Ce sunt miturile?

Limitele paradigmei moderne

Investigarea mentalității umane reprezintă o parte importantă a procesului de

reconstituire istorică, cercetătorul având posibilitatea de a intra în contact cu
anumite sensibilități, trăiri, convingeri și valori umane, care puse laolaltă oferă o
imagine complexă a vieții și a istoriei umanității. Un loc aparte pe scena istoriei
îl ocupă miturile, care pot fi definite drept realități vii ale vieții omenești de-a
lungul timpului, strâns legate de acea cunoaștere primordială pe care umanitatea
a avut-o despre ea însăși, despre lumea sacră și univers. O definiție exhaustivă a
mitului este imposibilă, tocmai datorită diversității de păreri emise de-a lungul
timpul de către cercetători și savanți. Cert este faptul că, în ciuda inexistenței
unei definiții complete, acceptată de către toți erudiții vremurilor, miturile se
constituie ca realități culturale și istorice complexe, existente încă din cele mai
vechi timpuri. După cum afirmă și Mircea Eliade „această istorie sacră,
primordială constituită de totalitatea miturilor semnificative, este fundamentală
pentru că explică, și în același timp justifică, existența lumii, a omului și a
societății. Acesta este motivul pentru care mitul este considerat, în același timp,
o istorie adevărată, care relatează cum au venit lucrurile pe lume, constituind un
model exemplar pentru ele, și totodată o justificare a activităților umane” 1.

Una dintre încercările de a defini mitul îi aparține lui Victor Kernbach, care
consideră că „mitul este o narațiune tradițională emanată de o societate primitivă
imaginându-și explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice
cu caracter fie spațial, fie temporal, ce s-au petrecut în existența psihofizică a
omului, în natura ambiantă și în universul vizibil ori nevăzut, în legătură cu
destinul condiției cosmice și umane, dar cărora omul le atribuie obârșii
supranaturale datând din vremea creației primordiale și ca atare, le consideră

1
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, București, Humanitas 2013, p. 123.
sacre și revelate strămoșilor arhetipali ai omenirii, de ființe supraumane în
clipele de grație ale începuturilor”2. Deși momentul nașterii miturilor nu a putut
fi stabilit cu exactitate, cert este faptul că mitul își are originea în evenimente și
fenomene reale care deși depășesc puterea de înțelegere a omului, ele rămân
adânc impregnate în mentalul colectiv și se transformă cu timpul într-un
adevărat sistem de valori și dogme, lăsat moștenire de la o generație la alta.
Astfel „generațiile succesive au îmbogățit sau remodelat materialul primordial al
narațiunii mitice, așa că avalanșele mitologice, care s-au rostogolit de-a lungul
istoriei, mai poartă puține date din sedimentele originare” 3.

O definiție dată mitului, larg acceptată în lumea academică este cea formulată
de către Mircea Eliade. Conform acesteia „mitul povestește o istorie sacră; el
relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al
începuturilor. Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor
supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul,
sau numai un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o
instituție. E așadar întotdeauna povestea unei «faceri» : ni se povestește cum
ceva a fost produs, a început să fie. [...] În fond, miturile descriu diversele și
uneori dramaticele izbucniri în lume ale sacrului (sau ale supranaturalului) 4. Se
observă astfel, modul în care Mircea Eliade apropie mitul de sacru și îi oferă
valoarea de adevăr, de creator a realității. Prin intermediul miturilor, oamenii au
încercat să dezlege misterele lumii în care trăiesc, căutând răspunsuri referitoare
la viață, moarte, natură, univers etc.

Pe de altă parte, Lucian Boia definește mitul ca fiind „o construcție imaginară

(ceea ce, încă o dată, nu înseamnă nici «reală», nici «ireală», ci dispusă potrivit
logicii imaginarului), destinată să pună în evidență esența fenomenelor cosmice
și sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunității și în scopul
de a asigura coeziunea acesteia. [...] Rezultă că nu orice deformare, adaptare sau
interpretare înseamnă mit. Mitul presupune degajarea unui mit esențial. El are
un sens profund simbolic. Prezintă în același timp un sistem de interpretare și un
cod etic sau un model de comportament; adevărul său nu este abstract, ci înțeles
ca principiu călăuzitor în viața comunității respective” 5. Astfel, autorul încearcă
să sublinieze importanța miturilor în cadrul societăților, acestea fiind păstrătoare
ale valorilor și ale dogmelor care îndrumă respectiva comunitate pe drumul
2
Victor Kernbach, Miturile esențiale, București, Editura științifică și enciclopedică, 1978, p. 5.
3
Simona Nicoară, „O scurtă călătorie pe tărâmul miturilor. Mitologia românească”, în Caiete de
antropologie istoricã, anul VII, nr. 1-2 (12-13), ianuarie - decembrie 2008, p. 90.
4
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978, pp. 5-6.
5
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, Humanitas, 2017, p. 8.
necunoscut al timpului. Mitul este cel care face o selecție a faptelor trecutului,
oferindu-le ca model generațiilor viitoare, doar pe acelea care pot fi considerate
adevărate modele de urmat.

Fiecare epocă din istoria umanității și-a pus într-o formă sau alta propria
amprentă asupra gândirii mitice. Un exemplu în acest sens este cazul miturilor
grecești, povestite și modificate într-o anumită măsură de Homer și de alți
mitografi. La fel, în lumea Orientului Apropiat și în India, tradițiile mitice au
fost prelucrate de către teologi și ritualiști. Merită a fi menționat faptul că, în
ciuda acestor influențe venite din partea teologilor, rapsozilor și mitografilor,
mitologiile nu și-au pierdut în timp „substanța lor mitică” 6. După cum afirmă și
Mircea Eliade, miturile s-au perpetuat de-a lungul timpului și au dus o existență
neîntreruptă în mentalitatea umană, „au fost transformate și îmbogățite de-a
lungul veacurilor sub influența altor culturi superioare, sau mulțumită geniului
creator al anumitor indivizi excepțional de înzestrați” 7. În Epoca Antică, omul
era considerat o creație a divinităților. Deveniți muritori din cauza păcatului
originar, oamenii trebuiau să guste din greutățile vieții și să trăiască pe baza unor
reguli și dogme stabilite tocmai de aceste divinități. Astfel, începând din
Antichitate și continuând până în prezent, cercetătorii au acordat un mare interes
mitului originilor și au încercat să descifreze de-a lungul veacurilor, misterul
nașterii universului, vieții, omului și întregii lumi înconjurătoare. Miturile
vizând apariția lumii din haos prezintă o activitate divină legată de
selecție și clasificare, prin intermediul căreia lumina este despărțită de beznă,
cerul este rupt de pământ, timpul apare din inerția eternității. În alte mituri,
apariția universului din haos se realizează prin intermediul cuvintelor cu puteri
magice, a logosului primordial.

Mulți cercetători au ajuns la concluzia că miturile nu mai ocupă o pondere

semnificativă în societatea contemporană. Unii chiar au mers mai departe,
afirmând că în zilele noastre mitologiile și-au încetat existența. Cel care s-a
situat la polul opus și a venit cu argumente care susțin teoria conform căreia
miturile nu au dispărut, ci s-au metamorfozat în ideologii, filosofii și alte forme
culturale a fost Mircea Eliade. Exemplificativă în acest sens este lucrarea
„Mituri, vise și mistere”, în care autorul își pune întrebarea dacă, într-adevăr
mitul a dispărut sau s-a diminuat în societatea contemporană. Bazându-se pe
6
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, p. 4.
7
Ibidem.
argumente logice și complexe, dar și pe o amplă cercetare, Mircea Eliade
reușește să-și răspundă la întrebare astfel: „La nivelul experienței individuale
mitul n-a dispărut niciodată complet: el se face simțit în toate visele, fanteziile și
nostalgiile omului modern, și enorma literatură psihologică ne-a obișnuit să
regăsim marea și mica mitologie în activitatea inconștientă și semiconștientă a
oricărui individ[...] Se pare că un mit, întocmai ca și simbolurile pe care le
evidențiază, nu dispare niciodată din actualitatea psihică: el își schimbă numai
aspectul și-și camuflează funcțiile [...] Iată un exemplu: este evident că anumite
sărbători, profane în aparență, ale lumii moderne, își păstrează încă structura și
funcțiile lor mitice: petrecerile de Anul Nou, sau sărbătorirea nașterii unui copil,
a construcției unei case sau chiar numai a instalării într-un apartament trădează
necesitatea obscur resimțită a unui reînceput absolut, a unui incipit vita nova,
adică a unei regenerări totale”8.

Așadar, mitul în sine ca reevaluare a trecutului real și implicit, a celui

primordial a supraviețuit și în contemporaneitate și a luat alte forme pe care
omul vremurilor actuale nu le recunoaște la nivelul conștientului, ci la cel al
subconștientului, fapt pentru care unii cercetători aduc în discuție acel
„subconștient colectiv”. Omul a fost depozitarul valorilor și fenomenelor mitice,
în ciuda reinventării lumii și a schimbărilor care au intervenit de-a lungul
timpului.

8
Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 21.
Bibliografie:

Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București, 2017.

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, București, 1978.

Eliade, Mircea, Mituri, vise și mistere, București, 1998.

Eliade, Mircea, Nostalgia originilor, București, 2013.

Kernbach, Victor, Miturile esențiale, București, 1978.

Simona Nicoară, „O scurtă călătorie pe tărâmul miturilor. Mitologia

românească”, în Caiete de antropologie istorică, anul VII, nr. 1-2 (12-13),
ianuarie - decembrie 2008, pp. 89-100.