CLARA NICOLLET - ARTA ALEGERII

1.

Timpul fugise pe lângă el. Este ceea ce li se întâmplă în general bătrânilor. E

adevărat că unii dau dovadă de o oarecare adaptabilitate, în special cei care au
nepoţi emancipaţi şi care au desfăşurat toată viaţa lor o activitate intelectuală. Îl
amuzase teribil reclama aceea cu bătrâna doamnă care îşi potrivea ochelarii pe nas
cu un gest didactic pentru a-i explica fetiţei de lângă ea cum să-şi caute jocul
preferat în discul dur al calculatorului. Era de fapt o reclamă pentru una din
specialităţile acelea de cereale după care se dau în vânt copiii. Nu avea nimic de a
face cu informatica şi totuşi el raportează mereu acest clip publicitar la propria lui
incapacitate de a ţine pasul cu realizările tehnicii. El, personal, nu crede că o
asemenea bătrână poate să existe. Reclama era oarecum tendenţioasă. Probabil o
glumă insolentă a unui tânăr regizor care încerca să sugereze că persoanele în
vârstă au mintea îmbâcsită şi că un bol de lapte cu cereale pline de fosfor şi
magneziu i-ar ajuta să-şi mai reactiveze neuronii.
E uimitor, totuşi, câte progrese a înregistrat ştiinţa în ultimele decenii. Aproape
că nici nu se mai poate face distincţie între realitate şi anticipaţie. Conferinţa la care
a asistat până acum câteva momente l-a lăsat cu gura căscată. Poate că într-una
din zilele următoare ar trebui să ceară să i se mai prezinte încă o dată filmul, pentru
că nu a înţeles prea mare lucru. Tipii aceia vorbeau de maşini de explorat timpul şi
de uluitoare descoperiri genetice privind personalitatea umană. Toate acestea erau
simplă ficţiune? Ar dori să fie lămurit mai bine asupra acestei probleme.
Nădăjduieşte că are acest drept, după toţi banii pe care i-a investit într-o asemenea
experienţă. Cercetarea ştiinţifică este uneori surprinzătoare, se desfăşoară în cel
mai deplin secret dacă se speră obţinerea anumitor avantaje. Totul se petrece
atunci în spatele uşilor închise, departe de orice popularizare. Averi uriaşe sau
pacea lumii întregi sunt puse uneori în joc. N-ar fi de mirare să existe realizări
ştiinţifice de-a dreptul revoluţionare, de care să nu fi auzit totuşi nimeni. Dacă îşi
aminteşte bine, într-o vreme se vehiculau cam asemenea ipoteze despre O.Z.N.-uri
Ce-i drept, în momentul de faţă el este complet dezorientat. Poate că, în locul
lui, un personaj mai tânăr, la curent cu tot ce se întâmplă în lume, ar sesiza imediat
o eventuală capcană. Ca acele gospodine care îşi dau numaidecât seama că oferta
specială a unui magazin nu este decât praf aruncat în ochi. El unul nu sesizează
niciodată primejdiile şi se aruncă cu capul înainte asupra aşa-ziselor oportunităţi.
Este de mirare, totuşi, din partea lui, având în vedere că toată viaţa s-a ocupat de
afaceri. Se pare, însă, că la fiecare nivel social domină alte reguli. Peste tot sunt
indivizi care pierd şi indivizi care câştigă. I se pare foarte plauzibil ca el însuşi să fie
când pradă când prădător, în funcţie de lumea pe care o frecventează. Acum este,
într-adevăr, dezorientat, dar de un lucru este, totuşi, sigur: prea mult nu are de
pierdut. Are suficienţi bani ca să-şi permită această distracţie. Dacă jumătate din
tot ce i s-a spus este adevărat, atunci poate fi sigur că e pe punctul de a face o
mare afacere. Nu faptul că şi-ar putea cheltui banii fără rost îl nelinişteşte, ci teama
că niciodată nu va şti cu certitudine dacă ceea ce a văzut – sau, mai corect spus, a
simţit – s-ar fi putut întâmpla în realitate. Întotdeauna va exista un mare semn de
întrebare. După cum se prezintă lucrurile, totul va fi aşa cum va decide el. De el
depinde totul. Mingea se află în terenul lui, cum se spune, e rândul lui să joace, el
singur trebuie să aleagă ce va face: dacă va crede sau dacă nu va crede.
Povestea asta pare, totuşi, atât de puţin credibilă! Parcă ar viziona unul din
filmele acelea debile de duminică după-amiaza, în care genetica moleculară se
practică pe colţul mesei din bucătărie şi unde există întotdeauna o tânără fată cu
ochi mari şi albaştri, care ştie de la cea dintâi privire cum să pună în funcţiune o
maşinărie cât două etaje, prevăzută cu o mie de butoane şi de beculeţe colorate.
Măcar de ar mai fi puţin la curent cu mersul civilizaţiei. În ultima vreme nu mai
citea nici măcar ziarele. Se mulţumea cu ştirile de la ora 20°° şi dacă televiziunea
programa cu acest prilej vreun scurt documentar despre ultimile descoperiri
medicale în materie de SIDA sau de obezitate, el îşi alegea exact acel moment ca
să-şi ia medicamentele pentru boala lui de inimă. I s-a părut întotdeauna dificil să
înghită tabletele. Ce păcat că întreprinderile de medicamente nu acordă o atenţie
suficientă condiţionării preparatelor farmaceutice, ar trebui ca fiecare medicament
să fie realizat şi sub formă de prafuri sau de comprimate efervescente, pentru cei
ca el, care au fobia înghiţirii. Are nevoie de un întreg ritual ca să-şi ia seara
medicamentele. Pentru cele trei tablete pe care trebuie să le înghită foloseşte două
pahare cu apă. Nici vorbă să mai fie atent la televizor în clipele acelea.
Când era mai tânăr, îi plăcea uneori să lase deoparte frământările legate de
cariera lui de antreprenor cu care făcuse avere şi să se plece pentru câteva
momente asupra revistelor de popularizare ştiinţifică. Bunele idei în materie de
construcţii industriale apăreau tot mai rar şi, deşi rolul lui în afaceri era cel de
investitor, nu-i plăcea să se afle complet dezarmat în faţa inginerilor cărora le
dădea dispoziţii. Dorea, mai ales, să fie stăpân pe situaţie când aceştia îi cereau
salarii astronomice. Era plăcut ca, la momentul potrivit, să le arunce în faţă că
habar nu au de cutare descoperire ştiinţifică de ultimă oră. Se ferea, desigur, să
dea prea multe amănunte, lăsa doar să planeze în discuţie o umbră de îndoială şi o
vagă ameninţare, menite să-i amintească interlocutorului că nimeni pe lume nu e
de neînlocuit.
De atunci, însă, totul se schimbase. După pre-infarctul pe care îl suferise la
vârsta de cinzeci şi şase de ani a priceput că unica femeie pe care i-a rezervat-o cu
certitudine soarta este doamna cu coasa şi nu era încă nerăbdător s-o cunoască. A
început să lase totul mai moale. Averea lui era mai mult decât considerabilă şi erau
semne că nu va avea timpul necesar s-o toace înainte de propriul lui sfârşit.
Întrucât nu avea moştenitori, trebuia să găsească o cale de a lăsa cât mai puţin
operelor de binefacere. Aşa că şi-a vândut antreprizele împrăştiate cam peste tot în
lume, păstrându-şi doar un gros pachet de acţiuni care aveau să-i aducă anual
venituri mai mult decât confortabile. S-au scurs aproape douăzeci de ani de atunci
şi iată că încă n-a sărăcit, deşi şi-a permis aproape orice în materie de risipire a
banilor.
Singurul neajuns al acestei fructuoase perioade a fost că a pierdut aproape
orice contact cu realitatea. Pentru fiecare fleac de care avea nevoie se găsea
întotdeauna cu promptitudine cineva care să-şi ofere serviciile. Casa lui, însăşi, a
devenit un sanctuar al confortului. Există peste tot, la îndemână, un buton care să-l
servească, precum cel mai atent majordom. Nu are nevoie să răsucească cu mâinile
lui marcate de vârstă robinetele la baie ca să-şi potrivească apa pentru duş. S-a
găsit imediat un specialist care să-i monteze un termostat şi să fixeze cursorul la
39°C. În opinia lui, aceasta este temperatura ideală pentru o baie bună. El nu
trebuie decât să apese pe buton chiar înainte de a începe să se dezbrace. Apa se
porneşte atunci să curgă supusă la temperatura stabilită şi cu debitul cel mai
convenabil. Iar dacă în baie este cumva prea răcoare, nu are decât să apese pe
butonul radiatorului special conceput pentru menţinerea la o temperatură cât mai
plăcută a prosoapelor şi a halatului de baie. În dormitor, lumina electrică
funcţionează cu o telecomandă fixată pe noptieră. El poate să aleagă intensitatea
cea mai potrivită a luminii şi chiar s-o stingă de tot, dacă doreşte, fără a fi nevoit să
coboare din pat. Patul însuşi poate fi ridicat sau coborât după dorinţă, înclinat la
unghiul potrivit pentru citit, sau pentru odihna picioarelor, doar printr-o simplă
apăsare pe un buton. Şi ar mai fi, poate, zeci de alte exemple. Casa lui este o
imagine vie a ceea ce tehnologia modernă ştie să facă pentru a asigura confortul
cuiva. Niciodată, însă, nu i-a trecut prin minte să se gândească la miile si miile de
fire care străbat pereţii casei pentru a-i oferi lui acest confort. Pentru el este ca şi
cum toate aceste butoane ar creşte acolo de capul lor, precum ciupercile. La ce bun
să-şi frământe mintea ca să afle cum funcţionează?
Făcând abstracţie de toate aceste sârme invizibile şi de sumedenia de butoane
care mai de care mai funcţionale, ai putea spune că locuinţa lui este relativ
tradiţională. O adevărată casă de colecţionar, judecând după mulţimea de obiecte
de artă cu care se înzestrase pentru a-şi bucura privirile şi a oferi un oarecare
rafinament clipelor sale de odihnă. La o mare parte din aceste obiecte va trebui
acum să renunţe. Este poate singurul său regret. Nu-i pare deloc rău pentru
butoane. Ei da, se mai poate lipsi încă de ele, nu a devenit într-atât de dependent
de serviciile lor. De altfel simte nevoia să trăiască într-un spaţiu mai mic şi mai
liniştit. Să-şi petreacă serile în faţa şemineului, cu o carte bună în mână, şi nu în
faţa televizorului ultra-plat cu ecran panoramic. Să adoarmă seara pe o îmbietoare
saltea de lână şi nu într-un pat-robot care poate fi răsucit, apăsând pe butoane, în
toate părţile. Să asculte în timpul nopţii cum cântă greierii şi nu ţăcănitul monoton
al dispozitivului de alarmă pe care niciodată nu ştie să-l pună în funcţiune. Cei care
au imaginat sistemul au considerat că în afară de un buton ar mai fi necesar şi un
cod, care trebuia învăţat pe dinafară şi nicidecum scris undeva, pe o hârtie lăsată la
vedere. Iată, deja, un lucru complicat. Desigur că tehnica modernă va mai avea
ceva de născocit în acest domeniu, pentru ca într-un viitor apropiat confortul să
devină şi mai confortabil.
Poate că era cazul să renunţe de mult la această vilă uriaşă, în care se simte
uneori pierdut şi lipsit de apărare. Avea câteodată senzaţia că până şi pe propriul lui
corp vor creşte într-o bună zi tot felul de butoane. Spera să poată părăsi în sfârşit
regiunea pariziană şi să-şi găsească, aşa cum visa de mult, o căsuţă rustică,
undeva prin Bretania. Să-şi petreacă ceea ce i-a mai rămas din viaţă ascultând
poveşti pescăreşti la bistroul din sat şi să cultive mentă şi busuioc în grădină. Cât
timp, însă, va mai fi foarte bogat, se teme că lucrul acesta nu va deveni niciodată
posibil. Cel puţin nu atâta vreme cât se vor mai găsi tot felul de specialişti care să
pună pretutindeni în jurul lui butoane.
Se simte deja obosit şi deprimat. Ce bine că fata a acceptat să-l aducă până aici
cu maşina! I-a promis că o să-l aştepte până termină, ca să-l conducă acasă. Abia a
reuşit s-o convingă să intre în clădire şi să se aşeze într-un fotoliu în sala de
aşteptare. Ea prefera să rămână în maşină. Desigur, ca să fumeze. Fumează prea
mult fata asta! Nu putea s-o lase să aştepte în maşină. În zilele de august, spre
prânz, soarele arde puternic. S-ar fi încins în cutiuţa ei de tablă. Judecând după
încetineala cu care par să se desfăşoare lucrurile, s-ar putea să piardă aici vreo trei
ore. Ei i-a spus că nu va dura mai mult de o oră şi jumătate, cel mult două. Fata
asta este cam impulsivă. O să bată la toate uşile ca să-l caute şi să afle cât mai are
de stat. Îi pare rău că a trebuit s-o facă să aştepte. Însă, cel puţin aşa nu va mai fi
nevoit să cheme un taxi ca să se întoarcă acasă. Taxiurile nu vin niciodată la timp şi
lui nu-i place să stea afară, pe trotuar, în plin soare, uitându-se în lungul străzii.
Până una-alta, se simte într-adevăr descurajat în faţa acestui ecran şi a
nenumăratelor sale sectoare care devin când luminoase, când întunecate. Vocea
caldă şi atât de feminină care i-a prezentat modul de funcţionare al aparatului l-a
asigurat că un tehnician competent va sta în biroul de alături, gata să intervină la
cea mai mică solicitare, cu alte cuvinte de îndată ce el va considera necesar să
opteze pentru comanda help. De altfel se părea că se va putea descurca foarte bine
prin simpla atingere a ecranului. "Presupun că nu este pentru prima oară când aveţi
de a face cu un ecran tactil, ricanase vocea din cască. Nu trebuie decât să atingeţi
locul potrivit ori de câte ori calculatorul vă solicită". Trebuia, altfel spus, să se lase
condus şi să răspundă da sau nu de câte ori va fi cazul. Ce ironie a sorţii! Doar din
pricina asta se afla aici: pentru că nu era deloc convins că a ştiut vreodată când să
spună da sau nu. Ca şi calculatorul acesta, viaţa nu acceptă din păcate să i se dea
răspunsul poate.