PE URMELE LUI MIRCEA ELIADE.

RECONSTITUIREA PALIMPSESTULUI INDIAN

Sabina FÎNARU,
Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava

Résumé: Le travail évalue la signification de l`expérience indienne quant au

destin intellectuel de Mircea Eliade et en ce qui concerne celui de son oeuvre. À la suite
des recherches menées le long des années 2000- 2002 et finalisées en 2007, fondées sur
l`étude de ses articles, de ses écrits biographiques et des romans « indiens », j`ai
reconstitué le trajet de Mircea Eliade en Inde. J`ai essayé d`expliquer l`impact de cette
expérience sur la perspective européenne de l`espace et du temps, de la vie et de l`homme,
comment il a consolidé sa conviction en l`unité culturelle des civilisations archaïques et
des religions, ainsi que sa manière originale de concevoir et de comprendre le système
philosophique et religieux dans lequel le professeur Dasgupta l`avait initié.

Mircea Eliade a petrecut în India trei ani, între 1928 şi 1931,

beneficiind de o bursă din partea statului român şi a maharajahului de Kassim
Bazar pentru a-şi scrie teza de doctorat despre yoga, sub îndrumarea lui
Surendranath Dasgupta, profesor de filosofie la Universitatea din Calcutta.
Experienţa indiană a fost decisivă pentru omul şi opera sa ştiinţifică şi literară.
De India se leagă cele trei versiuni, în franceză, română şi engleză, ale tezei de
doctorat, romanele Isabel şi apele diavolului (1930), Maitreyi (1933), Lumina
ce se stinge (1934), Şantier (1935) şi, parţial, Întoarcerea din rai, volumul de
eseuri Solilocvii şi India, care cuprinde o parte a articolelor lui Eliade despre
călătoriile pe care le-a făcut acolo şi despre locurile în care a stat pentru o
perioadă. Despre „lecţiile Indiei” vorbeşte în interviul Încercarea labirintului,
iar sensul acestora este viziunea ecumenică, universalistă, unitară asupra
diferitelor spaţii culturale privite în specificitatea lor şi situate sub motto-ul
horatian concordia discors, armonia contrariilor.
Deoarece în anul 2007 întreaga lume academică a aniversat centenarul
naşterii lui Mircea Eliade, ne-am propus să refacem traseul său indian, aşa cum
apare el descris în colecţia de articole India, în Memorii, I şi în romanele sale.
23
Mac Linscott Ricketts1 afirmă că acesta a abordat India ca şi cum s-ar fi apropiat
de o bibliotecă sau de un muzeu „înfometat şi însetat de a cunoaşte totul”.
Fascinat de ceea ce a cunoscut prin lectură, Eliade este interesat de India
„spirituală”, eternă, dar şi de cea istorică. În descoperirea şi înţelegerea celor două
Indii, memoria culturală joacă un rol esenţial: “Înlăuntrul unei culturi organice,
cum e cultura indiană, totul se ţine srâns legat. Nu poţi vorbi de filosofie, fără a
vorbi de limbă, de societate, de erotică şi de religie. Nu poţi vorbi de revoluţia lui
Gandhi, dacă n-ai lămurit în prealabil concepţia Karmei, creştinismul Indian şi
valoarea actului omenesc în India. Într-o ţară în care miile de ani ale trecutului
continuă să trăiască, nu poţi lăsa nimic la o parte din tot ceea ce a alimentat viaţa
civilă şi spirituală de la Mohenjo-Daro (mileniul IV î. Chr.) încoace.”2
După cum reiese din textele literare autoficţionale legate de India, aici
el caută şi i se pare a găsi un nou umanism, autenticitatea existenţei individuale
printr-o experienţă totală a vieţii, prin trăirea concomitentă a idealurilor
spirituale şi a concretului 3. Ipostazele unei personalităţi plurale şi mobile,
pendulând între asceză şi orgie4, care crede în „suflet, gând şi libertate” 5 şi în
posibilitatea regenerării spirituale şi a dobândirii unei „conştiinţe potenţiale”,
creatoare, prin „cunoaşterea globală”, apar în romanele sale sub chipurile
tânărului doctor experimentator, ascetului erudit, savantului aventurier şi
creatorului, obsedaţi de problema libertăţii şi depăşirii eroice a limitelor umane.
Venind în India, Mircea Eliade a dorit mai mult decât o simplă întâlnire cu
această altă cultură; s-a instalat în ea şi a trăit experienţa integrării, parcurgând
un proces de anulare şi de reinventare a propriei identităţi culturale. Astfel,
acest spaţiu devine pentru el un centru şi un labirint în acelaşi timp.
Filozofia vitalistă a trăirismului, apologia virilităţii spirituale şi a
eroismului au ca ţintă principală realizarea unei noi forma mentis şi renaşterea
spirituală, despre care vorbeşte în acelaşi stil ca şi în Itinerariu spiritual sau în
Scrisori către un provincial: „Nu, Dumnezeul meu e Yahve. Nu-l cunosc şi nu
vreau să mă cunoască (…) Nu mă rog Lui – pentru că sunt şi credincioşi care nu
se roagă. Dumnezeul meu nu mângâie. Dumnezeul meu e liber – precum liber
sunt şi eu. Îmi permit tot; el îngăduie tot (…) Acolo unde vieţuieşte absolutul,
există numai două căi: tot sau nimic. În ceasurile mele de luciditate, eu nu pot
accepta religia decât în monahism. Ori aventurier, ori călugăr. Amândouă
drumurile necesită curaj; şi poate în aceeaşi măsură.” 6
Traseul exterior, prin geografia Indiei, este dublat de un altul, interior,
care relevă transformările spirituale ale omului şi ale creatorului, reflectate apoi
în operă. Reconstituirea traseului lui Eliade, parcurs de el în cei trei ani de
şedere acolo, porneşte din sud, calea lui de acces către Calcutta, unde şi-a
imaginat la un moment dat că va rămâne definitiv, către nord, unde a acceptat
ideea că destinul său intelectual nu este doar cel de indianist, cum şi-a dorit să
devină la sosire.

24
 În articolele de călătorie pe care le scrie, Eliade nu cade pradă falsului
exotism, orientat spre senzaţionalul ieftin, datorită curiozităţii sale excepţionale
pentru cunoaşterea „adevăratei” spiritualităţi şi civilizaţii indiene, formaţiei sale
intelectuale şi, nu în ultimul rând, filozofiei sale de viaţă. Chiar de la primul
contact cu acest spaţiu arhaic şi multicultural, nouă scenă a visurilor lui de
aventură şi absolut, de studiu şi experienţă, entuziasmul în faţa identităţii acestui
subcontinent grandios este dublat de spiritul critic şi simţul umorului.
Începutul aventurii îl reprezintă drumul spre Calcutta, în decembrie
1928. Insula Rameshwaram, situată în Oceanul Indian între Shri Lanka şi
continentul indian, conectată de acesta printr-un pod, pare un tărîm de vis, a
cărui plajă, cu nisip fin argintiu, este mângâiată de albastrul pastelat şi
transparent al apei. Acesta este „locul pelerinagiilor din Sud, tot atât de sacru
ca Benaresul, dar mai puţin cunoscut călătorilor europeni.” 7 Faima acestui tărâm
binecuvântat se datorează impresionantului templu dedicat victoriei legendare a
lui Rama împotriva demonilor, realizare a arhitecturii dravidiene (secolul al
XII-lea), pe care, din cauza dimensiunii colosale, privirea nu îl poate cuprinde
în întregime. El este înconjurat de mai multe ziduri susţinute de piloni sculptaţi
cu elefanţi şi coridoare nesfîrşite, altare, statui şi cupole pictate în culori vii, cu
scene din Ramayana.
În drum spre Calcutta, după ce trece prin Mysore (pentru a reprezenta
ramura română la o conferinţă mondială a Y.M.C.A.) şi Madura, a ajuns în
capitala provinciei Tamil Nadu, fondată de englezi, Madras (Chennai), chiar
înainte de Crăciun, pentru a participa la întrunirea Asociaţiei Studenţilor
Creştini din India, Burma şi Ceylon, între 24-30 decembrie 1928. A vizitat aici
şi Peştera Sfîntului Toma, cel dintâi misionar în India, dar prezintă cu umor
atmosfera de sărbătoare creştină din campus: „pentru protestanţi, creştinismul
începe cu sporturi şi five o’clock.”8
Descoperă însă „farmecul de legendă orientală” propriu întregii Indii de
Sud şi acestui mare oraş cu ricşe şi parcuri, cu bulevarde largi pe marginea mării,
cu „hoteluri scumpe alături de barăcile pescarilor”, cu copii cerşetori: „Noaptea
Indiei de sud nu e ca noaptea Dobrogei, nu e noaptea munţilor noştri, nu e
noaptea Italiei. Între ea şi celelalte nopţi, se întinde Arabia.”9 Cerul întunecat al
nopţii de lângă ocean este atât de vast, încât ai crede că te poţi rărtăci de toate
dacă îl priveşti, că existenţa pământeană este, de fapt, o parte a acestui întuneric
înalt şi adânc în care singurătatea se dilată, dispersând până şi absenţa.
Împreună cu pastorul la care a stat în gazdă, Eliade a vizitat
„Societatea Teosofică” din Adyar, prilej cu care critică tertipurile şi surogatele
teosofilor pentru că „nu cunosc religia experimental, ci dialectic” şi pentru că
„au avut un gînd ciudat, de reformă şi civilizare a sentimentului religios”, cel
mai monstruos fiind elementul evoluţiei 10. În biblioteca vastă de aici l-a întâlnit,
pentru prima dată, pe profesorul Surendranath Dasgupta. Din păcate, după 75 de
ani de la vizita lui Eliade, accesul în acest spaţiu nu este posibil decât membrilor
25
societăţii. Am văzut, în schimb, parcul „fără pereche, cu cărări singuratice şi
alei umbroase, conducând la temple şi pagode, biserici şi sanctuarii 11.” Dar ceea
ce este cu adevărat impresionant este un pom-monument al naturii ale cărui
ramuri coboară până la pământ şi prind rădăcini din care se dezvoltă apoi tulpini
noi, ce se unesc în timp cu cele viguroase şi bătrâne, întinzându-se pe sute de
metri pătraţi, asemenea unei păduri.
Din 1773, Calcutta a devenit capitală a Bengalului. Eliade nu a fost un
mare admirator al Indiei „moderne”, create de englezi. În schimb, a cunoscut şi
iubit atmosfera hindusă reprezentată de cadrul natural, citadin şi uman şi modul
de viaţă cotidian tradiţional. India „istorică” în care a descins tânărul savant şi
scriitor are numeroase puncte de reper, semnificative pentru destinul său uman
şi intelectual. După 75 de ani de la prezenţa lui acolo, străzile Calcuttei, ca ale
oricărui mare oraş indian, sunt extrem de pitoreşti şi de aglomerate: maşini de
lux, vaci şi camioane, motociclete, autoricşe şi elefanţi, automobile de la
începutul secolului XX, autobuze şi tonga (ricşe trase de oameni), vaci sfinte,
maimuţe îndrăzneţe şi câini jigăriţi. Strada demonstrează într-un mod alegoric
toleranţa şi modestia spiritului indian, dar şi numeroasele lumi posibile şi căi de
urmat pe care le poţi alege aici.
Chiar dacă aproape toate clădirile, în stil european, par că au rezistat
unui bombardament recent, oraşul arată prietenos, începând cu Park Street - şi
pe timpul lui Eliade centru select al vieţii urbane - unde se află parcuri,
biblioteci, muzee şi magazine, şi terminând cu Maidanul, din apropierea
Fortului William, care duce spre minunata Grădină Botanică la marginea
Calcuttei. Circulând în asemenea ţară şi oraş, probabil că Eliade şi-a modificat
perspectiva europeană asupra spaţiului şi a timpului, a vieţii şi omului şi a
început să le regândească la o altă scară, fiindcă pentru a le cunoaşte şi înţelege,
pentru a le experimenta în specificitatea lor, îţi trebuie cu adevărat multă forţă şi
măcar un dram de „nebunie”, temă recurentă în textele sale.
Oamenii sunt prietenoşi, înţelepţi şi civilizaţi şi te frapează de la bun
început frumuseţea lor naturală şi discretă, izvorâtă din sufletul lor modelat de
extraordinara experienţă a luminii, căldurii şi a plutirii acvatice a lumii concrete
pe care o locuiesc de milenii: „Niciodată n-am admirat mai mult frumuseţea
masculină (…) Frumuseţea indienilor e specifică şi echilibrată, iar forţa nu
alungă graţia (…) Spre deosebire de [femeile] din sud, unde predomină
elementul dravidian, în Bengal profilul femeilor are o nedefinită nobleţe.” 12
În ultima zi a anului 1928, Eliade a ajuns în Calcutta şi s-a instalat pe
strada Ripon, numărul 82 (acum cu alt nume), în pensiune la doamna Perris,
acum proprietatea lui Mohamed Anjun Shamim Khalig: „Casele din India sunt
construite după acelaşi plan; o terasă vastă spre răsărit, căreia îi corespunde
interior salonul, nu mai puţin vast. Două sau trei încăperi mari de fiecare parte,
iar în fund, o altă terasă, conducând în inevitabila grădină cu zid înalt şi cu
ficuşi.” Familia creştină anglo-indiană Perris e „dubios de numeroasă”. Soţii,
26
cele trei fiice şi cei trei fii locuiesc laolaltă cu patru chiriaşi şi au obiceiuri
europene. Ei vor apărea ca personaje literare în romanele Isabel şi apele
diavolului şi în Şantier, pe care le şi scrie aici; tot aici a plănuit Lumina ce se
stinge…şi a început o versiune a Întoarcerii din Rai, Victorii: „În salon am
recunoscut aceeaşi viaţă familială de colonei cu strămoşi născuţi în Europa: pian
dezacordat, tablouri religioase şi fotografii în grup.” 13 Viaţa în pensiune, deşi
amuzantă uneori datorită numărului mare de tineri, nu era pe placul lui,
deoarece nu era autentic indiană. În casa aceea acum nu mai există decât biroul
noului proprietar, situat în hol. În salonul vast, către care se deschideau toate
uşile camerelor de la parter şi de la etaj, unde răsunaseră pianul sub mâinile lui
şi vocile tinere în coruri ad-hoc, prilej de dans şi de flirturi, în camera în care se
întorcea de la cursurile cu Dasgupta şi studia limba sanscrită şi filozofia, ori
cititea şi scria sunt doar pereţii goi. Cu uimire şi generozitate, domnul
Mohamed Anjun Shamim Khalig m-a primit să-i văd, în 2002 şi în 2007, când a
primit şi inscripţia adusă, al cărei text amintea prezenţa lui Eliade acolo. Am
discutat însă şi cu Monseniorul Eric H. Barber, acum la pensie, fost locatar al
pensiunii pe vremea aceea.
Cartierul China Town era renumit pentru „viaţa de noapte”. În Şantier
şi în Isabel şi apele diavolului (capitolul VIII), este evocat barul Nanking, unde
a petrecut „seri de sinceră bucurie, în încăperile retrase, cu slujitori hinduşi şi
moravuri chinezeşti” unde dl. Chen, patronul, „procura celor acceptaţi opiu sau
fete din Shangai” şi unde a stat la taifas cu intelectuali precum „Miss Roth” (dr.
Stella Kramrish, pofesoară de istoria artei la universitate), diplomaţi şi turişti
mondeni14, mâncând chau şi bând gin. „Atmosfera vulgară, europeană,
cinematică”, îi este necesară uneori când se simte surmenat:”mă gâdilă, mă
umileşte, mă purghează de tot ce e neurotic, abstract, rafinat.” 15 După câteva
nopţi de chefuri până dimineaţa, e cuprins însă de o „silă grozavă de mine (…),
de timpul risipit.”16 Astăzi, barul este cufundat în întuneric, singurătate şi tăcere.
Nici măcar o alee nu duce către intrare, de parcă nu ar mai aparţine spaţiului
real, fiind confiscat magic de textele eliadeşti cu tot cu strălucirea lui de
altădată. Am umblat prin oraşul acoperit de ceaţă şi slab luminat ore în şir până
l-am găsit, uitându-mi harta „acasă”. Şi aici, ca şi Pe strada Mântuleasa, în
redescoperirea spaţiului „mitic” uitat de contemporani m-au ajutat nişte poliţişti
cumsecade, de care însă indienii se tem ca de dracu’.
Bengalezii sunt extrem de credincioşi, iar Eliade a fost interesat de
religie ca experienţă autentică trăită concret şi asumată în existenţa cotidiană, nu
doar ca „istorie” sau ca sistem filozofic ori teologic. Îşi manifestase interesul
pentru religiile de mistere încă dinainte de venirea lui în India, şi de aceea se
simţea atras de tantrism şi de formele de yoga populară, care apăreau în epică,
în legende şi în folclor17. Cel mai important templu din Calcutta, vestit în toată
India, este în Kalighat, închinat Marii Zeiţe preariene Durga, sora lui Krishna,
mesagerul orgiilor tantrice, şi soţia lui Shiva.
27
 La Puja (sărbătoarea ei religioasă), pelerinii primesc de la preot petale
de trandafiri şi binecuvântare înainte de a merge în faţa statuii, dar nu am asistat
la sacrificiile a mii de ţapi, evocate cu plasticitate de Eliade într-unul din
reportaje, considerându-le a reprezenta o degenerare a hinduismului. Alături de
altarul zeiţei negre cu ochi roşii şi limbă lungă de aur, afară, este altarul lui
Shiva, zeul care „oferă o ieşire – pe oriunde – din umanitate”, „zeul
ascetismului violent şi al orgiei violente (…), care posedă mai multă
religiozitate decât multe alte divinităţi.” 18 Femeile revarsă apă asupra
shivilingului (Lingamul lui Shiva) şi rostesc mantras pentru a fi fertile, iar cele
a căror rugă s-a împlinit agaţă ofrande într-un copac de alături, pe ale cărui
ramuri nu mai sunt frunze, ci bijuterii, amulete sau iconiţe. Credincioşii care se
roagă pentru împlinirea unei dorinţe lovesc cu capul două cărămizi puse la
intrarea şi la ieşirea din curtea templului.
Pentru a înţelege experienţele religioase despre care va scrie în studiile
sale despre yoga şi în cărţile de istorie a religiilor, Eliade a fost interesat şi a
participat la toate ritualurile specifice hinduismului, raportându-le la modus
vivendi, cogitandi et sentiendi, studiindu-le şi înţelegându-le ca un
fenomenolog, prin perceperea a sistemului de referinţă din interior. Ritualurile
şi cultul morţilor sunt legate de apa sfântă a Gangelui, ori de afluenţii lui, unde
indienii amenajează malurile, construind trepte şi esplanade din piatră sau
marmură. La Babu Ghat, pe malul râului Hoogli, bengalezii, înbrăcaţi în alb,
culoare de doliu, aruncă cenuşa morţilor şi dau ofrande mormântului plutitor şi
oamenilor prezenţi. Probabil că în ceremonialul acesta, dar şi în altele, a văzut,
ca şi mine, ceva asemănător slujbelor ortodoxe de pomenire şi poate că astfel el
şi-a verificat convingerea în unitatea culturală a civilizaţiilor arhaice şi a
religiilor, idee consolidată ulterior, prin „descoperirea omului neolitic” şi a
societăţii agrariene tradiţionale după vizitarea tribului Santal 19.
Profesor la Colegiul Sanscrit al Universităţii din Calcutta,
Surendranath Dasgupta i-a cerut lui Eliade să asiste la cursurile lui de filozofie
despre yoga clasică şi raporturile acesteia cu alte sisteme filosofice: „Lecţie la
Universitate. D. S-a întrecut pe sine azi. Vorbea despre logica lui Candradkirti
comparată cu cea Kantiană. A fost admirabil.” 20 Eliade şi-a dezvoltat însă teza
distanţându-se de perspectiva maestrului, descoperind o dimensiune
necunoscută orientaliştilor de până la el, prin raportarea acestor sisteme la
propria sa viziune filozofică şi culturală, integrându-le în modelele filozofice şi
religioase europene, evidenţiind „unitatea fundamentală nu numai a Europei,
dar şi a întregului ecumen care se întinde din Portugalia până în China şi din
Scandinavia până în Ceylon.”21
Dasupta i-a găsit un pandit (învăţat indian) pentru a-l ajuta să studieze
sanscrita şi pali şi i-a pus la dispoziţie Biblioteca Maharajahului aflată în
locuinţa sa, unde i-a cunoscut pe Stella Kramrisch şi pe Giuseppi Tucci, ale
căror portrete apar în Şantier. Studiul filologic, evocat în acest roman, devine
28
pentru tânărul intelectual „un ritual” şi „o voluptate”, „o euforie”. Astăzi, bustul
profesorului se află în holul de la intrarea în colegiu, dar puţină lume mai
vorbeşte despre el. În încăperile bibliotecii imense de aici, în care te înalţi pe
scări pentru a ajunge la cărţi, sala cu manuscrise înfăşurate în pânză roşie şi
exemplare rare, în sanscrită, bengaleză sau tibetană, este cu adevărat
impresionantă prin numărul şi valoarea comorilor ei. Nu am găsit niciun
registru care să semnaleze prezenţa lui Eliade la studiu şi nici măcar un
exemplar din cărţile sale. Deşi trecuseră şase ani de la prima întâlnire, doamna
bibliotecară Tapasree Das m-a recunoscut imediat printre rafturile bibliotecii şi,
în numele directorului, a acceptat cu un surâs cărţile şi inscripţia donate,
oferindu-mi ceai în căniţă de lut ars. Biblioteca pare a se revărsa pe străzile
întortocheate ale căror trotuare sunt acoperite în întregime de standuri
supraîncărcate cu cărţi clădite într-un echilibru instabil. Chiar pe colţ, la parterul
unei clădiri, în College Square Nr. 4, se află Librăria sanscrită din care, pe 22
aprilie 1930, Eliade a fost martor la reprimarea violentă de către trupele engleze
a civililor indieni care manifestau pentru eliberarea Indiei. Un tînăr naţionalist
indian i-a explicat românului că lupta lor, sub conducerea lui Mahatma Gandhi,
„nu e o luptă politică, ci o mistică”, „e concluzia necesară a întregii noastre
metafizici”, iar India e pentru ei mai mult decît o ţară sau o naţiune, este
Mama22. Episodul apare evocat şi în Şantier (Intermezzo). Faţă de europeni în
general, indienii manifestă acum o dublă atitudine, de odi et amo, dar îi respectă
mai mult pe englezi. Poate că aici a visat la posibilitatea implicării unei
„legiuni” a spiritului în acţiunea istorică, situată dincolo de politică, pentru
salvarea naţiunii din criza în care o aruncaseră politicienii.
Pe 2 ianuarie 1930, Eliade s-a mutat din cartierul european în
Bhowanipore, în casa lui Surendranath Dasgupta, situată pe Townshend Road,
acum proprietatea lui Ashok Singh. Aici Eliade s-a întâlnit cu Maitreyi, fiica lui
Dasgupta, cu care a catalogat cărţile din biblioteca maharajahului, a privit
stelele de pe terasă şi a visat că iubirea dintre ei este posibilă. Pe 18 septembrie
1930 Eliade a plecat din casă, după ce profesorul i-a cerut să întrerupă prietenia
cu fiica lui. În 1933, el a publicat romanul Maitreyi, iar Maitreyi, citindu-l peste
ani (1974), a replicat prin Dragostea nu moare. Numai etajul este locuit de
familia noului proprietar, parterul este ocupat de birourile unei firme de
avocatură, iar spaţiul vechii biblioteci - de o altă bibliotecă… Ventilatorul din
fosta cameră a lui Eliade, baia şi scările pe care se furişau cei doi tineri pentru a
se întâlni în secret par neschimbate. Dormitoarele de la etaj, în care a stat şi
Maitreyi cândva, sunt spaţioase şi pline de lumină, cu ferestrele orientate spre
stradă, dincolo de care, în depărtare, se ghicesc urmele fostei jungle de
odinioară, unde se aflau lacurile, locuri predilecte de plimbare, evocate în
Maitreyi. Foarte aproape unul de altul, acoperite cu nuferi, separate doar de o
cărare fără mal, ai senzaţia că pluteşti peste ape, că eşti doar o proiecţie a
imaginii tale reflectate-n oglinda înfăşutată în frunze şi mătase vegetală. De jur
29
împrejurul acesteia, „arborii vieţii” inversează perspectiva, de parcă solul din
care cresc este aerul, cu ramurile-rădăcini orientate spre cer. Această cinetică
ameţitoare duce la anularea diferenţelor de direcţie şi la relativizarea
dimensiunii spaţiale. Sau poate la o reprezentare paradisiacă a haosului, a
identităţii dintre unu şi multiplu la scară naturală umană. Ecourile acestor
experienţe spaţio-temporale se vor regăsi şi în capitolele din Istoria credinţelor
şi ideilor religioase dedicate Indiei, dar şi în textele literare de mai târziu.
Lângă trunchiul bătrân, ca o fiică a lui, nora lui Maitreyi, doamna
Rupa Sen, înveşmântată în sariul fin, captează privirea prin frumuseţea-i senină,
coborâtă în făptura ei de dincolo de timp. Ea a fost aceea care, cu generozitatea,
graţia şi simplitatea unei prinţese, m-a adus cu maşina în acest loc pe care-l
presimţeam de pe terasa din Bhowanipore şi care a discutat cu mine în casa lui
Maitreyi şi Mohan Sen. Vorbim despre trecut de parcă a fost ieri despre fiinţa
excepţională, pe care a iubit-o Eliade. Şi e ciudat cum o viaţă întreagă poate fi
explicată obiectiv doar în câteva rânduri abstracte şi înţeleg că fiinţa aceea, de
atunci, trăieşte şi acum doar prin stilul autentist al romanului Maitreyi.
Scriitoare, autoare a numeroase cărţi de poezie, studii şi eseuri, ea s-a implicat
în viaţa socială a Calcuttei, unul dintre cele mai populate şi mai sărace locuri
din întreaga Indie, a luptat împotriva nedreptăţilor, a ajutat copiii refugiaţi în
timpul războiului cu Bangladeshul şi a înfiinţat un orfelinat în apropierea
oraşului, după modelul creat de Tagore la Shantiniketan. În casa lui Maitreyi,
unde se află acum birourile acestui orfelinat, Doamna Rupa Sen duce mai
departe tradiţia generozităţii, vegheată de portretul împodobit cu ghirlandă de
flori portocalii care emană parfumul suav al amintirilor vii.
În alt capăt al Calcuttei, fiica lui Maitreyi, Doamna Madhusree
Dasgupta, licenţiată în filozofie, conduce şcoala cu program prelungit Dolna,
care numără şapte sute de copii. O întreb dacă a citit cartea care poartă numele
mamei şi romanul ei autobiografic, Dragostea nu moare, şi simt emoţia şi
durerea care îi încarcă fiecare cuvânt şi faptul că, atunci când e vorba de viaţa
noastră, rămânem prizonierii istoriei.
Chiar şi palatul Maharajahului de Kassimbazar este oarecum
confiscat de prezent. În locul portarilor aflaţi în slujba stăpânului, intrarea e
păzită de paznici îmbrăcaţi în uniforma statului şi „dotaţi”, care nu ştiu engleza
şi nu te lasă să treci pragul decât dacă-ţi surâde norocul şi ai curajul să încalci
interdicţia, formulată din spatele porţii întredeschise. Pe 1 ianuarie 1929, Eliade
l-a vizitat pe binefăcătorul lui, care i-a acordat o bursă pentru a studia cu
Dasgupta filozofia indiană, fiind puternic impresionat de omul care a fost „atît
de ocupat cu ajutorarea şi luminarea altora încît se uitase complet pe sine.” 23 Dr.
Somendra Chandra Nandy, de formaţie istoric, a scris o carte în două volume
despre familia sa, în care apare şi Mircea Eliade. El m-a ascultat şi mi-a dăruit
un exemplar, lăsându-mă zâmbitor să fotografiez interiorul salonului şi grota
din curtea palatului.
30
 Plecarea din India „istorică”, „tradiţională” şi „spirituală” a fost
dureroasă, dar necesară, dar privită retrospectiv, în Jurnal, Eliade mărturiseşte
că aceata l-a obligat să-şi găsească propriul destin. „Care era: creaţie culturală în
limba română şi în România (…), a gândi şi a scrie pentru un public mai vast,
într-o perspectivă „universală.””24

NOTE:

31
 BIBLIOGRAFIE

Eliade, Mircea, India. Biblioteca Maharajahului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

Eliade, Mircea, Isabel şi apele diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990
Eliade, Mircea, Simplu intermezzo, în „Vremea”, nr. 394, 30 iunie, 1935
Eliade, Mircea, Şantier. Roman indirect, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1991
Eliade, Mircea, Memorii, I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Eliade, Mircea, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990
Eliade, Mircea, Jurnal, I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
Fînaru, Sabina, Eliade prin Eliade, Ediţia a III-a, Editura Univers, Bucureşti, 2006
Ricketts, Mac Linscott, Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade (I), Editura
Criterion Publishing, Bucureşti, 2004

32
1
Mac Linscott Ricketts, Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade (I), Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2004, p.
370.
2
Mircea Eliade, India. Biblioteca Maharajahului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 34.
3
Sabina Fînaru, Eliade prin Eliade, Ediţia a III-a, Editura Univers, Bucureşti, 2006, p. 287.
4
Ibidem, p. 126.
5
Mircea Eliade, Simplu intermezzo, în „Vremea”, nr. 394, 30 iunie, 1935.
6
Mircea Eliade, India. .., ed. cit., pp. 242-243.
7
Ibidem, p. 43.
8
Ibidem, p. 52.
9
Ibidem, p. 53.
10
Ibidem, p. 242.
11
Ibidem, p. 241.
12
Ibidem, p. 261.
13
Ibidem, p. 258.
14
Mircea Eliade, Isabel şi apele diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, pp. 82-83.
15
Mircea Eliade, Şantier. Roman indirect, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1991, p. 97.
16
Ibidem, p. 33.
17
Mircea Eliade, Memorii, I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 193.
18
Mircea Eliade, Şantier. .., ed. cit., pp. 61-62.
19
Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 53.
20
Mircea Eliade, Şantier. .., ed. cit., p. 24.
21
Mircea Eliade, Încercarea labirintului, ed. cit., p. 54.
22
Mircea Eliade, India. .., ed. cit., pp. 204-205.
23
Ibidem, p. 280.
24
Mircea Eliade, Jurnal, I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 457.