Comunismul in Iugoslavia

Enache Tudor 11A S

Partidul Comunist din Iugoslavia a luat naştere în aprilie 1919, devenind secţie a Cominternului,
până la desfiinţarea acestuia în 1943. La doi ani după înfiinţare, printr-o lege specială privind
siguranţa statului, partidul a fost scos în afara legii. După venirea, în 1937, în fruntea partidului, în
calitate de secretar general, a lui Iosip Broz Tito, s-au format treptat partidele comuniste ale
diferitelor provincii instorice (ulterior devenite republici), începând cu Croaţia şi terminând cu
Serbia.

În primii ani ai activităţii sale în fruntea comuniştilor, Tito s-a străduit din plin să transpună în
practică planul destrămării Iugoslaviei în mai multe state şi de trecere a unor provincii în stăpânirea
unor ţări vecine. Atitudinea politică a lui Tito a început să se modifice după aprilie 1941, atunci când,
într-un complex context istoric, Iugoslavia regală a încetat să mai existe. Tito şi-a propus un dublu
obiectiv:refacerea unităţii iugoslave într-un sistem federal şi cucerirea puterii de către el şi partidul în
fruntea căruia se afla, cu alte cuvinte instaurarea uni regim comunist.

La sfârșitul celui de al doilea război mondial, Iosip Broz Tito controla, în fruntea partidului
comuniştilor şi a armatei de partizani pe care le conducea, întregul spaţiu iugoslav. Tito avea atunci
în urmă o carieră deja bogată de cominternist stalinist. După ce lucrase, nu numai în Iugoslavia, ci şi
în aparatul central al Cominternului de la Moscova, precum şi în alte ţări, Tito fusese numit, cu
acordul lui Stalin şi probabil la propunerea prietenului său Gheorghi Dimitrov, ca secretar al
Partidului Comunist din Iugoslavia, stabilindu-se în ţara sa natală, pe care apoi nu a mai părăsit-o
până la sfârşitul războiului.

În Iugoslavia s-a creat o situaţie unică în raport cu celelalte ţări din centrul şi estul Europei (cu
excepţia Albaniei, unde situaţia a fost oarecum asemănătoare cu aceea din spaţiul iugoslav). În alte
părţi ale viitorului bloc sovietic, ascensiunea comuniştilor la putere s-a realizat, în cursul anilor 1944-
1948, cu concursul Moscovei, în prezenţa trupelor de ocupaţie sovietice, care au avut un rol esenţial
în instaurarea regimurilor totalitare, în sovietizarea ţărilor respective. În spaţiul iugoslav, preluarea
puterii de către comunişti s-a făcut în cursul luptei împotriva ocupantului străin. Tito şi cei din jurul
său au apărut în faţa populaţiei că exponenţi consecvenţi ai idealului de eliberare ca şi ai unor
aspiraţii naţionale specifice fiecăruia dintre popoarele Iugoslaviei. [1]
În anii 1945-1948, Tito a aplicat întru totul pe plan intern modelul sovietic. Câteva din afirmaţiile
sale sunt semificative din acest punct de vedere:„În nicio ţară din lume, în niciun partid comunist din
afara Uniunii Sovietice nu există un devotament mai mare faţă de aceasta şi faţă de Stalin personal
decât în Iugoslavia”.

La 31 ianuarie 1946 a fost adoptată o nouă constituţie, ale cărei prevederi făceau din Iugoslavia o ţară
„socialistă”.

Tito a fost primul dictator comunist din Europa de Est care a urmat exemplul lui Stalin, fiind în
acelaşi timp şef al partidului, al guvernului şi al forţelor armate, cu rang special creat deasupra
tuturor celorlaltor şefi militari.

Comuniştii iugoslavi au jucat un rol important în constituirea, în anul 1947, a Cominformului,

prezentat atunci că un răspuns la planul Marshall şi la doctrina Truman. În consecinţă au fost
răsplătiţi pentru rolul şi ataşamentul lor, sediul Cominformului fiind stabilit la Belgrad;în acelaşi
timp, numărul reprezentanţilor iugoslavi în conducere era dublu în raport cu cel al altor partide
membre (exceptând pe sovietici).

Iugoslavia, în ciuda autonomiei în cucerirea puterii, nu mai avea de ales:numai URSS îi putea oferi
atunci un model de schimbare bazat pe putere absolută a Partidului comunist, un ajutor material
substanţial şi o experienţă de peste treizeci de ani în special în domeniul industrializării şi
colectivizări.

Odată cu refacerea într-o oarecare măsură a economiei, partidele comuniste se lansează în planuri pe
durate mai lungi (în general cincinale), conform celor practicate de URSS începând cu 1929-1930.
Iugoslavia nu face exceptie, încă din aprilie 1947, adoptă un ambiţios plan cincinal. Precocitate şi
îndrăzneală ce stârnesc o dezbatere aprinsă în sânul Partidului iugoslav. Pentru unii conducători
(ministrul de finanţe Zujovic, ministrul industriei Hebrangg) nu poate fi vorba de planuri fără o
socializare prealabilă completă a tuturor mijloacelor de producţie şi fără existenţa unui avans
tehnologic şi financiar satisfăcător. În schimb, Tito, Kardelj, Kidritch susţin că dobândirea unei
adevărate independente depinde neapărat de lansarea imediată a unui plan care să privilegieze
industria grea. Până la urmă, această ultimă tendinţa a avut câştig de cauză. Planul din aprilie 1947
prevedea creşterea venitului national cu 93% şi a valorii producţiei industriale cu 223%. În ciuda
unui entuziasm iniţial incontestabil (construirea căii ferate Samac –Sarajevo de către mii de studenţi
voluntari), dificultăţi de tot felul (îndeosebi lipsa specialiştilor şi a utilajelor) au împiedicat realizarea
acestui plan. [2]
Iosip Broz Tito a murit la 4 mai 1980. Avea atunci, în urmă peste 60 de ani de activitate comunistă,
dintre care 43 de ani fusese în fruntea partidului comuniştilor din Iugoslavia. Fusese neîntrerupt, ca
şef de guvern şi apoi ca preşedinte de republică, în fruntea statului iugoslav de la refacerea acestuia,
în 1945. A avut un rol decisiv în viaţa internă şi externă a Iugoslaviei. Nu a elaborat, în plan teoretic,
o doctrină unitară, însă întreaga sa activitate şi gândire au alcătuit o realitate distinctă, denumită în
mod curent titoism.

În finalul prezentării putem constata că, în ciuda faptului că Tito a urmat o altă cale decât cea a
URSS-ului, în realitate, autoconducerea despre care se vorbea, în toate domeniile, nu numai în plan
politic, era simbolică. Statul îşi menţinea şi îşi exercita, în cele mai diverse forme, controlul sau/şi
puterea de decizie. Întregul aşa-numit sistem al autoconducerii a fost o faţadă, în spatele căreia totul
se afla în mâinile organizaţiilor comuniste de partid, dirijate nemijlocit şi continuu de la centru, de
către Tito şi colaboratorii săi apropiaţi.

Comunismul a fost abandonat în și Iugoslavia între 1990 și 1992. Odată cu anul 1992, Iugoslavia s-a
divizat în cinci state succesoare, Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia și Serbia și
Muntenegru, care într-un final s-a separat în cele două state Serbia și Muntenegru. Serbia a fost în
continuare supusă divizunii în urma proclamării parțial recunoscutului stat Kosovo.