Turcia

Republica Turcă
Türkiye Cumhuriyeti

Drapel
Deviză: Pace în țară, pace în lume
(turcă: Yurtta Barış, Dünyada Barış)
Imn: İstiklâl Marșı
Marșul independenței

Capitală Ankara
Cel mai mare oraș Istanbul

Limbi oficiale Turcă

Sistem politic Republică

- Președinte Abdullah Gül
- Prim-ministru Recep Tayyip Erdoğan

Independență
23 aprilie 1920 Crearea
Parlamentului
-
29 octombrie 1923 Declararea
Republicii

Suprafață
- Total 780,580 km² (locul 36)
- Apă (%) 1.3%
Populație
- Estimare 2013 75.627.384[1] (locul 18)
- Densitate 230 loc/km²

PIB (PPC) estimări

- Total $1.189 milioane
 - Pe cap de locuitor $16.067 $
Monedă Lira turcă

Prefix telefonic +90

Domeniu Internet .tr

Fus orar EET (UTC+2)

*De pe 1 ianuarie 2005, lira turcească a fost înlocuită de noua liră

turcească.

Republica Turcia (limba turcă: Türkiye) Türkiye Cumhuriyeti , este o țară întinsă pe două continente. 97% din
suprafața țării se află înAsia (Anatolia) și 3% Europa (peninsula Balcanică). Turcia are granițe cu opt
țări: Grecia și Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia șiAzerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est;
și Irak și Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al cărei sistem politic a fost stabilit
în 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei. În octombrie
2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara.
Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în Turcia. Anatolia e situată
între Marea Neagră la nord șiMarea Mediterană la sud, cu Marea Egee și Marea Marmara la vest. Unii geografi
consideră Turcia ca o parte a Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice și istorice. Datorită poziției
sale geografice între Europa și Asia și între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria și câmpul de luptă a mai
multor mari civilizații și un centru de comerț.
Turcii selgiucizi au început să migreze în locul numit acum Turcia în secolul XI. Procesul a fost accelerat de victoria
selgiucizilor asupraImperiului Bizantin la Bătălia de la Manzikert. Sultanatul de Rum al turcilor selgiucizi a
controlat mare parte din Anatolia centrală până lainvazia mongolă din 1243. Începând cu sec. XIII; steriotipul
otoman a unit Anatolia și a creat un imperiu ca cuprinde mai mult Europa SE, Asia V și Africa N. După ce Imperiul
Otoman s-a prăbușit în urma acestei înfrângeri în Primul Război Mondial; părți din el au fost ocupate de aliații
victorioși. Un cadru a tinerilor ofițeri militari, conduși de Mustafa Kemal Atatürk, a organizat o rezistență de succes
pentru aliați; în 1923 ei vor stabili Republica modernă Turcia cu Atatürk ca prim președinte.
Așezarea Turciei la intersecția Europei cu Asia o face o țară de o importanță geostrategică importantă. Etnic turcii
formează majoritatea populației cu o minoritate importantă de Kurzi. Religia predominantă in Turcia este Islamul, și
limba oficială a țării este turca.
Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituțională, cu o moștenire cultural și istorică veche. Turcia
a devenit tot mai mult integrată prin apartenența vestică în organizații ca Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE și
economiile majore G-20. Turcia a început negocierile complete cu UE în 2005, a fost un membru asociat al
Comunității Economice Europeene încă din anul 1963 și au atins acordul uniunii vamale în 1995. Turcia de
asemenea a promovat relațiile culturale, politice, economice și industriale cu lumea de Est, particular cu Orientul
Mijlociu și cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenența în organizații ca Islamic Conference and Economic
Cooperation Organization. Având în vedere locația strategică, economia mare și armata, Turcia este clasificată ca o
putere regională de oamenii de știință politici și economiști mondiali.
Etimologia
Numele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărțită în 2 componente: Türk, care înseamnă „puternic” sau
„măreț” în turca veche și de obicei semnificând locuitorii Turciei sau un membru al turcilor sau oameni turci, mai
târziu formează „Tukin”, un nume dat de chinezi oamenilor care locuiesc în Munților Altay din Asia Centrală mai
devreme de 177 î.Hr.E; și sufixul abstract –iye (derivat din sufixul arab –iyya), dar de asemenea asociat cu sufixul
Medieval Latin –ia în Turchia.
Prima referință folosită de termenul „Turk” sau „Turuk” ca un antonim continuat în inscripțiile Orkhon a lui
Gokturks din Asia Centrală (sec. 8 CE). Cuvântul englezesc „Turkey” derivă de la Latina Medevală Turchia (c.
1369).[1]
Istoria
Articol principal: Istoria Turciei.
Antichitate
Articole principale: Istoria Anatoliei și Tracia.
Partea din pereţii legendarei Troiei (VII), identificate ca locul unde a avut loc războiul troian (cca. 1200 i.Hr.)
Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile cele mai vechi locuite din
lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Çatalhöyük, Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe și Mersin sunt
considerate a fi printre cele mai timpurii colonizări umane din lume. [2]

Ephesus Celsus Library Façade

Colonizarea Troiei a început în Neolitic și continuă pînă în Epoca de Fier. Istoric, anatolienii vorbeau limba indo-
europeană, semitică și kartveliană, ca și multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt, având în vedere vechimea
limbii Indo-Europeane hitite și Luwian, unii savanți au propus Anatolia ca centru ipotetic de la care provin limbile
indo-europene.[3] Hitiții au fost un popor antic care au locuit în Anatoli Centrală, documente dovedind acest fapt
dateaza încă din cca. 2300.
Primul imperiu important în teritoriu a fost cel al Hitiților, din sec. XVIII–XIII î.Hr.. Asirienii au colonizat teritorii
din SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia
Caldeea în Babilon. [4][5] Urmând colapsul hitiților, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendența până ce
regatul lor a fost distrus de Cimerieni în sec. VII î.Hr.[6] Cei mai puternici succesori ai Frigiei au
fost Lidia, Caria și Licia. Lidienii și Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar ambele limbi au dobândit elemente
non-indo-europene înainte de perioadele hitită și elenistică.
Începând cu anul 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni și ionieni. Numeroase orașe
importante au fost fondate de acești coloniști, ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) și Byzantium (mai
târziu Constantinopol și Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Ahemenid în timpul sec. V și VI î.Hr. și mai
târziu a căzut în timpul domniei lui Alexandru cel Mare în 334 î.Hr.[7] Anatolia a fost ulterior împărțită într-un număr
mic de regate care au fost cucerite de Republica Romană la mijlocul sec. I î.Hr.. [8]
În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium ca noua capitală a Imperiului Roman, redenumindu-l Roma
Nouă (mai târziu Constantinopol și Istanbul). După căderea Imperiului Roman de Apus devine capitală Imperiul
Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit). [9]
Turcii și Imperiul Otoman
Articol principal: Imperiul Otoman.
HagiaSophia DomeVerticalPano (pixinn.net)

Teritoriile otomane cucerite între anii 1481 şi 1683.

Casa Seljukului a fost o ramură a Kınık Turcilor Oguzi care au avut reședința la periferia Lumii Musulmane, nordul
mărilor Caspice și Aral în Yabghu Khaganate a confederației Oğuz[10] în secolul al X. În secolul al XI, selgiucizii au
început să migreze din patriile lor strămoșești spre regiunea estică a Anatoliei, care a devenit noua patrie a triburilor
turci Oguzi. Mai târziu a avut loc Bătălia de la Manzikert din 1071.
Victoria selgiucizilor a dat naștere unui noi stat Sultanatul Selgiucizilor Anatolieni care s-a dezvoltat ca o ramură
separată a Marelui Imperiu Selgiuc care aveau teritorii în Asia Centrală, Iran, Anatolia și Asia de Sud-Vest.[11]
În 1243, armatele selgiucizilor au fost învinse de mongoli și puterea imperiului se dezintegra ușor. Mai apoi unul din
principiile turcești guvernate de Osman I s-a transformat peste 200 de ani în Imperiul Otoman, care s-a extins prin
cuceririle din Anatolia, Balcani și Levant.[12] În 1453, orașul Constantinopol a fost cucerit de armatele otomane a lui
Mehmed II, care a devenit capitala Imperiului Otoman.
În timpul sececolelor XVI și XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul fiind unul din cele mai puternice din lume,
controlând teritoriile de pe 3 continente. Imperiul a devenit mai puternic și prestigios în timpul domniei lui Suleiman
Magnificul. Imperiul Otoman a fost de multe ori în contradicție cu Sfântul Imperiu Roman și statul polono-lituanian
cauza fiind dorința Imperiului de a ajunge și controla centrul Europei. [13] Pe mare, imperiul a susținut războie cu Liga
Sfântă din care făcea parte Spania Habsburgă, Republica Venețiași Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta pentru
controlul mării Mediterane. În Oceanul Indian, marina otomană se confruntă frecvent cu flotela portugheză, în
scopul de a-și apăra monopolul tradițional asupra rutelor comerciale maritime între Asia de Est și Europa de Vest;
aceste rute se confruntau cu o nouă concurență după descoperirea portughezezilor a Capului Bunei Speranțe în 1488.
În plus, turcii au fost ocazional în stare de război cu Persia din cauza disputelor teritoriale sau diferențelor religioase.
[14]

În timpul celor aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a pierdut treptat teritorii, putere militară și bogății.
Acesta a intrat în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a fost în cele din urmă învins. În timpul
războiului, circa 1,5 milioane de armeni au fost deportați și exterminați înGenocidul Armean.[15][16] Guvernul turc
neagă că a existat un genocid și susține că armenii au fost doar mutați în zona de est a războiului. [17]Masacrele la
scară largă au fost, de asemenea, comise împotriva grupurilor etnice minore din imperiu, cum ar fi grecii și asirienii.
[18][19][20]
În urmaarmistițiului din Mudros care a avut loc la 30 octombrie 1918, Puterile Aliate au căutat să împartă
între ele teritoriile Imperiului Otoman prin Tratatul de la Sèvres din 1920.[12]
Republica Turcia
Pentru mai multe detalii, vedeți Reformele lui Atatürk.

Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia.

Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie, 1923 din rămășițele Imperiului Otoman. Originile Turciei
moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în Anatolia în secolul al 11-lea. În urma înfrângerii turcilor selgiucizi
de către mongoli, un vid de putere a permis noii dinastii otomane să devină o forță importantă în regiune. În secolul
al 16-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul Otoman acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat,
Europa de sud-est și Caucazul. După înfrângerea suferită în primul război mondial, puterile învingătoare au căutat
împărțirea imperiului prin Tratatul de la Sèvres. Cu sprijinul aliaților, Grecia a invadat și ocupat orașul Izmir, în
conformitate cu Tratatul. La 19 mai, 1919 a fost inițiată o mișcare naționalistă sub conducerea luiMustafa Kemal
Atatürk Pașa, un comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli. Kemal Pașa a încercat revocarea
termenilor tratatului semnați de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare parte a societății turcești, în ceea ce a devenit
războiul turc de independență (în turcă: Kurtuluș Savașı).
La 18 septembrie, 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse și țara eliberată. A urmat abdicarea
sultanului la 1 noiembrie, 1922, astfel încheindu-se 631 de ani de stăpânire otomană. În 1923 Tratatul de la
Lausanne a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk (însemnând
Părintele Turciei) și a devenit primul președinte al țării. El a instituit mai multe reforme economice, politice, juridice
și religioase care au modernizat Turcia, desprinzând-o de trecutul ei otoman.
O perioadă de transformări între 1923 și 1938 au definitivat organizarea statului turc de astăzi. Fondarea sistemului
de învățământ public (gratuit și obligatoriu), acordarea dreptului la vot egal pentru toți cetățenii, introducerea
alfabetului latin, interzicerea poligamiei, democratizarea și modernizarea administrației și libertatea religioasă au
fost reformele ce au stabilit Turcia modernă.
Politică
Articol principal: Politica Turciei.
Politica Turciei este una republicanǎ. La fiecare 4 ani se voteazǎ alt președinte. Președintele Turciei este Abdullah
Gül.
Tayyip Erdoğan
Relațiile externe
Articole principale: Relațiile străine ale Turciei și Aderarea Turciei la Uniunea Europeană.

Turcia este membrul fondator al OECD si al G20

Turcia este un membru fondator al Națiunilor Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969), OSCE (1973), ECO (1985),
BSEC (1992) și al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27 octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca membru
nepermanent al Consiliului Securității Națiunilor Unite. Turcia este un membru eficient al consiliului de la începutul
lui 1 ianuarie 2009. Turcia a fost în prealabil membru al Consiliului Securității U.N în 1951-1952, 1954-1955 și
1961.
În linie cu orientarea la tradițiile vestice, relațiile cu Europa au fost întotdeauna partea centrală a politicii străine a
Turciei. Turcia a devenit membru fondator al Consiliului Europei în 1949, aplicând pentru asocierea ca membru în
CEE (predecesor al UE) în 1959 și a devenit membru asociat în 1963. După decenii de negocieri politice, Turcia
aplică pentru statutul de membru deplin al CEE în 1987, a devenit un membru asociat al UE de vest în 1992 atingând
acordul Uniunii Vamale cu EU în 1995 și a început oficial negocierile formale de aderare cu UE încă din 30
octombrie 2005. Procesul de aderare va avea probabil câteva decenii, pentru că persistă dezacordurile politice și
culturale dintre UE și Turcia.

Barack Obama se adreseaza Parlamentului Turc

Un alt aspect definitor al relațiilor străine ale Turciei au fost legăturile sale cu SUA. Bazat pe amenințările comune
reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia s-a alăturat la NATO în 1952, asigurându-și strânse relații bilaterale cu
Washington pe tot războiul Rece. În mediul de după războiul Rece, importanța geostrategică a Turciei s-a reorientat
în apropierea Orientului Mijlociu, Cucaz și Balcani.
Independența statelor turce din Uniunea Sovietică în 1991, Turcia împarte moștenirea lingvistică și culturală
comună, a permis Turciei să-și extindă relațiile politice și economice adânc în Asia Centrală. Cel mai proeminent din
relațiile sale a reieșit completarea cu multe miliarde de dolari a conductelor cu gaze naturale și ulei de la Baku în
Azerbaijan la portul Ceyhan din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan așa cum mai este numită, a făcut parte din
strategia politică străină a Turciei, de a deveni conducta de energie din vest. Totuși, frontiera Turciei cu Armenia, un
stat din Caucaz, rămâne închisă în urma ocupării teritoriului Azeri în timpul Războiului.
Armata
Articol principal: Forțele armate ale Turciei.

Trupe turcesti

Submarine turcesti

Forțele armate turcești se compun din armată, marină și forțele aeriene. Jandarmeria și Paza de Coastă funcționează
ca părți din Ministerul Intern de Afaceri pe timp de pace, deși ei sunt subordonați Comandamentelor armatei și
marinei respectiv pe timp de război, în timpul căruia ei au atât de executat legi interne și funcții militare.
Forțele aramate turcești sunt a doua mare forță armată existentă în NATO, după Forțele armate ale SUA cu o putere a
1.043.550 militari care lucrează în 5 branșe. Nu toți cetățenii turci masculini se potrivesc în armată astfel nu sunt
perscriși să facă armata pe o perioadă variată de timp de la 3 săpt la 15 luni, depinzând de educație și locația slujbei.
Turcia nu oferă o alternativă civilă la serviciile militare. Turcia este una din cele 5 state membre NATO care este
parte a politicii nucleare de partajare a alianței, împreună cu Belgia, Germania, Italia și Olanda. Un total de 90 de
bombe nucleare B61 sunt găzduite la Baza Aeriană Incirlik, dintre care 40 sunt alocate folosirii de către Forțele
Aeriene Turce.

În 1998, Turcia a anunțat un program de modernizare în valoare de 160 miliarde dolari americani pe o perioadă de
20 ani în variate proiecte caree includ tancuri, avioane de luptă, elicoptere, submarine, vase de război și mitraliere.
Turcia este un contribuabil de Nivel 3 la programul JGF.
Turcia își menține forțele în misiuni internaționale sub comanda Națiunilor Unite și NATO încă din 1950, incluzând
misiuni de menținere a păcii în Somalia și fosta Iugoslavie, și sprijin pentru forțele coaliției în Primul Război din
Golf. Turcia menține 36000 de trupe în Republica Turcă din N Ciprului și a avut trupe desfășurate în Afganistan ca
parte a forțelor de stabilitate U.S. și autorizate U.N, sub comanda NATO-ISAF încă din 2001. În 2006, parlamentul
turc își desfășoară forțele de menținere a păcii cu ajutorul vaselor de patrulă ale marinei și în jur de 700 de trupe
terestre ca parte a extinderii Forțelor internaționale ale U.N în Liban în urma conflictului dintre Israel-Liban.
Șeful Echipei generale este numit de președinte și răspunde în fața primului ministru. Consiliul Ministerului este
responsabil în parlament pentru măsurile de securitate națională și pregătirea adecvată a forțelor armate pentru
apărarea țării. Totuși, autoritatea care declară război și trimit Forțele Armate Turcești în țări străine sau permit
forțelor armate străine să fie staționate în Turcia bazându-se exclusiv pe parlament. Actualul comandant al forțelor
armate este șeful Echipei Generale, generalul Ilker Bașbug încă din 30 august 2008.
Împărțirea administrativă
Articole principale: Regiunile Turciei și Provinciile Turciei.
Turcia este împărțită în 81 de provincii (iller în limba turcă; singular il). Fiecare provincie este împărțită în
subprovincii (ilçeler; singular ilçe), existînd 623 de districte. Provincia poartă de obicei același nume cu capitala
acesteia, considerată subprovincia centrală; excepțiile sunt Hatay (capitală: Antakya), Kocaeli(capitală: İzmit)
și Sakarya (capitală: Adapazarı). Cele mai mari provincii sunt: İstanbul 11 milioane de locuitori, Ankara 4
milioane, İzmir 3,5 milioane, Bursa 2,1 milioane, Provincia Konya 2,2 milioane, Provincia Adana 1,8 milioane.
Cel mai mare oraș și capitala pre-republicană Istanbul este inima financiară, economică și culturală a țării. O
estimare de 75,5% din populația Turciei trăiește în centrele urbane. Dintre toate, 19 provincii cu populații care
depășesc 1 mil locuitori și 20 provincii au populație între 1 mil și 500 mii locuitori, doar 2 provincii au populații mai
mici de 100 mii.
Geografie
Articol principal: Geografia Turciei.

Cappadocia Chimneys - DWiW

Ararat
Turcia este o țară transcontinentală Euroasiatică. [21] Turcia Asiatică (conține în mare parte Anatolia) care include 97%
din țară, este separată de turcii europeni din Bosfor, Marea Marmara și Dardanele (care împreună formează o verigă
de ape între Marea Neagră și Marea Mediteraneană). Turcia Europeană cuprinde 3% din țară.[22]
Teritoriul turciei se întinde pe mai mult de 1.600 km în lungime și 800 km în lățime, având o formă aproximativ
dreptunghiulară. Se întinde între 35° și 43° latitudine Nordică și între 25° și 45° longitudine Estică.
Suprafața Turciei, inclusiv lacurile, ocupă 783.562 km 2, din care 755.688 km2 sunt în Asia de Sud-Vest, iar 23.764
km2 în Europa. Turcia ocupă locul 37 în lume ca suprafață. Țara este înconjurată de mări: Marea Egee în Vest, Marea
Neagră în Nord și Marea Mediterană în Sud. De asemenea, Turcia are ieșire și la Marea Marmara în Nord-Vest.
Suprafața Turciei, inclusiv lacurile, ocupă 783.562 km2, din care 755.688 km2 sunt în Asia de Sud-Vest, iar 23.764
km2 în Europa. Turcia ocupă locul 37 în lume ca suprafață. Țara este înconjurată de mări: Marea Egee în Vest,
Marea Neagră în Nord și Marea Mediterană în Sud. De asemenea, Turcia are ieșire și la Marea Marmara în Nord-
Vest.
Partea europeană a Turciei, Tracia de Est, formează granițele cu Grecia și Bulgaria. Zona asiatică a țării, Anatolia
(sau Asia Mică) constă într-un platou central înalt, cu câmpii înguste, litorale, între zona munților Pontici și Koroglu,
în Nord, și munții Taurus, în Sud. Peisajele montane sunt mai predominante în Estul Turciei, de unde izvorăsc râuri
precum Eufrat, Tigru și Aras. Tot în această regiune se află și cel mai înalt punct al Turciei, Muntele Ararat (5.137 m)
și Lacul Van, cel mai întins lac din țară.
Turcia este împărțită în șapte regiuni: Marmara, Egeea, Marea Neagră, Anatolia Centrală, Anatolia de Est, Anatolia
de Sud-Est și Mediterana. Terenul neregulat din partea de Nord a Anatoliei formează o porțiune lungă și îngustă de-a
lungul țărmului Mării Negre. Peisajul devine din ce în ce mai aspru, pe măsură ce progresează înspre est.
Peisajele variate ale turciei sunt rezultatul unor mișcări complexe ale pământului, care au format regiunea de-a
lungul a mii de ani, și încă se manifestă în cutremure destul de frecvente, ocazional și erupții vulcanice. Strâmtorile
Bosfor și Dardanele își datorează existența liniilor de falie ce traversează Turcia, care au condus la crearea Mării
Negre. Există o linie de falie în Nordul țării, ce se întinde de la Vest la Est, care a cauzat un cutremur major în 1999.
Clima

Ölüdeniz on the Turquoise Coast

Zonele de coastă a Turciei care mărginesc Marea Egee și Marea Mediteraneană au o climă temperat mediteraneeană,
cu călduri, veri uscate și care se răcesc ușor, ierni umede. Zonele de coastă a Turciei care mărginesc Marea Neagră
au climă temperat oceanică cu călduri, veri umede,ierni umede. Coasta Mării Negre a Turciei primește cea mai mare
cantitate de precipitații și este singura regiune a Turciei care are multe precipitații tot anul. În partea de E a coastei
mediile sunt de 2,500 mm/an.
Zonele de coastă a Turciei mărginind Marea Marmara inclusiv Istanbulul care conectează Marea Egee și Marea
Neagră au climă de tranziție între clima temperat mediteraneeană și cea temperat oceanică caldă, veri moderat de
uscate și reci, ierni uscate. Zăpada este, la zonele de coastă a Mării Marmara și Marea Neagră, aproape în fiecare
iarnă, dar de obicei nu mai mult de câteva zile. Zăpada pe de altă parte este rară în zonele de coastă a Mării Egee și
foarte rară în zonele de coastă a Mării Mediteraneene.

Lake Uzungöl
Condițiile pot fi mult mai dure, mai aride în interior. Munții închiși de coastă împiedică influențele mediteraneene de
la căile de extindere, dând platoului central anatolian a interiorului Turciei climă continentală cu sezoane
contrastante.
Iernile pe platou sunt severe. Temperaturi de la -30 °C la -40 °C pot fi în Anatolia estică, și zăpada poate sta pe sol
cel puțin 120 zile pe an. În vest, temperaturi medii de iarnă sub 1 °C. Verile sunt fierbinți și uscate, cu temp. generale
mai mari de 30 °C ziua. Precipitațiile medii anuale de cca 400 mm, cu sume anuale determinate de elevații. Cele mai
uscate regiuni sunt câmpia Konya și câmpia Malatya, unde precipitațiile frecvente anuale sunt mai mici de 300 mm.
Poate fi în general cea mai umedă deoarece iulie și august sunt cele mai uscate.
Clima Turciei este temperat-maritimă pe litoralul Mării Negre și subtropicală pe litoralul Mării Mediterane. În
ianuarie, temperaturile medii sunt de 5 °C în nord, la Samsun, -4 °C în podișul Anatoliei la Kayseri și 11 °C în sud,
la Antalya. Precipitațiile sunt reduse în sud și centru (în jur de 400 mm/an) și bogate în nord-vest, pe litoralul Mării
Negre (1.600 mm/an).
Economie
Articol principal: economia Turciei.
Turcia a înregistrat în ultimele 4 decenii o creștere remarcabilă din punct de vedere economic. Industria energetică
este reprezentată îndeosebi prin industria cărbunilor (mai ales lignit si huilă), localizată în nord-vestul Anatoliei.
Energia electrică se obține în cadrul hidrocentralelor și termocentralelor.

Cruise ship and Seabus in Istanbul

FulyaGirişi

Bosphorus Bridge-1

TCDD HT65000 high-speed train

În anul 2008, peste 90% din necesarul de combustibili al Turciei a provenit din afara țări [23].
Turcia susține un proiect de oleoduct între porturile sale, Samsun de la Marea Neagră, și Ceyhan de laMediterana,
care servește deja drept terminal pentru oleoductele care aduc petrol azer și irakian[24].
Din 2003, Rusia este primul partener comercial al Turciei, cu schimburi de 38 de miliarde de dolari în2007[25]. Sute
de firme turcești operează în Rusia, circa două milioane de ruși vin anual în Turcia (un milion conform altei
estimări[24]), iar Rusia asigură, prin Blue Stream, 65% din necesarul de gaz al Turciei[25].
Turcia eset ca mărire a 15 după GDP-PPP a lumii, [26] și a 17 după PIB.[27] Țara este un membru fondator a OECD și
G-20 a economiei majore. În timpul primelor 6 decenii a republicii, între 1923 și 1983, Turcia a aderat mai ales la o
abordare cvasi-statistică cu planificări strict ale guvernului a bugetului și guvernul-impune limite pe participarea
sectorului privat, comerț străin, debit cu valută striăină, investiție directă străină. Totuși, începând din 1983, Turcia a
început o serie de reforme care au fost inițiate de prim ministrul Turgut Ozal și proiectate să schimbe economia din
statistici, sistem izolat la un sector privat; model bezat pe piață. Reformele impulsionează creșterea rapidă; dar
această creștere a fost punctată de recesiunile mari și crizele financiare în 1994, 1999(urmând cutremurul din acel
an) și 2001, rezultând o medie de 4% GDP creștere/an între 1981 și 2003. Lipsa reformelor fiscale suplimentare,
combinate cu deficitele unui sector public mare și în creștere și corupția pe scară largă, rezultată din inflația mare, un
sector bancar slab și volatilitate macroeconomică crescută.
Deoarece criza economică din 2001 și reformele inițiate de ministrul de finanțe, Kemal Derviș, inflația a scăzut la un
număr cu o singură cifră, încrederea investitorului și investiția străină; și șomajul a scăzut. Previziunile IMF sunt de
6 % rata de inflație pentru Turcia în 2008. Turcia și-a deschis treptat piețele prin reformele economice reducând
controalele guvernului pe comerțul străin și investiție, și privatizarea publică deținută de industrie, liberalizarea
multor sectoare private și participarea străină a continuat în mijlocul dezbaterii politice.

Una dintre cele mai mari companii din lume, Turkish Airlines a fost ales ca transportatorul oficial de către cluburi
dinEuropa de fotbal renumite ca FC Barcelona[28] și Manchester United.[29]Compania este, de asemenea, principalul
sponsor al Euroliga de Basket.[30]
Rata crescut GDP din 2002 la 2007 în medie de 7,4%; care a făcut Turcia una dintre cele mai rapide creșteri
economice din lume în timpul acelei perioade. Totuși, creșterea GDP a scăzut la 4,5% în 2008, și la începutul anului
2009 economia turcă a fost aectată de criza financiară globală, cu IMF pronozând o recesiune globală de 5,1%
pentru anul 2009; comparată cu estimarea guvernului turc de 3,6%. Economia turcă devine dependentă de industrie
în majoritatea orașelor, mai ales concentrate în provincia vestică a țării, și mai puțin pe agricultură, totuși, agricultura
tradițională rămâne un stâlp pentru economia turcă. În 2007, sectorul agricol reprezintă 8,9 % din GDP, în timp ce
sectorul industrial reprezintă 30,8% și sectorul servicii reprezintă 59,3%. Totuși, agricultura reprezintă 27,3% din
forța de muncă. Potrivit datei Eurostat, PPS GDP turcesc a fost 45% din media UE în 2008.
Sectorul turismului a experimentat rapid creșterea în ultimii 20 ani, și constituie o parte importantă a economiei. În
2008, au fost 30.927.192 vizitatori în țară, care au contribuit cu 21,9 miliarde dolari la veniturile Turciei.
Alte sectoare ale economiei turce sunt: bancare, construcție, tehnică casnică, electronice, textile, rafinarea uleiului,
produsele petrochimice, minerit, fier și oțel,ind. de mașini și auto. Turcia are o industrie auto mare și în creștere, care
aprodus 1147110 vehicule în 2008; pe locul 6 ca producător în Europa (după Marea Britanie și înaintea Italiei), și al
15 lea în lume. Turcia este de asemenea una din națiunile care conduc construcțiile navale; în 2007 țara s-a situat pe
locul 4 în lume (după China, Coreea de Sud și Japoniei) în ceea ce privește nr navelor comandate; și pe locul 4 în
lume (după Italia, SUA și Canada) în ceea ce privește nr mega-iahturilor comandate.
În ultimii ani, inflația mare a fost controlată, și aceasta a condus la lansarea unei valute noi, lira nouă turcă; pe 1
ianuarie 2005, a întărit achiziția reformelor economice. În 1 ianuarie 2009, lira noă turcească a fost redenumită încă
o dată ca Liră Turcească, cu introducerea unor noi bancnote și monezi. Ca rezultat al continuării reformelor
economice inflația a scăzut la 8,2% în 2005, și rata șomajului la 10,3%. În 2004 s-a estimat că 46,2% din totalul de
venituri disponibile a fost de 20% pentru veniturile salariale de top, mai puțin de 20% au primit 6%. Turcia a profitat
de o uniune vamală cu UE, semnată în 1995 pentru ași crește producția industrială destinată exportului, în același
timp beneficiind de investițiile străine de la UE în țară. În 2007 exporturile au atins 115,3 miliarde dolari. Totuși,
importuri mari care s-au ridicat la 162,1 miliarde dolari în 2007, a amenințat balanța de schimb. Exporturile Turciei
s-au ridicat la 141,8 miliarde dolari în 2008, în timp ce importurile s-au ridicat la 204,8 miliarde dolari.
După ani de nivele scăzute a FDI, Turcia a avut succes atrăgând 21,9 miliarde dolari în FDI în 2007 și s-a așteptat să
atragă figuri înalte în anii următori. O serie de privatizări mari, stabilitatea promovată de negocierile aderării la UE a
Turciei, creștere puternică și stabilă, schimbări în sect. bancar și în telecomunicații, toate au contribuit la nașterea
investiției străine.
Demografia
Articol principal: Demografia Turciei.

Grupurile etnice din Turcia (2008)

Grupuri etnice Procente

Turci   76.0%

Kurzi   15.7%

Alții   8.3%
Istanbul - Avinguda d'Istiklâl
Populația Turciei a fost de 72,5 mil cu o rată de creștere de 1,45%/an, bazată pe recesământul din 2009. Densitatea
medie a populației este de 92 pers/km pătrat. Proporția reședinței în zonele urbane este de 75,5%. Oamenii în grupa
de vârstă 15-64 ani constituie 67% din totalul populației, grupei de vârstă între 0-14 ani îi corespunde 26% din
populație, în timp ce grupei de vârstă de 65 și peste 65 ani îi corespunde 7% din totalul populației.
Speranța de viață la bărbați este de 71,1 ani și la femei 75,3 ani, cu o medie globală de 73,2 ani pentru întreaga
populație.
Educația este obligatorie și gratuită pentru 6-15 ani. Rata de alfabetizare este de 96% pentru bărbați, 80,4% pentru
femei, cu o medie globală de 88,1%. Cifrele mici la femei de datorează în principal obiciurilor tradiționale a arabilor
și kurzilor care locuiesc în provinciile de SE ale țării. Articolul 66 din Constituția turcă definește „un turc” ca
„oricine care este obligat de statul turc prin legături cetățenești”, prin urmare folosirea legală a cuvântului „turc”ca
cetățean al Turciei este diferit de definiția etnică. Totuși, majoritatea populației turcă este de etnie turcă.
Alte grupuri etnice majoritare (porțiuni mari care au fost extensiv turcizate încă din perioadele Seljuk și Otomană)
include Abkhazians, Adjarians, Albani, Arabi, Asirieni, Bosnieci, Circassians, Hamshenis, Kurzi, Laz, Pomaks,
Roma, Zazas și 3 minorități recunoscute oficial( prin tratatul de la Lausanne), Armeni, Greci și Evrei. Semnat în 30
ianuarie 1923 acordul bilateral a schimbării de populației dintre Grecia și Turcia a avut efect în 1920, cu mutarea a
aproape 1,5 milioane de greci din Turcia. Și cca 500 mii de turci au venit din Grecia. Minoritățile din vestul Europei
includ Levantines care au fost prezenți în țară (în particular Istanbul și Izmir) încă din perioada medievală.
Kurzii, un grup etnic distinct, concentrat mai ales în SE țării, sunt cea mai mare etnie non-turcă, estimată la aproape
18% din populație potrivit CIA-ului. Alte minorități decât cele 3 minorități oficial recunoscute nu au privilegii
speciale, în timp ce termenul „minoritate” rămâne un subiect sensibil în Turcia. Date exacte ale repartiției etnice a
populației nu este disponibilă pentru că cifrele recesământului turc nu includ statistici de etnie.
Vezi și Iuruci
Orașe
Articol principal: Listă de orașe din Turcia.
Capitala Turciei este orașul Ankara, dar capitala istorică İstanbul rămâne centrul financiar, economic și cultural al
țării. Alte orașe importante sunt İzmir, Bursa, Adana, Trabzon, Malatya,Gaziantep, Erzurum, Kayseri, İzmit
(Kocaeli), Konya, Mersin, Eskişehir, Diyarbakır, Antalya și Samsun. Aproximativ 68% din populația Turciei
locuiește în centre urbane.[31]

vizualizare • discuție • modificare

vizualizare • discuție • modificare
Cele mai mari orașe din Turcia
TurkStat. În bază de calculelor din decembrie 2011. [32]
Loc Numele orașului Provincie Pop. Loc Numele orașul
1 Istanbul Istanbul 13.301.345 11 Kayseri
2 Ankara Ankara 4.338.620 12 Eskișehir
3 Izmir Izmir 2.783.866 13 Izmit
4 Bursa Bursa 1.704.441 14 Șanlıurfa
5 Adana Adana 1.609.790 15 Denizli
Istanbul 6 Gaziantep Gaziantep 1.376.352 16 Samsun
7 Konya Konya 1.073.791 17 Adapazarı
8 Antalya Antalya 964.886 18 Kahramanmaraș
9 Diyarbakır Diyarbakır 875.069 19 Malatya

10 Mersin Mersin 859.680 20 Erzurum

Ankara
Limbă
Turca este unica limbă oficială în toată Turcia. Cifrele de încredere pentru repartiția lingvistică a populației nu sunt
disponibile pe motive similare citatelor de mai sus. Cu toate acestea radiodifuzorul public TRT difuzează programe
în limba locală și dialecte araba, bosniacă, cercheză și kurdă câteva ore pe săptămână.
Canalele TV în limba kurdă, TRT6, au fost deschise la începutul anului 2009.
Religie

Religii în Turcia

Religii Procente

Islam   96.1%

Ateism   3.2%

Creștinism   0.6%

Alții   0.1%

Moscheea Albastră din Istanbul.

Turcia este un stat secular, fără o religie oficială de stat; Constituția Turciei enunță libertatea religiei și a conștiinței.
Aproximativ 99% din populație e înregistrată, însă, ca fiind musulmană, majoritatea fiind sunniți; cu toate acestea,
un sondaj realizat în 2007 a constatat că aproximativ 3% dintre adulți își definesc relațiile cu religia ca fiind „fără
convingere religioasă” sau că „nu cred în obligațiile religioase”.
În ultimii ani, de când țara este guvernată de un partid islamist, minoritatea secularistă, în special elitele universitare
și științifice au fost vizați de politicile proreligie ale administrației centrale. Profesorii universitari care au introdus
reforme laicizante în guvernările seculariste sau care au miliat pentru ținerea religiei în afara campusurilor
universitare, sunt acum arestați, un astfel de exemplu fiind Kemal Gürüz, fost șef al Consiliului Educației
Superioare; alt exemplu este Mehmet Haberal, un chirurg transplantolog de renume mondial. Guvernul islamist are
în vizor nu numai universitatea, ci și Academia de științe, căreia printr-o nouă lege i s-a modificat procedura de
alegere a noilor membrii; până acum academicienii înșiși alegeau noii membrii, de acum însă guvernul va decide
cine e academician sau nu e. Guvernul a și procedat deja la impunerea a 100 de noi membrii ai Academiei, dintre
care destui n-au nici măcar un articol științific publicat într-o revistă de specialitate internațională, în timp ce mulți
alții nu-s deloc citați.[33]

Hagia Sophia
Majoritatea musulmanilor sunt sunniți (85-90%) iar o largă minoritate sunt alevi (10-15%), o comunitate în cadrul
Twelver Shi'a Islamului, comunitate ce numără 7–11 milioane de persoane. În țară sunt și câțiva practicanți ai sufi.
Cea mai înaltă autoritate religioasă islamică este Președinția Cultelor (în turcă Diyanet İșleri Bașkanlığı) care
interpretează școala de drept Hanafi și este responsabilă pentru reglementarea funcționării celor 75.000 de moschei
ale țării, a angajaților locali și a imamilor provinciali. Un sondaj realizat la nivel național în 2007 a arătat că 96,8%
din cetățenii turci au o religie, în timp ce 3,2% sunt nereligioși și atei.
În Turcia, trăiesc aproape 100.000de minorități. Țara are aproximativ 64.000 de creștini, majoritatea fiind armeni
apostolici, asirieni, ortodocși greci și aproximativ 26.000 de evrei, în principal sefarzi. Conform raportului din 2002,
dat de Centrul de Cercetare Pew, 65% dintre turci cred că religia este foarte importantă, în timp ce un sondaj din
2005 dat de Eurobarometru arată faptul că 95% dintre turci cred în existența lui Dumnezeu.
O Biserică Ortodoxă a avut sediul la Istanbul încă din secolul al IV-lea d.Hr. Cu toate acestea, statul turc nu
recunoaște statutul ecumenic al Patriarhului Bartolomeu I, episcopul primar între egali în ierarhia tradițională a
creștinismului ortodox și obligă Biserica să opereze sub restricții semnificative. Un număr dintre proprietățile și
școlile Bisericii, cum ar fi orfelinatul Büyükada si Școala teologică din Halki, au fost expropriate sau închise.
Cultură
Articol principal: Cultura Turciei.

Orhan Pamuk

Sertab Erener
Cultura Turciei rezultă din osmoza mai multor elemente de origini deiverse : Anatoliene, Greco-Romane, Bizantine
și Otomane (ultima fiind ea însăși un amestec de influențe islamice, turce și iiraniene), la care s-au adăugat mai
tardiv cultura și tradițiile occidentale, care au influențat Imperiul Otoman dar mai ales republica Turcă (aceasta
adoptând alfabetul latin, despărțirea dintre stat și religie, și instituții copiate după țările apusene). Influența culturală
a occidentului continuă și astăzi, îndeosebi în orașe și în partea de apus a țării, în timp de la țară și în răsăritul țării,
tradițiile și religia au o influență mult mai mare. Acest amestec original rezultă din întâlnirea dintre turci și băștinașii
din Anatolia (lazi, greci, armeni, kurzi și alții) cu care s-au întâlnit la capătul migrației lor din Asia Centrală până la
Vest. Astfel de exemplu, pe planul material, arhitectura romană, drumurile pavate, thermele, fântânile publice,
săpunul, toaletele, canalele de evacuare au fost preluate de turci de la greco-romani și sunt astăzi cunoscute ca "stil
oriental" sau "mauresc", "caldarâm", "băi turcești", "cișmele", "toalete turcești" sau "haznale" [34][35], iar pe planul
spiritual, operele filozofice, istorice, literare, științifice ale antichității greco-romane au fost traduse și transmise
musulmanilor care, la rândul lor, le-au transmis țărilor apusene.
O Turcie transformată cu succes într-un stat național modern, a permis creșterea libertății de expresie artistică, în
ciuda unor perioade de cenzură, mai mult politică. În timpul primilor ani ca republică, guvernul a investit multe
resurse în artele frumoase, ca muzeele, teatrele, operele și arhitectura. Diverși factori istorici joacă roluri importante
în definirea identității moderne turcești. Cultura turcească este un produs a eforturilor de a fi un stat V „modern”, în
timp ce își menține tradiția religioasă și valorile istorice. [34]
Îndeosebi muzica și literatura turcească arată în zilele noastre un amestec al influențelor culturale, amestec izvorât
din interacțiunile dintre tradițiile turcice și lumea islamică pe de-o parte, și tradițiile europeene pe de alta [36].
Literatura turcească a fost cel mai mult influențată de literatura persană și arabă în timpul erei otomane, deși după
perioada Tanzimatului, efectele altor tradiții, populare turcești și literale europeene au devenit tot mai simțite.
Amestecul influențelor culturale este dramatizat, de exemplu, sub formă de „noi simboluri de conflict și intercalare
de culturi” adoptate în lucrările lui Orhan Pamuk, câștigător al Premiului Nobel pentru literatură în 2006 [37]. Dar
cultura populară se uniformizează precum cea a multor alte țări, fiind puternic influențată de televiziune : potrivit
cercetătorilor, aproximativ 70% din cetățenii turci n-au citit niciodată alte cărți, decât romane polițiste, de aventuri
sau sentimentale, și asta numai în timpul timpului de transport în comun [38].
Elementele arhitecturale din Turcia sunt de asemenea testamente a amestecului unic de tradiții care au influențat
regiunea de-a lungul secolelor. Pe deasupra elementelor tradiționale bizantine prezente în numeroase părți ale
Turciei, multe artefacte ale arhitecturii otomane de mai târziu, arată îmbinarea rafinată a tradițiilor locale și islamice.
Sinan Mimar este considerat pe scară largă ca cel mai bun arhitect al perioadei clasice în arhitectura otomană. Încă
din secolul al XVIII-lea arhitectura turcească a fost din ce în ce mai influențată de stilul occidental, și poate fi văzută
în Istambul unde clădiri ca Dolmabahce și Ciragan, dăinuiesc lângă numeroase zgârie-nori moderni.
Patrimoniu
Între 1985-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 10 obiective culturale sau naturale din
Turcia.
Sport
Articol principal: Sportul în Turcia.

FB-BJK
Cel mai popular sport în Turcia este fotbalul. Echipele de top ale Turciei includ: Galatasaray, Fenerbahce și Beşiktaş.
În 2000, Galatasaray își consolidează rolul de club mare european prin câștigarea Cupei UEFA și Supercupei UEFA.
Doi ani mai târziu echipa națională a Turciei a terminat pe locul 3 în Finala Cupei Mondiale din 2002 după Japonia
și Coreea de Sud, în timp ce în 2008 echipa națională prinde semifinalele competiției UEFA Euro 2008. Stadionul
Olimpic Ataturk din Istanbul a găzduit Finala Ligii Campionilor UEFA 2005, în timp ce stadionul Șukru Saracoglu
din Istanbul a găzduit Finala Cupei UEFA 2009.
Alte sporturi principale ca baschetul și volei sunt de asemenea populare. Turcia a găzduit finalele EuroBasket 2001și
va găzdui finalele Campionatului Mondial FIBA 2010. Echipa națională masculină de baschet a terminat pe locul 2
la EuroBasket 2001 și a ajuns în sferturile finale ale Campionatului Mondial FIBA 2006; în timp ce Efes Pilsen S.K
a câștigat Cupa Korac în 1996, a terminat pe locul 2 la Cupa Saporta 1993, și au ajuns în finala Four of Euroleague
și Suproleague în 2000 și 2001.Jucătorii turci de baschet ca Mehmet Okur și Hidayet Turkoglu au avut de asemenea
succes în NBA. Echipa feminină de volei, și anume Eczacibaşi, Vakifbank Guneş Sigorta și Fenerbahce Acibadem,
au câștigat numeroase titluri și medalii la Campionatele Europene. Sportul național tradițional turcesc a fost
yagli gureş (wrestling) încă din timpurile otomane. Edirne a găzduit turneul anual de wrestling la Kirkpinar încă din
1361. Stilurile de wrestling internaționale reglementate de FILA ca stil liber de wrestling și wrestling greco-roman
sunt populare, cu multe titluri la campionatele Europene, Mondiale și Olimpice câștigate de wrestleri turci individual
sau ca echipă națională.

Istanbul park front straight and main grandstand

Un sport turcesc de succes a fost halterele. Halterofilii, bărbați și femei, au bătut numeroase recorduri mondiale și au
câștigat câteva titluri la campionatele Europene, Mondiale și Olimpice. Naim Suleymanoglu și Halil Mutlu au atins
statutul legendar ca unii dintre puținii halterofili care au câștigat 3 medalii de aur la 3 Olimpiade.
Cursele de mașini au devenit recent populare, în special urmărind includerea calendaristică a Raliului Turciei la
Campionatul Mondial de Raliuri FIA în 2003, și includerea calendaristică Turkish Grand Prix la cursele de Formula
1 în 2005.
Alte evenimente anuale importante de curse de mașini care sunt deținute de circuitul de curse Istanbul Park include
MotoGP Grand Prix din Turcia, Campionatul Mondial Rutier FIA, Seriile GP2 și Seriile Le Mans.Din când în când
Istanbulul și Antalia găzduiesc Campionatul Curselor de bărci F1 turcesc; în timp ce Turkish leg of the Red Bull Air
Race World Series ,un campionat aerian de curse, are loc deasupra Cornului de Aur din Istanbul.
Surfingul, snowboardingul, skateboardingul, paraglidingul și alte sporturi extreme devin mai populare în fiecare an.