Disertație Final

LUCRARE DE DISERTAŢIE
TIMPUL TRECUT ȘI PREZENT ÎN POSTMODERNITATE
Coordonator ştiinţific:
Pr. Conf. Dr. David PESTROIU
Masterand:
Nicolae ȘTEFAN
Bucureşti
2019
Cuprins
Argument 3
Capitolul I. Timpul trecut în postmodernitate 5
1.1. Trecutul şi renegarea lui 5
1.2. Renegarea mântuirii neamului omenesc 8
1.3. Metanaraţiunea, potrivit lui J.F. LYOTARD 9
Capitolul II. Deteriorarea concepţiei asupra conştiinţei naţionale, patriotice, de neam, 13

ţară şi limbă
2.1. Cinstirea însemnelor naţionale, drapelul naţional şi militar, stemă, zi naţională, 14
monumente istorice
2.2. Sărbătorile creştine, prilej de distracţie şi „ofrandă adusă diavolului” 20
Capitolul III. Prezentul. „Trăieşte clipă” sub semnul modernităţii 30

3.1. Individul şi slava sinelui 31
3.2. Hedonismul, plăcerea traiului pentru plăceri. Fenomenul LGBTI, minoritatea ce 35
se vrea majoritate
3.3. Consumismul 43
Capitolul IV. Viitorul fără responsabilitate: omul posmodern, fără niciun ţel sau sens în 47
raport cu veşnicia
4.1. Negarea învăţăturii eshatonului creştin 47
4.2. Boala ca pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu 51
4.3. Conceptul iresponsabil despre moarte 59
Concluzii 62
Bibliografie 65
Argument
„În această lume săracă și urâtă, toți cerșim câte ceva. Stăm la colțurile
străzii cu sufletul făcut căuș și cerșim după puțină omenie, după puțină dragoste.
2
Dar cel mai adesea sufletul se usucă sub privirile celor prea grăbiți și prea
ocupați în mijlocul cărora ne ducem zilele. Pentru că… cel care nu va da, nu va
primi niciodată.” (Nicolae Iorga)
În societatea actuală observăm că se duce o luptă cruntă împotriva învăţăturii de

credinţă, în general, şi a spiritualităţii creştin-ortodoxe, în special. Cu ajutorul diferitelor
concepte evoluţioniste, existenţialiste sau hedoniste, societatea noastră doreşte cu orice preţ să
convingă omul să renunţe la demnitatea şi veşnicia pe care i le oferă şi i le asigură Biserica.
Postmodernismul este cel care răpeşte omului adevărata identitate şi îl angrenează într-o lume
din care lipsesc sensul şi viaţa. Lumea contemporană postmodernă limitează realitatea la aici şi
acum, desconsiderând şi discreditând veşnicia omului alături de valorile sale religioase, morale
şi culturale.
Lucrarea de faţă are drept scop înţelegerea postmodernismului, mai precis delimitarea
timpului în postmodernitate, reprezentând un subiect de o foarte mare actualitate deoarece
postmodernismul se face simţit în lume, fiind strâns legat de însăşi condiţia umană.
Metoda de cercetare folosită este cea interdisciplinară, pentru această lucrare fiind
necesare conexiuni între teologie şi diferite domenii ale ştiinţei cum ar fi psihologia, filozofia şi
medicina, menite să evidenţieze oportunitatea în ceea ce priveşte dialogul dintre Biserică şi alte
domenii ale cunoașterii.
În ceea ce priveşte obiectivele cercetării noastre, acestea constă în prezentarea
momentelor importante din posmodernitate: trecut, prezent şi viitor, a înţelesurilor care i-au fost
atribuite şi în prezentarea unor ipostaze ale manifestării acestuia în contemporaneitate.
Parcurgând bibliografia, am ajuns la concluzia că în zilele noastre asistăm la o
redescoperire şi utilizare a termenului de posmodernism. Prin urmare, consider binevenită o
abordare a modului în care se manifestă acest curent în societatea contemporană.
În literatura de specialitate din ultimele decenii, există deja o serie de studii despre tema
noastră, însă considerăm că noutatea în lucrarea de faţă este reprezentată, aşa cum am mai spus,
de cercetarea interdisciplinară pe care am întocmit-o, în încercarea de a face o prezentare cât mai
amănunţită a ceea ce înseamnă posmodernism. Cu toate acestea însă, cercetarea în legătură cu
acest subiect este departe de a fi epuizată, din contră, considerăm că este abia la început.
3
Capitolul I. Timpul trecut în postmodernitate
1.1. Trecutul şi renegarea lui
4
Cu toţii am observat în jurul nostru ceea ce putem numi criza omului modern, în special a
acelui om centrat pe acumularea de bunuri şi valori, respectiv centrat pe propria persoană şi
bunăstarea la care poate ajunge. O ipoteză prin care să se explice această criză este legată de
eşecul omului de a-şi găsi locul şi sensul într-o lume care nu mai are sens.
Omul modern, spre deosebire de omul societăţilor arhaice, a pierdut abilitatea de a se
raporta la sacru în tot ceea ce face, căci pentru omul religios al societăţilor arhaice situarea în
sacru era exact ceea ce dădea sens vieţii şi activităţilor sale vitale 1. Activităţile zilnice ale omului
modern nu mai au o semnificaţie religioasă, locuinţa sa nu mai reflectă un model divin, lumea sa
este tot mai desacralizată.
Conform teoriei clasice a secularizării, în societatea contemporană occidentală se
constată un declin al creştinismului, ca urmare a modernizării: pe măsură ce societăţile se
modenizează, devin mai complexe, mai raţionale, mai individualiste şi mai puţin religioase.
Efectele pe care desacralizarea lumii le are asupra omului modern pot fi îngrijorătoare atât la
nivel individual, cât şi la nivel social. Se vorbeşte în acest caz despre vidul existenţial al omului
modern care nu îşi găseşte sensul vieţii2.
Pentru omul societăţilor arhaice, sensul vieţii şi al activităţilor sale, sensul suferinţei, era
dat de situarea în sacru, adică de „contactul” cu zeii3. La fel ca şi în cazul societăţilor arhaice,
omul societăţilor tradiţionale reuseşte să tolereze suferinţa pe care o aduc evenimentele istorice
(personale sau colective), pentru că toate acestea au un sens. Evenimentele istorice fiind supuse
voinţei lui Dumnezeu, toate catastrofele sau suferinţele omului au o semnificaţie, nu sunt
arbitrare4.
Omul societăţii posmoderne poate fi considerat antiistoric. El se apără de istorie fie
abolind-o printr-o regenerare periodică a lumii, fie prin atribuirea unei semnificaţii metaistorice
evenimentelor istorice5. În ambele situaţii, evenimentele istorice erau integrate unor sisteme
bine articulate în care atât Cosmosul, cât şi existenţa umană aveau un sens, o raţiune clară de a
fi.
1
Mircea ELIADE, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 39.
2
Viktor E. FRANKL, Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiza existenţială, traducere de
Daniela Ştefănescu, Editura Trei, Bucureşti, 2008, p. 15.
3
Mircea ELIADE, Sacrul şi profanul..., p. 40.
4
Mircea ELIADE, Mitul eternei reîntoarceri (arhetipuri şi repetare), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1999, p. 129.
5
Mircea ELIADE, Mitul eternei reîntoarceri (arhetipuri şi repetare)..., p. 137.
5
Pentru omul societăţii contemporane, timpul nu mai prezintă o structură discontinuă sau
circulară. Începând cu religia iudaică, timpul ciclic se transformă într-un timp liniar, istoric. Din
perspectiva filosofiilor istoriciste, sensul evenimentelor istorice este dat de însăşi realizarea lor 6.
Deci catastrofele, evenimentele negative ale istoriei, nu mai au drept explicaţie intervenţia unei
„forţe” divine la fel ca în viziunea tradiţională iudaică, de exemplu.
Aruncând o privire retrospectivă asupra secolului al XX-lea, se ajunge la concluzia că
spectacolul lumii a prins mişcări din ce în ce mai accelerate, în comparaţie cu secolele
precedente, în manifestarea sa pe scena mondială a omenirii prin faptele istorice derulate în tot
acest timp. Secolul trecut este perioada cea mai densă şi mai plină de o mişcare, s-ar putea zice,
browniană prin excelenţă, din istorie, perioadă contradictorie prin extremitaţile la care s-a ajuns
în explorarea binelui şi răului dintre oameni, dar şi extraordinar de complexă ca fenomenologie
în rândul maselor, perioadă atât fericită cât şi nefericită, dramatică până la tragism pur, prin
consecinţele unor procese şi fenomene istorice derulate în plan spiritual, politico-militar sau
social. Este secolul în care omenirea a inventat şi produs cele mai spectaculoase lucruri încât i-au
permis omului să „comprime timpul şi să scurteze distanţe pentrua putea păşi pe Lună” 7, dar este
şi secolul în care sute de milioane de oameni au fost victimele războaielor, revoluţiilor, epurărilor
etnice sau religioase şi a intoleranţelor ideologice.
Raymond Queneau scrie într-un tratat de „istorie model” că „istoria este ştiinţa
nefericirii oamenilor”8, ipoteză confirmată într-o manieră extraordinară datorită violenţei
secolului trecut. Astfel, o privire retrospectivă asupra acestui secol ne redă în faţa ochilor
concluzia copleşitoare că secolul al XX-lea a fost „secolul marilor catastrofe umane” 9 prin cele
două conflagraţii mondiale, prin totalitarismul politic maladiv-parazitar al nazismului şi
comunismului, precum şi prin revoluţiile de la sfârşitul secolului. Lumea, la modul generalizat al
privirii de ansamblu, a cunoscut unele dintre cele mai atroce forme ale suferinţei în acest secol de
tristă amintire.
6
7
Prof. Univ. Dr. Constantin HLIHOR, Istoria secolului XX, Editura Comunicare.ro, 2002, format pdf, p. 2
8
Raymond QUENEAU, Une histoire modele, Gallimard, 1979, p. 7 apud Prof. Univ. Dr. Constantin HLIHOR,
Istoria secolului XX..., p. 3.
9
Stephane COURTOIS, Nicolas WERTH, Jean Louis PANNE, Andrzej PACZKOWSKI, Karel BARTOSEK, Jean-
Louis MARGOLIN, Cartea neagră a comunismului, traducere de Ileana Busuioc, Maria Ivănescu, Doina Jela
Despois, Emanoil Marcu, Brânduşa Prelipceanu, Luana Schidu, Editura Humanitas şi Fundaţia Academia Civică,
Bucureşti, 1998, p. 9.
6
În acest interval de timp istoric, unul dintre cele mai intense şi semnificative momente
este reprezentat de comunism, care s-a aflat chiar „în centrul tabloului” 10 acestei lumi, precedând
nazismul şi supravieţuindu-i acestuia şi atingând patru mari continente, printre care şi cel
european. Printre caracteristicile sale cele mai importante, atât în modalităţile de instaurare cât şi
în timpul aplicării sale în politica statelor în care a fost impus, comunismul s-a folosit de teroare,
represiune, spălarea creierelor, schimbarea omului după idealul comunist, tortură, deportări şi
„crimă de masă”11, termen folosit pentru a descrie atacurile împotriva umanităţii, după exemplul
nazismului. Comunismul a comis însă numeroase acte şi „împotriva spiritului, asupra culturii
universale şi a culturilor naţionale”12, adică atât asupra trupului cât şi asupra spiritului, sufletului.
„Sunt numite, astfel, crime, datorită faptului că nu se definesc în raport cu legislaţia şi dreptul
profesat de statele comuniste, ci în raport cu acel cod nescris al drepturilor naturale ale omului”13.
Dacă în trecut oamenii au suportat „teroarea istoriei” pentru că suferinţa avea un sens
sau pentru că ştiau că va avea un sfârşit, pentru omul contemporan, creator de istorie, care
elimină din explicaţiile sale intervenţia divină, această „teroare a istoriei” secolului trecut este
tot mai greu de explicat şi de suportat14.
În faţa „terorii istoriei”, omul se poate lăsa pradă disperării provocate de „prezenţa sa
într-un univers istoric în care cvasitotalitatea fiinţelor umane trăieşte pradă unei terori continue
(chiar dacă nu e întotdeauna conştientizată)”15 sau îşi poate căuta refugiu în credinţă (filozofică,
religioasă sau de altă natură).
1.2. Renegarea mântuirii neamului omenesc
În Sfânta Scriptură, ca şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, termenul cel mai des folosit pentru
a arata motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu este acela de mântuire. Aceste lucru este afirmat,
10
Stephane COURTOIS, Nicolas WERTH, Jean Louis PANNE, Andrzej PACZKOWSKI, Karel BARTOSEK,
Jean-Louis MARGOLIN, Cartea neagră a comunismului..., p. 9.
11
12
13
14
15
7
de asemenea, şi în articolul 3 din Simbolul de credinţă: „Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri”.
Acest termen este folosit cu un dublu înţeles: în primul rând se referă la activitatea
răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos prin jertfa Sa de pe cruce, iar în al doilea rând se
referă la efortul depus de fiecare credincios în parte pentru a-şi însuşi aceasta jertfă16.
Această mântuire după cum spunea şi Părintele Stăniloae: „nu puteam să o dobândim prin
fapte săvârşite de un om oarecare. Cel care ne mântuieşte este Iisus Hristos, El Însuşi ca
Persoană de neînlocuit, întrucât calitatea Sa de persoană dumnezeiască devenită accesibilă ca om
este unicul izvor de putere care ne eliberează de păcat și de urmările lui, între care cea mai gravă
este moartea”17.
Mântuirea nu o putem dobândi decât în Dumnezeu sau ca o înveşnicire a relaţiei
personale cu El, relaţie prin care ni se comunică şi primim în mod liber darurile şi puterile vieţii
adevărate şi inepuizabile. Nu ne mântuim printr-o lege, nici măcar prin Legea Vechiului
Testament, ci prin Persoana lui Iisus Hristos. El este sfârşitul legii (Romani 10, 4). Aşadar,
oamenii nu sunt mântuiţi ca nişte simple obiecte, ci numai prin colaborarea liberă cu Dumnezeu.
Noi ne mântuim întrucât ne însuşim această stare de jertfă şi viaţa nouă la care a ajuns prin ea
trupul lui Hristos, de o importanţă centrală în mântuirea noastră fiind trupul lui Dumnezeu
Cuvântul.
În posmodernism, „această învățătura tradițională se relativizează, sunt negate doctrine
universal valabile, sunt contestate paradigmele unice și valorile religioase absolute” 18. În acest
sens, Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru afirma că, „dacă religia nu a dispărut, conform programului
modernist, atunci postmodernitatea decretează egalitatea religiilor, sursa lor în rațiunea omului și
nu în transcendent, nu originea divină a religiei, ci crearea ei de către om, care L-a creat și pe
Dumnezeu, refuzul Revelației iudeo-creștine ce culminează în Hristos și egalitatea creștinismului
cu celelalte religii, limbajul inclusivist, care nu mai face diferență între adevăr și eroare, între
dreaptă credință mântuitoare și erezie, în plan ecclesial”19.
16
Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN, Teologia Dogmatică, manual pentru
Seminariile Teologice, ediția a II-a, Editura Arhidiecezana, Cluj, 1997, p. 216.
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 113.
18
Pr. Conf. Dr. David PESTROIU, Misiunea Bisericii Ortodoxe în Postmodernitate, Curs pentru master, Facultatea
de Teologie Ortodoxa „Justinian Patriarhul”, Universitatea din Bucureşti, 2013, p. 7.
19
Pr. Dr. Gheorghe PETRARU, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Editura Performantica, Iași,
2006, p. 231.
8
O ofensivă fără precedent este declanşată în postmodernism împotriva lui Iisus Hristos,
care este considerat „un întemeietor de religie, un simplu om, un învățător, un profet, un inițiat
etc. Toate ocolesc adevărul, sintetizat de răspunsul: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui
Viu. Multitudinea de variante eronate colectează un specific comun: neagă dumnezeirea lui
Hristos și impecabilitatea Lui”20.
În ciuda acestor ofensive, Biserica trebuie să-şi proclame mesajul indiferent de veacul în
care se află. Întotdeauna a existat o tensiune (creativă) între ceea ce are de spus Biserica şi ceea
ce are să-i spună lumea. Din prima zi a vieţii sale, Biserica a trebuit să-şi explice evanghelia în
aşa fel încât să o păstreze atât ca puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, cât şi la îndemână din
punct de vedere al înţelesului. Generaţia de acum nu este scutită de această sarcină a „traducerii”
care ne obligă să ne înţelegem epoca pentru a ne ruga, organiza şi lucra potrivit cu voia lui
Dumnezeu în aceste vremuri.
1.3. Metanaraţiunea, potivit lui J.F. LYOTARD
Postmodernismul este termenul care se aplică unei game largi de evoluţii în domeniile
de teorie critică, filozofie, artă, cultură, arhitectură şi literatură. Diversele expresii ale
postmodernismului depăşesc sau sunt o reacţie a modernismului, iar unele provin din acesta.
Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o
etică, atunci postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite
metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism şi deconstrucţie21.
Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au
succedat modernităţii. Aceasta include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau
celelalte condiţii care disting epoca modernă de tot ce a urmat după ea. Pe de altă parte,
postmodernismul reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, academic, cultural, artistic,
sau filosofic la condiţia postmodernităţii. În aceeaşi sferă regăsim şi termenul de postmodern
(deseori folosit greşit sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul
la postmodernitate. De exemplu, se poate face referinţă la filosofie postmodernă, arhitectură
postmodernă, cultură postmodernă, literatură postmodernă22.
20
Pr. Conf. Dr. David PESTROIU, Misiunea Bisericii Ortodoxe în Postmodernitate..., p. 8.
21
Cf. Sorin PÂRVU (ed.), Dicționar de Postmodernism, Institutul European, Iași, 2005, p. 225.
22
Cf. Sorin PÂRVU (ed.), Dicționar de Postmodernism..., p. 226.
9
Termenul de „postmodernism” a fost folosit de unii scriitori în anii 50 și 60, dar
conceptul de postmodernism nu se poate afirma că s-a cristalizat înaintea anilor 70, moment în
care o serie de sfere culturale și discipline teoretice din diferite domenii au revendicat, tot mai
insistent, recunoașterea existenței acestui fenomen social și cultural atât de divers.
Postmodernismul s-a extins în numeroase domenii, după cum urmează: se pare că
arhitectura postmodernă ar presupune desființarea delimitării interior-exterior prin descentrarea
spațiului locuințelor și destabilizarea relațiilor lor cu mediul înconjurător; politica postmodernă
își găsește obiectivul mai mult în disensiune decât în consens, în intervenție mai mult decât în
litigiu; ştiința postmodernă apare ca efortul de a stăpâni instabilitățile în mediul nemăsurabil și al
schimbării de paradigme; arta postmodernă se pretinde că realizează o ruptură cu reprezentarea,
cu simbolismul, cu realismul și cu toate cerințele referențialității; literatura postmodernă pare a
renunța să fie recviemul nostalgiei și devine reamintirea și celebrarea experimentării și invenției;
studiile de cultură postmoderne problematizează distincția dintre elită și cultura populară;
filosofia postmodernă este antifundaționalistă, fără încredere în teorie și suspicioasă cu privire la
cerințele universale ale rațiunii.23
Ideea centrală a postmodernismului stabileşte că problema cunoaşterii se bazează pe tot
ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat şi polimorfic, începe
invariabil din chestiunea cunoaşterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este
limitată în interpretare. Curentul şi-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a
argumentat că raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că
însăşi cunoaşterea era legată de timp, loc, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un
individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.
Postmodernismul împărtăşeşte o concepţie pragmatică instrumentală cu privire la limbaj,
pretinzând că nu există afirmaţii adevărate. Singura întrebare care apare este în legatură cu
vocabularul pe care ar trebui să-l folosim. În acest fel, orice poate fi făcut să arate bine sau rău
dacă este redescris, ştergându-se astfel linia între fantezie şi fapt. Limbajul devine un labirint
care are ca singur referent, mai mult limbaj. Avem de-a face cu o interpretare continuă în care
fiecare persoană trebuie să adune cît mai multe voturi pentru a determina sensul a ceva. Nu
există vreo garanţie în ce priveşte interpretarea cui va predomina.
23
Calvin O. SCHRAG, Resursele raționalității, traducere de Angela Botez şi Argentina Firuţă, Editura Științifică,
București, 1999, p. 46
10
Folosirea postmodernă a limbajului nu este o unealtă neutră din punct de vedere moral pe
care creştinismul să o poată folosi în propriul scop, pentru că acesta se focalizează asupra unei
eficienţe psihologice şi nu asupra adevărului. Scopul de a manipula contextul de viaţă şi a face
procesul cît mai plăcut posibil banalizează conceptele creştine despre păcat, vină, iertare, har,
moarte şi înviere. Promisiunea unei reînnoiri temporare prin puterea unei redescrieri radicale
neagă puterea transformatoare a Cuvântului şi dă la o parte transcendenţa eternităţii.
Postmodernismul desfiinţează şi neagă tiparele, stereotipul, certitudinea, cauzalitatea,
permanenţa, ierarhia, punând în locul lor concepte ce au ca valori dominante libertatea, toleranţa,
originalitatea, interculturalitatea, renunţarea la limite şi graniţe, amestecul stilurilor,
discontinuitate, descentralizare, cenzură. Omul postmodern nu mai caută profunzimea, ca în
modernism, el trăieşte în alte universuri, în care cunoaşterea înseamnă alunecare, „mângâiere” a
suprafeţelor, iar „procesul de coborâre a artei în cotidian a devenit pervaziv” 24 şi totul se dizolvă
în spaţiul experienţei umane obişnuite.
După părerea lui Jean-François Lyotard, postmodernismul încurajează ideea de
fragmentare, de pluralitate, de fluiditate, de fracturare, de multiplicitate, şi, în schimb, critică
existenţa unor universalii monolitice. Postmodernul, spune Mircea Cărtărescu, „nu creează, ci
mimează, ia în derâdere, fantazează. Nu există pentru el valoare stabilă şi inatacabilă. (...)
Postmodernul trăieşte ironia cu atâta intensitate, încât ea, până la urmă, dispare, la fel de
pervazivă ca şi aerul pe care îl respiri”25.
Jean-François Lyotard oferă o definiţie care prevede că postmodernismul înseamnă
neîncrederea în metanarațiunile care au legitimat adevărul și cunoașterea: „simplificând la
maximum, considerăm ca postmodernă neîncrederea în metapovestiri”26. Ca neîncredere,
postmodernismul apare drept o formă de scepticism, îndoindu-se de fundamentele ultime ale
adevărului și trimițând către punerea în chestiune a acelor fundamente ultime pe care se bazează
cunoașterea. Nu e de mirare apariția repetată a lui Nietzsche în contextul acestor discuții:
„reevaluarea tuturor valorilor” anunță lipsa unei raționalități universale și relativismul moral și
doctrinar.
24
Mircea CĂRTĂRESCU, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 66.
25
Mircea CĂRTĂRESCU, Postmodernismul românesc..., p. 66.
26
Jean-François LYOTARD, Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii, traducere de Ciprian Mihali,
Editura Panoptikon, Cluj, 2003, p. 11.
11
Lyotard atacă explicit orice noțiune care ar putea reprezenta un metalimbaj, o
metanarațiune sau o metateorie prin care toate lucrurile ar putea fi reprezentate deoarece
adevărurile universale, dacă există, nu pot fi specificate. Astfel se insistă asupra pluralității
formațiilor discursurilor în forță, sau a jocurilor de cuvinte, refuzând să dea credibilitate
metanarațiunilor. El acceptă faptul că în ziua de astăzi principala forță de producție o reprezintă
cunoașterea, astfel încât problema devine definirea locului acelei puteri atunci când este în mod
evident dispersată în elemente narative în interiorul unei mulțimi eterogene de jocuri de
cuvinte27.
Acceptarea fragmentării, a pluralismului și a autenticității altor voci și a altor lumi ridică
problema acută a comunicării și a mijloacelor exercitării puterii. Autorul francez își localizează
precis argumentele în contextul noilor tehnologii ale comunicațiilor și inspirându-se din tezele lui
Bell și Touraine cu privire la evoluţia spre o societate „postindustrială” bazată pe informație,
situează ascensiunea gândirii postmoderne în centrul a ceea ce el consideră o dramatică tranziție
socială și politică în limbajele de comunicare din societățile capitaliste avansate28.
Atacul acestuia împotriva rațiunii ține în ultimă instanță de iraționalism și de intenția de a
sacrifica principiile dreptății în favoarea unei piețe morale și culturale libere. În acest fel, apare o
reafirmare consecventă a scepticismului său în privința fundamentului rațiunii universale, a
necesității declanșării unui război împotriva totalității, și în refuzul categoric de a accepta orice
gen de universalism.29
„Oricât ar părea de provocatoare, această alianță dintre postmodernism și creștinism
rămâne în mare parte discutabilă: chiar dacă rezistă cel mult în privința istoricismului său,
ontologia diferenței nu poate fi asumată fără rest de către gândirea creștină. De asemenea, nici
ideea unei meta-metanarațiuni impuse de postmodernism nu rezistă, cel puțin cât timp există și
teorii, precum gândirea slabă de exemplu, care se propune doar ca metaforă, deci fără a deține
pretenții totalizatoare. De aceea, oricât ar fi de ispititor, dialogul Ortodoxiei cu postmodernismul,
în măsura în care există, e încă departe de o alianță: imposibilul pare mai aproape de gândirea și
praxisul Tradiției, decât fragmentarismul și devaluările postmoderne”30.
27
Jean-François LYOTARD, Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii..., p. 12.
28
D. HARVEY, Condiția postmodernității. O cercetare asupra originii schimbării culturale, traducere de Cristina
Gyurcsik şi Irina Matei, Editura Amarcord, Timișoara, 2002, p. 59.
29
Steven CONNOR, Cultura postmodernă: o introducere în teoriile contemporane, traducere de Mihaela Oniga,
Editura Meridiane, București, 1999, p. 50.
30
Nicolae TURCAN, „Definiţii postmoderne”, în Tribuna, nr. 200/2011, p. 24.
12
Capitolul II. Deteriorarea concepţiei asupra conştiinţei naţionale, patriotice, de
neam, ţară şi limbă
Sărbătorile creştine reprezintă prilejuri minunate de a retrăi bucuria acelor evenimente, cu

gândul la faptele care s-au petrecut, dar mai ales la frumuseţea clipelor când vom întâlni
Persoanele Sfinte, părtaşe acelor fapte. Acestea au apărut odată cu Hristos, pentru că aşa cum
Mântuitorul a intrat în contact cu oamenii în timpul vieţii şi activităţii Sale mesianice, tot astfel,
de atunci şi până acum, Biserica, prin slujbele şi sărbătorile sale religioase înnoieşte şi
actualizează haric relaţiile libere şi personale ale credincioşilor cu Hristos. „Hristos este
sărbătoare continuă, pentru că în El umanitatea este deplin transfigurată pentru slavă şi puterea
mântuitoare a lui Dumnezeu. A fi lângă Hristos, a simţi pe Hristos este a fi în lumina
sărbătorii”31.
În anumite zile oamenii cinstesc ceea ce pentru ei este sfânt şi preţios, trăiesc o imensă
bucurie. Sărbătorile pot fi deosebite: de familie, naţionale, religioase. Ele evocă trecutul familiei,
a neamului şi istoria relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Acestea reflectă cultura naţională, sunt firul
care leagă generaţiile unui neam.
Din păcate însă, sub masca cinstirii unui sfânt legendar din secolul III, în fiecare an, la 14
februarie, îndrăgostiţii din întreaga lume cad pradă manipulării comercianţilor, care nu ştiu ce
„sărbători” să mai inventeze pentru a câştiga din tot ce se poate (flori, restaurante, hoteluri,
călătorii, diverse cadouri, concerte, cluburi de noapte, reclame etc). Lumea contemporană ne
propune, aşadar, o viaţă diferită de cea care ne-ar ajuta să progresăm duhovniceşte. Totuşi, nu
bucuria darurilor multe la care avem acces astăzi este pierzătoare de suflet, ci reducerea vieţii
noastre doar la consumul darurilor. Mult mai preţios decât toate darurile este Cel ascuns în
spatele lor.
La sărbătorile de iarnă ar trebui să nu uităm că nu darurile pe care ni le facem şi pe care le
primim sunt cele care fac aceste zile deosebite de celelalte din timpul anului. În ultima perioadă,
oamenii accentuează latura comercială a Crăciunului (daruri, cadouri, promoţii), în defavoarea
tradiţiilor şi a laturii duhovniceşti. Dincolo de alergătura prin magazine după Moşi Crăciuni de
31
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Drumul cu Hristos Mântuitorul prin tainele şi sărbătorile Bisericii Ortodoxe”, în
revista Ortodoxia, nr. 2/1976, p. 414.
13
ciocolată şi promoţii excepţionale, ar trebui să ne liniştim puţin şi să înţelegem că această
sărbătoare reprezintă naşterea, un nou început).
Aşadar, în lumea secularizată de astăzi, Biserica are datoria de a vesti sau proclama
Cuvântul lui Dumnezeu şi de a cultiva comuniunea omului cu Dumnezeu pentru dobândirea
mântuirii. Aşa cum am mai spus, în viaţa credincioşilor sărbătorile au o funcţie majoră, deoarece
au un sens aniversar, comemorativ, ţinând treze în conştiinţa credincioşilor evenimentele şi
persoanele mai însemnate din istoria mântuirii. Apoi, sărbătorile sunt mijloace prin care ne
manifestăm cultul de adorare către Dumnezeu, sau de venerare adresat sfinţilor. Nu, în ultimul
rând, sărbătorile au un rol instructiv, oferindu-ne posibilitatea de a ne cunoaşte învăţătura de
credinţă. În acelaşi timp îndeplinesc şi o funcţie educativă, fiind o şcoală a virtuţiilor creştine şi a
curăţirii vieţii de păcat. Din această cauză, rolul sărbătorilor în susţinerea şi promovarea vieţii
religios-morale a credincioşilor este determinant. Nu putem cultiva o viaţă duhovnicească
autentică fără instituţia sărbătorilor.
De aceea, este important să ştim semnificaţia fiecărei sărbători în parte, propriu-zis, ce
eveniment comemorează şi ce Persoană (Personalitate) sfântă evocă. Altfel, riscăm să rămânem
în afara sărbătorii, aşa cum s-ar întâmpla, de pildă, să credem că ţinem zilele naţionale (1
decembrie, 1 mai etc.) fără să ştim, practic, ce semnificaţii au ele în istoria poporului român.
2.1. Cinstirea însemnelor naţionale, drapelul naţional şi militar, stemă, zi naţională,

monumente istorice
Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că o mai veche însemnare despre tricolor este
în legătură cu Decretul imperial, care stabilea însemnele şi stema Daciei Justiniane: „Din partea
dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de
dincolo, în a două diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tri-
burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi)
auriu (galben)”32. Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la
stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc
de astăzi, se referă la Dacia Traiana, confirmând că tricolorul românesc este o moştenire de la
începuturile mileniului întâi.
32
Marius BIZEREA, „Tricolorul românesc peste veacuri”, în Magazin istoric, nr. 9/1970, p. 51.
14
Puternic legaţi de tradiţiile şi marile virtuţi ale înaintaşilor, românii au păstrat neîntinate,
cu demnitatea ce le e caracteristică, vechile culori ale Daciei Traiane (roşu, galben, şi albastru),
dar obligaţi să trăiască timp îndelungat despărţiţi în trei principate, Moldova, Muntenia şi
Transilvania, au făcut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a
vechimii şi dăinuirii lor pe pământul strămoşesc, pe care nu l-au părăsit niciodată, iar din
reunirea acestora pe acelaşi drapel, simbolul unor grele şi necontenite eforturi pentru realizarea
unităţii naţionale33.
Astfel, steagul Moldovei, având bourul pe o parte şi pe Sfântul Gheorghe călare pe un cal
alb în lupta cu balaurul pe cealaltă parte, era de culoare roşie34. În Muntenia, steagul cel mare al
ţării pe timpul lui Mihai Viteazul era din damasc galben auriu, având la centru o acvilă neagră,
stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie 35. Datorită asupririi
naţionale la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară şi apoi de cea austro-ungară, români
ardeleni, deşi constituiau majoritatea populaţiei şi erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au
avut posibilitatea să-şi aleagă singuri culoarea drapelului şi n-au fost reprezentanţi printr-un
simbol aparte pe steagul şi stema principatului. Ei au avut, totuşi, un simbol propriu, culoarea
albastru azur (cer), moştenită din vremea Daciei Traiane, pe care, dacă n-au putut s-o impună pe
însemnele heraldice ale ţării, datorită împrejurărilor vitrege ale istoriei, au păstrat-o pe stemele
de familie şi au transmis-o, astfel, din generaţie în generaţie, ca expresie a vechimii şi înfrăţirii
lor cu glia străbună36.
Se poate afirma că adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul
românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul azur al românilor transilvăneni,
reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei: Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un
singur popor.
Călăuzit de dorinţa de a-i uni pe toţi românii sub un singur stindard, Mihai Viteazul a
făurit drapelul naţional prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti,
care de la el a devenit simbolul unităţii noastre naţionale 37. Cei ce şi-au asumat după Mihai
33
Alex. M. IONIŢĂ, „Tricolorul, expresie a luptei pentru unitate si independenţă”, în revista Biserica Ortodoxă
Română, nr. 11-12/1984, p. 860.
34
R. ROSETTI, Steaguri, prapure (polemici), Bucureşti, 1938, pp. 1-7 apud Marius BIZEREA, „Tricolorul
românesc peste veacuri”..., p. 52.
35
P. V. NĂSTUREL, „Steagul şi stema României”, în Albina 1900/1901, pp.13-14 apud Alex. M. IONIŢĂ,
„Tricolorul, expresie a luptei pentru unitate si independenţă”..., p. 860.
36
Emanuel HAGI-MOSCU, Steme boereşti din România, București, 1918, p. 34.
37
Emanuel HAGI-MOSCU, Steme boereşti din România..., p. 43.
15
conducerea ţărilor române au căutat, în funcţie de împrejurările istorice, să-i urmeze pilda, iar
tricolorul românesc făurit de el a fost păstrat cu sfinţenie secole de-a rândul şi transmis din
generaţie în generaţie, întruchipând până azi idealul de peste veacuri al unităţii tuturor românilor.
Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul
reapare în timpul lui Matei Basarab (1632-1654), ales domn al Munteniei fără învoirea Porţii, dar
pe care sultanul a fost nevoit să-l menţină în scaun de teama puterii militare a ţării, precum şi a
alianţei cu Transilvania, aflată la rândul ei în relaţii de bună intelgere cu Moldova38.
Continuând opera înaintaşilor, de apărare a intereselor tuturor românilor, Şerban
Cantacuzino (1674-1688) a croit şi el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei ţări
surori şi de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa 39. Mărturie pentru aceasta este un
steag lăsat pe câmpul de luptă de sub zidurile Vienei, steag care a ajuns mai târziu la Muzeul din
Drezda de unde a fost adus în 1937, în ţară şi expus la Muzeul Militar din Bucureşti. El este de
mătase, din trei fâşii orizontale cusute între ele cu aţă galbenă şi are o singură faţă, fiind lipit pe
un suport de pânză. În mijloc se află Mântuitorul Iisus Hristos, aşezat pe tronul împărătesc,
ţinând cu o mână Sfânta Evanghelie deschisă, sprijinită pe genunchi, pe care se află o inscripţie,
iar cu cealaltă binecuvântează. În dreapta Mântuitorului, sus, se află scris în româneşte „Vitejia
dreaptă să biruească!”, iar dedesubt trei stele cu câte şase raze40. Iată, deci, că şi Şerban
Cantacuzino a exprimat prin tricolorul transpus pe steagul ţării după obiceiul vremii, printr-o
scenă din iconografia bisericească, conştiinţa unităţii de neam, limbă şi teritoriu, de viaţa
economică şi spirituală, care legă pe românii din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelaşi
câmp de luptă împotriva duşmanilor, iar pe voievozii lor la iniţierea unor acţiuni diplomatice şi
militare comune.
Nepot şi succesor al lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a
avut, datorită abilităţii sale politice, una dintre cele mai lungi domnii din istoria Ţării Româneşti.
Este semnificativă, în acest context, prezenţa tricolorului românesc pe stema domnului muntean,
alcătuită în 1695 cu prilejul acordării titlului de principe al Imperiului de către Leopol I. Ea
consta dintr-un scut în mijlocul căruia se afla un călăreţ costumat ca un ostaş din legiunile
romane, ţinând în mâna dreaptă o spadă în vârful căreia se afla un cap de turc. Pieptarul
38
N. ŞERBĂNESCU, Istoria mănăstirii Snagov, Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti, 1944, p. 58.
39
Mihail CANATACUZINO, N. IORGA, Genealogia Cantacuzinilor, Institutul de Arte grafice şi Editura Minerva,
Bucureşti, 1902, pp. 235-241.
40
Mihail CANATACUZINO, N. IORGA, Genealogia Cantacuzinilor..., p. 239.
16
călăreţului este roşu, coiful, sabia şi sandalele acestuia, precum şi frâul şi şaua calului sunt
galbene, iar fondul scutului este albastru41.
Asocierea celor trei culori ale drapelului naţional pe stema familiei Brâncoveanu nu poate
fi în nici un caz întâmplătoare, dacă ne gândim la dragostea de glie şi de neam a voievodului
muntean, la idealurile care i-au călăuzit domnia, între care menţinerea neatârnării şi înfăptuirea
unităţii româneşti de la care i s-a şi tras mazilirea, urmată de tragicul sfârşit, în 1714 la
Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi, suportat cu demnitate şi cu o remarcabilă tărie
sufletească.
După răscoala ţăranilor români din 1784, care a urmărit pe lângă desfiinţarea servituţiilor
apăsătore şi emanciparea naţională, iar Horea, conducătorul ei, gândindu-se chiar, după cum ne
informează tradiţia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte două
principate româneşti, înregistrăm la începutul secolului XIX-lea, în Ţara Românească, o altă
mare ridicare la luptă, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominaţiei
străine şi cucerirea libertăţii naţionale. Stindardul cel mare al Revoluţiei din 1821 simboliza, prin
tricolor, ideea de unitate şi independenţă „a tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj
pentru viitorul ce venea, precum se ştie, din veacurile trecute şi care va dobândi noi dimensiuni
în deceniile următoare. La numai câţiva ani după introducerea în 1834, de către Alexandru
Dimitrie Ghica, a culorilor naţionale pe steagurile oştirii muntene, în Transilvania, la marea
adunare de la Blaj, deasupra mulţimii se va înălţa demnă „flamura cea mare tricoloră a naţiunii
române”, pe care erau însemnate cuvintele „Virtutea romană reînviată!”42.
Înlăturat odată cu intervenţia străină din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca
drapel naţional la 1 septembrie 1863, de către Alexandru Ioan Cuza. El avea însă culorile dispuse
orizontal, redate roşu, galben, albastru, şi se va menţine în această alcătuire până în anul 1867,
când punându-se din nou problema însemnului nostru naţional, comisia însărcinată cu stabilirea
drapelului ţării şi-a însuşit propunerea lui N. Golescu „ca culorile să fie aşezate cum era la
1848”43, adică vertical, în ordinea albastru, galben, roşu, care s-a păstrat până azi. Referindu-se la
originea şi semnificaţia drapelului de stat, Mihail Kogălniceanu preciza în şedinţa Parlamentului
41
Emanuel HAGI-MOSCU, Steme boereşti din România..., p. 83.
42
Ştefan PASCU, Avram Iancu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 85.
43
17
din 26 martie 1867 că: „Drapelul tricolor, cum era astăzi, nu este drapelul Unirii Principatelor
(...), el este însuşi drapelul neamului nostru, din toate ţările locuite de români”44.
Prin Constituţia din 1866 şi prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 şi
1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea: albastru alături de
hampă, galben la mijloc şi roşu la margine „flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din feţe,
stema ţării”45.
Cucerirea independenţei de stat a României a dat un puternic imbold mişcării de eliberare
naţională a românilor din Transilvania, constituind o premisă importantă a desăvârşirii unificării
naţionale statale ce s-a înfăptuit la 1 Decembrie 1918. „În acea memorabilă zi, seminţia lui
Decebal şi Traian şi-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenită neîncăpătoare.
Îndreptându-se din toate părţile şi de pe toate văile Transilvaniei spre cetatea Albei, pe jos sau
călări, cu trenurile şi căruţele, asemenea fluviului care îşi aduna apele din vărsarea râurilor într-o
singură matcă, miile şi zecile de mii de români, îmbrăcaţi cu cele mai frumoase straie naţionale,
purtând steaguri tricolore confecţionate din pânză de casă şi citind Deşteaptă-te române şi Pe-al
nostru steag e scris Unire, au venit să afle, prin glasul autorizat al aleşilor lor, supremul
testament al tuturor generaţiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertăţii lor naţionale,
dreptul lor de a trăi liberi şi demni pe străvechiul lor pământ, de a aşeza temelii trainice unităţii
lor naţional statale. Au venit, de asemenea, şi cei de altă naţionalitate, pe care soarta îi aşezase
alături de ei, animaţi de dorinţa de a clădi împreună un viitor mai bun pentru toţi fiii acestui
pământ, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect şi colaborare reciprocă”46.
Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost numită de mitropolitul Antonie Plămădeală „ziua
bucuriei româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale
Daciei şi ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independenţă, libertate şi
suveranitate se desăvârşise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însufleţire, cu
dăruire, cu iubire sfântă pentru moştenirea primită şi cu hotărârea de a o lăsa urmaşilor şi mai
frumoasă”47. De Ziua Naţională a românilor, citind inscripţia de pe Arcul de Triumf din
44
45
Anton VELEA, „Steagurile României”, în Enciclopedia României, vol. I, coordonator Dimitrie Gusti, Bucureşti,
1936, p. 81.
46
Anton VELEA, „Steagurile României”, în Enciclopedia României, vol. I..., p. 81.
47
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Pagini dintr-o arhivă inedită, Editura Minerva, Bucuresti, 1984, p. 81.
18
Bucureşti, continuăm să ne bucurăm că „după secole de suferinţă, creştineşte îndurate, am ajuns
la unitate naţională”48.
Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai strălucită a istoriei româneşti.
Măreţia ei constă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu a fost opera nici unui om politic,
a nici unui guvern, a nici unui partid; ea este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată
într-un elan izvorât cu putere din adâncul conştiinţei unităţii neamului.
Toate aceste date, transmise din generaţie în generaţie, dovedesc împreună cu celelalte
mărturii de cultură materială, statornicia românilor în vatra în care s-au plămădit ca popor, prin
simbioza daco-romană, rezistenţa lor în faţa urgiei vremurilor şi a valurilor succesive ale
neamurilor migratorii, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.
În ciuda importanţei pe care au alocat-o înaintaşii noştri drapelului, se observă că
interesul omului modern pentru simbolurile şi pentru sărbătorile naţionale este mult diminuat.
Pentru cei mai mulţi oameni zilele de 1 decembrie şi 24 ianuarie nu au nicio semnificaţie, mai cu
seamă că regimul comunist a combătut sărbătorile naţionale tradiţionale, marea sărbătoare
naţională fiind în acea perioadă ziua de 23 august sau ziua de 26 ianuarie, ziua de naştere a lui
Nicolae Ceauşescu. După 1989, spiritul vremurilor noi a făcut să se răspândească ideea că
sărbătorile naţionale sunt zile de odihnă şi de distracţie. În concluzie, sărbătorile naţionale şi-au
pierdut semnificaţia istorică şi naţională, iar pentru mulţi sunt doar noi ocazii pentru a merge la
club sau la restaurant49.
2.2. Sărbătorile creştine, prilej de distracţie şi „ofrandă adusă diavolului”
O dimensiune a existenţei care marchează atât viaţa în general, între cele două momente
mai importante: naşterea şi moartea, cât şi evoluţia naturii şi a societăţii omeneşti o constituie
timpul. Orice acţiune sau ritual se înscrie în spaţiul timpului, ca desfăşurare comună cu evoluţia
vieţii într-un cadru anume, pe care Biserica l-a definit ca un cadru creştin. În acest sens timpul dă
o raţiune mai înaltă existenţei omului în lume şi îl încadrează nu doar în fenomenul trecerii
ireversibile, marcat de zile, săptămâni, luni şi ani, ci de momente sfinte care dau vieţii
dimensiunea adevărată a existenţei în care omul se manifestă ca fiinţa zidită de Dumnezeu şi cu
un rost soteriologic. În acest sens, putem afirma că este vorba de un timp creştin atât integrat
48
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Pagini dintr-o arhivă inedită..., p. 82.
49
George ENACHE, „Timpul sărbătorii: ce reprezintă, azi, 24 ianuarie pentru români?” în Ziarul Lumina, din 24
ianuarie 2010, ediţie electronică.
19
istoriei, cât şi sufletelor credincioşilor, în care ei îşi trăiesc taina credinţei în calea spre
desăvârşire, marcat de anumite sărbători şi momente liturgice.
Primele sărbători creştine s-au format ca nişte prelungiri şi substituiri ale sărbătorilor
iudaice, însă, cu timpul, au căpătat un caracter pur creştin, în deplină concordanţă cu specificul
învăţăturii evanghelice, cu menirea de a reproduce evenimentele cele mai importante din istoria
mântuirii neamului omenesc.
În viaţa credincioşilor, sărbătorile au o funcţie majoră deoarece au un sens aniversar,
comemorativ, ţinând treze în conştiinţa credincioşilor evenimentele şi persoanele mai însemnate
din istoria mântuirii. Apoi, sărbătorile sunt mijloace prin care ne manifestăm cultul de adorare
către Dumnezeu sau de venerare adresat sfinţilor. Nu în ultimul rând, sărbătorile au un rol
instructiv, oferindu-ne posibilitatea de a ne cunoaşte învăţătura de credinţă. În acelaşi timp
îndeplinesc şi o funcţie educativă, fiind o şcoală a virtuţilor creştine şi a curăţirii vieţii de păcat.
Din această cauză, rolul sărbătorilor bisericeşti în susţinerea şi promovarea vieţii religios-morale
a credincioşilor este determinant. Nu putem cultiva o viaţă duhovnicească autentică fără instituţia
sărbătorilor. Biserica noastră ortodoxă a realizat prin intermediul sărbătorilor creştineşti un
mijloc excepţional de educaţie religioasă, un climat spiritual de formare şi modelare a
caracterului moral creştin şi un sistem pedagogic variat şi bine structurat de transmitere a
învăţăturii de credinţă50.
Fondul cinstirii sărbătorilor este astfel unul spiritual - liturgic şi în acelaşi timp de tradiţie
populară. Elena Niculiţă - Voronca scrie în acest sens: „noi sărbătorile le ţinem, pentru că şi ele
pe noi ne ţin. Noi ne rugăm pentru sănătatea noastră şi a copiilor noștri; pentru noroc, să n-avem
pagubă în vite şi la gospodărie, şi ne sunt de ajutor, dacă le ţinem şi le cinstim” 51. În concepţia
poporului, participarea în cult la sărbători este o necesitate prioritară, care izvorăşte din legătura
spirituală a oamenilor cu lucrarea lui Dumnezeu, de care se împărtăşesc prin mijlocirea sfinţilor.
De aceea se spune: „pe cât mergem la biserică şi aprindem lumânări, postim, ne rugăm, pe atât
ne merge mai bine şi Dumnezeu cu sfinţii ne păzesc şi ne ajută. Noi trebuie să ne rugăm la sfinţi
şi la zilele cele mari, ca ele apoi să se roage pentru noi lui Dumnezeu”52.
50
Pr. Prof. Sorin COSMA, „Despre sărbătorile Bisericii ortodoxe”, în revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr.
4/1988, pp. 52-53.
51
Elena NICULIŢĂ-VORONCA, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică,
vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 216.
52
vol. I..., p. 216.
20
Sărbătorile sunt legate în general de anumite date calendaristice care marchează momente
din istoria mântuirii, din viaţa creştină şi cea a sfinţilor, înscrise în sinaxar, aşa cum le-a rânduit
Biserica. Cu toate acestea însă, în popor numărul sărbătorilor este mai mare, deoarece la cele
oficiale se adăugă şi altele înscrise în tradiţie, pe care credincioşii le ţin după vechi prescripţii de
celebrare, multe specific româneşti. Simion Florea Marian a încercat chiar o separare a
sărbătorilor bisericeşti de cele populare, pe care el le numeşte „sărbători româneşti” 53, diferite de
cele dintâi prin modul lor de celebrare, pentru că originea lor stă, cum se vede, în majoritate tot
în vieţile sfinţilor creştini. Altele, nelegate de date calendaristice, provin din surse străvechi
legate de personaje mitologice, de momentele ocupaţiilor tradiţionale, de momente ceremoniale
calendaristice, cât şi de unele fapte înscrise în credinţele populare, provenind de la vechi
sărbători ţinute pe teritoriul ţării noastre54.
Sărbătoarea Naşterii Domnului, numită popular şi Crăciun, este una din cele mai vechi
sărbători creştine, ţinută de credincioşi pretutindeni şi în Răsărit şi în Apus, chiar dacă la început
aceasta se făcea la date diferite (în Răsărit la 6 ianuarie, odată cu Bobotează, prin sărbătoarea
comună a Epifaniei, iar în Apus la 25 decembrie). Despre ţinerea ei de către întreaga creştinătate
şi chiar în părţile noastre, ne dă mărturie Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: „Sărbătoarea
Naşterii Domnului e o sărbătoare veche, sfântă tuturor creştinilor din Tracia până în Spania”55.
Vechimea şi cinstirea de care s-a bucurat sărbătoarea în rândul creştinilor de la noi a făcut
ca să fie celebrată cu un mod liturgic şi ceremonial mai deosebit, la care s-au adăugat o serie de
tradiţii precreştine, moştenite de la o sărbătoare mai veche a Naşterii Soarelui (Dies natalis solis
invicti), al cărei cult a pătruns şi în Dacia. Preotul academician Niculae M. Popescu afirmă că, în
părţile noastre, Crăciunul a înlocuit sărbătoarea soarelui, tocmai pentru a desfiinţa aceste practici
păgâne: „Biserica creștină - spune el – a căutat ca tocmai acestor sărbători populare păgâne să le
dea înţeles şi chip creştin. Pentru a creştina sărbătoarea soarelui nebiruit Dies natalis solis
invicti, a pus în locu-i Naşterea Domnului, căreia poporul român i-a păstrat numirea veche:
Crăciun”56.
53
Simion Florea MARIAN, Sărbătorile la români, vol. I, ediţie ingrijită de Iordan Datcu, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 5.
54
Nicolae COJOCARU, Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români, vol. II, Editura Etnologică, Bucureşti, 2012, pp.
29-30.
55
Cf. I. ZĂGREAN, „Înţelesuri ale Naşterii Domnului”, în Telegraful Român, nr. 47-48/1970, p. 3.
56
Pr. Acad. Niculae M. POPESCU, „Floriile şi Savalia”, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr 7-8/1945, p. 365.
21
O primă chestiune legată de sărbătoare este numele ei popular – Crăciun. Originea
acestui cuvânt este destul de controversată. Forma pe care am preluat-o noi este un nume care s-a
format în spaţiul slav apropiat, având la origine cuvântul din limba bulgară Kračun sau din cehă
în aceeaşi formă. Asupra înţelesului acestui cuvânt, ajuns în limba noastră populară „Crăciun”,
într-o lucrare mai recentă Pr. Nicolae Nicolescu-Leordeni consideră că numele vine de la Crai şi
ciun, de unde sensul de cinul Craiului sau tagma Craiului „înţelegându-se prin această expresie
nu numai praznicul propriu-zis de la 25 decembrie, ci întregul ansamblu de sărbători care îl
însoţesc”57.
Sărbătoarea Crăciunului la români a fost întotdeauna prilej de aducere-aminte despre
strămoşi, în afara praznicului Naşterii Donului care a unit cerul şi pământul. „Crăciunul şi
Învierea (Paştile) sunt limitele în care ne-am format ca obşte şi am existat ca fii ai acestei glii şi
ai Împărăţiei lui Dumnezeu coborâtă pe pământ prin întrupare. De aceea Crăciunul este cea mai
veche sărbătoare. Înainte de Întruparea Fiului, strămoşii noştri daci ajunseseră pe calea Revelaţiei
naturale la adorarea Creatorului, la Părintele cerurilor şi al luminilor, la Acela care face legătura
cu toată creatura şi are grijă de urmaşi. Însuşi Zamolxe era zeitate protectoare, după ce fusese
rege, profet şi mare preot, un Crăciun al getodacilor. Venind lumina cea neapropiată, Hristos-
Domnul, prin întrupare s-a dovedit existenţa lui Dumnezeu şi în acelaşi timp s-au surpat capiştile
zeităţilor şi idolilor creaţi de mintea omului sau de frica de creatură şi care erau muţi, orbi şi
surzi (1 Corinteni 8, 4)”58.
Slavii vechi aveau și ei mai multe zeităţi. Una din acestea era zeul-moș, protector al casei.
Cultul acestui personaj mitologic se întâlneşte până azi în Balcani, unde se numeşte Domowy
(prietenul casei), Dziad (moşul), Dziadek (bunicul) sau feminin Baba (bunica)59. Ca aspect
exterior, în vechime se credea că are înfăţişarea unui moşneag cu chipul acoperit cu păr mătăsos
până în palmele mâinilor. Toţi cercetătorii în materie afirmă că Domowyul a luat naştere la slavi
din venerarea strămoşilor, pe care-i cinsteau ca nişte zeităţi şi cultul lor s-a menţinut până astăzi,
în special în regiunile unde orânduirea patriarhal-familială s-a menţinut mai mult timp 60.
Influenţa acestui personaj în lumea carpato-dunăreană este indubitabilă.
57
Pr. Nicolae NICOLESCU-LEORDENI, „Contribuţii la clarificarea originii sărbătorii Crăciunului (teză de
doctorat), în revista Studii Teologice, nr. 3/1987, p. 35.
58
Diac. P.I. DAVID, Caută şi vei afla. Predici misionar-patriotice la toate sărbătorile anului, la Sfinţi mari, la
Cuvioşi, propovăduitori şi mărturisitori români cu Sinaxar ardelean, Ediţia a IV-a, Editura Arhiepiscopiei de Alba
Iulia, Alba-Iulia, 1998, p. 7.
59
Diac. Prof. Emilian VASILESCU, „Religia slavilor”, în revista Studii Teologice, nr. 7-8/1950, p. 354.
60
Diac. Prof. Emilian VASILESCU, „Religia slavilor”..., p. 355.
22
În chestionarul lui Nicolae Densuşianu găsim consemnate tradiţii despre aceste personaje,
provenind din toate zonele ţării. Moş Crăciun apare ca „un om bătrân” sau „păstor bătrân cu
barbă albă”, „vecinul lui Moş Ajun” sau „fratele mai mic a lui Moş Ajun”. El este „gazda unde s-
a născut Hristos”, în alte părţi se spune că este „unul din ciobanii ce erau cu oile în peştera
nativităţii”, „ciobanul bătrân din staul” sau „bărbatul moaşei lui Hristos” etc 61. Aceeaşi sursă ne
dă variantele povestirii populare a nativităţii în care se prezintă rolul lui Crăciun şi Crăciuneasa
la Naşterea Domnului. În cele mai multe dintre ele, Moş Crăciun este un personaj rău, care n-o
primeşte pe Fecioara Maria în casa sa să nască, ci în grajdul vitelor. În schimb, Crăciuneasa,
soţia lui, o ajută pe Maica Domnului la naştere, fapt pentru care Crăciun o pedepseşte şi îi taie
mâinile. Dar mâinile ei, binecuvântate de Maica Domnului, s-au prins la loc. În unele variante,
Crăciun văzând minunea se pocăieşte, crezând în Hristos62.
Ca urmare a acestui fond de tradiţie, Crăciunul, identificat cu Naşterea Domnului, căreia
i-a dat numele popular, are implicaţii adânci în spiritualitatea noastră, unde s-a creat un cult
specific, fiind „cea mai intensă şi fecundă manifestare religioasă a lui”63. După datină, Crăciunul
este considerat „Sărbătoarea creaţiei” adică a naşterii, căci se spune, dacă nu s-ar fi născut
Domnul, nu s-ar fi săvârşit Botezul, Răstignirea, Învierea, Înălţarea la cer şi Pogorârea Duhului
Sfânt64.
Fenomenul de tradiţie cel mai caracteristic al Crăciunului este colindatul. Obiceiul este
străvechi şi a cunoscut o evoluţie în timp marcată de mutaţii şi contaminări cu alte genuri
folclorice. De aici dificultatea de a stabili o origine exactă a obiceiului, cu toate încercările care
s-au făcut de către specialişti până astăzi. Despre instituirea colindatului, în popor se spune că:
„În vremea de demult, erau tare multe răutăţi pe pământ, boale, şi Dumnezeu a dat colinde de-l
pomenesc pe Dumnezeu şi de atunci au încetat” 65. Faptul exprimă în termeni populari un adevăr
istoric extraordinar şi anume acela al trecerii de la religia păgână la creştinism, care a dat
oamenilor un nou mod de a-l cinsti pe Dumnezeu.
61
Adrian FOCHI, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Răspunsuri la chestionarele lui
Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 203-204.
62
Adrian FOCHI, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Răspunsuri la chestionarele lui
Nicolae Densuşianu…, pp. 204-208.
63
Pantelimon MILĂŞESCU, Datini strămoşesti de Crăciun şi Anul Nou, Editura pentru turism, Bucureşti, 1990, p.
16.
64
Pantelimon MILĂŞESCU, Datini strămoşesti de Crăciun şi Anul Nou…, p. 16.
65
vol. I…, p. 65.
23
Sărbătoarea Nașterii Domnului sau Crăciunul are mai multe semnificații duhovnicești
profunde. În primul rând, ea ne arată iubirea nesfârșită, smerită și milostivă a lui Dumnezeu față
de lume, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe
Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,10).
În al doilea rând, această sărbătoare este o sărbătoare a păcii, a bucuriei și a bunei
înțelegeri între oameni. Așa au cântat îngerii la Betleem: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și
pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Cu prilejul acestei sărbători, noi arătăm bucuria și
recunoștința noastră prin multe daruri. De aceea, sărbătoarea Nașterii Domnului sau sărbătoarea
Crăciunului este și sărbătoarea darurilor. La darul lui Dumnezeu pentru noi, arătat în Nașterea
Mântuitorului Iisus Hristos, Care a venit să crească și să ne mântuiască, noi răspundem cu daruri
față de cei dragi, dar și cu daruri față de cei săraci, singuri, bolnavi, deznădăjduiți sau îndoliați,
daruri care aduc bucurie acolo unde este întristare, speranță unde este deznădejde și comuniune
acolo unde este însingurare.
În ultimii ani, oamenii accentuează latura comercială a Crăciunului (daruri, cadouri,
promoţii), în defavoarea tradiţiilor şi a laturii duhovniceşti. Dincolo de alergătura prin magazine
după moşi crăciuni de ciocolată şi promoţii excepţionale, sunt necesare şi momente de linişte
pentru a înţelege că această sărbătoare reprezintă naşterea…un nou început.
Este aproape unanim acceptat că sărbătoarea Crăciunului a pierdut din valențele ei
tradiționale. Vinovații pot fi identificați relativ ușor. Materialismul este pus la zid, însă nu este
singurul vinovat. Într-o societate a spectacolului, este de la sine înțeleasă preferința pentru
senzațional și distracție.
Consecința imediată este faptul că a devenit o sărbătoare cu miză preponderent laică prin
diminuarea conotațiilor religioase. „Hristos lipseşte din sărbătorile Sale. Hristos a fost confiscat
de grijile şi poftele noastre. Hristos a fost confiscat de duhul lumii acesteia şi înlocuit cu orice şi
oricine numai să se piardă urma pomenirii Cuvântului născut în ieslea necuvântătoarelor, să se
renunţe la Pâinea cea de Sus înomenită în Casa Pâinii (= Bethleem), să se stingă Lumina care a
răsărit lumii întregi. Parcă nici colindele nu mai pomenesc de naşterea Mântuitorului, ci de
Crăciuni, de brazi frumoşi, păstori, săniuţe, fulgi de nea, flori de măr şi multe (oricare) altele.
Urări de tipul Sărbători fericite!, Crăciun fericit! sau La mulţi ani!, precum şi expresii ca Magia
Crăciunului, Sărbători magice, Sărbători de iarnă feerice ş.a. au ascuns (în mod involuntar,
24
poate) orice pomenire a lui Hristos, iar Hristos, blând şi smerit, se retrage din sărbătoririle
noastre”66.
Nu împodobirea bradului, nu ritualurile bogate – uneori exacerbate – ale tăierii porcului
la „Ignat”, nu venirea „Moșului Crăciun” proslăvim, ci Nașterea Domnului, înnomerirea Celui
veșnic de zile, Hristos Împăratul, Creatorul Universului. Acest aspect al sărbătorii trebuie să-l
avem în vedere în primul rând.
Rămâne așadar, să cugetăm cu înțelepciune și să reîncreștinăm sărbătoarea Crăciunului.
„Să-L reașezăm pe Hristos-Copilul, în centrul ei. El aduce bucuria, El este strălucirea! Tot El
trimite pe Moș Crăciun! Hristos reprezintă neprețuitul dar oferit de Tatăl Ceresc spre a ne
mântui. Icoana Nașterii Sale trebuie să troneze și în bradul împodobit, căci Domnul este Pomul
Vieții: gustând din Trupul şi Sângele Lui primim garanția părtășiei cu lumina cea neînserată.
Fără aceste aspecte, vom ajunge să trăim un Crăciun în absenţa lui Hristos, transformând
praznicul înomenirii lui Dumnezeu într-o searbădă și păguboasă sărbătoare a consumismului, a
bucuriei născute nu din evlavie față de Domnul întrupat, ci dintr-un festivism secularizat”67.
Trebuie să înţelegem că fericirea nu stă în lux şi comoditate, ci în cumpătare şi în
mulţumire cu ce avem; bucuria vieţii nu constă în meniuri diversificate şi etalarea hainelor „de
firmă”, ci într-un codru de pâine câştigat cu cinste şi împărţit cu dragoste cu cei dragi şi nu
numai. Fericirea nu se află în exteriorul omului, ci înlăuntrul lui, căci „împărăţia lui Dumnezeu
este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
„Crăciunul este despre Iisus Hristos. Despre Întruparea Sa, oricât de greu ne-ar fi să
vorbim despre lucrurile care se înţeleg greu. Este despre purtarea de grijă pe care Dumnezeu
Tatăl o poartă lumii, oamenilor şi cosmosului întreg, prin intrarea lui Hristos în mijlocul nostru
ca Domn şi Dumnezeu. Este despre Îngeri, Păstori şi Magi, dar nu ca o băsmuire, ci ca o realitate
istorică petrecută sub ochii larg deschişi ai lumii... Este despre Irod şi toţi supăraţii pe Întruparea
lui Hristos”68.
Sărbătoarea Învierii Domnului sau Paştele este una din cele mai vechi sărbători
creştine şi cea mai mare ca importanţă. Numele de Paşti vine de la cuvântul ebraic Pesah
(„trecere”), care desemna sărbătoarea celebrată de evrei în amintirea trecerii lui Dumnezeu prin
66
Gabriel CIOFU, „Sărbători...confiscate”, în Cotidianul Crai Nou, din 10 ianuarie 2019, ediţie electronică
67
Arhimandrit Mihail DANILIUC, „Un Crăciun fără Hristos?”, https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/un-craciun-
fara-hristos, accesat la 19 decembrie 2018, ora 19:20.
68
Pr. Constantin NECULA, „E greu să trăieşti frumos doar în preajma Crăciunului, dacă nu ai făcut din bunătate
mod de viaţă, sărbătoare de fiecare zi”, în Tribuna, 20 decembrie 2017, ediţie electronică
25
Egipt când i-a scos pe aceaștia din robie 69. Sinaxarul Învierii spune în acest sens: „În Sfânta şi
Marea Duminică a Paştilor prăznuim Învierea cea aducatoare de viaţă a Domnului şi
Mântuitorului Iisus Hristos. Numim sărbătoarea de astăzi „Paști” după cuvântul care în vechiul
grai evreiesc înseamnă „trecere”. Fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început,
lumea dintru nefiinţă întru fiinţă. În această zi, smulgând Dumnezeu poporul israelitean din mâna
faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie şi tot în această zi S-a pogorât din ceruri şi s-a sălăşluit în
sânul Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din adâncul iadului, l-a suit la cer şi l-a
adus iarăşi la vechea vrednicie a nemuririi”70.
Sfintele Paşti creştine, deşi au preluat numirea veche mozaică, au o tradiţie apostolică,
fiind celebrarea Învierii Domnului, cu toate implicaţiile sale în lucrarea de mântuire a lumii. De
aceea cuvântul Paşti este cel mai deplin, spune Părintele profesor Constantin Galeriu, pentru că
este cel care „dezvăluie iconomia şi a creaţiei şi a mântuirii, care dezleagă concret şi starea
mormântului gol de la poalele Golgotei”71. Învierea are un efect în timp, integrat istoriei „este în
centrul istoriei şi pune în mişcare întreaga istorie”72, dar şi unul de viitor, eshatologic. „Trupeşte,
material lumea va cunoaşte învierea la acel moment final în «Eshaton» adică «în zilele din
urmă», când istoria se transfigurează intrând în împărăţia lui Dumnezeu” 73. Spiritual însă,
învierea noastră, a umanităţii, a început din momentul Crucii şi Învierii lui Hristos, după cum
mărturiseşte Scriptura. Profeţită de psalmistul Vechiului Testament ca „ziua pe care a făcut-o
Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Psalmi 117, 24), ziua Învierii este în cultul
ortodox un moment exprimat cu metofore, dar care au semnificaţii profunde în teologia
sărbătorii: „Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile! Paştile cele preacinstite nouă ne-au
răsărit! Paştile cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm! O Paştile, izbăvirea de întristare..” (din
stihira Laudelor).
Implicaţiile liturgice ale minunii Învierii sunt multiple, ceea ce face ca însuşi rânduielile
pascale să capete un caracter mai solemn şi de deplinătate a bucuriei creştine. „Bucuria creştină –
scrie mitropolitul dr. Daniel Ciobotea – este simţirea prezenţei lui Dumnezeu în suflet, roadă a
harului, ambianţă a dialogului şi a comuniunii de iubire între făptură şi Dumnezeu, şi sentiment
69
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIȘTE, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească arhitecturală și pictură creștină,
Editura Basilica, Bucureşti, 2015, p. 261.
70
***Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2012, p. 21.
71
Pr. Prof. Dr. Constantin GALERIU, „Vocaţia pascală a făpturii. Paştile în viziune ortodoxă”, în revista Ortodoxia,
nr. 2/1989, p. 3.
72
Pr. Prof. Dr. Constantin GALERIU, „Învierea lui Hristos – învierea noastră”, în revista Datini, nr. 1/1993, p. 4
73
Pr. Prof. Dr. Constantin GALERIU, „Învierea lui Hristos – învierea noastră”..., p. 4
26
al plinătăţii şi transfigurării vieţii în comuniune. Dar plinătatea vieţii pururea noi se află în
Hristos cel înviat”74. De aceea „dogma învierii ocupă un loc central în viaţa creştină ortodoxă.”75
Ca expresie a acestei trăiri continue a minunii divine este prezenţa riturilor speciale
pascale. La cele liturgice acum se adăugă o serie de acte de tradiţie veche creştină şi chiar
precreştină. E adevărat că unele practici îşi au originea în riturile vechi testamentare, cum este
cina pascală, mielul, pâinea pascală (pasca), dar acestea doar ca idee, pentru că în creştinism ele
au dobândit un caracter propriu, fiind integrate cultului tradiţional pascal.
Sărbătorirea Învierii Domnului s-a făcut la noi încă de prin secolele III- IV, când în Sciţia
Mică mai ales, se constata o organizare bisericească de influenţă greco-bizantină, dar şi în restul
Daciei. O mărturie din acest timp o găsim în Viaţa Sfântului Sava (zis Gotul) de la Buzău, care
fiind cântăreţ la biserică, de Paşti a petrecut sărbătoarea cu imne, la preotul Sansala din acel sat.
De fapt, credinţa în Înviere a fost piatra de temelie a învăţăturii noastre creştine încă din primele
veacuri. Pe un bloc de marmură descoperit într-un cimitir de lângă Adamclisi este scris în
greceşte şi latineşte: „Crucea morţii şi învierii”76. De asemenea, pe o cruce fragmentară de piatră
de la Callatis (secolul VI) scrie în limba daco-romană: „În moarte (stă) înviere”77. Existenţa
termenului de înviere, care nu stă în latina clasică, pentru că romanii nu aveau noţiunea de
înviere în sens creştin (ei foloseau cuvântul resurrectio = sculare, ridicare) este o dovadă că
aceasta s-a format pe pământul nostru românesc din daco-romană.
Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a tezaurului de credinţă şi tradiţie creştină, a
transmis în formă vie prin veacuri în viaţa religioasă a credincioşilor săi, toată strălucirea cinstirii
Sfintelor Paşti. De atunci a pătruns în limbă şi salutarea sfântă „Hristos a înviat!”, apoi în tradiţie
obiceiul cu ouă roşii, pască şi alte datini, unele de sorginte populară, devenite însă toate
simboluri străvechi ale învierii creştine. Întâlnite pretutindeni, cu trăsături distincte după zone şi
sate, obiceiurile de Paşti, dincolo de practicile obişnuite, atestă o permanenţă vie a tradiţiei
pascale în spaţial ortodoxiei româneşti. Ele încep cu pregătirile de sărbătoare care în general au
loc la sfârşitul Săptămânii Sfintelor Pătimiri. Încă din aceste zile se fac pasca, mielul de pâine
sau unt, ouăle roşii precum şi alte preparate pentru masa pascală, într-o realizare care prilejuieşte
74
Protos. Conf. Dr. Daniel CIOBOTEA, „Ortodoxia: Biserica învierii şi a bucuriei”, în revista Ortodoxia, nr.
2/1989, p. 23.
75
Protos. Conf. Dr. Daniel CIOBOTEA, „Ortodoxia: Biserica învierii şi a bucuriei”..., p. 23.
76
P.S. Epifanie NOROCEL, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Editura Episcopiei Buzăului, 1986,
p. 150.
77
P.S. Epifanie NOROCEL, Pagini din istoria veche a creştinismului la români…, p. 151.
27
anumite tradiţii populare, în care arta se îmbină cu datina, pe fondul unor profunde semnificaţii
religioase legate de cultul învierii.
Ritualul Învierii a asimilat elemente diferite, pe lângă cele de tradiţie populară şi unele
din scrierile apocrife, care s-au impus în timp devenind proprii cultului din multe zone. Aşa este
de pildă, formula „Deschideţi boieri porţile mari...” pe care o rosteşte preotul la uşa bisericii,
apoi expresia potivit căreia Mântuitorul „sfărâmă porţile iadului”, care îşi au originea în
Evanghelia apocrifă a lui Nicodim78. Dacă prima nu a reuşit să pătrundă şi în cărţile de cult,
nefiind menţionată în ediţiile oficiale, cea de a doua se află deja în textele de la strană.
Un simbol general al Învierii îl reprezintă lumânarea de Paşti. Credincioşii care vin la
Biserică o aprind de la lumânarea preotului când iese în faţa Sfântului Altar şi zice: „Veniţi să
luaţi lumină!”, apoi o ţin aprinsă toată noaptea. Unii o ţin aşa până la întoarcerea acasă, apoi o
păstrează tot anul pentru a o folosi vara la îndepărtarea primejdiei de grindină sau în alte ocazii,
pentru a se apăra de duhuri rele. Tot de Paşti, în multe sate credincioşii aprind în noaptea Învierii
şi câte o lumânare pe mormintele celor decedaţi în familie, cu credinţa că le luminează astfel
calea către Înviere.79
Paştile prilejuiesc în general o sărbătoare de armonie creştină. Pe lângă unele obiceiuri
practicate de copii şi tineri, mai erau în trecut şi cele de a se face daruri, precum şi cel al iertării
sau împăcării. Alte obiceiuri pascale populare sunt legate de cinstirea morţilor, sărbătoarea fiind
prin excelenţă o zi a biruinţei vieţii asupra morţii, deci a Învierii generale prin actul
răscumpărător al lui Hristos. În legătură cu învierea morţilor, un rit semnificativ la Paşti este cel
menţionat de Simion Florea Marian că ouăle roşii se ciocnesc în trei poziţii: în prima zi numai cu
vârful, a doua zi vârful şi cu partea opusă, iar a treia zi părţile laterale 80. Faptul corespunde ideii
întreite din cântarea „Hristos a înviat din morţi/Cu moartea pe moarte călcând/Şi celor din
morminte viaţă dăruindu-le”, în care a treia referire este la învierea celor din morminte. Deci
învierea morţilor este o consecinţă a minunii Învierii lui Hristos care a biruit astfel moartea, a
„călcat-o” în sensul de a-i desfiinţa puterea, şi aceste efecte se răsfrâng asupra stării celor morţi.
Reproducerea rituală a celor trei acte prin datina menţionată, dacă avem în vedere că ciocnirea
78
N. CARTOJAN, Cărţile populare în literatura românească, vol II, Editura Enciclopedică Română, București,
1974, pp. 99-100.
79
Simion Florea MARIAN, Sărbătorile la români, vol. III, ediţie îngrijită de Iordan Datcu, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1994, pp. 46-47.
80
Simion Florea MARIAN, Sărbătorile la români, vol. III…, pp. 47.
28
ouălor înseamnă deschiderea mormântului, învierea, conferă acestui simbolism şi o valoare
teologică ortodoxă.
Pr. Conf. Dr. David Pestroiu mărturiseşte 81 că există o anumită categorie de grupări,
mişcările advento-mileniste, care tăgăduiesc Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, prin
perspectiva negării în plan antropologic a existenţei sufletului uman. Aceştia nu contestă
Învierea lui Iisus Hristos, dar consideră că finalitatea vieţii pământeşti a Mântuitorului se rezumă
la simpla condiţie umană, care, deşi admiţând că a fost restaurată la un moment dat, s-ar fi supus
legilor firii, adică ar fi sfârşit prin moarte şi îngropare într-un mormânt.
„Învierea decontextualizată nu are nici un sens, nu are nici un rost. Ea capătă rost atunci
când o punem în legătură mai întâi cu jertfa pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu, căci nu se poate
Înviere fără Cruce şi Cruce fără Înviere. Şi mai apoi, foarte important, Învierea o punem în
legătură cu restaurarea omului în Iisus Hristos Cel înviat, adică pnevmatizarea făpturii umane,
ridicarea ei, înălţarea ei şi şederea de-a dreapta Tatălui. Deci, speranţa se năruie atunci când
desconsiderăm nu numai Învierea Mântuitorului, ci şi această restaurare a făpturii umane”82.
Învierea a devenit o rutină, iar Paştele e doar un prilej pentru protocolarul „Hristos a
înviat!” La sate putem spune că tradiţia şi obiceiurile s-au conservat mai bine, însă între cârciuma
de pe uliţă şi edificiul creştin stă doar o pantă de câteva sute de metri, iar în noaptea de Înviere,
barul este plin de credincioşi care se încălzesc cu o duşcă înainte de a lua Lumină Sfântă. La
oraş, în curtea bisericii apar mai mulţi tineri decât vârstnici, dintre aceştia mulţi stând la poarta
bisericii şi trag cu sete din ţigară grăbiți fiind să ajungă în cluburile de noapte. Cât despre coada
pentru „a lua Paşte” (adică bucăţelele de prescură pe care le ştiam eu sub denumirea de „anafură”
şi care se împărţeau în schimbul sumei de 1 leu) nu sunt foarte multe de spus, decât că se
isprăveşte imediat după miezul nopţii. Cu toate acestea însă, există şi lucruri pe care oricine le
iubeşte la Paşte: mirosul de cozonac, concursul de ouă ciocnite, zilele libere de la muncă.
Capitolul III. Prezentul. „Trăirea clipei” sub semnul modernităţii
Motto: „Cu foarte puţine excepţii, întreaga omenire trăieşte în această stare de
81
Diac. George ANICULOAIE, „Ispita de a contesta credinţa în arta postmodernă”, interviu cu Pr. Conf. dr. David
Pestroiu, în Ziarul Lumina, din 3 iunie 2014, ediţie electronică.
82
29
ne-grijă. Oamenii au devenit nepăsători faţă de propria mântuire. Nu caută viaţa
dumnezeiască. Ei se mărginesc la chipurile vieţii trupeşti, la nevoile de zi cu zi, la
patimile lumii şi la rutină. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a făurit dintru nimicnicie,
după chipul Absolutului şi după asemănarea Lui. Dacă această descoperire este
adevărată, atunci lipsa de grijă pentru mântuire nu este altceva decât moartea
persoanei”83.
Sloganul după care se ghidează oamenii din zilele noastre, mai cu seamă tinerii, se
traduce în ceva de genul: „trăiește clipa!” În ziua de astăzi ne confruntăm cu o mare criză morală,
libertinajul este înțeles greșit prin începerea vieții intime de la o vârstă fragedă, accesarea
internetului se face în mod total necorespunzator, cluburile sunt frecventate din ce în ce mai des,
la televizor rar găsești ceva educativ la care să te uiți şi să ai de unde învăța ceva.
În plus, lumea este într-o continuă mișcare, noile tehnologii lasă din ce în ce mai mult un
impact atât asupra societății și dezvoltării acesteia, cât și asupra indivizilor și personalității
acestora. Zi de zi apar lucruri noi, iar oamenii trebuie să încerce să se adapteze acestora și
efectelor pe care ele le au asupra lor și asupra personalității acestora.
3.1. Individul şi slava sinelui
Plecând de la sintagma „Cunoaște-te pe tine însuți” a lui Socrate se remarcă prezența

unui străin în fiecare dintre noi. De cele mai multe ori acțiunile oamenilor sunt necunoscute, de
parcă altcineva ar lua decizii în locul lor. Acest străin prezent în fiecare dintre noi este
inconștientul care rămâne separat de acțiunile noastre, el nu este un ospete inofensiv, care stă
liniștit, ci poate deveni periculos sau chiar ostil84. Inconștientul nu este o facultate înnăscută sau
ereditară, ci ea suferă modificări pe parcursul vieții noastre, iar modelarea acestuia începe încă
din viața intrauterină, continuuând în copilărie, dar mai ales în primii ani de viață, adultul fiind o
continuare a copilului85. Deși inconștientul posedă o putere proprie, aceea de a acționa chiar când
83
Arhimandrit Sofronie SAHAROV, Din viață și din duh, traducere de Ieromonah Rafail (Noica), Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, p. 16.
84
Corine MOREL, ABC-ul psihologiei și al psihanalizei, traducere de Cristina Jinga, Editura Corint, București,
2003, pp. 66-67.
85
Corine MOREL, ABC-ul psihologiei și al psihanalizei..., p. 67.
30
omul este conștient, totuși acțiunea nu poate fi dusă până la capăt astfel încât conștientul să
realizeze că aceasta îi poate distruge echilibrul și se va opune cu vehemență86.
Ca facultate a psihicului uman, Sinele reprezintă valoarea sa instinctuală, fiind sediul
reprezentanților psihici ai instinctelor, care în majoritate sunt inconștiente 87. Fiind o facultate
dinamică, acesta va intra în conflict cu Eu-ul88. În Sine sunt cuprinse instinctele, nevoile vitale,
tendințele agresive, sadice și masochiste89. Freud a explicat cu ușurință acest fapt asociind nevoia
de hrană a bebelușului cu instinctele de supraviețuire și conservare. Din cauza faptului că acest
lucru nu poate fi măsurat, nevoii de hrană i se va adăuga plăcerea, iar Freud își va susține punctul
de vedere, pe baza faptului că în timp ce sugarul își satisface nevoia de hrană, el va simți și o
plăcere în supt și în mângâierile care îi sunt aduse, iar din acest moment faptul că se hrănește
răspunde ambelor instincte (nevoii de hrană și plăcerii de a fi alinat), în acest fel născându-se
dorința90.
„Acest termen este folosit în psihologie pentru a desemna persoana umană în măsura în
care este conștientă de ea însăși și se pune ca obiect al gândirii” 91. „Eu-ul este caracterizat prin
rațiune și înțelepciune, spre deosebire de sine care este guvernat de pasiuni”92. „Eu-ul nu trebuie
privit ca o entitate separată în interiorul persoanei, încât el reprezintă persoana însăși și îi dă
acesteia aspectul identității și unicității, este locul unde se acumulează toate experiențele
individului pe care acesta le experiează cu ajutorul corpului, care de altfel este inseparabil”93.
„Eu-ul este tot inconștient formându-se de la sistemul P=percepție constituind pentru
acesta un nucleu”94, el organizează întreaga activitate psihică prin controlul Sinelui, adică a vieții
instinctuale, permițând accesul unei cantități de satisfacție pulsională care nu poate pune în
pericol conservarea organismului, iar pentru a controla nevoia instinctuală a Sinelui, Eu-ul
folosește o gamă variată de mijloace numite mijloace de apărare”95.
86
Corine MOREL, ABC-ul psihologiei și al psihanalizei..., pp. 74-76.
87
Vasile Dem. ZAMFIRESCU, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană. Curs universitar, Editura
Trei, București, 2007, p. 268.
88
Vasile Dem. ZAMFIRESCU, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană. Curs universitar..., p. 268.
89
90
91
Elisabeth REUDINESCO, Michel PLON, Dicționar de psihanaliză, traducere de Matei Georgescu, Daniela Luca,
Valentin Protopopescu, Genova Teleki, Editura Trei, București, 1998, p. 252.
92
Sigmund FREUD, Dincolo de principiul plăcerii, traducere de George Purdea și Vasile Dem. Zamfirescu, Editura
Trei, București, 1996, p. 86.
93
Constantin ENĂCHESCU, Tratat de psihanaliză, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 65.
94
Dr. Adolfo FERNANDEZ-ZOILA, Freud și psihanalizele, traducere de Liliana Voicu și Liliana Valeria Dimciu,
Editura Humanitas, 1996, p. 83.
95
Vasile Dem. Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană..., p. 270.
31
„Supra Eu-ul se află în relație directă cu Eu-ul, derivând din acesta, fiind instanța
personalității noastre psihice al cărui rol este de a-l judeca pe acesta”96.
„Supra Eu-ul se construiește pe preluarea de către Eu a exigențelor impuse de acesta,

născându-se din această impunere imitația constituind un model, iar odată împropriat de către o
persoană acest model devine tip uman care este propriu persoanei umane”97.
La originile apariției nevrozelor se găsesc cele trei instanțe psihice: Sinele-Eul-Supraeul,
din cauza faptului că fiecare are propiile sale interese; în felul acesta persoana este victima
propriilor sale conflicte inferioare, iar echilibrul psihologic rezultă din capacitatea de a controla
aceste conflicte. Fiecare persoană este unică, având un Sine propriu, beneficiind de o anumită
educație care scoate în evidență, mai mult sau mai puțin, instanțele Eu-lui și Supraeului98. Eu-ul
se bazează pe cunoștințele acumulate în timp, asigurându-i capacitatea de reacție împotriva
pulsiunilor instictive ale Sinelui, dar pus în fața unui Sine agresiv, care nu dorește altceva decât
să-și satisfacă propriile sale dorințe instinctuale, acesta nu poate manifesta nici un fel de reacție
de respingere a ceea ce ar putea amenința conservarea omului. Un alt factor care contribuie la
apariția conflictelor interioare îl reprezină Supraeul care impune anumite restricții morale, care îi
dau posibilitatea subiectului să își autorizeze foarte puține plăceri; fiind restricționat de principii
morale exagerate, individul nu își poate satisface nici cele mai mici dorințe ale sale99.
Sentimentul de privare în faţa a ceea ce individul crede că i se cuvine agravează starea de
anxietate şi sentimentul propriei incapacităţi. Ansamblul de trăiri declanşate de evenimente şi
situaţii din viaţa persoanei duce la conturarea unor complexe, unor dezechilibre afective care
odată instalate pot dura toată viaţa. De exemplu, complexul de inferioritate cu origini în perioada
de formare a personalităţii are implicaţii majore în existenţa individului.
Confuzia, pasivitatea, vulnerabilitatea apar tot mai mult drept cuvinte cheie în
caracterizarea indivizilor. Chiar dacă nu au devenit singuratici, ei sunt tot mai individualiști,
căutând modele de succes pe traiectoriile individuale, cele ideale, de sorginte politico-filozofică,
fiindu-le, dacă nu străine, cel puţin indiferente 100. Adolescenţa, accentuează unii autori, este o
96
Roland CHEMAMA, Larousse. Dicționar de psihanaliză, traducere, avanprefață și completări privind psihanaliza
în România de dr. Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 343.
97
Constantin ENĂCHESCU, Tratat de psihanaliză..., p. 73.
98
99
100
Ioan MIHĂILESCU, Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România, Editura Publisher,
32
perioadă de stagnare sau inerţie a rolurilor sociale, adică o perioadă în care capacităţile
individului sunt subevaluate şi subutilizate de către societate 101. La acestea se adaugă dependenţa
economică faţă de familie, refuzul, întărit de legislaţie, al acceptării participării adolescentului la
viaţa adulţilor etc. Pentru aceste motive, multe dintre conduitele problematice adolescentine sunt
interpretate ca încercări premature de a prelua rolurile adultului102.
Crizele anumitor vârste, de care vorbesc unii psihologi nu au, însă, aşa cum s-a crezut
multă vreme, un caracter universal, ci depind de particularităţile şi valorile mediului familial şi
social, de modelele culturale ori valorice oferite. O asemenea criză „variază sensibil de la un
individ la altul şi în diferite societăţi sau medii socio-culturale: la unii indivizi această criză este
puţin marcată şi nu se derulează decât o scurtă perioadă, în timp ce pentru alţii durează mai
mult, caracterizându-se printr-o reacţie violentă şi spectaculoasă (evaziune din familie, opoziţie
manifestată, rebeliune)”103.
Apoi, modul de comunicare al individului influenţează modul în care el va interacţiona în
plan social, astfel că dezvoltarea unor abilităţi de comunicare echivalează de fapt cu dezvoltarea
de abilităţi sociale. Tot prin exersarea comunicării este mai uşor acum decât oricând ca individul
să-şi dezvolte tehnici de a se opune celorlalţi într-un mod care să conducă la păstrarea relaţiilor,
dar şi la menţinerea poziţiei proprii. Procesul de socializare poate fi explicat şi pornind de la
societate spre individ - societatea urmărind să-şi formeze „elemente-fiinţe sociale” care să se
conformeze aşteptărilor şi care să-i satisfacă proiecţiile prin comportamentele concrete. Pentru
aceasta propune, transmite, impune membrilor săi forme de activitate, modele comportamentale,
norme, forme de organizare, valori, obiceiuri, tradiţii care sunt cunoscute, învăţate şi adoptate de
către membrii componenţi pentru a-şi facilita integrarea socială104.
Individualismul presupune exacerbarea propriei personalităţi în contextul în care
mentalitatea postmodernă promovează ideea de afirmare, de a urca cât mai mult pe scara
ierarhică la nivel profesional, economic, politic, cultural etc. 105. Omul ajungând sclavul unor
pseudovalori, idolatrizând cariera, luxul sau funcţiile, devine robul acestei curse care îi generează
stres, oboseală, o stare de nemulţumire pentru „neîmplinirea” de a fi mai sus în ierarhia socială.
Întrucât aceste deziderate devin idoli, Dumnezeu nu mai are loc în viaţa lui, omul „nu mai are
101
Ioan MIHĂILESCU, Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România..., p. 58.
102
Ioan MIHĂILESCU, Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România..., p. 226.
103
P. GOLU, Psihologia învăţării şi a dezvoltării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 14.
104
P. GOLU, Psihologia învăţării şi a dezvoltării..., p. 38.
105
33
timp” de comuniune cu Dumnezeu pentru că legătura cu Dumnezeu este pierdere de timp, iar el
are de făcut ceva mai bun. Nu-şi permite să piardă „oportunitaţile” oferite de societatea
postmodernă. Raporturile cu cei din jur sunt raporturi concurenţiale şi în acelaşi timp utilitariste.
Concurenţa exacerbată devine o „normalitate” postmodernistă. În vârtejul lăcomiei după
bunuri şi plăceri nu mai au loc sentimentalismele 106. Se ajunge la violenţă inter-statală, inter-
etnică, inter-religioasă, în mediul de afaceri, în viaţa profesională şi cea de familie. Omul deja s-a
obişnuit cu competiţia acerbă şi neloială dintre firme, cu violenţa din campaniile electorale, etc.
Apar tot mai mulţi oameni care sunt dezamăgiţi de atitudinea colegilor de serviciu, care în loc de
iubire frăţească cultivă invidia şi duşmănia de sorginte concurenţială. Omul supus instinctelor
nu-şi mai asumă vieţuirea în familie, aceasta tinzând să nu mai fie o valoare fundamentală, ci să
reprezinte satisfacerea dorinţelor pătimaşe ce pun într-un trecut îndepartat valoarea acestei celule
de bază. Astfel se ajunge la conflicte din cauze materiale (care se încearcă a fi „soluţionate” prin
contracte prenupţiale), la infidelitate etc.
Mulţi oameni „îşi fac un obicei din a se lua în considerare mereu în mod izolat şi îşi
imaginează cu plăcere că destinul este în mâinile lor. Astfel, nu numai că democraţia îl face pe
fiecare om să îşi uite strămoşii, dar îi ascunde descendenţii şi îl separă de contemporani; ea îl
poartă mereu spre el însuşi şi ameninţă să-l închidă în întregime în singurătatea propriului
suflet”107.
Asupra Bisericii, individualismul modern va avea consecinţe dintre cele mai nefaste.
Individualizarea pronunţată a credinţelor ce caracterizează societatea modernă, din oferta de
credinţe religioase ce i se propun, îl determină pe fiecare să aleagă în funcţie de ceea ce doreşte.
Fiecare îşi însuşeşte sau abandonează ceea ce i se pare a fi util sau inutil108.
În ciuda acestor probleme, Biserica are resursele de a oferi, în loc de dezbinare,
comuniune şi unitate în Hristos, în măsura în care omul doreşte să iasă din această tornadă a
violenţei şi să aibă o aşezare duhovnicească.
106
107
Al. de TOCQUEVILLE, La democratie en Amérique, Idées, Gallimard, Paris, 1982, pp. 243-244 apud Nicolae
ACHIMESCU, „Omul modern, între raţionalism şi individualism”, în Ziarul Lumina, 1 iulie 2009, ediţie
electronică.
108
Pr.Prof. Univ. Dr. Nicolae ACHIMESCU, „Omul modern, între raţionalism şi individualism”, în Ziarul Lumina,
1 iulie 2009, ediţie electronică.
34
3.2. Hedonismul, plăcerea traiului pentru plăceri. Fenomenul LGBT, minoritatea ce
se vrea majoritate
Hedonismul este un curent filosofic care susţine că plăcerea e foarte importantă şi că
reprezintă scopul final al umanităţii.
Hedonismul a fost iniţiat de Aristipp, întemeietorul micii şcoli socratice de la Cirena,
această doctrină putând fi considerată drept prima filozofie morală propriu-zisă europeană,
întrucât preocupările anterioare în acest domeniu nu au luat forma unei concepţii generale care să
cuprindă şi o teorie asupra moralei109.
Conceptul de bază pentru gândirea hedonistă consideră că plăcerea e singurul lucru bun şi
care ar trebui să aibă importanţă pentru o persoană. Această idee e folosită adesea, în evaluarea
unei acţiuni, ţinând cont de câtă plăcere şi câtă durere are ca rezultat înfăptuirea ei. Mai pe scurt,
hedonistul încearcă să obţină o plăcere cât mai mare. Filozofii britanici ai secolului al XIX-lea
Stuart Mill şi Jeremy Bentham au apărat teoria etică a utilitarismului, conform căreia ar trebui să
înfăptuim doar acele acţiuni care vizează binele comun110.
Hedonismul stabileşte nişte condiţii obligatorii: afişarea intenţiilor, elaborarea în comun a
proiectelor, decizia de a le respecta. Sunt soluţii simple pentru ca toţi să acceadă la fericire.
Bunătatea şi virtutea se pot atunci manifesta. Acest contract hedonist împiedică efecetele
ignoranţei şi permite în cadrul relaţiilor cultivarea binelui şi evitarea durerii111.
„Acest ideal de înţelepciune conduce spre o etică a autarhiei, a independenţei absolute,
este morala omului care nu simte decât propriile senzaţii, care se limitează la nevoile care pot fi
satisfăcute cu puţin. Înţeleptul epicureic va locui doar în sine însuşi, se va înstrăina de lume, va fi
indiferent faţă de viaţa politică, va respinge căsătoria (pentru a nu-şi făuri singur lanţuri) şi nu va
dori să aibă copii. De asemenea se va îndatora cu pretinse datorii şi se va preocupa cel mai mult
să profite de ceea ce poate avea. Deşi îndeamnă nu la nesupunere, ci mai degrabă la resemnare şi
detaşare, doctrina a fost permanent privită cu ostilitate şi aspru criticată”112.
Fenomenul LGBT, minoritatea ce se vrea majoritate

109
Lect. Dr. Ionel CIOARĂ, Etica I-II, note de curs, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti, 2009,
format pdf, p. 2.
110
Diogenes LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere C.I. Balmuş, Editura Polirom, Iaşi, 2001,
pp.108-117.
111
Michel ONFRAY, O contraistorie a filosofiei. Întelepciunile antice, vol. I, traducere de Mihai Ungurean, Editura
Polirom, Iaşi, 2008, p. 47.
112
Lect. Dr. Ionel CIOARĂ, Etica I-II, note de curs..., p. 8.
35
Pentru a ierarhiza corect adevărata elită a unui popor, trebuie aşezate elitele spirituale,
morale, intelectuale, pe domenii şi niveluri: gânditori, cărturari, ierarhi ai Bisericii, academicieni,
guvernanţi, parlamentari, jurişti, filosofi, savanţi, scriitori, artişti, jurnalişti, analişti, universitari
etc.
Pentru Andrei Pleşu, „elita” cuprinde oamenii cei mai pregătiţi din fiecare domeniu (o
elită ţărănească, una a muncitorilor, a medicilor, a gânditorilor etc.), care în meseria lor au atins
un nivel de performanţă maxim113. E corect, dar trebuie adăugate componentele obligatorii ale
caracterului şi credinţei. Fără ele, din păcate, „cei mai pregătiţi” adesea devin anti-elite, false
elite, pseudo-modele, care-L trădează pe Dumnezeu şi propria menire a bunei călăuziri a unor
părţi mai mici sau mai mari ale unei naţiuni.
Se va spune că un popor creştin nu este singur, întrucât Îl are pe Dumnezeu de partea sa.
E adevărat. Dar Dumnezeu vrea să lucreze prin oameni şi îi trimite oameni. Iar acel popor trebuie
să-i recunoască drept ceea ce sunt: oameni trimişi de Dumnezeu şi să-i susţină. Cum îi va
recunoaşte? După mărturia pe care o dau şi faptele lor: „După faptele lor îi veţi cunoaşte” (Matei
7,16).
Elitele înfiinţează şi conduc instituţii, fac politici, legi, norme juridice, creează şi
promovează cultură, influenţează opinia publică, mentalităţile, dirijează o societate, îi imprimă
direcţiile, îi modelează valorile, criteriile, opţiunile. Dintre ele, o societate îşi alege modele. Prin
ele, un popor respiră axiologic. Ele trebuie să fie plămânii prin care el îşi trage aerul curat al
valorilor autentice, sursele lui de lumină. Orientarea trebuie să le fie dictată de iubirea de
Dumnezeu şi ţară, motivaţia altruistă mergând până la jertfă.
Astăzi, tinerii noştri nu au modele după care să se ghideze, cele care erau odată nu se mai
poartă, nu mai sunt la modă. Tineretul are o slabă capacitate de ierarhizare a valorilor, interesele
şi aspiraţiile lor nu sunt bine conturate, lipsa culturii şi a educaţiei religioase fac ca aceştia să fie
cuprinşi de mirajul teribilismului, ieşirii din normalitate, din banal.
Această ieşire din normalitate este asociată astăzi cu homosexualismul, o altă ideologie
egalitaristă, dar transpusă din plan economic în plan cultural. Scopul său real este revoluţia
totală, deconstruirea radicală a fundamentelor civilizaţiei creştine, transformarea completă a
societăţii, după chipul şi asemănarea unora pe care-i vedem la Paradele LGBT. O formă de
113
Andrei PLEŞU, „Elite şi popor. Câteva confuzii”, în Dilema Veche, nr. 561, 13-19 noiembrie 2014, ediţie
electronică.
36
anarhism ţintind anihilarea sistemului de valori creştin, demolarea familiei şi naţiunii, abolirea
credinţei şi Bisericii creştine.
Am vorbit mai sus despre hedonism, însă trebuie remarcat faptul că Epicur ne
avertizează: „(...) nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi”, întrucât există posibilitatea ca,
optând pentru o plăcere de moment, să resimţim ulterior o suferinţă mult mai mare 114. În acest
sens, acesta face o diferenţiere clară între dorinţele naturale şi cele necesare, cele naturale
nenecesare şi cele nenaturale nenecesare. Primele sunt legate de foame şi sete, dar nu numai, ci
de tot ceea ce face posibilă senzaţia de bine în corp. Ce-a de-a doua categorie se referă la
sexualitatea comună şi firească.
În cele ce urmează vom vorbi despre sexualitate, dar din punctul meu de vedere, cea
nefirească, despre acei oameni care merg în obţinerea plăcerilor până la extrem, printre aceştia şi
homosexualii.
Homosexualitatea este un cuvânt provenit din alipirea grecescului homos, care înseamnă
„egal”, „același” de latinescul sexus („sex”) şi reprezintă o perversiune sexuală caracterizată
printr-o atracție pentru indivizi de același sex115. Acesta este considerată păcat de către Sfânta
Scriptură, unul abominabil şi chiar foarte răspândit în lumea greacă la toate categoriile sociale,
ajungându-se pâna acolo încât homosexualitatea a fost definită drept marea boală a Greciei116.
O altă apropiere de problematica homosexualităţii a condus la definirea ei prin
intermediul conceptului de „orientare sexuală”, însă trebuie să precizăm că orientarea sexuală
diferă de comportamentul sexual, ea privind sentimentele şi concepţia despre sine a fiecărui
individ. În această ordine de idei, homosexualitatea este orientarea sexuală spre persoane de
acelaşi sex. Trebuie subliniat aici şi faptul că, nu există un consens al oamenilor de ştiinţă în
privinţa cauzelor datorită cărora apare şi se dezvoltă homosexualitatea, dar cea mai larg întâlnită
concepţie asupra „etiologiei” homosexualităţii susţine că aceasta este un comportament
dezvoltat, iar nu înnăscut117.
Există persoane care consideră că „homosexualitatea nu este o boală, ci un comportament
deviant, format în urma interacţiunii complexe între o multitudine de factori: conflicte personale,
114
Lect. Dr. Ionel CIOARĂ, Etica I-II, note de curs..., p. 3.
115
Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 464.
116
Cf. William BARCLAY, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, Societatea Misionară Română,
Wheaton, Illinois, U.S.A., 1992, p. 30.
117
Cf. Sorin M. RĂDULESCU, Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant, Editura Nemira, Bucureşti,
1996
37
traume emoţionale din trecut, nevoi sufleteşti neîmplinite, incertitudine cu privire la identitatea
sexuală, înstrăinarea de părintele de acelaşi sex, abuz sexual, teamă de intimitate cu sexul opus, o
eventuală cauză hormonală, influenţe şi propagandă prin mass-media, diferite opţiuni personale
şi altele”118.
O încercare imparţială de definire a termenului, ne este însă oferită de varianta on-line a
dicţionarului explicativ care arată că homofobia reprezintă „frica de homosexualitate sau frica de
homosexuali sau adversiunea, dezaprobarea, discriminarea, ura faţă de homosexualitate şi faţă de
persoanele de aceasta orientare sexuală. Homofobia poate fi clasificată drept un tip de xenofobie
homo (acelaşi) şi phobos (teamă)”119.
Termenul este definit şi pe site-ul oficial al Accept, prima organizaţie neguvernamentală
de drepturile omului din România, care pretinde că apară şi care promovează drepturile LGBT
(LGBT este un acronim care se referă la colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală, transsexuală și
intersexuală. Termenul era utilizat încă din anii '80, fiind o adaptare a acronimului LGB, care
inițial înlocuia expresia „comunitate gay”, în care mulţi nu se puteau regăsi. Utilizarea modernă a
termenului trimite la diversitatea identităților sexuale, fiind folosit pentru oricine care este non-
heterosexual și nu exclusiv pentru cei care sunt lesbiene, gay, bisexuali sau transsexuali120) la
nivel naţional.
Ei consideră că: „homofobia este termenul prin care se definesc atitudinile şi sentimentele
negative faţă de gay şi lesbiene sau aversiunea faţă de homosexualitate în general. Ea include, de
asemenea, respingerea persoanelor despre care se crede că ar fi gay şi a tuturor lucrurilor asociate
cu aceştia”121.
Până la istoria recentă a umanităţii, cu toate că au mai fost consemnate cazuri de
comportament homosexual în diferite societăţi şi etape istorice, nu s-a pus niciodată problema de
a acorda unui cuplu de homosexuali acelaşi statut şi aceleaşi drepturi ca unei familii tradiţionale:
dreptul de a se căsători şi de a înfia copii. Homosexualii înşişi nu au avut astfel de pretenţii sau
de solicitări.
Aceaste noi probleme: „diversitate”, „orientare sexuală” şi „egalitatea de şanse” sunt
recurente în societatea contemporană și țin, pe de o parte de globalizare, de anumite tendințe din
118
http://www.homosexualitate.ro/stiinta.html accesat la 10 ianuarie 2019, ora 19:10.
119
http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/homofobie.html accesat la 10 ianuarie 2019, ora 20:10.
120
http://www.acceptromania.ro/desprenoi accesat la 10 ianuarie 2019, ora 21:15.
121
http://www.accept-romania.ro/stophomofobiei/ceeste.htm accesat la 10 ianuarie 2019, ora 21:20.
38
societățile dezvoltate și prospere, iar pe de o altă parte, cea mai importantă, de mentalitatea lumii
contemporane, mult schimbată față de societățile trecute. Astfel, după trecerea în noul mileniu,
au apărut o mulţime de organizații, uniuni etc., care promovează alte idei decât cele tradiționale.
Este adevărat că sunt liberi să trăiască așa cum doresc, dar noi nu suntem obligaţi să acceptăm
această „revoluţie” la comandă și într-un timp foarte scurt.
Ceea ce trebuie să reţinem este că, în momentul de față, în România, cuplurile gay nu se
pot căsători, nici adopta copii pentru că nu sunt recunoscuți legal ca o familie. De asemenea,
legislația românească a interzis întotdeauna şi interzice încă, recunoașterea căsătoriilor între
persoane de același sex sau a uniunilor civile încheiate legal în străinătate. România este, astfel,
printre ultimele țări din UE care nu recunosc nicio formă de uniune civilă între persoane de
același sex. Cu toate acestea însă, „diversitatea” face parte din realitate, iar realitatea nu trebuie
ignorată niciodată. Gravitatea acestei „probleme”, cu atât mai mult legiferarea ei, rezidă în faptul
că numărul susţinătorilor este în permanentă creștere și că aceștia devin un pericol pentru familia
tradiţională și societatea civilă, amenințând în perspectivă însăși existența speciei umane.
Poziția Bisericii Ortodoxe față de aceste comportamente deviante este una foarte clară,
considerând că nu pot avea nicio compatibilitate cu morala creștină deoarece „denaturează
grosolan scopul și funcțiunea firească a organelor trupești, nu au nici o valoare procreatoare și se
constituie într-un fel de parodie a unirii într-un singur trup”122.
Revelaţia biblică ne încredinţează încă de la început: „Să facem om după chipul şi după
asemănarea noastră... Şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după Chipul lui Dumnezeu
l-a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 26-27). Astfel, perechea umană este, deci, fundamentală; o
atestă Revelaţia biblică şi, în acelaşi timp, o atestă şi natura, altfel spus, Revelaţia naturală.
Trebuie observat, de asemenea, că perechea, bărbat - femeie străbate întreaga creaţie, la toate
nivelurile şi dezvăluie deodată distincţia dintre ei şi totodată comuniunea lor constructivă,
creatoare. Acesta este statutul originar, fundamental al condiţiei noastre umane pe care se înte-
meiază existenţa şi viaţa, întreaga istorie. În acest sens, perechii umane, constituită din bărbat şi
femeie, Dumnezeu i-a poruncit: „...Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi...”
(Facere 1, 28).
Prin urmare, oamenii împlinesc vocaţia în actul creator, faptul de a fi zidiţi după Chipul şi
în vederea unei nesfârşite asemănări cu însuşi Creatorul. Chemarea este de a fi deopotrivă
J. BRECK, Darul sacru al vieții, traducere de dr. Irineu Pop Bistriţeanu, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.
122
128
39
creatori de valori cât şi răspunzători pentru creaţie. E lesne de sesizat că dimensiunea şi tensiunea
creatoare e caracteristică întregii naturi. Există persoane care se întreabă ce s-ar petrece „dacă
homosexualitatea s-ar răspândi la nivelul biologic, al animalelor; nu ne-am afla în pragul
dispariţiei creaţiei”123?
Părintele Ilie Moldovan este foarte radical şi consideră că: „actul homosexual trebuie
văzut drept o parodiere blesfemiatoare a Liturghiei, o slujbă neagră malefică ce înmulţeşte răul în
lume. Prin orice alt păcat de desfrânare, diavolul lucrează prin om ca printr-un instrument al său.
Prin homosexualitate, mai mult, acţionează ca printr-o slugă credincioasă. Căci această
nelegiuire neagă până şi realitatea bărbatului şi a femeii, contestând astfel ordinea firească a
lumii şi, în acelaşi timp, ordinea ei spirituală. Mai presus de orice, acest păcat neagă adevărata
iubire dintre bărbat şi femeie.”124.
Poziția Bisericii Ortodoxe a fost întotdeauna completată de legislaţia statului, excepţie
făcând ultimii ani, când, ca răspuns la presiunile internaţionale, România a făcut modificări
semnificative ale legislației, dezincriminând complet homosexualitatea.
Astfel, în Codul Penal promulgat de Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 (inspirat mai ales
din sistemul francez, care abolise discriminarea penală a homosexualității în anul 1791) nu
existau diferențe între tratamentul relațiilor sexuale - hetero sau homosexuale125.
Pentru prima dată, incriminarea directă a homosexualității apare în articolul 431 al
Codului lui Carol al II-lea, din anul 1937: „alin. 1: Actele de inversiune sexuală săvârșite între
bărbați sau între femei, dacă provoacă scandal public, constituiesc delictul de inversiune
sexuală și se pedepsesc cu închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani”. 126
Mai târziu, în Codul Penal al Republicii Populare Române, promulgat în anul 1948,
vechiul articol 431 înăsprește pedepsele la un minimum de 2 ani și un maxim de 5, urmând ca în
anul 1957, homofobia să ajungă la nivelul maxim, astfel că orice raport sexual consimțit între
persoane de același sex era incriminat127. În 1968 Marea Adunare Națională elabora o versiune
nouă a Codului Penal, infracțiunile privitoare la viața sexuală fiind incluse în secțiunea
123
Pr. Prof. univ. dr. Constantin GALERIU, „Vedere creștin-ortodoxă asupra homosexualității”, în
Homosexualitatea: propagandă a degenerării umane , p. 5, format pdf.
124
Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, „Gravitatea sodomiei şi a homosexualităţii”,
http://www.orthodoxphotos.com/redings/trupul/sodomia.
125
Vasile DONGOROZ, „Articol despre Pederastie”, în Curierul Judiciar, nr. 6, din 9 februarie 1930.
126
E. PETIT, C. Gr. ZOTTA, Codul penal Carol al II-lea, adnotat, București, 1939, p. 373.
127
Codul Penal și Codul de Procedură Penală, Editura Lumina Lex, București, 1992.
40
infracțiunilor contra persoanei, la articolul 200, alineatul 1: „relațiile sexuale între persoane de
același sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la cinci ani”.
După 1989, articolul 200 rămânea neschimbat, autorităţile motivând la presiunile care
veneau din sfera internațională, că el reprezenta o „literă moartă” și că nu mai era pus în
aplicare128.
Din nefericire, România a făcut modificări semnificative ale legislației, astfel că, în
perioada anilor 2000–2002 s-a dezincriminat complet homosexualitatea şi s-au introdus și pus în
aplicare pe scară largă legi anti-discriminare (în România, discriminarea pe bază de orientare
sexuală este pedepsită prin Legea nr. 48 din 2002. Legea este efectul Ordonanței nr. 137/2000
pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare). În acest fel, comunitățile
LGBT au devenit mai vizibile, ca urmare a unor evenimente cum ar fi paradele anuale Bucharest
Pride și Cluj Pride.
În ciuda tuturor demersurilor comunităților LGBT, în anul 2016, Coaliția pentru Familie
a strâns trei milioane de semnături pentru a revizui Constituția, în scopul interzicerii căsătoriilor
gay. Din păcate însă, Referendumul pentru familie nu a fost validat.
În concluzie, chiar dacă esenţa filosofiei liberale o constituie credinţa în demnitatea
individului, în oportunitatea lui de a-şi valorifica la maximum capacităţile şi şansele potrivit
propriilor sale principii, el nefiind supus decât obligaţiei de a nu stânjeni libertatea altor indivizi
de a face acelaşi lucru, există foarte multe persoane care nu acceptă homosexualii.
Este adevărat că fiecare om are dreptul, în mod egal la libertate de alegere, un drept
important şi fundamental, tocmai pentru că oamenii sunt diferiţi, dar într-un stat majoritar
ortodox, iniţiativa Coaliției pentru Familie de a revizui Constituția, în scopul interzicerii
căsătoriilor gay este perfect fondată, aşa a fost mereu şi aşa trebuie să fie, ţine de ordinea firească
a lucrurilor, pentru că, potrivit referatului biblic al creației, Dumnezeu l-a creat pe om „bărbat și
femeie” (Facere 1, 27 - 28). Formând omul întreg, „a creat întreaga fire omenească într-un om -
întâiul om Adam - iar din carnea lui a luat - pe prima femeie” 129, de aceea „căsătoria, ca legătură
naturală de viață între un bărbat și o femeie și se întemeiază pe faptul că bărbatul și femeia numai
împreună alcătuiesc umanitatea completă”130. Orientarea spre celălalt pentru fi complet face
parte din ființa omului, „dovadă o constituie faptul că primul om, după ce a pus nume tuturor
128
***Human Rights Watch, International Gay and Lesbian Human Rights Comission - raportul „Scandaluri
publice. Orientarea sexuală și legea penală în România”, Editura Arta Grafică, București, 1998, p. 23.
129
Ieromonah Serafim ROSE, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, traducere de Constantin Făgețan,
Editura Sophia, București, 2001, p. 324.
41
ființelor, a rămas singur. Pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui spune Sfânta Sciptură.
Pentru aceasta a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său... a făcut bărbat și femeie (Facere 1,
27)”131.
Biserica îi îndeamnă pe homosexuali la pocăință. Sub nicio formă, păcatul nu poate fi
binecuvântat printr-o taină a Bisericii. În acest sens, Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al
Patriarhiei Române, afirma că „homosexualitatea este un păcat, este o deviere morală. Este
dezavuată absolut de peste tot, în textele Sfintei Scripturi. Din punct de vedere creștin,
homosexualitatea, însă, poate fi tratată cu blândețe. Oamenii care au această opțiune pot veni
spre preot, pot să se spovedească, pot fi și ei în Biserică, pot veni să se roage.
Biserica nu închide ușa nimănui care are o asemenea opțiune, dar bineînțeles că îndeamnă
permanent la abandonarea unei asemenea opțiuni”132. Aceasta nu le judecă niciodată pe ele ca
persoane, dar nici nu poate fi de acord cu o asemenea opțiune care contravine normalului. Cu
toate acestea însă, comunitățile LGBT par să aibă o deviză gen: „ori cu noi, ori împotriva
noastră...”.
3.3. Consumismul
Ideologia consumismului este inoculată cu ajutorul politicilor de marketing în special

prin publicitate, care este tot mai agresivă. Aspiraţiile fireşti spre transcendent ale omului sunt
deturnate spre o existenţă lipită de ceea ce este pământesc. Omul se grăbeşte să consume obiecte
sau distracţii cu convingerea că-şi va găsi împlinirea vieţii prin consumul lor. Relaţia cu
Dumnezeu este tot o relaţie de consum.
Sărbătorile nu mai au în centrul lor Sfânta Liturghie, ci consumul. Publicitatea are un rol
important în alienarea omului de azi, reclamele suprastimulează simţurile şi exacerbează poftele
şi dorinţa de consum. „Shoppingul creează o dulce reverie şi o veritabilă dependenţă. Este din
130
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, pp. 186-187.
131
Pr. Dr. Asist. Vasile RĂDUCĂ, „Căsătoria - Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei”, în revista Studii
Teologice, anul 1992, nr. 3-4, p. 130.
132
Tudor MATEI, „Purtătorul de cuvânt al BOR, despre homosexuali și Biserică: Oamenii care au această opțiune
pot veni spre preot, pot să se spovedească, pot veni să se roage. Biserica nu închide ușa nimănui”,
https://www.activenews.ro/stiri-social/Purtatorul-de-cuvant-al-BOR-despre-homosexuali, accesat la 11 ianuarie
2019, ora 19:30.
42
nou momentul ca bunul român să confirme o mai veche mentalitate: aceea de a-şi ilustra lipsa de
raţionalitate cumpărând cu maximă generozitate, acum, în vreme de criză. Unii cumpără şi
consumă ostentativ pentru a-şi compensa în felul acesta proiectele ratate şi visele spulberate.
Trăiesc viaţa prin transfer. Îşi făuresc o lume imaginară în care ei sunt aşa cum şi-au dorit
dintotdeauna să fie: frumoşi, bogaţi şi celebri. Alţii, cei mai mulţi, cumpără din sărăcia lor pentru
a avea ceva pe masa de Paşti. Într-un fel sau altul, exuberanţa sărbătorilor ne stăpâneşte pe
toţi”133.
Copilul de azi devine răsfăţat, nerăbdător să consume o diversitate de produse sau
distracţii şi se manifestă cu nervozitate atunci când nu îi sunt îndeplinite dorinţele. Cumpătarea şi
grija pentru suflet aproape au dispărut. Omul îşi pierde libertatea autentică şi devine dependent
de consum; dacă i se defectează televizorul şi nu mai poate vedea serialul preferat sau meciul de
fotbal, intră în criză.
Prin publicitate, se stimulează şi consumul unor produse de care omul nu are nevoie, dar
îi sunt prezentate ca indispensabile şi sunt stimulate nevoi induse artificial. Plăcerea este
cultivată ca realitate supremă a omului de consum134, dar consumul nu se limitează la aceasta,
finalitatea sistemului zidit pe ideologia consumistă fiind existenţa unui sistem bazat pe valori
ideologice, consumul implică mai mult decât sinele, un sistem generalizat de valori care-i
include pe toţi consumatorii.
Consumismul nu se reduce la domeniul economic, social, politic, ci devine o stare de
spirit care exacerbează consumul, acesta devenind o experienţa de viaţa emoţională şi chiar
spirituală; consumismul devine un fel de religie care-i promite omului satisfacerea magică a
tuturor dorinţelor135. Totul se concentrează pe fericirea imediată, individualistă, hedonistă. Un
eventual nefericit de decăderea lumii actuale este privit ca o eroare în sistemul fericirii. Reţetele
fericirii trebuie aplicate în toate domeniile existenţei, astfel încât oamenii să devină fiinţe docile,
domesticite şi robite într-o sclavie plăcută care are în centru propaganda fericirii136.
Plăcerea nu trebuie doar consumată, ci şi afişată pentru a întregi propaganda fericirii.
Omul trebuie să zâmbească chiar dacă este deprimat de lipsa lui Dumnezeu şi în loc să-şi
133
Nicu GAVRILUŢĂ, „Ce (mai) este astăzi sărbatoarea?”, în Ziarul Lumina, 1 mai 2013, ediţie electronică.
134
Adrian LEMENI, Diac. Sorin MIHALACHE, Pr. Răzvan IONESCU, Pr. Cristinel IOJA, Apologetică ortodoxă,
vol. II, Dialogul cu ştiintele contemporane, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p. 250
135
vol. II, Dialogul cu ştiintele contemporane..., p. 251.
136
vol. II, Dialogul cu ştiintele contemporane..., p. 253.
43
potolească setea de divinitate, rătăceşte prin cabinete de psihologie sau psihoterapie care îi
exacerbează personalitatea, dar nu-l scapă de alienare şi depresii. Fericirea este exprimată în
termenii satisfacerii plăcerii. Crucea este respinsă cu vehemenţă, iar fericirea veşnică revelată
prin Evanghelie nu mai prezintă interes: „Fericiţi cei smeriţi, cei milostivi, cei cu inima curată,
cei prigoniţi pentru dreptate” (Matei 5); acestă fericire launtrică şi veşnică nu mai are loc în
inima omului.
În plan spiritual, consumismul poate fi o adevărată povară. El se fundamentează pe
nevoile fireşti de existenţă ale omului, dar, dacă nu este controlat prin echilibru, moderaţie şi
responsabilitatea consumului de resurse, poate avea efecte dezastruoase, mergând până la
dependenţă, poluare şi idolatrizare. Cum astăzi orice poate fi subiect al consumului, prin
transformarea în marfă (materie, idei, ştiri, relaţii trupeşti şi sufleteşti), riscul de apariţie al
acestor efecte este în creştere.
A fost observată o alienare fară precedent a omului, echilibrul interior adus de
comuniunea divino-umană este înlocuit cu un dezechilibru prezentat ca fericire. Mass-media
intensifică atât de mult ideea de satisfacere a dorinţei prin sistemul manipulator vedere-dorinţă-
satisfacţie pe multiple planuri: acapararea de bunuri şi divertisment, erotism, îmbuibare, astfel
încât ele suprimă asceza, rugăciunea, comuniunea, dăruirea, aspiraţia spre viaţă autentică şi
deplină în Hristos.
În mai multe cuvinte de învăţătură, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, a abordat problema consumismului şi consecinţele dramatice ale acestei
rătăciri. În Pastorala de Crăciun, din decembrie 2009, Preafericirea Sa arăta: „În Sinaxarul
sărbătorii Naşterii Domnului se spune că Mântuitorul S-a născut în ieslea dobitoacelor ca pe noi
oamenii de dobitocie să ne izbăvească. Cu alte cuvinte, să ne înveţe să trăim nu numai trupeşte,
hrănindu-ne doar cu hrana din lumea pământească trecătoare, ci să ne hrănim şi cu Dumnezeu-
Cuvântul, Care S-a făcut Om, adică să ne hrănim şi spiritual, cu înţelesurile duhovniceşti ale
Sfintei Evanghelii şi cu prezenţa vieţii şi iubirii lui Hristos din Sfânta Euharistie. Deci, sfinţirea
omului prin hrănirea lui cu iubirea lui Dumnezeu-Omul, cu Trupul şi Sângele lui Hristos din
Sfânta Euharistie este înţelesul adânc al tainei punerii lui Hristos în iesle. De aceea, icoana
Naşterii lui Hristos în peşteră se pictează la Proscomidiar, unde se pregătesc darurile pentru
Sfânta Euharistie…”137
137
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române apud Dumitru MANOLACHE, „Spiritul
consumismului distruge hrana spirituală”, în Ziarul Lumina, 17 iunie 2010, ediţie electronică.
44
În alt context, Preafericitul Părinte Daniel a subliniat că bogatul din Evanghelie, căruia i-
a rodit ţarina este un fel de imagine „a unei societăţi care trăieşte numai în material, care nu mai
are preocupare pentru viaţa spirituală. Bogatul acesta reprezintă într-un fel capitalismul de astăzi
şi dintotdeauna, lacom după lucruri materiale, fără să se mai îngrijească de viaţa spirituală.
Bogatul acesta este bogat secularizat, fără viaţă duhovnicească, atât de obsedat în mod pătimaş
de averea sa, încât nu mai are timp să se gândească nici la Dumnezeu, nici la semeni şi reduce
fericirea la consumism”138.
Omul societăţii consumiste îşi resetează gândirea creştină care are ca obiectiv mântuirea
trecută prin filtrul criteriilor înfricoşătoarei judecăţi din dorinţa de a-şi da frâu liber pornirilor
carnale inoculate şi amplificate de consumism fără a se mai gândi la consecinţele faptelor sale în
perspectiva vieţii veşnice. Este mai simplu să excludă valorile creştine din viaţa sa pentru ca
astfel să se arunce cu totul în groapa aşa-ziselor libertăţi individuale, care nu sunt altceva decât
tentaţia libertinajului extrem al păcatului neascultării faţă de Dumnezeu şi care îl duc la pierderea
obiectivului existenţei umane, şi anume vieţuirea veşnică alături de îngeri în Împărăţia lui
Dumnezeu, adică mântuirea139.
În aceste cazuri, Biserica este singura care poate oferi alternativa viabilă la starea în care
se găseşte omul alienat de ideologia consumistă, oferindu-i adevărata fericire şi împlinire în
comuniunea cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Capitolul IV. Viitorul fără responsabilitate: omul posmodern fără niciun ţel sau
sens în raport cu veşnicia
„Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi
este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de
Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.” (Sfântul Antonie cel Mare)
138
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române apud Dumitru MANOLACHE, „Spiritul
consumismului distruge hrana spirituală”, în Ziarul Lumina, 17 iunie 2010, ediţie electronică.
139
Pr. Ciprian Florin APETREI, „Omul autonom şi dreptatea dumnezeiască”, în Ziarul Lumina, 12 februarie 2018,
ediţie electronică.
45
4.1. Negarea învăţăturii eshatonului creştin
Învăţăturile sau concepţiile privind eshatonul, adică sfârşitul lumii, suscită din ce în ce
mai mult interes în lumea actuală. Multe din creaţiile postmoderne, postulând apocalipsa sau o
transformare cu totul şi cu totul cataclismică a acestei lumi, se îndepărtează de mesajul optimist
al transfigurării şi al restaurării lucrurilor la starea cea dintâi, prin învierea de obşte140.
„Domnul vine!”141, „Sfârşitul este aproape!”, „Trăim vremuri biblice!”142 Toate aceste
enunțuri exclamative, știri, mesaje extraordinare au împânzit societatea contemporană. Le putem
întâlni foarte ușor, la tot pasul chiar, dacă ridicăm puțin ochii din pământ şi privim în jur. Din
păcate, toate aceste mesaje sunt împrăştiate de persoane care nu urmăresc nimic altceva decât
obținerea de bunuri materiale cât mai mari, sau care doresc ca prin răspândirea unui astfel de fior
apocaliptic să atragă simpatia şi chiar aderarea cât mai multor indivizi la gruparea sectară de care
aparțin.
În ziua de astăzi, omul modern, secularizat, trăieşte într-o atmosferă derutantă cauzată de
mass-media, atmosferă în care simțurile sunt exacerbate, particularul devine general, generalul
devine particular, lucrurile sau evenimentele comune sunt prezentate într-un mod hiperbolizat,
senzațional sau chiar apocaliptic, virtualul substituindu-se astfel realității, glasul Bisericii fiind
cu totul dat uitării. Interesul imediat, dorința de câştig material cât mai mare şi mai repede, fără
prea mult efort, dacă este posibil, luxul exagerat, toate acestea curtează, atrag, ispitesc mințile
oamenilor „agăţate de explozia de reclame şi de culori, totul devenind astfel un mare carnaval,
bâlci al deșertăciunilor”143, altfel de „pâine şi circ”144.
Omul contemporan este dezorientat. Civilizația postmodernă l-a cuprins şi l-a învăluit pe
neașteptate. În ploaia de informații pe care le primește, pierde esențialul, pierde coordonata
spirituală, duhovnicească, pierde învăţătura Bisericii şi dreapta credință, îl pierde pe Dumnezeu
şi se pierde chiar pe sine însuși. Neștiind în ce direcție trebuie să se îndrepte 145, omul secularizat
se izolează. Însă izolarea sa este una individualistă, are o formă egoistă, omul pierzându-şi
140
141
Radu Petre MUREŞAN, Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene faţă de prozelitismul advent. Impactul în
societatea contemporană, Editura Universităţii din București, București, 2007, p. 171.
142
Pr. Iosif TRIFA, Trăim Vremuri Biblice, ediția a III-a, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2000, p. 6.
143
Episcop Kallistos WARE, Împărăţia lăuntrică, introducere de M. Egger, traducere din limba franceză de sora
Eugenia Vlad, Editura Asociația Filantropică Medicală Creştină „Christiana”, Bucureşti, 1996, p. 16.
144
Danion VASILE, Despre înaintemergătorii Antihristului, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004, p. 8.
145
Episcop Kallistos WARE, Împărăţia lăuntrică..., p. 14.
46
calitatea de persoană. El nu mai interacționează, nu mai socializează nici cu aproapele său, dar
nici cu Dumnezeu. Deciziile sale sunt luate pe baza unei libertăţi exagerate, iar cuvântul lui
Dumnezeu este pus pe același plan cu cel al unor grupări sectare146.
Lipsit de verticalitate spirituală, uitându-şi originea, pierzând echilibrul interior atât de
necesar şi uitând de prezenţa lui Dumnezeu în cele ce-l înconjoară, omul modern cade adesea în
extreme: vede peste tot apocalipsa sau renunță cu totul la credința într-un sfârşit al lumii şi la
Judecată şi astfel nu se mai gândește sau nu mai ia în calcul consecințele faptelor lui 147. Mai mult
decât aceasta, el renunţă astfel la buna rânduială a lucrurilor, credința sa fiind una plămădită
după bunul său plac, o credinţă sincretistă în care adevărul este constituit de ceea ce îi convine
lui sau servește interesului său într-un mod cât mai adecvat. Fără morală, post, rugăciune, cruce,
ascultare, fapte bune, deci fără Dumnezeu, viața devine o iluzie, o veșnică reîncarnare, o grădină
de plăceri, care întinează sufletul omului, împiedicându-l să se ridice către Dumnezeu148.
Învăţătura care constituie subiectul cel mai des al răstălmăcirilor sau interpretărilor de tot
felul, „comună” aproape tuturor grupărilor sectare de astăzi este cea cu privire la a doua venire a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau Parusie, venire care înseamnă implicit sfârşitul chipului
acestei lumi şi arătarea cerurilor noi şi a pământului nou menționate de Sfântul Apostol Petru (II
Petru 3, 10 -13). Aceasta face parte din capitolul învățăturii Bisericii numit eshatologie (cuvântul
„eshatologie” este de origine greacă. El provine de la εσχατος, care înseamnă „cel de pe urmă”,
„ultim”149). În acest capitol este cuprinsă învăţătura despre sfârşitul individual al omului, dar şi
cea despre evenimentele de la sfârşitul lumii acesteia, când, alături de a doua venire a Domnului,
precedată de anumite semne premergătoare, care anunță această venire întru „dumnezeiască
mărire şi putere” (articolul 7 din Simbolul Credinței) 150, vor fi învierea obștească a morților,
transformarea trupurilor celor vii şi judecata universală, “după care va începe viața veșnică a
oamenilor în starea de fericire sau nefericire”151.
O înțelegere greșită a acestei învăţături poate avea efecte nedorite, chiar tragice asupra
societății, deoarece omul nu se mai gândește la consecințele acțiunilor sale. La cealaltă extremă,
146
Jean VERNETTE, Sectele, traducere de Cleopatra Sava, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 18.
147
Episcop Kallistos WARE, Ortodoxia, calea dreptei credințe, traducere coordonată de E. Chiosa, Editura
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iași, 1993, p. 23.
148
Jean VERNETTE, Sectele..., p. 18.
149
Pr. Dr. Cosmin SANTI, Eshatologia dupa cărţile de cult ortodoxe, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş,
2012, p. 21.
150
*** Învăţătura de Credință Ortodoxă, ediția a II-a, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2005, p. 30.
151
Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN, Teologia Dogmatică..., pp. 345-346.
47
dacă a doua venire este văzută ca un cataclism uriaș sau ca un val de chinuri groaznice şi nu ca o
binecuvântare, ca o întâlnire de mult așteptată, acțiunile individului au iarăși o tentă antisocială.
Temele discursurilor sectelor au devenit destul de apropiate. Unele anunță sfârşitul
iminent al lumii acesteia, urmat de o mie de ani de fericire pe pământ, oferă accesul în Arca
Salvării la apropierea catastrofei apocaliptice, afirmă că revin la o lectură autentică a Bibliei şi la
vârsta de aur a creștinismului primitiv. Anumite grupări se adresează în special tinerilor. Astfel,
mulți aderenți plătesc prețul unei depersonalizări cu implicații nefaste, ba chiar al unui regres; în
tot cazul, al unei rupturi cu familia, studiile sau profesiunea152.
Majoritatea grupurilor adventist-milenariste acordă o importanţă deosebită învăţăturilor
legate de a doua venire a Domnului şi evenimentelor premergătoare acesteia, dar, în mod
paradoxal, în centrul preocupărilor lor nu stă persoana Mântuitorului Iisus Hristos, a Cărui venire
este de fapt aşteptată, ci există o altă serie de preocupări, precum „starea fiecărui creştin şi a
mişcării în ansamblu”153, după cum vedem la adventiştii de ziua a 7-a sau după cum se poate
observa la martorii lui Iehova, preocuparea exclusivă pentru evenimentele ce vor avea loc după
încheierea Armaghedonului şi anume viaţa în Regatul veşnic154.
„În preocupările eshatologice ale creştinului, însă, intră mai întâi grija pentru sfârşitul
apropiat al vieţii sale pământeşti: decesul fizic, pe care Sfânta Scriptură îl consideră pedeapsă şi
urmare a păcatului strămoşesc (Romani 5, 12) şi poarta de intrare în viaţa cea veşnică (Ioan 12,
24; I Corinteni 15, 36). De aceea Biserica povăţuieşte pe credincioşi ca, mai înainte de a se
preocupa de venirea a doua a Domnului şi de judecata de apoi, să se îngrijească de cel mai
apropiat moment eshatologic: cel individual, care este totodată şi cel mai important moment de
răscruce din viaţa fiecăruia, şi anume despărţirea sufletului de trup (II Corinteni 5, 1-10). Ea
îndeamnă pe credincioşi să se pregătească din vreme pentru întâlnirea cu Hristos la judecata
particulară, care urmează imediat după moarte”155.
Dacă ar şti din timp care îi va fi sfârşitul sau când va veni acesta, omul nu s-ar mai
pregăti. Nu s-ar mai îngriji pentru sufletul său, ci asemenea bogatului căruia i-a rodit ţarina ar
zice „odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te” (Luca 12, 19). Însă nu aceasta este modalitatea
152
Jean VERNETTE, Sectele..., pp. 5-6.
153
societatea contemporană..., p. 224.
154
societatea contemporană..., pp. 224-225
155
Diac. Prof. N. I. NICOLAESCU, „Venirea a doua a Domnului. Împărăția de o mie de ani”, în revista Studii
Teologice, nr. 1-2/1972, p. 12.
48
de viaţă creştină, nu acestea sunt prevederile poruncilor lăsate oamenilor de Domnul, ci
„privegeaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41), căci nu ştiţi când va veni stăpânul (Luca 12, 36-40). Iar
dacă oamenii vor să fie în adevăr, trebuie să urmărească poruncile. Mântuitorul Iisus Hristos care
spune, după cum relatează Sfântul Ioan în Evanghelia sa: „de Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”
(Ioan 4, 15) căci „cel ce le păzeşte acesta este cel ce Mă iubeşte, iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va
fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).
Sfânta Scriptură se ocupă de problemele referitoare la mântuirea omului şi lasă pe plan cu
totul secundar interesul faţă de evenimentele cosmice şi faţă de starea viitoare a universului.
A spune că lumea este „supusă deşertăciunii” (Romani 8, 20) nu înseamnă însă a afirma
că ea este netrebnică şi vrednică de dispreţ. După cum se ştie, Biserica a osândit, în epoca veche,
pe toţi cei care susţineau că lumea este rea şi că va fi nimicită complet de Dumnezeu. De
asemenea, şi în Evul Mediu, Biserica i-a acuzat, cu aceeaşi asprime, pe cei ce propovăduiau că s-
ar fi apropiat sfârşitul lumii şi că toţi credincioşii ar trebui să-şi părăsească munca, pentru a se
pregăti, prin rugăciune şi priveghere, pentru venirea a doua a Domnului şi judecata universală156.
Mesajul rătăcirilor eshatologice se răspândeşte în zilele noastre cu mult mai mare
uşurinţă, ceea ce constituie o agravare a problemei. În faţa acestei provocări din ce în ce mai
periculoase pentru credincioşi, „combaterea greşitelor interpretări ale eshatologiei biblice
constituie o îndatorire pastorală permanentă pentru slujitorii sfintelor noastre altare”157.
4.2. Boala ca pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu
În trecerea oamenilor pe pământ, bolile și suferințele sunt evenimente care pot descuraja.
Aceştia, cuprinși de suferința bolilor, nu mai pot participa la bucuria vieții lor. „Dacă atâta vreme
cât suntem sănătoși, toate ne par plăcute, în timpul bolii experiem durerea și suferința, înțelegând
cât de fragilă este viața și cât de puțin se găsește ea în mâinile noastre (dacă putem spune că se
găsește în mâinile noastre) și cât suntem lipsiți de putere”158.
Despre atitudinea creștină în fața bolii, Sfântul Ambrozie scrie: „Dacă nevoia o cere, un
om înțelept va primi cu bucurie neputința trupească, dându-și chiar și întregul său trup la moarte
156
Diac. Prof. N. I. NICOLAESCU, „Venirea a doua a Domnului. Împărăția de o mie de ani”..., p. 13.
157
Diac. Prof. N. I. NICOLAESCU, „Venirea a doua a Domnului. Împărăția de o mie de ani”..., p. 13.
158
Diac. Asist. Vasile RĂDUCĂ, „Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului”, în revista Biserica Ortodoxă
Română, nr. 7-10/1989, p. 175.
49
pentru Hristos. (...) Dacă sănătatea lui va fi afectată, acest om nu se va simți rănit în suflet sau
sfâșiat de suferința trupească. El este mângâiat de lupta pentru desăvârșire în virtuți”159.
Boala poate fi considerată o cale de întâlnire cu Hristos și de reintegrare în comunitate şi
în niciun caz nu trebuie considerată ca pedeapsă trupească aspră pentru păcatele noastre.
Dacă omul nu se depărtează de Dumnezeu din pricina bolii, atunci, din punct de vedere
spiritual, ea nu poate fi socotită un rău pentru el. ,,Dacă sufletul este sănătos, boala trupească nu-i
poate pricinui omului nici o pagubă”160, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea nu este deci un rău -
spune el împreună cu alţi Părinţi - decât în aparenţă; ea poate fi chiar un bine pentru om, în
măsura în care, folosindu-se cu înţelepciune de boală, poate să dobândească foloase
duhovniceşti, schimbând într-un instrument de mântuire ceea ce, iniţial, a fost semnul pierzării
sale. De aceea, Sfântul Grigorie de Nazianz îndeamnă: ,,Să nu lăudăm orice fel de sănătate, nici
să nu urâm orice boală”161.
În anumite cazuri, privită din perspectiva a ceea ce este bine din punct de vedere spiritual,
boala poate fi considerată, paradoxal, drept un bine mai mare decât sănătatea şi vrednică de dorit,
după cum spune, fără nici o ezitare, Sfântul Varsanufie 162. Sfântul Grigorie de Nazianz, în ceea
ce-l priveşte, spune că scopul tratamentului medical ,,este însănătoşirea şi starea bună a trupului,
iar o dată aflate, păstrarea lor” 163. Însă nu este limpede, adaugă el, ,,dacă dobândirea acestora este
întotdeauna de folos. Pentru că adesea stările potrivnice le aduc mai mult câştig celor ce le
îndură”164.
Pentru cel care nu are înţelegerea creştină a existenţei, faptul de a suporta cu seninătate
ceea ce (pare că) face rău este resimţit ca anormal. Prin credinţă se trece, însă, dincolo de
aparenţe şi se dobândeşte înţelegerea faptului că, pe lângă trupul chinuit de boală, omul are un
suflet chinuit de păcate, din care i se trage şi suferinţa, chinul trecător al trupului, spre aducerea
aminte de pocăinţă, fiind de preferat faţă de chinuirea pe veci a sufletului. Prin credinţă, omul
159
SFÂNTUL AMBROZIE, Scrieri. Partea a II-a. Despre Sfintele Taine. Scrisori. Imnuri, traducere de Pr. Prof. Dr.
Ene Branişte, Prof. David Popescu, Lect. Dan Negrescu, în colecţia P.S.B., vol. 53, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 232.
160
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR apud Jean-Claude LARCHET, Teologia bolii, traducere de Vasile Mihoc,
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 72.
161
SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ apud Jean-Claude LARCHET, Teologia bolii..., p. 73.
162
SFINŢII VARSANUFIE ŞI IOAN, „Scrisori duhovniceşti”, în Filocalia, vol. XI, traducere, introducere şi note de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţia I, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 95-96.
163
SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ apud Jean-Claude LARCHET, Teologia bolii..., p. 73.
164
Jean-Claude LARCHET, Teologia bolii..., p. 73.
50
poate înţelege importanţa suferinţei, ca mijloc al mântuirii sale şi al dobândirii răbdării în
necazurile care l-au ajuns, având permanent în față obiectivul Învierii.
,,Credinţa celor ce aveau lipsă de vindecare şi se rugau pentru ea stârnea puterea Duhului
din Sfinţi, ca puterea ascunsă să se facă arătată prin credinţă, iar credinţa ascunsă să se facă
tuturor prin putere. Căci adevăratul mod al vindecărilor se realizează atunci când prin credinţa
celor în care se săvârşeşte, pătrunde în toată puterea celor ce lucrează în Duh” 165. Necunoaşterea
lui Dumnezeu este pricinuitoare de răni în suflet, cel ce nu cunoaşte voii lui Dumnezeu este
nevindecat în suflet şi zace, dar cel cu pricepere şi cu cunoaşterea voii lui Dumnezeu se vindecă
de patimi şi de bolii. ,,Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile trupului. Căci
aflându-se în suflet necunoştinţa lui Dumnezeu, patimile rămânănd nevindecate, fac sufletul să
putrezească ca printr-un puroi îndelungat. Iar pentru aceasta să nu învinovăţim pe Dumnezeu,
care a dat oamenilor priceperea şi cunoştinţa”166.
Când omul nu cârteşte, ci mulţumeşte lui Dumnezeu pentru suferinţe, el se învredniceşte
de mare slavă şi este deopotrivă ca un ascet-pustnic. Dar în timp ce boala este un fenomen foarte
răspândit, nevoinţele ascetice ale pustnicilor sunt la îndemâna unui număr restrâns de oameni.
Prin boală se poate mântui şi poate chiar ajunge la desăvârşirea duhovnicească nu doar bolnavul,
ci şi cel care-l îngrijeşte. Amândoi primesc de la Dumnezeu aceeaşi răsplată: unul pentru
suferinţă, altul pentru răbdare şi amândoi se încununează. Slujirea cu discernământ a celor
bolnavi ne ajută să dobândim simţământul aşa-numitei „împreună-pătimiri” şi să învingem
patimile din noi.
Omul primeşte răbdarea în suferinţă de la Dumnezeu, în urma alegerii şi acţiunii sale de a
asculta de El, acceptându-I ca incontestabile şi indubitabile dragostea, mila şi înţelepciunea.
,,Sufletul pătimeşte împreună cu trupul; dar trupul nu pătimeşte împreună cu sufletul. De pildă,
tăindu-se trupul, pătimeşte şi sufletul, iar de va fi trupul tare şi sănătos, se bucură şi sufletul. Dar
când înţelege sufletul, nu înţelege şi trupul, ci rămâne părăsit în el însuşi. Căci a înţelege este o
pătimire a sufletului ca şi neştiinţa sau mândria, necredinţa, lăcomia, ura, pizma, mânia,
nepăsarea, slava deşartă, cinstea, dezbinarea, simţirea binelui. Pentru că cele de felul acesta se
lucrează prin suflet”167.
165
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia, vol. III, traducere de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucuresti, 1994, p. 157.
166
SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE, „Învăţături despre viaţa morală”, în Filocalia, vol. I, traducere de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutul de Arte Grafice Dacia Traiana S.A., Sibiu, 1947, p. 23.
167
SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE, „Învăţături despre viaţa morală”, în Filocalia, vol. I…, p. 23.
51
Trebuie ca omenii să se încredinţeze cu totul în mâinile lui Dumnezeu, sau, mai bine zis,
conştientizând şi proclamând cu fiecare atitudine faptul că suntem cu toţii în mâinile Lui şi că
singur El ştie ce este cel mai bine pentru fiecare dintre noi: „Căci nu v-a cuprins ispită care să fi
fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi
mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I
Corinteni, 10, 13).
Scriptura şi Tradiţia arată că, de regulă, suferinţele ne sunt lăsate pentru păcatele noastre,
iar boala ar trebui să scoată în evidenţă că am greşit şi că trebuie să ne cerem iertare, căutând pe
Unul Dumnezeu, spre mântuirea oamenilor, adică spre rămânerea alături de Hristos în vecii
vecilor. „Iisus Hristos este criteriul oricărei vieți care-și propune să transceandă moartea și să
ajungă la nemurire. Pentru aceasta însă omul trebuie să dobândească o nouă formă de gândire,
diferită fundamental de gândirea sau mintea omului căzut în cursele propriilor păcate, diferită
fundamental de gândirea omului prinsă în mrejele politeismului”168.
Durerea are, aşadar, scop formator al unei noi și perene modalități de a obține mântuirea.
Dar îndumnezeirea omului devine un act permanent numai cu lucrarea lui Hristos prin Duhul
Sfânt în Biserică, așa cum acest adevăr ni se destăinuie în epistola către Efeseni: „Cel ce S-a
pogorât, Acela este care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi El a
dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre
desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la
unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura
vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de
orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii,
ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este Capul-Hristos. Din El, tot
trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea,
potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste” (Efeseni 4, 10-16).
Oamenii deşi acceptă ideea că boala este urmare a păcatului, spun că ei sunt neputincioşi,
că nu pot răbda. Ceea ce, mai ales în timpurile actuale, nu poate fi înțeles este faptul că răbdarea
nu aparține exclusiv puterii omenești, ci este parțial umană, parțial supraumană, lucrare umană și
dar divin.
Cristinel IOJA, Homo adorans: între Iisus Hristos și politeismul lumii contemporane, Editura Universității
168
„Aurel Vlaicu”, Arad, 2008, p. 37.
52
Prin credinţă se trece, însă, dincolo de aparenţe şi se dobândeşte înţelegerea faptului că,
pe lângă trupul chinuit de boală, omul are un suflet chinuit de păcate, din care i se trage şi
suferinţa, chinul trecător al trupului, spre aducerea aminte de pocăinţă, fiind de preferat faţă de
chinuirea pe veci a sufletului: „Primul om în Rai a trăit o viață fără durere, neîntristată, fără
suferință; nu exista suferință, întristare sau suspin așa cum nu va exista nici în viitor pentru cei ce
vor primi pedagogia dumnezeiască și mântuitoare a suferinței și a morții, suferind cu răbdare
necazurile și chinurile”169.
În concluzie, fiecare dintre noi suntem chemaţi la o luptă sfântă pentru mântuirea
sufletului. „Căci după Scriptură, chipul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere.
Cel dintâi e ales de bunăvoie, iar celălalt fără voie. Cel dintâi este născătorul păcatului şi de el ni
s-a poruncit să ne ferim după învăţătura Domnului, care zice: «Şi nu ne duce pe noi în ispită»
sau: «Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită». Iar celălalt este pedepsitorul păcatului,
chinuind răbda cineva acest fel de ispită, mai ales acela care nu e pironit de rău, va auzi pe
marele Iacob strigând: «Gândiţi-vă la toată bucuria, fraţii mei, când veţi cădea în ispite felurite,
că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare, iar răbdarea dovedirea, iar dovedirea să-şi aibă
lucrul desăvârşit». Dar amândouă ispitele, pe cea de voie şi pe cea fără de voie, le unelteşte cu
vicleşug cel rău: pe cea dintâi, semănându-şi neghina şi aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, ca
să-l înduplece să-şi desfacă dorinţa de iubirea dumnezeiască; iar pe cea de a doua o doreşte şi o
cere cu viclenie, voind să strice firea prin durere, ca să silească sufletul doborât de dureri să pună
în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului”170.
Indiferent de cum sunt chemaţi; unii prin slujire, alţii prin suferinţă şi boală, oamenii au
un singur ţel, mântuirea sufletului. Sufletul, cât şi trupul nu sunt separate, ci împreună, de aceea
sunt chemate pentru o împreună lucrare pentru mântuire.
Boala sau sănătatea sunt două daruri date de Dumnezeu şi pe ambele trebuie asumate şi
cu fiecare în parte trebuie parcurs prin lume un drum care duce la mântuire. Părinţii Bisericii
învăţă şi transmit învăţătura Bisericii, iar mai înainte de toate ei au fost cei care s-au bucurat de
sănătate, dar au mulţumit şi în boală, pe care nu au ocolit-o nici nu au refuzat-o şi au fost aceia ce
şi-au asumat totul, pentru Hristos; pentru că Iisus Hristos a fost modelul desăvârşit al răbdării.
169
Protoiereu Theodoros ZISIS, Capete morale, traducere de Nicușor Deciu, Editura Egumenița, Galați, 2014, p.
302.
170
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări şi răspunsuri”, în Filocalia, vol. II, traducere de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 225-226.
53
Încercările, necazurile şi suferinţele au, aşadar, în viaţa noastră, un rol curăţitor, purificator. ,,Pe
lângă aceea, să fii în pace cu toţi, cât te priveşte pe tine, neîmprăştiat, fără griji sau deplin
neîngrijorat, tăcut, liniştit, mulţumitor în toate, conştient de neputinţa ta şi, peste tot, ţine-ţi
ochiul neadormit şi treaz faţă de ispitele diferite şi de multe feluri ce ţi se întâmplă în fiecare zi;
luptă-te cu răbdare şi cu îndelungă răbdare cu toată furtuna şi cu tot necazul ce vine asupra ta în
tot felul”171. Ele sunt o probă morală, de mai scurtă sau mai lungă durată, de mai uşoară sau mai
grea intensitate, pe care trebuie să o trecem, pentru a dobândi mântuirea sau cununile nemuririi.
Fiecare astfel de probă trecută adaugă cununii de sfânt care este pregătită, un nou şi preţios
nestemat.
Oamenii nu se pot vindeca, deci, mai înainte de a dori acest lucrul. Cei care, într-adevăr,
solicită ajutor îl primesc: ,,Multor contemporani însă le este greu chiar şi să dorească acest lucru.
Este uşor să gândeşti că vrei ceva, dacă, de fapt nu vrei acel lucrul”172.
Căci suferinţa trupului o lasă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduinţă, nu cu răzbunare)
tocmai ca un prilej de pocăinţă, ca măcar cercetându-se pe sine şi răbdând-o cu „duh umilit”
(Psalmul 50, 18) să primească harul mântuirii şi cununa biruinţei. ,,Dar cunoscând noi planurile
vicleanului, să ne rugăm să nu ne vină ispita de bunăvoie, ca să nu ne desfacem dorinţa de
iubirea de Dumnezeu; şi să răbdăm bărbăteşte pe cea fără de voie, venită cu îngăduinţa lui
Dumnezeu, ca să ne arătăm punând mai presus decât firea pe Făcătorul firii. Deci fie ca toţi cei
ce chemăm numele Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim de dulceţile celui rău şi să ne
slobozim de durerile viitoare, prin împărtăşirea de ipostasul bunurilor viitoare, care ni se va arăta
în însuşi Hristos, Domnul nostru, Singurul slăvit, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, de toată
făptura”173.
Eutanasia
Uneori, suferinţele bolnavilor în stadiul terminal sunt greu de închipuit. Ele sunt
amplificate şi de faptul că mai mulţi mor în spitale unde tehnicile actuale prin multiplele lor
171
SFINŢII CALIST ŞI IGNATIE XANTHOPOL, „Cele 100 de capete”, în Filocalia, vol. VIII, traducere de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 40.
172
K. V. ZORIN, Paşi spre însănătoşire. Scoală-te şi umblă!, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia,
173
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări şi răspunsuri”, în Filocalia, vol. II..., p. 226.
54
posibilităţi au început să „fure” oamenilor moartea174. În zilele noastre, oamenii de ştiinţă vor să
controleze viaţa umană din punct de vedere fizic sau biologic, din momentul zămislirii până la
sfârşitul ei, incluzând controlul durerilor bolnavilor în stadiul terminal, administrarea sau oprirea
administrării hranei, lichidelor şi eutanasia.
Din punct de vedere etimologic, eutanasia înseamnă o moarte uşoară, cât mai blândă,
prin îndepărtarea tulburărilor exterioare şi prin alinarea durerilor cu anestezice, iar în concepţia
modernă se pretinde a fi o moarte demnă, izvorâtă dintr-o pretinsă compasiune. Ea poate fi
analizată cu trei „grade” diferite de gravitate progresivă. Este amintită întâi cea motivată de
compasiune, se vorbeşte apoi de gestul făcut fără cererea sau consemnul bolnavului, ca o culme a
abuzului şi nedreptăţii unor medici sau legiuitori care îşi arogă puterea de decizie, stabilind cine
trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară şi, în cele din urmă, eutanasia cerută de muribund175.
Unele ţări au discriminat-o, altele o discută, iar în alte ţări este considerată un asasinat.
Majoritatea statelor o consideră însă drept „un delict penal pedepsit ca atare”176, dar rămâne de
neînţeles de ce acolo unde s-a depistat pedepsele au fost simbolice (mai ales când actul a fost
făcut din milă177).
Hipocrate cerea respectul vieţii de la concepţie până la moarte; niciun motiv nu-l poate
determina pe medicul de azi să ia viaţa cuiva în mod deliberat atâta timp cât datoria lui este să
facă viaţa confortabilă atât cât ea există. Omorul din compasiune este contrar menirii profesiei
medicale. Având în vedere aceste aspecte, creştinismul nu este şi nu poate fi de acord cu
eutanasia. Porunca lui Dumnezeu „să nu ucizi” (Ieşire 20, 13) nu cunoaşte circumstanţe
atenuante. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în faţa celor bolnavi şi în suferinţă s-a oprit cu
dragoste vindecându-i, nu omorându-i pentru a-i scăpa de suferinţă178.
Ştiinţa este umană doar în măsura în care apără viaţa, care este sacră şi care nu poate fi
luată de la om. Medicul este, prin definiţie, un slujitor al vieţii până la sfârşitul ei şi nu o unealtă
a morţii. Prin eutanasie, el nu-l eliberează de fapt pe bolnav de suferinţă, ci eliberează familia şi
societatea de o povară inutilă.
174
Preasfinţitul Calinic BOTOŞĂNEANUL, Tanatologie şi nemurire, Editura Cantes, Iaşi, 1999, p. 510.
175
Gheorghe SCRIPCARU, Aurora CIUCĂ, Vasile ASTĂRĂSTOAE, Călin SCRIPCARU, Bioetica, ştiinţele vieţii
şi drepturile omului, Iaşi, 1998, p. 188.
176
***Jurnalul Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă, Bucureşti, 1999, p. 89.
177
şi drepturile omului..., p. 188.
178
Dr. George STAN, Teologie şi bioetică, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 111.
55
Ca şi momentul naşterii, moartea trebuie să rămână în mâinile lui Dumnezeu. El singur e
deasupra vieţii, a morţii şi a procesului lor. Orice cunoaştere ştiinţifică nu trebuie utilizată decât
pentru a servi demnitatea şi integritatea omului. Singura alternativă la eutanasie este asistenţa
morţii, astfel ca „moartea bună să fie deci moartea cu sens uman” 179. Singura moarte bună pentru
creştinul ortodox este acceptarea paşnică a sfârşitului vieţii sale pământeşti cu credinţă în
Dumnezeu şi în promisiunea Învierii. O moarte bună este cea care păstrează un maxim de
conştiinţă, cu un minim de suferinţă, împreună cu încredinţarea propriei vieţi în mâinile
îndurătoare ale lui Dumnezeu180.
Pentru creştinism, suferinţa terminală trebuie acceptată ca o adevărată modalitate de
valorizare a vieţii, prin descărcarea de vinovăţii, când moartea trebuie să devină un adevărat
tribunal al vieţii. Dacă oamenii nu oferă suferinţei un sens, vor fi cuprinşi de teamă, disperare şi
descurajare, tristeţe, enervare, care nu numai că nu uşurează suferinţele trupului, dar pot
îmbolnăvi şi sufletul. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că: „Suferinţa ne aduce răbdare şi
răbdarea încercare şi încercarea nădejde.” (Romani 5, 3-4).
Morala ortodoxă interzice eutanasia, inclusiv sinuciderea asistată de medic, indiferent
dacă pacientul îşi exprimă sau nu dorinţa de a muri. 181 În caz de boală în stadiul final, unde
procesul morţii este ireversibil, este totuşi permis ca susţinerea vieţii să înceteze (moarte
cerebrală)182, ea nereprezentând pentru pacient decât o povară greu de suportat.
Astăzi, de multe ori se moare în spital, fapt care a contribuit la depersonalizarea morţii. În
acest mediu, bolnavii suferă, şi poate că şi din acest motiv cer să fie eutanasiaţi. Dacă omul
intervine în planul divinităţii, îşi arogă titlul de Dumnezeu, atentând la suveranitatea Lui. El nu
poate adăuga nici măcar o zi la viaţa sa fără voia lui Dumnezeu, dar nici nu are dreptul să ia viaţa
cuiva.
În spatele eutanasiei se pot ascunde interese meschine, omoruri intenţionate în scopuri
materiale. Ea e practicată de cei care socotesc că omul are un destin pur pământesc, în timp ce
creştinul socoteşte că moartea nu este decât o trecere spre o altă viaţă, că morţii vor învia cu un
trup nestricăcios şi nemuritor.
179
şi drepturile omului ..., pp. 64-88.
180
Pr. Prof. Dr. John BRECK, Darul sacru al vieţii..., p. 283.
181
182
56
Eutanasia se leagă de procesul de semnalizare care pătrunde în societatea noastră şi care
se exprimă mai ales ca formă supremă de revendicare a independenţei omului faţă - sau mai ales-
în faţa lui Dumnezeu şi, în consecinţă, consideră inutilă suferinţa şi refuză sensul religios al
morţii. Eutanasia şi suicidul constituie semnul revendicării din partea omului a dreptului de a
dispune de sine, de propria viaţă şi moarte.
În concluzie, putem spune privitor la eutanasie că, din punct de vedere creştin, nimic şi
nimeni nu poate autoriza uciderea unei fiinţe umane, chiar dacă este vorba de un muribund.
Nimeni nu poate solicita acest act ucigaş pentru sine sau pentru o persoană a cărei
responsabilitate i-a fost încredinţată. Nici o autoritate nu poate să impună în mod legitim sau să
permită eutanasia, care este, fără discuţie, o încălcare a legii divine şi o ofensă adusă demnităţii
persoanei umane, o crimă împotriva vieţii şi un atentat împotriva umanităţii.
4.3 Conceptul iresponsabil despre moarte
,,Moartea privită dintr-un anumit unghi este unul dintre lucrurile cele mai naturale; privită
dintr-un alt unghi; ea este unul dintre cele mai nenaturale lucruri. Este pedeapsa pentru păcat
(Romani 6, 23). Pentru trupurile care sunt constituite aşa cum sunt ale noastre, moartea pare să
fie o necesitate. Decăderea fizică şi descompunerea finală sunt procese inevitabile. Moartea nu a
murit din punct de vedere fizic în ziua în care a comis actul de neascultare faţă de Dumnezeu.
Este mai bine să privim moartea ca un element care implică întreaga fiinţă a omului. Omul nu
moare ca un trup. El moare ca un om, în totalitatea fiinţei lui. El moare ca fiinţă spirituală şi
fizică”183.
Nicodim Sachelarie în ,,Pravila” sa spune că ,,moartea este despărţirea sufletului de trup
ca urmare a păcatului (Facere 2, 17), fiindcă prin moarte se întrerupe firul vieţii omului pe
pământ ca să nu mai păcătuiască. Trupul se depozitează în pământul de unde a fost luat, iar
sufletul se duce acolo de unde a fost dat (Ecclesiast 2, 17)” 184. Moartea ca despărţire a sufletului
de trup este un fel de taină, în care se împlineşte judecata lui Dumnezeu asupra lui Adam cel
căzut. Fiinţa umană se descompune apoi prin ,,separarea antinaturală a sufletului şi a
trupului”185.
183
***Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 867.
184
Arh. Nicodim SACHELARIE, Pravila Bisericească, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1999, p. 199.
185
Serghei BULGAKOV, Ortodoxia, traducere de N. Grosu, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 202.
57
Pentru creştinism, moartea este un eveniment necesar şi universal, aceasta dând un sens
vieţii: ,,moartea e prăpastia sau puntea universală de trecere spre o altă existenţă, spre existenţa
veşnică”186. Acest miracol al morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte, ci în ceea ce începe. Nu
trebuie să ne înfricoşeze cu nimic că moartea pune capăt vieţii acesteia pământeşti, materiale,
organice, ceea ce nu cunoaşte nimeni, şi ar trebui să ne intereseze ceea ce deschide, viaţa veşnică
de după moarte. Acest început este în funcţie de toate ostenelile oamenilor din această viaţă
pământească, în care trebuie să se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă în El, ,,căci moartea
noastră este nearătată şi nu ştim când va veni sfârşitul”187.
În societatea modernă a ajuns să se anuleze moartea, a ajuns să se denatureze sensul
adevărat al acesteia. ,,Moartea nu mai există, mai precis, şi-a schimbat chipul şi se numeşte
Neant. Omul vine din Neant şi după o clipă confuză de respiro, reintră în Neant; se află deci între
două neanturi, sau câte? Omul nu încetează să se bucure de această colosală descoperire
autodistrugătoare şi să aducă noi argumente clare privind atotputernicia Neantului. El pare că se
simte bine şi chiar antrenat în acest paradox: negativitatea neantului exercită o puternică funcţie
stimulativă asupra vieţii individului”188.
Din cauza acestor curente s-au format şi multe mişcări ecologiste, ajungând să nege şi să
refuze ,,vizibilitatea socială a morţii”189, şi să impună înmormântării ,,incinerarea pe care o
consideră ecologică, curată, economică în privinţa spaţiului, şi în plus, mai puţin
costisitoare”190. ,,Incinerarea purifică astfel moartea de necurăţia ei şi va permite să devină
invizibil spaţiul social al morţii: ceremonialul înmormântării, sicriul, cimitirele… totul va fi
chemat să dispară, pentru că cenuşa defunctului va putea încăpea într-un borcan”191.
O altă concepţie greşită despre moarte susţine ideea reîncarnării, care pretinde că sufletul
intră în această viaţă nu ca o creaţie nouă, ci doar după o lungă perioadă de existenţe anterioare
pe acest pământ, sau altundeva, pornit pe calea viitoarelor sale transformări pe care acum şi le
186
Pr. Prof. Dr. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III..., p. 145.
187
SFÂNTUL PETRU DAMASCHIN, ,,Învăţături duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin”, în Filocalia, vol.
V, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1976, p. 197.
188
U. ŞCHIOPU şi E. VERZA, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1997, p. 369.
189
Preasfinţitul Calinic BOTOŞĂNEANUL, Tanatologie şi nemurire..., p. 107.
190
Philippe ARIES, Omul în faţa morţii, vol. II, traducere şi note Andrei Niculescu, Editura Meridian, Bucureşti,
1996, p. 438.
191
Preasfinţitul Calinic BOTOŞĂNEANUL, Tanatologie şi nemurire..., p. 109.
58
pregăteşte. Conform conceptului oriental de reîncarnare, în funcţie de faptele sale dintr-o
existenţă precedentă, omul se poate reîntoarce sub orice formă de viaţă, inclusiv cea animală.
În ceea ce priveşte reîncarnarea, trebuie evidenţiat faptul că concepţia New Age despre
aceasta nu este similară cu credinţa clasică, cea orientală, ci adoptă versiunea apuseană a
reîncarnării192. Astfel, în accepţiunea orientală a termenului, prin reîncarnare înţelegem procesul
continuu de naşteri până când sufletul ajunge la perfecţiune şi se contopeşte cu Absolutul.
Reîncarnarea este legată de conceptul de karma, prin care se înţelege bagajul acumulat de suflet
din existenţele anterioare. Statutul social actual este, aşadar, rezultatul vieţii anterioare193.
Conceptul de reîncarnare promovat de New Age diferă total de cel oriental prin faptul că,
în versiunea apuseană, reîncarnarea este acea credinţă menită să-l facă pe om conştient că este o
parte din cosmos, că nu este decât o za a lanţului vieţii, că aceeaşi energie însufleţeşte omul şi
toate fiinţele din jurul său. Trăirea unei noi vieţi pe pământ nu mai este considerată o ispăşire a
pedepselor ca în hinduismul şi budismul clasic, ci o şansă de progres liber, asumată, o nouă
treaptă spirituală…194. Totodată, teoria New Age prezintă reîncarnarea ca pe nişte posibilităţi
dăruite omului prin care acesta îşi poate satisfice orice dorinţă neîmplinită în existenţele
anterioare. Din aceasta rezultă ideea conform căreia ceea ce omul nu a putut obţine în existenţa
prezentă, cu siguranţă va dobândi în vieţile care vor urma.
Adepţii teoriei karmei nu pot, însă, justifica lipsa amintirilor din vieţile anterioare. Cu alte
cuvinte, karma din vieţile anterioare nu poate fi plătită din moment ce faptele anterioare
existenţei actuale nu pot fi amintite. Sunt persoane care pretind că, pentru a acoperi acest gol se
recurge la hipnoză, iar omul (pacientul), aflat în această stare, este condus regresiv până dincolo
de momentul naşterii sale195. Cu toate că aceste experienţe păreau plauzibile, s-a constatat că tot
ceea ce au relatat ca fiind fapte ale lor, petrecute în existenţele anterioare, erau de fapt doar nişte
scene dintr-un roman citit, dintr-un film vizionat sau experienţe ale altor cunoscuţi ai lor196.
Biserica Ortodoxă respinge categoric ideea reîncarnării, deoarece creează o ruptură de
neacceptat între suflet şi trup, neagă învierea trupurilor, minimalizează mântuirea şi ignoră
unicitatea persoanei în creaţie etc. Dacă oamenii ar ajunge la perfecţiune prin reîncarnare, atunci
Harul Divin nu ar mai juca nici un rol în obţinerea acesteia. Pentru creştini trupul nu este o
192
Pr. Dan BĂDULESCU, Împărăţia răului - New Age, Editura Christiana, Bucureşti, 2001, p. 130.
193
Pr. Lect. Radu Petre MUREŞAN, Alternative spirituale în România, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 52.
194
Pr. Lect. Radu Petre MUREŞAN, Alternative spirituale în România..., p. 54.
195
Pr. Prof. Nicolae ACHIMESCU, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 254.
196
Pr. Lect. Radu Petre MUREŞAN, Alternative spirituale în România..., p. 53.
59
temniţă a sufletului, viaţa nu este o pedeapsă, ci un dar al lui Dumnezeu, în timp ce moartea nu
este izbăvire, ci răsplata păcatului şi a fost pusă de Dumnezeu pentru ca răutatea să nu fie fără de
moarte. Revelaţia divină elucidează adevărul despre reîncarnare. Atfel, omul trebuie să moară o
dată, iar după aceasta urmează judecata: Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar
după aceasta să fie judecata, tot aşa, Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatul
multora (Epistola către Evrei 9, 27-28).
Concluzii
Omul zilelor noastre este ancorat în false valori care, susține el, îi aduc adevărata fericire;
el limitează aproape orice la satisfacția și siguranța pe care i-o oferă bunăstarea materială pe care
o aseamănă cu această bucurie. Omul de astăzi este captivul iubirii de arginți, a câștigului ușor și
facil indiferent de metodele folosite, fie că minte, fie că înșeală, el face totul pentru a-și asigura și
potoli pofta nesăționasă pentru acumularea de capital. Dorința cu orice preț a cumulului de
capital și a satisfacerii exacerbate a plăcerilor de orice fel a pus asupra omului o presiune grea
care inevitabil duce la apariția situațiilor stresante.
„Trecerea totală de la religios la laic a alungat curajul sau a adus la impertinență, a ofilit
simplitatea și a condus la venerarea verbalismului, iar elementul entuziasmant al unei vieți
adevărate și liniștite a fost înlocuit cu elementul turbulent, gălăgios și cu multe griji al unei vieți
fără sărbătoare, mediocră banală, plăngăreață și bolnavă”197.
Valorile omului și în special valorile morale sunt primele care sunt afectate încet, dar sigur
de postmodernitate; chiar și în mediul ortodox, „axiologiile religiose sunt considerate a fi ceva
peren”198. Valori cum sunt: credința, cultura, neamul, moralitatea, frumusețea interioară, fapta
dezinteresată; toate acestea îl țineau pe om ancorat în realiate, îl păstrau în comuniunea cu
Dumnezeu, iar omul, în acest fel, aveau un sens bine definit. În zilele noastre toate acestea capătă
noi valențe, apar noile valori ale lumii contemporane, iar cele adevărate și tradiționale sunt
negate cu desăvârșire.
Biruința hedonismului asupra culturii laice și creștine a avut loc după încheierea celui de al
doilea Război Mondial, când pericolul războiului a fost îndepărtatat, nivelul de trai a crescut,
197
Ieromonah Teofan MADA, Tristețea lumească și bucuria duhovnicească, Editura Agnos, Sibiu, 2007, p. 38.
198
Pr. Sțefan ILOAIE, Morala creștină și etica postmodernă, Editura Presa Universitară Clujeană, 2009, p. 42.
60
moravurile au ieșit de sub tutela blamării și aparția individualismului a schimbat radical modul
de gândire, fericirea și starea de bine căpătând valențe absolute199.
Odată cu schimbarea valorilor la nivel de individ, s-a putut trece la pervertirea întregii
societăți prin luarea unor măsuri care să stimuleze implementarea noilor axiome.
„Căzut în disperare, omul încearcă să-și vindece acestă problemă apelând la substanțe
psihoactive cum ar alcoolul și/sau medicamentele psihotrope, considerând că aceasta nu poate fi
rezolvată prin încercările proprii de a o înțelege” 200. Cei mai mulţi își pun mare speranță în
vindecarea imediată odată cu administrarea substanțelor medicamentoase, dar vor constata însă
că efectul acestora întârzie să apără sau lipsește cu desăvârșire, deși sunt informaţi că efectele pot
apărea după o anumită perioadă de timp. Cu toate acestea însă, ei nu fac decât să-și alimenteze
propia tristețe.
După cum se poate observa, omul trăiește într-o societate de consum, iar psihologii, în
conformitate cu hedonismul actual, recomandă achiziția unei mașini, case, ambarcațiuni; alte
soluții propuse ar fi mâncatul în oraș sau intensificarea vieții sexuale, toate acestea rezolvând
problema numai la suprafață și pentru scurt timp, fără însă a se trata cauza principală, care o
reprezintă în cele mai multe cauze depărtarea de Dumnezeu, dacă nu uitarea lui în totalitate.
Omul modern este privat în toate dimensiunile vieții sale, anulându-i persoana care
întodeauna este orientată către comuniune și dinamism (exemplul turnului Babel fiind cunoscut).
Emanciparea acestuia, părăsirea de către el a valorilor adevărate, uitarea de Dumnezeu,
închiderea față de lume, au avut drept consecință înstrăinarea lui. Omul trăiște în singurătate,
într-o societate care se bazează mai mult pe un Dumnezeu inexistent și în care comuniunea este
frântă.
Această singurătate a omului este adâncită de individualismul care caracterizează
societatea contemporană. El este opus universalismului și pune în evidență ruperea persoanei
umane de univers, conducând la distrugerea omului, la izolarea acestuia față de lume201.
Omul ajunge la însingurare și din cauza lipsei de comunicare personală. Cum am spus
mai sus, deși s-au înmulțit tehnicile de comunicare, aceasta fiind posibilă în orice loc și la orice
oră și oriunde pe pământ, totuși nu există o comunicare vie, ci mai degrabă nepersonală. Deși
199
Jean SEVILIA, Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori, traducere de Alina-Daniela Marinescu și
Paul Marinescu, Editura Humanitas, București, 2009, pp. 38-39.
200
Arhiepiscopul HRISOSTOM DE ETNA, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, traducere de Daniela
Constantin, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 45.
201
Vasile CRISTESCU, Persoană și comuniune în creștinism și filozofie, Editura Tehnopress, Iași, 2008, p 16.
61
ecranul oferă o imagine destul de clară a interlocutorului, nu-i putem simți cu adevărat prezența,
producându-se o distanțare spirituală, tehnologia neputând realiza un aspect al comunicării și
anume implicarea: „omul cu care trăiesc sub același acoperiș, cu care îmi împart viața și destinul
într-o comuniune pe care nu o pot șterge de pe ecran printr-o singură apăsare de tastă îmi este
aproape la modul cel mai profund. Prin el sunt provocat să învăț virtuțile comunicării și să le pun
în lucrare: aceea de a-l asculta pe celălalt, a-l ajuta, a-l îngădui, a-l accepta și a lucra împotriva
propriei intoleranțe (...). faptul că, deși noile medii măresc enorm posibilitățile de informație, ele
nu măresc capacitatea de comunicare efectivă dintre oameni, întrucât comunicarea nu presupune
doar spațiu și timp, nu presupune apropierea în plan fizic, ci și o bază sufletească comună, puncte
de referință comune, încredere reciprocă”202.
Într-o lume în care, credința în Dumnezeu este văzută ca un fapt învechit, plăcerea
trupească și traiul în abundență este ridicat la nivel de normalitate, unde Biserica este înlocuită cu
Moll-ul sau clubul de noapte, stadionul este văzut ca templul fotbalului și sportivii ca zei,
minoritatea devine majoritate inpunând concepte de viață ce încalcă toate normele morale și etice
ale societăți, cel de lângâ noi migrează către alte forme de religie ce îi satisfac și îi permit trăirea
vieții păcătoase într-o armonie utopică, (în spatele acestor secte se ascunde adevăratul scop al lor,
obținerea de profit și strângerea de capital), într-o lume în care omul este măcinat de singurătate
și depresie, iubirea Lui Dumnezeu față de om nu se stinge.
Biserica este mâna întinsă care oferă omului însingurat mângâierea sufletească, iubirea,
lumina și adevărul care luminează viața și calea spre viața veșnică, posibilitatea viețuirii în
comuniune de iubire cu ceilalți oameni, comuniune care nu se realizează doar la nivel exterior, ci
și la nivel interior prin iubirea fără de margini ce vine de la Mântuitorul Iisus Hristos în Duhul
Sfânt.
202
Anastasios YONNOULATOS, Ortodoxia și problemele lumii contemporane apud Costinel IOJA, Homo
adorans. Între Iisus Hristos și politeismul vieții contemporane..., p. 232.
62
Bibliografie
Izvoare scripturistice:
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea și prefața Preafericitului Părinte
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 2008.
Izvoare patristice:
2. SFÂNTUL AMBROZIE, Scrieri. Partea a II-a. Despre Sfintele Taine. Scrisori.
Imnuri, traducere de pr. prof. Dr. Ene Branişte, Prof. David Popescu, Lect. Dan Negrescu, în
colecţia P.S.B., vol. 53, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1994.
3. SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE, „Învăţături despre viaţa morală”, în Filocalia,
vol. I, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutul de Arte Grafice Dacia
Traiana S.A., Sibiu, 1947.
4. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări şi răspunsuri”, în Filocalia, vol.
II, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
5. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia,
vol. III, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucuresti, 1994.
6. SFÂNTUL PETRU DAMASCHIN, ,,Învăţături duhovniceşti ale Sfântului Petru
Damaschin”, în Filocalia, vol. V, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1976.
7. SFINŢII CALIST ŞI IGNATIE XANTHOPOL, „Cele 100 de capete”, în Filocalia,
vol. VIII, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
63
8. SFINŢII VARSANUFIE ŞI IOAN, „Scrisori duhovniceşti”, în Filocalia, vol. XI,
traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ediţia I, Editura Episcopiei
Romanului şi Huşilor, 1990.
Dicţionare:
9. ***Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995.
10. CHEMAMA, Roland, Larousse. Dicționar de psihanaliză, traducere, avanprefață și
completări privind psihanaliza în România de dr. Leonard Gavriliu, Editura Univers
Enciclopedic, București, 1997.
11. Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1998.
12. PÂRVU, Sorin (ed.), Dicționar de Postmodernism, Institutul European, Iași, 2005.
13. REUDINESCO, Elisabeth, PLON, Michel, Dicționar de psihanaliză, traducere de
Matei Georgescu, Daniela Luca, Valentin Protopopescu, Genova Teleki, Editura Trei, București,
1998.
14. VELEA, Anton, „Steagurile României”, în Enciclopedia României, vol. I,
coordonator Dimitrie Gusti, Bucureşti, 1936.
Cărţi:
15. *** Învăţătura de Credință Ortodoxă, ediția a II-a, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 2005.
16. ***Human Rights Watch, International Gay and Lesbian Human Rights Comission -
raportul „Scandaluri publice. Orientarea sexuală și legea penală în România”, Editura Arta
Grafică, București, 1998.
17. ***Jurnalul Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă, Bucureşti, 1999..
18. ***Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2012.
64
19. ACHIMESCU, Pr. Prof. Nicolae, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-
Napoca, 2004.
20. ARIES, Philippe, Omul în faţa morţii, vol. II, traducere şi note Andrei Niculescu,
Editura Meridian, Bucureşti, 1996.
21. BĂDULESCU, Pr. Dan, Împărăţia răului - New Age, Editura Christiana, Bucureşti,
2001.
22. BARCLAY, William, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament,
Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, U.S.A., 1992.
23. BOTOŞĂNEANUL, Preasfinţitul Calinic, Tanatologie şi nemurire, Editura Cantes,
Iaşi, 1999.
24. BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească
arhitecturală și pictură creștină, Editura Basilica, Bucureşti, 2015.
25. BRECK, J., Darul sacru al vieții, tratat de bioetică, traducere de dr. Irineu Pop
Bistriţeanu, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003.
26. BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, traducere de N. Grosu, Editura Paideia, Bucureşti,
1997.
27. CANATACUZINO, Mihail, IORGA, N., Genealogia Cantacuzinilor, Institutul de
Arte grafice şi Editura Minerva, Bucureşti, 1902.
28. CĂRTĂRESCU, Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti,
1999.
29. CARTOJAN, N., Cărţile populare în literatura românească, vol II, Editura
Enciclopedică Română, București, 1974.
30. CIOARĂ, Lect. Dr. Ionel, Etica I-II, note de curs, Facultatea de Filozofie,
Universitatea din Bucureşti, 2009, format pdf.
31. Codul Penal și Codul de Procedură Penală, Editura Lumina Lex, București, 1992.
32. COJOCARU, Nicolae, Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români, vol. II, Editura
Etnologică, Bucureşti, 2012.
33. CONNOR, Steven, Cultura postmodernă: o introducere în teoriile contemporane,
traducere de Mihaela Oniga, Editura Meridiane, București, 1999.
34. COURTOIS, Stephane, WERTH, Nicolas, PANNE, Jean Louis, PACZKOWSKI,
Andrzej, BARTOSEK, Karel, MARGOLIN, Jean-Louis, Cartea neagră a comunismului,
65
traducere de Ileana Busuioc, Maria Ivănescu, Doina Jela Despois, Emanoil Marcu, Brânduşa
Prelipceanu, Luana Schidu, Editura Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998.
35.CRISTESCU, Vasile, Persoană și comuniune în creștinism și filozofie, Editura
Tehnopress, Iași, 2008.
36. DAVID, Diac. P.I., Caută şi vei afla. Predici misionar-patriotice la toate sărbătorile
anului, la Sfinţi mari, la Cuvioşi, propovăduitori şi mărturisitori români cu Sinaxar ardelean,
Ediţia a IV-a, Editura Arhiepiscopiei de Alba Iulia, Alba-Iulia, 1998.
37. ELIADE, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri (arhetipuri şi repetare), Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
38. ELIADE, Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
39. ENĂCHESCU, Constantin, Tratat de psihanaliză, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
40. FERNANDEZ-ZOILA, Dr. Adolfo, Freud și psihanalizele, traducere de Liliana
Voicu și Liliana Valeria Dimciu, Editura Humanitas, 1996.
41. FOCHI, Adrian, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea:
Răspunsuri la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
42. FRANKL, Viktor E., Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi
analiza existenţială, traducere de Daniela Ştefănescu, Editura Trei, Bucureşti, 2008.
43. FREUD, Sigmund, Dincolo de principiul plăcerii, traducere de George Purdea și
Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Trei, București, 1996.
44. GOLU, P., Psihologia învăţării şi a dezvoltării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
45. HAGI-MOSCU, Emanuel, Steme boereşti din România, București 1918.
46. HARVEY, D., Condiția postmodernității. O cercetare asupra originii schimbării
culturale, traducere de Cristina Gyurcsik şi Irina Matei, Editura Amarcord, Timișoara, 2002.
47. HLIHOR, Prof. Univ. Dr. Constantin, Istoria secolului XX, Editura Comunicare.ro,
2002, format pdf.
48. HRISOSTOM DE ETNA, Arhiepiscopul, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă,
traducere de Daniela Constantin, Editura Bunavestire, Galați, 2003.
49. ILOAIE, Pr. Sțefan, Morala creștină și etica postmodernă, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2009.
50. IOJA, Cristinel, Homo adorans: între Iisus Hristos și politeismul lumii
contemporane, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2008.
66
510. LAERTIOS, Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere C.I.
Balmuş, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
52. LARCHET, Jean-Claude, Teologia bolii, traducere de Vasile Mihoc, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2005.
53. LEMENI, Adrian, MIHALACHE, Diac. Sorin, IONESCU, Pr. Răzvan, IOJA, Pr.
Cristinel, Apologetică ortodoxă, vol. II, Dialogul cu ştiintele contemporane, Editura Basilica,
Bucureşti, 2014.
54. LYOTARD, Jean-François, Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii,
traducere de Ciprian Mihali, Editura Panoptikon, Cluj, 2003.
55. MADA, Ieromonah Teofan, Tristețea lumească și bucuria duhovnicească, Editura
Agnos, Sibiu, 2007.
56. MARIAN, Simion Florea, Sărbătorile la români, vol. I+III, ediţie ingrijită de Iordan
Datcu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.
57. MIHĂILESCU, Ioan, Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în
România, Editura Publisher, Bucureşti, 2000.
58. MILĂŞESCU, Pantelimon, Datini strămoşesti de Crăciun şi Anul Nou, Editura
pentru turism, Bucureşti, 1990.
59. MOREL, Corine, ABC-ul psihologiei și al psihanalizei, traducere de Cristina Jinga,
Editura Corint, București, 2003.
60. MUREŞAN, Pr. Lect. Radu Petre, Alternative spirituale în România, Editura Agnos,
Sibiu, 2011.
61. MUREŞAN, Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene faţă de
prozelitismul advent. Impactul în societatea contemporană, Editura Universităţii din București,
București, 2007.
62. NICULIŢĂ-VORONCA, Elena, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
63. NOROCEL, P.S. Epifanie, Pagini din istoria veche a creştinismului la români,
Editura Episcopiei Buzăului, 1986.
64. ONFRAY, Michel, O contraistorie a filosofiei. Întelepciunile antice, vol. I, traducere
de Mihai Ungurean, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
65. PASCU, Ştefan, Avram Iancu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
67
66. PESTROIU, Pr. Conf. Dr. David, Misiunea Bisericii Ortodoxe în Postmodernitate,
Curs pentru master, Facultatea de Teologie Ortodoxa „Justinian Patriarhul”, Universitatea din
Bucureşti, 2013.
67. PETIT, E., C. ZOTTA, Gr., Codul penal Carol al II-lea, adnotat, București, 1939.
68. PETRARU, Pr. dr. Gheorghe, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism,
Editura Performantica, Iași, 2006.
69. PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Pagini dintr-o arhivă inedită, Editura Minerva, Bucureşti,
1984.
70. RĂDULESCU, Sorin M., Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant,
Editura Nemira, Bucureşti, 1996.
71. ROSE, Ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor,
traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2001.
72. SACHELARIE, Arh. Nicodim, Pravila Bisericească, Editura Episcopiei Buzăului,
Buzău, 1999
73. SAHAROV, Arhimandrit Sofronie, Din viață și din duh, traducere de Ieromonah
Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014.
74. SANTI, Pr. Dr. Cosmin, Eshatologia dupa cărţile de cult ortodoxe, Editura Galaxia
Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2012.
75. ŞCHIOPU, U. şi VERZA, E., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 1997.
76. SCHRAG, Calvin O., Resursele raționalității, traducere de Angela Botez şi Argentina
Firuţă, Editura Științifică, București, 1999.
77. SCRIPCARU, Gheorghe, CIUCĂ, Aurora, ASTĂRĂSTOAE, Vasile, Călin
SCRIPCARU, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Iaşi, 1998.
78. ŞERBĂNESCU, N., Istoria mănăstirii Snagov, Institutul de Istorie Naţională din
Bucureşti, 1944.
79. SEVILIA, Jean, Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori, traducere de
Alina-Daniela Marinescu și Paul Marinescu, Editura Humanitas, București, 2009.
80. STAN, Dr. George, Teologie şi bioetică, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria,
2001.
68
81. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura
82. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura
83. TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Teologia
Dogmatică, manual pentru Seminariile Teologice, ediția a II-a, Editura Arhidiecezană, Cluj,
1997.
84. TRIFA, Pr. Iosif, Trăim Vremuri Biblice, ediția a III-a, Editura „Oastea Domnului”,
Sibiu, 2000.
85. VASILE, Danion, Despre înaintemergătorii Antihristului, Editura Cartea Ortodoxă,
Galați, 2004.
86. VERNETTE, Jean, Sectele, traducere de Cleopatra Sava, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1996.
87. WARE, Episcop Kallistos, Împărăţia lăuntrică, introducere de M. Egger, traducere
din limba franceză de sora Eugenia Vlad, Editura Asociația Filantropică Medicală Creştină
„Christiana”, Bucureşti, 1996.
88. WARE, Episcop Kallistos, Ortodoxia, calea dreptei credințe, traducere coordonată de
E. Chiosa, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iași, 1993.
89. ZAMFIRESCU, Vasile Dem., Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană.
Curs universitar, Editura Trei, București, 2007.
90. ZISIS, Protoiereu Theodoros, Capete morale, traducere de Nicușor Deciu, Editura
Egumenița, Galați, 2014.
91. ZORIN, K. V., Paşi spre însănătoşire. Scoală-te şi umblă!, traducere de Adrian
Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009.
Articole, studii, reviste:
92. ACHIMESCU, Nicolae, „Omul modern, între raţionalism şi individualism”, în Ziarul

Lumina, 1 iulie 2009, ediţie electronică.
93. ANICULOAIE, Diac. George, „Ispita de a contesta credinţa în arta postmodernă”,
interviu cu Pr. Conf. dr. David Pestroiu, în Ziarul Lumina, din 3 iunie 2014, ediţie electronică.
69
94. APETREI, Pr. Ciprian Florin, „Omul autonom şi dreptatea dumnezeiască”, în Ziarul
Lumina, 12 februarie 2018, ediţie electronică.
95. BIZEREA, Marius, „Tricolorul românesc peste veacuri”, în Magazin istoric, nr.
9/1970.
96. CIOBOTEA, Protos. Conf. Dr. Daniel, „Ortodoxia: Biserica învierii şi a bucuriei”, în
revista Ortodoxia, nr. 2/1989.
97. CIOFU, Gabriel, „Sărbători...confiscate”, în Cotidianul Crai Nou, din 10 ianuarie
2019, ediţie electronică
98. COSMA, Pr. prof. Sorin, „Despre sărbătorile Bisericii ortodoxe”, în revista
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 4/1988.
99. DANILIUC, Arhimandrit Mihail, „Un Crăciun fără Hristos?”,
https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/un-craciun-fara-hristos.
100. DONGOROZ, Vasile, „Articol despre Pederastie”, în Curierul Judiciar, nr. 6, din 9
februarie 1930.
101. ENACHE, George, „Timpul sărbătorii: ce reprezintă, azi, 24 ianuarie pentru
români?” în Ziarul Lumina, din 24 ianuarie 2010, ediţie electronică.
102. GALERIU, Pr. prof. dr. Constantin, „Învierea lui Hristos – învierea noastră”, în
revista Datini, nr. 1/1993.
103. GALERIU, Pr. prof. dr. Constantin, „Vocaţia pascală a făpturii. Paştile în viziune
ortodoxă”, în revista Ortodoxia, nr. 2/1989.
104. GALERIU, Pr. Prof. univ. dr. Constantin, „Vedere creștin-ortodoxă asupra
homosexualității”, în Homosexualitatea: propagandă a degenerării umane, format pdf.
105. GAVRILUŢĂ, Nicu, „Ce (mai) este astăzi sărbatoarea?”, în Ziarul Lumina, 1 mai
2013, ediţie electronică.
106. IONIŢĂ, Alex. M., „Tricolorul, expresie a luptei pentru unitate si independenţă”, în
revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 11-12/1984.
107. MANOLACHE, Dumitru, „Spiritul consumismului distruge hrana spirituală”, în
Ziarul Lumina, 17 iunie 2010, ediţie electronică.
108. MATEI, Tudor, „Purtătorul de cuvânt al BOR, despre homosexuali și Biserică:
Oamenii care au această opțiune pot veni spre preot, pot să se spovedească, pot veni să se roage.
Biserica nu închide ușa nimănui”, https://www.activenews.ro/stiri-social/Purtatorul-de-cuvant-al-
70
BOR-despre-homosexuali-si-Biserica-Oamenii-care-au-aceasta-optiune-pot-veni-spre-preot-pot-
sa-se-spovedeasca-pot-veni-sa-se-roage.-Biserica-nu-inchide-usa-nimanui.
109. MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, „Gravitatea sodomiei şi a homosexualităţii”,
http://www.orthodoxphotos.com/redings/trupul/sodomia.
110. NECULA, Pr. Constantin, „E greu să trăieşti frumos doar în preajma Crăciunului,
dacă nu ai făcut din bunătate mod de viaţă, sărbătoare de fiecare zi”, în Tribuna, 20 decembrie
2017, ediţie electronică
111. NICOLAESCU, Diac. Prof. N. I., „Venirea a doua a Domnului. Împărăția de o mie
de ani”, în revista Studii Teologice, nr. 1-2/1972.
112. NICOLESCU-LEORDENI, Pr. Nicolae, „Contribuţii la clarificarea originii
sărbătorii Crăciunului (teză de doctorat), în revista Studii Teologice, nr. 3/1987.
113. PLEŞU, Andrei, „Elite şi popor. Câteva confuzii”, în Dilema Veche, nr. 561, 13-19
noiembrie 2014, ediţie electronică.
114.POPA, Gheorghe Cristian, „Posmodernismul nu-L neagă pe Dumnezeu, Îl
ironizează”, în Ziarul Lumina, 18 decembrie 2009, ediţie electronică.
115. POPESCU, Pr. acad. Niculae M., „Floriile şi Savalia”, în revista Biserica Ortodoxă
Română, nr 7-8/1945.
116. RĂDUCĂ, Diac. Asist. Vasile, „Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului”, în
revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-10/1989.
117. RĂDUCĂ, Pr. Dr. Asist. Vasile, „Căsătoria - Taină a dăruirii și a desăvârșirii
persoanei”, în revista Studii Teologice, anul 1992, nr. 3-4.
118. STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, „Drumul cu Hristos Mântuitorul prin tainele şi
sărbătorile Bisericii Ortodoxe”, în revista Ortodoxia, nr. 2/1976.
119. TURCAN, Nicolae, „Definiţii postmoderne”, în Tribuna, nr. 200/2011.
120. VASILESCU, Diac. prof. Emilian, „Religia slavilor”, în revista Studii Teologice, nr.
7-8/1950.
121. ZĂGREAN, I., „Înţelesuri ale Naşterii Domnului”, în Telegraful Român, nr. 47-
48/1970.
Resurse web:
http://www.acceptromania.ro
71
http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/homofobie.html.
http://www.homosexualitate.ro/stiinta.html.
72

Disertație Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Disertație Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE DE DISERTAŢIE

TIMPUL TRECUT ȘI PREZENT ÎN POSTMODERNITATE

Capitolul II. Deteriorarea concepţiei asupra conştiinţei naţionale, patriotice, de neam, 13

Capitolul III. Prezentul. „Trăieşte clipă” sub semnul modernităţii 30

În societatea actuală observăm că se duce o luptă cruntă împotriva învăţăturii de

1.1. Trecutul şi renegarea lui

1.2. Renegarea mântuirii neamului omenesc

1.3. Metanaraţiunea, potivit lui J.F. LYOTARD

Sărbătorile creştine reprezintă prilejuri minunate de a retrăi bucuria acelor evenimente, cu

2.1. Cinstirea însemnelor naţionale, drapelul naţional şi militar, stemă, zi naţională,

Capitolul III. Prezentul. „Trăirea clipei” sub semnul modernităţii

3.1. Individul şi slava sinelui

Plecând de la sintagma „Cunoaște-te pe tine însuți” a lui Socrate se remarcă prezența

„Supra Eu-ul se construiește pe preluarea de către Eu a exigențelor impuse de acesta,

Fenomenul LGBT, minoritatea ce se vrea majoritate

Ideologia consumismului este inoculată cu ajutorul politicilor de marketing în special

4.2. Boala ca pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu

„Aurel Vlaicu”, Arad, 2008, p. 37.

4.3 Conceptul iresponsabil despre moarte

Articole, studii, reviste:

92. ACHIMESCU, Nicolae, „Omul modern, între raţionalism şi individualism”, în Ziarul

S-ar putea să vă placă și