CONFLICTUL IUGOSLAV – O SCURTĂ ISTORIE

Criza iugoslavă s-a declanşat cu mulţi ani înaintea izbucnirii războiului propriu-zis (1991). Ea îşi
are rădăcinile iniţiale în provincia Kosovo, adevăratul catalizator al dezmembrării structurilor
federale ale Iugoslaviei. Problemele în această provincie au apărut la scurt timp după moartea
lui Tito, când, în 1981, a avut loc o insurecţie în masă urmată de o reprimare sângeroasă. Criza
s-a accentuat în 1986, când a fost publicat în ziarul „Vecernije Novosti” acel memorandum al
Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte în care erau descrise „atrocităţile” comise de majoritarii
albanezi împotriva minorităţii sârbe din regiune . O altă revoltă albaneză, din 1990, a fost din
nou înăbuşită, după care în Kosovo a fost impus un regim militar.

Pe teritoriul Croaţiei, conflictul a izbucnit chiar înainte de a fi proclamată independenţa

acesteia, la 25 iunie 1991. Confruntări şi incidente militare între sârbi şi croaţi au avut loc încă
din primăvara anului 1991, în special în regiunile Krajina şi Slavonia, unde sârbii erau majoritari.
În vara anului 1991 cele mai sângeroase lupte s-au dat în jurul localităţii Gospic şi în regiunile
Banija şi Slavonia de Est. Confruntările au scăzut în intensitate în 1993, când Naţiunile Unite au
trimis în Croaţia forţe de menţinere a păcii (aşa-numitele „căşti albastre”). Pacea s-a dovedit a fi
temporară, pentru că războiul a fost reluat şi mai violent în vara anului 1995. La începutul lunii
august, guvernul croat, determinat de cursul evenimentelor de pe frontul din Bosnia (unde
sârbii câştigau tot mai mult teren), a întreprins o ofensivă puternică împotriva sârbilor care
controlau încă provinciile Krajina şi Slavonia. Operaţiunea a purtat denumirea „Oluja”
(„Furtuna”). La jumătatea lunii august 1995, armata croată reuşea să recucerească controlul
asupra provinciei Krajina. Operaţiunea s-a soldat nu doar cu numeroase victime omeneşti, ci şi
cu un exod masiv de populaţie, estimat la câteva sute de mii de oameni. În Bosnia-Herţegovina,
deşi în noiembrie 1990 au avut loc primele alegeri libere pluripartite, neînţelegerile au început
să apară o dată cu împărţirea puterii. Musulmanii, ca etnie majoritară, au acaparat funcţiile cele
mai importante, ceea ce a stârnit nemulţumirea sârbilor şi croaţilor. Aşa-numita „paritate tri-
naţională”, care funcţionase până atunci în Bosnia, s-a spart. În aceste condiţii tensionate, însă
beneficiind de sprijinul Comunităţii Economice Europene (CEE), guvernul bosniac controlat de
musulmani iniţiază, la 29 februarie 1992, un referendum prin care cetăţenii bosniaci se
pronunţau în favoarea independenţei. Considerându-l un act prin care se încălca Constituţia
Iugoslaviei, sârbii din republică au boicotat referendumul. Fără să ţină cont de acest fapt,
Parlamentul de la Sarajevo, controlat de musulmani, a proclamat independenţa Republicii
Bosnia şi Herţegovina la 3 martie 1992. După „modelul” Sloveniei şi Croaţiei, şi fără a ţine
seama de complexitatea societăţii bosniace, Comunitatea Economică Europeană a recunoscut,
imediat (la 6 aprilie), noul stat. Proclamarea independenţei a însemnat, în acelaşi timp,
începutul războiului pe teritoriul bosniac. Sârbii, care încă beneficiau de prezenţa Armatei
Federale în Bosnia, au început să lupte pentru recâştigarea teritoriului pierdut, într-o luptă pe
care ei au considerat-o tot timpul dreaptă. Gestul celor 12 ţări din CEE, de a recunoaşte Bosnia-
Herţegovina în formula musulmană, i-a făcut pe sârbi să se considere din nou victime ale istoriei
şi ale comploturilor internaţionale. Pe de altă parte, musulmanii au început să-şi închege
propria armată „naţională”, cu ajutorul căreia să se „apere” de „agresivitatea” sârbilor. La fel de
dreaptă, din punctul lor de vedere, lupta lor apărea ca una de apărare a propriei statalităţi
împotriva unui agresor străin, deşi convieţuiseră paşnic cu acel „agresor” decenii întregi.

Început în vara anului 1992, războiul din Bosnia-Herţegovina a durat până la sfârşitul anului
1995, făcând imense pagube omeneşti şi materiale şi aducând, practic, ţara în ruină. Deşi nu a
apărut ca fiind cea mai bună soluţie, nici una din părţi nefiind, de altfel, mulţumită în totalitate,
acordul de la Dayton din noiembriedecembrie 1995 a venit salvator pentru un stat şi pentru o
populaţie aflate în pragul colapsului general.

INTERPRETĂRI ŞI EXPLICAŢII ALE CONFLICTULUI

Războiul de pe teritoriul fostei Iugoslavii a făcut subiectul a numeroase lucrări care au încercat
interpretarea şi explicarea lui. O clasificare a interpretărilor şi explicaţiilor referitoare la războiul
iugoslav, în special la războiului din Bosnia, ar putea fi următoarea:

I. Explicaţiile şi interpretările prin interesele geopolitice, atât ale statelor occidentale,

cât şi ale statelor vecine ale fostei Iugoslavii sau ale lumii islamice.
Foarte multe lucrări care apar în Occident consideră ca o realitate evidentă faptul că
motivele reale ale războiului din fosta Iugoslavie şi ale distrugerii Bosniei-
Herţegovina nu vin din tensiunile etnice, ci din afara teritoriului iugoslav, din
interesele ţărilor dezvoltate şi ale statelor vecine. Astfel de lucrări vehiculează ideea
că, de pildă, dacă Bosnia ar fi fost lăsată în pace, ea probabil „ar fi trăit liniştită”
[Smajlovic, 1995, p. 8]. Din această perspectivă, se acreditează ideea că în fosta
Iugoslavie, în general, şi, implicit, în Bosnia de dinainte de război, a existat
întotdeauna armonie etnică şi religioasă, iar perioada comunistă a cunoscut o
stabilitate politică desăvârşită. Astfel, conform acestui punct de vedere, politica
regimului lui Tito în privinţa naţionalităţilor a asigurat, până la sfârşitul anilor ’70, o
convieţuire rodnică şi paşnică a popoarelor republicii federale. „Această convieţuire
a fost posibilă nu 7 Conflicte contemporane între strategiile geopolitice şi
fundamentarea socială 531 doar datorită charismei lui Tito, ci şi premiselor
ideologice marxiste care se aflau la baza acestei politici, precum şi mulţumită
deschiderii sale internaţionale, poziţie ce-i garanta coexistenţa între naţiuni
diverse” . Aceste optici extind chiar ideea armoniei de la zona fostei Iugoslavii la
întreaga Peninsulă Balcanică: „viziunea potrivit căreia Balcanii ar fi mai degrabă o
boală decât o entitate geografică se bazează pe o interpretare fundamental eronată
a istoriei. Căci, dacă este adevărat că respectiva arie geografică a fost zguduită de
violenţe mai mult decât altele, cel mai adesea ele şi-au aflat sursele în alianţe opuse,
 forjate din Occident, mai degrabă decât din animozităţi locale” . Tipul de
interpretare delimitat acum pune conflictele actuale sau latente din fosta Iugoslavie
pe seama unor factori externi, cu precădere pe ideea unei reluări, după războiul
rece, a unui joc al Marilor Puteri. Astfel, conform acestei perspective, aceste Mari
Puteri, în frunte cu Germania şi Austria, au susţinut secesiunea Iugoslaviei ,
elaborând, însă, de faţadă, o argumentaţie prin care explicau că părţile cele mai
dezvoltate din Iugoslavia nu mai suportau convieţuirea cu părţile mai înapoiate ale
acesteia. Întrucât motivaţia sociopolitică nu părea de ajuns, a fost adăugată şi cea
religioasă: Europa catolică trebuia să se despartă de cea ortodoxă, susţin adepţii
acestui punct de vedere [ibid.]. În afara Germaniei şi Austriei, un rol hotărâtor în
destrămarea Iugoslaviei este atribuit Comunităţii Economice Europene (devenită
ulterior Uniunea Europeană), care a fost promotoarea referendumului din Bosnia-
Herţegovina privind pronunţarea pentru independenţă şi care a recunoscut rapid
noile state, în special Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, în care potenţialul conflictual
era evident. Tot în această categorie de explicaţii şi interpretări putem include
lucrările care invocă amestecul şi interesele Ungariei, care ar fi avut ca scop
subminarea statului iugoslav şi recucerirea Voivodinei, provincie în care există şi în
prezent o minoritate maghiară reprezentând 17% din populaţie . De asemenea, nu
trebuie să omitem să introducem în această categorie explicaţiile războiului prin
interpretările bazate pe existenţa intereselor geopolitice islamice. Din această
perspectivă, scopul mişcării islamice era acela de a prelua întreaga putere în Bosnia,
prin îndepărtarea tuturor elementelor neislamice din cadrul ei, ca şi din cadrul
instituţiilor politice şi sociale. Elementul cel mai greu de explicat care apărea
analiştilor îl constituia, din acest punct de vedere, sprijinul oficial acordat de SUA
musulmanilor din Bosnia-Herţegovina. El a fost interpretat în două moduri: fie ca
dorinţă a americanilor de a-şi îmbunătăţi imaginea în lumea arabă, după războiul din
Golful Persic, fie ca dorinţă a SUA, aidoma celorlalte state dezvoltate, de a limita în
spaţiu Serbia . O concluzie a acestui prim punct de vedere, referitor la interpretarea
şi explicarea războiului de pe teritoriul ex-iugoslav, este aceea că Marile Puteri s-au
implicat, în diverse forme, în evenimente, ceea ce a accelerat sau chiar determinat
turnura lor militar-conflictuală. În acest context, această perspectivă consideră că în
special recunoaşterea statalităţii Bosniei-Herţegovina, de către unele puteri
influente pe plan mondial, a precipitat izbucnirea acelor elemente de ordin etnic,
cultural-religios şi psiho-mental care se confundă, la oameni, cu însăşi fiinţa lor.

II. Explicaţiile şi interpretările prin conflictul latent etnico-religios care ar fi existat

permanent în zona iugoslavă, dată fiind istoria relaţiilor sârbo-croate-musulmane în
special în timpul celui de-al doilea război mondial.
Din această perspectivă, sursele de fond ale conflictelor de pe teritoriul fostei
Iugoslavii trebuie căutate în lunga „tradiţie” de adversitate reciprocă a statelor şi
etniilor din Balcani, zonă etichetată, nu de puţine ori, ca fiind „butoiul cu pulbere al
Europei”. Conform acestor puncte de vedere, între sârbi, croaţi şi slavii musulmani a
existat întotdeauna o ură mocnită, o adversitate ţinută în frâu doar de regimul
totalitar al dictaturilor regală şi comunistă. Sunt bine cunoscute masacrele reciproce
între „ustaşi” (croaţi) şi „cetnici” (sârbi), ele fiind fapte reale care nu pot fi negate.
De asemenea, o realitate la fel de evidentă ar constitui-o adversitatea sedimentată
în timp între sârbii ortodocşi şi slavii musulmani din Bosnia. Pentru sârbii ortodocşi
această adversitate era alimentată în special de îndelungata istorie, în care populaţia
de o altă religie – cea musulmană – cu care împărţeau acelaşi teritoriu era
avantajată de regimurile de stăpânire (otoman, dar şi habsburgic). Aşadar, o
Iugoslavie a „frăţiei şi unităţii” nu a existat decât în sloganurile comuniste, sub „talpa
de fier” a unei dictaturi. Tito a realizat, într-adevăr, această unitate şi frăţie, dar
printr-o ideologie comunistă care şi-a dovedit, în cele din urmă, neputinţa. Deşi în
Iugoslavia a existat o dictatură mai blândă decât în alte state comuniste, deşi a
existat descentralizare, „descolectivizare” etc., deşi celor şase republici distincte din
RSFI (Republica Socialistă Federativă Iugoslavia) le-au fost acordate, mai ales după
1974, largi libertăţi de „autoconducere”, animozităţile dintre sârbi, croaţi şi
musulmani s-au păstrat latente. Una din ideile care apare în acest tip de explicaţii o
constituie „artificialitatea” statului iugoslav creat în 1918. Astfel, din voinţa greşită a
unor intelectuali ar fi fost creat un stat: „Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor”, în
care existau cel puţin trei naţiuni: sârbii, croaţii şi slovenii [Djuvara, 1995, p. 10], la
care trebuie adăugaţi macedonenii (Macedonia a aderat la acest regat în 1919), iar
mai târziu „naţiunea” slavilor musulmani. Sârbii, croaţii şi musulmanii vorbesc
aproximativ aceeaşi limbă, însă au religii diferite (respectiv ortodoxă, catolică şi
musulmană). Slovenii sunt catolici şi vorbesc o limbă diferită; macedonenii sunt, în
mare parte, ortodocşi, şi vorbesc, de asemenea, o limbă care le este proprie. În
întreaga lor istorie, sârbii, croaţii şi slovenii nu mai formaseră un stat unitar înainte
de 1918. În Bosnia-Herţegovina există trei religii, fiecare cu reprezentanţi numeroşi:
religia islamică, cea ortodoxă şi cea catolică. Islamismul în Bosnia, este foarte vechi
(încă din secolele XIV–XV) şi el nu poate fi considerat, în nici un caz, un fenomen
relativ artificial . Cei care susţin cauza disputelor etnice latente şi perpetue pentru
conflictul iugoslav din perioada 1991–1995 se bazează şi pe mărturiile celor care au
trăit în Bosnia-Herţegovina de dinainte de război, mărturii care vin să nege imaginea
„idilică” a unei Bosnii armonioase, aşa cum o voiau comuniştii, şi să argumenteze
explicaţiile, conform cărora conflictul din ex-Iugoslavia este, în fond, unul etnic, 9
Conflicte contemporane între strategiile geopolitice şi fundamentarea socială
urmare a exploziei atâtor neînţelegeri anterioare şi a atâtor amintiri care alimentau
ura interetnică. Iată o astfel de mărturie: „Când trăiam în Bosnia, aveam impresia că
genocidul din al doilea război mondial era încă foarte viu în memoria sârbilor şi că
acesta le alimenta temerile de a fi separaţi de majoritatea naţiunii sârbe. De cealaltă
parte, amintirea râului Drina, cu apele înroşite de sângele musulmanilor după
masacrul de la Chetnik din 1942, alimenta temerile musulmanilor de a fi abandonaţi
de croaţi şi lăsaţi singuri în Iugoslavia cu sârbii” . Acest tip de interpretare a
războiului arată că Bosnia a sucombat din cauza aceluiaşi „cancer naţionalist” care a
distrus Iugoslavia. „A afirma că Bosnia ar fi scăpat de molipsire dacă aşa-numitele
state învecinate (adică Serbia şi Croaţia) ar fi lăsat-o în pace, este ca şi cum ai spune
că pacientul ar fi putut rămâne sănătos dacă nu s-ar fi îmbolnăvit” . În concluzie,
acest al doilea tip de explicaţie a războiului iugoslav relevă că nu interesele
geopolitice au dus la acest conflict, ci divergenţele mocnite, dar încă vii, dintre
popoarele diferenţiate sub raport etnic şi religios, care au fost cuprinse în fostul stat
iugoslav. Analiştii care au îmbrăţişat acest punct de vedere apreciau, încă înaintea
încheierii războiului, că oricare vor fi rezultatele acestuia, jarul conflictului va mocni
întotdeauna în adâncuri , făcând să fie oricând posibil ca locul raţiunii să fie luat de
forţă şi violenţă