nu au existat şi nu există condiţii pentru susţinerea viului de tip terestru.
► Planeta Venus poate fi observată seara sau dimineaţa, cu ochiul liber, ea fiind, după Soare şi Lună, astrul cu cea
mai mare strălucire de pe bolta cerului.
De două ori pe secol, Venus poate fi observată trecînd peste discul Soarelui (numai în lunile iunie şi decembrie).
Următoarea trecere va avea loc în 5-6 iunie 2012.
► Venus răsare şi apune la ore ce diferă de la un an la altul.

89. Terra
Terra este şcoala şi laboratorul Viului. x x x

Caută şi păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieţii tale. M. Proust

► Denumirea internaţională a planetei noastre este Terra, de la Tellus sau Terra, divinitate ce personifica la romani
această planetă.
La greci, zeiţa ce personifica pămîntul se numea Gaia.
► Geneza Terrei nu este elucidată, numeroase elemente esenţiale rămînîndu-ne necunoscute, iar dintre acestea, în
mod deosebit, raportul la formare între Terra şi celelalte planete ale Sistemului nostru planetar.
Se crede că Terra s-a închegat în perioada premergătoare începerii reacţiilor termonucleare ale hidrogenului în
Soare, din resturi de la formarea acestuia.
Condensarea materiei protoplanetare, ca şi încălzirea ei, a fost relativ alertă, ea făcîndu-se sub efectul mişcării
browniene, a cîmpului electric, a cîmpului magnetic, iar în final îndeosebi a cîmpului gravitaţional propriu. La
temperatura iniţială a materiei intrate în alcătuirea planetei s-a adăugat cea rezultată din dezintegrarea unor elemente
radioactive, a frecărilor dintre particule şi a celei receptate de la mediu (acesta era mai substanţial, mai dens şi mai cald
ca în prezent). În această fază, în care planeta era lichidă (temperatura ei fiind de circa 10 000o C în interior şi circa 2
000o C în marginea sferei), s-a produs separarea elementelor în ordinea greutăţii lor, cele mai dense localizîndu-se în
centrul planetei, dar nu în exclusivitate, după care a urmat o perioadă de răcire şi de microstratificare a elementelor
chimice şi a compuşilor rezultaţi. Întreg acest proces de geneză a planetei nu a durat mai mult de un miliard de ani.
► Între 75 şi 90 % din materia ce intră în alcătuirea Terrei provine de la resturile supernovei ce a contribuit la
formarea Soarelui. În ce proporţie această materia a fost „prelucrată“ în procesul de formare a Soarelui ca stea, rămîne
de elucidat.
► S-a stabilit cu certitudine că acum 4,6 miliarde de ani Terra era un corp solidificat, dar perioada de timp necesară
ajungerii în această fază ne este necunoscută (se apreciază a fi între 100 şi 900 de milioane de ani).
► Vîrsta Terrei s-a stabilit prin comparaţie cu vîrsta meteoriţilor şi din datele oferite de proporţia elementelor
radioactive, ştiut fiind că fiecare element radioactiv (Terra conţine numeroase asemenea elemente) este caracterizat de
o mărime constantă, numită perioadă de înjumătăţire. Pe baza măsurării cantităţii de elemente radioactive şi de plumb
din roci, se determină vîrsta acestora şi prin extrapolare vîrsta întregii planete.
Cele mai vechi roci de pe Terra au doar 3,9 miliarde de ani, deoarece în perioada de început a solidificării planetei,
crusta ce se forma deasupra sferei era antrenată în profunzime de maree şi de mişcările termice pe verticală, la exterior
apărînd materie mai „tînără” (în sensul cristalizării ei). Prima crustă rămasă aproape întreagă se află la circa 670 km în
profunzimea planetei, iar ultima de la 220 km în sus.
► Diametrul ecuatorial al Terrei este de 12 756,28 km, iar cel polar de 12 713 km (deci o diferenţă de 43 km).
Diametrul Terrei nu se menţine constant acelaşi; în urma depunerilor de materie meteoritică şi a unor procese
interioare, el creşte cu circa 0,2 cm pe an.
Se crede că în perioada de debut ca planetă, Terra ar fi avut un diametru de circa 8 800 km.
► Circumferinţa ecuatorului este de 40 075,24 km.
► Forma Terrei în faza protoplanetară era indefinibilă, iar în stadiul de debut planetar forma ei era aproximativ
sferică. După constituire, la circa un miliard de ani, forma planetei era cea a unui elipsoid mult aplatizat, iar în prezent
forma ei este cea a unui elipsoid puţin aplatizat. În viitor, planeta noastră se va apropia tot mai mult de forma sferică.
► Volumul Terrei este de 1 083 211 315 400 km3 şi se află într-o creştere permanentă datorată depunerilor de
materie meteoritică, unui fenomen de dilatare ce are o cauză internă (neelucidată) şi unei (puţin probabile) modificări
în timp a constantei gravitaţionale.
În ultimele două miliarde de ani, volumul Terrei a crescut cu circa 515 km3.
► Terra are cea mai mare densitate dintre toate planetele Sistemului nostru planetar, ea fiind în medie de 5 515
kg/m3.
Densitatea materiei terestre se află în creştere de la exterior spre interiorul planetei.
► Masa Terrei este de 5,9736 x 1021 tone, ceea ce reprezintă a 332 946-a parte din masa Soarelui.
► Suprafaţa Terrei este de 5,1 x 108 km2, dintre care 71,3 % reprezintă suprafaţa oceanului planetar, iar 28,7 %
suprafaţa uscatului.
► Viteza cu care cade liber un corp în cîmpul gravitaţional terestru este de 9,7810 m/s.
Datorită rotaţiei axiale a planetei, respectiv a forţei centrifuge dezvoltate, la ecuator greutatea unui corp se reduce
cu 0,34 %.
Pentru ca la ecuator corpurile să fie imponderabile, perioada de rotaţie axială a Terrei ar trebui să fie de 1h 24m.
► La ecuator, acceleraţia gravitaţională are intensitatea maximă cînd Luna se află în partea diametral opusă a Terrei,
iar în zonă este dimineaţă; aceasta, deoarece este „suplimentată” din coincidenţa sensului ei de acţiune cu cel al
înaintării planetei pe orbită.
Acceleraţia gravitaţională nu este uniformă pe suprafaţa planetei, ea diferă zonal datorită unor asimetrii de masă
(densitate).
► Atracţia gravitaţională variază în raport cu altitudinea, astfel: 1 km = 9,803 m/s; 8 km = 9,782 m/s; 32 km =
9,71 m/s; 100 km = 9,60 m/s; 500 km = 8,53 m/s; 1 000 000 km = 7,41m/s; 380 000 000 km = 0,00271 m/s.
► Intensitatea gravitaţiei în centrul Terrei este nulă (nu şi presiunea !), deoarece cu cît se coboară spre centrul
planetei, raza sferei materiale se reduce, ceea ce antrenează o diminuare proporţională a cîmpului gravitaţional (stratul
de materie care se găseşte „deasupra” celui ce coboară spre centrul planetei, se comportă gravitaţional ca şi cum nu ar
exista).
► Direcţia firului cu plumb nu trece prin centrul planetei în orice loc s-ar afla pe suprafaţa planetei, deoarece în afară
de forţa gravitaţională mai acţionează şi forţa centrifugă (planeta avînd o mişcare de rotaţie axială). Datorită acestei
forţe, doar la ecuator şi la poli direcţia firului cu plumb trece prin centrul planetei. Pentru orice alt loc, direcţia firului
cu plumb nu coincide cu un diametru al planetei, ci cu o coardă a cercului meridian pe care se află experimentatorul.
► Energia de legătură gravitaţională a Terrei este de 2,25 x 1032 J.
► Terra acţionează asupra Lunii cu o forţă gravitaţională de 1020 N.
► Luna modifică acceleraţia gravitaţională a Terrei, alternativ, diminuînd-o sau amplificînd-o în funcţie de situare.
Sub influenţa Soarelui, acceleraţia gravitaţională terestră se modifică de 2,17 ori mai puţin decît sub influenţa Lunii.
Dacă Luna ar dispare, acceleraţia gravitaţională terestră s-ar modifica cu 0,000 1 cm/s.
► Atracţia gravitaţională între Terra şi Soare se exercită cu o forţă de 36 x 1017 tone forţă.
► Sfera de acţiune gravitaţională a Terrei în raport cu Soarele este de circa 924 820 km.
► Viteza cu care se poate obţine desprinderea definitivă din sfera de acţiune a cîmpului gravitaţional terestru este de
11,19 km/s, indiferent de direcţie. Desigur, dacă desprinderea se realizează în direcţia orbitării Terrei, impulsul necesar
este mai mic, dar nu şi viteza necesară.
► Viteza minimă cu care se poate obţine o satelizare relativ stabilă este de 7,9 km/s (28 440 km/h).
► Poziţia Soarelui nu coincide cu centrul orbitei terestre, iar din acest motiv distanţa dintre ele variază permanent.
Excentricitatea orbitei terestre nu este constantă, ea se diminuează astfel că peste circa 40 000 de ani orbita terestră
va fi circulară (acum circa 180 000 de ani, orbita avea o excentricitate de două ori şi jumătate mai accentuată decît este
în prezent).
Dacă Terra ar avea o orbită circulară, manifestările meteorologice, anotimpurile şi ciclurile vieţii ar fi mult diferite
de cele actuale.
► Depărtarea maximă a Terrei faţă de Soare este de 162 089 116 km (excepţional la 177 000 000 km), iar cea
minimă de 147 072 254 km (excepţional la 122 000 000 km); deci o medie de149 597 870 km.
Terra se situează la cea mai mare depărtare de Soare în data de 6 iulie, iar la cea mai mică depărtare în data de 2/3
ianuarie.
 În urma rotirii axiale a Terrei, un punct oarecare de pe ecuator se apropie şi se îndepărtează alternativ de Soare cu
circa 12 500 km în 24 de ore.
► Distanţa între Terra şi Soare este în creştere, cu o amplitudine pentru epoca noastră de circa 0,66 cm/an. Cauza
aceste îndepărtări ar putea fi diminuarea cîmpului gravitaţional al Soarelui (în urma unei pierderi continui de masă),
forţei centrifuge, cîmpurilor gravitaţionale din interiorul şi exteriorul Sistemului planetar şi, eventual, datorită
diminuării constantei gravitaţionale (dacă ea este reală).
► Lumina solară ajunge pe Terra după 8 minute şi 19 secunde (în medie, deoarece este în funcţie de distanţa ce
separă la un moment dat Soarele de Terra).
► Lungimea orbitei terestre este de 939 488 000 km.
► Avansul la periheliu al orbitei terestre, datorită cîmpului gravitaţional solar, este de 5˝,6.
Datorită avansului la periheliu, Terra străbate pe traiectoria sa distanţa suplimentară de 27,600 km, iar lucrul
mecanic pentru a străbate această distanţă suplimentară este de 9,1 x 1025 ergi.
► Înclinarea planului orbitei terestre faţă de ecuatorul Soarelui este de 7o15΄.
Planul orbitei terestre nu este constant faţă de ecuatorul Soarelui, el se află într-o oscilare cu perioada de 41 000 de ani.
► Viteza Terrei pe orbită este de 107 208 km/h. Această viteză nu este constantă, ea se situează între 96 408 km/h în
iulie şi 118 080 km/h în ianuarie, fiind în funcţie de distanţa ce separă Soarele de Terra.
Fluctuaţia vitezei Terrei pe orbită induce inegalitatea duratei anotimpurilor: primăvara 92,8 zile, vara 93,6 zile,
toamna 89,8 zile, iarna 89 zile.
► Energia cinetică orbitală a Terrei este de 26 x 1022 Mw.
► Acceleraţia Terrei pe orbită este de 21,6 m/s.
► Terra efectuează o rotaţie completă în jurul Soarelui în 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde (= zi siderală).
► Pentru observatorul din emisfera nordică, Terra orbitează în sens invers rotirii acelor de ceasornic.
► Mişcarea Terrei pe orbită este spiralată, datorită rotirii în jurul centrului de masă pe care îl are cu Luna.
► Dacă Terra ar fi oprită din mişcarea circumsolară s-ar prăbuşi pe Soare cu viteza de 21,6 km/h.
► Terra efectuează o rotaţie în jurul axei sale în 23 ore, 56 minute şi 0,1 secunde.
► Viteza de rotaţie axială a Terrei nu este constantă, ea comportă o încetinire lentă datorată: frecării dintre atmosferă
şi corpul solid al globului terestru, fenomenului de maree, rotirii mai încete a nucleului planetei faţă de scoarţă şi
influenţei gravitaţiei Soarelui şi planetelor. De asemeni, rotaţia planetei suferă accelerări şi întîrzieri zilnice de 0,005
secunde, datorită unor cauze necunoscute, o variaţie sezonieră de 0,001 secunde din cauza variaţiei vitezei planetei pe
orbită şi o variaţie seculară de 0,0023 secunde, datorită amplitudinii conjugate a atracţiei Soarelui şi Lunii.
Creşteri şi diminuări ale vitezei orbitale se pot sesiza şi pe parcursul zecilor de ani. În ultimii 300 de ani Terra a
avut cea mai mare viteză de rotaţie în anul 1870, cea mai mică în anul 1903 după care a crescut accelerat pînă în anul
1935, iar de atunci continuă să scadă.
► Rata de creştere a duratei zilei terestre este de circa 0,001 secunde în 100 de ani (peste circa 360 de milioane de
ani, ziua va avea 25 de ore).
Acum un milion de ani o zi terestră era mai scurtă cu circa 30 de secunde, iar în urmă cu un miliard de ani cu circa
6 ore.
► Pentru observatorul din emisfera nordică, rotaţia axială a Terrei se desfăşoară în sens invers rotirii acelor de
ceasornic.
► Ca urmare a rotaţiei axiale a Terrei, zilele şi nopţile alternează, iar expunerea la încălzire este aproximativ egală
pe toată suprafaţa planetei.
► Viteza unui reper oarecare de pe ecuator este de 1 669 km/h, iar spre polii planetei ea se diminuă progresiv, pînă
devine nulă.
Sistemele vii nu percep rotirea cu 1 669 km/h cînd sînt situate la ecuator, sau în absenţa acesteia cînd se situează la
poli, iar aceasta deoarece: se desfăşoară constant; lipsesc reperele fixe, apropiate de planetă; nu trebuie să depunem un
efort de opoziţie la mişcarea centrifugă.
► Acceleraţia centrifugală la nivelul ecuatorului este de 0,034 m/s şi diminuă spre polii planetei, unde atinge cota
zero.
Forţa centrifugă nu împrăştie materia planetei, deoarece forţa coezivă gravitaţională o depăşeşte net pe cea
centrifugă.
Dacă planeta noastră s-ar roti de 17 ori mai repede, corpurile de la ecuator ar intra în imponderabilitate (forţa
centrifugă egalînd forţa gravitaţională), iar la o viteză mai mare planeta s-ar dezintegra.
► Urmarea opririi planetei din mişcarea ei axială ar fi anularea forţei centrifuge şi astfel ar creşte compresiunea
gravitaţională, ceea ce ar determina creşterea temperaturii planetei cu pînă la 1 500o C.
► Axa de rotaţie a Terrei are o înclinare pe planul orbitei sale de 23o 26΄ 37˝ (figura 89. 1). Pe parcursul a 41 000
ani, înclinarea oscilează între 22o şi 24o,6. Ultima înclinare maximă a fost acum 9500 ani, iar de atunci continuă să
scadă.
Cauze ale înclinării acestei axe: excentricitatea centrului de masă, acţiunea gravitaţională a Soarelui şi a planetelor
(se însumează şi se exercită neuniform), imperfecţiunea formei sferice a planetei şi zonele de densitate diferită a
materiei din compunerea scoarţei terestre.
Figura 89. 1
► Efectul giroscopic nu determină coplanaritate între ecuatorul planetei şi planul orbitei sale, deoarece efectul
giroscopic (ce constă, îndeosebi, din conservarea momentului cinetic) este foarte mic, viteza de rotaţie axială a planetei
fiind prea mică pentru a se evidenţia, dar suficient de mare pentru a se conserva atît cît ea este.
► Axa de rotaţie a Terrei este înclinată, prin polul nord geografic, spre Steaua Polară.
Orientarea axei de rotaţie a Terrei este aceeaşi pe tot parcursul orbitării, indiferent de poziţia de la un moment dat
de pe orbită. Aceasta, deoarece: dacă asupra unui corp care se roteşte, suficient de alert, acţionează o forţă exterioară,
corpul nu se deplasează pe direcţia forţei, ci pe o direcţie perpendiculară pe axul format de axa de simetrie şi direcţia
forţei.
► Ca urmare a înclinării axei de rotaţie axială a Terrei pe planul orbitei sale, doar la ecuator şi în zona intertropicală
razele solare cad perpendicular la amiază, de două ori pe an, la echinocţii, iar la cele două tropice numai o singură
dată, la solstiţiul emisferei respective. Între tropice şi cei doi poli, razele solare nu cad niciodată perpendicular pe o
suprafaţă orizontală. De aici decurge:
I. expunerea diferită a celor două emisfere, pe parcursul unui an, la planul şi direcţia de propagare a
radiaţiilor solare în modul următor: ● în perioada decembrie–februarie, emisfera sudică primeşte
maximum din radiaţia solară în timp ce emisfera nordică primeşte puţine radiaţii;● în perioada iunie–
august, emisfera nordică primeşte maximum din radiaţia solară, iar cea sudică recepţionează puţine
radiaţii solare, fiind situată sub planul ecuatorului solar;● în perioada martie–mai şi septembrie–
noiembrie, cele două emisfere primesc aproximativ aceeaşi cantitate din radiaţia solară, planul
ecuatorului terestru fiind aproximativ acelaşi cu planul ecuatorului solar;
II. variaţia duratei zilelor şi nopţilor în funcţie de latitudinea geografică. La poli avem cîte o zi de 6 luni şi o
noapte de 6 luni (alternativ la cei doi poli), iar între ecuator şi cercurile polare avem zile şi nopţi
progresiv egale (la ecuator, ziua şi noaptea sînt egale în tot timpul anului) (Figura 89. 2 – 3.).
Figura 89. 2. – 3.
► Prin echinocţiu denumim datele calendaristice la care ziua este egală cu noaptea pe întreaga planetă, adică
momentele în care ecliptica intersectează ecuatorul ceresc, punct în care se situează Soarele.
Echinocţiul corespunde aproximativ datelor de 21 martie şi 23 septembrie.
► Prin solstiţiu, denumim datele la care ziua şi respectiv noaptea au cea mai mare durată în emisfera nordică. Ele
corespund aproximativ datelor de 21 iunie şi respectiv 22 decembrie. La aceste date Soarele se situează în poziţia cea
mai depărtată, respectiv mai apropiată de planul ecuatorului ceresc.
► Polul nord geografic este polul din care privind mişcarea Terrei, aceasta ni se prezintă a fi într-o mişcare inversă
sensului de rotire al acelor de ceasornic. Emisfera terestră corespunzătoare se numeşte nordică, boreală sau
septentrională.
► Polul sud geografic este polul opus polului nord, iar emisfera corespunzătoare se numeşte sudică, australă sau
meridională.
► Înclinarea axei de rotaţie a Terrei, faţă de planul orbitei sale, la scara zecilor de ani nu este constantă, ea prezintă
mai multe mişcări oscilatorii.
► Mişcarea de precesie reprezintă conul descris de axa de rotaţie axială a Terrei, în jurul polilor planului orbital.
Amplitudinea acestei mişcări este de 46o 54΄ (figura 89. 1.).
În cursul mişcării de precesie, axa de rotaţie a Terrei se deplasează cu o viteză de aproximativ 50˝,26 pe an, adică
un grad în 72 de ani şi închiderea conului în 25 765 de ani.
Cauza mişcării de precesie: Atracţia Lunii (a Soarelui este de 2,2 ori mai mică decît a Lunii, a planetei Venus de 13
000 de ori, a lui Jupiter de 140 000 de ori, a lui Marte de 800 000 de ori, iar a celorlalte planete şi mai mică) acţionează
prin forţele inegale F şi F1 (figura 89. 1.) asupra proeminenţei ecuatoriale terestre (planeta nu este o sferă perfectă şi
nici nu are centrul de masă exact în centrul formei sale), producînd cuplul de forţe T şi T1 care atrage ecuatorul spre
planul orbitei planetei, dar rotaţia Terrei în jurul axei polare produce o forţă care se opune cuplului T–T1. Efectul
rezultant imprimă axei polare o mişcare de sfîrlează, ea descriind un con în jurul axei planului orbitei.
 Consecinţele mişcării de precesie în cazul Terrei: Steaua Polară nu este constant aceeaşi; la intervalul de circa 13
000 de ani, are loc inversarea anotimpurilor (iarnă–vară) la poli, pentru fazele de minimă şi maximă apropiere de
Soare a Terrei.
► Mişcarea de nutaţie este mişcarea ondulatorie a axei planetei (figura 89. 1.) în jurul unei poziţii medii, de-a lungul
spiralei descrise de poli în decursul mişcării de precesie. Numărul ondulaţiilor dintr-o perioadă completă este de 1 360.
Fiecare mişcare ondulatorie în cadrul mişcării de nutaţie are amplitudinea de 18˝,42 şi o durată de 18,6 ani, egală cu
perioada de revoluţie a nodurilor orbitei lunare pe planul orbitei terestre.
Cauzele mişcării de nutaţie: acţiunea gravitaţională periodică a Soarelui şi Lunii asupra proeminenţei ecuatoriale
terestre; efectele dinamice din nucleul fluid al Terrei; mareele induse de Lună şi Soare, separat şi în cuplaj.
► Mişcarea oscilatorie a polului geografic reprezintă deplasarea polului ceresc adevărat (punctul unde axa
instantanee de rotaţie a Terrei intersectează sfera cerească), în raport cu un punct de referinţă fix.
Cauze: mişcarea de revoluţie a polului adevărat în jurul axei principale a momentului de inerţie, în sens contrar
acelor de ceasornic, cu o perioadă de 1,2 ani, datorată structurii elastice a Terrei şi deplasării axei momentului maxim
de inerţie; mişcarea de revoluţie în acelaşi sens, ce are loc cu o perioadă de un an, şi datorată redistribuţiei continue a
masei ce are loc anual în procesele meteorologice şi geografice.
Datorită acestor mişcări, axa de rotaţie a Terrei realizează la poli un cerc cu diametrul de circa 15 metri.
► Magnetismul terestru: ● este generat de: a) rotirea mantalei exterioare a planetei cu o viteză mai mare decît a
nucleului acesteia, datorită fazei fluide în care se află nucleul la exterior, ceea ce întîrzie mişcarea zonei centrale; b)
furtunile magnetice induse de Soare (ele pot reprezenta pînă la 10 % din cîmpul magnetic total al planetei); c) curenţii
de convecţie din mantaua superioară a planetei;● nu este generat de nucleul său alcătuit din fier, deoarece el are o
temperatură superioară celei de 769o C („temperatura Curie”), temperatură la care fierul îşi pierde proprietăţile
magnetice;● are o structură dinamică, la parametri relativ ridicaţi;● are o intensitate situată între 0,31 şi 0,64 gauss, iar
ea variază de la ecuator spre polii geomagnetici, de la o regiune la alta (în România, între 0,47 şi 0,58 gauss), de la un
continent la altul precum şi cu înălţimea (descreşte cu aproximativ 1/2000 din valoarea sa la sol, pentru fiecare
kilometru de înălţime);● prezintă variaţii care pot fi suborare, orare, diurne, lunare (maxim în lunile iulie–august şi
minim în ianuarie), anuale, seculare (în ultimul secol a scăzut cu circa 5 %) şi întîmplătoare, iar majoritatea lor sînt
datorate activităţii Soarelui şi poziţionării variabile a Terrei faţă de Soare, Lună şi celelalte planete;● prezintă pulsaţii
de 0,1 - 100 Hz, cu o amplitudine maximă între 8 şi 11 Hz (frecvenţă ce corespunde fondului de oscilaţii
electromagnetice caracteristice activităţii creierului uman !);● are forma şi liniile de forţă deformate de vîntul solar, şi
în mai mică măsură de radiaţia cosmică, dobîndind forma unui elipsoid cu dimensiunea mică de circa 60 000 km, iar
cea mare, orientată în partea opusă Soarelui, de circa 130 000 km (excepţional, pînă la 645 000 km);● are axa cîmpului
diferită de axa de rotaţie a planetei, făcînd cu ea un unghi de 11o,50. Faţă de centrul geometric al planetei, axa
geomagnetică este deplasată cu aproximativ 1 140 km (nucleul planetei fiind diamagnetic);● are o direcţie şi o
intensitate a cîmpului ce diferă în funcţie de zona geografică, de compoziţia geologică a straturilor ce formează scoarţa
terestră şi alte cauze întîmplătoare (figura 89. 4.);● nu are o axă fixă, polii geomagnetici (punctele în care axa
geomagnetică intersectează suprafaţa globului) se rotesc încet şi permanent în jurul polilor geografici, dînd naştere la o
variaţie seculară a geomagnetismului. Amplitudinea anuală a acestei variaţii este de 7΄ 69˝;● îşi schimbă polaritatea.
Schimbarea orientării nord-sud a axei geomagnetice, faţă de axa nord-sud la un moment dat a planetei, este o realitate
evidenţiată de magnetismul remanent al unor roci. Inversarea se desfăşoară pe parcursul a puţini ani (între 1000 şi 100
000 ani), apoi se menţine pentru o perioadă ce variază între 100 000 şi 50 000 000 de ani. Schimbarea polarităţii
magnetice nu antrenează niciodată trecerea efectivă a polului nord magnetic în emisfera sudică şi a polului sud
magnetic în emisfera nordică, ci doar coborîrea lor pînă la latitudini apropiate de ecuator. Actualmente ne aflăm la
începutul unei perioade de inversare a polarităţii, de mică amplitudine. În istoria planetei au fost circa 1 000 de
reorientări ale geomagnetismului, iar ultima repoziţionare a axei geomagnetice a avut loc acum 14 500 de ani.
Inversarea orientării polarităţii geomagnetice are loc, probabil, datorită descentralizării nucleului planetei, densităţii
inegale a materiei din alcătuirea planetei şi influenţei gravitaţionale neuniforme, la care este supus nucleul din partea
unor surse gravitaţionale din Sistemul planetar şi în mai mică măsură din exteriorul lui;● are poli falşi, deoarece
polarităţile de semne contrare se atrag, iar polul sud al acului magnetic al busolei se îndreaptă spre polul nord
geografic, respectiv polul sud (fizic) geomagnetic. La polul nord geografic, acul magnetic al busolei orientat vertical se
îndreaptă cu polul său sud spre planetă, iar orientat orizontal ia o poziţie oarecare. La ecuator, acul magnetic al busolei
orientat vertical ia o poziţie oarecare (dacă axa sa de oscilare este perpendiculară pe liniile cîmpului magnetic, iar în
caz contrar se aliniază cu acesta), iar orientat orizontal se îndreaptă cu polul său nord spre polul nord geografic. De ce
cîmpul magnetic terestru nu are un sens opus celui actual, nu ştim; probabil este impus din exterior.
Figura 89. 4.
► Cîmpul electric al platformei continentale îşi are originea în: ● furtunile cu descărcări electrice;● procesele
termodinamice din adîncime;● variaţiile geomagnetice legate de cutremure şi vulcanism;● tensiunile de contact de la
baza scoarţei şi din scoarţa terestră;● variaţiile geomagnetice induse de flux şi reflux;● procesele electrochimice şi
termoelectrice ce iau naştere în urma încălzirii neuniforme a suprafeţei planetei;● transportul în sol de către curenţii de
aer şi apă, din precipitaţii, a unor particule de sarcină electrică;● fenomene de polarizare a unor zăcăminte naturale;●
curenţii variabili din ionosferă (prin inducţie directă);● dipolii norilor de furtună şi fronturile acestora (conţin dipoli
într-un stadiu avansat de sedimentare a depozitelor de sarcini).
Polaritatea cîmpului electric al platformei continentale corespunde unei sarcini electrice nagative.
Sarcina electrică negativă, pe ansamblul planetei, are amplitudinea de circa 5 x 105 C, iar ea este compensată de
norii de sarcini electrice pozitive aflaţi în atmosfera planetei.
► Caracteristicile cîmpul electric din atmosfera terestră:
- îşi are originea în: a) dipolii noroşi ce există simultan în atmosferă. Se vorbeşte de dipol în cazul norilor,
deoarece orice nor are la partea inferioară un depozit de particule încărcate electric negativ, iar la partea
superioară un depozit de sarcini electrice pozitive. Aerul fiind un rău conducător de electricitate, cele două
sarcini nu se anulează, iar cînd aceasta se produce (adică atunci cînd sarcinile electrice au o intensitate atît de
mare, încît reuşesc să străpungă izolarea aeriană) se produce un fulger; b) ionizarea indusă de mai multe
surse: radiaţiile corpusculare solare; radiaţiile alfa, beta şi gamma emise de elementele radioactive din scoarţa
terestră; dezintegrările radioactive din atmosfera înaltă; evaporarea apei; vulcanii; căderile de apă; pădurile
etc.; c) prezenţa permanentă a norilor în atmosfera terestră determină ca în orice punct de pe suprafaţa
planetei (uscat sau umed) să existe cîmp electric;
- sub nor este negativ, iar în zonele cu cer senin este pozitiv, rezultat al influenţei electrice a tuturor dipolilor
noroşi ce s-au format în atmosferă;
- sub nori, intensitatea sa este între 20 000 şi 100 000 V/m, iar unde cerul este senin între 7 şi 500 V/m;
- intensitatea sa variază în raport cu latitudinea, la ecuator fiind cu circa 1/3 mai mic decît la poli;
- are o densitate la scară planetară de circa 3,5 x 10-16 amperi/cm2 (curentul electric total ce atinge suprafaţa
planetei este constant: 1 800 amperi);
- diferenţa de potenţial electric între sarcinile pozitive aeriene şi cele negative ale solului sînt de circa 400 000
V (cu o putere de circa 700 MW);
- intensitatea sa este minimă în perioada aprilie–septembrie, cînd în emisfera nordică este cald (aici suprafaţa
umedă, generatoare de nori, fiind mică). Cotele maxime ale cîmpului aeroelectric sînt atinse în perioada
octombrie-martie, cînd în emisfera sudică este vară (aici suprafaţa umedă fiind net superioară celei din
emisfera nordică, deci generarea de dipoli noroşi este mare);
- sarcinile electrice atmosferice nu se anihilează imediat cu cele ale continentelor, deoarece aerul este un rău
conducător de electricitate. Cînd diferenţa de potenţial este foarte mare se produce o străpungere, sarcinile
negative de la baza norului fiind transportate în cantităţi mari pe Terra, sub formă de trăsnet (în acest caz,
potenţialul este mult mai negativ decît cel al solului);
- furtunile cu fulgere furnizează sarcini electrice negative prin care se menţine constantă sarcina globală a
planetei (pe Terra există circa 300 de furtuni cu fulgere pe zi, în tot timpul anului).
► Compoziţia chimică a atmosferei terestre: ● azot 78,084 %; oxigen 20,946 %; argon 0,93 %; dioxid de carbon
0,03 %; heliu, neon, vapori de apă, gaze, particule minerale şi vegetale. De remarcat că oxigenul se găseşte în
proporţie volumică de 20,95 %, indiferent de densitatea atmosferei, respectiv de înălţime;● nu este constantă, ea se
află într-o permanentă modificare, proporţia primelor trei elemente alcătuitoare actuale urmînd să sufere în viitor
modificări ample;● este modificată de: activitatea vulcanică, amploarea fotosintezei (deci, biomasa), activitatea solară,
activitatea omului (în ultimii trei mii de ani), dezintegrările radioactive din scoarţă, modificările termice (implicit
emisiile de gaze) din scoarţă, urmare a unor transformări geologice.
► Atmosfera terestră s-a format printr-o acumulare constantă a gazelor provenite din zonele profunde ale planetei,
gaze emanate atît direct, prin scoarţă, cît mai ales prin activitatea vulcanică. Dacă şi în ce proporţie a contribuit la
această atmosferă gazele acaparate de Terra de la Lună, în perioada cînd erau foarte apropiate (?), rămîne o problemă
deschisă.
Principalele elemente alcătuitoare ale atmosferei terestre actuale au următoarea geneză:
Azotul: activitatea vulcanică (oxidarea amoniacului).
Oxigenul: fotosfera, prin: a) fotoliză, adică descompunerea vaporilor de apă de către radiaţia ultravioletă. Energia
necesară disocierii celor două legături oxigen-hidrogen ale moleculei de apă (H2O) este de 4,8 eV, ceea ce corespunde
energiei radiaţiei ultraviolete apropiate; b) radioliză, adică descompunerea vaporilor de apă de către radiaţia
electromagnetică de energie superioară celei ultraviolete, de la sursele terestre şi extraterestre.
Hidrogenul: fotosinteză; hidrogenul rezultat se ridică în atmosfera înaltă, iar o parte din el se risipeşte în mediul
interplanetar, neputînd fi reţinut de forţa gravitaţională (el fiind deosebit de uşor).
Dioxidul de carbon: activitatea vulcanică, oxidarea metanului şi fotosinteză.
Argonul: dezintegrarea radioactivă a potasiului 40 (aflat în crusta terestră).
Heliul: dezintegrarea radioactivă a uraniului şi thoriului.
► Atmosfera terestră: ● are o masă de 5,57 x 1015 tone (a milioana parte din masa totală a Terrei);● are o densitate
la suprafaţa solului de 1,233 kg/m3;● la nivel inferior este mai crescută iarna şi mai scăzută vara, iar la nivel superior
are un maxim principal în octombrie şi un maxim secundar în aprilie; minimele sînt în iulie şi respectiv în ianuarie;●
în funcţie de altitudine, are următoarele valori ale densităţii: 0 km = 1,233 kg/m3; 10 km = 0,411 kg/m3; 50 km = 1
g/cm3; 100 km = 5 x 10-10 g/cm3; 200 km = 3,5 x 10-13 g/cm3; 800 km = 4,5 x 10-16 g/cm3; 1 000 km = 7,4 x 10-17
g/cm3;● la suprafaţa planetei densitatea ei prezintă o mare variabilitate, fiind dependentă de schimbările presiunii,
temperatură şi conţinutul de vapori de apă;● se întinde pînă la circa 35 000 km de la suprafaţa planetei, adică pînă
unde mai pot fi depistaţi atomi de hidrogen care se rotesc concomitent cu planeta;● în proporţie de 50 % din masa ei
este concentrată în stratul de pînă la 5,3 km, 90 % pînă la înălţimea de 18,5 km, iar 99 % pînă la altitudinea de 36
km;● obişnuit, se apreciază ca avînd înălţimea de 200 km. Dacă considerăm înălţimea atmosferei de 200 de kilometri,
grosimea ei pe linia orizontului este de 1 600 km;● nu este o sferă, ea fiind puternic extinsă la ecuator şi restrînsă la
poli, datorită: forţei centrifuge; dilatării prin încălzire a aerului, mai puternică în zona intertropicală şi a celei expuse
Soarelui în cursul zilei; deformării mareice induse de Lună şi Soare; deformării provocate de vîntul solar;● este în
proporţie de 90 % solidară cu planeta în mişcare acesteia. La nivelul ecuatorului, curenţii de aer determină o deplasare
a unui volum de aer în jurul planetei în circa 5 zile;● este reţinută de forţa gravitaţională a planetei; dacă ea ar fi mai
intensă sau mai slabă, implicit şi atmosfera ar fi mai subţire sau mai groasă;● nu are un volum constant, el comportă
fluctuaţii datorate: activităţii vulcanice, vîntului solar cu intensitate variabilă, atracţiei gravitaţionale lunare şi solare,
neuniforme şi unor cauze încă incomplet elucidate;● exercită o presiune, în funcţie de altitudine, astfel: 0 km = 10 330
kg/m2; 1 km = 9 161 kg/m2; 5 km = 5 504 kg/m2; 10 km = 2 691 kg/m2; 20 km = 563 kg/m2; 30 km = 121 kg/m2.
Presiunea exercitată de atmosferă are valori mai ridicate iarna şi mai scăzute vara;● are un ritm de risipire în funcţie de
elementul chimic: o moleculă de hidrogen supravieţuieşte 80 de minute, de heliu trei ore, de azot 60 000 de ani, de
oxigen 500 000 de ani etc. Terra „pierde” zilnic pînă la 100 000 tone de gaz (hidrogen, heliu, argon etc.), îndeosebi în
partea planetei neexpusă vîntului solar;● are următorii parametri ai apei din cuprinderea sa: volum situat între 12 300
şi 14 500 km3; densitate pe unitatea de volum între 0,2 % în atmosfera deşerturilor şi 4 % în regiunile ecuatoriale
umede; cantitatea de apă prezentă în precipitaţii în timp de un an este de circa 518 600 km3 ; numărul de circuite
anuale (evaporare–recondensare) este de 42 (circa 9 zile pe ciclu);● este încălzită în proporţie de 99,9 % de către
radiaţia calorică a planetei (uscat şi apă), iar restul direct de către Soare. Aceasta, deoarece radiaţia electromagnetică a
Soarelui are maximum de distribuţie a energiei la lungimi de undă de circa 550 nm (domeniul galben), care este slab
absorbit de către atmosfera terestră;● are, în funcţie de altitudine, următoarea temperatură: 0 km = +14o C; 1 km =
+8,5o C; 5 km = –17,5o C; 10 km = –50o C; 15 km = –56,5o C; 20 km = –56,5o C; 25 km = –51,16o C; 30 km = –46,6o
C; 50 km = +70o C; 80 km = –72o C; 200 km = +600o C; 1 000 km = +3 000o C, iar la cote superioare temperatura
scade brusc la –157o C. Încălzirea de la altitudinea medie de 50 km este datorată stratului de ozon ce absoarbe radiaţia
solară de o anumită lungime de undă (ultravioletul apropiat), iar la altitudini de peste 85 km încălzirea atmosferei se
datorează absorbţiei radiaţiei solare de frecvenţă mică (dincolo de ultravioletul extrem) şi interacţiunii electronilor
liberi cu cîmpul magnetic terestru;● are, între poli şi ecuator, o diferenţă de temperatură de circa 13o C (la poli fiind
mai puţin scăzute, de la altitudini de circa 15 km);● prezintă, pentru epoca noastră, temperaturi extreme între –94,5o C
(Antarctica) şi +57,8o C (San-Luis, Mexic). Cel mai mare decalaj între temperaturile maxime şi minime absolut pentru
o zonă a fost de 101,7o C.
► Încălzirea solului şi propagarea căldurii în profunzimea lui depinde de cantitatea de aer şi de apă din acesta. Atît
variaţiile zilnice, cît şi cele anuale ale temperaturii solului sînt amortizate în profunzimea acestuia. Astfel la adîncimea
de 40 cm nu se mai înregistrează variaţii termice diurne, iar la adîncimea de 7,5 m, variaţiile din timpul verii şi iernii
sînt în general absente.
► Cea mai călduroasă lună a anului terestru este iulie şi afectează zona paralelei de 20o latitudine nordică (latitudine
la care se situează marile deşerturi ale planetei).
► Cea mai rece lună a anului terestru este iulie (!), cînd în Antarctica media temperaturii este de –48oC.
► În absenţa atmosferei, pe Terra temperatura ar oscila între +96o C şi –145o C.
► Importanţa apropierii Terrei de Soare este relativ redusă pentru variaţia vară-iarnă.
 În 03 ianuarie, cînd Soarele se află la cea mai mică depărtare de Terra, cantitatea de căldură în emisfera nordică este
cu 6 % mai mare decît cea primită în 03 iulie, cînd Terra se situează la depărtarea maximă de Soare şi aceasta,
deoarece insolaţia este în funcţie de valoarea unghiului de incidenţă a radiaţiei solare şi de durata acesteia (în 21
decembrie, ziua are 8 ore şi 50 de minute, iar în 21 iunie ziua are 15 ore şi 33 de minute). În această situaţie, pentru
emisfera nordică, surplusul de căldură la periheliu atenuează asprimea iernilor, iar minusul de căldură de la afeliu,
diminuă arşiţa verilor.
În emisfera sudică ar trebui ca iernile să fie mai aspre, iar verile mai toride, dar aici un rol major în atenuarea
temperaturilor extreme îl joacă raportul mare al suprafeţei apelor oceanului planetar, faţă de suprafaţa uscatului (apa
acumulează şi păstrează mai uşor căldura, comparativ cu solul).
La polii planetei o importantă cantitate din radiaţia calorică sosită este respinsă datorită albedoului mare al gheţii şi
zăpezii, ce acoperă o suprafaţă întinsă în aceste zone (figura 89. 5.).

Figura 89. 5.
► Terra primeşte de la Soare 1 396 w/m2/s la altitudinea de 500 km, din care la nivelul mării ajung circa 1 000
w/m2/s, adică circa 1,6 x 1015 Mw/an. Echivalentul masic al energiei receptate de Terra într-o secundă este de circa
două kilograme (circa 170 tone pe zi).
Din energia receptată de la Soare, circa 36 % este reflectată în mediul interplanetar.
Terra primeşte de la galaxie circa 1 x 106 Mwh/an.
► Compoziţia radiaţiei electromagnetice receptate la nivelul solului : 48,4 % radiaţie infraroşie, 42,4 % radiaţie
vizibilă şi 9,2 % radiaţie ultravioletă.
► Dacă toată energia incidentă ar fi absorbită, ar rezulta o presiune a radiaţiei solare de 5 x 10-6 N/m2, iar dacă ar fi
total respinsă o presiune de 15 x 10-6 N/m2.
► Căldura internă a Terrei rezultă din: dezintegrarea a circa 20 000 tone de elemente radioactive (8,7 x 1012 w,
rezultaţi îndeosebi din dezintegrarea uraniului, thoriului, radiului şi potasiului), căldură reziduală din perioada formării
planetei (10 x 1012 w), frecarea dintre nucleul planetei şi manta (0,3 x 1012w), procesul de cristalizare (3 x 1012w) şi
efectul de maree (3 x 1012w).
Fluxul termic intern este de circa 0,062 w/m2.
Suprafaţa terestră degajă o cantitate de căldură de 2 x 1020 cal/an.
Valoarea medie a radiaţiei efective (pierderea de căldură a suprafeţei terestre) este de 0,17 cal/min/m2.
► Structura internă a Terrei s-a stabilit deductiv, din comportamentul undelor seismice (naturale şi artificiale), din
compoziţia chimică (stratificarea în funcţie de densitate şi temperatură) şi masa totală a planetei.
Figura 89. 6.
► Scoarţa terestră este alcătuită din următoarele elemente aflate sub formă de compuşi: oxigen 40,5 % (circa 1 220
minerale); fier 25,6 % (circa 266 minerale); siliciu 17,8 % (circa 377 minerale); magneziu 13,9 %; sulf 2 %; calciu 1,6
%; nichel 1,4 %; aluminiu 1,4 %; alte elemente 1,8 %.
Principalele minerale din scoarţa terestră sînt: oxizii (cuarţ, oxizii de fier); silicaţii (feldspaţi, mice, piroxeni);
carbonaţii (calcita, dolomita, sideritul); sulfaţii (ghipsul, barita); sulfurile (pirita, calcopirita, blenda, stibina); clorurile
şi florurile (sarea gemă, silvina, fluorina).
► Sursa de apă a hidrosferei este materia planetară primară din manta, unde au loc reacţii chimice dintre hidruri,
nitruri, carburi etc., cu peroxizi ai metalelor. Apa rezultată din aceste reacţii se comportă ca un gaz perfect pînă urcă la
un nivel ce are temperatura de 380o C (punctul critic al apei, iar în interiorul Terrei nivelul critic). Aici apa trece în
stare de vapori obişnuiţi (formă sub care este eliminată de vulcani, ea reprezentînd 75 % din volumul de gaz degajat) şi
în funcţie de condiţiile termodinamice locale se poate condensa şi trece în stare lichidă. Rezerva de apă de aici se
estimează a fi fost de 20 x 1818 t, din care s-au ridicat 3,14 x 1018 t. Din această cantitate circa 1010 t s-au pierdut în
mediul interplanetar, iar în hidrosfera actuală au rămas 2,4 x 1018 t.
A fost pusă în evidenţă şi o absorbţie a apei în interiorul planetei – practic o recirculare a circa 10 % din volumul
apei planetei.
Originea întregii mase de apă a planetei este încă o necunoscută. Nu este exclus ca la originea ei să stea şi meteoriţii
de gheaţă, ei putînd contribui cu pînă la 2 % din masa totală a hidrosferei actuale (pledează pentru aceasta şi faptul că
apa a fost prezentă pe planetă foarte de timpuriu).
Terra pare a fi singura planetă posesoare a unei hidrosfere (iar ea pare să fi apărut acum 4,35 miliarde de ani !).
► Parametrii hidrosferei terestre:
Suprafaţă: 70,8 % din suprafaţa globului, adică 36 x 107 km2 (iar din aceasta 89,7 % aparţine oceanelor şi mărilor, 10
% revine apelor continentale, iar 0,3 % apelor subterane).
Volum total: 1,55 x 109 km3 (circa 1/800 din volumul Terrei).
Adîncimea medie a stratului de apă: 3 728 m.
Cantitatea de minerale şi săruri dizolvate: circa 3 x 1014 tone.
Temperatura: la suprafaţă între 35,6o C (Golful Persic) şi –2o C (mările polare). La adîncimi mai mari de 3 km,
temperatura apei este constant de 2o C.
Schimb energetic: primeşte de la Soare şi pierde prin radiaţie şi reflexie aceleaşi cantităţi de energie.
Suprafaţa planetei acoperită cu gheaţă: 10,3 % din suprafaţa uscatului, adică circa 1,58 x 107 km2 şi un volum de 2,9 x
107 km3. Dacă toată gheaţa de pe Terra s-ar topi, nivelul oceanului planetar ar creşte cu circa 80 m.
Masă: 155 x 1016 tone.
► Strălucirea cerului nocturn îşi are cauza în: lumina stelelor, lumina zodiacală, lumina interplanetară şi a unor
elemente chimice (mai ales a oxigenului, azotului şi sodiului), excitate în timpul zilei de lumina solară.
În absenţa razelor de lumină ale stelelor vizibile cu ochiul liber, strălucirea cerului nocturn ar fi diminuată cu 10 %,
iar în absenţa şi a restului de stele, cu nu mai mult de 30 %.
► Lumina zodiacală este lumina solară reflectată şi polarizată de pulberea şi gazul aflat între planete (dar şi pe orbita
terestră), din care cauză ea se proiectează pe zona constelaţiilor zodiacale. Se observă mai ales din zona ecuatorială în
nopţile fără Lună, primăvara (începînd cu luna februarie) şi toamna (septembrie - octombrie) sub forma unei benzi
(semielipsă cu baza la orizont) de lumină difuză, cu o durată de cel mult o oră.
► În atmosferă plutesc pulberi opace, fine, şi molecule foarte mici (de ordinul lungimilor de undă ale radiaţiei
luminoase), care împrăştie lumina în toate direcţiile, prin reflecţie multiplă şi refracţie, formînd lumina difuză a
atmosferei. În absenţa acestei difuzii, ne-am situat într-o obscuritate absolută.
► Atmosfera este albastră, deoarece lumina solară este difuzată în toate direcţiile de către moleculele de aer şi
microparticulele în suspensie, iar cu cît acestea sînt mai mici, cu atît difuzia este mai intensă pentru radiaţia de lungime
de undă scurtă (albastru) şi mai puţin pentru lungimile de undă lungi (roşu).
În general, în gaze radiaţia albastră şi ultravioletă este împrăştiată mai intens decît cea roşie de 10 ori.
Cu cît atmosfera este mai densă şi mai pură (fără gaze şi pulberi), cu atît albastrul atmosferei este mai intens şi mai
întunecat, lungimea de undă luminoasă diminuînd proporţional.
Cu cît ne situăm la o altitudine mai mare, culoarea cerului se închide, datorită scăderii densităţii aerului, respectiv al
numărului particulelor difuzante.
► Zona de cer dintre stele nu este absolut neagră, deoarece chiar în obscuritate deplină, ochiul nu „vede” negru
„absolut”, ci numai un negru mat, datorită impresiei luminoase date de excitaţii retiniene de natură endogenă (la
aceasta se adaugă şi strălucirea atmosferei).
► Crepusculul terestru este fenomenul de apariţie a luminii, dimineaţa înainte de răsăritul Soarelui şi de dispariţie
treptată a luminii seara, după apusul Soarelui.
Crepusculul se datorează difuziei multiple din această zonă a atmosferei planetei, o parte din lumina solară
pătrunzînd în zona neluminată direct şi astfel bolta cerului va fi suficient de strălucitoare ca obiectele să fie vizibile
după apusul Soarelui şi înainte de răsăritul lui.
Crepusculului de seară se mai adaugă şi un fenomen de luminiscenţă mai persistentă a unui strat din atmosfera
foarte înaltă (ceea ce face ca crepusculul de seară să fie mai îndelungat).
La latitudini geografice mai mari de 60o 33΄, în jurul datei solstiţiului de vară (pentru emisfera respectivă),
crepusculul de seară se succede imediat crepusculului de dimineaţă, dînd fenomenul „nopţilor albe”.
► Crepusculul civil corespunde perioadei în care Soarele se află sub orizont, între 0o şi 6o (din acest moment devin
vizibile cu ochiul liber planetele şi stelele mai strălucitoare), adică între 29 şi 46 de minute (pentru latitudinea
României de 45o), în funcţie de luna calendaristică;
► Crepusculul nautic este stabilit cu sextantul pentru stele de magnitudine 2 şi se situează între 0o şi 12o (cînd devin
vizibile cu ochiul liber stelele de magnitudine 7).
► Terminatorul crepuscular este linia de separare a umbrei nopţii pe sfera cerească.
► La latitudinea de 45o, lăţimea de bandă a crepusculului este între 403 şi 640 km, în funcţie de luna calendaristică
(deci, de „înălţimea” Soarelui).
► Lumina antisolară sau Gegenschein (germ. = reflectare în opoziţie), este o pată de lumină de 3 - 4 ori mai mare
decît discul aparent al Soarelui, ce poate fi uneori observată în direcţie opusă poziţiei Soarelui din acel moment. Ea se
datorează reflectării luminii solare pe pulberea interplanetară, aflată (antrenată în spatele planetei) în punctul de libraţie
a Terrei.
► Orizontul terestru este linia care reprezintă intersecţia aparentă a suprafeţei Terrei cu bolta cerului. Cu cît
observatorul se află la o altitudine mai mare, orizontul se „apropie”, aria de cuprindere crescînd proporţional.
Aria de cuprindere faţă de înălţimea punctului de observaţie: 1m = 3,8 km; 2m = 9,6 km; 5m = 12,1 km; 10m =
14,9 km; 50m = 27,2 km; 100m = 38,4 km; 300m = 66,6 km (echivalent cu un disc solar mai sus); 500m = 86 km;
1km = 121 km; 2km = 172 km; 3km = 210 km; 6km = 298 km; 8km = 365 km; Everest = 365 km

90. Luna
În fiecare noapte, Luna se aprinde candelă la mormîntul vieţii ce a pierit de pe cuprinsul ei. N. Iorga

Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire. N. Armstrong (misiunea Apollo-11)

Cine s-a întrebat pentru prima dată ce-i Luna, de ce şi cînd ? x x x

► Denumirea internaţională a Lunii este Selena, nume purtat în mitologia greacă de zeiţa ce personifica acest astru.
În limba română, apelativul „Luna” provine din latinescul corespondent luna (ce denumea satelitul, dar şi o
perioadă calendaristică).
► Pînă în prezent, geneza Lunii nu a putut fi explicată cu certitudine. Între numeroasele ipoteze formulate,
următoarele se remarcă prin unele elemente ce concordă cu datele obiective: ● Luna s-ar fi format concomitent cu
Terra, din acelaşi nor protoplanetar, ca un sistem dublu (dacă avem în vedere masa deosebit de mare a Lunii,
comparativ cu cea a Terrei);● Luna ar fi un fragment dintr-un astru care s-a scindat şi a dus la formarea planetelor
Terra şi Marte;● Luna ar fi o fostă cometă care, după ce a impactat Terra, a fost satelizată;● Luna ar fi un asteroid
acreţionat de Terra, imediat după explozia planetei Phaeton (actualmente, centura de asteroizi);● Luna s-ar fi format
din resturile norului protoplanetar, pe care Terra le-a determinat să se satelizeze în jurul său;● Luna ar fi rezultat dintr-
un proces de fragmentare a Terrei, în perioada cînd aceasta avea o rotaţie axială foarte alertă şi sub impulsul
(dezechilibrul) indus de o cometă sau de gravitaţia conjugată a Soarelui şi a planetelor;● Luna s-ar fi format din masa
dislocată din Terra de un meteorit de dimensiuni foarte mari şi care s-a recondensat în preajma planetei noastre
(meteoritul proiectil s-a înserat în cuprinsul Terrei).
► Vîrsta Lunii se situează între 3,8 şi 4,46 miliarde de ani.
► Dacă Luna ar dispare brusc, consecinţele pentru Terra ar fi numeroase şi foarte grave: ● ritmurile biologice ar fi
grav perturbate;● dezechilibrul meteorologic ar fi catastrofal;● cutremurele de amplitudine mică s-ar împuţina şi astfel
ar creşte numărul cutremurelor catastrofale;● înclinarea axei de rotaţie axială ar fi modificată (deci s-ar modifica
încălzirea planetei şi ciclul anotimpurilor);● orbita circumsolară şi-ar schimba parametrii etc.
► Diametrul ecuatorial al Lunii este de 3 475,8 km (Terra 12 756,28 km), iar cel polar de 3 473,6 km.
Acum 2 200 de ani, Ptolemeu estima la 3 700 km diametrul Lunii !
► De pe Terra, întreaga faţă vizibilă a Lunii Pline este văzută sub un unghi ce oscilează între 23΄ 2˝ (cînd distanţa ce
le separă este de 406 720 km) şi 28΄ 8˝ (pentru distanţa de 356 375 km). Deci, mai puţin de 1o !
► Diametrele aparente ale Soarelui şi Lunii sînt uneori egale, iar această egalitate este întîmplătoare şi specifică
numai epocii noastre. Fenomenul are loc cînd Terra se situează la 152 103 634 km depărtare de Soare, iar distanţa
Terra–Lună este de 375 670 km.
► La culminaţie, diametrul aparent al Lunii nu este constant acelaşi, deoarece: datorită elipticităţii orbitei sale
circumterestre, Luna se apropie şi se îndepărtează alternativ de Terra; Luna oscilează deasupra şi dedesubtul orbitei
terestre (cu cît este mai ridicată, cu atît Luna va apare mai mică).
► Luna uneori ne apare la orizont avînd o formă ovalară. Aceasta, deoarece: discul aparent al astrului avînd
dimensiuni apreciabile, diferitele raze pornite din puncte de pe conturul aparent nu vor fi refractate la fel, deoarece au
altă distanţă zenitală; razele mai apropiate de orizont se vor refracta mai mult şi deci vor fi ridicate mai mult decît
razele superioare, discul apărînd turtit în partea inferioară.
La constituirea fenomenului concură atmosfera încălzită şi (în mică proporţie) un efect de lentilă jucat de atmosferă
cînd privim spre orizont.
Contracţia verticală atinge pînă la 1/6 din diametrul aparent al Lunii.
► Luna ne apare cu un diametru mărit cînd se află la orizont datorită refracţiei luminii şi a unei iluzii optice (datorată
existenţei în zona orizontului a unor repere de comparaţie).
► Depărtarea minimă a Lunii faţă de Terra pentru epoca noastră este de 356 375 km (04. 01. 1912), iar cea maximă
de 406 720 km (03. 02. 2125). În data de 14. 03. 2002 a fost atinsă o depărtare de 406 707 km.
Maximele şi minimele distanţări între Terra şi Lună survin la circa 120 de ani.
Depărtarea medie a Lunii faţă de Terra este de 384 403 km, adică circa 30,13 diametre terestre.
Distanţa dintre Terra şi Lună revine la aceeaşi valoare după 18 ani şi 11 zile.
Acum 2 200 de ani, Ptolemeu estima distanţa dintre Terra şi Lună la 376 000 km !
Actualmente, prin utilizarea laserului se pot obţine precizii în măsurarea distanţei dintre Terra şi Lună de sub 20cm.
► Distanţa ce separă Luna de Terra creşte constant cu 3,25 - 3,74 cm pe an.
Luna se îndepărtează de Terra, datorită: energiei dispersate prin acţiunea mareică; atracţiei gravitaţionale a Soarelui şi
a planetelor (adesea, complementar); forţei centrifuge rezultate din mişcarea circumterestră; diminuării valorii
constantei gravitaţionale (ipoteză).
În urmă cu aproximativ un miliard de ani, Luna era situată mai aproape de Terra cu circa 35 000 km.
Luna se va desprinde din atracţia gravitaţională terestră cînd distanţa dintre ele va fi de circa 1,6 milioane de km.
Sfîrşitul Sistemului nostru planetar (a Soarelui în principal), va surveni cu mult înainte ca distanţa dintre Terra şi
Lună să le dezlege gravitaţional.
► Lumina parcurge distanţa medie dintre Terra şi Lună în 1,282 secunde.
► Volumul Lunii este de 21 974 000 000 km3, deci de circa 49 de ori mai puţin decît Terra (1 082 841 315 400 km3).
► Masa Lunii este de 7,347 x 1019 tone, deci de circa 81 de ori mai puţin decît Terra (5,973 x 1021 tone).
► Masa sistemului Terra–Lună este inferioară sumei maselor celor doi aştri luaţi separat. Diferenţa, de circa un
miliard de tone din masele combinate ale Lunii şi Terrei, se datorează convertirii acesteia în energie de legătură a
sistemului.
► Centrul comun de masă al cuplului Terra-Lună este situat la 4 640 km de centrul Terrei, respectiv la 380 000 km
de centrul Lunii.
► Densitatea Lunii este de 3 341 kg/m3 (Terra: 5 520 kg/m3), respectiv 1 200 kg/m3 pentru crusta exterioară şi 6 500
kg/m3 pentru materia aflată în centrul astrului (10 - 15 % din masa totală este metal).
► Aria Lunii este de 3,788 x 107km2 (Terra 5,1 x 108 ).
► Un corp cade liber în cîmpul gravitaţional selenar cu 1,62 m/s (Terra: 9,81 m/s).
► Raza sferei de acţiune gravitaţională a Lunii faţă de Terra este în medie 66 000 km, fiind în funcţie de orientarea
faţă de Soare şi de depărtarea de Terra la un moment dat.
Raza sferei de gravitaţie a Lunii faţă de Terra este de 43 000 km, cu centrul situat la o distanţă de circa 4 800 km
de centrul Lunii şi în direcţie opusă Terrei.
În raport cu Soarele, Luna îşi exercită atracţia gravitaţională pînă la 940 000 km.
Forţa de gravitaţie dintre Lună şi Soare este mai mare de circa două ori, comparativ cu cea dintre Terra şi Lună.
Luna este permanent accelerată spre Soare cu 5,9 x 10-3 m/s2, iar acceleraţia Lunii spre Terra este de 2,7 x 10-3 m/s2.
► Cîmpul gravitaţional selenar determină pe Terra: ridicarea mareică a nivelului apelor, scoarţei şi atmosferei;
desfăşurarea dinamizată a circulaţiei atmosferice; desfăşurarea într-un anumit fel a unor procese biologice de mare
fineţe; încetinirea mişcării de rotaţie axială; diminuarea amplitudinii cutremurelor.
► Mareea indusă de Lună asupra atmosferei terestre este în medie de 2 km, asupra scoarţei terestre este în medie de
30 cm, iar asupra apelor terestre este în medie de 53,52 cm pentru alinierea Soare–Lună–Terra şi în medie de 30,4 cm
pentru alinierea Soare–Terra–Lună.
Mareea generată de Lună are cota maximă, cînd: Luna se află situată la cea mai mică distanţă de Terra; alinierea cu
Soarele este în maniera: Terra–Lună–Soare; Luna se află la zenit sau la nadir; Terra se află la apropierea minim
posibilă de Soare.
Înălţimea maximă a mareei indusă de Lună pe Terra este de 78,13 cm şi ea survine în intervalul de circa 1 600 de
ani. Ultima maree la cote maxime a avut loc în anul 1 433 e.n.
Cota maximă a mareei induse de Lună, în funcţie de condiţiile geografice, este de 19,6 m la Fundy Bay (Canada).
Următoarea maree la cote excepţionale va avea loc la 21 martie 2 015.
Cîmpul gravitaţional solar induce pe Terra o maree de mai mică amplitudine, comparativ cu Luna, deoarece
conform Legii atracţiei universale, doi aştri se atrag cu forţe proporţionale cu produsul maselor lor şi invers
proporţional cu pătratul distanţei dintre ele. Astfel, faţă de Terra, Luna fiind mai aproape decît Soarele şi avînd o masă
semnificativă, exercită o acţiune mareică mai intensă de circa 2,5 ori.
Deoarece Luna arată spre Terra mereu aceeaşi parte, mareea indusă de Terra este aproximativ constantă (variază
doar în funcţie de distanţa ce le desparte) şi de mică amplitudine (2 - 3 cm) deoarece în absenţa apei, scoarţa lunară
este puţin elastică.
► Desprinderea din atracţia gravitaţională selenară se poate realiza cu viteza minimă de 8 568 km/h (Terra: 40 680
km/h), indiferent de direcţie.
► Cîmpul magnetic selenar are o intensitate între 5 şi 325 gamma, în funcţie de zonă. Variaţia locală se datorează
surselor locale, reprezentate de meteoriţi feroşi implantaţi sau de ample densităţi materiale (aceasta, avînd în vedere că
nucleul Lunii nu conţine mai mult de 3 % fier).
Posibil ca acum circa trei miliarde de ani, cîmpul magnetic al Lunii să fi fost de zeci de mii de gamma (comparabil
cu cel terestru !), după cum rezultă din magnetismul remanent al rocilor lunare.
► Busola este inutilizabilă pe Lună, deoarece în contrast cu Terra, care se comportă ca întreg asemeni unei bare
magnetice cu direcţia aproximativ nord-sud, Luna se prezintă cu un magnetism exclusiv local, produs de surse risipite
în interiorul ei şi fără a avea o direcţie geomagnetică predominantă la nivelul întregului astru.
► Luna efectuează o rotaţie completă în jurul Terrei în 27 de zile, 7 ore, 43 de minute şi 11,47 secunde.
Durata orbitării Lunii nu este constant aceeaşi, ea descreşte permanent cu circa 0,60 secunde pe secol, existînd şi
perioade scurte în care viteza unghiulară este crescută cu pînă la 42˝.
► Viteza Lunii pe orbită este între 3 380 şi 3 672 km/h. Ea variază în funcţie de situarea faţă de Terra şi Soare: cînd
se află la apogeu (figura 90.1.), poziţia A, viteza ei este minimă şi aproximativ egală cu a Terrei; în poziţia B, viteza
Lunii este în creştere; în poziţia C (perigeu), viteza ei este maximă; în poziţia D, viteza Lunii este în descreştere.

igura 90. 1.
► Perioada de revoluţie siderală este intervalul de timp în care Luna revine în dreptul aceleiaşi stele, ceea ce
reprezintă o rotaţie completă în jurul Terrei (figura 90.2.).
Figura 90. 2.
► Luna ocupînd poziţii diferite faţă de Soare şi Terra, în cursul mişcării sale orbitale va apare luminată de Soare în
mod diferit pentru observatorul terestru. Aceste forme diferite şi alternative de prezentare în iluminarea Lunii poartă
denumirea de faze lunare.
► Fazele Lunii, spre exemplu, cu datele orare şi calendaristice valabile pentru anul 1980, sînt următoarele:
Faza I-a.Lună Nouă. Ziua întîi. Luna se află pe direcţia dintre Terra şi Soare. Spre Terra este arătată suprafaţa complet
neluminată de Soare şi astfel Luna este invizibilă sau dificil observabilă, de la răsărit la apusul ei.
Poziţia intermediară între faza de Lună Nouă şi Primul Pătrar. Aproximativ ziua a 3,5-a. Unghiul format de Soare,
Terra şi Lună este de 45o. Faţa Lunii are aspectul unei seceri cu extremităţile orientate spre est, adică de partea opusă
Soarelui.
Faza a II-a.Primul Pătrar. Ziua a 7-a. Soarele, Terra şi Luna formează un unghi de 90o. Luna este luminată pe jumătate
din faţa vizibilă spre noi, arătînd ca un semicerc. Marginea ei circulară este îndreptată spre Soare, adică spre vest.
Poziţia intermediară între faza de Prim Pătrar şi Lună Plină. Ziua a 12-a. Soarele, Terra şi Luna formează un unghi
de 135o. Discul Lunii este luminat în proporţie de 2/3. Marginea ei rotundă, vizibilă, este îndreptată spre Soare.
Faza a III-a. Lună Plină. Ziua a 16-a. Soarele, Terra şi Luna formează un unghi de 180o. Dacă în faza de Lună Nouă,
Luna se afla între Terra şi Soare, acum, în faza de Lună Plină, Terra este cea care se află între Soare şi Lună. Discul
Lunii este văzut luminat în întregime.
Poziţia intermediară între faza de Lună Plină şi Ultimul Pătrar. Ziua a 20-a. Soarele, Terra şi Luna formează un
unghi de 225o. Faţa Lunii îndreptată spre noi este luminată în proporţie de 2/3. Marginea ei rotundă, vizibilă, este
îndreptată spre est.
Faza a IV-a. Ultimul Pătrar. Ziua a 24-a. Soarele, Terra şi Luna formează un unghi de 270o. Faţa Lunii îndreptate spre
noi este luminată pe jumătate, iar partea ei vizibilă, rotundă, este îndreptată spre est.
Poziţia intermediară între faza de Ultim Pătrar şi (o nouă) Lună Nouă. Ziua a 27-a. Soarele, Terra şi Luna formează
un unghi de 315o. Faţa Lunii are aspectul unei seceri cu extremităţile orientate spre vest.
Fazele Lunii nu se repetă în fiecare lună la aceeaşi dată şi oră. Ora răsăritului şi apusului Lunii, ca şi data unei faze
într-o lună calendaristică, diferă de la o lună la alta şi de la un an la altul. Un ciclu de faze durează 27 de zile şi 7 ore,
în timp ce o lună calendaristică are între 28 şi 31 de zile.
Luna este luminată cînd se află în faza de Lună Plină, deoarece ea nu este dispusă exact în planul ecuatorial
terestru, poziţia ei oscilînd faţă de planul orbitei terestre. Cînd se întîmplă ca Soarele, Terra şi Luna să fie colineare,
Luna intră în conul de umbră al Terrei (pentru căteva minute) şi nu mai este luminată (situaţie calificată ca fiind
eclipsă de Lună).
Înclinarea de semilună diferă de la o prezentare la alta, deoarece axa de rotaţie axială a Terrei îşi menţine înclinarea
pe tot parcursul orbitării, Luna va fi umbrită diferit, în mod sesizabil, de la o perioadă la alta. În plus de aceasta, Luna
nu se menţine constant pe axa Soare–Terra–Lună, ci oscilează mai sus şi mai jos de aceasta.
► Perioada de revoluţie sinodică este intervalul de timp în care Luna trece prin toate fazele sale. Ea este de 29 de zile,
12 ore, 44 minute şi 49 de secunde (figura 90.2.). După această perioadă, numită lunaţie, Luna reîncepe ciclul fazelor
sale.
► De la o zi la alta şi la aceeaşi oră, Luna apare pe bolta cerului întîrziată cu 13o,1 ceea ce echivalează cu circa 26 de
diametre lunare aparente.
► Mişcarea accelerată a Lunii cînd se află în apropierea orizontului este iluzorie şi se datorează fenomenului de
refracţie în atmosfera terestră a luminii provenite de la ea.
► Orbita Lunii este excentrică datorită atracţiei discontinui a Soarelui (Terra se interpune periodic între ele) şi a
atracţiei conjugate şi neuniforme a planetelor.
Excentricitatea orbitei Lunii este de 0,054 490 049.
► Orbita Lunii este cuprinsă în planul ecuatorial terestru, dar fără a fi şi coplanare.
 Planul orbitei lunare nu este fix, el se află în rotaţie în propriul plan, astfel încît perigeul parcurge orbita în sens
direct în 8,8 ani.
Înclinarea orbitei Lunii faţă de planul ecuatorial terestru este între 18o,13 şi 28o,36. Variaţia durează circa 9,3 ani
(în anul 1997 a fost de 18o,13 iar în anul 2 006 va fi de 28o,36).
Înclinarea orbitei lunare faţă de orbita circumsolară a Terrei este între 4o,58 şi 5o,20 într-un interval de 173 de zile
(figura 90.3.).

Figura 90. 3.
► Punctul în care Luna trece (repetat, la interval de circa două săptămîni) prin planul orbital terestru, din emisfera
sudică în emisfera nordică, se numeşte nod ascendent, iar punctul omonim opus, nod descendent.
Linia nodurilor (figura 90.4.) retrogradează, descriind o rotaţie completă în 18 ani, 11 zile şi 8 ore (pentru perioada
cu cinci ani bisextili, 18 ani, 10 zile şi 8 ore), iar într-un an se roteşte cu 19o,21. Această mişcare de retrogradare poartă
denumirea de saros şi corespunde la 223 lunaţii, 239 revoluţii anomalistice şi 242 treceri ale Lunii prin nodul său
ascendent.

Figura 90. 4.
► Înclinarea ecuatorului Lunii pe planul orbitei terestre este de 1o 32΄ 33˝,7 iar
► Înclinarea ecuatorului Lunii faţă de planul orbitei sale este între 6o 31΄ şi 6o 49΄.
► Lungimea orbitei Lunii este de 2 392 300 km.
► Luna se roteşte în jurul Terrei în sens invers sensului de rotaţie al acelor de ceasornic, pentru privitorul din
emisfera nordică, adică în acelaşi sens cu rotaţia axială a Terrei (figura 90.5.).
Figura 90. 5.
► Luna are o mişcare de la est spre vest pe bolta cerului, deoarece rotaţia axială a Terrei se efectuează mai alert decît
rotaţia Lunii în jurul Terrei şi astfel deplasarea Lunii ne apare în mod iluzoriu ca fiind de la est spre vest.
Traseul Lunii pe bolta cerului nu este acelaşi de la o lunaţie la altă lunaţie, deoarece orbita Lunii nu se află
cuprinsă în planul orbitei terestre (înclinarea ei faţă de planul orbitei terestre oscilează cu circa 5o), iar faţă de ecuatorul
Terrei, înclinarea ei variază între 18o şi 28o.
Ca urmare a acestei oscilaţii, durata prezenţei Lunii pe bolta cerului variază, la latitudinea României, între 8h5m şi
15h 54m.
► Locul de răsărit şi de apus al Lunii, pe linia orizontului, nu este constant acelaşi, deoarece orbita Lunii nu este
coplanară cu planul ecuatorial terestru, ci într-o oscilaţie continuă între 18o şi 28o.
► Luna, pentru observatorul terestru, nu mai prezintă o rotaţie axială propriu-zisă, ci numai pentru un observator
din afara sistemului Terra–Lună. Pentru acest observator, Luna se roteşte în jurul axei proprii în 27 de zile, 7 ore, 43
de minute şi 11,5 secunde.
Două sînt cauzele care au impus „îngheţare” a rotaţiei axiale a Lunii, acum circa două miliarde de ani: 1) acţiunea
frenatorie a mareelor exercitate de gravitaţia terestră (printr-o acţiune asemănătoare s-a produs „fixarea” şi a altor
sateliţi din Sistemul nostru planetar) şi 2) excentricitatea centrului de masă a Lunii (datorată, probabil, unui meteorit
cu masă importantă care s-a oprit între nucleu şi scoarţa Lunii).
Amplitudinea excentricităţii centrului de masă a Lunii este între 6 şi 8 km, şi este orientat spre Terra.
Sincronismul între rotaţia axială şi circumterestră a Lunii determină ca ea să arate spre Terra mereu aceeaşi
suprafaţă.
► Consecinţele pentru Lună a stopării rotaţiei sale axiale: o comprimare gravitaţională lentă, cu creşterea
temperaturii interne (cu nu mai mult de 3 %); accentuarea pierderii căldurii din zona centrală; accentuarea asimetrizării
astrului ca întreg.
► Libraţia selenară este fenomenul de „balansare”a feţei Lunii, ce are ca urmare posibilitatea observatorului terestru
de a vedea mai mult de 50 % din suprafaţa ei, adică 59 % pe parcursul unei lunaţii.
Libraţia în latitudine (5o 9΄,7) rezultă din înclinaţia axei de rotaţie a Lunii pe planul ei (ceea ce determină o
expunere extinsă a zonelor sale polare), iar libraţia în longitudine (6o 54΄) rezultă din elipticitatea orbitei lunare (viteza
de rotaţie şi de translaţie nu au durate egale).
La aceste cauze se mai adaugă faptul că Luna este foarte aproape de Terra (efect de paralaxă), necoplanaritatea
între orbita terestră şi cea selenară şi mişcarea pe care o suportă observatorul în urma rotaţiei terestre.
Termenul libraţie este utilizat în astronomie şi cu referire la situaţia în care o particulă situată în „punctele
langrangiene” este în echilibru, adică în repaus în raport cu sistemul de referinţă rotator, situaţie în care forţele
centrifuge şi atractive gravitaţionale a celor două corpuri se anulează reciproc.
În cadrul sistemului Terra–Lună, în punctele de libraţie persistă nori mici de pulbere. În aceste zone, situate la circa
1,5 milioane km de Terra, sînt localizaţii şi unii sateliţi artificiali, meniţi unei observări permanente a unor zone
cereşti.

Figura 90. 6.
► Magnitudinea Lunii este –12,55
► Luminanţa Lunii este de 0,25 x 104 niţi (un bec mat de 40 w are 0,5 x 104 niţi).
► Iluminarea produsă de Lună pe Terra este între 0,001 şi 0,002 w/m2.
► Fluxul luminos primit de la Soare este reflectat de suprafaţa Lunii în proporţie de 7 %.
► Nuanţa luminii reflectate de Lună este albastru sidefiu (chiar dacă nu pare a fi astfel…).
► Strălucirea Lunii este mai mică de 478 600 de ori decît cea a Soarelui.
Strălucirea aparentă a suprafeţei unui obiect, care emite lumină în toate direcţiile, nu depinde de cît de departe de
suprafaţa acestuia se situează observatorul (un bec de 100 w este la fel de strălucitor privit de la 10 m, cît şi de la 100
m). Senzaţia de strălucire este proporţională cu energia care intră în ochi printr-un mic unghi solid, constant, sub care
se vede o porţiune a suprafeţei.
 Suprafaţa Lunii are aceeaşi strălucire şi cînd este mai aproape de noi (deci se prezintă cu o suprafaţă aparent mai
mare) şi atunci cînd se află la mai mare depărtare (este mai mică suprafaţa arătată, sau unghiul sub care este văzută),
dar în prima situaţie percepem strălucirea de pe o suprafaţă mai mică (energia luminoasă este mai dispersată), cuprinsă
în unghiul vizual, decît în a doua situaţie cînd în unghiul vizual cuprindem o mai mare suprafaţă, iar cantitatea de
energie pătrunsă în ochi în acelaşi unghi este mai mare (mai concentrată).
► Partea neluminată a Lunii, privită ziua, nu ne apare întunecată datorită strălucirii atmosferei terestre.
► Lumina palidă, cenuşie, ce întregeşte discul Lunar pe suprafaţa neluminată de Soare, se datorează reflectării
luminii terestre pe Lună, la fel cum Luna luminează în nopţile senine suprafaţa Terrei. Deoarece suprafaţa Terrei este
de 13,5 ori mai mare decît cea a Lunii şi are şi un albedou superior, ea reflectă mai multă lumină decît reflectă Luna în
aceleaşi condiţii.
► Luna situată la apus are o strălucire în diminuare rapidă, devenind inobservabilă înainte de a atinge orizontul,
datorită pulberilor şi gazelor din atmosfera terestră (lumina Lunii este filtrată astfel încît radiaţia albastră şi ultravioletă
este stopată, iar cea roşie penetrează cu dificultate). Cu cît densitatea prafului şi a gazului este mai mare, cu atît
culoarea Lunii virează mai mult spre roşu şi tinde să se întunece. Avînd o strălucire anemică, la un moment dat şi
radiaţia roşie nu mai poate străbate atmosfera, dacă aceasta este excesiv de încărcată cu praf şi gaze (de remarcat că
atmosfera terestră privită spre orizont este cu mult mai groasă decît atunci cînd este privită pe verticală). Fenomenul
este accentuat vara, la şes şi atunci cînd Luna se află „aproape” de Soare, deci este privită printr-o atmosferă intens
agitată termic.
Luna aflată la răsărit este observabilă imediat, deoarece răsare dintr-o direcţie în care agitaţia termică a atmosferei
şi a prafului, s-au diminuat. Fenomenul este sesizabil doar în timpul serii sau nopţii, nu şi atunci cînd Luna răsare în
timp ce Soarele se mai află, pentru observator, pe bolta cerului.
► Fasciculele luminoase, petele (ce pot avea nuanţe de roşu, albastru, portocaliu sau verde), umbrele (ce pot atinge
în jurul craterului Ticho lungimea de 1 500 km) sau opacizările, observate uneori pe suprafaţa Lunii Pline, sînt cauzate
de căderile unor meteoriţi, reflexelor luminii pe cristalele de mare fineţe, dispuse radial în jurul unor cratere
meteoritice, emanaţiilor de gaze (mai ales în regiunea craterului Alphonsus) sau unor emisii de lumină prin efect
triboelectric. Durata acestor fenomene este între 0,5 secunde şi 30 de minute, suprafaţa afectată este de pînă la 16 km2
şi pot fi unice sau recurente pe parcursul mai multor ore.
Zonele cu cele mai multe asemenea fenomene sînt nordul Mării Imbrium, sudul Mării Serenitas şi zona marginală
a Mării Crisium.
► Zonele de culoare întunecată, ce ocupă circa 17 % din suprafaţa crustei lunare vizibile, sînt formate din lavă
solidificată, caracterizată printr-o capacitate redusă de reflectare a luminii. Zonele de culoare mai deschisă reprezintă
vechea crustă a Lunii, mai puţin afectată de impactul marilor meteoriţi şi de lavă.
► Culoarea Lunii: în zonele mărilor predomină tonurile verzi, iar în zona continentelor predomină nuanţele brun-
roşcat în alternanţă cu cele roşietice.
Luna are o culoare închisă cînd se află în preajma orizontului, datorită prezenţei în atmosfera terestră a unei cantităţi
sporite de praf şi gaze, ce filtrează lumina venită de la astru. Fenomenul este amplificat şi de faptul că privind spre
orizont, atmosfera se prezintă cu o grosime mai mare.
► Luna nu are atmosferă, deoarece cîmpului gravitaţional este de mică intensitate (viteza de evadare fiind de numai
2,38 km/s), iar în trecut datorită prezenţei apropiate de Terra care, avînd un cîmp gravitaţional important, a acaparat-o
(ipoteză).
De fapt, Luna are o „atmosferă” dar ea este mai mult simbolică, avînd o densitate de numai 104 molecule/cm3 ziua,
2 x 105 molecule/cm3 noaptea, şi o grosime sesizabilă doar pe faţa neluminată, unde nu este spulberată de vîntul solar.
Această atmosferă anemică (circa 1 000 kg cu reînoire la aprox. 3 ani) este constituită din gaze emise la suprafaţa de
crusta Lunii, din evaporarea materiei în zonele de impact meteoritic şi, probabil, din craterele unor vulcani stinşi
recent.
► Structura internă a Lunii:
Figura 90. 7.
► Crusta Lunii are o grosime situată între 48 km, pe faţa ei dinspre noi, şi 78 km pe partea invizibilă. Ea este
constituită dintr-un amalgam de materie prelucrată îndeosebi vulcanic şi de materie meteoritică.
Suprafaţa Lunii este acoperită cu un strat de praf, numit regolit, rezultat din dislocările scoarţei, spargerii
meteoriţilor şi dezagregări fizice (oscilaţiile termice sînt zilnice, bruşte şi de mare amplitudine), precum şi cu
fragmente de roci de mărimi diferite, a căror provenienţă este endogenă dar şi meteoritică.
La suprafaţa Lunii se înregistrează o încărcare electrică pozitivă ziua (+10 V) şi negativă noaptea (– 250 V).
► Din analiza celor 383,930 kg de sol lunar aduse pe Terra, s-a aflat următoarele: ● elementele chimice prezente (în
compuşi) sînt: oxigenul 42 %; siliciul 20 %; fierul 8,5 %; calciul 5,5 %; titanul 4,5 %; aluminiul 4,3 %; magneziul 1,8
%; cobaltul 0,22 % şi alte elemente în procente infime;● lipsesc cu desăvîrşire plumbul şi sodiul;● alte elemente
chimice decît cele de tip terestru, nu par să existe;● există cel puţin două mineralele necunoscute pe Terra:
tranquillityitul şi armalcolitul.
► Temperatura pe Lună, în zona luminată de Soare, este în medie de 117o C, iar pe cea neluminată în medie de –
163o C (extremele sînt +123o C şi –233o C). Pe faţa neespusă, temperatura este de –163o C.
În timpul eclipselor totale de Lună, pe parcursul a 80 de minute, temperatura la suprafaţa solului scade cu 100o C.
Această scădere bruscă de temperatură este consecinţa structurii granular poroase a suprafeţei lunare, rău conducătoare
de căldură, ce nu permite reţinerea căldurii în scoarţă.
Răcirea suprafeţei neluminate de Soare nu se face uniform pe întreaga suprafaţă, existînd zone în care răcirea este
mai puţin amplă decît a suprafeţelor înconjurătoare.
► Fluxul termic din interiorul Lunii se datorează: ● dezintegrărilor radioactive ale uraniului, thoriului şi potasiului;●
mareelor (deci, inducerea unor frecări între particule);● căldurii reziduale de la formarea ca astru (procentaj infim şi
incert).
► Pe Lună există cutremure, iar ele se datorează mişcării straturilor solului sub acţiunea mareelor exercitate de Terra
şi de cuplul Terra-Soare. Amplitudinea acestor cutremure este mică, dar totuşi mare dacă sînt comparate cu cele
terestre pentru aceeaşi energie-impuls (aceasta, deoarece solul lunar fiind lipsit de apă are o elasticitate redusă).
► Aşa-numitele continente lunare sînt de fapt regiuni înalte, ce acoperă circa 60 % din suprafaţa Lunii (şi îndeosebi
faţa ei vizibilă) şi se disting printr-o reflectare intensă a luminii solare.
► Circurile lunare sînt craterele cărora le lipseşte muntele conic central, ce apare ca efect final al undei elastice de
recul în urma unui impact.
► Formate prin scurgeri de lavă, albiile selenare au următoarele caracteristici: sînt drepte sau arcuite; au pereţii
înalţi de pînă la un kilometru şi lăţimi de pînă la 320 km; intersectează atît regiuni muntoase, cît şi şesuri; sînt
majoritatea în vecinătatea mărilor şi adesea încep din cratere, iar uneori şi din marginea mărilor.
► Faliile descoperite pe Lună au lungimi de zeci de kilometri, cu decroşări vizibile practicate în alte forme de relief.
Ele sînt plasate mai ales între reliefurile întinse, mai coborîte şi mai ridicate.
► Înălţimea medie a munţilor selenari este de 350 de metri, iar cei mai înalţi munţi au 7 500 de metri (Munţii
Apenini, de-a lungul Mării Ploilor) şi formează lanţuri în jurul mărilor şi a craterelor, îndeosebi a celor vulcanice.
Cel mai masiv munte selenar este Aristoteles, cu 7 500 m altitudine şi un diametru la bază de 87 km.
Majoritatea munţilor selenari sînt de origine vulcanică şi numai o minoritate au rezultat din impactul meteoriţilor cu
solul lunar.
► Mările sau bazinele lunare: ● sînt cratere cu un diametru de peste 300 km; ● au fost produse de meteoriţi de mari
dimensiuni care s-au afundat în scoarţa selenară provocînd erupţia magmei, iar aceasta a umplut apoi parţial craterul
produs, după care s-a solidificat; ● majoritatea lor se află cu 2 - 3 km sub nivelul mediu al regiunii înconjurătoare; ●
toate par mai vechi de un miliard de ani; ● pe suprafaţa lor se găsesc numeroase cratere mici şi denivelări; ● se disting
îndeosebi prin culoarea lor închisă, contrastantă cu restul suprafeţei Lunii; ● acoperă suprafaţa vizibilă a Lunii în
proporţie de 35 % , iar cea invizibilă de 10 %;● cea mai masivă mare selenară are un diametru de 3 200 km.
► Craterul lunar (cea mai frecventă formă de relief selenar) constă dintr-un munte inelar ce are în interior o
depresiune, iar în centrul acesteia un munte conic a cărui înălţime nu depăşeşte nivelul marginilor craterului, şi care îşi
are originea în ricoşarea suprafeţei scoarţei selenare prin destindere elastică, imediat după impactul cu meteoritul şi
îngheţarea ei în această formă.
Creasta neregulată (muntele de tip lunar) este compusă îndeosebi din material derivat din fundul craterului şi are
volumul depresiunii interioare.
Majoritatea craterelor de pe Lună sînt de origine meteoritică şi doar o mică fracţiune sînt de origine vulcanică.
► Caracteristicile craterului meteoritic selenar: ● radial craterului principal se găsesc numeroase cratere secundare,
situate la o distanţă de pînă la de 50 de ori raza craterului central şi au diametre egale cu 5 - 10 % din această rază.
Aceste cratere mici au fost produse de fragmentele meteoritului ce a generat craterul central;● majoritatea lor sînt
circulare, iar unele pot fi uşor eliptice (urmarea unui impact survenit oblic).
► Caracteristicile craterului vulcanic selenar: ● nu prezintă muntele conic central (prezent la craterele de tip
meteoritic);● uneori, de la ele pornesc văi pe care s-a scurs lava;● au dimensiuni medii;● au cea mai mare vîrstă,
comparativ cu cele meteoritice.
Activitatea vulcanică a Lunii a încetat în urmă cu cel puţin 2,5 miliarde de ani (posibil să existe şi unele excepţii).
► Pe Lună există şi cratere cu forme dificil de explicat, iar între acestea se disting craterele Messier şi Messier A
(catalogate de Charles Messier). Craterul Messier are lungimea de 13,5 km, lăţimea de 8,8 km, adîncimea de 1,6 km,
iar craterul Messier A are dimensiuni asemănătoare şi se află în apropierea primului.
► Diametrul craterelor lunare se situează între un micron şi 298 km. Cu cît craterul are o dimensiune mai mică, cu
atît el este mai frecvent întîlnit pe suprafaţa selenară.
► Diametrul craterului meteoritic depinde de diametrul meteoritului (pe Lună, meteoritul are circa 3 % din
diametrul craterului pe care îl generează), de unghiul de impact, de specificul local al solului, de viteza meteoritului şi
de compoziţia lui.
Viteza meteoriţilor în momentul impactului cu solul lunar este între 8 500 şi 300 000 km/h. Viteza meteoritului
depinde de unghiul de abordare, de direcţie, de situarea Lunii pe orbită şi de situarea Terrei faţă de Lună şi meteorit.
► Crestele craterului sînt cu atît mai mult estompate, cu cît craterul este mai mic. Aceasta, deoarece datorită
atracţiei gravitaţionale mici, în momentul impactului masa dislocată este ridicată la altitudine înaltă de unde cade pe o
suprafaţă extinsă.
► Distanţele dintre cratere sînt adesea în progresie geometrică cu factorul de multiplicare constant, pe fiecare lanţ
de munţi. Cauzele acestei distribuţii nu au fost elucidate.
► Masconii (abreviere de la „mass concentration”) sînt regiuni lunare în care se înregistrează o densitate a materiei
mult crescută şi un cîmp gravitaţional şi magnetic mult peste valoarea celui din regiunile înconjurătoare.
Masconii au mase cuprinse între 10-6 şi 10-4 mase lunare (circa 1016 tone), diametru de circa 1 000 km şi sînt dispuşi
mai ales sub mările lunare circulare (Marea Ploilor, Marea Crizelor, Marea Nectarului ş.a.).
Dispunerea masconilor este foarte inegală, ceea ce a contribuit ca partea în care ei predomină să ajungă a fi
orientată permanent spre Terra (prin dezechilibrul centrului de greutate al Lunii).
La originea masconilor s-ar putea afla: meteoriţi metalici afundaţi în solul lunar, ei determinînd apariţia mărilor cu
contur regulat; depunerile sedimentare în urma evaporării mărilor, ce au conţinut un lichid (ipoteză puţin plauzibilă);
răcirea lavei revărsate din interiorul Lunii, în urma coliziunii ei cu corpuri meteoritice de dimensiuni mari (lava răcită
are densitatea mai mare decît materia din jur).
► Marile cratere selenare au o vîrstă între 100 milioane de ani (craterul Tycho) şi 900 milioane de ani (craterul
Copernic).
► Şi în prezent se mai formează cratere meteoritice pe Lună, însă într-un ritm mult diminuat faţă de epocile
anterioare.
Zilnic, pe Lună cade cel puţin un meteorit ce formează un crater de circa 50 cm şi mai multe mii de meteoriţi care
produc cratere în jurul valorii de 5 cm.
Ultimul meteorit masiv a căzut pe Lună la 18 iunie 1178, pe faţa vizibilă a astrului, şi a produs un crater (numit G.
Bruno) cu diametrul de circa 20 km, iar recent (1972) pe faţa invizibilă a Lunii a căzut un meteorit cu o masă de cel
puţin o tonă.
► Meteoriţii căzuţi pe Lună în ultimele două miliarde de ani au un volum de aproximativ 20 000 km3 şi o masă între
66 x 109 şi 18 x 1012 tone.
În epoca noastră pe Lună cad anual meteoriţi a căror masă însumată se ridică la circa 1 000 de tone. Dintre aceştia,
circa 40 au o masă individuală mai mare de 50 kg, iar aproximativ 100 de meteoriţi au fiecare o masa de peste un
kilogram.
► Pe faţa vizibilă a Lunii există peste 100 000 de cratere cu un diametru mai mare de un kilometru, iar pe faţa
invizibilă a astrului circa 30 000 de cratere cu astfel de diametre. Numărul craterelor cu diametru între 1m şi 1 000 m
este de circa 3 x 1012.
Numărul craterelor este invers proporţional cu pătratul diametrului lor.
De ce diferă numărul de cratere pe cele două feţe ale Lunii, este neexplicat.
► Craterele pe Lună sînt numeroase, deoarece: Luna nu dispune de o atmosferă care ar putea combustiona parţial
sau total meteoriţii (diminuînd astfel numărul acestora); în absenţa acţiunii erozive, nivelatoare a factorilor
meteorologici şi biologici, craterele pot dăinui multe sute de milioane de ani.
► Terra poate fi afectată de căderile de meteoriţi pe Lună. În trecut, căderile unor meteoriţi masivi au determinat
rejectarea unor fragmente a acestora şi a solului lunar în spaţiul interplanetar, dintre care unele au intrat în coliziune cu
solul terestru. Pentru a se desprinde de atracţia Lunii, aceste fragmente trebuie să posede o viteză de numai 2,4 km/s
(cu puţin mai mare decît viteza proiectilului la carabinele militare).
► Luna este eclipsată cînd pătrunde în conul de umbră sau penumbră al Terrei.
O eclipsă de Lună se poate produce atunci cînd: ● secţiunea conului de umbră al Terrei, la distanţa Lunii, are un
diametru mai mare decît diametrul Lunii;● Terra se situează între Lună şi Soare (Luna este în faza de Lună Plină);●
distanţa de la centrul Terrei la vîrful conului de umbră este superior distanţei de la centrul Terrei la centrul Lunii;●
Soarele, Terra şi Luna sînt colineare (nu numai în aceeaşi direcţie, cum sînt în fiecare lună).
► Lungimea conului de umbră proiectat în mediul interplanetar de către Terra este între 1463196 km şi 1352170 km.
Diametrul secţiunii conului de umbră al Terrei la locul intrării în el a Lunii este în medie 8 900 km.
► Eclipsa de Lună este prin penumbră dacă latitudinea Lunii este cuprinsă între 56o,8 şi 57o,7, situaţie în care Luna
pătrunde în întregime în conul de penumbră al Terrei. În această conjunctură Luna continuă să fie vizibilă integral, dar
are o strălucire cu 2/3 diminuată.
Eclipsele de Lună, parţiale şi totale, sînt precedate şi urmate de o eclipsă prin penumbră.
► Eclipsa de Lună este parţială dacă latitudinea Lunii este cuprinsă între 57o,8 şi 78o,8 situaţie în care Luna
pătrunde parţial în conul de umbră al Terrei. În acest caz Luna se prezintă „muşcată” de umbră, într-o proporţie egală
cu cea a intrării ei în conul de umbră.
► Eclipsa de Lună este totală dacă latitudinea Lunii este mai mică de 25o,7 situaţie în care Luna intră pe deplin în
conul de umbră al Terrei. Aflată în această dispunere, Luna nu va mai primi lumină de la Soare, apărînd întunecată dar
nu invizibilă, deoarece partea luminată a Terrei (mai exact spus, zona „marginală” a atmosferei terestre) o luminează
prin reflexie. Amplitudinea acestei iluminări diferă de la o eclipsă la alta şi poate fi între foarte intensă (s. e., eclipsa
din 19. 03. 1848) şi insesizabilă (s. e., eclipsa din 10. 06. 1816).
Următoarele eclipse totale de Lună vor avea loc în: 23.03.2007 (Europa); 28.08.2007 (Pacific); 21.02.2008
(Europa Centrală şi America); 21.12.2010 (America de Nord).
► Eclipsa prin penumbră durează circa două ore, cea parţială durează aproximativ patru ore (faza maximă durează
circa două ore), iar eclipsa totală durează aproximativ 5 ore şi 40 de minute, din care faza maximă durează circa o oră
şi 30 de minute.
► Eclipsa de Lună este vizibilă din toate punctele unei emisfere terestre unde Luna se prezintă deasupra orizontului,
iar fazele ei sînt aceleaşi şi se produc în acelaşi moment.
► Într-un interval de 1 000 de ani se produc în medie 1543 de eclipse de Lună, dintre care 715 sînt totale, iar 827
sînt parţiale.
Într-un an au loc maxim 7 eclipse, două de Lună şi 5 de Soare (spre exemplu, în anul 1935) sau 3 de Lună şi 4 de
Soare (spre exemplu, în anul 1982) şi minim două eclipse, ambele de Soare.
► Coroana Lunii este inelul colorat ce apare, uneori, în cursul zilei sau a nopţii în jurul Lunii. Cauza apariţiei acestei
coroane rezultă din compoziţia atmosferei terestre, respectiv atunci cînd în direcţia privirii se găsesc nori subţiri, cirro-
cumulus, compuşi din picături fine de apă sau cristale de gheaţă. Cu cît picăturile de apă sau cristalele de gheaţă sînt
mai mici, cu atît coroana are un diametru mai mare şi invers.
Culorile cu lungimi de undă scurtă (violet în primul rînd) sînt dispuse în interior, iar cele cu lungimi de undă mare
(roşu) spre exteriorul coroanei.
► Senzaţia de tristeţe, singurătate, răcoare, melancolie sau fascinaţie hipnotică, resimţite atunci cînd privim mai mult
timp Luna, s-ar putea explica prin: ● reacţia obişnuită faţă de obiectul strălucitor proiectat pe un fond închis (acesta
inducînd concentrarea atenţiei asupra lui, concentrare în sine şi tendinţa la abandon/înfrîngere);● simţămîntul că ea,
Luna, este o expresie a lumii de „dincolo”, relativ apropiate;● lumina ei „rece” (nu încălzeşte şi are nuanţa albastră,
subtilă);● impresia că întunericul este domeniul morţii, iar Luna ar fi „soarele” ei;● spaima ancestrală faţă de luminile
nopţii;● impresia că Luna ar fi un „ochi supraveghetor”;● culoarea sa, asemănătoare cu cea a focului;● senzaţia de
„lumină din capătul tunelului”, iar aceasta se pare că o avem înscrisă în subconştientul nostru (cu o semnificaţie
ocultă).
► Se afirmă, fără argumente indubitabile, că Luna aflată în faza de Lună Nouă sau/şi Lună Plină ar determina la cei
ce se expun prelungit la lumina ei (dar nu neapărat): ● unele tulburări psihofiziologice, îndeosebi la persoanele
nevrozate, la cele bolnave, foarte obosite sau aflate într-o tensiune psihică prelungită;● unele efecte benefice (obţinute
prin „selenoterapie”), cum ar fi: detensionări psihonervoase pentru 2 - 3 săptămîni, regularizarea ciclului ovarian,
corijarea întîrzierilor de maturizare fizică şi psihică, ameliorarea unor tulburări hormonale, anihilarea unor fobii etc.
Se crede că prezenţa Lunii pe bolta cerului şi durata ei nu rămîn fără urmări asupra fiziologiei corpului, inclusiv a
psihismului. Aceste modificări ar fi deosebit de subtile şi dificil de pus în evidenţă.
91. Marte
Răutatea este hrana lumii. Hermes Trismegistus

► Datorită culorii sale sumbre, sîngerii, planeta a fost asemuită cu Mars, zeul războiului în mitologia romană.
La greci această planeta era numită Dynamis sau Ares, la arabi Mirrih, iar la asiro-babiloniei „Steaua Judecăţii şi a
destinului morţilor”.
► Depărtarea medie a planetei Marte faţă de Soare este de 227 942 000 km, cea maximă de 249 141 000, iar cea
minimă de 206 744 000 km. Excentricitatea orbitei este de 0,0933.
► Depărtarea maximă posibil a lui Marte faţă de Terra poate fi de 401 300 000 km, iar cea minimă de 54 300 000
km. Cele mai apropiate poziţii pot avea loc cînd planeta se află dispusă în maniera Soare-Terra-Marte, situaţie care se
repetă la interval de 16 ani (următoarea minimă va fi în anul 2018).
► Luminii solare îi trebuie în medie 12 minute şi 40 de secunde pentru a ajunge pe Marte (Terra: 8 minute şi 19
secunde).
► Lungimea orbitei marţiene este de 1 432 000 000 km.
► Viteza lui Marte pe orbită este de 86 760 km/h (Terra: 107 280 km/h), iar ea variază cu circa 7 750 km/h în funcţie
de distanţa ce o separă de Soare.
► Marte efectuează o rotaţie circumsolară pe parcursul a unui an, 321 de zile, 16 ore şi 29 de minute.
► Avansul la periheliu al orbitei planetei Marte este de 2˝,5 pe secol.
► Mişcarea pe orbită a planetei Marte, pentru observatorul din emisfera nordică a Terrei, se desfăşoară în sens invers
rotirii acelor de ceasornic.
► De la o zi la alta, Marte apare înaintat pe orbita sa cu 31΄ 43˝.
► Marte ajunge din nou în aceeaşi poziţie faţă de Terra după 2 ani, 49 de zile, 22 de ore şi 8 minute.
► Înclinarea planului orbitei marţiene faţă de planul orbitei terestre este de 1o 51΄ 01˝ (ceea ce înseamnă că la
nivelul Terrei distanţarea este de 6 031 000 km).
► Marte efectuează o rotaţie în jurul axei sale în 24 de ore, 37 de minute şi 23 de secunde, iar mişcarea se
desfăşoară, pentru observatorul din emisfera nordică terestră, în sens invers rotirii acelor de ceasornic.
► Diametrul ecuatorial al planetei Marte este de 6 794 km (Terra: 12 756 km), iar cel polar de 6 726 km.
► De pe Terra, Marte este văzut sub un unghi ce variază între 3΄,5 şi 25˝ în funcţie de distanţa ce separă cele două
planete.
► Înclinarea ecuatorului planetei Marte pe planul orbitei sale este de 25o 19΄.
► Masa planetei Marte este de 6,419 x 1020 tone (Terra: 5,973 x 1021 tone), adică 0,107 mase terestre sau 1/3 098
710 mase solare.
► Volumul planetei Marte este de 163 180 000 000 km3 (Terra: 1 082 941 315 400 km3).
► Aria planetei Marte este de 1,449 x 108 km3 (Terra: 5,1 x 108 km3).
► Densitatea planetei Marte este de 3 940 kg/m3 (Terra: 5 515 kg/m3).
► Un corp cade liber în cîmpul gravitaţional marţian cu viteza de 3,69 m/s (Terra: 9,81 m/s).
Amploarea acceleraţiei gravitaţionale marţiene este aceeaşi cu cea mercuriană, în pofida faptului că Marte are un
diametru cu mult mai mare, deoarece Mercur are o densitate mai mare (5 430 kg/m3) decît Marte (3 930 kg/m3).
► Raza sferei de acţiune gravitaţională a planetei Marte, în raport cu Soarele, este de 577000 km (Terra:924 820 km).
► Viteza minimă de desprindere din atracţia gravitaţională marţiană este de 18 360 km/h (Terra: 40 680 km/h).
► Marte determină pe Soare o maree de 0,000 8 mm, iar pe Terra de 0,001 1 mm.
► Cîmpul magnetic marţian este de 5 x 10-4 gauss (Terra: 0,31 - 0,64 gauss) şi are o distribuţie accentuat
neuniformă. Acum cîteva milioane de ani, din motive necunoscute, Marte şi-a pierdut cîmpul magnetic, ceea ce a
cauzat, probabil, pierderea atmosferei şi a apei.
► Marte reflectă fluxul luminos primit de la Soare în proporţie de 0,16 % (Terra: 0,39).
► Magnitudinea planetei Marte este – 2,01
► Atmosfera marţiană este alcătuită din: dioxid de carbon 95,32 %, azot 2,7 %, argon, oxigen, monoxid de carbon şi
vapori de apă.
Norii sînt rari, de dimensiuni mici, spiralaţi, de altitudine joasă şi au o compoziţie chimică ce diferă între ei. Unii
nori sînt preponderent din praf, alţii din gheaţă carbonică sau apă.
Vîntul atinge viteze de 300 km/h, cicloanele sînt numeroase, iar unele pot avea dimensiuni gigantice şi o persistenţă
de mai multe zile.
Pe Marte nu se poate forma ploaie, ci doar ninsoare (frecventă, în condiţiile în care zăpada depusă în timpul nopţii
se evaporă în timpul zilei).
► Presiunea exercitată de atmosfera marţiană este de 0,017 atmosfere, valoare modestă datorată înălţimii mici a
atmosferei, ceea ce face să fie uşor dispersată de vîntul solar.
► Caracteristicile suprafeţei lui Marte: ● este de o mare diversitate morfologică, iar diferenţele între regiuni sînt
ample; ● datorită atmosferei rarefiate, ce nu poate reduce numărul şi masa meteoriţilor, pe sol s-au format mari şi
numeroase cratere meteoritice. Cel mai mare dintre ele (Hellas Planitia) are un diametru de 1200 - 1900 km, o
adîncime de circa 4 km şi este umplut cu gheaţă carbonică; ● prezintă numeroase roci, mari şi mici (alcătuite din
dioxid de siliciu şi oxid feric), urme ale scurgerilor de lavă (dar posibil şi a apei) ce au creat albii avînd lungimi ce
ating 4 500 km, lăţimi de 110 km şi adîncimi de circa 500 m (ceea ce corespunde unor debite de 10 000 000 m3/s –
Dunărea are un debit mediu de 6 500 m3/s); ● lanţurile muntoase sînt de înălţime medie (maximum 10 km altitudine)
şi conţin numeroşi vulcani cu con, dintre care trei au între 300 şi 400 km lăţime. Cel mai mare vulcan (Olimpus) are un
diametru la bază de 600 km, o înălţime de 27 km şi un crater larg de 90 km; ● vulcanul cu cea mai extinsă bază (1500
km) este Alba Petra şi pare a fi fost activ pînă acum cîteva milioane de ani; ● mişcările tectonice au fost numeroase şi
de mare amplitudine, aşa cum rezultă din fisurile produse în scoarţă, ele avînd lungimi de pînă la 5 000 km, lăţimi pînă
la 600 km şi adîncimi de 7 km; ● fluidul lipseşte, deoarece temperatura şi presiunea atmosferică fiind foarte scăzute,
determină trecerea sa din faza solidă (noaptea) direct în stare gazoasă (ziua); ● periodic, vînturile stîrnesc praful şi
nisipul determinînd opacizarea întregii planete pentru cîteva zile şi formarea de dune; ● este intens şi continuu
modelată de vînturi şi de alternanţele de temperatură; ● calotele polare sînt permanent albe, fiind acoperite cu dioxid
de carbon îngheţat.
Pe Marte se înregistrează anotimpuri şi cicluri glaciare din aceleaşi motive ca pe Terra.
► Nucleul planetei Marte se apreciază că este alcătuit îndeosebi din fier, are un diametru de circa 3 300 km şi o
temperatură de circa 2 000o C. Deasupra sa se află un strat de silicaţi, gros de peste 2 500 km, iar la exteriorul planetei
se află o manta groasă de aproximativ 50 km, alcătuită din rocă intens prelucrată meteoritic, vulcanic şi meteorologic.
► Compoziţia chimică a solului marţian: siliciu (15 - 30 %), fier (10 - 14 %), calciu (10 - 12 %), titan (8 - 10 %)
aluminiu (8 - 9 % ), sulf, clor şi alte 28 de elemente chimice, toate sub formă de compuşi (deci, o compoziţie net
diferită de cea a Terrei).
► Marte receptează de la Soare 598 w/m2 (Terra: 1 396 w/m2).
► Pe Marte temperatura la ecuator este ziua sînt între 15o C şi 24o C, iar noaptea între –40o C şi –73o C. La poli
temperatura este de –125o C, iar în sol, la adîncimea de un metru, temperatura este constant de –60o C.
► Culoarea planetei Marte este roşu-portocaliu (datorită oxizilor şi peroxizilor de fier) cu mari pete albe, negre şi
verzi (ce corespund dioxidului de carbon).
► Marte are doi sateliţi: Phobos şi Deimos.
► Caracteristicile satelitului marţian Phobos: ● dimensiuni: 28 x 22 x 20 km;● depărtarea de Marte: 9 270 km şi în
continuă diminuare;● durata unei rotaţii în jurul planetei este de 7 ore şi 39 de minute (arată mereu aceeaşi faţă spre
Marte), iar ea se desfăşoară în sensul rotirii acelor de ceasornic;● masă 1,08 x 1017 kg şi densitate1,9 g/cm3;●
compoziţie: rocă, gheaţă de apă şi pulbere de carbon;● origine: probabil este un asteroid capturat;● prezintă cratere
meteoritice, dintre care unul este excepţional de mare.
► Caracteristicile satelitului marţian Deimos: ● dimensiuni: 12 x 10 x 8 km;● depărtarea de planetă: 23 459 km;●
sensul de rotaţie în jurul planetei este orar;● densitatea: 2,4 g/cm3;● origine: probabil este un asteroid capturat;●
prezintă numeroase cratere meteoritice.
► Planeta Marte s-a format la aceeaşi dată şi în aproximativ aceleaşi condiţii ca şi Terra.
► Fiind o planetă stinsă, Marte va stagna sub aspect geochimic, continuînd doar să se răcească. În stadiul final de
evoluţie al Soarelui, planeta va fi parţial calcinată de acesta.
► Prezenţa viului de tip terestru nu pare a fi posibilă pe Marte, dar o formă prebiotică, specifică, se pare că ar exista.
Pe Marte se pare că au existat cîndva condiţii favorabile susţinerii viului.
► Planeta Marte poate fi observată cu ochiul liber.
► Marte răsare şi apune la momente diferite de la un an la altul.

92. Phaethon
Urmele înspăimîntă ! Horaţiu, Epistole I, 1, v. 74

► Această presupusă planetă a primit numele Phaethon prin asemănarea vieţii şi sfîrşitului ei cu cea a fiului zeului
solar Helios, acesta conducînd „carul de foc” îşi provoacă pierirea şi o catastrofă cosmică.
► Phaethon ar fi orbitat între orbitele planetelor Marte şi Jupiter, unde, după ce a explodat, ar fi generat o mulţime de
fragmente ce s-ar identifica cu asteroizii actuali.
► Diametrul lui Phaethon se estimează a fi fost de circa 2 500 km.
► Această planetă ar fi explodat acum trei miliarde de ani, dar este cu mult mai probabil ca materia ce gravitează în
prezent între orbitele planetelor Marte şi Jupiter să nu fi fost reunită vreodată într-o planetă a Sistemului nostru
planetar.
► Motivul exploziei acestei planete nu este necunoscut (cea mai susţinută ipoteză afirmă că ar fi avut loc o coliziune
între planetă şi o cometă, coliziune din care, în final, ar fi rezultat asteroizii, Luna şi perturbaţiile unor planete).
► Probabilitatea ca această planetă să fi existat cu adevărat este de sub 1 %.
93. Asteroizii
Aşa piere gloria lumii ! Thomas a΄Kempis (Imitatio Cristi I, 3, 6)

► Asteroizii sînt un grup numeros de corpuri, numite şi planete mici, care gravitează în jurul Soarelui, majoritatea lor
între orbitele planetelor Marte şi Jupiter.
Fiind asemănătoare unor stele mici, aceste obiecte au primit numele de la termenii greceşti aster = stea şi eidos =
aspect.
► Privitor la originea asteroizilor s-au formulat două ipoteze. Prima susţine că asteroizii provin din dezagregarea
unei planete, ceea ce este puţin probabil, iar cealaltă afirmă că ei sînt resturi de materie din perioada formării
planetelor, care, datorită acţiunii gravitaţionale excesiv de intense a planetei Jupiter, nu au reuşit să se condenseze într-
o sferă planetară.
► Asteroizii sînt alcătuiţi din rocă, metale şi puţină gheaţă de apă (în cazul celor mai masivi). Chiar dacă între
asteroizi compoziţia chimică diferă mult, ei se pot clasifica în două grupe mari: asteroizi de tip rocă şi asteroizi de tip
rocă plus metale.
► Densitatea materiei din alcătuirea asteroizilor este între 1 600 şi 3 400 kg/m3.
► Majoritatea asteroizilor observaţi prezintă forme neregulate, colţuroase.
► Dimensiunile asteroizilor sînt între cîţiva milimetri şi mai multe sute de kilometri.
► Raportul între numărul asteroizilor şi diametrul lor:
Număr de Diametru
asteroizi km
================
1 900
1 500 – 900
1 500 – 400
4 400 – 300
18 300 – 200
34 200 – 100
240 100 – 50
860 50 – 20
480 000 20 – 1,5
milioane 1,5 km – 1 m
milioane 1 m – 1 mm
► Cei mai mari asteroizi: Ceres 918 km, Pallas 522 km, Vesta 500 km, Hygeia 430 km, Interamnia 334 km, Davida
336 km, Europa 312 km, Cybele 246 km.
► Masa totală a asteroizilor este de circa 4 x 1018 tone, ceea ce corespunde unui volum de circa 5,2 x 108 km3 (o sferă
cu diametrul de 250 km).
Circa 80 % din masa totală a asteroizilor este conţinută de primii 100 ca mărime.
► Numărul asteroizilor nu poate fi stabilit, datorită faptului că sînt dispersaţi pe o suprafaţă enormă, au o strălucire
mică, iar majoritatea lor sînt de dimensiuni mici.
Se estimează că numărul asteroizilor ar fi de mai multe zeci de milioane, iar dintre aceştia peste 18 000 au fost
catalogaţi.
► Nici unul dintre asteroizi nu are atmosferă.
► Capacitatea reflectorizantă a majorităţii asteroizilor este redusă. Cei mai strălucitori sînt asteroizii Vesta şi Ceres
şi ea se datorează, probabil, gheţii.
Datorită rotaţiei axiale şi a formei colţuroase, asteroizii îşi schimbă frecvent strălucirea.
► Frecvenţa coliziunilor între asteroizi este mult redusă în epoca noastră.
► Majoritatea asteroizilor se rotesc axial cu perioade cuprinse, pentru cei mari, între 0,5 şi 18 ore.
► În preajma marilor asteroizi se pot găsi mici sateliţi. Spre exemplu, asteroidul Ida (56 x 24 x 21 km) are un satelit
cu un diametru de 1,5 km, aflat pe o orbită situată la circa 100 km depărtare.
► Asteroizii situaţi între orbitele planetelor Marte şi Jupiter au orbite apropiate de cerc (elipticitate 0,15 ), iar cei ce
depăşesc orbita lui Jupiter au trasee foarte alungite, ce îi poate duce pe unii să intersecteze orbita terestră.
Înclinarea medie a orbitei astroizilor faţă de planul orbital terestru este de 9o,7 (maxim 30o).
Orbitele asteroizilor sînt permanent perturbate de atracţiile gravitaţionale ale planetelor mari.
► Există şi asteroizi a căror orbită îi scoate temporar din perimetrul Sistemului nostru planetar, iar numărul lor este
de cel puţin zece.
► Asteroizii orbitează în acelaşi sens ca şi planetele mari, cu doar cîteva excepţii de nuclee cometare înscrise pe
orbite în interiorul Sistemului nostru planetar.
► Durata orbitării diferă mult între asteroizi, ea situîndu-se între 1,6 şi 14,25 de ani.
► Viteza asteroizilor pe orbită este între 16 000 km/h (pentru cei situaţi pe orbite între Marte şi Jupiter) şi 100 000
km/h (pentru asteroizii cu orbite excentrice, oarecari).
► Asteroizii situaţi între orbitele planetelor Marte şi Jupiter formează un brîu cu lărgimea de circa 280 km şi o
grosime de circa 8 kilometri. În el se disting trei inele mai importante:
Inelul I cu centrul la circa 340 000 000 km de Soare, include asteroidul Vesta şi alţi asteroizi cu diametre mari.
Inelul II cu centrul la 385 000 000 km de Soare, include asteroidul Ceres şi numeroşi asteroizi cu diametru mediu.
Inelul III cu centrul la 460 000 000 km de Soare, are cel mai mare număr de asteroizi şi sînt cei mai mici în diametru.
Inelele, ca şi marii asteroizi, se află într-o dispunere rezonantă cu planeta Jupiter (dar nu în exclusivitate).
► Asteroizii care nu se găsesc între orbitele planetelor Marte şi Jupiter au orbite eliptice, foarte instabile, iar originea
lor este cometară (majoritatea).
Asteroizii din grupul Hilda au orbite medii la 593 912 000 km, grupul Thule la 641 784 000 km, iar grupul Troian
la 777 929 000 km.
Grupul de asteroizi cu orbite pînă la 6 000 000 000 km (dincolo de planeta Pluto) este mic, iar asteroizii nu
depăşesc în diametru 200 km.
► Distanţa între asteroizii situaţi între orbitele planetelor Marte şi Jupiter este între un metru şi mai multe mii de
kilometri.
► Unii asteroizi au orbite ce îi pot aduce la coliziune cu Terra, fenomen ce are loc cu o frecvenţă extrem de mică în
epoca noastră.
► Cea mai strînsă apropiere de Terra a unui asteroid, în epoca noastră, a fost în decembrie 1994, cînd asteroidul
1994XM1 (are un diametru de 15 metri) a trecut la 105 000 km de noi.
► Familia de asteroizi este un grup relativ strîns de asteroizi, avînd în compunere un asteroid de dimensiuni
importante care dă numele grupului. În cadrul grupului anumite elemente ale mişcării s-au uniformizat, devenind
comune întregului grup.
Au fost stabilite 36 de familii/grupe de asteroizi, dar numărul lor real nu poate fi apreciat.
Unele planete, singure sau în duet, pot controla un grup de asteroizi.
► Asteroizii se pot apropia de Soare pînă la impactul cu acesta. Spre exemplu, asteroidul Icarus se apropie de Soare
de două ori mai mult decît planeta Mercur. La fiecare apropiere de Soare el pierde din masă şi astfel se apropie şi mai
mult la următoarea trecere, urmînd ca peste circa 400 de ani să se prăbuşească pe Soare.

94. Jupiter
Atunci, Jupiter întocmi acest Altar din stele care străluceşte şi acum, fiind altarul cel mai mare…
Marcus Manilius (Astronomicon, I, 413)

► Planeta a primit acest nume deoarece fiind cea mai mare din sistemul nostru planetar a fost asemuită cu Iupiter
(sau Jupiter, la genitiv – Jovis), zeul cel mai mare din mitologia romană.
La greci planeta era numită Kyriotetes, iar la arabi Mushtari.
► Depărtarea medie a lui Jupiter faţă de Soare este de 778 298 000 km, cea maximă de 815 656 000 km, iar cea
minimă de 740 940 000 km. Excentricitatea orbitei este de 0,048.
► Depărtarea maximă a lui Jupiter faţă de Terra este de 968 100 000 km, iar cea minimă de 585 500 000 km.
► Lumina solară ajunge pe Jupiter în 43 de minute şi 16 secunde (Terra: 8 minute şi 19 secunde).
► Lungimea orbitei planetei Jupiter este de 4 888 000 000 km.
► Viteza lui Jupiter pe orbită este de 47 016 km/h (Terra: 107 280 km/h). Această viteză nu este constantă, ea
oscilează cu circa 7 230 km/h în funcţie de distanţa ce o separă de Soare.
► Avansul la periheliu al orbitei planetei Jupiter este de 0˝,06 pe secol.
► Jupiter efectuează o rotaţie circumsolară în 11 ani, 314 zile, 18 ore şi 50 de minute.
► Centrul de greutate al cuplului Jupiter–Soare nu se află situat în interiorul Soarelui (undeva între centrul acestuia
şi periferie), cum se întîmplă în relaţia cu celelalte planete, ci în afara circumferinţei Soarelui, adică în medie la 47 000
km. Deci, Jupiter şi Soarele se învîrt unul în jurul celuilalt.
► De la o zi la alta, Jupiter ne apare înaintat pe orbită cu 4΄ 59˝.
► Jupiter revine în aceeaşi poziţie faţă de Terra după 1 an, 33 de zile, 20 de ore şi 43 de minute.
► Jupiter orbitează, pentru un observator din emisfera nordică a Terrei, în sens invers rotirii acelor de ceasornic.
► Înclinarea planului orbitei planetei Jupiter faţă de planul orbitei terestre este de 1o 18΄ 41˝ (la nivelul Terrei
distanţarea este de 16 326 000 km).
► Jupiter efectuează o rotaţie în jurul axei sale în 9 ore, 55 de minute şi 30 de secunde, fiind planeta cu cea mai
rapidă mişcare axială din întreg sistemul nostru planetar.
De ce planeta cea mai masivă din Sistemul nostru planetar are şi cea mai mare viteză de rotaţie axială, este o
necunoscută.
► Jupiter se roteşte axial, pentru observatorul din emisfera nordică terestră, în sens invers rotirii acelor de ceasornic.
► Avînd diametrul ecuatorial de 142 984 km (11 diametre terestre), iar cel polar de 137 476 km, Jupiter este cea
mai masivă planetă din Sistemul nostru planetar.
 Datorită comprimării gravitaţionale, diametrul planetei scade cu circa 1,6 mm pe an.
► Aria planetei Jupiter este de 6,3 x 109 km2.
► De pe Terra, planeta Jupiter este observată sub un unghi între 32˝ şi 50˝, în funcţie de distanţa dintre cele două
planete.
► Înclinarea ecuatorului lui Jupiter pe planul orbitei sale este de 3o,12
► Masa planetei Jupiter este de 1,8987689 x 1024 tone, adică 317,833 mase terestre, 1/1047,355 mase solare sau
2,465 mase ale tuturor celorlalte planete însumate.
► Volumul planetei Jupiter este de 1 431 288 800 000 000 km3, adică 1 317 volume terestre.
► Densitatea planetei Jupiter este de 1 326 kg/m3 (Terra: 5 515 kg/m3; Soarele: 1 400 kg/3). Densitatea este mică,
datorită stadiului evolutiv în care se află şi deoarece are în compoziţie îndeosebi hidrogen şi heliu.
► Un corp cade liber în cîmpul gravitaţional a lui Jupiter cu viteza de 23,12 m/s (Terra: 9,81 m/s) şi este cea mai
mare între toate planetele.
► Raza sferei de acţiune gravitaţională a planetei Jupiter, în raport cu Soarele, este de 58 140 000 km (Terra: 924 820
km).
Planeta Jupiter, cea mai masivă planetă din Sistemul nostru planetar, are o rază de dominare gravitaţională mai
mică decît planeta Neptun, deoarece aceasta, comparativ cu Jupiter, este de aproape şase ori mai departe de Soare.
► Viteza minimă de desprindere din atracţia gravitaţională a planetei Jupiter este de 216 720 km/h (Terra: 40 680
km/h), indiferent de direcţie.
► Mareea indusă de Jupiter pe Soare este de 0,55 mm, iar pe Terra de 0,0026 mm.
► Cîmpul magnetic jovian: ● este între 3,23 şi 4,20 gauss (Terra 0,31 - 0,64 gauss) şi se datorează în mare măsură
hidrogenului metalic; ● are o înclinare de 9o,6 faţă de axa de rotaţie;● are o polaritatea care se schimbă la interval de
11 ani (aproape sincron cu ciclul de activitate solar de 11 ani);● se întinde pînă la cca. 7 milioane de kilometri faţă de
Soare şi 650 milioane kilometri în direcţie opusă;● este perturbat de satelitul său, Io.
► Magnitudinea lui Jupiter este de – 2,70
► Albedoul planetei Jupiter este 0,70 (Terra: 0,39 ).
► Atmosfera joviană are o grosime de circa 2 000 km şi este alcătuită din hidrogen (circa 89,8 %), heliu (10,2 % –
pentru hidrogen şi heliu, proporţia este comparabilă cu cea din atmosfera Soarelui), acetilenă, metan, etilenă, neon,
argon, kripton, xenon.
Pătura de nori, groasă de pînă la 240 km, învăluie complet planeta sub forma unor benzi paralele cu ecuatorul
(imaginea lor aminteşte pe cea a unor culori vărsate într-o apă curgătoare), iar culorile lor diferă în funcţie de
compoziţia chimică şi de „anotimp”.
Norii sînt formaţi din vapori şi cristale de gheaţă carbonică, amoniac, sulfat anhidru de amoniu şi foarte puţină apă.
În atmosferă se produc turbioane gigantice, persistente (între o zi şi mai mulţi ani), furtuni cu viteze de peste 540
km/h (îndeosebi în zona ecuatorială) şi intense reacţii fotochimice.
► Pata roşie joviană este o formaţiune turbionară atmosferică, persistentă (este observată continuu din anul 1664),
probabil un anticiclon ce are dimensiunile de pînă la 34 000 x 22 000 km (axa mare este paralelă cu ecuatorul planetei)
şi se roteşte cu circa 400 km/h. O dată la aproximativ 30 de ani, pata îşi schimbă coloraţia şi dimensiunile. În anul
1993 a avut loc un asemenea proces de aparentă disoluţie a imensului turbion (uneori are dublul diametrului Terrei !).
Cauzele formării, coloritul, persistenţa şi ciclicitatea aspectului acestei formaţiuni ne sînt necunoscute.
Uneori este observată o formaţiune noroasă, dificil de descris, foarte dinamică şi care sau ocoleşte sau impactează
cu violenţă Pata roşie. Nici despre aceste fenomen nu deţinem informaţii concludente.
Pe Jupiter mai există şi alte mici pete ovale şi nori cu coloraţii diverse (alb-albastru, negru sau roşu) şi o dispunere
persistentă.
În nici una dintre aceste pete nu s-au pus în evidenţă creşteri anormale de temperatură (vulcanism) sau de cîmpuri
magnetice, ce ar lăsa să se bănuiască existenţa unor imenşi meteoriţi implantaţi.
► Presiunea exercitată de atmosfera planetei Jupiter este de cel mult 10 atmosfere. Această valoare mică se
datorează hidrogenul care are o densitate foarte mică, iar el este predominant în alcătuirea atmosferei planetei.
► Planeta Jupiter nu are o suprafaţă fermă, fiind un ocean ce conţine metan cu insule de amoniac şi hidrogen.
► Centrul planetei Jupiter se crede a fi alcătuit din fier şi silicaţi, în stratul imediat superior s-ar găsi hidrogen
metalic (stare datorată presiunii enorme, de 4 milioane de bari !), iar zona exterioară a planetei ar fi un amestec de
hidrogen (metalic şi monoatomic) şi heliu.
► Jupiter receptează de la Soare 52 w/m2 (Terra: 1 396 w/m2).
► Fluxul termic intern al planetei Jupiter este de 5,40 w/m2 (Terra: 0,062 w/m2).
Căldura emanată ar putea avea drept sursă contracţia gravitaţională ce urmează răcirii planetei (încă de la formarea
sa) sau, mai probabil, contracţia gravitaţională din procesul prestelar.
În interiorul planetei Jupiter nu au loc reacţii nucleare de tipul celor din stele.
► Jupiter nu se poate transforma într-o stea, dar procesele premergătoare amorsării reacţiilor termonucleare de
convertire a hidrogenului în heliu sînt posibile şi probabile.
Planeta Jupiter se va situa în faza premergătoare statulului de stea activă peste circa două miliarde de ani.
În acest stadiu evolutiv, Jupiter va influenţa negativ Terra.
► Temperatura lui Jupiter la nivelului oceanului se situează între –120o C şi –180o C, iar în atmosferă între +7o C şi
–160o C .
► Jupiter prezintă o gamă largă de culori: roşu-portocaliu, argintiu, gri, negru, albastru şi alb.
► Jupiter are trei inele şi mai mult de 60 de sateliţi.
► Primul inel a lui Jupiter se află situat între 100 000 şi 122 800 km de centrul planetei, este strălucitor şi are o
grosime de circa 30 km; al doilea inel este subţire, sărac în materie, comparativ cu primul şi este situat între 122 800 şi
129 200 km de centrul planetei; ultimul inel este situat între 129 200 şi 214 200 km şi este foarte sărac în substanţă.
Inelele sînt alcătuite din pulbere (silicaţi), se rotesc sincron cu planeta şi sînt învăluite într-un halou gazos.
► Constituirea unui inel planetar monobloc nu este posibilă, deoarece asupra inelului acţionează forţe diferite în
zone diferite (figura 94. 1.), ceea ce induce tensiuni de fragmentare (diferenţele de forţe producînd compresiuni,
forfecări şi întinderi). Astfel, forţa centrifugă rezultată din rotaţie este mai amplă în exteriorul inelului (F2) decît pe
partea dinspre planetă (F1), iar forţa centripetă este mai mare pe partea dinspre planetă (F3) şi mai mică spre cea
exterioară (F4).
De asemenea, fiind alcătuit din particule (ce se pot roti cu viteza corespunzătoare situării faţă de planetă), partea
interioară a inelului planetar se roteşte mai repede decît partea exterioară, iar tensiunile nu se pot acumula.

Figura 94. 1.
► Sateliţii lui Jupiter par a fi o parte asteroizi capturaţi de planetă, iar ceilalţi au rezultat din condensul resturilor de
materie protoplanetară.
Toţi sateliţii acestei planete au orbite înclinate (nemotivat) între 25o şi 29o faţă de planul ecuatorial al planetei.
Sateliţii Io, Europa şi Ganymede au duratele de orbitare în rezonanţă (1:2:4), iar Callisto tinde şi el să intre în
această rezonanţă
► Dintre cei 63 de sateliţi remarcaţi a lui Jupiter, mai importanţi sînt: Io, Europa, Ganymede, Callisto, Amalthea,
Himalia, Elara, Pasuphae, Sinope, Lysithea, Carme, Ananke, Leda, Thebe, Adrastea, Metis, Callirrhoe, Themisto,
Megaclite, Taygete, Chaldene, Harpalyke, Kalyke, Iocaste, Erinome, Isonoe, Praxidike, Autonoe, Thyone, Hermippe,
Aitne, Eurydome, Euanthe, Euporie, Orthosie, Sponde, Kale şi Pasithee.
Corpurile aflate în punctele Langrange poartă numele de sateliţi sau nori troieni.
► Caracteristicile satelitului Io: ● diametru: 362 km;● are o activitatea vulcanică intensă (spre exemplu, vulcanul
Pele are dimensiunile 2 000 x 260 km şi erupe 10 000 tone de lavă pe secundă, pînă la altitudinea de 280 km, cu o
viteză de 1 km/s);● temperatura în zona vulcanilor este de +17o C, iar în rest de –146o C;● are culoarea roşu-
portocaliu;● nu prezintă cratere de impact meteoritic, ceea ce denotă o suprafaţă în schimbare alertă în urma activităţii
vulcanice;● solul este acoperit în unele zone de sulf şi dioxid de sulf;● numărul vulcanilor este de peste 200 (acoperă
aproape întreaga lui suprafaţă), iar dimensiunile lor sînt de 5 - 250 km în diametru şi 100 - 2 000 m în înălţime (la
dinamismul activităţii lor concură şi efectul mareic indus de Jupiter);● opt vulcani emană ciclic mari cantităţi de
dioxid de sulf;● munţii au înălţimi de pînă la 10 km;● atmosfera este absentă;● prezenţa apei nu este exclusă;● căldura
internă rezultă din dezintegrările radioactive, dar nu în exclusivitate;● mareea indusă de Jupiter fragmentează crusta
satelitului;● prezintă cîmp magnetic, fapt unic între sateliţii planetari din Sistemul nostru planetar.
► Caracteristicile satelitului Europa: ● diametru: 3126 km;● albedoul 0,6;● temperatura la suprafaţă între –180o C
şi –150o C;● este astrul cu cea mai netedă suprafaţă din Sistemul nostru solar;● densitate 3,04 g/cm3;● este alcătuit din
silicaţi şi apă (20 %);● solul este acoperit cu o crustă de gheaţă de apă în grosime de 75 - 100 km, cu aspectul unui
conglomerat de plăci sparte (aceasta, ca urmare a gravitaţiei planetei) şi incluse într-o ultimă formă, îngheţată;●
craterele sînt în număr de opt;● atmosfera este foarte subţire şi alcătuită îndeosebi din oxigen;● scoarţa prezintă
numeroase fisuri (urmarea unui proces de expansiune volumetric), lungi de mii de kilometri şi late de zeci de
kilometri;● căldura interioară este datorată dezintegrărilor radioactive.
► Caracteristicile satelitului Ganimede: ● diametru: 5276 km;● prezintă numeroase cratere vechi şi recente,
umplute cu gheaţă;● crusta este brăzdată de numeroase fisuri (lungi de pînă la 6 000 km, largi de pînă la 15 km şi
adînci de sute de metri) rezultate din mişcări tectonice;● este alcătuit din silicaţi, metale, apă şi gheaţă (în cantităţi
importante);● culoare cenuşiu-maroniu;● albedou 0,4;● temperaturi la nivelul solului între –190o C în timpul nopţii şi
–130o C în timpul zilei;● atmosfera este foarte subţire;● crusta actuală nu este de dată recentă;● nucleul este metalic.
► Caracteristicile satelitului Callisto: ● diametru: 4800 km;● albedou 0,2;● temperatura la suprafaţă este între –
180o C în timpul nopţii şi –130o C în timpul zilei;● este compus din silicaţi şi gheaţă;● craterele sînt numeroase (este
astrul din Sistemul nostru planetar cu cele mai dense cratere ca dispunere) şi caracterizate prin adîncimi mici;● căldura
interioară se datorează dezintegrărilor radioactive;● în jurul craterelor de impact meteoritic (recente sau vechi) există
inele formate din gheaţă proaspătă.
► Radioemisia lui Jupiter este de intensitate deosebit de mare, pe un spectru larg de lungimi de undă şi frecvenţe, iar
originea ei este îndeosebi atmosfera planetei.
Principalele domenii ale emisie radio a lui Jupiter sînt: LU 28 km / 80 kHz; 1 km / 800 kHz; 300 m / 1 MHz; 30 m /
10 MHz; 3 cm - 3 mm / 8 GHz - 100 GHz
► Planeta Jupiter s-a constituit în „concurenţă” cu Soarele, dar fără să poată acumula hidrogen într-o cantitate
suficientă înscrierii sale în categoria stelelor.
► Jupiter se va apropia de stadiul protostelar, fără să-l poată atinge, apoi se va răci lent.
► Jupiter poate fi observat cu ochiul liber, iar sateliţii săi pot fi observaţi cu instrumente astronomice modeste.
► Planeta Jupiter răsare şi apune la ore diferite de la un an la altul.
► Pe Jupiter nu au existat şi nu există condiţii de susţinere a viului de tip terestru.

95. Saturn
Bobul de grîu, cînd cade în pămînt, de va muri, rămîne singur; iar dacă va muri, multă roadă aduce. (N.T. Ioan, 12, 24)

► Deoarece această planeta se prezintă cu un brîu asemeni unei seceri, a fost asociată prin asemănare cu Saturnus,
zeul agriculturii în mitologia romană(cît de curată trebuie să fi fost cîndva atmosfera şi ce privire ageră aveau oameni !
La arabi planeta se numea Zuhal, la greci Chronos, iar la asiro-babilonieni „Steaua dreptului şi a dreptăţii”.
► Depărtarea medie a planetei Saturn faţă de Soare este de 1 429 363 000 km, cea maximă de 1 509 328 000 km, iar
cea minimă de 1 349 318 672 km. Excentricitatea orbitei este de 0,056
► Depărtarea minimă a lui Saturn faţă de Terra este de 1 195 500 000 km, iar cea maximă de 1 658 500 000 km.
► Lumina solară ajunge pe Saturn într-o oră şi 12 minute (Terra: 8 minute şi 16 secunde).
► Lungimea orbitei planetei Saturn este de 8 976 405 000 km.
► Viteza lui Saturn pe orbită este de 34 812 km/h (Terra: 107 280 km/h). Această viteză nu este constantă, ea variază
cu circa 5 000 km/h în funcţie de distanţa ce separă planeta de Soare.
► Saturn efectuează o rotaţie circumsolară în 29 de ani şi 167 de zile terestre.
► Avansul la periheliu al planetei Saturn este de 0˝,009 pe secol.
► De la o zi la alta, Saturn ne apare înaintat pe bolta cerului cu 2΄05˝.
► Saturn revine la aceeaşi poziţie faţă de Terra după 1 an, 13 zile, 2 ore şi 7 minute.
► Saturn orbitează, pentru observatorul din emisfera nordică terestră, în sens invers rotirii acelor de ceasornic.
► Mişcarea orbitală a lui Saturn este în armonie cu cea a planetei Jupiter, planele lor rotindu-se cu un unghi
constant.
► Înclinarea planului orbitei planetei Saturn, faţă de planul orbitei terestre, este de 2o 29΄ 33˝ (ceea ce determină ca
la nivelul Terrei distanţarea să fie de 57 531 000 km).
► Planeta Saturn se roteşte la nivelul ecuatorului în 10h 39 m 22s, iar la un nivel apropiat de poli în 39 de minute.
► Rotaţia axială a planetei Saturn, pentru observatorul situat în emisfera nordică a Terrei, se desfăşoară în sens
invers sensului de rotaţie al acelor de ceasornic.
► Diametrul ecuatorial al planetei Saturn este de 871 536 km (Terra: 12 756 km), iar cel polar de 108 268 km,
Saturn fiind planeta cu cea mai mare aplatizare.
Aplatizarea planetei Saturn este consecinţa forţei centrifuge de mare amplitudine şi a densităţii periferice mult reduse.
► Mărimea aparentă a planetei Saturn este între 15˝ şi 21˝, în funcţie de distanţa ce o separă de Terra.
► Înclinarea ecuatorului planetei Saturn pe planul orbitei sale este de 26o,73.
► Masa planetei Saturn este de 586,5 x 1021 tone, adică 95,159 de mase terestre sau 1/3 498,5 mase solare.
► Volumul planetei Saturn este de 827 130 080 000 000 km3 (Terra: 1 082 841 315 km3).
► Aria planetei Saturn este de 4,56 x 1010 km2 .
► Densitatea medie a planetei Saturn este de 687 kg/m3 (a Terrei 5 520 kg/m3, iar a Soarelui 1 400 kg/m3), deci mai
puţin decît densitatea apei, Saturn fiind planeta cu cea mai scăzută densitate între toate planetele Sistemului nostru
planetar.
► Un corp cade liber în cîmpul gravitaţional a lui Saturn cu viteza de 8,96 m/s (Terra: 9,81 m/s).
► Raza sferei de acţiune gravitaţională a planetei Saturn, în raport cu Soarele, este de 54 800 000 km (Terra: 924 820
km).
► Viteza minimă de desprindere din sfera gravitaţională saturniană este de 128 880 km/h (Terra: 40 680 km/h),
indiferent de direcţie.
► Planeta Saturn induce pe Soare o maree de 0,0027 mm, iar pe Terra de 0,000091 mm.
► Cîmpul magnetic saturnian: ● este între 0,20 şi 0,57 gauss (Terra: 0,31 – 0,64 gauss); ● este extins pînă la un
milion de kilometri depărtare; ● este generat prin efect dinam (prin mijlocirea hidrogenului metalic, bun conducător
de electricitate), iar axa lui coincide cu axa de rotaţie a planetei; ● se roteşte în 10 ore, 39 minute şi 24 de secunde.
► Albedoul planetei Saturn este 0,75 (Terra: 0,39).
► Magnitudinea planetei Saturn este 0,67
► Atmosfera saturniană este înaltă de circa 2 000 km, este alcătuită din hidrogen molecular (în proporţie de 96,3
%), hidrosulfat de amoniu, heliu, metan, acetilenă şi amoniac.
Norii, alcătuiţi mai ales din apă şi amoniac, sînt denşi şi învăluie complet planeta sub forma unor benzi (circa 30)
de compoziţie chimică diversă. Aceste benzi corespund la curenţi orientaţi în sensul dat de rotaţia axială a planetei, iar
viteza lor medie este de 1500 km/h.
Reacţiile chimice în atmosferă fiind de tipuri diferite, îi conferă culori diverse.
În atmosfera saturniană se pot observa numeroase pete luminoase, neregulate, ce ar corespunde unor celule de
convecţie, localizate în nori (organizarea atmosferei corespunde la diferenţe de temperatură în cuprinsul norilor).
Au fost identificate şi „pete roşii”, asemănătoare celei joviene, dar acestea sînt mai mici şi se află dispuse simetric
faţă de ecuator, pînă la 50o - 55o latitudine. Ele ar fi cauzate de anticicloni cu vîrfuri care deversează gaze (sau o
materie necunoscută nouă) deasupra limitei superioare a norilor.
► Presiunea exercitată de atmosfera saturniană este de circa opt atmosfere.
► Centrul planetei Saturn este alcătuit din silicaţi şi puţin metal, deasupra acestuia se află un strat de hidrogen
metalic, un strat de heliu lichid, iar la exteriorul planetei se află un strat de hidrogen molecular, amoniac, heliu, gheaţă
de apă şi metan.
► Relieful planetei Saturn nu poate fi observat optic, ci numai radio, datorită densităţii norilor care acoperă
permanent întreaga planetă. Se presupune că suprafaţa lui Saturn ar fi un ocean de heliu lichid, pe care plutesc insule
de amoniac îngheţat.
► Saturn recepţionează de la Soare 15 w/m2 (Terra: 1 396 w/m2).
Fluxul termic emanat de planetă este de 1,76 de ori mai mare decît cel receptat din radiaţia solară. Sursa acestei
energii interioare ne este necunoscută (probabil este de natură gravitaţională).
► Temperatura pe Saturn la nivelul oceanului este de –120o C, iar la nivelul norilor de –170o C.
► Culoarea planetei Saturn este galben-verzui în zonele polare şi ocru-deschis în cele ecuatoriale.
► Saturn are 31 de sateliţi şi mai multe mii de inele.
► Cele circa 10 000 de inele ale lui Saturn, dintre care 95 sînt clar delimitate, sînt grupate în 11 benzi dispuse
armonic în planul ecuatorial al planetei şi au grosimi între 10 m şi 20 km.
Inelele sînt alcătuite din fragmente de gheaţă de apă, metan îngheţat şi rocă, ce au diametre între cîteva zecimi de
milimetru (90% dintre ele) şi mai mulţi zeci de kilometri. Cu cît aceste particule sînt mai mari, cu atît sînt dispuse mai
departe de planetă.
Există cel puţin o zonă (foarte ionizată) în care mai multe inele distincte se împletesc ca urmare a unui efect
complex de interacţiune, între particulele intens încărcate electrostatic şi cîmpul magnetic al planetei.
Inelele sînt situate între 67 000 şi 480 000 km de la centrul planetei, iar rotaţia lor durează între 7 ore 46 minute,
pentru cele apropiate de planetă, şi 14 ore 27 minute pentru cele exterioare.
Inelele au culori diferite şi corespund unor compoziţii diferite, iar între ele există şi zone de spaţiu pustiu.
Din cauza poziţiei oscilante a planetei faţă de Terra, planul inelelor ne este arătat diferit, astfel încît din 15 în 15 ani
el este văzut pe muchie, împrejurare în care strălucirea lor scade foarte mult (situaţie specifică anilor 1995 şi 1996).
Se crede că inelele saturniene sînt alcătuite din resturi de la formarea planetei şi asteroizi capturaţi de planetă, sau în
urma coliziuii unei comete cu unul din sateliţii planetei (ceea ce explică vîrsta lor mai mică şi tendinţa spre disipare).
► Dintre cei 42 de sateliţi remarcaţi a lui Saturn, mai importanţi sînt: Mimas, Enceladus, Tetys, Dione, Rhea, Titan,
Hyperion, Iapetus, Phoebe, Janus, Epimetheus, Helene, Telesto, Calypso, Atlas, Prometheus, Pandora, Pan, Ymir,
Paaliaq, Tarvos, Ijiraq, Suttungr, Kiviuq, Mundilfari, Albiorix, Skathi, Erriapo, Siarnaq, Thrymr, Narvi, Methode,
Pallene şi Polydeuces.
Unii sateliţi saturnieni par a fi din perioada formării planetei, alţii par a fi asteroizi capturaţi, iar o minoritate au o
vîrstă mică, ceea ce sugerează dezvoltarea lor recentă, locală.
► Caracteristicile satelitului Enceladus: ● este cel mai strălucitor corp din Sistemul nostru planetar (reflectă
aproape pe deplin lumina primită de la Soare şi Saturn, datorită învelişului său de gheaţă de apă);● are suprafaţa într-o
permanentă transformare geologică;● are un diametru de 498 km;● prezintă numeroase cratere, iar cel mai mare are un
diametru de 25 km;● are un interior cald, datorită dezintegrărilor radioactive, uimitor de întense;● prezintă numeroase
striuri prin care se revarsă lavă;● nucleul său este cvasilichid.
► Caracteristicile satelitului Tethys: ● prezintă numeroase cratere de impact meteoritic, cel mai mare avînd 400 km
în diametru;● are un diametru de 1 060 km;● prezintă numeroase văi produse de lava revărsată în urma impactului cu
meteoriţi, iar cea mai lungă are 2 000 km lungime, 5 km adîncime şi 100 m lăţime;● are o activitate geologică
intensă;● avînd o densitate de 1,2 g/cm3, rezultă că ponderea rocilor în alcătuirea sa este mică.
► Caracteristicile satelitului Titan: ● este cel mai mare satelit natural din sistemul planetar, avînd un diametru de 5
150 km;● este alcătuit din rocă, gheaţă de apă, metan, amoniac;● temperatura la sol – 180o C;● are o densitate de 1,92
g/cm3;● masa sa este de 1,35 x 1023 kg (Luna: 7,347 x 1021 kg);● execută o rotaţie axială în 4 zile;● are o acceleraţie
gravitaţională de 1,44 m/s;● grosimea atmosferei este de 400 km (!);● vînturi cu viteze de circa 440 km/h în atmosferă
şi 120 km/h la nivelul solului;● presiunea atmosferică este de 10,9 atmosfere (!);● atmosfera este alcătuită din 94 %
azot (ceea ce explică enorma presiune atmosferică), 4 % argon, metan;● prezintă numeroşi vulcani activi.
► Caracteristicile satelitului Phoebe: ● are o mişcare circumplanetară inversă faţă de a celorlalţi sateliţi saturnieni;●
este un asteroid capturat de planetă;● se află situat la cea mai mare depărtare de planetă.
► Caracteristicile satelitului Dione: ● prezintă numeroase cratere, dintre care cel mai mare are un diametru de 200
km (numeroase alte cratere au circa 100 km fiecare);● are o densitate de 1,4 g/cm3;● este compus îndeosebi din rocă;●
are o culoare oranj;● prezintă numeroase depresiuni şi văi create de scurgerile de lavă;● prezintă zone acoperite de
gheaţă de apă şi metan;● are un interior cald, datorită dezintegrărilor radioactive.
► Caracteristicile satelitului Rhea: ● prezintă numeroase cratere meteoritice;● are un munte cu o înălţime de circa
40 de kilometri (cel mai înalt din sistemul nostru solar);● dispune de importante cantităţi de gheaţă, revărsată în urma
impacturilor meteoritice;● are o crustă rigidă şi relativ nefisurată.
► Saturn s-a format la aceeaşi dată cu Terra dar în condiţii relativ diferite, ceea ce a determinat caracteristicile sale
particulare de compoziţie, situare şi evoluţie.
► După o perioadă de încălzire continuă, ce va dura circa un miliard de ani (ea antrenînd unele modificări
structurale, îndeosebi prin reacţii chimice), planeta Saturn va intra într-un lung proces de răcire.
► Planeta Saturn poate fi observată cu ochiul liber.
► Planeta Saturn răsare şi apune la ore diferite de la un an la altul.
► Pe planeta Saturn nu au existat şi nu există condiţii favorabile viului de tip terestru.

96. Uranus
Uranos veni, aducînd cu sine întuneric şi noapte… Hesiod (Theogonia, 116–225)

► Planeta Uranus a primit numele zeului cerului în mitologia greacă, fiind apropiată de planeta ce poartă numele
fiului lui Uranus, Saturn (între cei doi zei există o luptă pe viaţă şi pe moarte, pentru supremaţie).
► Depărtarea medie a planetei Uranus faţă de Soare este de 2 870 990 000 km, cea maximă la 3 007 236 400, iar cea
minimă la 2 742 737 600 km. Excentricitatea orbitei este de 0,046
►Depărtarea minimă a lui Uranus faţă de Terra poate fi de 2 581 900 000 km, iar cea maximă de 3 157 300 000 km.
► Lumina solară ajunge pe Uranus în medie după 2 ore şi 39 de minute (Terra: 8 minute şi 19 secunde).
► Lungimea orbitei lui Uranus este de 18 054 918 000 km.
► Viteza pe orbită a planetei Uranus este de 24 624 km/h (Terra: 107 280 km/h). Ea nu este constantă, variind cu
circa 4 000 km/h în funcţie de situarea faţă de Soare.
► Planeta Uranus efectuează o rotaţie circumsolară în 84 de ani şi 7 zile.
► Avansul la periheliu al orbitei planetei Uranus este de 0˝,005 pe secol.
► Uranus orbitează, pentru observatorul din emisfera nordică a Terrei, în sens invers rotirii acelor de ceasornic.
► De la o zi la alta, Uranus apare înaintat pe orbită cu 42˝.
► Uranus ajunge din nou în aceeaşi poziţie faţă de Terra după 1 an, 4 zile, 15 ore şi 32 de minute.
► Înclinarea planului orbitei lui Uranus pe planul orbitei terestre este de 46΄ 21˝ (cea ce induce la nivelul Terrei o
distanţare de 25 715 000 km).
► Planeta Uranus efectuează o rotaţie în jurul axei sale în 17 ore şi 12 minute.
► Uranus se roteşte axial, pentru observatorul din emisfera nordică a Terrei, în sensul rotirii acelor de ceasornic,
asemeni planetelor Venus şi Pluto.
► Diametrul ecuatorial al planetei Uranus este de 51 488 (Terra 12 756 km), iar cel polar de 49 562 km.
► De pe Terra, Uranus se vede sub un unghi cuprins între 3˝,75 şi 4˝ în funcţie de distanţa ce separă cele două
planete.
► Înclinarea ecuatorului planetei Uranus pe planul orbitei sale este de 97o,77 (figura 96. 1.). Această aplecare
masivă a axei de rotaţie pe planul orbitei dă impresia unei rostogoliri a planetei, ea arătînd (la un interval de 84 de ani)
Soarelui cînd polii, cînd ecuatorul.
Probabil, această înclinare a survenit în urma unui impact violent cu un corp ceresc de mari dimensiuni, coliziune
ce a determinat nu numai rotaţia axială în sensul rotirii acelor de ceasornic, ci şi apariţia unor sateliţi şi a unor inele.
Figura 96. 1.
► Masa lui Uranus este de 8,6625 x 1022 tone (Terra: 5,974 x 1021 tone), adică 14,556 mase terestre sau 1/22 869
mase solare.
► Volumul planetei Uranus este de 68 335 696 000 000 km3 (Terra: 1 082 841 315 400 km3).
► Aria planetei Uranus este de 8,093 x 109 km3 (Terra: 5,1 x 108).
► Densitatea planetei Uranus este de 1 270 kg/m3 (Terra: 5 515 kg/m3; Soarele: 1 400 kg/m3).
► Un corp cade liber în cîmpul gravitaţional al lui Uranus cu viteza de 8,69 m/s (Terra: 9,81 m/s).
► Raza sferei de acţiune gravitaţională a planetei Uranus este de 51 710 000 km (Terra: 924 820 km).
► Viteza minimă de desprindere din atracţia gravitaţională a lui Uranus este de 76 680 km/h (Terra: 40 680 km/h)
indiferent de direcţie.
► Uranus induce pe Soare o maree de 0,000 015 mm, iar pe Terra de 0,000 001 4 mm.
► Intensitatea cîmpului magnetic uranian este de 0,23 - 0,25 gauss (Terra: 0,31 - 0,64 gauss).
► Axa cîmpului magnetic uranian: ● este înclinată cu circa 60o faţă de axa de rotaţie; ● este excentric cu 9 000 km
faţă de centrul geometric al planetei; ● execută o rotaţie în 17 ore şi 24 de minute.
► Albedoul lui Uranus este de 0,90 (Terra: 0,39).
► Magnitudinea planetei Uranus este de 5,52.
► Atmosfera uraniană are o grosime de circa 250 km, se compune din hidrogen (82,5%), heliu (15,2%), metan
(2,3%), şi apă, iar în ea se află un strat gros de nori ce se rotesc diferit, în funcţie de latitudine: 16 ore şi 18 minute la
ecuator şi 12 ore şi 40 de minute la poli.
Norii sînt compuşi în proporţie de 84 % din hidrogen molecular, 15 % heliu, metan, amoniac şi hidrogen sulfurat.
În atmosfera neptuniană se desfăşoară numeroase uragane.
► Atmosfera uraniană exercită o presiune de aproximativ o atmosferă (această valoare scăzută se datorează
alcătuirii ei din molecule de hidrogen şi heliu).
► Relieful planetei Uranus ne este necunoscut sub aspect optic, iar sub aspect radio se prezintă a fi un ocean de
metan (ce prezintă denivelări sesizabile), amoniac şi apă.
► Uranus receptează de la Soare 4 w/m2 (Terra: 1 396 w/m2).
► Centrul planetei Uranus se crede a fi alcătuit din silicaţi, fier şi hidrogen lichid, stratul imediat următor constă din
hidrogen lichid, iar stratul exterior este alcătuit din gheaţă de apă, metan, hidrogen, heliu, metan şi amoniac.
► Culoarea planetei Uranus este verde-albăstrui în zona ecuatorială şi violet spre poli, iar ea se datorează îndeosebi
prezenţei metanului în atmosferă.
► Temperatura pe Uranus, la nivelul sferei planetare şi în zona luminată de Soare, este de aproximativ 130o C, iar
pe partea neluminată de circa –260o C. În atmosferă, pe partea luminată de Soare, sînt circa 500o C, iar pe partea opusă
aproximativ –200o C.
Valorile deosebit de ridicate ale temperaturii în zona luminată de Soare se explică prin efectul de seră în asociere
cu particularităţile de compoziţie ale atmosferei.
► Asupra genezei planetei Uranus există puţine indicii; posibil să se fi format odată cu celelalte planete.
► După o serie de prefaceri chimice neînsemnate, planeta Uranus va intra într-un lung proces de răcire, din care nu
va fi perturbată decît vremelnic în stadiile finale ale Soarelui.
► Uranus are cel puţin 11 inele şi 21 de sateliţi.
► Inelele lui Uranus: ● sînt situate la o depărtare de planetă între 38 000 km şi 51 140 km; ● grosimea lor variază
între 300 şi 2 500 (?) de metri; ● sînt compuse din fragmente de rocă, metan şi monoxid de carbon; ● au lăţimi între 1
km, pentru primele, şi 22 - 93 km pentru cele exterioare; ● intervalul dintre ele este de peste un kilometru; ●
obiectele ce le compun au mărimi între 1 micron şi 90 de kilometri; ● au o masă ce nu depăşeşte 1017 kg.
► Sateliţii uranieni au o formă sferică şi sînt alcătuiţi din amoniac, metan, monoxid de carbon, rocă şi gheaţă de apă.
Relieful lor este variat, cu numeroase cratere vulcanice şi de impact meteoritic. Pe suprafaţa unora au fost identificate
albii ale unor cursuri şi revărsări de materie lichidă, precum şi denivelări de peste 6 km ce au în preajmă fisuri adînci.
Toţi sateliţii orbitează în acelaşi sens cu mişcarea de rotaţie a planetei, iar albedoul lor este între 20 şi 40.
► Cei 21 de sateliţi a lui Uranus sînt: Ariel (diametru 1 160km), Umbriel (diametru 1 190km), Titania (diametru 1
580 km), Oberon (diametru 1 526 km), Miranda (diametru 472 km), Cordelia (diametru 26 km), Ophelia, Bianca,
Cressida, Desdemona, Juliet, Portia, Rosalind, Belinda, Puck, Caliban, Sycorax, S 1986, Setebos, Stephano, Trinculo.
► Planeta Uranus nu poate fi observată cu ochiul liber, doar cu instrumente adecvate şi în condiţii de transparenţă
optimă a atmosferei terestre.
► Planeta Uranus răsare şi apune la o oră ce diferă de la un an la altul.
► Pe planeta Uranus nu au existat şi nu există condiţii prielnice susţinerii viului de tip terestru.

97. Neptun
Marea este prima dezlănţuire incultă a sufletului cosmic. G. Călinescu

► Deoarece aspectul acestei planete este schimbător şi agitat ca al suprafeţei mării, a primit numele Neptun, nume
purtat la romani de zeului mării.
► Depărtarea medie a planetei Neptun faţă de Soare este de 4 504 332 000 km, cea maximă de 4 544 870 000 km,
iar cea minimă de 4 503 793 000 km. Excentricitatea orbitei este de 0,009
► Depărtarea maximă a lui Neptun faţă de Terra este de 4 687 300 000 km, iar cea minimă de 4 305 900 000 km.
► Lumina solară ajunge pe Neptun în 4 ore şi 10 minute (Terra: 8 minute şi 16 secunde).
► Orbita planetei Neptun are lungimea de 22 287 205 000 km.
► Viteza medie a planetei Neptun pe orbită este de 19 728 km/h (Terra: 107 280 km/s). Această viteză variază cu
circa 288 km/h, în funcţie de distanţa ce o separă de Soare.
► Neptun orbitează circumsolar în 164 de ani şi 280 de zile terestre.
► Avansul la periheliu al orbitei planetei Neptun, datorită cîmpului gravitaţional solar, este de 0˝,001 pe secol.
► Neptun orbitează, pentru observatorul din emisfera nordică terestră, în sens invers rotirii acelor de ceasornic.
► De la o zi la alta, Neptun apare înaintat pe orbită cu 21˝.
► Neptun ocupă o aceeaşi situare faţă de Terra după 1 an, 2 zile, 11 ore şi 18 minute.
► Înclinarea orbitei lui Neptun pe planul orbitei terestre este de 1o 46΄ 45˝ (ceea ce induce la nivelul Terrei o
distanţare de 115 718 000 km).
► Prin măsurări optice s-a dedus o viteză de rotaţie a planetei Neptun la nivelul ecuatorului de 19 ore şi 10 minute,
iar la nivelul polilor de 14 ore şi 10 minute. Prin măsurători radio a fost stabilită o perioadă a rotaţiei de 16 ore şi 7
minute.
► Neptun are o rotaţie axială, pentru observatorul din emisfera nordică a Terrei, desfăşurată în sens invers rotirii
acelor de ceasornic.
► Diametrul ecuatorial al planetei Neptun este de 49 493 km (Terra: 12 756 km), iar cel polar de 47 763 km.
► De pe Terra, Neptun se vede sub un unghi mediu de 2˝,5.
► Ecuatorul planetei Neptun are o înclinare pe planul orbitei sale de 29o,56”.
► Masa planetei Neptun este de 102,7886 x 1021 tone (Terra: 5,974 x 1021 tone), adică 17,204 mase terestre sau
1/9314 mase solare.
► Volumul planetei Neptun este de 6254 x 1010 km3 (Terra: 1,082 x 1012 km3 ).
► Aria planetei Neptun este de 7,7 x 109 km2 (Terra: 5,1 x 108).
► Densitatea planetei Neptun este de 1 638 kg/m3 (Terra: 5 540 kg/m3).
► Un corp cade liber în cîmpul gravitaţional neptunian cu viteza de 11,38 m/s (Terra: 9,81 m/s).
► Raza sferei de acţiune gravitaţională a planetei Neptun în raport cu Soarele este de 86 900 000 km (Terra: 924 820
km).
► Viteza minimă de desprindere din cîmpul gravitaţional neptunian este de 84 960 km/h (Terra: 40 680 km/h),
indiferent de direcţie.
► Neptun induce pe Soare o maree de 0,000 014 mm, iar pe Terra de 0,000 000 35 mm.
► Intensitatea cîmpului magnetic neptunian este între 0,13 şi 0,45 gauss (Terra: 0,31 - 0,64 gauss).
► Axa cîmpului magnetic neptunian este înclinată cu 47o pe axa de rotaţie a planetei şi este deviată faţă de centru cu
circa 10 000 km (cauza fiind, probabil, asimetria nucleului metalic faţă de manta).
► Albedoul planetei Neptun este 0,82 (Terra: 0,39).
► Planeta Neptun are magnitudinea 7,84
► Caracteristicile atmosferei planetei Neptun: ● are o grosime de circa 250 km;● este constituită din hidrogen
(80%), heliu (19%), metan şi amoniac;● în cuprinsul ei se găsesc numeroase straturi de nori formaţi, mai ales, din
amoniac (fierbe la 33o C);● turbulenţa atmosferei este intensă (cea mai amplă din întreg Sistemul planetar) şi
permanentă, în ea uraganele atingînd viteze de 2 000 km/h;● aerosolii au o mare densitate;● prezintă două formaţiuni
noroase ovale, asemeni petelor joviene, de pînă la 12 000 km diametru, întunecate, în rotaţie şi fără persistenţă (sînt în
permanentă disipare şi reformare);● în zonele polare se produc aurore similare celor terestre.
► Atmosfera neptuniană exercită o presiune între 1 şi 3 atmosfere, în pofida faptului că atmosfera este foarte
groasă; aceasta, deoarece este compusă din hidrogen şi heliu, elemente de mică densitate.
► Suprafaţa întregii planete Neptun este un ocean de hidrogen lichid.
► În centrul planetei Neptun există silicaţi şi fier, în zona următoare s-ar găsi hidrogen lichid şi metan, iar zona
exterioară a planetei ar fi compusă din hidrogen, heliu şi amoniac.
► Neptun receptează de la Soare 1,5 w/m2 (Terra: 1 396 w/m2).
► Planeta Neptun generează de 2,7 ori mai multă căldură decît primeşte de la Soare.
Fluxul termic intern este de 0,29 w/m2 (Terra: 0,062 w/m2), iar sursa generatoare a acestei energii ne este
necunoscută.
► Temperatura pe Neptun este de circa –200o C, iar în atmosferă aproximativ –210o C.
► Culoarea planetei Neptun este albastru-verzui, datorită metanului care absoarbe radiaţia roşie.
► Planeta Neptun are 6 inele şi 13 sateliţi.
► De la centrul planetei, inelele sînt distanţate la 41 900 km, 53 200 km, 54 500 km, 57 500 km, 59 100 km şi 62 930
km. Cel mai apropiat inel de planetă conţine în proporţie de pînă la 70 % praf, iar celelalte inele nu mai mult de 1 %,
restul fiind bucăţi de rocă de dimensiuni mici şi distribuite neuniform.
► Dimensiunile sateliţilor lui Neptun: Triton 2 705 km, Proteus 436 km, Nereid 340 km, Larissa 200 km, Despina
160 km, Galatea 140 km, Thalassa 90 km, Naiad 50 km, S/2002 N2 – 30 km, S/2002 N3 – 30 km, S/2002 N1 – 20 km.
► Caracteristicile satelitului Triton: ● are o masă de 2,14 x 1022 kg;● orbita este înclinată la 159o;● mişcarea
circumplanetară este retrogradă;● atmosferă este alcătuită din azot, hidrogen şi metan;● are o densitate de 2,07
g/cm3;● prezintă un vulcan ce erupe, aruncînd lavă (metan îngheţat) pînă la 8 km altitudine;● este alcătuit din azot,
metan, rocă şi gheaţă;● pe suprafaţa sa sînt stînci şi fisuri;● în nucleu au loc violente dezintegrări radioactive;●
prezintă numeroase cratere meteoritice umplute cu o materie neagră.
► Formarea planetei Neptun nu a fost încă elucidată, situarea faţă de Soare şi compoziţia ei trezind bănuiala de a nu
fi originară din Sistemul nostru planetar, ci captată acum trei miliarde de ani din mediul extraplanetar.
► Planeta Neptun nu poate fi observată cu ochiul liber, doar cu instrumente astronomice şi numai în perioada
aprilie-septembrie (în timpul iernii este în conjuncţie cu Soarele).
Datorită perioadei de revoluţie de peste 164 de ani, coordonatele planetei Neptun variază puţin de la un an la altul.
Pe bolta cerului, planeta se află tot timpul anului (şi la începutul acestui mileniu) în constelaţia Capricornus.
► Planeta Neptun răsare şi apune la ore ce diferă puţin de la un an la altul.
► După o perioadă de încălzire ce va antrena unele modificări geochimice, planeta Neptun va intra într-un lung
proces de răcire.
► Pe planeta Neptun nu au existat şi nu există condiţii prielnice viului de tip terestru.

98. Pluto
Voievodul negru al tristelor destine… Dante Aligheri („Divina Comedie”)

► Deoarece această planetă este extrem de dificil de observat şi este situată la cea mai mare depărtare de Soare,
unde temperatura este extrem de scăzută, prin asemănare a primit numele zeului Pluto, cel care era de nevăzut şi care
se afla (dominator) în Infern.
► Depărtarea medie a planetei Pluto faţă de Soare este de 5 899 945 000 km, depărtarea minimă poate fi la 4 424
959 000 km (o variaţie extremă de 2 949 972 km !), iar cea maximă de 7 374 938 750 km (în anul 2 113).
Pluto are cea mai excentrică orbită din Sistemul nostru planetar: 0,250
► Depărtarea minimă a lui Pluto faţă de Terra poate fi de 4 293 700 000 km, iar cea maximă de 7 533 300 000 km.
► Lumina solară ajunge pe planeta Pluto între 4h 5m şi 6h 54m, în funcţie de distanţa ce le desparte (Terra: 8
minute şi 19 secunde).
► Lungimea orbitei planetei Pluto este de 37 051 600 000 km.
► Viteza lui Pluto pe orbită este de 17 100 km/h (Terra: 107 280 km/h), fiind planeta cu cea mai mică viteză orbitală.
Această viteză nu este constantă, ea variază cu circa 1 000 km/h în funcţie de distanţa ce o separă de Soare.
► Pluto efectuează o rotaţie circumsolară în 248 de ani, 157 de zile, o oră şi 24 de minute, fiind planeta cu cea mai
lungă perioadă orbitală.
► Avansul la periheliu al orbitei planetei Pluto, datorită cîmpului gravitaţional al Soarelui, este de aproximativ
0˝,0008 pe secol.
► Pluto orbitează, pentru observatorul din emisfera terestră nordică, în sens invers acelor de ceasornic.
► De la o zi la alta Pluto apare înaintat pe orbită cu 14˝.
► Planeta Pluto ajunge din nou în aceeaşi poziţie faţă de Terra după 1 an, 1 zi, 10 ore şi 7 minute.
► Înclinarea planului orbitei lui Pluto faţă de planul orbitei Terrei este de 17o,7 (ceea ce induce la nivelul Terrei o
distanţare de 1 753 000 000 km).
► Intersectarea orbitei neptuniene de către Pluto este aparentă; datorită înclinării orbitei lui Pluto, distanţa dintre
planete nu este niciodată mai mică de 388 969 000 km.
Pluto a fost la minimă depărtare de Neptun la 11.02.1999 (Neptun devenind planeta cea mai depărtată de Soare), iar
următoarea situare de acest fel va avea loc la 05.04.2231.
► Pluto efectuează o rotaţie în jurul axei sale în 6 zile, 9 ore şi 17 minute.
► Rotaţia axială a lui Pluto, privind din emisfera nordică a Terrei, se desfăşoară în sensul de rotaţie al acelor de
ceasornic.
► Diametrul planetei Pluto este de 2 301 km, ea fiind planeta cea mai mică din Sistemul nostru planetar.
► De pe Terra, Pluto este văzut sub un unghi între 0˝,3 şi 1˝.
► Înclinarea ecuatorului planetei Pluto pe planul orbitei sale este de 57o,5.
► Masa planetei Pluto este de 1,33 x 1018 tone (Terra: 5,974 x 1021 tone), adică 0,002 mase terestre.
► Volumul planetei Pluto este de 13 217 786 000 km3 (Terra: 1 082 841 315 400 km3).
► Aria planetei Pluto este de 16 380 300 km2 (Terra: 5,1 x 108 km2 ).
► Densitatea planetei Pluto este de 1 750 kg/m3 (Terra: 5 515 kg/m3).
► Un corp cade liber în cîmpul gravitaţional a lui Pluto cu viteza de 0,58 m/s (Terra: 9,81 m/s).
► Raza sferei de acţiune gravitaţională a planetei Pluto în raport cu Soarele este de 36 000 000 km (Terra: 924 820
km).
► Viteza minimă de desprindere din sfera gravitaţiei plutoniene este de 3 600 km/h (Terra: 40 680 km/h) indiferent
de direcţie.
► Pluto determină pe Soare o maree de 0,000 000 09 mm, iar pe Terra de 0,000 000 02 mm.
► Cîmpul magnetic a lui Pluto este de 2 x 10-5 gauss (Terra: 0,31 - 0,64 gauss).
► Albedoul planetei Pluto este 0,145 (Terra: 0,39).
► Magnitudinea lui Pluto este între 15,1 şi 13,65.
► Atmosfera lui Pluto este rarefiată şi se compune din metan, monoxid de carbon, azot molecular şi neon.
Atmosfera planetei este pierdută, în mare proporţie, datorită gravitaţiei satelitului Charon.
Atmosfera lui Pluto exercită o presiune de 0,001 atmosfere.
► Relieful acestei planete ne este puţin cunoscut; se pare că planeta Pluto este acoperită cu metan îngheţat şi azot,
ceea ce explică şi contrastul coloristic accentuat.
► Pluto receptează de la Soare 0,9 w/m2 (Terra: 1 396 w/m2).
► Temperatura pe Pluto este între –200o C şi –235o C.
► Culoarea planetei Pluto este verde-albăstrui.
► Centrul planetei Pluto este alcătuit din silicaţi, stratul imediat următor este compus din gheaţă de apă, iar la
exterior se află o crustă din metan îngheţat, azot, monoxid de carbon şi metan.
► Pluto are trei sateliţi, iar cel mai mare dintre ei a fost numit Charon.
Deoarece diametrul satelitului Charon este jumătate din diametrul planetei, iar distanţa între ele este foarte mică, se
poate considera că Pluto este o planetă dublă.
Ceilalţi doi sateliţi sînt de mici dimensiuni.
► Caracteristicile satelitului Charon: ● are un diametru de 1 187 + 17 km;● este situat la 19 640 + 200 km
depărtare de planetă;● are o masă de 1,47 x 1022 kg şi o densitate de 200 kg/m3;● nu are o rotaţie axială pentru un
observator de pe planetă (arată spre Pluto mereu aceeaşi faţă, asemeni Lunii spre noi), iar rotaţia circumplutoniană
durează 6 zile, 9 ore şi 17 minute, deci este „plutocentrică”;● înclinarea planului orbitei pe ecuatorul planetei este de
0,0;● este alcătuit din metan îngheţat şi rocă;● are o magnitudine de 16,8 şi un albedou de 0,5;● înclinarea axei de
rotaţie pe planul orbitei plutoniene este de 118o (caz unic în Sistemul nostru planetar);● atmosfera este subţire,
pierzînd cu uşurinţă elementele volatile;● originea sa pare a fi cometară.
► Geneza planetei Pluto şi a satelitului ei ne sînt complet necunoscute. Se bănuieşte a fi un dublu asteroid sau un
fost satelit a lui Neptun. Nu este exclus ca planeta să fie un rest de materie protoplanetară, neevoluată.
► Planeta Pluto va dăinui aproape neschimbată multe miliarde de ani, sau, mai puţin probabil, va fi „furată” din
Sistemul nostru planetar de un astru cu masă gravitaţională importantă.
► Planeta Pluto nu poate fi observată cu ochiul liber, ci numai cu instrumente astronomice performante.
► Pe planeta Pluto viul de tip terestru nu a putut şi nu poate exista.

99. Planeta X
Omul este absurd prin ceea ce el caută, dar e admirabil prin ceea ce el găseşte. Paul Valéry

În astronomie nu este important ce cauţi, ci ceea ce găseşti. M. C. Paulişan

Se caută ceea ce se ştie şi nu se ştie ceea ce se caută. G. W. Leibniz

► Apelativul X al acestei presupuse planete îşi are originea în faptul că ar fi a zecea planetă (X = zece roman) şi că
este neobservată/necunoscută („x”) pînă în prezent.
Uneori, planeta este numită şi „planeta neagră” datorită strălucirii ei nule sau atît de anemice încît este
inobservabilă optic (negru nu înseamnă absenţă…).
► Depărtarea de Soare a planetei X ar fi între 5 x 109 şi 9 x 109 km (Pluto = 6 x 109 km).
► Existenţa acestei planete a fost sugerată de unele perturbaţii în orbitele planetelor exterioare, a cometelor şi a
sateliţilor artificiali.
► Masa planetei X ar fi între 5 şi 275 de mase terestre.
► Durata unei rotaţii circumsolare a acestei planete se estimează a fi de între 251 şi 800 de ani.
► În acest moment planeta X s-ar situa în constelaţia Casiopeea, la maximă depărtare de Soare.
► Orbita planetei X ar fi foarte eliptică şi mult înclinată în raport cu planul orbitei terestre.
► Zona în care s-ar situa această planetă nu este pustiu, în ea au fost descoperiţi numeroşi planetoizi.
► Caracteristicile planetoizilor descoperiţi pînă în prezent: ● au diametre între 80 şi 220 km;● sînt alcătuiţi din rocă
acoperită cu gheaţă impură, motiv pentru care reflectă puţină lumină solară;● au orbite coplanare cu cele ale planetelor
mari (dar unii au mişcări retrograde);● au o origine necunoscută.
► Procentul de probabilitate al existenţei acestei planete este mai mic de 1 %.

100. Mersul planetelor

Totul în Univers se leagă de restul şi nimic nu are caracter esenţial pentru el însuşi. F. Capra

► Prima lege a lui Kepler: orbitele pe care se mişcă planetele sistemului planetar sînt elipse; în unul din focare,
comun tuturor planetelor, se găseşte Soarele.
► A doua lege a lui Kepler: aria pe care o acoperă planeta cînd parcurge, în intervale de timp egale, drumul de la A la
B (figura 100. 1.) este egal cu aria acoperită pe drumul de la C la D. Aria ASB este egală cu aria CSD. Pe secţiunea
orbitală CD, viteza planetei este maximă, iar pe secţiunea AB viteza ei este minimă.
Rezultă din această lege că momentul cinetic al planetei în raport cu Soarele nu se modifică, în schimb viteza
creşte/scade.

Figura 100. 1.
► A treia lege a lui Kepler: pătratul perioadelor de revoluţie a două planete oarecare sînt direct proporţionale cu
cuburile semiaxelor mari ale orbitelor eliptice.
► Planetele au o viteză care nu este dirijată spre Soare, deci posedă un impuls într-o direcţie diferită de cea a
Soarelui. Datorită acţiunii de atracţie gravitaţională a Soarelui, planetele sînt constrînse să-şi curbeze continuu drumul.
Astfel, forţa gravitaţională a Soarelui îndeplineşte rolul sforii ce obligă un obiect legat de ea şi învîrtit să nu se
îndepărteze, ci să se mişte pe un drum circular cu centrul în mînă – Soare în cazul planetelor.
Potrivit Teoriei relativităţii, planetele urmează corpul cel mai apropiat cu masă superioară, printr-o traiectorie
dreaptă într-un spaţiu curbat de forţa gravitaţională a acelui corp. Masa Soarelui curbează spaţiu-timpul astfel încît,
deşi planetele urmează o linie dreaptă în spaţiu-timpul cvadridimensional, nouă ni se pare că se mişcă de-a lungul unei
orbite circulare în spaţiu tridimensional.
► Terra nu cade pe Soare sau Luna nu cade pe Terra, deoarece se află într-o mişcare circulară întreţinută de cîmpul
gravitaţional solar şi respectiv terestru, iar energia cinetică se conservă. Dacă Terra ar fi oprită pe orbită ea s-ar prăbuşi
pe Soare, iar dacă Luna ar fi oprită din mişcarea ei circumterestră s-ar prăbuşi pe Terra. La fel, dacă unui satelit
artificial nu i s-ar imprima o viteză minimă de 28 000 km/h, la înscrierea pe orbită, el ar cădea pe Terra după puţin
timp.
► Dacă Soarele ar dispare brusc, dispărînd centrul gravitaţional în jurul căruia se roteşte, Terra nu s-ar mai mişca
circular, ci rectiliniu după direcţia tangentei în punctul în care s-ar afla în momentul dispariţiei Soarelui.
► Mişcarea curbilinie inerţială este imposibilă.
► Planetele au orbite circulare şi concentrice faţă de Soare, deoarece: ● planetele nu pot orbita în jurul unui centru
reprezentat de Soare, ci numai a centrului comun de masă cu Soarele;● avînd mase diferite şi poziţionări diferite, unele
faţă de altele, planetele se perturbă gravitaţional, reciproc şi continuu.
► Planetele sînt dispuse în planul ecuatorial al Soarelui, deoarece au luat naştere în planul în care, datorită forţei
centrifuge de maximă intensitate, s-au dispus resturile materiale la formarea Soarelui, plus acţiunea cîmpului
electromagnetic al Soarelui, deosebit de intens în faza formării sistemului.
► Planetele nu pot avea un plan orbital care să nu treacă prin centrul stelei în jurul căreia orbitează (figura 100. 2.).
Forţa gravitaţională a stelei fiind un vector, nu poate acţiona decît din centrul său de masă într-un plan oarecare.

Figura 100. 2.
► Orbita unei planete poate avea orice orientare şi excentricitate, cu singura condiţie ca planul ei să fie dispus prin
centrul Soarelui.
► Planetele nu ar putea avea viteze mai mici sau mai mari pe orbitele actuale. Dacă viteza ar fi micşorată forţa
centrifugă s-ar diminua, iar forţa gravitaţională a Soarelui ar apropia planeta în aceeaşi proporţie; dacă viteza ar fi
mărită, crescînd forţa centrifugă în detrimentul celei gravitaţionale, planeta s-ar îndepărta de Soare.
► Viteza planetelor pe orbită depinde de masa Soarelui, depărtarea de acesta, de masa fiecăreia şi de valoarea
constantei de atracţie gravitaţională.
► Planul orbital al planetelor este relativ stabil, datorită conservării momentului cinetic şi a absenţei factorilor
perturbatori eficienţi.
► Porţiunea din orbita proprie parcursă de planete, într-un an:
Figura 100. 3.
► Caracteristicile mersului planetelor interioare: ● au viteza de mişcare circumsolară mai mare decît Terra;●
oscilează cu 180o în raport cu Soarele;● nu sînt vizibile decît dimineaţa la est, puţin înainte de răsăritul Soarelui, sau
seara imediat după apusul lui;● oscilează de o parte şi de alta a Soarelui, ca faţă de o poziţie medie;● nu au o mişcare
continuă de la vest la est, uneori oprindu-se şi apoi deplasîndu-se un timp în sens invers, din nou oprindu-se şi apoi
continuîndu-şi mişcarea spre vest;● se găsesc toate pe cer în aceeaşi constelaţie sau într-o constelaţie (zodiacală)
vecină cu cea a Soarelui;● prezentă „faze” asemănătoare celor selenare, avînd tot timpul suprafaţa iluminată de Soare
orientată spre Terra.
► Cauza schimbării periodice a sensului de mişcare pe bolta cerului a planetelor interioare este aparentă şi se
datorează: ● rotirii lor în jurul Soarelui mai grabnic decît Terra;● configuraţiei spaţiale în care se situează periodic
(figura 100. 4.);● apropierii lor mici de planeta noastră.
Pentru Mercur mişcarea în sens invers durează circa 17 zile, iar pentru Venus circa 41 de zile.

Figura 100. 4.
► Mişcarea planetei interioare pe bolta cerului: Spre exemplu (figura 100. 4.), în anul 1990 planeta Venus s-a
prezentat în felul următor (la latitudinea României):
Ianuarie. Planeta a răsărit tot mai devreme, între orele 9 şi 6 şi a apus între orele 19 şi 16, iar datorită conjuncţiei
inferioare (Terra–Venus–Soare), planeta nu a fost vizibilă, arătîndu-ne faţa ei neluminată de Soare.
Februarie. Planeta a răsărit între orele 6 şi 4 şi a apus între orele 16 şi 14, putînd fi observată, pentru puţin timp, ca
luceafăr de dimineaţă, apoi nu a mai putut fi observată, pierzîndu-se în lumina solară. Spre sfîrşitul lunii, planeta a
lăsat impresia că staţionează, perioadă în care a avut şi cea mai intensă strălucire.
Martie. Planeta a răsărit în jurul orei 4 şi a apus în jurul orei 16, fiind vizibilă ca luceafăr de dimineaţă, cu o durată de
observare tot mai îndelungată. În această lună, poziţionarea Terrei determină ca Venus să ne apară ca făcînd o
deplasare în sens invers, de la vest spre est.
Aprilie. Planeta a răsărit între orele 4 şi 3 şi a apus între orele 14 şi 15, fiind observabilă ca luceafăr de dimineaţă.
Mai. Planeta a răsărit în jurul orei 3 şi a apus în jurul orei 15, fiind observabilă ca luceafăr de dimineaţă.
Iunie. Planeta a răsărit în jurul orei 2 şi a apus în jurul orei 16, fiind vizibilă ca luceafăr de dimineaţă.
Iulie. Asemănător ca în luna iunie.
August. Planeta a răsărit în jurul orei 3 şi a apus în jurul orei 18, fiind vizibilă pe o durată tot mai scurtă ca luceafăr de
dimineaţă.
Septembrie. Planeta a răsărit între orele 4 şi 6 şi a apus între orele 18 şi 17, fiind observabilă pentru puţin timp înainte
de răsăritul Soarelui.
Octombrie. Asemănător ca în luna septembrie.
Noiembrie. Planeta a răsărit în jurul orei 7 şi a apus în jurul orei 17. În această lună, planeta a fost în conjuncţie
superioară cu Soarele (Terra–Soare–Venus) şi deci nu a putut fi vizibilă.
Decembrie. Planeta a răsărit în jurul orei 8 şi a apus în jurul orei 18, fiind observată ca luceafăr de seară, pentru scurt
timp.
► Deoarece Terra orbitează în acelaşi sens cu planeta Venus, dar cu o viteză mai mică, doar după 573 de zile, Terra,
Venus şi Soarele ajung să se situeze din nou în aceeaşi poziţie şi dată calendaristică, astfel că durata de Luceafăr de
dimineaţă şi Luceafăr de seară diferă de la un an la altul.
► Elongaţiile maxime şi minime ale planetelor interioare:

Figura 100. 5.
► Caracteristicile mersului planetelor exterioare: ● au viteza de rotaţie în jurul Soarelui mai mare decît a Terrei;●
deplasarea lor oscilează în raport cu Soarele în mod continuu, de la 0o la 360o;● se rotesc în jurul planului orbital al
Terrei;● aproape permanent, suprafaţa iluminată este orientată spre Terra.
► Schimbarea aparentă a sensului de mişcare al planetelor exterioare, se datorează: ● perioadei de rotaţie
circumsolară a Terrei mai mică decît a acestor planete;● depărtării lor mari faţă de noi;● configuraţiei spaţiale
particulare cu Terra, în care se găsesc periodic (figura 100. 6.).

Figura 100. 6.
► Durata mişcării aparente în sens invers a planetelor exterioare este următoarea: Marte 70 de zile; Jupiter 119 de
zile Saturn136 de zile; Uranus 150 de zile; Neptun 158 de zile; Pluto 163 de zile.
► Deplasarea planetelor exterioare pe bolta cerului de la est spre vest este aparentă. Par a se roti astfel datorită
rotaţiei axiale a Terrei care se desfăşoară mai alert decît deplasarea planetelor exterioare în jurul Soarelui.
► Evoluţia planetelor exterioare pe bolta cerului: Spre exemplu (figura 100. 6), planeta Saturn a avut următoarea
evoluţie (la latitudinea României) în anul 1990:
Ianuarie. Planeta a răsărit tot mai timpuriu, între orele 12 şi 11 şi a apus între orele 17 şi 15. În data de 6 ianuarie,
planeta a fost în conjuncţie cu Soarele (Terra–Soare–Saturn), iar în jurul acestei date planeta a fost inobservabilă.
Februarie. Planeta a răsărit între orele 5 şi 4 iar apusul a fost între orele 15 şi 13, planeta fiind observabilă dimineaţa la
orizontul sud-estic, răsărind înaintea Soarelui.
Martie şi aprilie. Planeta a răsărit între orele 4 şi 1 iar apusul a fost între orele 13 şi 10. Ea a putut fi observată
dimineaţa, tot mai devreme.
Mai şi iunie. Planeta a răsărit între orele 24 şi 21 şi a apus între orele 9 şi 6, fiind observabilă un timp tot mai
îndelungat. În jurul datei de 5 mai, planeta a prezentat o poziţie aparent staţionară.
Iulie. Planeta a răsărit între orele 20 şi 18 şi a apus între orele 5 şi 4. În această lună, planeta a fost vizibilă în tot timpul
nopţii. În data de 14 iulie, Saturn s-a aflat în opoziţie cu Soarele (Soare–Terra–Saturn), deci a fost observabilă în
constelaţia zodiacală opusă celei în care se situa Soarele.
August. Planeta a răsărit între orele 18 şi 17 şi a apus între orele 3 şi 2. Planeta a fost vizibilă în sud-vest pe o perioadă
de timp în scădere continuă.
Septembrie. Planeta a răsărit între orele 16 şi 14 şi a apus între orele 1 şi 2. Durata de vizibilitate a fost în diminuare
continuă. În jurul datei de 20 septembrie, planeta s-a aflat într-o poziţie aparent staţionară.
Octombrie. Planeta a răsărit între orele 14 şi 12 şi a apus între orele 23 şi 21. Durata de vizibilitate a fost mică.
Noiembrie. Răsăritul planetei a fost între orele 12 şi 9 iar apusul între orele 21 şi 18. Saturn a fost inobservabilă, fiind
pe bolta cerului în tot timpul zilei.
Decembrie. Asemănător ca în luna noiembrie.
► Configuraţia dispunerii în conjuncţie a Terrei, Soarelui şi Lunii: Terra–Luna–Soarele
► Configuraţia dispunerii în opoziţie a Terrei, Lunii şi Soarelui: Luna–Terra–Soarele
► Configuraţia dispunerii în conjuncţie inferioară a Terrei şi a unei planete: Terra–Planetă–Soarele
În conjuncţie inferioară se pot situa doar planetele interioare.
► Configuraţia dispunerii în conjuncţie superioară a Terrei şi a unei planete: Planetă–Terra–Soarele
În conjuncţie superioară se pot situa doar planetele exterioare.
► Configuraţia dispunerii în opoziţie a Terrei cu o planetă: Planetă–Terra–Soarele
În opoziţie se pot situa doar planetele exterioare.
► Configuraţia dispunerii în elongaţie estică a Terrei cu o planetă inferioară: ● figura 100. 7 A;● configuraţia
dispunerii în elongaţie vestică a Terrei cu o planetă inferioară: figura 100. 7 B; configuraţia dispunerii în cuadratură
estică a Terrei cu o planetă superioară: figura 100. 7 C; configuraţia dispunerii în cuadratură vestică a Terrei cu o
planetă superioară: figura 100. 7 D.

Figura 100. 7.
► Periheliul denumeşte cel mai apropiat punct faţă de Soare, de pe orbita unui planete sau comete (figura 100. 8 a ).

Figura 100. 8.
► Afeliul defineşte cel mai îndepărtat punct faţă de Soare, de pe orbita unei planete sau comete (figura 100. 8 b).
► Sizigia denumeşte conjuncţia sau opoziţia Lunii ori a unei planete, cu Terra şi Soarele.
► Perigeul reprezintă punctul cel mai apropiat de Terra de pe orbita Lunii sau a unui satelit artificial (fig. 100. 8 c.).
► Apogeul reprezintă punctul cel mai îndepărtat de Terra de pe orbita Lunii sau a unui satelit artificial (fig.100. 8 d).
► Planetele desfăşoară o rotire circumsolară „suplimentară” deoarece, potrivit Teoriei relativităţii generalizate,
spaţiul este curbat în cîmpuri gravitaţionale puternice (cu atît mai mult, cu cît este mai apropiat de acesta), iar orbitele
planetelor nu sînt circulare, ci eliptice, ceea ce înseamnă că sînt cînd mai apropiate (deci incluse într-un spaţiu mai
curbat), cînd mai îndepărtat de Soare (deci nu se mişcă într-un cîmp gravitaţional uniform).
Din aceste motive planeta Mercur, cea mai apropiată planetă de Soare, are un avans al periheliului de 42˝,65 pe
secol, iar celelalte planete, proporţional, un avans mai mic.
► Mersul planetelor se poate prevedea cu o precizie de 1 - 10 secunde / 100 ani.

101. Alinierea planetelor

În imensa arenă în care Universul îşi desfăşoară spectacolul, aproape că nu există loc pentru rolurile îngemănate ale
coincidenţei şi întîmplării. F. Hoyle

► O aliniere a planetelor de o parte a Soarelui sau de o parte şi alta a lui nu este posibilă, ci doar o apropiere
unghiulară, situaţie în care ele se găsesc grupate de aceeaşi parte a Soarelui.
► Alinierea planetelor nu este posibilă, deoarece: ● înclinarea planelor orbitelor planetelor faţă de planul orbitei
terestre (plan de referinţă) variază între 0o 46΄ şi 17o 08΄;● planetele au viteze diverse, ceea ce, probabilistic, scade
drastic posibilitatea grupării lor;● perturbaţiile suferite de fiecare planetă sînt continui.
► Sectorul unghiular minim posibil de cuprindere a tuturor planetelor, pentru epoca noastră, este de 24o.
► Gruparea planetelor într-un unghi de sub 180o nu este periodică.
► Ultimile grupări strînse ale planetelor au avut loc în anii 1 635, 1 651, 1 659, 1 805, 1 845, 1982 (10 martie), iar
următoarele vor avea loc în anii 2 357 şi 2 493.
► Activitatea Soarelui nu este influenţată de gruparea planetelor de o singură parte a sa, sau nu de o amploare
sesizabilă.
► Mareea indusă pe Soare de o aliniere a tuturor planetelor ar fi de 1,8 mm.
► Mareea indusă pe Terra de o aliniere a planetelor inferioare ar fi de 0,02429 mm.
► Mareea provocată pe Terra de alinierea planetelor superioare ar fi de 0,00379 mm.
► Grupările planetare strînse nu pot să inducă pe Terra înmulţirea cutremurelor, activarea vulcanilor sau schimbări
meteorologice, iar dovada este efectul mareei lunare care este de mii de ori mai amplă.
► Cea mai importantă consecinţă a unei grupări strînse a planetelor este o infimă modificare a orbitelor planetelor,
sesizabilă pe parcursul zecilor de ani.
► Dispunerea planetelor în timpul grupării strînse din anul 1982:

Figura 101. 1.

102. Comete
Dumnezeu este subtil dar niciodată răutăcios. A. Einstein
► Cometele sînt aştri ce aparţin, majoritatea lor, Sistemului nostru planetar şi care primesc statutul de cometă cînd,
apropiindu-se de Soare, dezvoltă o „coadă” sesizabilă optic.
► Corpurile cometare se crede că provin din resturile de la formarea Sistemului nostru planetar, mai exact resturi de
la o supernovă. Aceste obiecte par a fi situate în aşa numitul „inel Edgeworth-Kuiper” şi „Nor Oort”.
Sporadic din aceste zone se desprind cîteva nuclee, sub influenţa unor nori de gaze cu mase importante, a
presupusei stele companion a Soarelui, a presupusei a zecea planetă, a excentricităţii localizării Soarelui în interiorul
acestor concentraţii de obiecte sau a gravitaţiei unor stele apropiate.
Ipoteza potrivit căreia cometele ar proveni şi din activitatea vulcanică a planetelor, din trecutul îndepărtat, nu poate
fi pe deplin respinsă.
Există şi obiecte cometare ce par a nu proveni din Sistemul nostru planetar, ci din mediul interstelar (resturi de
supernove). Ele sînt întîlnite întîmplător în cursul orbitării circumgalactice a Soarelui.
► Inelul cometar Edgeworth-Kuiper pare a fi situat la o depărtare între 7,5 x 108 şi 1,5 x 1011 km, iar Norul cometar
Oort între 4,5 x 1012 şi 7,5 x 1012 km (aceste formaţiuni cometare poartă numele astronomilor care le-au localizat).
În aceste „rezervoare”, nucleele cometare au o distribuţie inelară în cazul Inelului Kuiper şi aproximativ sferică în
cazul Norului Oort.
Numeric, nucleele cometare ar fi de circa un miliard (între 15 şi 1 000 mase terestre) în Inelul Kuiper şi de 1,9 x
1011 (între 0,08 şi 0,1 mase terestre) în Norul Oort.
► În Inelul Kuiper au fost localizate cel puţin 10 obiecte cu diametre situate între 100 şi 300 km, avînd magnitudini
între 21,5 şi 23,5, iar numărul celor ce ar avea un diametru mai mare de 100 km ar fi de circa 35 000.
Cei mai mari planetoizi descoperiţi pînă acum sînt: Sedna - 1 700 km, 2004 DW - 1 600 km, 2002 LM 60 - 1 250
km, Ixion - 1 065 km, Varuna - 900 km.
► În opoziţie cu cometele, majoritatea asteroizilor nu conţin gheaţă de apă şi, cu foarte puţine excepţii, nu au orbite
care să-i scoată din perimetrul sistemului planetar.
► În exprimarea cometei se disting trei elemente constitutive: coama, nucleul şi coada cometei (figura 102. 1.).

Figura 102. 1.
► Nucleul cometei, adică partea centrală, solidă: ● are o masă de pînă la 1012 tone, pentru cele observate pînă în
prezent; ● are un diametru între cîţiva metri şi 50 km, iar excepţional poate atinge 100 km sau chiar 1000 km
(excepţional de rar)(dimensiunile actuale ale nucleului cometei Halley sînt 16 x 8,8 x 8,2 km, o suprafaţă de 1 320 m2
şi un volum de circa 386 km3); ● are o densitate între 200 şi 3200 kg/m3; ● se compune din rocă, metan, hidrogen,
amoniac, dioxid de carbon, monoxid de carbon, formaldehidă, apă îngheţată, pulbere de carbon, granule de metal
(magneziu, fier, siliciu etc.) şi hidrocarburi, toate într-o dispunere neuniformă. Ponderea apei poate atinge un procent
de 80 % din masa nucleului şi diminuă treptat, o dată cu fiecare trecere a acestuia prin preajma Soarelui (uneori, ea
poate fi integral dispersată cu ocazia primei treceri prin apropierea Soarelui). De ce cometele conţin apă şi materiale
radioactive, continuă să fie o necunoscută.; ● are o compoziţia moleculară (au fost identificate peste 25 de tipuri de
molecule) uimitor de asemănătoare cu cea a norilor moleculari denşi, situaţi în mediul interstelar; ● are o compoziţie
ce poate fi deosebit de amplă în comporaţie cu a altora, dar nu radicală (motivaţia acestei situaţii ne scapă).● adesea
sînt o reunire a mai multor fragmente.
► Rotaţia axială a cometei: ● are o frecvenţă ce diferă de la o cometă la alta şi de la o trecere la alta în preajma
Soarelui; ● survine în urma ejecţiilor asimetrice de gaze din interiorul ei, micilor explozii (detensionări bruşte ale unor
volume de gaze) şi în mică măsură cuplurilor de atracţie gravitaţională planetară în schimbare continuă; ● avînd
surse neuniforme, ele pot, alternativ, să accelereze sau să o frîneze; ● în general, are o frecvenţă situată între 4 ore şi 7
zile (la ultima trecere, nucleul cometei Halley prezenta o rotaţie în circa 53 de ore).
► Formarea coamei cometei: Sub efectul radiaţiei calorice şi corpusculare solare, nucleul cometei se încălzeşte
intens şi astfel se declanşează un proces de descompunere şi volatilizare a stratului superficial, compus, îndeosebi, din
gheaţă murdară; cele mai volatile substanţe se desprind primele, apa fiind aproape ultima – în vid, apa sublimează la
0,0075o C (să remarcăm faptul că la altitudinea de 19 000 de metri, apa fierbe la temperatura corpului: 37o C). Procesul
este energic (sublimarea este instantanee, desfăşurîndu-se în imponderabilitate şi într-un mediu cu densitate infimă),
iar gazul, ejectat cu viteze între 4 şi 600 m/s (la această viteză contribuie şi vidul interplanetar care absoarbe o parte
din compoziţia cometei încălzite), antrenează particule solide de pulbere, înconjurînd astfel nucleul cometei ca un
sferoid şi conferindu-i un aspect nebulos.
Gazul molecular este intens fotodisociat şi fotoionizat.
► Elementele depistate în coama cometei sînt: azotul ionizat, moleculele de amoniac, moleculele ionizate de carbon,
oxigenul şi hidrogenul, particulele poroase de materie solidă (carbon, fier, magneziu, calciul, siliciu, bariu etc.) ce au,
în majoritatea lor, diametre situate între 0,006 şi 1 mm.
Coama cometei este cuprinsă într-o pseudosferă alcătuită din hidrogen ce este invizibil optic şi are un diametru cu
circa 10 % mai mare decît al coamei observabile optic.
► Temperatura în coama cometei se situează între –220o C şi –150o C, iar densitatea este de circa 0, 000 000 001
g/cm3 (la presiunea de la suprafaţa mării, un metru cub de vapori de apă conţine 7,5 grame de apă, iar în atmosfera pe
care o respirăm există circa 1–2 g/m3).
La suprafaţa nucleului cometei, temperatura poate atinge 300o C şi este în strictă dependenţă cu gradul apropierii de
Soare, cu albedoul, cu durata expunerii şi cu amploarea desprinderilor din nucleu.
► Dimensiunile coamei cometei depind de diametrul şi compoziţia nucleului, de viteza de ejecţie a gazului şi
pulberii, de presiunea vîntului solar şi de distanţa la un moment dat dintre cometă şi Soare.
Limitele diametrului coamei observabile se cuprind între 10 000 km şi 1,7 milioane de km (adică de patru ori
distanţa de la Terra la Lună).
Pentru o apreciere comparativă, amintim că un litru de apă la presiunea de o atmosferă dezvoltă un volum de vapori
de 131,4 m3 .
La minima apropiere de Soare, coama cometei se reduce apreciabil, datorită valorii ridicate a intensităţii vîntului
solar, dar astfel coada cometei atinge lungimea maximă.
► Coama: nu însoţeşte permanent nucleul cometei, ea se formează doar cu ocazia apropierii de Soare apoi se
risipeşte; se reînnoieşte într-un interval de pînă la 18 ore; în funcţie de compoziţia chimică şi de amploarea apropierii
de Soare, ea poate fi albă, alb-roşu sau alb-albastru.
► Coada cometei este formaţiunea din prelungirea coamei cometei.
După formarea coamei cometei, presiunea luminii presează pulberea, iar vîntul solar presează gazele din coamă în
direcţie opusă Soarelui şi la depărtări imense, realizînd ceea ce denumim „coada” cometei.
Vîntul solar exercită o presiune de 0,46 miligrame pe metru pătrat (la viteza de 400 km/s), iar lumina un miligram
pe metru pătrat (de avut în vedere că aceste valori corespund la nivelul orbitei terestre, iar presiunea se exercită în
condiţii de vid înaintat).
► Microparticulele din coama cometei pot fi împinse de radiaţia solară, deoarece raportul suprafaţă–volum nu este
simetric. Astfel cu cît particula este mai mică are o suprafaţă mai mare pentru o unitate de volum, deci este mai uşor de
„împins”, învingînd atracţia gravitaţională a Soarelui.
Particulele cu masă suficient de mare, pentru care gravitaţia solară este mai mare decît forţa presiunii radiaţiei
solare, sînt satelizate circumsolar. Apoi, acţiunea continuă a radiaţiei solare determină o diminuare a vitezei de rotaţie
circumsolară (o diminuare a energiei cinetice) a acestor microparticule, ceea ce are ca rezultat o apropiere de Soare
pînă la deplina asimilare.
Acest proces poartă denumirea de efect Poynting - Robertson.
► Compoziţia cozii cometei este aproximativ aceeaşi cu a coamei, diferenţele datorîndu-se îndeosebi transformărilor
fotochimice induse de expunerea mai mare la radiaţia solară.
► Densitatea materiei din alcătuirea cozii cometei este de circa 0,000 000 001 g/cm3 la desprinderea din coamă, apoi
în diminuare progresivă spre extremitatea cozii.
► Coada cometei se reînnoieşte complet în cel mult zece zile.
► Lungimea cozii cometei poate fi de la insesizabil, pînă la circa 300 000 000 km (dublul distanţei Terra–Soare) în
percepţie optică şi 3 x 1012 km în realitate, adică pînă unde particulele cozii încetează de a mai urma cometa,
pierzîndu-se în mediul interplanetar.
► Mărimea cozii cometei depinde de: ● amplitudinea apropierii cometei de Soare şi intensitatea activităţii acestuia;●
mărimea, forma şi compoziţia nucleului cometei;● viteza cometei;● luminozitatea şi transparenţa atmosferei terestre
(în cazul observării de la sol);● unghiul sub care este văzută şi sensibilitatea instrumentului optic.
► Forma cozii diferă mult de la o cometă la alta, de la o trecere la alta şi chiar de amplitudinea apropierii de Soare.
Ea poate fi rectilinie, filamentoasă, îngustă, evantai, curbată, cu un fascicul drept iar altul curbat, unică sau multiplă.
► În compoziţia fiecărei cozi de cometă (mai mult sau mai puţin de formă rectilinie), putem remarca o ramură de
mai mică strălucire (figura 102. 2.) ce are o orientare evident rectilinie faţă de Soare. Dacă coada principală este
alcătuită preponderent din pulbere (asemănătoare celei ce formează fumul de ţigară), în schimb fragmentul alăturat ei
este alcătuit din plasmă (ioni), mult mai uşor de respins de către radiaţia solară.

Figura 102. 2.
► Configuraţia cozii cometei este în relaţie cu unghiul sub care este observată (figura 102. 3.), forma orbitei, viteza
cometei, amploarea apropierii de Soare, proporţia de pulbere (cu cît este mai abundentă, coada va fi mai întunecată),
compoziţia nucleului, mărimea şi forma nucleului, intensitatea activităţii solare, volumul de gaze solidificate ce intră
în procesul de sublimare, viteza de rotaţie axială şi uniformitatea compoziţiei nucleului.

Figura 102. 3.
► La forma curbată a cozii cometei, concură două fenomene:
I. Cînd o particulă este acţionată de forţe centrale repulsive, ea se mişcă pe o traiectorie hiperbolică şi
anume pe ramura hiperbolei care este îndreptată cu convexitatea spre centrul de forţă.Spre exemplu
(figura 102. 4 a.), din nucleul cometei situată pe traiectoria parabolică în punctul C1 se desprinde o
particulă care, sub acţiunea repulsivă a radiaţiei solare, se îndepărtează de nucleu pe ramura hiperbolei C1
a1. Cînd nucleul cometei se situează în punctul C2 al traiectoriei, din el se desprinde o altă particulă, care
se va înscrie pe orbita hiperbolică C2 a2 ş.a.m.d. Particula care a plecat anterior celorlalte va ajunge cel
mai departe şi se va situa în punctul a1; particula secundară va străbate pe hiperbola sa un drum mai scurt
şi va ajunge în punctul a2 ş.a.m.d. Particulele plecînd din nucleu în mod continuu, se vor aşeza pe curba
a1 , a2 , a3…an. Acest tip de curbă poartă numele de sindinamă şi caracterizează cometele ce prezintă o
emisie uniformă şi generează cozi alcătuite îndeosebi din gaz.Coada cometară de acest tip este curbată în
direcţie opusă mişcării cometei.
II. II. Din nucleul cometei situate în punctul C1 (figura 102. 4.b.) pleacă un nor de particule solide; cum ele
sînt de mase inegale, vor fi supuse la accelerări repulsive inegale. Particulele cu acceleraţie mai mare se
vor înscrie pe orbita hiperbolică C1 a1 , alte particule cu acceleraţii mai mici se vor mişca pe o altă orbită
C1 a2 ş.a.m.d. Cînd cometa se va situa în punctul C de pe traiectoria ei parabolică, întregul nor de
 microparticule se va fi întins după o bandă rectilinie transversală faţă de coadă şi îndreptată spre nucleul
cometei. Acest tip de traiectorie a cozii cometei poartă denumirea de sincronă şi ea caracterizează cozile
cometelor alcătuite mai ales din microparticule solide.

Figura 102. 4.
► Cozile cometelor au fost clasificate în trei tipuri, în funcţie de valoarea medie a acceleraţiei în raport cu nucleul,
acceleraţie care depinde de structura fină a particulelor care se mişcă în coadă.
Tipul I.: caracterizează cozile gazoase, aproape rectilinii, dispuse în prelungirea razei vectoare a cometei; ele sînt
curbate uşor în sens opus mişcării cometei.
Tipul II.: caracterizează cozile alcătuite din pulberi solide; ele se curbează mult în direcţie opusă mişcării şi prezintă
spre extremităţi sincrone rectilinii.
Tipul III.: caracterizează cozile alcătuite din fragmente solide; ele prezintă o curbură accentuată şi sînt brăzdate de
numeroase sincrone.
► Nodozităţile strălucitoare ce apar în cozile unor comete, şi care se mişcă în lungul cozii cu mare viteză, sînt
alcătuite preponderent din molecule de monoxid de carbon ionizat şi se datorează compoziţiei chimice neuniforme a
nucleului cometei (nu sînt excluse şi alte cauze).
► Liniile strălucitoare şi paralele din coada unor comete, numite „benzi sincrone”, reprezintă fiecare consecinţa unei
mici explozii, ejecţii bruşte şi intense de pulbere şi gaz, ce survin din cînd în cînd. După ejecţie urmează o separaţie
dinamică a mărimii microparticulelor.
► Anticoada cometei este o coadă foarte mică, formată în sens opus celei principale, deci îndreptate spre Soare. Ea
este alcătuită din particule submilimetrice neafectate de radiaţia solară dar atrase gravitaţional de către Soare.
Anticoada cometară este un fenomen rar şi uneori este doar un efect de perspectivă.
► Culoarea cozii cometelor este alb sau alb-albastru cu irizaţii roşii, iar coada geamănă are o nuanţă albastră.
► Strălucirea cometelor se datorează doar luminii solare reflectate şi acţiunii radiaţiei solare (moleculele se
ionizează la trecerea printr-un cîmp magnetic), care determină ca gazele emanate de cometă să devină fluorescente
chiar şi la temperaturi joase.
Strălucirea cometei se intensifică proporţional cu apropierea de Soare, cu proporţia de gheaţă din compoziţia
nucleului (cometa fără gheaţă este puţin strălucitoare sau chiar deloc, indiferent de mărimea nucleului), cu orientarea
adecvată spre Terra şi cu volumul mai mic de praf din coamă şi coadă (la ultima trecere, cometa Halley a absorbit 97
% din lumina incidentă).
Persistenţa strălucirii cozii cometei depinde de compoziţie şi de amploarea apropierii de Soare.
► Amploarea pierderii de masă diferă mult de la o cometă la alta, de la o trecere la alta, de natura materiei
constituente, de amploarea apropierii de Soare, de masa totală, de formă şi de viteza de rotaţie axială.
La ultima ei apropiere de Soare, cometa Halley a degajat pînă la 24 de tone de materie pe secundă (cometa P-Encke
200 kg/s, iar cometa Hale-Bapp 300 tone/s), pe ansamblu pierzînd circa 34 000 000 m3 din volumul nucleului.
► La fiecare apropiere de Soare, majoritatea cometelor pierd între 0,2 şi 2 % din masa volatilă. În cazul unei
apropieri accentuate de Soare, masa volatilă se poate desprinde integral la o singură trecere.
► Cometa este „epuizată” atunci cînd în nucleul ei nu se mai găsesc substanţe ce s-ar putea volatiliza, la nivelul de
încălzire suferit de cometă la minima apropiere de Soare.
► În apropierea Soarelui, viteza cometei este de circa 200 000 km/h, iar la depărtarea maximă de el de circa 3 200
km/h.
Planul de rotaţie al nucleului cometei faţă de Soare poate determina accelerarea sau frînarea cometei pe orbită (efect
giroscopic).
► Formarea cometelor începe de la aproximativ 300 000 000 km depărtare de Soare. Cometele care conţin
îndeosebi gheaţă de apă pot deveni strălucitoare chiar şi de la 1 500 000 000 km depărtare de Soare (planeta Pluto se
situează la circa 6 000 000 000 km depărtare de Soare, iar Saturn la aproximativ 1 500 000 000 km).
► Evoluţia cometei: Corpul cometar are o strălucire nulă pînă la circa 1 500 000 000 km depărtare de Soare, iar după
micşorarea acestei distanţe substanţele cele mai volatile (CO şi CO2) din stratul exterior al nucleului încep să se
evapore în cantităţi tot mai mari, astfel că se formează pentru început coama, iar apoi, o dată cu evaporarea apei, şi
coada cometei care devin atît de mari şi strălucitoare încît devin detectabile cu instrumente astronomice şi uneori cu
ochiul liber.
După trecerea la cea mai mică distanţă de Soare, procesele de mai sus se desfăşoară în sens invers, cu singura
deosebire că emanaţia de gaze şi pulbere scade mai repede decît au crescut la apropierea de Soare, iar „stingerea”
cometei este mai grabnică. Cauza acestui comportament nu a fost pe deplin elucidat, dar se crede că este datorat
acumulării în coama cometei a unui procent însemnat de pulbere de grafit.
► Cauza fragmentării unor comete ar putea fi: ● structura neuniformă sau nemonolitică a nucleului;● rotaţia axială
excesiv de intensă sau foarte mică, ori inexistentă (în aceste ultime cazuri, apar diferenţe majore de încălzire în masa
nucleului cometei);● comprimarea violentă în frigul interplanetar, după încălzirea/dilatarea din preajma Soarelui;●
efectul mareic produs de Soare;● coliziunea violentă şi repetată cu particule întîlnite pe orbită;● acumularea de gaz
detonant şi deflagraţia acestuia cu extremă violenţă.
Consecinţele fragmentării nucleului cometei: ● formarea uneia sau mai multor comete însoţitoare;● scurtarea
duratei de viaţă a cometei principale;● dacă fragmentarea a fost amănunţită şi violentă, transformarea într-un roi de
pulbere cu mare difuzie.
► Durata vizibilităţii cometei depinde de strălucirea ei şi diferă mult de la o cometă la alta şi de la o trecere la alta,
pentru aceeaşi cometă. Durata strălucirii, deci durata observării, este cu atît mai mare cu cît cometa se apropie mai
mult de Soare, are în compoziţie mai multă gheaţă, emană mai puţină pulbere, are un volum mai mare şi se prezintă
sub un unghi mai favorabil.
În general, durata observării unei comete se situează între 3 zile şi 6 luni.
► Circa 60 % din masa desprinsă din cometă se dispersează în mediul interplanetar, aproximativ 35 % se
cantonează pe orbita cometei, iar circa 5 % urmează cometa în imediata ei apropiere, o perioadă oarecare de timp.
O cantitate oarecare din pulberea aflată în coama cometei este recondensată gravitaţional, iar aceasta determină o
diminuare a albedoului nucleului cometei.
► Nucleele cometare suferă devieri orbitale cînd se apropie de zona de origine, iar în cursul orbitării sînt supuse
sablării prin impactul cu substanţa solidă din mediul interplanetar şi cu propria substanţă dispersată în trecerile
precedente, ceea ce determină desprinderea în proporţie însemnată a pulberii recondensate după ultima trecere prin
preajma Soarelui.
► Cometele pot apărea din orice direcţie în Sistemul nostru planetar, deoarece în pofida faptului că majoritatea lor
sînt dispuse în planul sistemului planetar, ele sînt înscrise pe orbite de către agenţi ce nu sînt necesarmente dispuşi în
acelaşi plan cu sistemul planetar.
► Caracteristicile orbitelor cometelor: ● orbita se modifică în urma fiecărei apropieri de Soare şi a locului de
provenienţă al cometei;● majoritatea cometelor periodice intră în sistemul planetar în sensul rotirii planetelor;● una
din opt comete intră în sfera sistemului planetar sub un unghi care o scoate definitiv din el, de la prima apropiere;● la
cometele periodice, după fiecare apropiere de Soare, lungimea orbitei devine mai mică;● orbitele pot fi elipse (la
cometele periodice), parabole sau hiperbole (la cometele neperiodice). Dintre orbitele cunoscute 53 % sînt
cvasiparabolice, 27 % sînt eliptice, 16 % sînt elipse foarte alungite, iar restul sînt parabole sau hiperbole (cele ale
cometelor care sînt în trecere prin sistemul planetar);● înclinarea orbitei cometelor scurt periodice este între 0o şi 10o
pentru 48 % dintre ele, între 10o şi 20o pentru 37 % şi peste 60o pentru circa 1 % dintre ele. Cometele lung periodice au
orbite cu înclinare întîmplătoare, inclusiv perpendiculară pe planul planetelor. Cele cu perioade intermediare au orbite
cu înclinare între 17o şi 85o, iar nu puţine dintre ele sînt retrograde;● cometele cu orbite dincolo de orbita planetei
Jupiter sînt în număr relativ mic;● în interiorul sistemului planetar, cîmpurile gravitaţionale ale planetelor produc
devieri ale orbitei cu valori oarecari.
► Există comete care nu înconjoară Soarele ci doar se apropie de el, iar acestea sînt sub 10 % din numărul cometelor
observate.
► Cometele se pot apropia de Soare pînă la impactul cu acesta, iar la afeliu se pot situa pînă la sute de miliarde de
kilometri, pentru cele cu revenire.
► Terra poate fi lovită de comete, oricînd şi din orice direcţie. Aceasta, deoarece cometele au orbite diverse şi în
continuă schimbare.
► Distanţa minimă pînă la care s-a apropiat de Terra un nucleu cometar, pentru epoca noastră, a fost de 1,2 milioane
de kilometri – cometa Lexell (distanţa Terra–Lună este de 356 000 km).
► Consecinţe posibile asupra Terrei, în urma impactului cu o cometă (chiar de dimensiuni mici): ● crearea unui
crater uriaş;● apariţia unei unde de şoc devastatoare;● modificări în parametrii de rotaţie;● ridicarea în atmosferă a
unei cantităţi imense de pulbere, capabilă să eclipseze lumina solară pentru o durată ce ar avea consecinţe grave pentru
biosferă;● schimbări meteorologice importante;● apariţia unui orificiu enorm în stratul de ozon din atmosfera planetei
(cu toate consecinţele ce decurg din aceasta pentru structurile vii);● valuri uriaşe, devastatoare pentru ţărmuri, în
eventualitatea căderii în oceanul planetar;● activarea vulcanilor de la antipod (cel puţin);● detensionări bruşte,
dizarmonice, între plăcile tectonice, cu generarea unor cutremure devastatoare.
 Amploarea consecinţelor impactului planetei cu o cometă depinde de viteza cometei, de diametrul ei, de unghiul de
abordare, de compoziţia cometei şi de zona de impact (latitudine, uscat, întindere de apă, zonă muntoasă, elasticitatea
solului).
► Impactul planetei cu o cometă ce are diametrul între 10 şi 100 de metri, ar determina o pustiire pe o rază de circa
25 km; la un diametru al cometei între 100 şi 1000 metri devastarea s-ar întinde pe o rază de circa 5 000 km, iar la un
diametru al cometei între 1 şi 10 kilometri întreaga planetă ar fi grav afectată. Desigur, se cere luat în calcul şi viteza
de impact a nucleului cometar, compoziţia lui, unghiul de incidenţă şi locul de impact.
► Consecinţele impactului Terrei cu coada unei comete sînt insesizabile, cu excepţia situaţiei în care pulberea din
alcătuirea cozii cometei ar avea, în acel loc, dimensiuni de peste 0,5 mm, situaţie în care s-ar produce o ploaie de
meteori.
În anul 1910 Terra a trecut, fără efecte sesizabile, prin coada cometei Halley.
► Terra se bucură de o protecţie relativ bună faţă de posibilitatea impactului cu comete, deoarece Jupiter, cea mai
masivă planetă a Sistemului nostru planetar, este relativ apropiată de noi şi atrage spre ea majoritatea cometelor sau,
mai exact spus, le deviază de o manieră care protejează Terra.
► Cu cît o planetă este situată mai aproape de Soare şi mai ales cu cît masa ei este mai mare, şi implicit cîmpul
gravitaţional este mai intens, cu atît şansele de a capta, de a devia spre sine şi în final de a fi lovită de către comete este
mai mare.
► Cometele scurt-periodice revin în apropierea Soarelui la intervale de pînă la 10 ani, cele mediu-periodice între 10
şi 100 de ani, cele lung-periodice la intervale între 100 şi 1 000 de ani, iar cele cu perioade foarte mari, pînă la un
milion de ani.
Vîrfurile în frecvenţa revenirii lor par a fi de 4, 7 , 9, 12, 35, 70, 125, 250, 300, 450 şi 800 de ani.
► Cometa cu cea mai lungă perioadă de revenire, dintre cometele bine cunoscute, este cometa Borelli II. Ea are cea
mai lungă orbită, parcurgînd-o în 493 de ani.
► Cometa cu cea mai scurtă perioadă de revenire, dintre cometele cunoscute, este cometa Encke, ea revenind în
apropierea Soarelui după 3,284 ani.
► Anual sînt revăzute circa 10 comete (majoritatea lor pot fi observate numai prin mijlocirea telescoapelor). Pot
reveni şi numeroase nuclee ale unor comete cunoscute, dar în absenţa dezvoltării unei cozi ele trec neobservate.
► Durata de viaţă a cometei depinde de compoziţie, masă, limita apropierii de Soare, lungimea orbitei, forma orbitei
şi frecvenţa revenirilor în preajma Soarelui.
Dintre cometele care se apropie de Soare, cel mult jumătate sînt captate şi epuizate în circa 50 000 de ani (după 100
- 200 de treceri), restul sînt accelerate şi expulzate în afara sistemului planetar.
► Fac parte dintr-o familie de comete acele comete ale căror orbite sînt controlate îndeosebi de o planetă oarecare,
ele fiind situate (la afeliu) la o distanţă de Soare aproximativ egală cu a planetei de Soare.
Planeta Jupiter are o familie de 73 de comete (cunoscute) cu perioade mai mici de 15 ani. Saturn are o familie de 9
comete cu perioade de pînă la 20 de ani. Familia lui Uranus se compune din 6 comete cu perioade de pînă la 50 de ani,
iar în familia lui Neptun sînt 10 comete (printre care şi cometa Halley) cu perioade între 50 şi 100 de ani. Restul
planetelor se pare că nu au reuşit să-şi facă o familie de comete.
Afilierea unei comete la o familie nu este definitivă, oricînd ea putînd să se desprindă adoptînd o altă orbită,
inclusiv o altă familie.
► Au fost observate peste 3 500 de comete, dintre care la circa 1 000 le-au fost fixate coordonatele.
► Anual se descoperă circa cinci comete aflate la prima trecere prin Sistemul nostru planetar sau la prima trecere
observată. În ultimul timp, prin intermediul sateliţilor, sînt observate un număr tot mai mare de noi comete, majoritatea
lor avînd mase mici.
► Din cauze necunoscute, frecvenţa apariţiei cometelor remarcabile se află în continuă diminuare.
► Prin Sistemul nostru planetar au trecut, în ultimul milion de ani, între 80 000 şi 120 000 de comete, dintre care
observabile cu ochiul liber au fost aproximativ 2 000.
► Cometa cea mai îndelung observată este cometa Halley, cu 31 de treceri prin apropierea Soarelui şi consemnate
începînd cu anul 240 î.e.n. Din calcule reiese că ea a fost observabilă de acum 9 400 de ani.
► Studiul cometelor ne oferă indicii privind: ● compoziţia norului protosolar şi protoplanetar;● compoziţia
corpurilor din mediul interstelar, pe care Sistemul nostru solar le întîlneşte în cursul rotaţiei circumgalactice;●
obiectele inobservabile optic, dar semnificative ca masă, aflate în Sistemul nostru solar;● existenţa unor urme de viaţă
relictă.
► Secretele cometelor se referă îndeosebi la originea lor, la prezenţa apei şi a moleculelor organice în alcătuirea lor.

103. Meteoriţi
Toate rănesc, ultima ucide. (proverb latin)

Meteorii nu ne spun cum să trăim. A. Bonnard

► Meteoriţii sînt corpuri naturale care pătrunzînd în atmosfera planetei sînt calcinate, integral sau nu, iar în acest
ultim caz o parte oarecare din masa lor intră în coliziune cu suprafaţa planetei (figura 103. 1.c, d, e.).

Figura 103. 1.
► În astronomie, prin termenul meteor se denumeşte fenomenul luminos ce constă dintr-o dîră strălucitoare,
observabilă cu ochiul liber, produs la pătrunderea în atmosfera planetei a unui corp din mediul extraatmosferic (figura
103.1.b.).
► Corpurile meteoritice din Sistemul nostru planetar provin din descompunerea cometelor, din resturi de la
formarea sistemului planetar, din coliziuni între asteroizi şi din resturi ale unor stele explodate.
Ponderea unora sau a altora dintre aceste surse este actualmente imposibil de ştiut.
► Pe orbita Terrei şi în preajma acesteia gravitează circa 1 000 de obiecte, cu un diametru în jurul valorii de 10 cm,
şi alte cîteva sute cu un diametru de pînă la un metru. Pe orbite circumsolare, care intersectează orbita Terrei, se află
circa 10 000 de obiecte naturale ce au diametre cuprinse între 0,5 metri şi un kilometru (dintre acestea, circa 400 se
apropie „periculos” de mult de noi). Circa 1600 dintre aceste corpuri potenţial meteoritice sînt catalogate şi permanent
urmărite.
► Vîrsta meteoriţilor diferă mult între ei şi se situează între 3 800 000 de ani şi 4,8 miliarde de ani (cu rezervele de
rigoare, chiar şi 5,6 miliarde de ani).
Majoritatea meteoriţilor au vîrsta (durata de la constituirea lor ca formaţiune cristalizată) de 4,6 miliarde de ani,
deci vîrsta sistemului planetar.
► Densitatea meteoriţilor este între 5,75 t/ m3 (meteoriţii pietroşi) şi 8 t/ m3 (meteoriţii metalici).
► După compoziţia chimică, meteoriţii se împart în trei grupe: feroşi, pietroşi şi fero-pietroşi.
► Meteoriţii de tip feros, numiţi şi sideriţi, după compoziţia lor chimică se împart în trei mari grupe:
I. Hexahedriţi, compuşi din aproximativ 93 % fier şi 6 % nichel. Polizată, suprafaţa acestui tip de meteorit
se prezintă cu numeroase striaţiuni, numite „liniile Neumann”, datorate unui şoc compresiv deformator.
II. Octahedriţi, compuşi din aproximativ 80 % fier şi 6 - 10 % nichel, restul fiind, îndeosebi, siliciu. Dacă pe
suprafaţa lustruită a acestui tip de meteorit se pune acid azotic, apare un desen complex numit „figurile
lui Widmannstätten” (acidul azotic corodează îndeosebi fierul, component majoritar al meteoritului, care
apare cristalizat în octaedri. Nichelul şi carburile nefiind corodate, apar înconjurînd triunghiurile
octaedrilor).
III. Ataxiţi, compuşi din circa 66 % nichel, iar restul, mai ales, fier.
Meteoriţii feroşi au o culoare neagră, lucioasă, iar cu trecerea timpului majoritatea lor nu prezintă fenomenul de
oxidare (ruginire). Între cauzele acestui fenomen se află prezenţa alfa fierului şi difuzia uniformă în masa meteoritului
a siliciului şi nichelului.
Pe suprafaţa celor mai mulţi meteoriţi feroşi, ca o caracteristică inconfundabilă, se găsesc numeroase alveole
(cavităţi rotunjite), produse de arderea substanţelor uşor fuzibile din compoziţia meteoritului, la trecerea acestuia prin
atmosferă.
Meteoriţii feroşi se crede că provin din interiorul unei stele explodate.
► Meteoriţii pietroşi, numiţi şi aeroliţi, au culoarea gri şi sînt cei mai vîrstnici meteoriţi.
Cînd siliciul (mai rar, fierul, manganul sau sulful) se prezintă în structura meteoritului sub forma unor mici sfere, cu
diametru de 0,01 - 6 mm, meteoritul se numeşte chondrit, iar în absenţa lor, achondrit.
Meteoriţii chondriţi se împart în două mari grupe: chondriţi ordinari, cu circa 80 % condrule (Si O2 - 40 %, Mg O -
25 %, Fe O - 15 % etc.) şi chondriţi cu carbon, cu circa 20 % condrule (Si O2 - 30 %, Mg O - 20 %, Fe O - 17 %, CaO
- 2 % etc.).
 Circa 85 % dintre meteoriţii pietroşi sînt achondriţi.
Unii meteoriţi pietroşi au o alcătuire care relevă că s-au format prin topire/stratificare/sedimentare (alcătuire
asemănătoare rocilor vulcanice terestre sau a celor din mările lunare), iar altele prin mixare mecanică violentă (astfel
că în ele nu s-au putut reţine gaze).
► Meteoriţii fero-pietroşi, numiţi şi sideroliţi sau litosideroliţi, fac tranziţia între meteoriţii pur feroşi şi cei pur
pietroşi. Cînd în alcătuirea acestor meteoriţi predomină fierul poartă denumirea de fero-pietroşi, iar cînd predomină
siliciul poartă denumirea de pietro-feroşi (au o culoare neagru-verzui şi o structură mult asemănătoare crustei terestre
oceanice).
După compoziţia chimică, meteoriţii fero-pietroşi se împart în două categorii: pallasite (Si O2 - 17 %, Fe O - 7 %,
metale - 54 %) şi mesosiderite (Si O2 - 20 %, Fe O - 6 %, Ca O - 2 %, Al2 O3 - 4 %, metale - 51 %).
Toţi meteoriţii fero-pietroşi prezintă urmele unei compresiuni prin şoc, de cel puţin 130 kilobari, în trecutul lor
foarte îndepărtat.
► Cauzele diversităţii de compoziţie a meteoriţilor, cu datele actuale, nu poate fi explicată; se crede că ea se
datorează originii lor diferite. Unii provin din supernove, alţii din norul protoplanetar şi protostelar, iar unii sînt un
amalgam de materiale cu origini diverse şi care au suferit, de-a lungul miliardelor de ani, numeroase coliziuni,
fragmentări şi transformări de compoziţie (inclusiv prin dezintegrări radioactive).
► Între meteoriţii colectaţi cei feroşi reprezintă 35 %, cei fero-pietroşi 60 %, iar cei pietroşi 5 %. La scară planetară
acest procentaj este departe de a fi veridic, deoarece datorită aspectului lor neobişnuit meteoriţii feroşi au şansa să
atragă atenţia mai facil decît meteoriţii pietroşi, care au aspect de pietre comune şi deci au fost depistaţi şi colectaţi
într-un număr restrîns.
► Meteoriţii pietroşi pierd semnele exterioare ale calcinării după circa trei ani, astfel că sînt relativ dificil de
identificat de către nespecialişti, iar meteoriţii cu un conţinut ridicat de metal sînt uşor de identificat, datorită formei
„nefireşti”, luciului, alveolelor şi culorii lor închise, particulare.
► Forma meteoriţilor ajunşi pe Terra este neregulată, colţuroasă pentru cei pietroşi şi cu rotunjimi pentru cei
metalici.
► Majoritatea meteoriţilor căzuţi pe Terra în ultimul milion de ani, şi care nu s-au fragmentat în momentul
impactului cu solul, au un diametru între 1 cm şi 60 cm, iar cei care s-au implantat în scoarţa terestră au dimensiuni
de pînă la 50 m.
Dimensiunile meteoriţilor pietroşi sînt mai mari decît a celor feroşi, de circa cinci ori.
► Meteoriţilor căzuţi pe Terra în trecutul foarte îndepărtat posibil să aibă diametre de pînă la 150 de kilometri şi sînt
implantaţi adînc în scoarţa planetei.
► Cu cît dimensiunea meteoritului este mai mare, cu atît probabilitatea ca el să se împlînte mai adînc în scoarţa
terestră este mai accentuată, şi deci nu se poate preciza cu exactitate dimensiunea lor.
Greutatea celor mai mari meteoriţi descoperiţi pe suprafaţa Terrei:
FEROŞI: Hoba/Namibia - 60 t, Campo del Cielo/Argentina - 37 t, Cape York/Groenlanda - 31 t, Armanty/China
23,500 - t, Bacubirito/Mexic - 22 t.
FERO-PIETROŞI: Huckitta/Australia - 1,4 t, Kasnojarsk/Rusia - 0,700 t, Brenham/USA - 0,450 t.
PIETROŞI: Jilin/China - 1,770 t, Norton county/USA - 1,073 t, Long Island/USA - 0,564 t, Paragould/USA - 0,371 t.
► La intrarea în atmosfera terestră, meteoriţii pot avea viteze situate între 10 000 km/h (îndeosebi cei ce abordează
planeta pe la poli) şi 300 000 km/h.
Viteza meteoriţilor în momentul impactului cu suprafaţa terestră este între 3 000 şi 260 000 km/h.
În medie, energia cinetică a meteoriţilor este de 4 x 104 joule/gram/masă, iar din aceasta circa 1 % se transformă în
energie luminoasă.
► Ziua (figura 103. 2.), viteza meteoriţilor este mai mare (la viteza iniţială a meteoritului adăugîndu-se viteza de
rotaţie axială a planetei, iar aceasta în funcţie de altitudine), iar noaptea mai mică (viteza de rotaţie axială se scade).
Dacă abordarea Terrei se face în direcţia ei de orbitare circumsolară, viteza de intrare a meteoritului este mai mică
decît dacă este de sens contrar, de întîmpinare, vitezei meteoritului adăugîndu-se viteza Terrei pe orbită (circa 107 000
km/h).
Figura 103. 2.
► Meteoriţii nu prezintă o cădere liberă, situaţie în care singura forţă care ar acţiona asupra lor ar fi greutatea, iar
greutatea este proporţională cu masa (altfel spus, acceleraţia este aceeaşi pentru toate corpurile care cad liber şi
întîmpină o rezistenţă neglijabilă din partea mediului).
Viteza meteoriţilor este în creştere pînă în straturile dense ale atmosferei (fiind atraşi gravitaţional de Terra), unde,
datorită frecării şi undei de presiune (= rezistenţă), suferă o frînare brutală (rezistenţă aerodinamică), care, atunci cînd
egalează energia cinetică, determină o cădere cu viteză uniformă (situaţie rarisimă, exceptînd micrometeoriţii).
► Viteza meteoritului în atmosferă este în funcţie de masă (suprafaţa expusă frecării – forţa de rezistenţă este
proporţională cu aria secţiunii transversale a meteoritului şi cu atît mai mare, cu cît viteza relativă este mai mare),
energie cinetică, formă, compoziţie chimică (deci, coeficient de frecare diferit), unghi de penetrare, particularităţi
locale ale atmosferei (densitate, temperatură etc.).
► Meteoriţii străbat atmosfera terestră în cel mult patruzeci de secunde, în funcţie de suprafaţa meteoritului, viteză,
unghi etc.
► La traversarea atmosferei, meteoritul determină apariţia unei trene luminoase şi a unei unde de şoc sonoră.
► În urma coliziunii/frecării cu moleculele de aer, suprafaţa meteoritului se încălzeşte pînă la circa 3 500o C, iar
stratul de aer tangent pînă la 20 000o C, ceea ce induce o intensă ionizare a gazului.
Mai precis spus, prin coliziune meteoritul smulge electroni din atomii de aer (proces de ionizare) după care, în scurt
timp, electronii liberi se reunesc cu atomii, iar aceştia vor ceda energia de unificare sub forma radiaţiei luminoase,
vizibilă sub forma unei trene în urma meteoritului.
► Intensitatea strălucirii trenei luminoase produse de meteorit depinde: ● de compoziţia meteoritului (sînt mai
strălucitori cei cu un conţinut metalic mai mare);● de unghiul de intrare în atmosferă (la un unghi abrupt, strălucirea
este mai mare – figura 103. 1.f);● de masă (cu cît masa meteoritului este mai mare, cu atît fenomenul este mai
îndelungat, dar nu proporţional şi mai strălucitor);● de viteză;● de particularităţi locale ale atmosferei;● de situarea
observatorului.
► Strălucirea generată de combustionarea unui meteorit metalic, în greutate de un kilogram, la traversarea
atmosferei este comparabilă cu strălucirea Lunii Pline.
► Pentru a produce un fenomen meteoric sesizabil cu ochiul liber, un meteorit trebuie să aibă un diametru de cel
puţin 3 mm dacă este metalic şi 5 mm dacă este rocă.
► Trena luminoasă produsă de meteoriţi are între 20 şi 100 km în lungime şi între 0,3 şi 50 metri în diametru.
► Fenomenul meteoric presistă între cîteva fracţiuni de secundă şi mai multe secunde, în funcţie de altitudine (cu cît
mai persistentă, cu atît mai sus se desfăşoară, deoarece electronii au de parcurs un drum mai lung pînă să întîlnească
un atom cu care să se poată recombina), de compoziţia atmosferei în acel loc, de compoziţia meteoritului etc.
La observarea cu ochiul liber, durata percepţiei undei luminoase este în proporţie de 50 % mai mare decît
fenomenul luminos real, datorită persistenţei fiziologice a stimului luminos pe retină în condiţii de contrast redus.
► Stingerea trenei luminoase semnifică, la circa 2/5 din cazuri, epuizarea arderii meteoritului. În rest, reducerea
vitezei şi densitatea aerului împiedică continuarea arderii sau formarea gazului ionizat, meteoritul continuînd căderea
fără a mai prezenta o trenă luminoasă sesizabilă cu ochiul liber.
► Culoarea trenei luminoase poate fi un indiciu al altitudinii desfăşurării fenomenului, însă precizia este mică. În
cazul meteoriţilor metalici, culoarea trenei este roz-galbenă pînă la altitudinea de 50 km, alb-galbenă pînă la 35 km, iar
sub această înălţime, dacă persistă, devine alb-albastră sau roşu închis.
► Indiferent de temperatura mediului străbătut, frecarea produce încălzirea suprafeţei meteoritului (circa un
centimetru în profunzime) la circa 3 500o C, iar a stratului de aer înconjurător de pînă la 20 000o C.
Procesul de încălzire, datorat frecării meteoritului cu moleculele de aer, începe la altitudinea de aproximativ 200
km, iar aprinderea la circa 120 km.
Încălzirea datorată frecării cu aerul este evidentă şi în cazul avioanelor ce zboară la temperaturi negative (–50o C)
cu viteze supersonice. De exemplu, avionul Concorde în timpul zborului supersonic suferă o alungire a fuzelajului de
circa 15 cm din cauza încălzirii, ce atinge valori de 153o C în botul avionului şi de 130o C în vîrful aripilor.
► Intensitatea frecării/încălzirii meteoritului la trecerea prin atmosferă depinde: ● de natura suprafeţei (temperatura
de topire şi de combustie, specifice substanţelor din alcătuirea meteoritului);● de caracteristicile mediului
(temperatură, umezeală etc.);● de fineţea suprafeţei meteoritului la un moment dat;● de temperatura meteoritului (cu
cît stratul de aer limită este mai cald, creşte frecarea şi totodată se împiedică dispersia căldurii acumulate în corp);● de
viteza de înaintare (cu cît este mai mare, cu atît presiunea/frecarea vor fi mai mari Spre exemplu, dacă meteoritul se
deplasează cu viteza de 6 000 km/h într-o masă de aer care are temperatura de 10o C şi presiunea de o atmosferă,
presiunea aerodinamică va fi de 14,4 t/m2, iar dacă viteza lui creşte la 260 000 km/h, presiunea va fi de 296 t/m2);● de
mărimea suprafeţei meteoritului (cu cît este mai mare, creşte cantitatea de aer comprimat, ceea ce duce la creşterea
numărului de molecule în unitatea de volum);● de durată, respectiv de unghiul de abordare a planetei.
► În funcţie de compoziţia chimică, volum şi viteză de înaintare în atmosferă, masa meteoritică combustionată se
situează între 10 % şi 100 %.
► Meteoriţii cu un volum mic se combustionează într-un procent mai mare, comparativ cu cei ce au un volum
important, deoarece moleculele părăsesc mai uşor o suprafaţă convexă decît una aproximativ plană sau concavă, iar în
raport de volum, meteoriţii mici prezintă o suprafaţă mai mare la frecare.
► Meteoriţii feroşi ating temperatura de topire/ardere la altitudinea de aproximativ 90 km, iar cei pietroşi la
altitudinea de circa 80 km.
► Majoritatea meteoriţilor sînt combustionaţi pînă la altitudinea de circa 50 km.
► Foarte rar, unii meteoriţi metalici, după ce au fost supuşi timp îndelungat radiaţiei cosmice, pot avea izotopi
radioactivi (izotopii tritiului, carbonului 14, argonului 38, aluminiului 26 etc.) potenţial periculoşi pentru om, în
condiţiile unei expuneri îndelungate la contactul cu ei.
► Majoritatea corpurilor potenţial transformabile în meteoriţi au orbite eliptice, instabile şi imprevizibile.
► Există şi meteoriţi care ating tangenţial Terra. Un caz spectaculos a fost cel din 10 august 1972 cînd un meteorit,
cu o masă estimată la 5 000 tone, a trecut pe deasupra continentului american la o altitudine minimă de 58 km.
► Majoritatea meteoriţilor intră oblic în atmosferă, dar de la înălţimea de circa 20 km căderea devine verticală.
Excepţie de la această regulă fac doar bolizii (figura 103. 1.e.).
► În epoca noastră, numărul meteoriţilor şi masa lor individuală se află într-o continuă şi constantă diminuare, iar
cauza acestei stări de fapt ne este necunoscută. „Ploile” de meteoriţi se pare că au încetat, temporar sau definitiv, acum
circa 100 000 de ani.
► Distribuţia căderilor de meteoriţi pe Terra este aproximativ uniformă. Dacă se înregistrează diferenţe zonale, ele
se datorează faptului că suprafaţa planetei nu este peste tot locuită şi supravegheată.
► Frecvenţa căderilor de meteoriţi nu este aceeaşi pe toate planetele Sistemului nostru solar; cu cît planeta are o
masă mai mare şi cu cît este mai apropiată de Soare, cu atît a suportat mai numeroase lovituri meteoritice.
► Craterul meteoritic este o depresiune de formă tronconică, produsă de impactul meteoritului cu scoarţa planetei.
► Craterul meteoritic terestru: ● suferă o erodare şi ştergere rapidă, cauzată de vegetaţie şi factori meteorologici;●
are adîncime relativ mică;● prezintă modificări minore ale vegetaţiei în perimetrul său, în sensul accelerării sau frînării
ei pentru mai mulţi ani.
► Diametrul craterului meteoritic depinde de diametrul meteoritului, de viteza meteoritului, de caracteristicile
suprafeţei ce receptează meteoritul şi de unghiul de abordare.
► Caracteristicile scoarţei terestre, referitor la impactul meteoritic: ● are o duritate uimitor de mare: 1,5 x 1012
din/cm2, deci superioară durităţii oţelului de bună calitate (0,8 x 1012 din/cm2);● prezintă o plasticitate mică: 1019
pauze (spre comparare, bitumul are o plasticitate de 1010, iar gheaţa 1 - 2 x 1014 pauze);● proprietăţile elastice ale
scoarţei terestre devin semnificative numai la sarcini lente, ce acţionează treptat (situaţie în care elasticitatea se
datorează, mai ales, prezenţei apei).
Din aceste proprietăţi rezultă că la sarcini rapide şi bruşte, scoarţa terestră se comportă ca un corp „solid”.
► Diametrul craterului în raport cu diametrul meteoritului care îl generează (la o viteză de impact de 90 000 km/h):
Diam. meteoritului (m): 1 2 3 4 5 10 30 50 1 000 3 400 10 000
Diam. craterulu (m) 40 50 65 85 125 230 600 1 200 20 000 60/70 000 200 000
► Cele mai mari cratere meteoritice terestre, a căror urmă mai este evidentă: 700 km – Kazahstan; 225 km –
Antarctica; 220 km - Huston / USA; 160 km - Acraman / Australia; 140 km - Sudbury / Africa de Sud; 140 km -
Vredefort / Africa de Sud; 100 km - Popigay / Rusia; 70 km - Manicouagan / Canada; 50 km - Kara / Rusia; 40 km –
Kazahstan; 35 km - Manson / SUA; 31 km – Kebira /Africa; 31 km - Clearwater Vest / Canada; 25 km - Steen River
/ Canada; 24 km - Ries / Germania; 22 km - El΄gygytgyn / Rusia; 22 km - Clearwater Est / Canada; 20 km - Haughton
/ Canada; 12 km - Deep Bay / Canada; 10 km -Bosumtwi / Ghana; 10 km - Zhamashin / Kazahstan; 9 km - Red Wing
Creek / USA; 7,5 km - Davon Island / Canada; 8 km - Beyenchime Salata / Rusia; 5 km - Goat Paddock / Australia;
3,8 km - Brent / Canada; 3,8 km - Flynn Creek / USA; 3,5 km - Ouarkziz / Alger; 3,5 km - Chubb / Labrador; 3,4
km - Steinheim / Germania; 3,2 km - New Quebec Crater / Canada; 2,7 km - West Hawk Lake / Canada; 2,5 km -
Shunak / Kyrgyzstan; 2,4 km - Bee Bluff / USA:
► Pe solul Terrei mai pot fi recunoscute urmele a circa 120 de cratere meteoritice, iar majoritatea lor au o mare
vechime.
În regiunile acoperite de vegetaţie, gheţuri sau ape, s-ar mai găsi alte circa 150 de urme ale unor cratere.
► Caracteristicile celebrului crater meteoritic din Arizona - USA: ● dimensiuni şi vîrstă: diametru 1 200 m,
adîncime 150 m, vîrstă 40 000 de ani;● caracteristicile meteoritului: metalic, diametru 25 - 40 m, masa 65 tone,
implantat în la adîncimea de 230 m, viteza la impact 150 000 - 240 000 km/h;● consecinţele impactului: sute de tone
de praf au fost dispersate în atmosfera planetei, ele creînd o mică glaciaţiune; şocul impactului a determinat activarea
unor vulcani şi declanşarea unor cutremure pe întreg globul terestru.
► Cauze ale numărului mic de cratere meteoritice pe Terra: ● proporţia mică a uscatului (circa 30 % din suprafaţa
planetei);● acţiunea frenatorie a atmosferei, ea determinînd încălzirea şi arderea meteoriţilor, integral sau parţial;●
erodarea rapidă a crestelor şi nivelarea lor prin acţiunea conjugată a fenomenelor meteorologice şi a afînării produse de
vegetaţie.
► Au fost descoperite cratere meteoritice pe fundul mărilor şi oceanelor, însă asupra naturii lor mai planează unele
incertitudini.
 Posibil şi probabil ca Groapa Marianelor (11,5 km), Groapa Puerto Rico (9,22 km) şi Groapa Tonga (9 km) să fi
fost produse de meteoriţi sau, mai probabil, de către nucleele unor comete.
► Meteoriţii nu sînt găsiţi întotdeauna în craterul pe care îl generează, deoarece unii se înfig adînc în sol, iar alţii
explodează generînd craterul prin suflul exploziei.
► Cauzele exploziei unor meteoriţi: ● distensia bruscă a gazului din structura microporoasă, în urma încălzirii
intense şi bruşte;● convertirea bruscă a energiei cinetice în căldură;● compresiunea adiabatică a aerului (150 - 400
kg/mm2);● viteza mai mare de 13 000 km/h la altitudinea de 10 km, pentru meteoriţii pietroşi şi de 27 000 km/h la cei
metalici;● puritatea amestecului de elemente chimice şi raportul de proporţionalitate.
În China, relativ recent, un meteorit a explodat la altitudinea de 10 km, împrăştiindu-se pe o suprafaţă de 500 km2.
► Micrometeoriţii: ● sînt corpuri extraterestre care, pătrunzînd în atmosfera terestră, nu sînt pe deplin combustionate,
iar la impactul cu solul au un diametru de pînă la 20 mm (figura 103. 1.c.); ● provin din dezagregarea cometelor, din
resturile norului protoplanetar şi din centura de asteroizi; ● au o densitate între 0,1 şi 10 grame/cm3; ● majoritatea lor
sînt alcătuiţi din particule de rocă şi metale, dispuse într-o structură poroasă; ● au o masă individuală situată între
milionimi de gram şi 50 de grame; ● diametrul lor la impactul cu solul este între 0,01 şi 20 mm; peste această
dimensiune sînt consideraţi meteoriţi, iar la un diametru mai mic intră în categoria pulberii interplanetare; ● viteza lor
cînd străbat atmosfera depinde de numeroşi factori. Spre exemplu, o particulă cu diametrul de circa 1mm cade de la
altitudinea de 75 km în aproximativ 10 minute, o particulă de 0,1mm are nevoie de circa 7 ore, iar o particulă cu
diametrul de 0,01 mm aterizează după circa 20 de zile; ● formează o trenă luminoasă în puţine cazuri (10 %).
► Meteorii se pot ivi în orice zonă a bolţii cereşti, cu excepţia relativă a curenţilor de meteori. În funcţie de curentul
meteoric generator şi zona geografică în care se situează observatorul, ei apar preponderent dintr-o zonă oarecare a
bolţii cereşti, din care, apoi, sînt difuzaţi în toate direcţiile (datorită maselor diferite a particulelor, densităţii diferite a
atmosferei etc.).
► Curenţii meteorici sînt un număr mare de particule, mai mult sau mai puţin grupate, care se rotesc în jurul
Soarelui pe orbite oarecari. Cînd Terra intersectează un asemenea curent de particule, pentru o perioadă de cîteva ore
sau chiar zile, fenomenele meteorice cresc masiv în frecvenţă şi, datorită efectului de perspectivă, ele par a proveni
doar dintr-o anumită parte a cerului.
Particulele ce alcătuiesc aceşti curenţi meteorici provin din dezagregarea unor comete (ejecţiile pot atinge 20 t gaz
şi 10 t pulbere pe secundă !) şi se situează pe orbita acestora.
Se cunosc peste 200 de curenţi meteorici, dintre care 26 au o periodicitate de circa un an, iar restul mai mare.
Principalii curenţi meteorici: Quadrantide (ianuarie), Tauride (iunie-iulie), Aquaride (iulie), Perseide (august),
Giacobinide (septembrie) Orionide (octombrie), Belide (noiembrie), Leonide (noiembrie), Geminide (decembrie).
► Terra ajunge să intersecteze orbitele unor comete, deoarece traseele cometelor sînt diverse, instabile, iar pulberea
dispersată de acestea cu ocazia fiecărei apropieri de Soare are o difuzie mare (între 1 000 000 şi 15 000 000 km în
secţiune) şi tendinţa de risipire.
Microparticulele rezultate din dezagregarea cometelor nu sînt uniform distribuite pe orbita acestora. Fiecare zonă
de concentrare a microparticulelor corespunde unei treceri a cometei prin apropierea Soarelui. Această distribuţie
neuniformă explică şi de ce nu fiecare intersectare a trenei cometei poate determina o „ploaie” de meteori, egală în
intensitate cu celelalte.
În zonele cu densitate evidentă, distanţa între particulele din compunerea curentului meteoric se situează între 1 şi 3
000 km (la distanţe mai mari între particule, intrarea lor în atmosferă nu mai lasă impresia de „ploaie” de meteori).
► Dimineaţa, numărul meteorilor este dublu faţă de cei din timpul serii şi tot dimineaţa ei sînt mai intens
strălucitori. În zona cu dimineaţă meteoriţii abordează Terra frontal (impactul este mai violent, deci şi
încălzirea/strălucirea), iar cei de seară din urmă (figura 103. 2.).
► Fenomenul meteoric poate fi deosebit de impresionant: ● cînd meteoriţii au o masă mare;● cînd meteoriţii au
viteze foarte mari sau un unghi de abordare foarte abrupt;● cînd meteoriţii au traiectorii dinspre est spre vest (viteză
mai mare) sau dinspre vest spre est (parcurs mai lung prin atmosferă);● în perioada cu Lună Plină, cînd aceasta poate
lumina trena de gaz (induce fluorescenţa) şi chiar meteoritul (situaţie rarisimă).
► În epoca noastră, fluxul pulberii extraterestre cu un diametru de circa 0,0005 mm este de 0,05 g/km2/an, al
micrometeoriţilor cu un diametru de circa 0,01 mm este de 0,02 g/km2/an, al celor cu un diametru mediu de 1 mm este
de 0,015 g/km2/an, iar al celor cu un diametru între 5 mm şi 20 mm este în medie de 0,01 g/km2/an.
Precizia acestei estimări este redusă, datorită unor diferenţe abrupte între valorile înregistrate între ani, cît şi
dificultăţilor de estimare exactă la scara întregii planete.
► În epoca noastră, anual ating suprafaţa uscată a planetei circa 500 de meteoriţi cu masa individuală de pînă la 5 kg,
aproximativ 6 meteoriţi cu masa între 5 şi 25 kg, şi circa 0,3 meteoriţi cu masa mai mare de 25 kg.
Şi în cazul meteoriţilor, diferenţele numerice şi de masă între ani sînt deosebit de mari.
► Sub formă solidă, anual se depun pe Terra între 3 şi 35 000 tone de materie extraterestră (fier, nichel, cupru,
siliciu, aluminiu, carbon, azot etc.), iar sub formă de gaz (rezultat în cea mai mare parte din dezagregarea meteoriţilor)
circa 600 tone.
Provenienţa prafului din mediul extraterestru este certificată îndeosebi de prezenţa izotopului de nichel.
► Volumul şi masa meteoriţilor căzuţi pe Terra în ultimii trei miliarde de ani se estimează a fi de aproximativ 1,85 x
108 km3 (echivalentul unui cub cu latura de 570 km) pentru o masă estimată la 8 x 1013 tone.
► De pe suprafaţa uscatului au fost colectaţi peste 1 800 de meteoriţi (diferiţi).
Majoritatea meteoriţilor căzuţi pe Terra se găsesc pe fundul mărilor şi oceanelor, ele reprezentînd astăzi circa 70 %
din suprafaţa planetei.
► În meteoriţii obişnuiţi, procentul de apă poate atinge 9 % din masa totală. Pe lîngă aceştia există şi o categorie de
meteoriţi (negată de nu puţini astronomi) în care procentul de apă îngheţată (3H2 O) reprezintă circa 80 % din masa
meteoritului.
► Meteoriţii de gheaţă: au o origine imprecisă; ● sînt compoziţional foarte asemănători cu cometele la prima trecere,
şi cu unii sateliţi planetari cum ar fi, spre exemplu, Callisto; ● între 50 şi 80 % din masa lor este reprezentată de apa
îngheţată, iar restul din circa 30 de elemente, între care grafitul predomină; ● au un conţinut mic de gaze dizolvate, iar
cantitatea de deuteriu (D2O) este de peste 55 g/m3 (proporţie la limita de susţinere a unor procese biologice), cu mult
superior celui din apa terestră (33 g/m3); ● au la intrarea în atmosferă un diametru de circa 15 metri; ● 99 % dintre ei
sînt volatilizaţi între altitudinea de 2 400 şi 100 km, formînd nori de vapori de apă ce pot atinge diametre de circa 50
km. Restul meteoriţilor intră în atmosfera terestră densă, unde pierd între 50 şi 100 % din masă.
► Nu toţi meteoriţii de gheaţă se topesc integral la traversarea atmosferei terestre, deoarece: ● dobîndesc rapid o
formă aerodinamică;● frecarea cu aerul este redusă, datorită suprafeţei de mare fineţe (asperităţi, obişnuit, sub 1/2 000
mm);● se dezvoltă cu rapiditate un înveliş termoizolator de aer;● temperatura ridicată afectează numai straturile
superficiale, datorită timpului scurt în care este străbătută atmosfera;● nu toţi au o structură microporoasă (ce
favorizează sublimarea), ci una omogenă;● gheaţa de apă necesită o căldură de topire ridicată (333 400 j/kg,
superioară celei necesare fierului: 321 860 J/kg, iar aceasta datorită legăturii de hidrogen);● rezistenţa la rupere a apei
este foarte mare: 333 x 104N/m2 (ea se datorează coeziunii intermoleculare exercitate de legătura de hidrogen);●
frecarea scade odată cu creşterea temperaturii (între anumite limite);● apa care nu conţine gaze dizolvate se poate
încălzi la temperaturi superioare celei de fierbere;● posedă un unghi de incidenţă favorabil;● pot deţine mase foarte
mari (peste 25 de tone).
► Majoritatea meteoriţilor de gheaţă la impactul cu solul se transformă într-un nor fin de pulbere; restul se
fragmentează în cîteva bucăţi mai mari sau, excepţional de rar, explodează cu mare violenţă, înainte chiar de a atinge
solul.
► Dacă meteoritul de gheaţă atinge temperatura de 5 000o C, apa aflată în stare de vapori se poate descompune
formînd hidrogen şi oxigen molecular, un gaz detonant cu emisie violentă de energie luminoasă şi sonoră.
► Evaporarea interplanetară a corpurilor meteoritice de gheaţă, asemeni cometelor, are o amploare strict
determinată de gradul apropierii de Soare, albedou, proporţia şi distribuţia grafitului, diametru, orbită, formă, cantitate
de gaze, grad de compactitate etc.
► Căderea unor meteoriţi de gheaţă a fost semnalată pe toate continentele. Spre exemplu, în localitatea Wuzi din
provincia chineză Jiangsu, meteoritul de gheaţă căzut cu un puternic efect sonor la 17 aprilie 1983 orele 1250 pe timp
senin, avea la impactul cu solul dimensiunile (reconstituite) de 60 x 50 cm. Se apreciază că meteoritul avea, în
momentul intrării în atmosferă, diametrul de 12 metri şi viteza de 36 000 km/h. Intrarea (foarte oblică) în atmosferă şi
traseul urmat de meteorit au fost înregistrate de sateliţii militari de supraveghere.
► În epoca noastră, circa un meteorit din zece milioane este un meteorit alcătuit preponderent din gheaţă.
Meteoriţii de gheaţă ar putea sta la originea a cel mult 2% din apa terestră.
► Meteoriţii ar fi putut să adică viul pe Terra, deoarece: ● apa, un mediu ideal vieţii, a fost şi este prezentă în
structura majorităţii meteoriţilor şi cometelor;● în numeroşi meteoriţi pietroşi au fost identificaţi compuşi ai
carbonului şi chiar sisteme prebiotice asemănătoare algelor şi microorganismelor terestre;● în meteoriţii carbonici s-au
găsit urme ale unor compuşi care intră în alcătuirea materiei vii specifice Terrei, cum ar fi clorura de sodiu,
hidrocarburile sau azotaţii ciclici. Aceşti compuşi organici sînt sau produşi ai activităţii unor organisme ce au trăit pe
astrul din care provine meteoritul, sau sînt rezultatul evoluţiei fireşti a materiei anorganice, fără prezenţa viului;● unele
organisme vii (spre exemplu, sporii) pot rezista indefinit la temperaturi apropiate de zero absolut şi la doze imense de
radiaţii.
► Bolizii sînt meteoriţi a căror masă şi viteză foarte mare la trecerea prin atmosferă determină apariţia unor
fenomene luminoase şi sonore, de mare amplitudine, iar impactul cu solul este exploziv. Aceşti meteoriţi au în
momentul impactului cu planeta viteze de pînă la 270 000 km/h (figura 103. 1.e.).
► Tectitele (de la grecescul tektos = topit) sînt meteoriţi sticloşi cu o origine incertă.
Tectitele se găsesc doar în contexte geologice complet străine de structura lor şi sînt grupate în cîmpuri compacte,
avînd aceleaşi caracteristici mineralogice, fapt ce dovedeşte originea lor comună. Au fost catalogate patru tipuri de
tectite: moldavite (Boemia-Cehia), bediastite (Texas şi Georgia - USA), tectite tip Coasta de Fildeş şi tectite tip pacific
(Australia, Thailanda, Vietnam, Indonezia, Antartica şi Jawa).
Tectitele au numeroase similitudini structurale cu solul lunar, ceea ce a dus la presupunerea că provin de pe Lună,
în urma impactului acesteia cu 1-3 meteoriţi de dimensiuni foarte mari (circa 5 km diametru – probabil unul dintre
aceştia a generat craterul Tycho). Astfel, prima topire bruscă urmată de o răcire la fel de bruscă a survenit la impactul
meteoritului cu solul selenar, apoi numeroase fragmente au fost ejectate în spaţiul interplanetar. De aici, o parte dintre
aceste fragmente de sol lunar au fost direcţionate spre Terra, unde au suferit un al doilea proces de încălzire/topire (la
viteza de 6 - 7 km/s) şi apoi răcire.
► Caracteristicile tectitelor: ● au o formă diversă: pară, lamă, ciorchine, alungită (cu depresiuni şi asperităţi
uimitoare), neregulată;● greutatea lor individuală rar depăşeşte 100 de grame;● au o mărime între circa 2 cm şi 8 cm;●
sînt sticloşi (predomină dioxidul de siliciu, ceea ce îi deosebeşte net din punct de vedere chimic de restul meteoriţilor
şi rocilor magmatice terestre) dar niciodată cristalini;● suprafaţa lor este abrazivă şi prezintă numeroase şanţuri şi
orificii;● nu conţin apă (ceea ce denotă că s-au format sub acţiunea unei temperaturi de peste 2 500o C;● conţin în ele
minuscule sfere cu un mare procentaj de fier, nichel şi cuarţ sub formă de cezit, – stare ce nu există decît în rocile
supuse la unde de şoc (cum este cazul meteoriţilor);● prezintă urme evidente a două încălziri: una ce a adus materia la
o temperatură deosebit de ridicată, urmată de o răcire foarte bruscă (aşa se explică structura sticloasă) şi a doua, la o
temperatură mai redusă şi o răcire mai lentă;● au o culoare brun-verzuie;● sînt roci „acide”;● sînt în cantitate de 106 -
108 tone;● vîrsta lor se situează între 600 000 (solul în care au fost descoperite nu are mai mult de 15 milioane de ani)
şi 35 000 000 de ani (0,7 milioane de ani pentru cele din Australia şi Asia de sud-est, un milion de ani pentru cele din
Africa de vest, 4 milioane de ani pentru cele din Europa Centrală, 26 de milioane de ani pentru cele din Africa de vest
şi 4 - 35 milioane de ani pentru cele din America de Nord);● compoziţia chimică: SiO2 = 68 - 81 %; TiO2 = 0,47 - 0,8
%; Al2 O3 = 8,8 - 16,4 %; Fe2O3 = 0,19 - 0,58 %; FeO = 2,2 - 6 %; MgO = 0,6 - 3,3 %; CaO = 1,0 - 3,5 %; Na2O =
0,51 - 2,1 %; K2O = 2,1 - 2,95 %.
► Meteoriţii SNC îşi au numele de la localităţile în care au fost descoperiţi: shergottite, cele găsite în localitatea
indiană Shergotty; nakhlite, cele găsite în localitatea egipteană Nakhla şi chassignyte, cele găsite la Chassigny în
Franţa.
Toate aceste tipuri de meteoriţi par a avea o aceeaşi origine: Marte. Ca şi tectitele, aceşti meteoriţi par a fi fost
ejectaţi în urma căderii pe Marte a unor meteoriţi de dimensiuni foarte mari, acum circa 20 de milioane de ani. După o
călătorie interplanetară, o parte din fragmentele ejectate în mediul interplanetar au intrat şi în atmosfera terestră.
Meteoriţi de tip shergottite au mai fost găsiţi în USA, Nigeria, Antarctica, Sahara şi Maroc, iar meteoriţi de tip
nakhla în USA, Brazilia, Antarctica, Maroc şi Algeria.
Meteoriţii SNC conţin FeO şi MgO în proporţie de 60 - 75 % (fierul metalic este inexistent). Aceşti meteoriţi au o
compoziţie minerală şi izotopică absolut originală.
In cadrul meteoriţilor de tip SNC au fost stabilite 28 de subcategorii.
Pînă în prezent au fost colectate peste 22 000 de fragmente de meteoriţi de tip SNC.
► Norii meteorici sînt norii argintii, compuşi din particule de praf acoperite cu un strat subţire de gheaţă, ce pot fi
depistaţi la altitudine foarte înaltă.
La originea acestor nori par a fi resturile cometare şi meteoriţii de gheaţă.
► Fenomenul meteoritic Tungus: În ziua de 30 iunie 1908 un corp luminos urmat de o trenă strălucitoare a străbătut
cerul pădurii de conifere din Siberia, apoi a explodat la circa 8,5 km altitudine în apropierea rîului Podkamennaia
Tunguska. În urma deflagraţiei nu a mai rămas nimic solid din obiect (la sol nu s-au găsit resturi), iar la sol, pe o
suprafaţă de 2 200 km2 (o suprafaţă ovală de 15 x 27 km), pădurea a fost distrusă (carbonizată, dezrădăcinată sau
culcată la sol) ca urmare a undei de şoc produse de explozie, şi nu s-a format un crater.
Violenţa fenomenului a fost resimţită pe întreaga planetă prin unde seismice, o bruscă schimbare a stării
meteorologice, stranii fenomene luminoase în atmosferă etc.
Masa obiectului a fost estimată la 10 000 - 100 000 tone, diametrul la 40 - 60 m, unghiul de abordare a fost de
aproximativ 30o , iar viteza de impact de circa 16 km/s.
Dintre numeroasele ipoteze privind cauza acestui fenomen, cea a meteoritului de gheaţă, respectiv a unui nucleu
cometar, pare a fi cea mai plauzibilă.
Fenomene asemănătoare cu acesta, dar de mică amplitudine, au mai avut loc în 2002 în Siberia şi în 1930 la graniţa
dintre Brazilia şi Peru.
● Oricînd un meteorit poate lovi o persoană sau distruge zone terestre, dar probabilitatea producerii acestui fenomen
în epoca actuală este infimă, luînd în calcul durata de viaţă a unui individ.
În perioada contemporană, căderile de meteoriţi au o frecvenţă continuu descrescătoare.

104. Coordonate astronomice

Două lucruri îmi umplu fiinţa de nesfîrşită admiraţie: conştiinţa din interiorul meu şi cerul înstelat de deasupra mea. I. Kant

► Sistemele de coordonate astronomice permit poziţionarea aparentă a aştrilor pe sfera cerească, aşa cum sistemele
de coordonate geografice permit localizarea punctului de observaţie pe suprafaţa terestră.
Coordonatele aştrilor cunoscuţi (zeci de milioane) sînt consemnate în cataloage, iar mai recent pe CD-uri.
► Elementele sferei cereşti:
Figura 104. 1.
► Ecliptica este planul pe care se deplasează Terra în jurul Soarelui. Apropiat acestui plan de referinţă se situează şi
cele ale celorlalte planete ale Sistemului nostru planetar.
Pe bolta cerului, ecliptica se identifică cu traseul pe care se deplasează, aparent, Soarele.
► Punctele de intersecţie ale planului orbitei terestre cu planul orbitei unei planete (sau a Lunii) poartă denumirea de
nod, iar dreapta care le uneşte se numeşte linia nodurilor. Avem astfel un nod ascendent şi un nod descendent.
► Polii cereşti sînt cele două puncte ale sferei cereşti prin care trece dreapta (axa lumii) ce conţine axa de rotaţie
axială a Terrei (figura 104. 1.).
Polul prin care un observator ar vedea sfera cerească rotindu-se în sensul rotirii acelor de ceasornic se numeşte
„polul nord”, iar opusul său „polul sud” (figura 104. 1.).
► Orizontul este frontiera aparentă dintre bolta cerului şi suprafaţa terestră.
► Orizontul matematic sau adevărat este cercul rezultat din intersectarea sferei cereşti cu planul perpendicular pe
verticala locului (adică raza observatorului) şi care trece prin centrul Terrei (figura 104. 1.).
► Verticala locului reprezintă direcţia firului cu plumb la locul de observaţie astronomică.
► Punctul de intersecţie al verticalei locului de observaţie astronomică cu sfera cerească, diametral opus
observatorului (figura 104. 1.), poartă denumirea de nadir.
Punctul de intersecţie al verticalei locului de observaţie astronomică cu sfera cerească, deasupra capului
observatorului (figura 104. 1.), poartă denumirea de zenit.
► Mişcarea diurnă este mişcarea aparentă a aştrilor pe bolta cerească, desfăşurată pe parcursul a 24 de ore (în acest
caz, adjectivul diurn nu se referă doar la perioada de zi, aşa cum se utilizează în vorbirea curentă şi are ca opus
adjectivul nocturn).
► Punctul vernal este punctul aflat la intersecţia eclipticii cu ecuatorul ceresc (figura 89. 6.) în care Soarele se află la
echinocţiul de primăvară. Pentru epoca noastră el este situat la marginea de vest a constelaţiei Pisces, urmînd să treacă
în constelaţia Aquarius.
► Punctul omega reprezintă punctul diametral opus punctului vernal. El mai poartă denumirea de autumnal sau
punctul echinocţiului de toamnă.
Pentru epoca noastră acest punct este situat în constelaţia Virgo, nu departe de limita ei vestică.
Punctul vernal se notează cu litera gamma (γ), iar punctul omega cu litera omega (Ω).
► Aştrii în mişcarea lor aparentă descriu un cerc paralel cu ecuatorul ceresc, numit paralel ceresc (figura 104. 1.). El
are cu meridianul locului două puncte de intersecţie, superioară şi inferioară, numite culminaţii. La culminaţia
superioară, astrul atinge înălţimea cea mai mare deasupra orizontului vizual, iar în culminaţia inferioară (dacă se vede)
astrul are cea mai mică înălţime deasupra orizontului.
► Efemeridele sînt suita de poziţii ocupate pe bolta cerului de stele şi planete.
► Cele mai importante sisteme de coordonate astronomice sînt: sistemul de coordonate orizontale sau locale;
sistemul de coordonate orare sau semilocale; sistemul de coordonate ecliptice; sistemul de coordonate galactice şi
sistemul de coordonate ecuatoriale.
► Sistemul de coordonate orizontale (numit astfel, deoarece se ia ca reper planul orizontului) sau locale (deoarece
ele depind atît de poziţia observatorului pe suprafaţa terestră, cît şi de momentul observaţiei) se defineşte prin: A =
azimut şi h = înălţimea deasupra orizontului (figura 104. 2.).
Azimutul (A) este unghiul format de direcţia sud (de la pol spre zenit) a meridianului locului cu verticalul stelei. Se
măsoară de la direcţia sud a meridianului locului, de la 0o la 360o în sensul de mişcare al acelor de ceasornic, văzut din
polul nord.
Înălţimea (h) stelei deasupra orizontului este unghiul format de raza vizuală a stelei cu planul orizontului. Se
măsoară în emisfera nordică de la orizont spre zenit, de la 0o la 90o şi de la orizont spre nadir, de la 0o la –90o . Adesea,
acest unghi este înlocuit cu unghiul format de verticala locului (mai precizabilă) cu raza înălţimii astrului. Se măsoară
de la zenit spre nadir, de la 0o la 180o.
Aceste coordonate sînt uşor accesibile, putîndu-se măsura în orice loc, dar depinzînd de locul de observaţie şi de
timp nu sînt coordonate caracteristice pentru un astru oarecare.
Valoarea azimutului şi a înălţimii deasupra orizontului – pentru aceeaşi stea – variind din cauza mişcării diurne,
utilizarea acestui sistem de coordonate este relativ limitat mai mult la localizări terestre după poziţia stelelor.
Coordonatele orizontale se determină cu instrumentul universal sau cu teodolitul.

Figura 104. 2.
► În sistemul de coordonate orare, avem:
a) Unghiul orar (t) al astrului; se măsoară de la direcţia sud a meridianului locului (figura 104. 3.) în sens retrograd, de
la 0o la 360o.
Mişcarea de rotaţie a Terrei fiind presupusă uniformă, unghiul orar este proporţional cu timpul (la 24 de ore
corespund 360o). Rezultă că această coordonată este valabilă pentru un anumit astru, fiind legată de locul şi momentul
observaţiei astronomice.
b) Declinaţia stelei (δ - delta); este unghiul format de raza corespunzătoare stelei cu planul ecuatorului (deci înălţimea
stelei deasupra ecuatorului). Se măsoară de la ecuator spre cei doi poli, de la 0o la 90o şi se notează cu semnul (+)
pentru emisfera nordică şi cu semnul (–) pentru emisfera sudică a sferei cereşti.
Deoarece datorită mişcării diurne steaua descrie un cerc paralel cu ecuatorul, această coordonată nu depinde de
locul observaţiei, deci este constantă pentru un anumit astru.
Acest sistem de coordonate este utilizat îndeosebi la măsurarea timpului.
Figura 104. 3.
► În sistemul de coordonate ecliptic, planul de referinţă este planul eclipticii, axa fundamentală este axa polilor
eclipticii, punctul de reper este punctul vernal, iar coordonatele poartă denumirea de longitudine şi latitudine ecliptică.
Longitudinea ecliptică (notată cu lambda – λ) este unghiul format de planul meridian ecliptic al astrului cu planul
meridian ecliptic al punctului vernal (figura 104. 4.). Se măsoară pe ecliptică (prin calcul, cunoscînd coordonatele
ecuatoriale ale astrului şi înclinarea eclipticii pe ecuator), de la punctul vernal în sens direct.
Latitudinea (notată cu beta – β) este unghiul format de raza vizuală a astrului cu planul eclipticii. Ea se măsoară pe
meridianul ecliptic, de la ecliptică spre cei doi poli ecliptici.
Acest sistem de coordonate este utilizat, mai ales, pentru determinarea poziţiilor obiectelor din Sistemul nostru
planetar.

Figura 104. 4.
► În sistemul de coordonate ecuatorial, coordonatele se obţin prin utilizarea declinaţiei şi a unghiului numit ascensie
dreaptă a stelei.
 Declinaţia, notată cu delta (δ), este unghiul format de raza vizuală a stelei cu planul ecuatorului (figura 104.5.) şi
corespunde distanţei măsurate de la meridianul punctului vernal spre est pînă la meridianul astrului considerat, şi el
rămîne constant în decursul mişcării diurne.
Declinaţia se exprimă în grade, minute şi secunde.
Ascensia dreaptă, notată cu alfa (α), este unghiul dintre planul cercului orar al stelei şi planul punctului orar al
punctului vernal gamma şi variază de la 0o la 360o.
Ascensia dreaptă se exprimă în unităţi de timp: ore, minute şi secunde. Astfel, unei ore îi corespunde un arc de 15o,
unui minut îi corespunde un arc de 15 minute de arc, unei secunde cronologice îi corespund 15 secunde de arc; unui
grad de arc îi corespund 4 minute de timp, unui minut de arc îi corespund 4 secunde de timp, iar unei secunde de arc îi
corespund 1/15 secunde de timp.
Ascensia dreaptă se măsoară în sens opus sensului de mişcare al indicatoarelor de ceasornic, văzut din emisfera
nordică.
Aceste coordonate rămînînd constante în decursul mişcării diurne, fiind independente de momentul şi locul
observaţiei, sînt trecute în cataloage şi servesc la identificarea aştrilor din galaxia noastră.
Determinarea coordonatelor ecuatoriale ale unui astru se face cu ajutorul lunetei meridian, ce se roteşte numai în
planul meridian al locului în jurul unei axe orizontale.
Pentru direcţionarea unei lunete sau telescop spre un astru cunoscut, coordonatele astrului respectiv sînt transpuse
din catalog pe indicatoarele de poziţie ale instrumentului astronomic. Spre exemplu, steaua Sirius (alfa CMa) se
situează pe coordonatele: alfa = 6h 45m 08s şi delta = 16o 42΄ 58˝.
Pentru orientare în galaxia noastră, acest sistem de coordonate are cea mai extinsă utilizare.

Figura 104. 5.
► În cazul coordonatelor galactice (figura 104. 6.), ca plan fundamental se ia planul ecuatorului galactic (planul
mediu al galaxiei noastre). Acest plan intersectează sfera cerească după un cerc mare, numit ecuator galactic.
Diametrul sferei cereşti, perpendicular pe planul ecuatorului galactic se numeşte axa polilor galactici.
Ca origine, pe ecuatorul galactic se alege un punct situat în direcţia centrului galaxiei.
Latitudinea galactică este unghiul format de raza vectoare a astrului cu planul ecuatorului galactic. Această
coordonată se măsoară pe meridianul galactic, de la ecuatorul galactic spre cei doi poli galactici.
Longitudinea galactică este unghiul format de planul meridian galactic al astrului cu planul meridian galactic al
punctului de origine situat în direcţia centrului galaxiei.
Coordonatele galactice nu se măsoară direct, ci se determină prin calcul transformînd coordonatele ecuatoriale.
Figura 104. 6.
► Deoarece datarea observaţiilor cu date calendaristice obişnuite ar prezenta numeroase probleme legate de fus
orar, ani bisecţi, dificultăţi de calcul, s-a adoptat o măsură unitară numită „perioadă iuliană”, care face abstracţie de ani
şi luni, în ea atribuindu-se fiecărei zile, conform unui tabel, cîte un număr de ordine. Numerotarea zilelor în acest
sistem calendaristic începe cu data de 01.01.4713 î.e.n. la orele 12 UT.
Spre exemplu, datei calendaristice de 01.03.1996 îi corespunde în sistem iulian cifra 2 450 143.
În ce priveşte ora, minutul şi secunda observaţiei, după ce sînt raportate la UT şi timp iulian, acestea sînt
transformate în fracţiuni de zi şi adăugate cifrei zilei iuliene respective.
Deoarece ziua iuliană începe la ora 12 ziua, pentru a afla ora, minutul şi secunda în acest sistem, se scade din ora,
minutul şi secunda în UT, 12 ore. Astfel, dacă ceasul de la mînă indică la Bucureşti ora 21, ea corespunde în UT la ora
19, iar în timp iulian orei 7 (19-12 ); dacă orei 10 la Bucureşti îi corespunde în UT ora 8, în sistem iulian îi corespunde
ora 20 din ziua iuliană precedentă.
Datarea iuliană (J.D.) este folosită mai ales pentru notarea observaţiilor privitoare la stelele variabile.

105. Sensibilitatea vizuală şi observaţia astronomică

Noi nu vedem cu ochii, ci cu mintea. Dacă mintea e goală, ochii privesc fără să vadă. St. Odobleja

Paradox: astronomii „văd” cu atît mai bine, cu cît este mai „întuneric”… M. C. Paulişan

În astronomie, mai mult ca oriunde, văzul este mai convingător decît auzul. M. C. Paulişan

► Văzul, cel mai sensibil dintre simţuri, permite receptarea informaţiilor privind forma, dimensiunile, poziţia,
strălucirea şi culoarea obiectelor şi surselor luminoase.
Cantitatea minimă de energie luminoasă necesară pentru a stimula retina dînd senzaţia de lumină, este de 5 - 8
fotoni pe secundă (cu variaţii foarte mari între indivizi). De remarcat că energia fotonilor de lumină este foarte mică;
spre exemplu, energia fotonului de lumină verde este de numai 4 x 10-12 erg.
Recepţia pe retină a cel puţin 200 de fotoni pe secundă permite ca imaginea să fie sesizată ca fiind continuă, iar
ochiului să se poată centra pe ea.
► Retina este un receptor selectiv pentru radiaţia electromagnetică, fiind sensibil optic numai pentru lungimile de
undă cuprinse între 760 nm şi 397 nm (excepţional, ochiul poate percepe şi radiaţia electromagnetică cu lungimi de
undă mai mari), ceea ce corespunde la circa 0,8 - 0,4 % din întreg spectrul electromagnetic.
 Ochiul transmite creierului un semnal amplu prelucrat (ceea ce contrastează cu abilitatea celorlalte organe de simţ),
motiv pentru care retina este considerată o porţiune din creier împinsă spre periferie.
► Sensibilitatea ochiului omenesc este maximă pentru lungimi de undă cuprinse între 520 nm (verde) şi 580 nm
(galben).
În vedere diurnă, sensibilitatea spectrală a ochiului este între 390 nm şi 760 nm (contur plus culoare), cu un maxim
pentru lungimea de undă de 556 nm, iar pentru vederea nocturnă este între 397 nm şi 640 nm (slab contur şi puţină
culoare), cu un maxim pentru lungimea de undă de 507 nm.
Radiaţia electromagnetică emisă nemijlocit de Soare are un maxim pentru lungimea de undă de 470 nm, iar după
parcurgerea atmosferei terestre spectrul radiaţiei solare prezintă un maxim pentru lungimea de undă de 550 nm, pentru
care ochiul omenesc a dezvoltat o sensibilitate maximă.
► Ochiul receptează excitaţiile vizuale sub forma senzaţiei de intensitate şi sub forma senzaţiei de culoare.
Senzaţia de intensitate luminoasă depinde de energia radiaţiei luminoase care cade în unitate de timp pe unitate de
suprafaţă a retinei (deci, de energia radiaţiei luminoase emise de o sursă şi de amplitudinea concentrării ei pe retină).
De avut în vedere că în vreme ce excitaţia creşte în progresie geometrică, senzaţia creşte numai în progresie
aritmetică, deci semnificativ mai puţin.
► Sensibilitatea ochiului, sub aspectul energiei luminoase captate, este între minim 2 x 10-10 erg/s şi un maxim fără
vătămare de 200 erg/s.
► Imaginea receptată persistă pe retină între 0,35 şi 0,000 001 secunde, în funcţie de intensitate şi culoare (pentru
roşu este minimă, iar pentru verde este maximă), ochiul omenesc fiind incapabil să acumuleze fotonii ce îi ating retina.
► Mediile oculare exercită o amplă filtrare a radiaţiei electromagnetice, pînă ce acestea să atingă retina. Nici radiaţia
electromagnetică vizibilă, penetrantă, nu ajunge integral pe retină, deoarece circa 48 % dintre fotoni sînt absorbiţi sau
difuzaţi de mediile oculare de pînă la retină, 4 % sînt reflectaţi de cornee (reflexia este minimă atunci cînd razele
luminoase cad perpendicular pe aceasta), iar 39 % dintre ei impactează domeniul dintre celulele fotoreceptoare (numai
9 % dintre fotonii incidenţi sînt susceptibili de a induce reacţia fotochimică la nivelul purpurei retiniene).
► Cel mai mic unghi vizual între care două unităţi spaţiale nemişcate sînt văzute separat este de circa 45˝, ceea ce
practic înseamnă capacitatea observării, clar separate, a două puncte cu diametrul de 1,4 mm fiecare, situate la 5 metri
depărtare, dacă se găsesc distanţate între ele la 1,4 - 2 mm (pe retină cele două puncte sînt situate la cel puţin 4
microni).
Pentru percepţia separată a stimulilor luminoşi de către celulele cu conuri este necesar ca stimulii să survină la
intervale de cel puţin 1/15 - 1/20 secunde. Dacă intervalul dintre stimuli este mai mic, respectiv frecvenţa acestora este
mai mare, stimulii nu se mai percept separat, ci ca o lumină continuă.
Acuitatea vizuală creşte proporţional cu gradul iluminării, dar numai pînă la un nivel după care începe să scadă.
Acuitatea vizuală maximă se manifestă doar pentru trei grade de cîmp vizual, ceea ce corespunde la acoperirea unei
suprafeţe de circa 30 cm lărgime, situată la 10 metri depărtare. În exteriorul acestei suprafeţe acuitatea vizuală devine
progresiv mai slabă.
► Acuitatea vizuală depinde: ● de gradul de apărare faţă de izvoarele luminoase laterale;● de starea nervoasă (nu
întotdeauna starea de calm favorizează acuitatea vizuală !);● de vîrstă (mai amplă la tineri);● de sex (mai accentuată la
femeile tinere);● de exerciţiu;● de ochiul cu care se face observaţia (cîmpul vizual – adică dimensiunile în plan
orizontal şi vertical între care se întinde vederea, fără mişcarea capului şi deplasarea privirilor – este mai mare la
ochiul drept, la femei, la copii, la indivizii extrovertiţi şi la indivizii ce locuiesc la şes);● de durata de acomodare a
ochiului la respectivul nivel de iluminare (deci cu cît diametrul pupilei este mai mare);● de alimentaţie (spre exemplu,
excitantele şi supraalimentaţia o diminuă);● de un specific individual;● de amploarea travaliului cerebral în general (să
ne reamintim în acest context că este mai dificil să gîndeşti decît să observi bine…);● de starea de sănătate;● de
contrastul coloristic;● de luminanţa obiectului (dar numai pînă la o limită, după care începe să scadă);● de mărimea
angulară a domeniului vizat;● de direcţia fasciculului de lumină ce cade asupra obiectului;● de amplitudinea
capacităţii de fixaţie a privirii (obişnuit, imaginea retiniană nu este stabilă mai mult de 1/10 s);● de spectrul luminii;●
de circumstanţe neiluzorii (exemple: dacă Soarele este aproape de linia vizuală cînd privim un obiect, avem impresia
că acesta este mai aproape, iar cînd avem Soarele între noi şi obiectul vizat avem impresia că obiectul este la mai mare
depărtare de noi; distanţa pînă la un obiect aflat în loc plan pare mai mică decît pe un loc deluros, denivelat);● de
modul de privire (acuitatea vizuală binoculară este superioară celei monoculare – preferinţele celor doi ochi nu sînt
egale şi în plus, informaţia de profunzime este dedusă numai din informaţia binoculară).
► Cîmpul vizual (întinderea spaţiului pe care îl poate cuprinde un ochi aflat în stare de imobilizare) este de 90˝ în
sus, 70˝ în jos şi 55˝ medial. Variaţia acestor valori între indivizi şi la acelaşi individ, în diverse circumstanţe, poate
varia foarte mult.
Orice punct al cîmpului vizual corespunde unui punct al retinei.
► Minimum decelabil de deplasare a unui punct, pentru ca modificarea de poziţie să fie percepută, este de 15˝ - 20˝
de arc (ceea ce echivalează cu o deplasare de 1,4 mm a unui reper situat la 5 m depărtare). Altfel formulat, putem
distinge ca un punct la orizont un obiect aflat la o distanţă de 3571 ori diametrul său.
► Distanţa maximă la care mai este posibilă observarea stereoscopică este teoretic de 350 m, iar practic de circa 250
m.
► La vederea de aproape, ochiul omenesc distinge detalii de cel mult 7 sutimi de mm.
► Pe cale optică se recepţionează maximum 3 x 106 biţi.
► La tineri, ochiul sănătos poate percepe două obiecte ce se deosebesc în strălucire cu minim 0,20 %.
► Senzaţia de culoare apare datorită reacţiilor chimice particulare care se produc în retină, pentru anumite lungimi de
undă ale radiaţiei electromagnetice, şi care sînt conştientizate.
Ochiul are o sensibilitate diferită pentru diferite culori, respectiv pentru diferitele lungimi de undă.
La o luminaţie constantă, ochiul omenesc poate distinge circa 200 de nuanţe (mai multe decît cuvintele de care
dispunem pentru a le denumi), ale celor trei culori de bază (pentru fiecare nuanţă, ochiul poate distinge 20 de trepte de
saturaţie – adică măsura în care culoarea e întunecată în cenuşiu).
Radiaţiile luminoase din banda albastrului sînt radiaţiile cele mai bine observabile în vedere nocturnă.
Ochiul, percepînd culoare, distinge trei caracteristici ale ei: nuanţa, strălucirea şi saturaţia.
La om, ochiul este mai sensibil la detalii de strălucire decît la cele de culoare.
Prin vederea colorată, omul distinge circa două milioane de gradaţii ale luminii (500 strălucire x 200 nuanţă x 20
saturaţie).
Pentru ca între două lungimi de undă apropiate să percepem două tonuri diferite, sau două nuanţe de culoare, este
necesar să existe un spaţiu de minim 1 nm.
Ochiul uman detectează cu mare întîrziere schimbarea culorilor la obiectul aflat în mişcare alertă.
► Culoarea nu este percepută la orice intensitate a luminii; la intensităţi foarte mici de lumină, la care obiectele abia
pot fi sesizate de ochiul adaptat întunericului, nu există senzaţia de culoare. Din acest motiv, chiar privind prin
telescop vedem aproape întotdeauna imagini alb-negru ale aştrilor puţin strălucitori şi doar fotografia color ne relevă
culoarea lor.
Sensibilitatea răspunsului ochiului la culoare depinde şi de lungimea ei de undă. Astfel, lumina verde avînd
lungimea de undă de 550 nm (ce corespunde la sensibilitatea maximă a ochiului uman) produce o senzaţie de
aproximativ opt ori mai puternică decît a luminii roşii, ce are lungimea de undă de 680 nm şi transportă în unitatea de
timp aceeaşi energie ca şi lumina verde.
Dacă o sursă de culoare este observată mai mult timp, fără ca perceptiv să existe posibilitatea de a o compara cu
alta, apare senzaţia descreşterii saturaţiei aparente a culorii respective (tinde spre cenuşiu).
► Spectrul electromagnetic corespondent culorilor roşu, oranj şi galben dau impresia unei apropieri spaţiale,
deoarece focarul radiaţiei electromagnetice specifice acestor culori este mai îndepărtat de cristalin şi mai aproape de
retină, în timp ce în cazul violetului şi verdelui, focarul energiilor radiate fiind mai aproape de cristalin şi mai
îndepărtat de retină apare o senzaţie de îndepărtare.
► După 5 minute de obscuritate, sensibilitatea celulelor fotoreceptoare se amplifică de circa 50 de ori, după 20 de
minute de circa 6 000 de ori, iar după 40 de minute de peste 20 000 de ori. Dacă în acest timp subiectul este privat şi
de alţi stimuli (s.e., sonori), acuitatea vizuală creşte mai alert.
În pofida adaptării rapide a conurilor ele îşi încetează adaptarea doar după cîteva minute, în timp ce bastonaşele,
care se adaptează lent, continuă procesul de adaptare pe parcursul a mai multor ore, astfel că sensibilitatea lor poate
creşte de pînă la 500 000 de ori.
Conurile se adaptează mult mai alert decît bastonaşele, deoarece ciclurile de reacţii chimice ale vederii apar de
patru ori mai rapid în conuri decît în bastonaşe.
► Vederea diurnă defineşte situaţia în care vederea şi iluminarea sînt satisfăcătoare (peste 0,1 lumeni/m2),
împrejurare în care sînt activate la maximum conurile, iar bastonaşele în mai mică proporţie (între 0,1 şi 0,01
lumeni/m2 sînt folosite ambele feluri de conuri, în proporţie aproximativ egală).
► Conurile: ● sînt celule fotoreceptoare din compunerea retinei (mai exact a unei zone centrale a acesteia, de circa
0,4 mm2, numită fovee) în număr de circa 3 000 000 şi avînd o sensibilitate mare la culoare (de la roşu la violet) şi
lumină de mare intensitate; ● permit perceperea celor mai mici detalii ale imaginii; ● conţin substanţe chimice (mai
ales rodopsină, cu 107 - 108 molecule/con) care se descompun prin expunerea la lumină şi în acest proces excită fibrele
nervoase care conduc de la ochi la ariile corticale implicate în producerea senzaţiei vizuale; ● potrivit lungimii de undă
pe care o absorb, sînt de trei tipuri: 1) conuri ce conţin pigmentul cianolab, pentru lungimea de undă de 445 nm
(albastru), în proporţie de 16 %; 2) conuri ce conţin pigmentul eritrolab, pentru lungimi de undă de 570 nm (roşu), în
proporţie de 74 %; 3) conuri ce conţin pigmentul clorolab, pentru lungimile de undă de 535 nm (verde), în proporţie
de 10 %.
În funcţie de lungimea de undă a luminii, răspund celulele cu conuri adecvate.
► Bastonaşele: ● sînt celule fotoreceptoare din compunerea retinei, dispuse îndeosebi în zona ei marginală şi sînt în
număr de circa 130 000 000 (fiecare din aceste bastonaşe nu poate absorbi o dată decît un singur foton); ● au o mare
sensibilitate la lumina de mică energie (sînt de circa 300 de ori mai sensibile decît conurile, un singur foton putînd
determina în bastonaş un potenţial de 1 mV) şi aproape nulă pentru culori; ● conţin pigmentul rodopsină ce
determinînd şi coloraţia retinei; ● transformă radiaţia luminoasă în semnal electric la nivelul membranei celulare.
În medie, 60 de bastonaşe şi două conuri merg către fiecare fibră de nerv optic (acesta fiind alcătuit din circa 80 000
de fibre).
► Vederea nocturnă defineşte situaţia în care actul vederii se realizează în iluminare slabă (sub 0.01 lumeni/m2),
respectiv cînd sînt activate numai bastonaşele, conurile fiind inactivabile. În acest caz, diametrul pupilei creşte de la
2,5 mm pînă la 8 mm (mecanism ce măreşte de 30 de ori cantitatea de lumină care pătrunde în ochi), sensibilitatea
retinei este mult crescută, iar activitatea neuronală este adaptată (cu cît luminanţa este mai scăzută, cu atît mai multe
circuite de asociaţie vor intra în acţiune).
► Cu „coada” ochiului putem sesiza stele cu strălucire anemică, deoarece retina centrală este analizatoare pentru
formă şi culoare, iar retina periferică pentru lumină şi orientare.
Diferenţa de sensibilitate între partea periferică a retinei şi maculă este de circa 10 000 de ori.
Din acelaşi motiv: suprafaţa luminoasă aşezată pe un fond întunecat apare mai mare decît una întunecată, de aceeaşi
dimensiune, dispusă pe un fond luminos; o plajă luminoasă apare mai albă dacă înconjurul său este întunecat; o plajă
colorată apare mai intens colorată dacă alături este culoarea sa complementară.
► Nu percepem lumina stelelor şi ziua, din două motive: 1) sensibilitatea retinei este diminuată la lumină intensă, în
timp ce cantitatea de lumină ce ne parvine de la stele este de multe sute şi milioane de ori mai redusă decît a Soarelui;
2) ziua, pupila este mai contractată datorită atmosferei strălucitoare (strălucire datorată difuziei luminii solare),
reducîndu-se astfel posibilitatea perceperii intensităţilor luminoase mici. Cu cît ne ridicăm mai mult de la suprafaţa
planetei, strălucirea atmosferei diminuă într-atît încît de la altitudinea de 7 000 - 8 000 de metri pot fi observate stele şi
în timpul zilei. De asemenea, în timpul eclipselor totale de Soare stelele devin perfect observabile cu ochiul liber.
► Stelele observabile cu luneta sau telescopul nu pot fi sesizate şi cu ochiul liber, deoarece avînd o suprafaţă a
pupilei de numai 19,9 mm2 ochiul nu poate recepţiona instantaneu tot atîta energie luminoasă cît receptează şi
concentrează instantaneu un obiectiv de telescop cu zeci sau mii de centimetri pătraţi suprafaţă. Altfel spus, ochiul
înregistrează lumina unui astru doar prin radiaţiile luminoase ce cad pe pupilă şi o impresionează în mod instantaneu,
nu cumulativ ca filmul fotografic (în astronomie acesta este expus, uneori, mai multe ore).
► La o primă privire asupra unei stele avem impresia că ea se află în mişcare evidentă. Această iluzie (efect
autocinetic), ce durează nu mai mult de 2,5 secunde şi „deplasează” steaua în prelungirea liniei de privire avute spre
ea, se datorează tulburărilor vizuale de fixaţie şi oboselii nervoase.
► Deoarece emisfera cerebrală dreaptă este cu predilecţie responsabilă pentru actul vederii, prima dată tindem să
vedem jumătatea stîngă a unei imagini.
► Efectul unui stimul luminos intens şi durabil se prelungeşte temporar şi aparent şi după ce acesta încetează,
datorită reacţiilor fotochimice ce nu se pot sista instantaneu.

106. Spectrul electromagnetic şi observaţia astronomică

Tot ce e necunoscut trece drept uimitor. (dicton latin)

Nimicurile lumii acesteia mi-au răpit / Timpul ce mi s-a dat spre a-l contempla pe Dumnezeu. (Sonetul 288) Michelangelo B.

Nouă ne e dat să auzim glasul stelelor pentru a ne „trezi”? M. C. Paulişan

► Observaţii astronomice se fac în domeniul optic, radio, infraroşu, ultraviolet, roentgen şi gamma. De asemenea,
studii astronomice se fac şi prin utilizarea informaţiilor furnizate de neutrini şi gravitaţie.
Secvenţele spectrului electromagnetic în care se fac studii astronomice nu sînt strict delimitate. Mai mult, ele nu pot
fi individual utilizate integral, ci numai prin însumare sau comparare între ele.
► Aspectul cerului diferă în funcţie de domeniul spectrului electromagnetic în care se face observaţia astronomică.
Aceasta, deoarece: între toate corpurile din Univers există o diferenţă de temperatură, de viteză (între ele şi faţă de noi)
şi de depărtare faţă de noi; atmosfera terestră este opacă pentru unele lungimi de undă; mediul intergalactic şi
interstelar este impermeabil pentru unele lungimi de undă.
► Sursele care contribuie la formarea fondului de radiaţie electromagnetică a Universului: radiaţia termică a tuturor
corpurilor din Univers (fiecare corp aflat la o temperatură de peste –273o C emite radiaţie electromagnetică,
proporţional cu gradul de încălzire); hidrogenul neutru; electronii relativişti a căror mişcare este frînată de un cîmp
magnetic intens; efectul Cerenkov.
► Atmosfera terestră este permeabilă pentru radiaţia electromagnetică cu lungimea de undă de 1mm, 4,5 mm, 8 mm,
1,25 cm şi 16 - 20 metri.
Din afara atmosferei terestre sînt utile şi accesibile radiaţiile cu lungimea de undă între 10 nm şi 2 km. Restul
lungimilor de undă sînt absorbite de moleculele de apă şi dioxid de carbon, de atomii din atmosferă şi ionosferă
(frecvenţa plasmei în atmosferă este de circa 106 Hz, astfel că toate lungimile de undă inferioare nu o pot traversa).
Undele radio scurte sînt deformate în jurul Terrei de cîmpul magnetic al acesteia.
► Radioastronomia, subramură a astrofizicii, are ca obiect de studiu secvenţa radio din radiaţia electromagnetică
emisă de aştri şi de mediul interplanetar, interstelar şi intergalactic.
 Principalul instrument utilizat în radioastronomie este radiotelescopul.
► Emisii radio au loc, cînd: ● electronii relativişti sînt acceleraţi în cîmp magnetic foarte intens;● electronii liberi
sînt capturaţi de protoni înainte de a ajunge în starea fundamentală;● au loc tranziţii între nivelele energetice ale
atomilor în molecule;● se produce o frînare magnetică a electronilor şi protonilor. Un electron sau un proton dacă se
mişcă într-un cîmp magnetic de inducţie se va deplasa pe o traiectorie spirală, iar frecvenţa acestei mişcări de rotaţie
este legată de intensitatea cîmpului magnetic. Din această cauză, electronul va emite unde radio (radiaţie sincrotron
sau radiaţie bremsstrahlung). Caracteristica radiaţiilor de sincrotron este faptul că ele sînt emise sub formă de spectre
energetice continui.
► Sursele intragalactice de radiaţie radio: ● radiostelele (stele la care prin erupţii sau prin condiţii de suprafaţă se
generează îndeosebi radiaţie radio netermală);● scurgerile de materie între stelele componente ale unor sisteme duble
strînse;● novele;● supernovele şi resturile de supernove;● căderile de materie pe stele neutronice şi în Găuri negre;●
nucleul galaxiei noastre;● norii de hidrogen atomic (radiaţia radio fiind la aceştia de natură termică) şi unii nori de
hidrogen molecular;● unele nebuloase;● pulsarii;● maserii.
► Sursele extragalactice de radiaţie radio: radiogalaxiile; unele galaxii Seyfert; galaxiile în faza timpurie de evoluţie
(lacertidele); quasarii; nucleele galaxiilor.
► Linia radio cu lungimea de undă de 21,1 cm (1420 MHz) a atomului de hidrogen este urmarea modificării poziţiei
axei de rotaţie a electronului periferic, ceea ce induce o tranziţie între nivelul I de energie din structura atomului
respectiv, la nivelul energetic inferior II. Emisia acestei linii este un fenomen spontan, rarisim. Modificarea structurală
se produce la intervale de cîte 11 milioane de ani, pentru unul şi acelaşi atom; cum numărul atomilor de hidrogen în
mediul interstelar şi intergalactic este foarte mare, radiolinia este receptabilă în mod continuu.
► Maserii cosmici (acronim de la “microwave amplificator by the stimulated emission of radiation = amplificarea
microundelor prin emisia stimulată a radiaţiei) sînt mici (circa 1˝) surse din spaţiul extraterestru, ce emit radiaţia unei
linii spectrale izolate, foarte accentuată. Emisia corespunde unei temperaturi de circa 1012 Co, dar ea nu este de natură
termală, chiar dacă este aproape de zona infraroşie.
Emisia maser este pe lungimi de undă milimetrică şi submilimetrică.
Maserul, generator şi amplificator cuantic, lucrează în domeniul microundelor, iar principiul de funcţionare se
bazează pe fenomenul de emisie stimulată sau emisie indusă (fenomen invers procesului de absorbţie a undelor
electromagnetice de către substanţă).
► Cînd un foton este absorbit de un sistem atomic, energia fotonului se adaugă la energia internă a sistemului,
energie care creşte astfel, sistemul trecînd într-o stare energetică superioară (sistemul atomic se excită). O dată excitat,
sistemul atomic va rămîne în această stare numai un interval de timp foarte scurt (10-6 - 10-8 s), după care va reveni în
starea de energie inferioară, de la care a plecat, emiţînd radiaţii cu aceeaşi frecvenţă.
Această emisie se poate face pe două căi: fie prin emisie spontană, cînd sistemul emite în mod natural, fără vreo
influenţă exterioară, fie prin emisie stimulată, cînd revenirea sistemului în starea inferioară se face sub influenţa
coliziunii acestuia cu un foton de radiaţie avînd lungimea de undă corespunzătoare radiaţiei pe care o va emite
sistemul (adică o energie egală cu diferenţa de energie dintre nivelul superior şi unul inferior). Ca rezultat, în loc de un
singur foton (cel incident) vor exista acum doi fotoni (fotonul smuls are aceleaşi proprietăţi: lungime de undă,
polarizare şi direcţie de propagare), şi dacă aceştia vor stimula, la rîndul lor, alţi doi atomi aflaţi în stare excitată, vor
rezulta 4 fotoni ş.a.m.d. Astfel are loc un fel de reacţie în lanţ, un singur foton putînd da naştere unei avalanşe de
fotoni care formează radiaţia emisă în manieră maser. În acest mod, sistemele atomice acumulate pe un nivel energetic
superior (nivel excitat) sînt obligate să emită mai devreme decît ar face-o în mod natural. Din acest motiv, radiaţia care
ia naştere este deosebit de intensă.
În norii moleculari interstelari, excitaţia intensă indusă de radiaţia ultravioletă şi infraroşie a stelelor apropiate
determină o acumulare de sisteme atomice pe nivelul excitat, cu un specific al tipului de atom emitent. Fenomenul de
amplificare/autooscilare are loc numai cu condiţia ca să existe o acumulare de sisteme atomice pe nivelul superior.
Radiaţia emisă prin tranziţii între astfel de nivele are lungimea de undă situată în domeniul microundelor.
► Sursele extraterestre de tip maser sînt: norii denşi de molecule din spaţiul interstelar, spaţiul limitrof stelelor,
protostelele, unele tipuri de stele şi regiunea nucleului galaxiei.
► Moleculele ale căror linii spectrale au fost depistate a fi supuse unui proces maser, sînt: moleculele de hidroxil
(1,612 GHz), monoxid de siliciu ( 86,243 GHz), apă (22,235 GHz), alcool metilic şi formaldehidă.
Recepţia surselor maser se face în domeniul radio, pe lungimi de undă milimetrice şi submilimetrice.
► Prin mijlocirea radioastronomiei putem afla: ● configuraţia suprafeţei planetelor ce au o atmosferă impenetrabilă
optic (exemplu: planeta Venus);● configuraţia cîmpului magnetic planetar;● unele fenomene din atmosfera Soarelui;●
temperatura unor aştri (indirect);● dimensiunea atmosferei solare (fotosferă şi coroană);● depărtarea unor aştri
(exemplu: pulsarii);● caracteristicile cîmpului magnetic interstelar;● prezenţa unor elemente chimice (OH pe lungimea
de undă de 18,0 cm, H2 O pe 1,35 cm etc.);● structura regiunilor cu hidrogen atomic din galaxie (prin intermediul
radioundelor de 21 cm ale hidrogenului, acestea nefiind absorbite de praful interstelar ce este opac optic);●
configuraţia reală a unor aştri, slab sau invizibili optic.
► Cea mai intensă sursă radio din Sistemul nostru planetar este Soarele, urmat de planeta Jupiter.
 Radiosursa cea mai apropiată de Terra este Luna, apoi magnetosfera planetelor în funcţie de apropierea lor faţă de
noi la un moment dat.
Cea mai intensă radiosursă din galaxia noastră este nucleul galaxiei.
► Astronomia în infraroşu studiază secvenţa electromagnetică corespunzătoare radiaţiei infraroşii, emisă de aştrii
situaţi în galaxia noastră sau în afara ei. Lungimile de undă corespunzătoare sînt între 0,76 μm şi 15 μm pentru
infraroşul apropiat, şi 15μ - 1 mm pentru infraroşul îndepărtat.
Infraroşul apropiat poate fi receptat parţial de la nivelul solului, iar infraroşul îndepărtat numai de la altitudini de
peste 20 km.
► Radiaţia infraroşie caracterizează toate corpurile din Univers (ele avînd o temperatură superioară celei de zero
absolut) şi reprezintă cel mai mare procent din spectrul radiaţiei electromagnetice a Universului.
Radiaţia infraroşie receptată pe Terra provine: în proporţie de 40 % de la surse aflate în perimetrul galaxiei şi
situate pînă la 1018 km; 30 % de la surse extragalactice, situate pînă la 1022 km; 20 % de la pulberea zodiacală situată
pînă la 109 km; 10 % de la atmosfera terestră de pînă la 100 km.
► Nu toţi aştrii observaţi optic pot fi studiaţi şi în infraroşu. Dintre stele, spre exemplu, numai circa 1/3 sînt
observabile în infraroşu şi în optic.
Există numeroşi aştri de la care receptăm mai multă energie în infraroşu (sau chiar în exclusivitate) decît în optic.
Din acest motiv, spre exemplu, fotografia bolţii cereşti în infraroşu arată o cu totul altă configuraţie a constelaţiilor.
Cele mai intense surse în infraroşu din Univers sînt galaxiile tinere (circa 90 % din emisia lor electromagnetică este
în domeniul infraroşu), stelele, obiectele cu temperatură sub 2 500o C (peste această temperatură, predomină secvenţa
optică şi ultravioletă), nucleele galaxiilor şi quasarilor, protostelele şi norii de pulbere.
In galaxia noastră sînt circa 1 000 000 de surse cu emisie preponderent infraroşie.
► Sursele ELFIR (Extremeley Luminous Far Infrared – mase extrem de luminoase în infraroşu) sînt o categorie
restrînsă de aştri, încă puţin înţeleşi.
► Astronomia în infraroşu permite: ● aflarea unor parametri fizici, precum şi variaţia lor;● unele analize spectrale
particulare;● posibilitatea „penetrării” prin atmosfera unor planete;● aflarea raportului între energia receptată şi cea
emanată de planete;● delimitarea unor zone cu temperaturi în contrast;● stabilirea variaţiei temperaturii cu adîncimea
(astrului sau mediului);● aflarea distribuţiei, compoziţiei, densităţii şi temperaturii unor formaţiuni de gaz şi pulbere,
cu dispunere intra- sau intergalatică;● determinarea diametrului unor sateliţi naturali din Sistemul nostru planetar;●
determinarea unor caracteristici stelare, atunci cînd acestea sînt ocultate de norii de pulbere şi gaze, opacizanţi pentru
alte lungimi de undă;● aflarea compoziţiei mediului limitrof stelelor;● determinarea amplorii pierderilor de masă ale
unor stele;● aflarea unor date despre stelele „reci”;● determinarea caracteristicilor unor nove şi protostele (aşa
numitele obiecte Becklin - Neugebauer), precum şi structura şi proprietăţile fizice ale regiunii în care se desfăşoară
aceste procese;● aflarea unor amănunte privind structura nucleului unor galaxii;● determinarea compoziţiei unor
galaxii;● aflarea unora dintre caracteristicile quasarilor (tipul de emisie energetică, termală sau neutronică etc.);●
determinarea caracteristicilor fondului de radiaţie electromagnetică a Universului.
► Telescoapele în infraroşu sînt asemănătoare celor optice, iar majoritatea lor sînt menţinute la temperaturi scăzute.
Deoarece dioxidul de carbon şi apa din atmosferă reţin radiaţiile pe lungimile de undă între 25 şi 300 μm, aceste
telescoapele trebuie să fie amplasate la altitudini mari sau dispuse în afara atmosferei terestre.
Receptorii de radiaţie infraroşie sînt bolometrele, termocuplele, fotorezistoarele, plăcile foto speciale şi
fotomultiplicatoarele speciale.
► Astronomia în ultraviolet studiază componenta ultravioletă (90 nm - 300 nm) din radiaţia electromagnetică a
aştrilor din Univers.
Cele mai intense surse de radiaţie ultravioletă observate pînă în prezent în Univers sînt galaxiile tinere, quasarii,
stelele fierbinţi, galaxia Andromeda şi nucleul galaxiei noastre.
Există şi o radiaţie ultravioletă de fond a Universului, difuză, izotropică, constituită din radiaţia ultravioletă relictă
şi cea rezultată din suma emisiei stelelor din galaxiile tinere.
Aştrii cu temperaturi mai mari de 5 000o C emit cea mai mare parte a energiei lor în domeniul spectral optic şi
ultraviolet.
► Imaginea bolţii cereşti observată în domeniul ultraviolet diferă foarte mult de cea observată în domeniul optic,
deoarece culorile aştrilor sînt determinate de temperatura corespunzătoare, strălucirile diferind în domenii spectrale
diferite; astfel, stelele albastre sînt mai strălucitoare în ultraviolet decît stelele roşietice. De exemplu, steaua Alfa
Orionis (Betelgeuse) este foarte strălucitoare în domeniul optic, dar „invizibilă” în ultraviolet, iar steaua Beta Orionis
(Rigel) este palidă optic, dar foarte strălucitoare în ultraviolet.
Soarele, privit în ultraviolet, se prezintă cu o strălucire mult diminuată.
► Prin astronomia în ultraviolet se obţin: ● date despre mişcarea materiei în mediul interstelar;● analize spectrale
specifice, atît pentru aştrii din galaxia noastră cît şi din afara ei;● caracteristicile unor stele foarte calde (mai ales
pentru cromosfera şi coroana lor);● valoarea temperaturii norilor de materie interstelară;● informaţii despre echilibrul
din învelişul stelar;● date despre stadiul de evoluţie al unor stele;● date privind amploarea pierderilor de masă prin
vînt stelar;● informaţii privind structura nebuloaselor planetare;● date privind compoziţia chimică a atmosferei
stelare;● valorile temperaturii stelelor.
 Deoarece radiaţia ultravioletă la trecerea prin atmosfera terestră este puternic absorbită de oxigen şi ozon (radiaţiile
de 400 mμ trec într-un procent de 70 %, cele de 350 mμ în proporţie de 55 %, iar cele de 290 mμ într-un procent de
numai 0,0005 %), observaţiile de calitate se pot face numai din afara atmosferei terestre. Observaţii în ultraviolet se
pot face şi de la sol, pe unele lungimi de undă, dar numai cu observatoare situate la mare altitudine.
Instrumentul destinat observării aştrilor în ultraviolet este asemănător telescopului optic, dar are oglinda
obiectivului acoperită cu un anume metal şi în plus este dotat cu contoare de fotoni, camere de ionizare, emulsii foto
speciale şi fotocatozi (uneori).
Studiul astronomic în ultraviolet, accesibil de la sol, pretinde o optică de cuarţ sau fluorină şi absenţa stratului
antireflex.
► Astronomia roentgen studiază componenta X din spectrul electromagnetic emis de aştrii situaţi în galaxia noastră
sau în afara ei.
În principal, radiaţia X este generată de excitarea urmată de dezexcitarea electronilor de pe nivele profunde (K şi
L), cu emisia unor radiaţii electromagnetice ce au lungimi de undă între 0,01 şi 100 nm.
► Semnificaţia surselor de radiaţie roentgen: ● existenţa în acel loc a unei temperaturi de 106 - 108 Co, ştiut fiind că
cu cît un corp este mai cald, cu atît mai mici sînt lungimile de undă ale radiaţiei pe care o emite cu precădere;●
deplasarea particulelor încărcate într-un cîmp magnetic intens (ceea ce determină emisia radiaţiei de frînare
magnetică), situaţie în care energia lor cinetică este transformată în radiaţie X;● accelerarea unui curent de electroni
sau ioni în interacţie cu un cîmp magnetic intens (difuzia Compton).
► Surse de radiaţie roentgen: ● stelele binare strînse (dacă materia din atmosfera lor este intens accelerată între ele –
uneori, una dintre componente poate fi o stea neutronică. Emisia X din aceste sisteme poate fi continuă sau
intermitentă. Cînd este intermitentă, de la 1 la 1 000 de izbucniri pe zi, cauza poate fi orbita excentrică sau urmarea
orientării lor particulare faţă de noi);● unele galaxii (majoritatea celor tinere, ele avînd în alcătuire stele în formare);●
stelele neutronice şi novele;● nucleele galaxiilor;● Găurile negre (materia în cădere în Gaura neagră – viteza de cădere
fiind foarte mare, un kilogram de materie eliberează circa 1016 J sub formă de radiaţii X);● unele stele variabile
cataclismice;● pulsarii X şi unele roiuri globulare;● pitice albe formate sau în formare;● radiaţia reziduală
cosmologică;● surse difuze (ele sînt numeroase numeric), greu localizabile, discrete şi de mică energie radiativă;●
resturi de supernove (se cunosc peste 1 000 de astfel de surse, ce au o luminozitate de 1032 - 1035 erg/s);● reacţii
termonucleare de fuziune la temperaturi foarte mari;● unele nebuloase şi regiunile cu gaz interstelar;● quasarii
(exemplu: 3C 273 are o emisie de 1046 erg/s în domeniul X);● erupţiile stelare şi unele fenomene din coroana
acestora;● unele stele gigante şi supergigante;● unele stele ce au viteze de rotaţie deosebit de mari.
Radiaţia roentgen a Soarelui reprezintă circa 10-9 % din radiaţia totală emisă şi provine, îndeosebi, din coroana
solară.
Pînă în prezent au fost localizate circa 500 de surse roentgen stabile şi alte cîteva sute de surse temporare,
majoritatea lor fiind stele, altele decît stelele normale, asemănătoare Soarelui.
Numărul stelelor cu emisie preponderent în spectrul X este redus, ele reprezentînd aproximativ una la cinci sute de
milioane de stele.
Majoritatea surselor stelare X se află situate în apropierea nucleului galaxiei şi a planului ei ecuatorial.
► O clasă importantă de surse discrete de radiaţie X o formează sursele cu „izbucniri” (X - ray bursters),
caracterizate prin creşterea bruscă a fluxului de radiaţii X în cîteva secunde şi scăderea acesteia la valoarea iniţială în
zeci de secunde.
Izbucnirile pot fi neregulate (cu cît o erupţie este mai puternică, cu atît va trece mai mult timp pînă la apariţia
erupţiei următoare), regulate sau unice.
► Astronomia roentgen ne facilitează: ● aflarea caracteristicilor atmosferei stelelor;● înţelegerea fenomenelor din
stelele neutronice, ce nu mai emit radiaţie luminoasă;● aflarea caracteristicilor stelelor pitice albe;● studii
spectrografice particulare;● deducerea compoziţiei chimice a plasmei din coroana solară;● cunoaşterea structurii
condensărilor coronale solare;● deducerea temperaturii unor aştri;● aflarea unor date despre intensitatea cîmpului
magnetic al sursei.
Deoarece emisia majorităţii surselor de radiaţie X din Univers nu poate penetra atmosfera terestră (sînt reţinute de
oxigenul şi azotul molecular din atmosferă), studiul lor poate avea loc numai din spaţiul extraterestru (altitudini de
peste 150 km).
► Sursele roentgen din Univers se detectează cu contoare de fotoni, camere de ionizare, emulsii foto şi luminofoare.
Precizia localizării surselor de radiaţie X din cuprinsul Universului este foarte puţin exactă.
► Astronomia gamma studiază radiaţia gamma, cea mai energetică componentă a spectrului electromagnetic, emisă
de aştrii din galaxia noastră şi din afara ei.
Mecanismele de producere a radiaţiei gamma, depistate în Univers: ● procesul de frînare în cîmpuri magnetice al
particulelor cu sarcină electrică şi viteze mari;● dezintegrarea unor particule elementare (exemplu: mezonii pi);●
erupţiile solare (fluxuri de protoni intens acceleraţi colizionează nuclee de carbon, azot şi oxigen, întîlnite în atmosfera
solară. În timpul acestor interacţii protonii sînt difuzaţi neelastic, ei lăsînd o parte din energia lor cinetică la „nucleul
ţintă”, care devine excitat. Apoi, nucleele excitate se dezexcită prin emisia de fotoni gamma);● procese înalt energetice
desfăşurate în prezenţa unor puternice cîmpuri magnetice sau a unor cîmpuri gravitaţionale;● anihilarea unor perechi
de particule (electron-antielectron, proton-antiproton);● procesul spontan de fisiune al nucleului atomilor de uraniu,
plutoniu sau în alte reacţii nucleare (pentru aştrii apropiaţi de noi).
► Sursele galactice de radiaţii gamma: ● erupţiile solare şi protuberanţele solare;● unii pulsari;● nucleul galaxiei;●
materia interstelară (în ea sînt generaţi mezonii pi neutri care, fiind instabili, se dezintegrează în fotoni de radiaţie
gamma);● supernovele şi resturile de supernove (acestea sînt surse ale unor electroni relativişti care, la impactul cu un
nor dens de materie interstelară sînt frînaţi, ceea ce induce emisia de radiaţii gamma);● unele sisteme de stele duble
strînse, cînd acreţia de masă pe unul dintre componente (stea neutronică sau Gaură neagră) generează radiaţii gamma
prin radiaţie sincrotron, anihilare de electroni şi antielectroni sau captură neutronică;● unele formaţiuni de hidrogen
ionizat (radiaţia gamma fiind generată prin difuzie Compton a electronilor relativişti);● căderea materiei într-o Gaură
neagră;● activitatea de sinteză a nucleelor atomilor, plus tranziţii ale nucleelor din stări de excitare în stare
fundamentală; ● fuziunea între o gaură neagră şi o stea neutronică sau între două stele neutronice;● stele foarte
tinere;● surse nelocalizabile şi cu origine necunoscută.
► Sursele extragalactice de radiaţie gamma: ● nucleele active de galaxii;● radiaţia de fond a Universului, de
aproximativ 20 MeV, difuză, izotropică, de origine cosmologică;● unii quasari (de exemplu, Q 3C 273 emite în
gamma 3 x 1044 erg/s);● Găurile negre;● anihilarea materiei cu antimateria (?) în procesele nucleare din galaxii;●
unele radiosurse;● coliziunea violentă între aştri superdenşi;● surse necunoscute, nelocalizabile şi cu origine
necunoscută.
► Caracteristicile surselor eruptive de radiaţii gamma: ● se prezintă sub forma unor izbucniri, de durată scurtă
(zecimi de secundă), a unui flux intens de radiaţie gamma de mare energie;● izbucnirea poate fi unică (sau nu la
intervale sesizabile de noi) ori repetată la intervale între 20 milisecunde şi 15 minute (uneori sînt însoţite şi de radiaţii
X);● au origine necunoscută;● localizare atît în galaxia noastră (deasupra planului galactic) cît şi în afara ei;●
majoritatea lor prezintă o serie de emisii remanente în spectrul vizibil, X, infraroşu şi, mai rar, radio.
Cea mai intensă sursă explozivă gamma din mediul exterior galaxiei noastre este GB 971214, situată la circa 12 x
109 ani-lumină, avînd un diametru iniţial de 200 - 1 000 km şi care a emanat în 5 secunde echivalentul energiei radiate
de galaxia noastră în 50 de ani.
► Cele mai intense surse de radiaţii gamma din galaxia noastră sînt: pulsarul PSR 0532 + 21 din Nebuloasa Crab
(este situat la circa 950 de ani-lumină depărtare de noi), obiectul Geminga, pulsarul Vela şi planul galactic.
► Caracteristicile sursei de radiaţii gamma numită Geminga: ● are o localizare imprecisă (poate fi în galaxia noastră
sau în afara ei);● se situează în perimetrul constelaţiei Gemini, de unde şi denumirea ei;● emite de 1 000 de ori mai
mult în domeniul radiaţiilor gamma decît în domeniul X şi de 1 000 de ori mai mult în domeniul X decît în vizibil;● în
domeniul spetral radio, „tace”;● la suprafaţa sursei, temperatura trebuie să fie de circa 500 000o C;● ar putea fi o stea
albastră sau resturile unei supernove explodate acum 370 000 de ani.
► Au fost reperate circa 2700 de surse de radiaţie gamma, atît în galaxia noastră cît şi în afara ei.
Sursele de radiaţii gamma în galaxia noastră se găsesc peste tot şi nu au o concentrare semnificativă.
► Energia surselor gamma din galaxia noastră este între 10 keV şi 700 GeV.
► Astronomia în domeniul gamma ne oferă: ● amănunte privind formarea Universului în prima „oră”, adică sinteza
nucleelor atomilor (pînă în prezent, radiaţia gamma relictă nu a putut fi pusă în evidenţă, deoarece lungimea ei de undă
este cea mai mică din spectrul electromagnetic);● indicii privind caracterul activ al aştrilor, respectiv derularea unor
procese foarte violente şi foarte energetice;● o imagine „clară” a Universului, radiaţia gamma nefiind afectată de gazul
şi praful inter- şi intragalactic;● punerea în evidenţă, eventual, a prezenţei unor zone cu antimaterie.
► Instrumentele astrofizice destinate studiului Universului în domeniul gamma sînt de tipuri diverse, fiind în
funcţie de sensibilitatea şi locul de amplasare. Cele pentru radiaţie gamma de energie mică sînt plasate în spaţiul
extraatmosferic (nu sînt absorbite de oxigen şi azotul molecular din atmosferă), iar cele pentru radiaţie gamma de
energie medie şi mare sînt radiotelescoape terestre, compuse din sute de mici oglinzi orientate spre un
fotomultiplicator sau un scintilator dotat cu un receptor pentru radiaţii (contor de fotoni, cameră de ionizare, emulsie
foto, luminofor).
Radiotelescopul terestru poate recepta radiaţia gamma doar dacă are o energie mai mare de 1012 eV, iar
sensibilitatea lui de orientare este de o zecime de grad-arc.
► Astronomia studiază şi fondul de radiaţie gravitaţională al aştrilor, al resturilor lor şi al Universului ca întreg.
Principalele surse de radiaţie gravitaţională: colapsurile stelare, supernovele, Găurile negre aflate în posturi
particulare, stelele cu rotaţie foarte rapidă, stelele duble apropiate, nucleele galaxiilor şi quasarilor.
► Caracteristicile radiaţiei gravitaţionale: ● se propagă cu viteza luminii;● ajunge pe Terra sub formă de unde
plane, transversale pe direcţia de propagare;● se manifestă asemănător mareelor, creînd o deformare a tuturor
lungimilor (pe acest fenomen se bazează instrumentele de detecţie a undelor gravitaţionale);● are o frecvenţă joasă
(sub 10 Hz);● are o intensitate foarte mică, chiar în cazul unor aştri hipermasivi (spre exemplu, sistemul stelar binar V
Pup ar avea un flux de radiaţie gravitaţională de 4 x 1024 W la emisie şi 2,3 x 10-15 W/m2 la nivelul Terrei);● pînă în
prezent nu a fost pusă în evidenţă în mod cert.
Instrumentele utilizate în studiul gravitaţiei sînt calculul deductiv, utilizînd diverşi parametri fizici ai aştrilor (spre
exemplu, într-un sistem stelar binar radiaţia gravitaţională, prin extragere de energie din sistem, determină o încetinire
a perioadei de rotaţie a acestora) şi instrumente mecano-electronice hipersensibile (asemănătoare, oarecum, cu cele
utilizate în fizica nucleară).
► Astronomia în domeniul gravitaţiei oferă date privitoare la momentele de colaps ale stelelor (undele gravitaţionale
nefiind absorbite/perturbate de propria atmosferă a astrului, a mediului intergalactic şi intragalactic) şi amploarea
pierderii de energie prin radiaţie gravitaţională.
► Neutrinii sînt obiect de studiu al astrofizicii, cu referire la fondul de radiaţie neutrinică relictă (de la formarea
Universului) şi a celei emanate de aştri.
Neutrinii primordiali au fost emişi în întreg Universul atunci cînd densitatea în el era de 107 g/cm3, iar temperatura
de 3 x 1010 Co. Pînă atunci, densitatea substanţei fiind mai mare decît 107 g/cm3, neutrinii erau absorbiţi de substanţă,
astfel încît dădeau naştere la antielectroni, electroni şi antineutroni.
Dacă în momentul începutului dilatării spaţiului, energia neutrinilor era de aproximativ 3 x 106 eV, ceea ce
corespunde la o temperatură de circa 3 x 1010 Co, prin procesul dilatării Universului temperatura a scăzut atingînd
circa 2,7o K în prezent, iar energia lor este de sub o zecime de miime de eV.
15 % dintre particulele ce alcătuiesc Universul sînt neutrini (500 de neutrini relicţi pe centimetru cub).
Neutrinii şi antineutrinii primordiali mai pot dăinui şi acum, deoarece interacţionează foarte slab între ei cît şi cu
alte particule.
► Instrumentele utilizate de astrofizică pentru studiul neutrinilor sînt asemănătoare instrumentelor specifice din
fizica nucleară şi nu oferă directivitate. Ele sînt izolate în sol la adîncime mare şi prezintă o sensibilitate imensă.
► Astronomia neutrinică: ● permite studiul interiorului Soarelui şi al stelelor, neutrinii fiind singurele particule ce
pot ajunge pînă la noi din regiuni centrale ale stelei;● ajută la stabilirea masei inobservabile din Univers;● oferă date
despre începutul Universului (emiterea neutrinilor a început la 0,30 secunde de la începutul prezumtiv al dilatării
Universului);● poate oferi indicii pentru depistarea unor condensări de antimaterie (prin depistarea antineutrinilor).

107. Instrumentele astronomiei

Esenţialul este invizibil pentru ochi. Antoine de S. Exupery

…ochii sufletului vulgar nu au puterea de a-şi aţinti privirea „asupra celor divine”. Aristotel

Între adevăr şi căutare, prefer căutarea. G. E. Lessing

► Principalele instrumente utilizate în astronomie: luneta, telescopul, radarul, radiotelescopul, luneta-meridian,

luneta de treceri, luneta zenitală, astrograful, heliostatul, celostatul, turnul solar, telescopul orizontal, siderostatul, iar
ca instrumente auxiliare: spectrohelioscopul vizual, spectroheliograful fotografic, spectrofotometrul, spectrograful,
coronograful, actinometrul (pyroheliometrul), bolometrul, camera fotografică, celula fotoelectrică, fotomultiplicatorul,
termocupla şi filtrele.
► Luneta astronomică serveşte la observarea în amănunt a aştrilor în domeniul optic, utilizînd fenomenul de
refracţie a luminii.
Elementele alcătuitoare ale lunetei astronomice: obiectivul, tubul port-obiectiv, ocularul, tubul port-ocular,

mecanismul de urmărire şi montura de susţinere (figura 107.1)

Figura 107. 1.
► Ocularul, un ansamblu de lentile cu distanţa focală mică, are rolul de a mări imaginea furnizată de obiectivul
lunetei (mărind unghiul sub care acesta se vede) şi de a condensa toate radiaţiile optice divergente într-un fascicul
paralel, nu mai larg decît pupila, pentru a permite ochiului sau unui instrument ataşat să recepteze toate radiaţiile care
ies din instrument.
Ocularul este absolut indispensabil în cazul observării cu ochiul liber; cînd se utilizează diverse aparate, cum ar fi:
placa fotografică, celula fotoelectrică – receptori selectivi – sau termocupla, bolometrul ori CCD-ul – receptori
integrali –, ocularul este înlăturat. Toţi aceşti receptori transformă energia radiată primită, într-o altă formă de energie
(electrică sau chimică) măsurabilă.
► Principalele tipuri de ocular: ● Kepler: este cel mai simplu ocular, dar datorită calităţilor optice nesatisfăcătoare
nu mai este utilizat;● Hygens: oferă un cîmp de vizibilitate de circa 40o;● Ramsden: oferă un unghi de vizibilitate de
circa 35o;● Kellner: oferă un cîmp de vizibilitate de circa 45o;● Erfle: ocular din categoria „speciale”, oferă un unghi
de vizibilitate de 70o - 80o;● Barlow: este un ocular „clasic” dar are ataşate una sau două lentile plan concave sau
biconcave, prin care se măreşte lungimea focală (grosismentul) fără o diminuare importantă a luminozităţii.
► Principalele caracteristici ale ocularului: ● deosebirea între diversele tipuri sînt amploarea corecţiei aberaţiilor
cromatice, unghiul de vizibilitate, distanţa focală, diametrul ( = luminozitatea) şi redarea: negativă sau pozitivă;●
obişnuit, ultima lentilă din alcătuirea sa (cea dinspre ochi) are un diametru între 2 şi 30 mm, iar cea dinspre obiectiv de
la 10 pînă la 60 mm;● puterea sa măritoare depinde de distanţa sa focală: cu cît ea este mai mică, cu atît imaginea este
mai mult mărită: ● distanţa focală a ocularului este între 2,5 şi 40 mm;● cîmpul de vizibilitate al ocularelor obişnuite
se situează între 25o şi 80o (dacă această cifră este împărţită la grosisment, se deduce zona de cer observată);●
lungimea focală a ocularului este limitată de calitatea sistemelor optice şi posibilitatea utilizării practice. Spre
exemplu, utilizînd la un obiectiv cu distanţa focală de un metru, un ocular cu distanţa focală de 10 mm, imaginea
proiectată pe pupilă este de numai un milimetru;● cu cît distanţa focală a ocularului este mai mică, cu atît imaginea
oferită este mai întunecată. Aceasta, deoarece: pierderile de energie luminoasă sînt mai mari; ultima lentilă (cea
dinspre ochi) este mai mică, iar ochiul mai apropiat de ea şi astfel spotul de lumină proiectat pe retină este mai mic;
calitatea observaţiei este mai slabă, claritatea fiind afectată; ochiul nu poate distinge două puncte alăturate decît de la o
anumită distanţă în plus.
► Tubul port-ocular are o lungime cuprinsă între 100 şi 200 mm şi culisează cu mare fineţe în tubul port obiectiv
(figura 107. 1.), astfel realizîndu-se punerea la punct a clarităţii imaginii.
Contrar situaţiei întîlnite la un binoclu de cîmp, unde obiectul vizat se poate situa la distanţe diferite şi totuşi
apropiate, în cazul lunetei astronomice observaţia se consideră a se face la „infinit”, astfel că punerea la punct a
clarităţii este mai puţin complexă.
► Reticulul este un element din compunerea unor oculare şi constă dintr-o lamă plan-paralelă din sticlă optică,
transparentă, pe care sînt gravate diferite semne, inscripţii, scări gradate, rastere etc.
Menirea reticulului este de a servi la vizarea direcţiilor, la centrări, la efectuarea de măsurări şi estimări.
► Obiectivul lunetei – cel mai important element din compunerea lunetei – este o lentilă sau, mai adesea, un grup de
lentile care se orientează, pentru a colecta lumina, către astrul vizat. El transformă orice fascicul incident de raze
paralele într-un fascicul conic cu vîrful în ocular (figura 107. 1.).
► În compunerea obiectivului lunetelor se folosesc mai multe lentile, deoarece astfel se înlătură aberaţia cromatică
şi aberaţia de sfericitate, fenomene extrem de deranjante în vizualizarea obiectelor.
► Aberaţia cromatică este formată prin efectele de prismă pe care le au lentilele – diferitele lungimi de undă ce
compun raza de lumină care străbat lentila fiind refractate în gradaţii diferite. Astfel se generează imagini neclare,
înconjurate de cercuri colorate sau, altfel spus, raze de culori diferite ce nu focalizează în acelaşi loc.
Folosind la obiectivul (şi ocularul) lunetei mai multe lentile cu forme şi compoziţii diverse (flint, quartz, crown),
fiecare cu un alt indice de dispersie, fenomenul este atenuat într-o proporţie satisfăcătoare.
► Aberaţia de sfericitate, manifestată prin efecte de aureolare, se datorează faptului că razele periferice paralele cu
axa optică nu se refractă prin acelaşi focar sau nu sînt în prelungirea dreptei care trece prin focar. Această aberaţie se
elimină prin diafragmare şi prin lentile adecvate (spre exemplu, una biconvexă şi una plan concavă).
► Filtrul optic este un accesoriu care constă dintr-o lamă plan-paralelă, realizată din sticlă optică sau din quartz, pe
care este depus, prin vaporizare în vid, unul sau mai multe straturi subţiri a unui anumit metal.
Dintre numeroasele tipuri de filtre, un loc aparte ca importanţă îl ocupă filtrele color monocromatice de absorbţie şi
filtrele de interferenţă.
Radiaţia electromagnetică receptată de la aştri, trecînd prin straturile metalice semitransparente ale filtrului, este
supusă unor interferenţe de aşa manieră încît numai un anumit domeniu spectral (cel dorit) este lăsat să treacă, restul
fiind absorbit.
Utilizînd filtre optice se poate obţine compensaţia, selecţia, corecţia, contrastul, neutralizarea, protecţia şi difuzarea
unei secvenţe din radiaţia electromagnetică.
La stelele cu strălucire anemică (la care nu se poate obţine spectrul, fluxul de radiaţie fiind prea mic) pentru a
obţine informaţii asupra distribuţiei spectrale a radiaţiei se utilizează fotometria multicoloră. Aceasta se bazează pe
utilizarea filtrelor care permit separarea unui domeniu limitat din spectru.
 Filtrele optice de absorbţie sau interferenţiale sînt mult utilizate în studiul protuberanţelor şi a erupţiilor din coroana
solară.
Cînd lungimea de undă scade accentuat, aspectul cuantic devine dominant. Unele cristale (herapathit, turmaliu etc.)
pot absorbi complet lumina care vibrează într-un plan oarecare, în timp ce fasciculul care vibrează în plan
perpendicular pe acesta trece integral. Astfel de substanţe depozitate şi orientate pe un film de celuloză, formează un
filtru de polarizare.
► Un obiectiv de lunetă este cu atît mai bun cu cît are un diametru mai mare (implicit o luminozitate mai mare) şi o
mai bună corecţie cromatică.
► Cel mai mare obiectiv de lunetă din lume echipează instrumentul observatorului astronomic din localitatea Yerkes
– SUA, are un diametru de 102 cm, o distanţă focală de 19 metri şi o greutate de 226 kg.
Puterea măritoare minimă a acestuia este de 170 x, puterea utilă este de 1 020 x, iar cea maximă de 2 500 x. Cu
accesorii electronice aceste performanţe au fost mult îmbunătăţite.
► Cele mai mari lunete din lume: Yerkes - USA (102 cm diametru; fabricat în anul 1897); Lick - USA (91 cm;
fabricat în anul 1888); Meudon - Franţa (83 cm; fabricat în anul 1896); Nice - Franţa (71 cm; fabricat în anul 1894).
► Tubul port-obiectiv serveşte: ● la susţinerea perfect paralelă şi coaxial a obiectivului faţă de ocular;● la
distanţarea dorită a ocularului faţă de obiectiv;● la protejarea de lumina înconjurătoare, perturbatoare;● la fixarea
întregului ansamblu optic pe un suport rotitor;● la fixarea de o manieră unitară a unor instrumente anexe.
► Principalele deficienţe ale lunetelor astronomice: ● luminozitatea insuficientă;● cost ridicat;● diametrul
obiectivului nu poate depăşi un metru (în scopul măririi puterii de separaţie), deoarece nu se poate obţine o cantitate
mare de sticlă perfect omogenă sub aspect optic;● corectarea aberaţiilor este dificilă;● greutatea obiectivului este mare
în raport cu dispunerea lui în ansamblul instrumentului;● calitatea nu creşte proporţional cu diametrul obiectivului.
► Principalele calităţi ale lunetei astronomice: necesită servicii de întreţinere neînsemnate, iar manevrarea este
relativ facilă.
► La o mărire de peste o sută de ori, dacă instrumentul astronomic nu are o rotaţie prin care să se compenseze
mişcarea de rotaţie axială a Terrei, aştrii aflaţi în cîmpul de observaţie ies din obiectiv în scurt timp, făcînd imposibilă
observarea lor. Pentru a menţine continuu şi uniform astrul vizat în centrul obiectivului, luneta sau telescopul sînt
rotite de un mecanism de orologerie (figura 107. 2.) în jurul axei polare, într-un plan paralel cu ecuatorul.

Figura 107. 2.
► Monturile de susţinere ale lunetei sau telescopului sînt, în principal, de două tipuri: azimutal şi ecuatorial.
Prin montura de tip azimutal (figura 107. 3.) se asigură o mişcare paralelă cu orizontul şi alta într-un plan vertical.
 În manieră clasică, montura azimutală este utilizată la instrumente neperformante, iar într-o formă perfecţionată şi
la telescoapele de înaltă performanţă.
În montura instrumentală de tip ecuatorial, axa verticală (figura 107. 2) este paralelă cu axa polilor cereşti (axa de
rotaţie a Terrei). După încadrarea astrului vizat în cîmpul vizual al instrumentului, axa de declinaţie este blocată,
mişcarea în continuare desfăşurîndu-se numai în jurul axei paralele cu axa de rotaţie a Terrei.
Pe axa polară, paralelă cu axa de rotaţie a Terrei, se fixează un mecanism de orologerie ce asigură o rotire
compensatoare sincronă cu rotaţia planetei, astfel astrul vizat rămînînd permanent în centrul obiectivului.
Axa de declinaţie, perpendiculară pe axa polară, este paralelă cu ecuatorul şi permite fixarea astrului (poartă pe ea
cercul gradat al declinaţiei, permiţînd căutarea unui astru aflat la declinaţia cunoscută).
Monturile azimutale performante permit corecţii pe ambele axe, caz în care montura este de tip altazimutală.

Figura 107. 3.
► Telescopul astronomic serveşte la observarea detaliată a aştrilor prin captarea radiaţiilor lor (îndeosebi)
luminoase, utilizînd fenomenul de reflexie a luminii.
Părţile sale alcătuitoare sînt:obiectivul oglindă, montura port obiectiv, oglinda secundară, ocularul, tubul port-
ocular, mecanismul de urmărire şi montura de susţinere a instrumentului.
Figura 107. 4. A.
► Ocularul telescopului se deosebeşte de cel al lunetelor mari prin: ● posibilitatea de a fi montat, în funcţie de tipul
telescopului şi necesităţi, în una, două sau chiar trei locuri diferite în structura telescopului;● calitate net superioară,
avînd în vedere puterile de rezoluţie mărite ale instrumentului.
► În astronomie observaţia binoculară este inutilă, deoarece: ● imaginea stereoscopică nu este nici necesară şi nici
posibilă pentru vizarea la infinit;● acomodarea cu maniera de observare monoculară este facilă;● utilizînd un singur
ochi, acuitatea vizuală tinde să se amplifice sensibil (să amintim în acest sens: a) nou-născutul vede lumea „răsturnată”
şi mult mai bine cu un singur ochi, decît atunci cînd îi foloseşte pe amîndoi; b) totdeauna un ochi este conducător; c)
toate imaginile cîştigă în claritate şi frumuseţe dacă sînt privite doar ele, printr-un tub);● observaţia direct cu ochiul se
face cu atît mai puţin, cu cît telescopul este mai performant;● prin includerea unei prisme, indispensabile dublării
imaginii, se pierde din strălucirea imaginii (şi aşa foarte anemică, adeseori).
► Obiectivul telescopului nu este o lentilă, ca în cazul lunetei, ci o oglindă concavă sau parabolică.
► Obiectivul-oglindă este confecţionat din: ● sticlă optică de tip crown, cu conţinut de oxizi de zinc, siliciu, cadmiu
şi sodiu, plus alţi oxizi şi fluoruri, potrivit scopului urmărit (sticla crown are indici de refracţie relativ mici şi puteri
dispersive mari);● sticlă optică de tip flint, cu conţinut ridicat de plumb, plus oxizi ai metalelor grele (sticla flint are
indici de refracţie mari şi puteri dispersive mici);● sticlă optică de tip pyrex, cu un coeficient de dilatare termică liniară
de aproximativ 3,2 x 10-6 /oC;● sticlă optică de tip zerodur (cu numeroase subtipuri), cu temperatura de
topire/cristalizare foarte scăzută.
În funcţie de utilizarea prevăzută (lungime de undă receptată) se folosesc diverse combinaţii specifice (spre
exemplu, pentru infraroşu se include clorură de potasiu sau iodură de potasiu şi naftalină).
► Pentru reducerea la maximum a deformărilor mecanice şi termice, oglinda trebuie să aibă o grosime minimă,
aflată în raportul de 1 mm grosime pentru fiecare centimetru din diametru. De exemplu, oglinda de 5 metri diametru
are o grosime de 60 cm şi o greutate de 10 tone.
Ultima generaţie de oglinzi pentru telescop nu mai respectă legea de mai sus, deoarece s-au realizat dispozitive de
control permanent a razei de curbură a oglinzii, astfel încît grosimea acesteia s-a redus la doar cîţiva centimetri.
În cazul telescopului VLT/ESO de la Cerro Paranal, oglinda în diametru de 8,5 m este continuu controlată/ajustată
de 150 de dispozitive mecanoelectronice, ce acţionează corectiv la intervale de zecimi de secundă.
► Oglinzile de telescop sînt şlefuite cu o precizie apropiată de lungimea de undă a luminii.
► Pentru ca oglinda să nu se deformeze mecanic şi termic: ● reversul ei are o structură deosebit de laborios
proiectată şi prelucrată;● greutatea ei este uniform distribuită pe suport, indiferent de poziţia luată de telescop la un
moment dat;● cele cu un diametru de peste 1,5 metri dispun de un sistem de control al temperaturii, care admite
diferenţe de temperatură nu mai mari de sutimi de grad între puncte distanţate la 50 cm;● pentru compensarea dilatării,
în structura ei (în partea inferioară) există o serie de cavităţi (ele preiau mare parte din efectul de comprimare/dilatare
şi totodată izolează termic);● la modelele recente, există un mecanism mecanoelectronic de control şi ajustare continuă
a razei de curbură.
► Oglinzile de telescop sînt acoperite (pe „faţa” lor, nu pe verso ca la oglinzilor obişnuite !) prin pulverizare în vid cu
diverse metale, în funcţie de destinaţia instrumentului: ● cu argint (reflectă pînă la 92 % din radiaţia luminoasă) sau
aluminiu pentru observare în vizibil;● cu germaniu sau cu aur pentru observare în infraroşu (în strat subţire, aurul are
culoarea verde !);● cu platină pentru telescoapele specializate în analize spectrale;● cu aluminiu pentru observaţii în
ultraviolet şi vizibil;● cu siliciu pentru observaţii în ultraviolet şi infraroşu.
Pe oglindă sînt depuse între 4 şi 20 de straturi succesive de metal, fiecare avînd o grosime precisă, prestabilită,
cuprinsă între 10-5 şi 10-3 mm, cu un indice de refracţie selectiv.
► Oxidarea impune remetalizarea oglinzii, într-un interval situat între şase luni sau mai mulţi ani, în funcţie de
mediu, metal şi de acoperirea sau nu, în scop antioxidant, cu monoxid de siliciu sau florură de germaniu, într-o
peliculă translucidă şi uniformă.
► Fenomenul de aberaţie cromatică nu apare la obiectivul-oglindă al telescopului, deoarece razele de lumină nu trec
prin acesta, ci doar sînt reflectate.
În termeni exacţi, oglinzile de telescop nu introduc aberaţii cromatice doar în domeniul lungimilor de undă cuprinse
între 200 nm şi 15μm.
► În perioadele de neutilizare obiectivul-oglindă este acoperit, iar în unele cazuri între capac şi oglindă se creează
vid sau se introduce un gaz neoxidant.
► Oglinda secundară a telescopului este de mici dimensiuni, poate avea forme diferite şi serveşte devierii imaginii
culese de pe oglinda principală spre ocular sau instrument.
► Majoritatea telescoapelor folosesc monturi de tip ecuatorial, adică aceea în care axa orară este orientată spre Polul
Nord ceresc, iar axa de declinaţie este situată în planul ecuatorului ceresc.
Telescoapele de mari dimensiuni dispun de un sistem de ghidare fotoelectric (nu temporal), ce permite o urmărire
precisă a astrului vizat.
► Caracteristicile imobilului în care se află amplasat telescopul: ● protejează telescopul de lumina parazită şi de
intemperii;● menţine instrumentul la o temperatură aproximativ constantă;● reduce turbulenţa aeriană din preajma
instrumentului;● dispune de un atelier în care oglinda poate fi remetalizată de cîte ori este necesar.
► Calităţile telescopului astronomic: aberaţie cromatică minimă, cîmpul cuprins de obiectiv este mare,
luminozitatea imaginii este net superioară, puterea măritoare este foarte mare, se pot construi cu diametre mari, se
pretează la îmbunătăţiri prin mijlocirea ciberneticii şi a electronicii.
► Performanţele telescoapelor sînt limitate de turbulenţele din atmosferă (deformează imaginea aştrilor), poluarea
luminoasă a atmosferei terestre şi cantitatea mare de pulberi din atmosferă.
Aerosolii perturbă observarea, deoarece unghiul cîmpului de observaţie în cazul marilor telescoape fiind foarte mic,
prezenţa în el a aerosolilor (particule solide şi lichide – între 0,001 şi 1 000 nm în diametru – aflate în stare de
suspensie şi în permanentă mişcare, dispersate în atmosferă), reduc drastic transparenţa, deci claritatea imaginii
receptate.
În atmosfera de la sol (şes) numărul aerosolilor este în medie de 9 000 /cm3, dar poate atinge cîteva sute de mii pe
3
cm în atmosfera din preajma marilor oraşe. La doi kilometri altitudine, acest număr diminuă sub 1 000, iar la 5 000 m
de la sol, numărul aerosolilor este de circa 100/cm3.
În absenţa aerosolilor, ochiul omenesc ar sesiza o lumînare situată la o depărtare de 27 km.
► Principalele configuraţii optice pentru telescoape sînt: Newton, Cassegrain, Schmidt şi Maksutow. Variante ale
acestora sînt sistemele: Gregory, Ross, Bouwers, Richy, Baker, Richter, Richter-Chretien, Picht, Sonnenfeld,
Schwarzschild, Slevogt, Wynne, Flugge, Coude şi Dall-Kirkham.
► La telescopul în sistem Newton (figura 107. 4.), fasciculul de lumină receptat de oglinda principală, sferică sau
parabolică, este concentrat şi reflectat spre oglinda secundară, plană, înclinată la 45o. Aceasta deviază fasciculul
luminos spre ocular sau spre un instrument astronomic, unde se formează imaginea astrului.
Telescopul construit de I. Newton în anul 1668 are diametrul oglinzii metalice de 34 mm, distanţa focală de 159
mm, iar puterea de mărire de 38 x.
► Cel mai mare telescop cu oglindă monolit are un diametru de 8,4 m.
► Grosismentul exprimă raportul dintre unghiul sub care se vede un astru şi unghiul sub care se vede acelaşi astru
cu ochiul liber, sau, altfel spus, puterea măritoare (x).
Deoarece la acelaşi obiectiv se pot utiliza oculare cu distanţe focale diferite, rezultă că grosismentul (notat cu G)
este în anumite limite o mărime variabilă.
► Puterea măritoare minimă a unui obiectiv este egală cu a şasea parte din diametrul exprimat în mm, puterea
măritoare utilă este egală cu numărul de milimetri a-i obiectivului, iar puterea măritoare maximă este egală cu cel mult
de 2,5 ori diametrul obiectivului exprimat în milimetri. Cu diverse artificii cibernetice şi electronice, aceste limite sînt
mult depăşite.
Puterea măritoare a unui instrument astronomic este cu atît mai mare cu cît distanţa focală a obiectivului este mai
mare, iar distanţa focală a ocularului este mai mică.
► Apertura, notată simbolizat cu D, defineşte amploarea deschiderii spre lumină oferit de acel obiectiv, adică
unghiul sub care se vede obiectivul din punctul lui focal.
Un obiectiv avînd un diametru dat nu poate separa (arăta) distinct două puncte, decît dacă distanţa lor unghiulară
are o anumită valoare limită. Spre exemplu, un obiectiv cu diametrul de 12 cm poate separa două puncte între care
distanţa unghiulară este de 1˝ iar pentru un obiectiv de 20 cm această distanţă este de 2˝,4.
Deci, puterea separatoare rămîne aceeaşi (detaliile observabile cu unul şi acelaşi obiectiv sînt unele şi aceleaşi)
indiferent de grosisment (amploarea măririi).
► Cu un obiectiv avînd o deschidere de 5 metri se pot separa două stele situate la 0˝,02 ceea ce corespunde unghiului
sub care se vede un milimetru de la o depărtare de 10 km, aşa cum ar fi văzut cu ochiul liber de la un metru depărtare.
► Fluxul minim de radiaţie luminoasă măsurabil cu telescopul de 5 m este de 3 x 10-7 w/m2.
► Pentru a distinge pe Lună două puncte distanţate între ele la 225 m este necesar un instrument cu putere măritoare
de minim 502 x.
La o mărire de 500 x cu telescopul de 5 m, sînt necesare circa 3 100 de cîmpuri considerate patrate, pentru a acoperi
întreaga arie a feţei văzute a Lunii.
► Cele două cifre imprimate pe binocluri şi instrumente astronomice mici, separate prin semnul „x”, semnifică:
primul puterea măritoare, iar cel de al doilea diametrul obiectivului exprimat în milimetri. Spre exemplu, 25 x 50
semnifică o putere măritoare fixă de 25 x şi un obiectiv de 50 mm în diametru.
► Diametrul aparent este unghiul sub care se vede de pe Terra un obiect extraterestru.
A vedea un obiect sub un unghi de o secundă înseamnă practic a distinge un obiect de un centimetru aflat la
distanţa de 2 060 metri.
► Luminozitatea, în cazul instrumentelor astronomice, exprimă mărimea ce caracterizează instrumentul din punct de
vedere al strălucirii imaginii obţinute; adică, raportul dintre strălucirea imaginii unui obiect văzut prin instrument şi
strălucirea obiectului respectiv văzut de aproape.
În principal, luminozitatea instrumentului este direct proporţională cu diametrul obiectivului şi distanţa lui focală
(cu cît diametrul este mai mare, iar distanţa focală mai mică, imaginea este mai strălucitoare).
► Deoarece ocularele şi obiectivele lunetelor sînt compuse din mai multe lentile, la fiecare suprafaţă de sticlă în
contact cu aerul se pierde prin reflexie o cantitate importantă din fluxul luminos. Diminuarea acestor pierderi prin
reflexie se realizează prin depunerea unor pelicule de sulfură de zinc, clorură de magneziu, criolit sau fluorură de
magneziu pe suprafeţele în contact cu aerul. Grosimea acestor depuneri este egală cu aproximativ jumătate din
lungimea de undă a regiunii de mijloc a spectrului vizibil.
► Caracteristicile noilor telescoape: ● au obiectiv-oglindă de tip mozaic, adică alcătuit din mai multe fragmente, iar
deformările (gravitaţionale şi termice) ale suprafeţei optice sînt continuu corectate, individual, pentru fiecare oglindă
din sistem;● sînt adăpostite în construcţii ce minimalizează circulaţia/turbulenţa atmosferei în jurul traseelor de lumină
de la aştri;● sînt (pot fi) incluse în sisteme interferometrice;● manevrarea şi receptarea imaginii se poate face şi de la
mare distanţă, prin satelit, toate funcţiile instrumentului fiind telecomandabile.
► Telescopul Keck 1, cel mai mare telescop cu oglinzi multiple, are un diametru de 9,82 metri, este alcătuit din 36 de
oglinzi hexagonale cu un diametru de 1,83 metri fiecare, corectarea distorsiunilor se face de două ori pe secundă (cu o
precize de 0,00002 mm) pentru fiecare oglindă şi permite observarea unor aştri cu magnitudinea 29.
► Radarul serveşte în astronomie la observarea meteoriţilor – în urma meteoriţilor rămîn în atmosfera înaltă dîre de
gaze ionizate, care reflectă undele radar –, la determinarea cu mare precizie a distanţelor în sistemul nostru solar, la
aflarea vitezei de rotaţie a planetelor, la cartografierea planetelor şi la determinarea structurii suprafeţelor planetelor.
Metoda radiolocaţiei în astronomie se poate utiliza, nu mai departe de orbita planetei Pluto.
Impulsul radar utilizat în astronomie are o energie de 400 kW şi o frecvenţă de 2 388 MHz.
► Radiotelescopul serveşte la recepţionarea, măsurarea şi studierea radioundelor provenite de la aştri.
Antena radiotelescopului poate avea diverse configuraţii (în funcţie de lungimea de undă vizată) şi are menirea de a
culege undele plane incidente, de natură electromagnetică. Pentru frecvenţe înalte, suprafeţele antenelor se apropie de
aspectul reflectorului optic, fiind formate din panouri metalice frezate şi îmbinate cu un mare grad de precizie. La
frecvenţe joase, suprafaţa antenei poate să nu mai fie compactă, putînd fi formată din plasă metalică cu ochiuri mici
faţă de lungimea de undă.
Sensibilitatea radiotelescopului creşte proporţional cu suprafaţa antenei, iar rezoluţia unghiulară creşte cu
dimensiunea liniară a antenei.
Cea mai facilă soluţie pentru a creşte rezoluţia, fără a mări în mod masiv suprafaţa, este de a folosi două sau mai
multe antene separate printr-o distanţă relativ mare, realizînd astfel un interferometru.
► Rezoluţiile ce se pot obţine cu radiotelescopul sînt mai mici de 0,2 milisecunde de arc, în timp ce în domeniul optic
secunda de arc este limita puterii de rezoluţie a telescoapelor clasice.
Radiotelescoapele individuale au puterea de separare unghiulară mai slabă decît telescoapele optice, dar în sistem
interferometric le depăşeşte net, realizînd precizii de peste 10-4 secunde de arc.
► Radiofrecvenţele de interes astronomic şi accesibile sînt între 10 MHz şi 300 GHz.
Alte frecvenţe radio sînt inaccesibile radiotelescoapelor, deoarece undele radio cu frecvenţa de sub 10 MHz sînt
absorbite de ionosferă, iar cele cu frecvenţe mai mari de 350 GHz sînt absorbite în troposferă.
Lungimile de undă accesibile din afara atmosferei terestre sînt între 8 nm şi 1 km.
Fluxul minim de radiaţie radio ce poate fi cules cu actualele radiotelescoape este de 8 milionimi de jansky (1 Ja =
10-26 w/m2 Hz).
► Interferometrele astronomice sînt ansambluri de două sau mai multe telescoape sau radiotelescoape care lucrează
interconectat şi simultan, ca o singură antenă de telescop/radiotelescop. Aceste ansambluri de instrumente sînt separate
prin distanţe mult mai mari decît dimensiunile lor individuale, obţinîndu-se pe această cale o rezoluţie unghiulară
echivalentă cu cea a unui telescop fictiv care ar avea dimensiuni egale cu distanţa dintre telescoapele ce alcătuiesc
interferometrul.
Puterea separatoare a unui interferometru este mai mare decît a antenelor componente şi creşte cu depărtarea lor,
dar aria sa (de care depinde puterea de a colecta energie electromagnetică) este doar suma ariilor antenelor
componente. De aceea, interferometrele nu sînt ideale pentru detectarea surselor slabe, ci, mai ales, pentru localizări
precise.
Cu cît distanţa dintre antene (numită bază) este mai mare, cu atît interferometrul este mai selectiv.
► Interferometrul stelar este un accesoriu montat în faţa obiectivului, el permiţînd o diafragmare şi astfel măsurarea
parametrilor stelelor binare ce nu pot fi văzute separat (de exemplu, binara Capella pentru care distanţa unghiulară
dintre cele două componente este de numai 0˝,0525 ).
► Telescopul MMT (Multiple Mirror Telescope) este reprezentativ pentru cele de tip mozaic. El este instalat pe
muntele Hopkins în Arizona (USA) şi este compus din 6 telescoape Cassegrain de 1,8 metri diametru fiecare, dispuse
hexagonal şi alăturat. Servomecanisme de mare acurateţe poziţionează şi controlează continuu fiecare telescop şi pe
toate între ele, astfel ca imaginea furnizată de fiecare telescop să fie focalizată într-un singur punct.
► Telescopul VLT (Very Large Telescope) se particularizează prin „obiectivul” său alcătuit din mai multe telescoape
individuale, alăturate, ce pot fi orientate separat (deci, el poate desfăşura o activitate de tip interferometric, imaginea
furnizată de fiecare telescop fiind mixată într-una singură). Prin această dispunere se obţine o rezoluţie egală cu
distanţa dintre telescoapele în sistem VLT.
În cazul telescopului VLT de la Cerro Paranal (Chile), distanţa dintre cele patru telescoape este de 130 m, ceea ce
permite obţinerea unei rezoluţii de 0˝,001 (30m) adică posibilitatea de a distinge un obiect de 2 metri aflat pe Lună.
► Telescopul VLA (Very Large Array) este de fapt o modalitate de dispunere a unui grup de radiotelescoape în
sistem interferometric, prin care se obţine o apertură ce corespunde diametrului cercului descris de ele într-o rotaţie a
planetei.
Cel mai mare radiotelescop VLA este cel din Socorro/New Mexico (USA), alcătuit din 27 de radiotelescoape
interconectate şi dispuse în formă de „Y” pe o lungime de 21 km. Maxima rezoluţie obţinută de acest sistem este de
0,05 secunde de arc pentru o frecvenţă de 1,3 cm.
► LBI (Long Baseline Interferometry) este o tehnică în radioastronomie prin care mai multe radiotelescoape, dispuse
liniar la circa 1 000 km, într-o reţea interferometrică, îşi trimit semnalele la un punct de centralizare în timp real, unde
sînt sintetizate, suprapuse şi analizate.
► VLBI (Very Long Baseline Interferometry) este o modalitate prin care o reţea de interferometre de pe tot cuprinsul
planetei sînt interconectate. Interconectarea nu este fizică sau prin radio, ci indirectă, interferometrele înregistrînd
imaginea fiecare separat, iar apoi acestea sînt mixate computerizat şi analizate.
Prin această tehnică se realizează rezoluţii de mai multe miimi de secundă de arc.
► VLBA (Very Long Baseline Array) este un radiotelescop interferometric construit pe principiul VLBI şi se
particularizează prin lungimea foarte mare pe care este dispus liniar.
Cel mai cunoscut radiotelescop VLBA este cel instalat între Hawai şi St. Croix din nord-estul Canadei. Acest
ansamblu de radiotelescoape, dispus pe o lungime de 8 000 km, permite o rezoluţie de 0,2 milisecunde de arc.
► LBT (Large Binocular Telescope) este o modalitate de dispunere a două telescoape identice, alăturat. Astfel, dacă
fiecare are un diametru de 8,4 metri, montura echivalează cu un telescop avînd obiectivul de 22,8 metri.
► LSST (Large Synoptic Survey Telescope) este alcătuit din trei oglinzi (8,4 m, 3,4m şi 0,5m) şi este menit în
principal la observarea întregii bolţi cereşti pe parcursul a cîte trei zile, în vederea depistării eventualelor schimbări
semnificative de strălucire a unor aştri.
► Avantajele utilizării radiotelescoapelor: ● observaţiile au o fineţe de sute de ori mai mare decît în domeniul
optic;● praful din atmosfera terestră, din mediul interstelar şi intergalactic nu constituie un impediment major în
recepţia radio;● observaţiile pot fi făcute în orice moment din zi şi noapte şi indiferent de situaţia meteorologică;● au
un preţ de cost relativ mic, comparativ cu cel al telescoapelor optice;● necesită proceduri de întreţinere necostisitoare
şi la intervale mari de timp;● suportă îmbunătăţiri ale performanţelor aproape nelimitat.
► Dezavantajele radiotelescoapelor: nu pot determina poziţia surselor radio depistate şi nu pot fi plasate (sau nu
încă) în afara atmosferei terestre, datorită gabaritului lor mare.
► Luneta meridian serveşte la determinarea coordonatelor geografice ale locului de observaţie, a coordonatelor
ecuatoriale ale stelelor şi la nevoie a orei siderale. Ea constă dintr-o lunetă care se poate roti doar în jurul unei axe
orizontale, fixate pe direcţia est-vest.
► Luneta de treceri este destinată efectuării măsurătorilor necesare stabilirii orei siderale exacte (de la care apoi se
stabileşte ora solară medie şi ora locală legală). Ea constă dintr-o lunetă cotită la 45o ce se poate roti doar în jurul unei
axe orizontale fixată pe direcţia est-vest. Cu ajutorul unor reticule dispuse în planul focal al lunetei se determină
momentul trecerii unor stele prin meridianul locului de observaţie.
► Luneta zenitală serveşte la determinarea cu mare precizie a coordonatelor stelelor.
► Astrograful este un instrument destinat fotografierii aştrilor. El se compune dintr-un telescop sau lunetă de mare
luminozitate, o cameră foto şi un sistem de rotire de mare fineţe, destinat urmăririi aştrilor vizaţi.
► Fotografierea aştrilor permite o studiere mai amănunţită, deoarece prin fotografiere se obţin mai multe amănunte
ce nu pot fi înregistrate de ochiul omenesc.
Prin fotografiere, fotonii sosiţi de la obiecte slab strălucitoare se acumulează în stratul fotosensibil al filmului,
constituind în final o imagine. Ochiul omenesc nu are această proprietate, el prelucrînd rapid semnalul luminos
recepţionat şi, mai ales, recunoaşte un semnal luminos numai dacă depăşeşte valoarea de moment.
Diferenţele de număr între stelele ce apar pe placa fotografică expusă 30 de minute, faţă de cea expusă trei ore sînt
imense. Cu toate acestea, plăcile fotografice nu sînt foarte sensibile la lumină, ele detectînd numai circa 3 % din
fotonii care cad pe ele (limita minimă este de 200 fotoni în 4 minute expunere).
Frecvent, fotografierea (mai ales în infraroşu) se face cu aparate foto şi plăci aflate la temperaturi de minus 80o C
ceea ce amplifică sensibilitatea foto, scurtează timpii de expunere, creşte acurateţea, iar culorile sînt mai apropiate de
cele reale.
Emulsiile foto au sensibilitate amplificată chimic şi termic, permiţînd să se fixeze pînă la 10 % din fotonii receptaţi.
Plăcile foto obişnuite (normale) sînt sensibile în domeniul spectral 33 nm–500 nm, dar se pot prepara emulsii sensibile
la lungimi de undă mai mari. Astfel există plăci ortocromatice sensibile pînă la lungimea de undă de 600 nm, sau
pancromatice sensibile pînă la 700 nm (se utilizează şi plăci foto pentru domeniul infraroşu de pînă la 1 300 nm, ele
păstrîndu-se la temperaturi mult sub zero grade celsius).
Un telescop cu oglinda de 1,2 m, în 60 de minute de expunere, poate fotoînregistra aştri cu o magnitudine de 21,9
iar un telescop cu diametrul de 3,5 m şi dotat cu un detector fotoelectric poate înregistra aştri cu magnitudinea 28.
► Principala piedică în fotografierea aştrilor ce prezintă o strălucire mică o reprezintă luminozitatea atmosferei;
cerul pare negru doar pentru sensibilitatea ochiului omenesc, nu şi pentru placa fotografică. Cînd telescoapele mari
procedează la fotografierea aştrilor cu strălucire redusă, expunerea poate depăşi cîteva ore, astfel că strălucirea
atmosferei terestre poate depăşi (prin însumare), uneori, strălucirea astrului vizat.
Pentru a depăşi acest impediment, fotografierea aştrilor cu străluciri mici se face, în ultimul timp, mai ales din
spaţiul extraatmosferic.
► Planetariul este un instrument de uz didactic prin intermediul căruia sînt ilustrate/explicate mişcările planetelor,
eclipsele şi constelaţiile. El constă dintr-un dispozitiv care proiectează, pe cupola sub care se află, imaginile stelelor,
planetelor şi mişcările lor.
► Heliostatul este un sistem optic, acţionat de un mecanism de orologerie, destinat devierii razelor imaginii Soarelui
în direcţia dorită, adică într-un telescop caracterizat printr-o distanţă focală foarte mare (menită obţinerii unor imagini
de dimensiuni mari), ceea ce-l face imobil. Procedînd astfel se reduce într-o proporţie considerabilă şi componenta
calorică din radiaţia electromagnetică recepţionată.
► Celostatul este un mecanism compus din mai multe oglinzi ce se rotesc acţionate de un mecanism de orologerie şi
care preia lumina stelelor (uneori a Soarelui) şi o dirijează în sistemul optic al telescopului. Menirea dispozitivului este
de a compensa mişcarea aparentă a astrului vizat în condiţiile în care telescopul este fix.
► Turnul solar este o construcţie masivă în care celostatul trimite razele solare vertical în jos într-un turn vidat, iar
sistemul optic care formează imaginea Soarelui este aşezat în plan vertical. Aparatele de analiză spectrală (şi nu
numai) sînt plasate în laboratorul de la baza turnului.
Prin această construcţie, componenta calorică a spectrului Soarelui este mult redusă, iar imaginea obţinută
(proiectată) este de dimensiuni mari (circa un metru în diametru).
► În telescopul orizontal, celostatul dirijează razele solare orizontal, sistemul optic al instrumentului fiind plasat în
plan orizontal. Procedînd astfel, costurile de construcţie şi exploatare sînt diminuate.
► Siderostatul este un instrument ce constă dintr-o oglindă plană, montată de o manieră ce permite o direcţionare şi
reflectare a luminii de la aştri spre instrumentul astronomic al observatorului. Siderostatul serveşte la compensarea
deplasării aparente a aştrilor pe bolta cerului
► Spectrohelioscopul vizual este menit observării vizuale a spectrului solar. Cu el se obţine imaginea
monocromatică a Soarelui, în linia roşie a hidrogenului.
► Spectroheliograful fotografic este un aparat menit izolării şi înregistrării grafice a spectrului solar (o imagine
monocromatică) într-o anumită linie spectrală (îndeosebi cea a calciului).
► Spectrofotometrul constă dintr-un spectroscop cuplat cu un aparat fotoelectric, el măsurînd intensitatea radiaţiei,
într-o anumită lungime de undă sau într-un domeniu îngust al spectrului, apoi o compară cu cea a unui spectru de
referinţă cunoscut.
► Spectrograful serveşte la fixarea fotografică a informaţiilor furnizate de spectrometru.
► Spectroscopul este instrumentul destinat cercetării vizuale a spectrului.
► Coronograful serveşte la observarea zonelor interne ale coroanei solare prin crearea unei eclipse de Soare
artificiale (altfel spus, pentru eliminarea completă a luminii provenite de la fotosferă). Practic, aceasta se realizează
prin plasarea unui disc opac la un anumit nivel în lungimea focală a unei lunete sau telescop, dispuse pe o montură
ecuatorială.
► Actinometrul sau pyrheliometrul este un instrument destinat măsurării intensităţii radiaţiei solare.
► Bolometrul este menit măsurării radiaţiei electromagnetice integrale a aştrilor, deci luminozitatea lor. El are o
sensibilitate egală pentru toate frecvenţele (culorile), nu selectiv ca ochiul omenesc sau placa fotografică.
Acest instrument este aşezat în focarul obiectivului telescopului şi constă dintr-o pilă termoelectrică ce produce, sub
acţiunea energiei concentrate în focar, un curent slab din intensitatea căruia se deduce prin calcul temperatura stelară.
► În camera fotoelectrică ataşabilă la telescop, fotonii colectaţi de obiectivul telescopului sînt proiectaţi pe catodul
unor celule fotoelectrice care vor emite, ca urmare, electroni. Energia lor este mărită prin accelerare în cîmp magnetic,
apoi sînt proiectaţi pe o placă sensibilă. În acest mod, în cîteva minute de expunere, se obţin clişee foarte clare (care
altfel ar necesita mai multe ore de expunere) şi o fineţe excepţională.
► Celula fotoelectrică serveşte la analizarea radiaţiilor colectate de telescopul, luneta sau radiotelescopul ce
utilizează o receptare sensibilizată.
Fotocatodul celulei se plasează în focarul obiectivului; radiaţia electromagnetică receptată de la astrul vizat, căzînd
pe fotocatod, desprinde electroni care sînt atraşi de anod, iar curentul fotoelectric ce apare în circuit se înregistrează cu
un galvanometru. Curentul fotoelectric obţinut are intensitatea proporţională cu strălucirea aparentă a stelei.
► Fotomultiplicatorul, asemeni celulei fotoelectrice, este destinat utilizării cît mai multor fotoni colectaţi de
obiectivul instrumentului astronomic. Pentru aceasta, între fotocatodul şi anodul celulei fotoelectrice sînt plasaţi
electrozi intermediari (dinozi) care prin emisie electronică secundară amplifică mult (108 - 109 ori) curentul dat de
fotocatod (circa 250 mA/lumen).
► Termocuplele sînt un tip de receptoare electromagnetice neselective, avînd aceeaşi sensibilitate pentru toate
lungimile de undă.
Termocuplele transformă energia receptată în căldură şi o oferă spre măsurare. Din acest motiv, aceste aparate
trebuiesc menţinute la temperaturi scăzute (în heliu lichid).
► CCD-ul (Charge – Coupled – Device = dispozitiv cuplat prin sarcină) este un dispozitiv electronic, menit utilizării
marii majorităţi a fotonilor receptaţi de obiectivul instrumentului.
Dispozitivul (prezent şi în camerele video sau fotografice de fabricaţie recentă) este compus din milioane de
minuscule elemente fotosensibile ce transformă direct fotonii captaţi în semnale electronice, ce sînt vizualizate pe un
cinescop (de unde se şi pot fixa la nevoie).
Acest receptor cuantic oferă: o mai exactă estimare a strălucirii şi a spectrului; fotometrie multicoloră şi simultan la
mai mulţi aştri; un studiu egal pe un spectru larg al lungimilor de undă.
Sensibilitatea CCD-ului este limitată de radiaţia cosmică (particulele de mare energie pot lesne altera imaginea) şi
de oscilaţiile termice ale reţelei cristalului semiconductor, ceea ce impune, eventual, situarea într-un mediu cu
temperatură scăzută.
► Instrumentul ideal pentru observarea panoramică a frumuseţii aştrilor este un binoclu de 20…50 x 150 dotat cu
trepied şi mecanism de urmărire. Pentru observaţii astronomice modeste este adecvat un telescop cu oglinda de 150 -
200 mm, iar pentru observaţii astronomice semiprofesionale se impune dotarea cu un telescop ce are oglinda de cel
puţin 300 mm, plus numeroase accesorii.
Cu un telescop avînd un obiectiv de 150 mm se pot observa detalii de 1,4 km pe Lună, circa 3 300 000 de stele şi
aproximativ 2 300 de galaxii.
► Ce (mai) poate descoperi în epoca noastră un astronom amator ? Comete, modificări ale suprafeţei lunare, nove,
supernove şi, uneori, propria măreţie…
► Pentru a face o descoperire în astronomie se cer vaste cunoştinţe de specialitate (inclusiv matematică…!), un
foarte bun instrument astronomic, multă răbdare, fler şi foarte, foarte mult noroc…

108. Astrologia
„…zarurile lumii sînt măsluite…” F. Galiani

Privind în sus unii văd ceva, iar alţii pe cineva. x x x

Astrele arată, dar nu obligă. Ptolemeu

► Astrologia (de la grecescul astron = astru şi logos = ştiinţă) este o pseudoştiinţă ce pretinde, prin studiul poziţiilor
conjuncturale ale planetelor şi a altor fenomene din Sistemul nostru planetar, prezicerea evoluţiei viitoare a unei
persoane sau a unor evenimente.
Astronomia s-a născut împreună cu astrologia, au vieţuit împreună pînă acum circa 2 500 de ani cînd astronomia,
atingînd maturitatea, s-a desprins de astrologie devenind o ştiinţă cu statut propriu.
► Între trăsăturile de personalitate sau evenimentele vieţii indivizilor umani şi poziţiile planetelor la momentul
concepţiei, ori în perioada gestaţiei sau la naştere, nu există legături de cauzalitate evidenţiabile.
În mod cert, între evenimentele vieţii şi poziţiile aştrilor se pot formula corespondenţe dacă ele sînt căutate cu
asiduitate şi, mai ales, cu fantezie.
► Modul cel mai precis de a evidenţia relativitatea prezicerilor astrologiei este de a căuta două sau mai multe
persoane de acelaşi sex, născute la aceeaşi dată şi în aceeaşi regiune geografică, şi studierea ponderii asemănărilor şi
deosebirilor dintre ele şi a evenimentelor vieţii lor.
► Nici o particulă din Univers nu este complet izolată de influenţa (interacţiune reciprocă şi tot ce urmează acesteia)
a cel puţin unei alteia de aceeaşi natură sau diferită, iar prin ea şi înlănţuit de întreg Universul. Astfel, toate prefacerile
din Univers se răsfrîng asupra tuturor indivizilor şi ale acestora asupra Universului, el fiind un tot unitar.
Fiecare fiinţă care se naşte este parţial altfel decît celelalte şi pentru că Universul este altul de la un moment la altul.
► Cantitatea mărită de energie electromagnetică „primordială” receptată de la aştri şi concentrarea ei pe retină (cea
mai importantă zonă receptoare, inclusiv pentru energia „subtilă”), este net superioară la astronomi faţă de cea
receptată de ceilalţi oameni (0,8 - 1,5 cal /24 ore), ceea ce îndeamnă să se presupună că ea ar contribui la longevitatea
crescută a astronomilor.
Desigur, o asemenea opinie cu greu se mai poate susţine astăzi cînd astronomii stau mai mult în faţa monitoarelor
decît cu ochiul aţintit spre aştri…
► Efectul Takata (poartă numele descoperitorului) remarcă coagularea diferită a sîngelui în anumite situaţii
astronomice. Astfel, coagularea este accelerată şi sporită la apusul şi răsăritul Soarelui, accelerată şi sporită
proporţional cu amploarea grupării planetelor interioare (Terra–planete–Soare) şi minimă în timpul eclipsei totale de
Soare.
► Efectul Kolisko (poartă numele descoperitoarei, Lily Kolisko) remarcă sensibilitatea dinamolizei capilare la
anumite fenomene astronomice şi îndeosebi a celor din Sistemul nostru planetar. Spre exemplu, în perioada în care
între Terra şi Saturn se interpune Soarele (conjuncţie superioară), imaginea de pe morfocromatograma ce redă
dinamoliza (separarea) capilară a unui amestec de soluţii de nitrat de argint, sulfat de fier şi nitrat de plumb, devine
voalată.
Amploarea efectului diferă în funcţie de substanţe şi fenomenul astronomic.
S-au stabilit şi unele corelaţii de „sensibilitate” (!) între unele elementele chimice şi planete: Soare–aur, Venus–
cupru, Marte–fier, Saturn–plumb, Jupiter–staniu, Luna–argint.

109. Omul şi Universul

Nimic nu e în cer sau pe pămînt care să nu se afle şi în om. Theophrastus Bombastus von Hohenheim

La ce-i foloseşte omului să cucerească Universul, dacă îşi pierde sufletul ? Meister Eckhart

Tu te crezi neant şi tu conţii Universul ! Avicenna

► Raportul între Om şi Univers: ● omul este întru totul produsul Universului, fără ca prin aceasta Omul să fie
separat de Univers;● în fiinţa om se reflectă întreg Universul, cu toate enigmele şi certitudinile lui;● elementele
Universului dobîndesc adevărata lor dimensiune şi semnificaţie doar în situarea lor în raport cu destinul omului.
Faptul că omul (parte din natură) gîndeşte Universul, ridică bănuiala că „cineva” din „afara” Universului îl gîndeşte
de fapt prin noi (de ce s-ar analiza Universul pe sine ?).
► Dacă Omul este creat pentru Univers sau Universul este creat pentru Om, nu putem şti. Mai probabil este ca
Omul şi Universul să fie o unitate aparte.
► Atît Omul cît şi Universul: ● au erupt din „nimic” şi dispar în „nimic”;● sînt exprimate şi „limitate” de spaţiu şi
timp;● au un început care vizează doar expansiunea; ● nu par să-şi fi dorit să existe, dar doresc cu acerbie să
supravieţuiască într-un fel oarecare;● îşi ascund rostul;● par a sta sub semnul fatalismului;● sînt în expansiune,
aparent nelimitată;● au un început (?) şi un sfîrşit (?) misterios;● par a se întoarce cîndva în punctul din care au plecat,
sau foarte aproape de el;● au o istorie fundamentală asemănătoare;● au elementele definitorii realizate din primul
moment de existenţă (s. e., toate formele Viului terestru – cel puţin –, au fost şi parţial mai subzistă , la fel cum în
Univers toate structurile „mari” ce puteau să se formeze s-au format şi în parte mai subzistă);● au un final
„problematic”;● au apărut şi supravieţuiesc la „limită”;● au o complexitate extremă şi asemănătoare;● nu exprimă de
ce sînt aşa cum sînt, şi nu altfel;● prin parte, pot să „recupereze” funcţiile întregului;● trebuie să se confrunte cu un
acelaşi „ceva”, pentru a deveni;● par a fi o punte, nu un ţel;● par a avea un (acelaşi) Creator;● sînt altceva decît suma
părţilor alcătuitoare;● debordează de imaginaţie…
► Atît omul cît şi steaua: ● nu apar cu necesitate în spaţiu şi timp, sau nu în mod evident;● în perioada formării au o
structură fluidă, în proporţie de peste 90 %; ● în faza de naştere pornesc de la un număr redus de elemente, apoi
acestea cresc exponenţial într-un interval relativ scurt;● au durata gestaţiei de circa 1 % din durata de existenţă
dinamică;● nu au responsabilitate pentru unde şi cînd se nasc, cum trăiesc, ce fac în viaţă, ce părinţi au;● au o copilărie
(sub aspect fiziologic) agitată;● prezintă un lung palier existenţial în faza de maturitate, iar sfîrşitul este adesea alert;●
evită nuditatea;● trec obligatoriu, succesiv, prin etapele de naştere, tinereţe, maturitate, bătrîneţe, moarte, dar se pot
sfîrşi în oricare din aceste etape;● comportă faze individuale şi de comuniune socială;● nu pot trăi de două ori (sau nu
cu aceeaşi unitate materială);● se pot caracteriza prin anemie sau obezitate, congenitală sau dobîndită, permanentă sau
tranzitorie;● fac parte (majoritatea) din colectivităţi;● se asociază mai ales în duete, dar pot trăi şi în poligamie sau
solitarism;● cînd formează un duet, el poate fi liniştit, agitat sau distructiv, pentru unul sau pentru ambii parteneri;●
cînd sînt într-un duet, nu totdeauna cel masiv domină pe cel mic;● pot prezenta unele trăsături imorale, cum ar fi
acelea de furt, canibalism, distrugere nemotivată, viol (cu sau fără inseminare), vagabondaj;● au capacitatea de
reproducere numai prin altul, prin inseminare (excepţie fac primele individualităţi apărute);● nu au descendenţi în mod
obligatoriu, dar în tot timpul vieţii participă la viaţa celorlalţi (direct sau indirect);● pot avea descendenţi şi în mod
involuntar;● amprentează descendenţii în linie dreaptă;● se pot naşte individual sau geminat;● pot avea o viaţă liniştită
sau una tumultoasă, de care nu se fac cu nimic responsabili;● pot fi implicaţi în evenimente care să le schimbe complet
viaţa şi de care nu sînt cu nimic răspunzători;● au un grad de libertate extrem de limitat (în eventualitatea că-l au …);
● nu pot trăi fără a lăsa urme (fie şi numai „gunoi şi o văgăună”…);● modifică mediul, pe tot parcursul vieţii;● par a fi
(şi) un proces de „căutare”, de desăvîrşire, deci o etapă evolutivă;● nu-şi justifică existenţa (cel puţin sub aspect
individual);● nu prezintă cu certitudine sensul existenţei: evoluţie sau involuţie;● prezintă o zonă centrală caldă,
pulsantă, generatoare de căldură şi radiaţie, iar în exterior un cîmp de interrelaţie;● au membrii grupului cu indivizi
unici, irepetabili, originali;● pot fi de culori diferite şi de vîrste mult diferite;● pentru a realiza o expansiune, trebuie
mai întîi să se concentreze;● au un sfîrşit în funcţie de trecutul personal sau de mediu;● au căldura asociată vieţii, iar
răcirea asociată morţii;● se pot autodistruge;● din pulbere şi gaz se formează şi-n pulbere şi gaz se transformă prin
moarte (cu unele excepţii, cum ar fi, spre exemplu, „urcarea la cer” şi respectiv „Gaura neagră”);● pot avea o moarte
lentă, liniştită, acceptată, sau dimpotrivă una bruscă, violentă, dureroasă;● au majoritatea longevivilor cu o talie
scundă;● au momentul de început şi de sfîrşit al existenţei, imprecizabil;● nu-şi cunosc destinul şi nici nu-l pot
influenţa;● nu au acces la eternitate ca individualitate;● pot sfîrşi în grandoare sau în anonimat.
► Relaţii între morfofiziologia omului şi cea a Terrei şi Universului: ● atmosfera terestră conţine circa 1044
molecule, iar o respiraţie a omului circa 1022 molecule;● masa unui om este media geometrică întra masa Terrei şi cea
a unui proton, iar diametrul Terrei este media geometrică dintre mărimea întregului Univers şi diametrul unui atom;●
gestaţia la om durează circa 270 de zile, la tropice (leagănul hominizilor) clima este caldă circa 270 de zile, ciclul
ovulator este de circa 27 de zile, Soarele se roteşte în jurul axei sale în circa 27 de zile, apa din întreg corpul nostru se
reîmprospătează în 27 de zile, iar Luna efectuează o rotaţie circumterestră în circa 27 de zile;● cele mai numeroase
unde gravitaţionale ar avea frecvenţa comparabilă cu frecvenţa medie a curenţilor cerebrali;● axa Terrei are o
înclinaţie de 23o faţă de planul orbitei sale, axa diafragmei pe care se sprijină inima omului are o înclinaţie de 23o, iar
nervul optic intră în ochi cu o înclinaţie de 23o;● vîrsta Terrei este între 4,6 şi 5,2 miliarde de ani, iar vîrsta limită de
concepţie biologică (adesea şi intelectuală) este între 45 şi 55 de ani;● suprafaţa Terrei este în proporţie de 71 %
acoperită de ape, iar corpul omului conţine în proporţie de 70 % apă;● acceleraţia gravitaţională este de 9,8 m/s, viteza
spermatozoidului este de 0,98 mm/s, iar viteza maximă la alergare a oamenilor este de 9,8 m/s;● diametrul
spermatozoidului uman se cuprinde în diametrul ovului aproximativ de acelaşi număr de ori (110) ca diametrul Terrei
în diametrul Soarelui;● numărul de spermatozoizi elaboraţi de bărbat de-a lungul vieţii – cca. 1012 – este relativ egal cu
numărul de celule ce alcătuiesc corpului uman, dar şi cu numărul de rotaţii a Terrei de la formarea sa;● femeia are
circa 365 de cicluri ovulatorii pe parcursul vieţii, număr egal cu al zilelor dintr-un an;● perimetrul ecuatorului Terrei
este aproximativ egal cu lungimea însumată a tuturor gameţilor generaţi de un bărbat de-a lungul vieţii şi cu lungimea
desfăşurată a tuturor genelor omului;● lungimea vaselor capilare puse cap la cap ating lungimea de aproximativ 80
000 km, iar lungimea cursurilor de apă curgătoare de pe Terra este de circa 80 000 km;● numărul de celule din
alcătuirea corpului nostru egalează numărul de stele din galaxie;● numărul de respiraţii în 24 de ore este aproximativ
egal cu numărul de ani ce corespund mişcării de precesie a Terrei (25 765);● temperatura medie la suprafaţa Terrei
este egală cu temperatura corpului uman.
Aceste asemănări nu sînt simple coincidenţe, iar aceasta se datorează faptului că omul este integral produsul
Universului (de pînă în prezent) şi nu poate fi decît în armonie cu el.

110. Psihologie şi astronomie

Dacă omul se adînceşte în propriile sale profunzimi, el constată că prezenţa lui D-zeu acolo este tot atît de îndepărtată ca şi în
natură. Alex. Şafran

Astronomia ne oferă măsura propriei măreţii. M. C. Paulişan

Anumite gînduri sînt ca rugăciunile. V. Hugo

► Astronomia este „descoperită”: ● la vîrsta adolescenţei (vîrsta curiozităţii plenare) după care, adeseori, ea rămîne
o „rezervă” de apel afectiv sau/şi intelectual;● într-o eventuală „criză” metafizică (cînd se reunesc într-o conştiinţă
„trezită” problema Timpului, a Spaţiului, a Eului, a Morţii, a Originii şi a Sensului);● cînd nevoia de sprijin intelectual
în concret devine acută;● cînd simţurile devin net dominate de raţiune;● „întîmplător” (contactul cu o anume persoană,
lectura unei anume cărţi, o boală sau un accident ce puteau fi fatale etc.).
► Oamenii sînt fascinaţi de imaginea cerului, deoarece: ● „sus” se situează părintele, stăpînul, preotul, învăţătorul,
superiorul (sursa de ocrotire, de gratificaţie sau admonestare);● cerul este domeniul absolut al necunoscutului, al
imprevizibilului, al inaccesibilului, al minunilor, al improbabilului, dar şi al speranţei fiind infinit (intuim că toate vin
de „sus”…);● ceea ce este „sus” ne este interzis (iar de la Geneză ştim că ceea ce este interzis, tentează…); ● cerul se
arată a fi Puterea absolută;● prin aflarea stării lui se speră a se putea prevedea viitorul („destinul”…);● oamenii sînt
dornici de minuni (vezi cazul OZN-urilor [un gînd-sugestie amatorilor: să nu fie ozn-uri şi la nivel neuronal, deci în
submicroscopic ?]) şi de un Conducător (vezi religiile, dar nu numai), iar acestea nu pot proveni decît din necunoscutul
şi atotputernicul „sus”;● din instinctul de securitate, oamenii ştiu că trebuie să se apare şi de ceea ce ar putea veni de
sus;● privind bolta înstelată, necazurile tind să se estompeze (proporţional cu nivelul de inteligenţă al persoanei în
cauză);● omul mai prezintă dorinţa şi impulsul pentru zbor, pentru înălţare, ca o expresie a unei gene a zborului,
incomplet stinse;● ceea ce se desprinde cu pregnanţă din fond (culoare, formă, strălucire) este un element instinctiv de
atenţionare;● de ceea ce este „sus” ne apărăm cu dificultate;● el ne poate satisface nevoia de izolare, de desprindere,
de relaxare, de refacere neuropsihică sau concentrare de sine (Eul se acutizează dramatic în faţa infinitului cerului
nopţii, simţind nevoia să se „adune”);● culorile strălucitoare alb, galben sau roşu, pe fond negru, sînt extrem de
fascinante (vezi reacţia de concentrare a atenţiei asupra sinelui la privirea focului în timpul nopţii, cînd, prin stimularea
nervului optic, se modifică ritmul respirator şi cardiac, se produc modificări ale metabolismului, modificări ale
echilibrului electric al scoarţei cerebrale de o manieră imprevizibilă etc.);● punctul strălucitor pe fond negru are un
efect hipnotizant şi predispozant la concentrare, la meditaţie;● culoarea albastră (după alb, culoarea cea mai adîncă,
mai transparentă, mai rece, mai pură) a cerului diurn induce un simţămînt de „pierdere” de sine, de solemnitate, plutire
plăcută în infinit, calm, răcoare, linişte, scăderea T.A., scăderea tonusului muscular, calmarea respiraţiei şi pulsului
(receptată mai mult timp, devine deprimantă);● culoarea neagră a cerului nocturn induce un simţămînt de
interiorizare, prudenţă, retragere, repaus „obosit”, introversiune (nelinişte „plăcută” la cei dezechilibraţi) etc.;● ne
dorim să fim asemeni lui: finit dar nemărginit;● cerul stimulează/susţine imaginaţia în cel mai înalt grad.
► Ne preocupăm de astronomie şi astrofizică, chiar dacă ele nu oferă nici un beneficiu economic şi nici nu ne pot
îmbunătăţi viaţa, deoarece: ● prezentăm un mai mult sau mai puţin acut instinct de explorare, căutare şi extincţie a
arealului vital;● curiozitatea intelectuală nu are limite;● constatăm că informaţii aparent neutre pot fi utile în cele mai
neaşteptate domenii ale cunoaşterii „utile” (fizică, geologie, chimie, filozofie, religie etc.);● este un impuls specific
uman;● contactului cu misterul este plăcut;● simţim necesitatea unei cît mai precise localizări în spaţiu (cel puţin…);●
sîntem prevăzători (spre exemplu, asigurarea unui refugiu în caz de necesitate);● avem teamă de viitor;● sperăm să
descoperim secretele vieţii şi morţii, sensul lumii, realitatea destinului etc.;● dorim să descifrăm istoria pentru o cît
mai corectă previziune a viitorului;● avem nevoie de certitudine;● avem tainica credinţă că cerul este „viitorul”
nostru;● dorim să atenuăm „frica ancestrală”;● am descoperit că în unele împrejurări ale vieţii, lumina stelelor ajută
„vederii” mai departe;● resimţim plăcere în confruntarea cu dificultatea.
► Nu putem fi decît serioşi cînd privim bolta cerului, deoarece: ● cerul lasă impresia de a fi „Tatăl nostru”;● infinitul
cerului ne relevă realitatea propriei singurătăţi;● prin toate însuşirile lui, cerul ne face să fim umili şi neînsemnaţi;●
fiindu-ne necunoscut, cerul ne inspiră teamă;● fiind infinit şi majestuos, cerul ne inspiră respect;● ne refuză dialogul şi
amiciţia;● nu-l înţelegem;● este „rece”, iar recele inhibă;● ne domină pe deplin, iar aceasta de o manieră derutantă:
nepăsare şi ocrotire;● nu prezintă „forme” pentru sprijin, ci numai puncte;● nu este policolor;● fiind obişnuiţi să-l
vedem mereu acelaşi, orice modificare a lui ne sperie în cel mai înalt grad;● are mesaje numai pentru intelect, nu şi
pentru simţuri;● Dumnezeu şi zeii nu pot fi decît sus, în necunoscutul infinit al cerului, iar de ei nu îndrăznim să
rîdem;● în sanctuar, în faţa cadavrului unui semen sau privind bolta înstelată, vorbirea este intens inhibată;● cînd
privim în sus, ridicarea capului induce o modificare în regimul fiziologic al creierului, implicit în simţămintele
psihologice (s. e., acestea se modifică cînd privim cerul într-o oglindă orizontală, dar se rămîne în regimul
seriozităţii);● astronomii prezintă modificări respiratorii (ceea ce le modifică psihologia) cînd se află în adăpostul
telescopului (deoarece respiraţia este conformată reflex de lungimea sau îngustimea raporturilor spaţiale, iar adăpostul
telescopului are ceva de catedrală, de volum mare şi închis);● ne induce un simţămînt straniu de nesiguranţă, fiind
lîngă noi dar fără să-l putem atinge;● ştim că ne poate distruge cu uşurinţă, iar rugăciunile noastre nu-s luate în
seamă;● ne simţim supravegheaţi, iar stelele ne trezesc în subconştient o temere ce aminteşte de cea pe care ne-o
inspiră ochii felinelor în întunericul nopţii;● nu ne putem „ancora” de nici un astru, gîndul şi privirea alunecîndu-ne
„dincolo”, mai departe, tot mai departe;● focul şi contrastul de strălucire (punct strălucitor pe fond negru) induc o
activare extraordinară a activităţii cerebelului şi a epifizei, care, printre altele, se însoţeşte de inhibarea rîsului;● ne
sugerează a fi „viitorul” nostru, iar de acesta nu îndrăznim a rîde.
► Psihicul nostru este influenţat de contactul cu astronomia şi astrofizica, iar el este chiar indispensabil pentru
consolidarea echilibrului psihoafectiv şi rafinamentul conştiinţei.
► Astronomia şi astrofizica sînt un factor de umanizare, chiar unul dintre cele fundamentale; cu cît individul este
mai amplu preocupat de aştri, cu atît mai mult îşi acutizează specificul uman.
Este foarte probabil ca în viitor astronomia şi astrofizica să devină, alături de cunoaşterea creierului, preocuparea
centrală a fiinţei umane.
► Atitudinea faţă de cer şi astronomie este dependentă: ● de rafinamentul conştiinţei, respectiv de dorinţa de a şti ce
este Viaţa, ce este Moartea, care este Sensul (altfel formulat, de sentimentul neliniştii existenţiale);● de sănătatea
Eului;● de înserarea individului mai mult în „universal” sau mai mult în „social”;● de sensibilitatea intelectuală
(capacitatea spontană de manipulare a abstractului);● de sensibilitatea pentru gîndirea contemplativă;● de condiţii de
viaţă şi istoria proprie (profesie, mediu social, familie, religie, contact cu fenomenul morţii, stare de sănătate etc.);● de
gradul de timiditate în general (altfel spus, amploarea capacităţii de previziune);● de atitudinea faţă de viaţă în general
(unii „trăiesc”, alţii „contemplă”, iar alţii „caută”);● de capacitatea de imaginaţie şi interogaţie spontană;● de armonia
cu natura;● de uşurinţa de a fi satisfăcut intelectual;● de tendinţa de a privi lumea în general de „sus” sau de „jos”;● de
sensibilitatea la hipnoză;● de abilitatea înţelegerii limbajului naturii numai prin mijlocirea unui singur organ de simţ
(văzul);● de „descoperirea” (conştientizarea) fenomenului morţii;● de amploarea nevoii de Mister şi/sau Speranţă.
► Nu puţini sînt cei pe care astronomia şi astrofizica îi dezamăgeşte, deoarece: ● ei s-au apropiat de acest domeniu al
cunoaşterii în speranţa găsirii unor certitudini sau a unor răspunsuri la probleme filosofice ori religioase. Or,
dobîndirea acestora reclamă un volum de informaţii imens (din varii domenii), o subtilitate interpretativă excepţională,
un echilibru afectiv şi intelectual foarte solid, o anumită vîrstă şi o mobilitate intelectuală deosebită;● majoritatea
informaţiilor dobîndite tind să deschidă mai multe probleme decît să rezolve;● nici în astronomie/astrofizică nu există
liman, certitudine absolută, speranţă continuă;● astronomia şi astrofizica nu rezolvă problema timpului şi a localizării
proprii în Univers;● aceste domenii ale cunoaşterii au particularitatea de a-l „umili” pe cunoscător.
► Astronomii cu vocaţie: ● cu cît sînt mai „astronomi”, cu atît sînt mai timizi faţă de Univers;● pot crede lesne ceea
ce îşi imaginează;● sînt foarte atenţi cu observaţiile şi măsurătorile efectuate, dar (involuntar) trag concluzii din
abundenţă condimentate cu imaginaţie;● suferă o amplă transformare a personalităţii, cu fiecare deceniu de viaţă;● sînt
dispuşi să accepte noul doar ca o rezervă pentru stări de limită;● acceptă cu extremă dificultate alte opinii (sau
contrazic insistent, sau tac „filosofic”);● tind (inconştient) să-şi confecţioneze o imagine de „superiori” şi siguri de ei,
dar în intimitate se simt mici, vulnerabili, timizi, nesiguri şi izolaţi;● au o imaginaţie deosebit de bogată;● în proporţia
cu care „caută” în astronomie, se caută şi pe ei înşişi;● dau dovadă de o mare perseverenţă şi meticulozitate în
activitate (chiar dacă se mobilizează cu dificultate…); ● au o capacitate deosebită pentru gîndirea abstractă;● pot
traversa stări de adîncă prăbuşire intelectuală, după eşecuri repetate, dar se refac rapid, filosofic;● nu practică jocuri de
noroc (gen Loto), dar în intimitatea lor cred în noroc profesional (şi astfel trăiesc cu Speranţa, dar NU mor cu regretul
de a nu fi reuşit);● prezintă un simţămînt straniu de putere şi confort cînd privesc cerul înstelat;● prezintă (atît de puţin
comuna) curiozitate pentru abstract, ca un preambul necesar cunoaşterii concrete, specifice astronomiei şi astrofizicii.
► În astronomie activează numeroase femei, deoarece: ● femeile au o rezistenţă crescută pentru munca de rutină şi
fără rezultate conforme aşteptărilor, iar aceasta domină astronomia şi astrofizica;● femeile au o capacitate cel puţin
egală cu a bărbaţilor de a lucra susţinut cu matematica;● în tinereţe (deci în perioada alegerii profesiei) numeroase
femei se investesc pasional şi au un talent deosebit pentru ştiinţele exacte, printre care şi astronomia;● adesea, femeile
au capacitatea de a vedea şi interpreta corect ceea ce bărbaţii nu văd sau nu la momentul oportun (consideraţie fără
subînţelegeri !);● femeile astronom constituie excepţia care confirmă regula conform căreia femeile, în general, văd
mai bine aproape, iar bărbaţii văd mai bine departe;● între cer şi pămînt nefiind graniţe, ceea ce se aseamănă se şi
adună;● avînd o imaginaţie mai temperată pentru acest domeniu, contribuie la menţinerea stării de normalitate în
observatoarele astronomice;● femeile îi stimulează pe bărbaţi la eforturi mai mari (deci şi o măsură administrativă !);●
femeile se simt în acest domeniu (cel puţin) egale cu bărbaţii;● sînt nostalgice (n-au uitat Grădina Edenului, iar şarpele
n-a murit…);● ochiul femeii reţine mai mult timp imaginea după ce obiectul a dispărut din cîmpul său vizual;● se pare
că atunci cînd privesc cerul, femeile „ştiu” ceva mai mult decît bărbaţii chiar dacă nu pot să şi exprime aceasta (motiv
pentru care ipotezele lor sînt uimitor de temperate, iar faţă de cele ale bărbaţilor se mulţumesc doar să zîmbească);●
femeile sînt, prin firea lor, fascinate de tot ceea ce străluceşte şi are culoarea alb-argintiu sau galben-auriu;● femeile
fiind mai credincioase, se simt în faţa bolţii cerului ca în faţa Marelui Altar;● bărbaţii astronomi au o imaginaţie la
cote care îi face să creadă că femeile nu le-ar putea face concurenţă şi astfel le tolerează;● bărbaţii care lucrează în
astronomie sînt deosebit de sensibili la misterul şi frumuseţea femeilor şi astfel sînt dispuşi să le facă loc.

111. Epilog
Nu am vreun talent deosebit, doar că sînt extrem de curios. A. Einstein

La ce bună lumea întreagă, dacă nu-i nimic decît lume ? M. Eckhart

Am un răspuns ! Am un răspuns ! Cine are o întrebare ? x x x

► Pasionaţilor, astronomia le poate oferi: ● certitudinea existenţei unei „Entităţi Supreme”;● apreciere justă a
propriei valori şi măreţii;● satisfacţia gestului, exclusiv uman, de a privi stelele, meditativ;● întărirea speranţei în
existenţa unui „dincolo”;● dovada existenţei unei ordini implacabile a lumii;● atingerea limitei impuse nouă de
materie, spaţiu şi timp;● emoţia apropierii de „El”, de „dincolo” şi de „mister”;● confirmarea că Omul şi Viaţa sînt de
o infinită delicateţe, fragilitate şi divin;● optarea pentru o justă filozofie de viaţă;● un spaţiu ideal pentru refugiu
intelectual şi afectiv;● observarea concomitent a trecutului şi viitorului;● debordarea banalităţii orizontului profanilor
şi „participarea” la fascinantul spectacol al Universului;● deplină destindere psihonervoasă;● amplificarea apetitului
de viaţă (istoria nu consemnează cazul nici unui astronom care să se fi sinucis…);● înţelegerea şi pasionarea pentru
muzica clasică;● cadru ideal de meditare filosofică şi religioasă;● adoptarea unei atitudini de amplă iubire a lui
Dumnezeu şi a filozofiei, în detrimentul religiei şi politicului;● lux intelectual;● satisfacerea plăcerii observării a ceea
ce descendenţii noştri, probabil, nu vor mai putea vedea din cauza poluării…;● longevitate (cu o medie de viaţă de 78
de ani, astronomii deţin supremaţia între toate profesiile…);● posibilitatea unei „evadări” justificate din cămin, la ore
tîrzii…
► Inconvenientele pasionării de astronomie: ● continuă insatisfacţie determinată de limita performanţelor
instrumentelor astronomice (inclusiv a celor deţinute personal…), de insuficientele informaţii deţinute şi de
dificultatea înţelegerii unora dintre ele;● uneori, schimbarea dramatică a filozofiei de viaţă;● conflicte cu partenerul de
viaţă, pentru repetatele absenţe nocturne…;● disperarea de a nu putea găsi cel puţin doi astronomi (profesionişti) cu
aceeaşi opinie într-o problemă oarecare de astronomie…

Bibliografie selectivă
Această stranie materie, A. Kastler, trad. în l. română, Editura politică, Bucureşti, 1982
Anuarul obervatorului din Bucureşti, Editura Academiei Române, 1960 – 1993
Asteroizi şi comete, V. Nadolschi, Editura Albatros, Bucureşti, 1970
Astrofizica contemporană, V. Ghinzburg, trad. în l. română, Editura enciclopedică română, 1972
Astronomie elementară, G. Petrescu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1962
Astronomie fundamentală, N. I. Dinulescu, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968
Astronomie, A. Pál şi V. Ureche, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983
Biofizica – De la Big - Bang la Ecosisteme, M. Isac şi C. Filipescu, Editura tehnică, Bucureşti, 1996
Biologie celulară, M. Ionescu - Varo , Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981
Blach holes and the Universe, I. Novikov, Cambridge University Press, 1990
Ce este Universul, C. Folescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1988
Ce este viaţa ? & Spirit şi materie, E. Schrödinger, trad. în l. română, Editura politică, Bucureşti, 1980
Cerul, o carte pentru toţi, M. Alexescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1974
Chimie generală, C. D. Neniţescu, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972
Cibernetica, N. Wiener, trad. în l. română, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966
Cît mai aproape de stele, I. Todoran, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977
Cosmologia secolului XX, J. M - Ponty , trad. în l. română, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978
Cursul de fizică – Berkeley, vol. I – V, trad. în l. română, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981
De la existenţă la devenire, I. Prigogine, trad. în l. română, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1992
De la mitul astral la astrofizică, T. Filipaş, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1984
Dialectica în fizica modernă, M. E. Omeleanovski, trad. în l. română, Editura politică, Bucureşti, 1982
Dictionary of Astronomy, J. Mitton, Pinguin Books, 1993
Dictionary of Astronomy, R. E. Kokich, Editura autorului, 1979
Dictionnaire de l´astronautique, T. de Galiana, Librairie Larousse, 1964
Dicţionar de astronomie şi astronautică, C. Popovici & Co., Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977
Dicţionar de fizică, I. Dima & Co., Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972
Din enigmele microcosmosului, G. Folescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1986
Elemente de dinamică stelară, C. Cristescu şi G. Demetrescu, Editura Academiei Române, 1967
Elemente de fizică atomică şi nucleară H. Lindner, trad. în l. română, Editura tehnică, Bucureşti, 1962
Elemente de mecanică cerească, C. Drîmbă, Editura tehnică, Bucureşti, 1958
Enigmele şi paradigmele materiei, M. Florescu, Editura politică, Bucureşti, 1984
Filosofia mecanicii cuantice, R. Healey, trad. în l. română, Editura tehnică, Bucureşti, 1995
Fizica cuantică, H. E. Wichmann, trad. în l. română, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983
Fizica în concepţia generaţiei mele, M. Born, trad. în l. română, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fizica modernă, R. P. Feynman, vol I – III, trad. în l. română, Editura tehnică, Bucureşti, 1971 – 1972
Fizica stelelor, S. A. Kaplan, trad. în l. română, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1963
Fizică – Curs universitar, T. I. Creţu, Editura tehnică, Bucureşti, 1966
Fizică atomică şi nucleară, S. Muscalu, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975
Fizică modernă şi filozofie, T. Toro´, Editura Facla, Timişoara, 1973
Fizică şi filozofie, T. Brody, trad. în l. română, Editura tehnică, Bucureşti, 1996
Fizică, D. Halliday şi R. Resnick, vol I – II, trad. în l. română, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975
Fiziologie oculară, P. Cernea, Editura medicală, Bucureşti, 1986
Fiziologie umană, I. Hăulică, Editura medicală, Bucureşti, 1989
Galaxii în Univers, C. Pârvulescu şi G. Demetrescu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967
Galaxii, nuclee şi quasari, F. Hoyle, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968
Hazard şi necesitate, J. Monod, trad. în l. română, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Incursiune într-un Univers posibil, R. I. Câmpeanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982
Inelul lumii materiale, M. Drăgănescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989
Infinitul şi infinitatea lumii, I. Pârvu, Editura politică, Bucureşti, 1985
Între eternitate şi timp, I. Prigogine şi I. Stengers, trad. în l. română, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
L´ astronomie, I. Nicolson, Librairie Larousse, 1971
Lumina – undă sau corpuscul ? E. Vasiliu, Editura Albatros, Bucureşti, 1976
Materie şi mişcare, M. Florescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980
Mintea noastră … cea de toate zilele, R. Penrose, trad. în l. română, Editura tehnică, Bucureşti, 1996
Noua eră în fizică, H Massey, trad. în l. română, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966
Observational astronomy, D. S. Birney, Cambridge University Press, 1991
Observational Astrophysics, R. C. Smith, Cambridge University Press, 1995
Ordo ab chao, I. Purica, Editura tehnică, Bucureşti, 1996
Originea Universului, J. D. Barrow, trad. în l. română, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
Plenitudinea lumii şi ordinea ei, D. Bohm, trad. în l. română, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
Primele trei minute ale Universului, S. Weinberg, trad. în l. română, Editura politică, Bucureşti, 1984
Principii şi legi fundamentale în fizică, Gh. Huţanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1983
Quasarii, E. Toma, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977
Răbdare în azur, H. Reeves, trad. în l. română, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
Science et Vie, colecţia revistei, 1970 – 1997
Scurtă istorie a timpului, St. Hawking, trad. în l. română, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
Scy Catalogue 2 000.0, A. Hirshfeld, vol. I – II, Cambridge University Press, 1991 – 1985
Stars and Planets, D. H. Menzel şi J. M. Pasachoff, The Easton Press, 1984
Stele – date fizice, C. Popovici, Editura tehnică, Bucureşti, 1965
Stele, Galaxii, Metagalaxia, T. A. Aghekian, trad. în l. română, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974
Ştiinţă şi tehnică, colecţia revistei, Bucureşti, 1960 – 1997
Taofizica, F. Capra, trad. în l. română, Editura tehnică, Bucureşti, 1995
Teoria relativităţii în imagini, L. C. Epstein, trad. în l. română, Editura All, Bucureşti, 1996
The Astronomy and Astrophysics Encyclopedia, S. P. Maran, Van Nostrand Reinhold şi C.U.P., 1992
The Cambridge Atlas of Astronomy, J. Audouze şi G. Israel, Cambridge University Press, 1994
The classification of stars, C. Jaschek şi M. Jaschek, Cambridge University Press, 1990
The Guide to the Galaxy, N. Henbest şi H. Couper, Cambridge University Press, 1994
Timpul, S. Marcurs, Editura Albatros, Bucureşti, 1985
Tratat de chimie fizică, P. W. Atkins, trad. în l. română, Editura tehnică, Bucureşti, 1996
Ultimile trei minute, P. Devies, trad. în l. română, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
Universul în spaţiu şi timp, V. Ghinzburg, trad. în l. română, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1969
Universul, V. Ureche, vol I – II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982
Visul lui Einstein şi alte eseuri, St. W. Hawking, trad. în l. română, Editura Humanitas, Bucureşti.1997