La 15 iulie 1974, o lovitura de stat a fost organizata de nationalistii greci ciprioti si de o parte a juntei

militare din Grecia intr-o incercare de a uni Ciprul cu Grecia. Aceasta actiune a precipitat invazia
turca a Ciprului, care a condus la capturarea teritoriului actual al Ciprului de Nord. In perioada
invaziei si de dupa, peste 150.000 de ciprioti greci si 50.000 cipriotii turci au fost refugiati in partea
sudica respectiv nordica a insulei. Republica Turca a Ciprului de Nord este creata in anul 1983 in
partea de nord a insulei. Aceste evenimente si situatia politica care a rezultat in urma invaziei sunt
chestiuni care se disputa si astazi.

Săptămâna aceasta la summitul UE de la Sibiu, preşedintele cipriot Nicos Anastasiades,

cu sprijinul guvernului grec, va ridica problema acţiunilor provocatoare ale Turciei, care
ignoră în mod ostentativ apelul şi avertismentul lansat de Consiliul European în martie
2018 cu privire la evitarea oricăror acţiuni împotriva Ciprului.

Ankara a fost ameninţată că UE va lua "măsurile adecvate" "în deplină solidaritate cu

Cipru", potrivit analistului grec Nikos Meletis, specializat în probelemele din Estul
Mediteranei.

Unul dintre paşii următori pe care în mod firesc trebuie să-i analizeze Nicosia pentru a
avea şi sprijinul Atenei este să depună la ONU coordonatele care reprezintă graniţele
externe ale platoului continental - Zonei Economice Exclusive a Ciprului.

Dacă se calculează pe baza datelor actuale şi în virtutea aplicării Dreptului Mării, aceste
coordonate vor reliefa existenţa unor graniţe externe între Grecia şi Cipru şi vor duce
astfel la necesitatea delimitării platoului continental şi a Zonei Economice Exclusive
între Grecia şi Cipru, problemă amânată din 2003 încoace.

Politica agresivă şi revizionistă a Turciei, care încearcă să se impună în acest mod

extrem, ar putea dovedi că este necesară asumarea mai rapidă a unor iniţiative din
partea Greciei, Ciprului şi aliaţilor acestora în regiune pentru crearea unui status quo
diferit care să se bazeze pe legalitate şi pe dreptul internaţional...
https://romania.europalibera.org/a/turcia-grecia-un-conflict-care-se-%C3%AEnc%C4%83lze%C8%99te/
29926113.html

În următorii patruzeci de ani, conducerea TRNC și-a dat seama că comunitatea internațională
nu le recunoaște în mod deliberat statul și le menține soarta incertă.

Insula Cipru a fost de mult timp un teritoriu disputat între ciprioții turci și greci.

Într-un interviu exclusiv pentru TRT World, Tahsin Ertugruloglu, ministrul de Externe al
Republicii Turce a Ciprului de Nord (RTCN) a declarat că RTCN nu mai crede într-o  soluție cu un
singur stat, deoarece ciprioții greci refuză să-i trateze pe ciprioții turci ca parteneri egali.

„Am încercat parteneriatul. Nu a mers. De ce? Pentru că ciprioții greci nu au putut accepta ideea
că ciprioții turci sunt egali cu ei”, a spus el.

„Deci formula republicii în baza unui parteneriat a fost încercată și a eșuat pentru că celălalt
partener nu a vrut ca aceasta să funcționeze.”
Omer Ozyildirim, un veteran al Operațiunii de pace din Cipru din 1974, a spus că ei au trăit în
condiții foarte proaste înainte de operațiune.

„Ciprioții greci au luat și au ucis oameni din satul nostru între 1963 și 1974. Ne era frică să
ieșim. Chiar înainte de operațiune, ne-am predat armele Forței ONU de menținere a păcii, iar
Forța ONU de menținere a păcii a dat toate armele noastre poliției grecești”, a declarat
Ozyildirim Agenției Anadolu.

Ozyildirim a adăugat că nu are încredere în Forța Națiunilor Unite de menținere a păcii și în

Statele Unite când vine vorba de securitatea insulei.

„Am încredere doar în forțele armate turce. Soldații turci ar trebui să rămână pe insulă; dacă ei
pleacă, ar însemna că „totul s-a terminat”.

Problema Ciprului este un conflict politic de lungă durată între ciprioții turci și greci, două
comunități etnice și religioase diferite care locuiesc pe insula strategică din estul Mediteranei.

https://www.trt.net.tr/romana/turkiye-5/2022/07/22/cum-a-adus-pacea-operatiunea-turciei-in-cipru-
de-acum-48-de-ani-1858410

În 1958, dupã izbucnirea conflictelor intercomunitare și propunerea unui

plan de divizare de cãtre guvernul britanic, mișcarea naționalã de eliberare
din Cipru, sub conducerea Arhiepiscopului Makarios, a acceptat o soluție de
independențã limitatã, ale cãrei componente aveau șanse de acceptare la
Zürich de cãtre guvernele Greciei și Turciei.

Concret, constituția împãrțea cetãțenii în greci și turci. Demnitãțile eligibile

erau distribuite prin alegeri separate. În fiecare oraș se constituiau entitãți
publice separate și urmau sã aibã loc alegeri separate pentru ocuparea
tuturor posturilor eligibile ale sectorului public. Posturile prin numire și
promovare, precum cele în serviciul public și poliție, erau împãrțite între
greci și turci în proporție de 70-30. În armatã aceastã proporție era de 60-
40. Președintele era prin definiție grec și vicepreședintele turc, fiecare fiind
ales de comunitatea respectivã. Comunitatea turco-cipriotã de bucura de
asemenea de dreptul de veto atât în sectorul executiv cât și în cel legislativ
al guvernãrii. Vice-președintele turco-cipriot putea sã împiedice hotãrârile
președintelui în timp ce în Camera Reprezentanților legile financiare,
municipale și electorale necesitau majoritãți separate.

În 1963, dupã ce deputații turco-ciprioți în Camera Reprezentanților au

respins bugetul, Președintele Makarios a hotãrât sã supunã spre examinare
vicepreședintelui turco-cipriot propuneri pentru modificãri constituționale. Cu
toate cã aceste propuneri vizau eliminarea anumitor cauze de conflicte între
cele douã comunitãți, ca și a piedicilor în funcționarea normalã și dezvoltarea
statului., guvernul de la Ankara a respins de la început reformele, chiar
înainte de a fi examinate de turco-ciprioți. Conducerea turco-cipriotã nu a
întârziat sã urmeze indicațiile Turciei. În decembrie același an tensiunile s-au
acutizat și mai mult tcând mașini de poliție pe care le foloseau polițiștii
turco-ciprioți, asupra cãrora exista bãnuiala cã erau amestecați în traficul de
arme, au refuzat sã se supunã controlului guvernamental.

În decembrie 1963 au izbucnit ciocniri armate în Cipru. Imediat, conducerea

turco-cipriotã a adresat deschis un apel la scindare. Polițiștii turci și
funcționarii publici s-au retras în masã din posturile lor și Ankara amenința
cu invazia. Confruntat cu marea primejdie ce plana asupra existenței
Republicii, guvernul a încercat sã tempereze rãscoala, dar n-a reușit sã facã
nimic pentru a împiedica cetãțenii înarmați de ambele pãrți sã participe la
ciocniri. Cazurile în care acești înarmați rãzleți nu puteau sã distingã între
combatanți și non-combatanți au avut ca rezultat scindarea și pierderea de
vieți nevinovate de ambele pãrți.

Aceste evenimente tragice dar izolate au fost folosite de conducãtorii

naționaliști turco-ciprioți în propaganda lor care susținea cã de fapt cele
douã comunitãți nu pot sã trãiascã împreunã, în pofida faptului cã aceastã
conducere purta greaua rãspundere pentru situația politicã existentã. Un
mare numãr de turco-ciprioți s-au retras în punctele de apãrare, în parte ca
urmare a ciocnirilor care au avut loc, dar în principal din cauza eforturilor
conducerii lor naționaliste pentru impunerea separãrii de facto a insulei. În
acest fel, conducerea naționalistã turco-cipriotã s-a întors împotriva
membrilor propriei comunitãți care se pronunțau pentru colaborarea între
cele douã comunitãți.
Un alt scop principal pe care-l serveau capetele de pod a fost divizarea
politicã și naturalã a celor douã comunitãți. Cu toate afirmațiile conducerii
turco-cipriote cã se interesa de propria comunitate, politica separãrii cu forța
a creat grave dificultãți economice și sociale pentru masele de turco-ciprioți.
Lucru pe care îl semnalase în raportul sãu secretarul general al ONU: „Într-
adevãr, în mãsura în care conducerea turco-cipriotã s-a angajat pentru
separarea fizicã și geograficã a comunitãților ca scop politic, nu pare probabil
cã va încuraja pe turco-ciprioți la activitãți care pot sã fie interpretate cã
dovedesc avantajele politicii în interes reciproc. Rezultatul este o politicã
evident intenționatã de autoizolare a turco-ciprioților” (S/6426, Raport din
10.6.1965, p.271).
Turcia a gãsit pretextul sã-și impunã planurile ei de divizare a Ciprului dupã
lovitura de stat din 15 iulie 1974, care a fost datã împotriva guvernului ales
al Președintelui Makarios de cãtre junta militarã de la Atena. La 20 iulie,
Forțele Armate turcești, care susțineau cã acționeazã pe baza articolului 4 al
Tratatului de Garanții, au trecut la o invazie pe scarã largã a Ciprului. Chiar
dacã invazia încãlca toate regulile legislației internaționale, inclusiv Carta
Națiunilor Unite, Turcia a trecut la ocuparea sectorului nordic al insulei și la
alungarea locuitorilor ei greci. Pânã la sfârșitului anului urmãtor, majoritatea
turco-ciprioților care trãiau în regiuni controlate de republicã se deplasase în
partea controlatã de armata turcã. În acest fel s-a pus în aplicare politica pe
care Ankara o adoptase cu douãzeci de ani înainte pentru scindare și
deplasare forțatã de populații. Costul uman a fost uriaș. Mii de greco-ciprioți
au fost uciși ca rezultat al acțiunilor armatei turcești de invazie. În plus,
pânã astãzi soarta a circa 1500 de persoane nu este cunoscutã, ei fiind în
continuare considerați dispãruți. Din aceste cazuri, 1 493 au fost supuse spre
cercetare Comitetului pentru Dispãruți, care funcționeazã sub egida
Națiunilor Unite. Peste 36% din teritoriul Republicii Cipru, care reprezintã
70% din potențialul economic, a trecut sub ocupația armatei turcești. O
treime din greco-ciprioți au devenit refugiați în propria țarã și pânã astãzi
sunt împiedicați de cãtre autoritãțile turcești de ocupație sã se întoarcã la
casele lor. Într-un efort de schimbare a structurii demografice a țãrii, Ankara
a trimis în Cipru peste 160 000 de coloniști, îndeosebi din Anatolia. Prin
emigrarea în masã a turco-ciprioților din regiunile ocupate, numãrul total al
soldaților turci și al coloniștilor este acum mai mare decât cel al turco-
ciprioților care locuiau aici.
Cea mai evidentã dovadã a lipsei de dorințã a pãrții turcești de a lucra
pentru soluționare potrivit politicii Națiunilor Unite a fost datã pe 15
noiembrie 1983, când, cu scopul de a consolida controlul asupra regiunii
ocupate, conducerea turco-cipriotã a proclamat unilateral aceastã regiune ca
stat independent, cu denumirea „Republica Turcã a Ciprului de Nord”. Cu
toate cã Națiunile Unite au condamnat acest act și nicio altã țarã în afarã de
Turcia nu a recunoscut entitatea ilegal desprinsã, situația persistã.

O altã dovadã a dorinței guvernului de a conlucra pentru o soluție justã a

chestiunii au fost propunerile Președintelui Glafkos Klerides din 17 decembrie
1993, potrivit cãrora Republica era dispusã sã dizolve Garda Naționalã și sã
predea toate armele în grija Forței de Pace a ONU în Cipru.

Partea turcã continuã sã ignore opinia publicã internaționalã în problema

cipriotã și insistã sã urmeze o politicã de legalizare a statu-quo-ului, care a
fost impus prin forțã armatã și pe care comunitatea internaționalã îl
considerã inacceptabil. Acționând în acest fel, partea turcã continuã sã
încalce drepturile ciprioților și astfel se aflã în contradicție cu judecata și
opinia celor mai avizate foruri internaționale. Un important proces, Loizidou
versus Turcia, a fost judecat de Tribunalul European pentru Drepturile
Omului. În douã hotãrâri succesive, Tribunalul a gãsit Turcia vinovatã cã
refuzã sã permitã dnei Loizidou accesul liber în casa ei din Kerynia și a
dispus sã plãteascã despãgubiri. Același Tribunal, prin hotãrârea din 10 mai
2001 la al Patrulea Recurs Interstatal al Ciprului împotriva Turciei, a gãsit
Turcia vinovatã pentru încãlcãri în masã ale drepturilor omului în
sectorul ocupat al Ciprului.

http://www.mfa.gov.cy/mfa/Embassies/embassy_bucharest.nsf/ecsw14_ro/ecsw14_ro?
OpenDocument
În 1923 este semnat tratatul de la Lausanne, unde Turcia renunță la
orice pretenție față de Cipru.

Grecii ciprioți au început să-și dezvolte o proprie mișcare ideologică

numită Enosis care își propunea unirea Ciprului cu Grecia[1]. În anul
1955 ia naștere organizația EOKA care se formează din start ca o
organizație paramilitară care își dorește Enosis și care luptă împotriva
trupelor Marii Britanii[2].

 în anul 1959 sunt semnate Acordurile de la Londra și Zurich, unde Marea Britanie,
Turcia și Grecia, alături de viitorul președinte grec Makarios și viitorul vicepreședinte
turc Fazıl Küçük, cad de acord cu privire la o constituție a Republicii Ciprului.
În primul articol al Constituției Republicii Ciprului este menționat faptul că statul este
condus de un regim prezidențial unde mereu președintele este grec și vicepreședintele
este turc. Aceștia aveau să fie aleși de propriile comunități, iar Parlamentul avea să fie
compus 30% din turci ciprioți și 70% din greci ciprioți. [3]
Statul Cipru ia naștere în data de 16 august 1960 când se semnează Tratatul de
Garanție, la Nicosia, între Marea Britanie, Turcia, Grecia și republica Ciprului. În tratat
este menționat că „Grecia, Turcia și Marea Britanie, recunosc și garantează
independența, integritatea teritorială și securitatea Republicii Ciprului”

În anul 1571 Imperiul Otoman captura pentru prima dată insula Cipru. Timp de sute de
ani, Ciprul s-a aflat sub influența Constantinopolului, până la războiul ruso-turc din
1877-1878, când conducerea insulei revine Marii Britanii. La începutul Primului Război
Mondial, în contextul în care Imperiul Otoman aderă la alianța Puterilor Centrale, Marea
Britanie anunță anexarea insulei. În 1923 este semnat tratatul de la Lausanne, unde
Turcia renunță la orice pretenție față de Cipru.

La nivel local, pe insulă, au existat tensiuni periodice între populația greacă cipriotă și
populația turcă cipriotă. Grecii ciprioți au început să-și dezvolte o proprie mișcare
ideologică numită Enosis care își propunea unirea Ciprului cu Grecia[1]. În anul
1955 ia naștere organizația EOKA care se formează din start ca o organizație
paramilitară care își dorește Enosis și care luptă împotriva trupelor Marii Britanii [2].

Constituția Ciprului, care niciodată nu a fost respectată

Puterile interesate de soarta ciprului, Marea Britanie, Turcia și cu Grecia, reușesc prin
negocieri să aducă la masă un reprezentant politic al părții grecești și unul al părții
turce. Astfel, în anul 1959 sunt semnate Acordurile de la Londra și Zurich, unde Marea
Britanie, Turcia și Grecia, alături de viitorul președinte grec Makarios și viitorul
vicepreședinte turc Fazıl Küçük, cad de acord cu privire la o constituție a Republicii
Ciprului.
În primul articol al Constituției Republicii Ciprului este menționat faptul că statul este
condus de un regim prezidențial unde mereu președintele este grec și vicepreședintele
este turc. Aceștia aveau să fie aleși de propriile comunități, iar Parlamentul avea să fie
compus 30% din turci ciprioți și 70% din greci ciprioți. [3]
Statul Cipru ia naștere în data de 16 august 1960 când se semnează Tratatul de
Garanție, la Nicosia, între Marea Britanie, Turcia, Grecia și republica Ciprului. În tratat
este menționat că „Grecia, Turcia și Marea Britanie, recunosc și garantează
independența, integritatea teritorială și securitatea Republicii Ciprului” [4].

Conflictul interetnic care a șocat scena internațională

Sistemul politic nu funcționează, deoarece partea greacă condusă de Makarios vrea să

modifice constituția[5], iar tensiunile continuă să escaladeze între cele două comunități.
În urma mai multor luni de conflict social are loc Bloody Chrismas, începutul unor
evenimente cu caracter de război civil. Începând cu data de 21 decembrie 1963 a
escaladat un conflict care a continuat pe parcursul mai multor luni. La sfârșitul său, 500
de greci ciprioți, 1.200 de armeni și 25.000 de turci ciprioți și-au părăsit satele sau
comunele[6]. Locuințele lor au fost vandalizate, distruse, oamenii au fost uciși într-un
conflict ce dădea semnele unei epurări etnice.

Turci ciprioți care își părăsesc casele în timpul conflictului, sursă foto Head Topics
Violențele au fost atât de grave încât au atras atenția comunității internaționale încă de
la început. Pe data de 15 februarie 1964, reprezentanții Marii Britanii și ai Ciprului au
ceruit intervenția imediată a Consiliului de Securitate. Pe data de 4 martie este
adoptată rezoluția 186.[7]

Implicarea ONU în conflictul din Cipru

Consiliul de Securitate le cere tuturor statelor membre ONU să nu intervină în niciun fel
pentru a nu agrava conflictul din Cipru. Aici se face o referire indirectă la o posibilă
intervenție a Greciei sau Turciei în baza Tratatului de Garanție – acel moment putea
escalada și declanșa un război între cele două state. În baza rezoluției se recomandă
instalarea unei misiuni ONU pentru menținerea păcii, doar dacă guvernul cipriot este de
acord. Secretarul General al ONU urmează să se consulte cu statele garante, Grecia,
Turcia și Marea Britanie, alături de Cipru, pentru a numi comandatul misiunii. Costurile
sunt întreținute de guvernul ciprot și de statele care își trimit trupe în misiune. Consiliul
de Securitate recomandă ca Secretarul General, alături de reprezentanți ai guvernului
Ciprului, Greciei, Turciei și Marii Britanii să numească un mediator pentru a raporta
periodic secretarului general cu privire la evoluția evenimentelor [8].
Astfel se stabilește misiunea UNFICYP, cea mai veche misiune de menținere a păcii
coordonată de ONU care funcționează și în prezent [9]. Încă din prima fază a
escaladării conflictului observăm că Grecia și Turcia, la recomandarea Marii Britanii și a
Ciprului, au negociat prin intermediul Organizației Națiunilor Unite, sub umbrela și
interesele Consiliului de Securitate. Acest lucru a fost foarte favorabil pentru Marea
Britanie, care în continuare deține teritorii pe insula Ciprului, baze militare, care a ales
să nu intervină în conflict, dar și pentru Cipru, deoarece a evitat un potențial conflict
armat între Turcia și Grecia pe teritoriul său.
Misiunea UNFICYP are scopul de a preveni reluarea violențelor, de a contribui la
menținerea și restaurarea păcii și ordinii, alături de returnarea la condițiile „normale”,
conform textului rezoluției 186[10]. Este numit ca prim comandant militar al misiunii,
dar și mediator, având o dublă funcție de reprezentare pentru ONU, al 7-lea președinte
al Indiei, generalul Gyani Singh. A mai existat un singur caz de reprezentant cu dublă
funcție, generalul K. S. Thimayya, venit tot din India în luna iunie a anului 1964. Din luna
septembrie este numit ca mediator Galo Plaza Lasso [11].

Generalul Gyani devine Comandatul Misiunii UNFICYP pe data de 6 martie 1964, însă
tensiunile continuă să escaladeze, situația din Cipru se deteriora constant. Pe data de 9
martie Secretarul General al Națiunilor Unite, U Thant, trimite mesaje președintelui
Ciprului și Miniștrilor de Externe ai Greciei și Turciei, facând apel la cele două
comunități pentru a înceta violențele. Guvernul Turciei trimite mesaje către președintele
Makarios pe 12 martie, și către U Thant pe 13 martie, transmițând că dacă atacurile
asupra turcilor ciprioți nu se opresc imediat, Turcia va interveni unilateral sub Tratatul
de Garanție și va trimite militari turci până când forța Națiunilor Unite, UNFICYP, va
ajunge pe insulă. Secretarul General răspunde diplomatic, spunându-i că nu e nevoie
de o intervenție militară deoarece forța UNIFCYP se formează [12].

La cererea reprezentanților Ciprului, Consiliul de Securitate a avut o întâlnire de urgență

pe data de 13 martie și a adoptat rezoluția 187, în contextul în care Turcia dorea să
trimită trupe militare în Cipru, iar Grecia își mobiliza și ea forțele armate. Rezoluția 187
cere din nou tuturor statelor membre ONU să nu intervină sau să nu realizeze vreo
acțiune care ar putea înrăutăți situația din Cipru. Pe de altă parte, se afirmă faptul că
forța militară care avea să stabilească pacea în Cipru era pe drum [13].

Primele trupe străine care ajung în Cipru

Tot pe data de 13 martie 1964 Canada trimite de urgență trupe în Cipru, fiind urmată de
contingentele irlandeze, finlandeze și suedeze. Se instaurează Linia Verde,
demilitarizată, prin care trupele Națiunilor Unite împart în două insula între comunitatea
de greci ciprioți și cea de turci ciprioți.

Procesul de negociere al Națiunilor Unite are loc în conformitate cu dreptul statelor

garante și cu scopul de a proteja integritatea și suveranitatea Republicii Ciprului. Totuși,
în momentul în care erup violențele, turcii ciprioți renunță la reprezentarea parlamentară
și comunică la masa negocierilor prin intermediul Turciei. La fel cum o parte dintre grecii
ciprioți își doreau unirea cu Grecia, o mișcare similară exista și printre turcii ciprioți, care
doreau un stat independent. Această opinie a crescut în popularitate deoarece turcii
ciprioți consideră că nu există o formulă perfectă care să-i facă simțiți reprezentați
corect ca o minoritate în statul Cipriot[14]. Sentimentul separatist creștere pentru turcii
ciprioți în timp ce la nivel oficial, grecii ciprioți își doresc stabilirea păcii pentru a controla
insula.
Ultimul eveniment important al anului 1964 este rezoluția 192, adoptată pe data de 20
iunie, când Consiliul de Securitate constata sfârșitul stării de criză și diminuarea
conflictului.[15] Misiunea UNFICYP a stabilizat  situația Ciprului prin separarea celor
două comunități, conflictul fiind înghețat, misiunea fiind prelungită periodic până în zilele
noastre.

În prima fază a conflictului, interesele actorilor au fost diverse. Republica Ciprului era
dominată de politica grecilor ciprioți, a președintelui Makarios, care dorea să schimbe
constituția pentru o mai bună guvernare greacă a insulei. Interesele turcilor ciprioți erau
de a contribui la modul în care politica este realizată în stat, însă aceștia ajung rapid la
concluzia că numai un sistem ce le poate acorda autonomie/independeță poate fi
fezabil. Obiectivul Marii Britanii este de a stabiliza conflictul social de pe insulă pentru a
nu atrage asupra sa susținerea Greciei și a Turciei. Într-o astfel de situație, cele două
puteri ar fi putut transforma insula în teatru de operațiuni, fiind pusă la încercare
securitatea Mediteranei. Interesele Greciei sunt culturale, strategice și economice –
Ciprul poate fi un punct de influență al Greciei în bazinul Mării Mediteraneene, relațiile
bilaterale comerciale fiind importante pentru ambele state și în ziua de astăzi. Interesele
Turciei s-au transformat rapid în interesele turcilor ciprioți, scopul Turciei fiind de a
stabiliza conflictul și de a garanta securitatea turcilor de pe insulă. O intervenție militară
turcă ar fi însemnat o garantare a autonomiei/independenței turcilor ciprioți, lucru ce nu
era dorit de restul actorilor deoarece ar fi schimbat balanța de putere din regiune.
Obiectivul Națiunilor Unite este de a stabiliza conflictul pentru a evita o destabilizare a
Mediteranei și de a garanta securitatea insulei până la încheierea disputelor.
https://www.infofinanciar.ro/16-august-1960-cipru-isi-castiga-independenta-misiunea-onu-care-a-
impartit-insula-pana-in.html

Президент Кипра архиепископ Макариос в такой обстановке начал сближение с

СССР. Дело дошло до поставок Кипру советской боевой техники (впрочем, далеко не
новой).

200 тысяч греков-киприотов были изгнаны из своих домов на севере

острова и хлынули на юг страны. Около 30 тысяч турок-киприотов по
требованию турецких оккупантов двигались им навстречу, так же покидая
родные дома, чтобы заселись освободившуюся территорию.

В Конституции Республики Кипр, созданной в 1960 году в соответствии с

международными договорами и на основе партнерства между турками-
киприотами и греками-киприотами, двум народам были предоставлены
равные политические права и статус.