Austro-Ungaria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie

împărătească și crăiască (kaiserlich und königlich Austro-Ungaria
Doppelmonarchie sau k. u. k. Doppelmonarchie) sau
Monarhia Dunăreană, desemnează statul condus de Monarhia Austro-Ungară
monarhii Habsburgi în Europa Centrală și în Europa de Österreich-Ungarn (de)
Sud-est între 1867 și 1918. Acest stat a existat după
Osztrák–Magyar Monarchia (hu)
transformarea Imperiului Austriac într-o dublă monarhie
pe baza compromisului austro-ungar din 8 iunie 1867, — Dublă monarhie
recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 constituțională —
decembrie 1867, până în 31 octombrie 1918 (când ↓ 1867 – 1918 ↓
Ungaria a ieșit din uniune).

Monarhia austro-ungară se compunea din două state:

din „Regatele și Țările reprezentate în Consiliul
Imperial”, neoficial Cisleithania (stat numit oficial
Austria doar din 1915), și din „Țările Sfintei Coroane
Ungare a lui Ștefan“, neoficial Transleithania (stat
numit colocvial Ungaria). Altfel spus, Dubla Monarhie Drapel Stemă
era formată dintr-un imperiu (al țărilor austriece) și un Imn național
regat (al țărilor ungurești). La acestea se adaugă din Gott erhalte Franz den Kaiser
1878, sub ocupație austriacă, teritoriul Bosniei și
Herțegovinei, care, din 1908, după lungi negocieri în
cadrul monarhiei, a fost încorporat în calitate de
Condominium. Acordurile realizate în spiritul dreptului
constituțional au asigurat, în sensul unei uniuni reale,
egalitatea în drepturi a ambelor (părți de) stat(e) în
cadrul relațiilor lor inter și intra-statale. Șeful de stat
comun era Împărat al Austriei și Rege Apostolic al
Ungariei din casa de Habsburg-Lorena. Din 1867 până
în 1916 a domnit Francisc Iosif I, iar până în 1918,
strănepotul său Carol I / IV.

Cu aproximativ 676.000 km², cât avea după anexarea

Bosniei și Herțegovinei, Austro-Ungaria era în 1908 al
doilea stat ca întindere al Europei (după Imperiul Rus),
iar cu cele 52,8 milioane de locuitori (1914) era al
treilea stat european ca populație (după Imperiul Rus și Austro-Ungaria în 1914
după Imperiul German). Teritoriul său cuprindea în cele Capitală Viena și Budapesta
din urmă teritorii ale următoarelor state contemporane: Limbă germană și maghiară, iar în
Austria, Ungaria, Cehia (cu excepția regiunii Hlučín), Cisleithania alte opt limbi regionale
Slovacia, Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, (cehă, italiană, poloneză, română,
precum și părți care aparțin azi României (Transilvania, ruteană, sârbocroată, slovacă și
slovenă)
cea mai mare parte a Banatului, partea estică a Crișanei, Religie Creștini catolici, ortodocși și
partea estică a Sătmarului, partea sudică a protestanți, Evrei așkenazi,
Maramureșului, sudul Bucovinei), Muntenegrului Musulmani bosniaci
(localitățile litorale), Poloniei (vestul Galiției), Ucrainei Guvernare
(estul Galiției, nordul Maramureșului și nordul Formă de monarhie constituțională
guvernare monarhie dualistă
Bucovinei), Italiei (Trentino-Tirolul de Sud și o parte a monarhie
regiunii Friuli-Veneția Giulia) și Serbiei (Voivodina). Împărat al
Austriei și
Primul Război Mondial, dezintegrarea Cisleithaniei la Rege al
sfârșitul lui octombrie 1918 prin fondarea Ungariei
Cehoslovaciei, a Statului slovenilor, croaților și sârbilor - 1867 Francisc Iosif I
-1916
și a statului Austria Germană, ieșirea Ungariei din - 1916
uniunea reală precum și Tratatul de la St. Germain din Carol I
-1918
1919 au condus la, respectiv au pecetluit sfârșitul Legislativ Consiliul Imperial și Dieta Ungariei
Austro-Ungariei. Republica succesoare a păstrat numele Istorie
„austriac”, a abolit nobilimea și i-a expulzat pe Ausgleich 8 d.Hr.
Habsburgi din țară. Nu în ultimul rând pe baza Desființare 1918
experiențelor din deceniile care au urmat, administrației Tratatele
habsburgice, inclusiv din perioada ei austro-ungară, i se de 1919
Dizolvare
păstrează în Austria zilelor noastre o amintire în mare
Date statistice
măsură pozitivă. Suprafață
- 1910 676.615 km²
Populație
Cuprins - 1910 51.390.223 loc.
76 loc./km²
Numele statului Densitate
Economie
Însemne Monedă 1 Taler = 1½ Guldeni = 150 Creițari;
Steaguri din 1892/1900:
1 Coroană = 100 Helleri
Steme
Precedat de Succedat de
Dezvoltare
Imperiul Austria Germană
Compromisul austro-ungar 1848–1867 Austriac Republica Ungară
Dubla Monarhie 1867–1914 (1918 - 1919)
Calea spre război – Criza din iulie 1914 Prima Republică
Cehoslovacă
Austro-Ungaria în Primul Război Mondial A doua Republică
Sfârșitul Dublei Monarhii Poloneză
Octombrie/noiembrie 1918: cronologia Republica Populară a
Ucrainei Occidentale
prăbușirii
Regatul României
Consecințele Austro-Ungariei în vremurile Statul Slovenilor,
noastre Croaților și Sârbilor
Regatul Serbiei
Împărțirea Austro-Ungariei în statele
Republica Bănățeană
succesoare
Forme de cooperare economică și politică În prezent parte din
Austro-Ungaria
Urmări ale migrațiilor și identificare culturală Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
p?title=Austro-Ungaria&action=edit&section=0)
Țări și părți ale Dublei Monarhii
Politica
Constituție
Conducători și ministere comune
Prim-miniștri
Forța armată
 Limbi și societate
Religii
Educație
Problema naționalităților și concepte de
reformă
Politica de maghiarizare în Ungaria
Emigrarea din Austro-Ungaria
Economie
Minerit
Industria petrolului
Industrie
Transport
Căi ferate
Căi navigabile
Cultură și știință
Vezi și
Bibliografie
Film
Legături externe
Note

Numele statului
Denumirea oficială Monarhia Austro-Ungară (în germană Österreichisch-Ungarische Monarchie; în
maghiară Osztrák-Magyar Monarchia) a fost stabilită de către împăratul și regele Francisc Iosif I într-un
document scris de mână în 14 noiembrie 1868.[1] În mod alternativ, Dubla Monarhie se mai numea și
Monarhia chezărească și crăiască Austro-Ungaria (Kaiserliche und königliche Monarchie Österreich-
Ungarn)[2], ceea ce a dus la denumirea informală Monarhia k. u. k. și la numele glumeț Kakania.[3] Pe
baza faptului că, din punct de vedere legal, statul era constituit din două părți distincte, se mai utilizează și
denumirea Dubla Monarhie; această denumire nu are nici o legătură cu vulturul cu două capete împărătesc,
care nu a fost niciodată un simbol al maghiarilor. În fine, cum Dunărea străbătea Dubla Monarhie pe o
distanță de circa 1300 km constituind principalul său curs de apă, i se mai spunea și Monarhia Dunăreană.

Până în 1915, Austria imperială a fost numită în general și oficial Regatele și Țările reprezentate în
Consiliul Imperial, iar în mod neoficial, în limbaj politic și juridic, a fost numită Cisleithania, adică, din
perspectiva celor de la Viena, țara de dincoace de râul-graniță Leitha. Ungaria regală era cunoscută în
limbaj administrativ ca Țările Sfintei Coroane Ungare a lui Ștefan sau, tot din perspectivă vieneză, ca
Transleithania. Termenul Austria (Österreich) ca termen global pentru regiunile cisleithanice a fost introdus
pentru prima dată ca denumire oficială în 1915. Apelativul literar Kakania, imaginat de Robert Musil în
romanul „Omul fără însușiri”, derivă de la prescurtarea k.u.k. a termenului german kaiserlich und
königlich (în română, chezăresc și crăiesc sau imperial și regal) folosit în perioada austro-ungară pentru a
desemna întreaga dublă monarhie (a nu se confunda k.u.k. cu k.k. — cezaro-crăiesc, termen folosit după
1867 doar pentru Cisleithania). Denumirea Imperiul Austro-Ungar, deși folosită, este eronată dat fiind că
Austro-Ungaria era împărătească și crăiască , adică era o uniune formată din Imperiul Austriei și din
Regatul Ungariei în care termenul de „imperiu” era folosit exclusiv pentru a face referință la partea austriacă
a Dublei Monarhii.
Însemne

Steaguri

Austro-Ungaria nu avea un drapel de stat unic și comun ambelor părți ale monarhiei. În schimb, avea:

un steag comun al marinei militare (roșu-alb-roșu cu un scut încoronat), introdus încă din 1
ianuarie 1787,
steagurile de luptă ale Armatei Comune și
un steag comun al marinei comerciale, adoptat la 1 august 1869 (o combinație a steagului
marinei militare și a steagului Regatului ungar, completată de mica stemă maghiară).[4][5]

Printr-un decret al monarhului, la 12 octombrie 1915 a fost adoptată o nouă serie de steaguri pentru
marină,[6] inclusiv pentru marina militară și de război. Cu toate acestea, din cauza condițiilor de război,
noile steaguri nu au intrat niciodată în uz. În schimb, noul steag de război putea fi văzut, de exemplu, tipărit
pe cărți poștale. De asemenea, unele avioane austro-ungare afișau noul steag pe coadă.

Steagul marinei Steagul marinei

militare austro- comerciale austro-
ungare ungare

Culorile Casei de Habsburg (negru-galben) erau folosite în Cisleithania. A nu se confunda Cisleithania cu

Arhiducatul Austriei unde, pe lângă steagul Casei de Habsburg, mai era folosit și steagul istoric al
arhiducatului (roșu-alb-roșu). Jumătatea maghiară a monarhiei avea ca steag un tricolor roșu-alb-verde
afișând stema Ungariei.
 Steagul Casei de Steagul Regatului
Habsburg (folosit în Ungariei din 1867
toată jumătatea până în 1918
austriacă a (jumătatea maghiară
monarhiei) a monarhiei)

Steme

Din 1867 până în 1915, vulturul bicefal al dinastiei de Habsburg-Lorena (al „Casei de Austria“) a fost
principalul simbol al instituțiilor comune (k. u. k.) ale Austro-Ungariei; el reprezenta dinastia cu mult înainte
de instituirea Dublei Monarhii și simboliza rangul imperial.

Cum vulturul bicefal simboliza în același timp jumătatea imperială (austriacă) a monarhiei, Cisleithania,
această stemă a constituit un motiv constant de insatisfacție pentru politicienii maghiari, care erau
reprezentanți ai jumătății regale a monarhiei (Transleithania). Din această cauză, în 1915 a fost introdusă o
nouă stemă comună, care era o combinație a stemelor în egală măsură legitime ale celor două jumătăți ale
monarhiei și a micii steme a Casei de Austria. Deviza indivisibiliter ac inseparabiliter („indivizibl și
inseparabil“) trebuia să evoce solidaritatea celor două state în cadrul uniunii reale a monarhie.

Mica stemă comună Mica stemă comună Stema comună Stema comună
(până în 1915) (1915–1918) mijlocie (până în mijlocie (1915–
1915) 1918)

Stema mijlocie a jumătății austriece a monarhiei înfățișează vulturul bicefal încoronat cu coroana imperială
și având pe piept un scut cuprinzând stemele Cisleithaniei. Scutul stemei mijlocii este superpozat de
coroana imperială a Habsburgilor și este susținut de doi grifoni. Scutul stemei jumătății maghiare a
monarhiei este superpozat de Coroana Sfântului Ștefan și este flancat de doi îngeri îmbrăcați în alb.
 Mica stemă a Stema mijlocie a Stema mijlocie a Stema mijlocie a
Austriei (1915– țărilor austriece Ungariei (până în Ungariei (1915–
1918) (noua versiune din 1915) 1918)
1915) [7]

Vezi și: Steaguri și steme ale regatelor și țărilor Austro-Ungariei.

Dezvoltare

Compromisul austro-ungar 1848–1867

Articol principal: Compromisul austro-ungar din 1867.

Rădăcinile Austro-Ungariei se găsesc în disputa dintre Imperiul

Austriac și Regatul Prusiei în privința rolului dominant în cadrul
Confederației Germane, care a fost întemeiată în 8 iunie 1815, la
Congresul de la Viena, cu Austria ca putere prezidială. Din punctul
de vedere al Prusiei, Austria era principalul obstacol în calea
realizării soluției mic-germane — o uniune a țărilor din
Confederația Germană sub conducerea Prusiei, din care Austria
urma să fie exclusă — soluție susținută de o organizație politică
supraregională, numită Asociația Națională Germană.

Această dispută a fost decisă în favoarea Prusiei în 3 iulie 1866, la

Bătălia de la Königgrätz, în cadrul Războiului germano-german.
Pentru Imperiul Austriac, cea mai grea consecință a acestui război
a fost izolarea provocată de secesiunea forțată a statelor germane.
Acestei slăbiri a germanilor în Imperiul Austriac i-a corespuns o
întărire a poziției celorlalte naționalități care erau demografic
dominante, ceea ce a provocat temeri în privința demantelării
statului multinațional, deja puternic zguduit în 1848.
Împăratul Francisc Iosif I. (circa
Pentru a reduce acest pericol, casa imperială a trebuit înainte de 1885)
toate să destindă relațiile cu elitele Ungariei. Revoluția Maghiară a
putut fi înăbușită în 1849 doar cu ajutorul Imperiului Rus. Prin
execuția fostului prim-ministru moderat Lajos Batthyány și a celor 13 martiri de la Arad, împăratul Francisc
Iosif I, în vârstă de nici 20 de ani, deschisese în jurul anului 1850 o prăpastie, care a fost adâncită și mai
mult de re-separarea Voivodinei, a Croației, a Slavoniei și a Transilvaniei (care, în 1848, fuseseră unite de
revoluționarii maghiari cu Regatul Ungariei, ceea ce a însemnat implicit și sfârșitul autonomiei regionale)
precum și de instaurarea în restul Ungariei a unei administrații militare sub comanda Arhiducelui Albert.
Cu eliberarea iobagilor în 1848, în cele din urmă Casa de Habsburg și i-a ridicat împotrivă pe nobilii
maghiari, adevărații decidenți ai țări. Rezistența pasivă a acestora sub forma unui refuz al obedienței
administrative și fiscale a antrenat o prezență militară permanentă. Ca elemente modernizante ale acestei
faze, pe lângă eliberarea iobagilor pe tot cuprinsul Dublei Monarhii, sunt de remarcat modernizarea
sistemului de învățământ, sfârșitul jurisdicției patrimoniale și introducerea codului penal austriac.

Confruntarea a fost în cele din urmă impulsionată și de avântul

economic, însă o primă apropiere între cele două părți a fost
realizată cu succes de către guvernul imperial în 1865, odată cu
reinstaurarea Dietei de la Pesta și cu promisiunea restaurării lărgite
a constituției maghiare de la 1848. Pași suplimentari erau urgent
necesari.

Negocierile compromisului cu Ungaria au stat sub semnul opiniilor

maghiare conflictuale. Lajos Kossuth, însuflețitul conducător al Încoronarea lui Francisc Iosif I și a
revoluției maghiare care trăia în exil, și credincioșii lui urmași din consoartei sale Elisabeta ca pereche
țară au votat pentru separarea de Austria, un compromis fiind regală a Țărilor Coroanei Sfântului
(potrivit lui Kossuth) „moartea națiunii” și mijlocul de a impune Ștefan, 1867
țării „jugul intereselor străine.”

Cu toate acestea, în cele din urmă s-a impus opinia conducătorului liberalilor, Ferenc Deák. El a argumentat
că o Ungarie liberă, cu puternicele ei minorități slave și germane, ar fi fost în pericol să rămână izolată și, în
cele din urmă, să fie zdrobită între Imperiul German și Imperiul Rus. Din acest motiv, o alianță cu Austria
slăbită de problema internă a naționalităților ar fi de preferat în condițiile în care ar fi făcută sub conducerea
unui monarh care, prin jurământul de încoronare, s-ar pune în slujba națiunii maghiare. În plus, Deák i-a
convins pe nobili cu observația că compromisul ar prezenta posibilitatea de a păstra integritatea teritorială și
politică a marilor proprietăți și de a continua stăpânirea celorlalte națiuni din Ungaria.

Negocierile cu Regatul Ungariei asupra Compromisului au fost încheiate la începutul anului 1867. În 17
februarie 1867, Francisc Iosif I a numit noul guvern maghiar sub conducerea contelui Andrássy.
Negocierile vieneze au fost încheiate o zi mai târziu. În 27 februarie 1867 a fost reinstaurată Dieta Ungariei.
În 15 Martie, contele Andrássy și guvernul său din Buda au depus jurământul de credință împăratului
Francisc Iosif I. Concomitent au intrat în vigoare dispozițiile Compromisului austro-ungar. Aceste
evenimente au marcat de facto ziua de naștere a Dublei Monarhii, chiar dacă tratatul Compromisului
încheiat în Ungaria în 12 iunie a fost sancționat de Consiliul Imperial austriac abia în 21 decembrie 1867 și
a devenit valid începând cu 22 decembrie 1867 (sub numele popular de Constituția din decembrie).
Francisc Iosif I a fost încoronat la Buda ca Rege al Ungariei în 8 iunie 1867.

Dubla Monarhie 1867–1914

Francisc Iosif I era în mod oficial șeful de stat comun constituțional (uniune personală), sub a cărui
conducere erau administrate în comun atât politica externă, Armata Comună și marina de război, cât și
finanțele trebuitoare respectivelor trei ministere „imperiale”, mai târziu numite „imperiale și regale”, cu
sediul în Viena (cele trei instituții comune care făceau din Austro-Ungaria o uniune reală):

Ministrul de externe k.u.k.; Președinte al Consiliului ministerial comun

Ministrul de război k.u.k.
Ministrul de finanțe comun

(Legăturile de mai sus conțin liste ale persoanelor care au ocupat funcțiile respective până în 1918.)
În urma Compromisului, Austria și Ungaria își puteau administra
toate celelalte probleme interne în mod separat (însă au optat
voluntar pentru o monedă comună, o piață unică și un spațiu vamal
comun). Încheierea Compromisului nu a însemnat nici într-un caz
eliminare tuturor punctelor conflictuale între cele două părți ale
uniunii. Astfel, Ungaria a pus condiția unei adaptări la fiecare zece
ani.

Negocierile au fost duse de Ungaria, înainte de toate, cu scopul de

a mai slăbi curelele și de a-și îmbunătăți poziția economică față de
Cisleithania. Însă la un moment dat, după multe luni, ba chiar ani, Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania
negocierile încordate ale comisiilor respective au creat un climat de în roz, Transleithania în galben,
Bosnia (otomană, administrată de
permanentă confruntare și au îngreunat relațiile dintre cele două
Austro-Ungaria) în portocaliu.
jumătăți ale monarhiei într-atât încât s-a ajuns la plănuirea unei
intervenții militare cisleithanice în Transleithania. Toate acestea au
arătat că influența lui Francisc Iosif I ca rege maghiar asupra politicii interne maghiare din Transleithania era
cu mult mai redusă decât aceea pe care o avea ca împărat austriac asupra guvernelor Cisleithaniei. Unul
dintre ultimele lui mijloace de a pune presiune asupra Ungariei rămânea amenințarea introducerii alegerilor
generale și libere.

Compromisul cu Ungaria, care i-a adus Ungariei o largă autonomie statală, a antrenat însă protestul altor
naționalități, în special slave. Cereri concrete de realizare a unui compromis asemănător au fost făcute de
către cehi pentru țările coroanei boeme (Boemia, Moravia, Silezia austriacă). Interesele neluate în seamă ale
celorlalte naționalități și politica de maghiarizare au dus la tensiuni etnice și la apariția termenului
„închisoarea popoarelor”. Pe de altă parte, Dubla Monarhie a prosperat ca spațiu economic comun, cu o
monedă unică.

În Cisleithania, unde toate naționalitățile aveau cel puțin de jure drepturi egale, naționalitățile altele decât
germane aveau condiții simțitor mai bune decât naționalitățile altele decât maghiare din Transleithania (unde
maghiarii se puseseră pe maghiarizarea celeilalte jumătăți a populației). Aceste condiții mai bune au privit
înainte de toate educația în limba maternă (deși școlile în care învățământul superior se făcea într-o altă
limbă decât germana aveau adesea de luptat), utilizarea limbii materne în fața funcționarilor și a autorităților
statului (răspunsurile în limba solicitantului au trebuit, totuși, să fie stipulate prin lege) și reprezentarea în
Consiliul Imperial, în Parlamentul Austriei.

Însă această reprezentare a fost folosită în mod foarte diferit. Polonezii din Galiția au lucrat adesea
constructiv cu Coroana – ispitiți fiind de taxe mai mici și de investiții – și au instalat uneori miniștri sau
chiar prim-miniștri (Kasimir Felix Badeni, Agenor Romuald Gołuchowski, Agenor Maria Gołuchowski,
Alfred Józef Potocki sau Leon Biliński). Mulți politicieni cehi au contestat din principiu jurisdicția
Consiliului Imperial asupra țărilor Coroanei boeme, astfel încât, în aceste regiuni, alegerea directă a
membrilor parlamentului a trebuit să fie stipulată mai devreme decât în alte țări ale Coroanei. Folosind
tactici obstrucționiste, aleșii cehi ai Consiliului Imperial au făcut mereu consultările camerei imposibil de
ținut, înecându-le în zgomot, motiv pentru care guvernul imperial a propus prorogarea Consiliului și a
guvernat mai departe prin decrete provizorii.

În Ungaria, celelalte naționalități, care constituiau jumătate din populație, erau discriminate prin legile
educației și prin dreptul la vot. Spre deosebire de jumătatea austriacă a monarhie, unde dreptul de vot
universal a fost introdus cu succes la alegerile din 1907, în Transleithania nu a existat sufragiu universal
până la sfârșitul Dublei Monarhii. Privilegiile determinate de starea socială și de puterea economică erau
considerabil mai autoritare în jumătatea maghiară a monarhiei decât în Cisleithania. Pătura conducătoare a
Ungariei acționa în limita posibilităților sale politice cu scopul de a face ca Ungaria să fie, în măsura
posibilului, complet independentă de Austria.
Cum Congresul de la Berlin din 1878 a permis Austro-Ungariei ocuparea militară și administrativă a
Bosniei și a Herțegovinei, ambele rămânând însă formal părți componente ale Imperiului Otoman, atât
Cisleithania cât și Transleithania au vrut să înglobeze noua regiune administrativă în propriul ei stat. Soluția
solomonică a fost ca Bosnia și Herțegovina să nu fie anexată nici Cisleithaniei, nici Transleithaniei, ci să fie
administrată de către Ministerul Imperial și Regal de Finanțe.

După Ausgleich, împăratul și regele Francisc Iosif I a fost profund

preocupat să-și administreze echidistant cele două jumătăți ale
monarhiei. Această preocupare a mers atât de departe încât a privit
până și alegerea numelor pentru noile nave ale Marinei k. u. k.:
Francisc Iosif I a refuzat propunerile de nume care ar fi discriminat
maghiarii. Cu toate acestea, desemnat urmaș la tron după
sinuciderea prințului moștenitor Rudolf din 1889 și după moartea
tatălui său din 1896, arhiducele Francisc Ferdinand nu și-a ascuns
aversiunea față de clasa conducătoare a Ungariei și de politicile ei
de maghiarizare și de șantajare a coroanei și a plănuit în cancelaria Clădirea consiliului imperial pe
sa militară din Castelul Belvedere (din 17 august 1913, Francisc Ringstraße, circa 1900
Ferdinand era inspector general al forțelor armate comune,
calitate în care, independent de Ministerul Imperial și Regal de
Război, putea inspecta toate tipurile de unități militare, indiferent că acestea se găseau sub oblăduirea
Dublei Monarhii, precum Armata Comună și Marina k.u.k., sau aparțineau de cele două state membre,
precum k.k. Landwehr și Honvéd) o reorganizare a Dublei Monarhii care ar fi trebuit să aibă loc cu
sprijinul armatei, după moartea lui Francisc Iosif I. Planul său de a face din Dubla Monarhie o „Triplă
Monarhie” (Trialism) prin implicarea cu drepturi egale a slavilor de sud ca cel de-al treilea element statal ar
fi putut fi realizat doar în urma unui război civil cu Ungaria. În plus, cehii, care ar fi fost la fel de
dezavantajați ca mai înainte, nu ar fi rămas privind neimplicați de pe margine. Pe lângă acest plan, la
inițiativa lui Francisc Ferdinand, au fost schițate modele pentru o reorganizare a monarhiei într-un stat etno-
federativ (după Statele Unite ale Austriei Mari a lui Aurel Popovici), care însă nu a ajuns să se realizeze. La
Jocurile Olimpice din perioada 1900–1912, pe lângă echipele din Austria și din Ungaria, a mai participat și
o echipă proprie Boemiei. În 1905, în urma Alegerilor parlamentare din Ungaria, s-a ajuns la Criza
maghiară în care Partidul Independenței, căruia i s-a interzis guvernarea deși avea majoritate parlamentară,
susținea separarea Armatei Comune austro-ungare, ceea ce ar fi însemnat sfârșitul de facto al Dublei
Monarhii. Împăratul și regele Francisc Iosif I a declanșat noi alegeri în 1906, care au dus la sfârșitul crizei.

În 1908 a izbucnit revoluția junilor turci din Imperiul Otoman. Austro-Ungariei i s-a amintit cu această
ocazie că Bosnia și Herțegovina, deși de treizeci de ani ocupată și administrată de Dubla Monarhie,
rămăsese totuși în mod oficial o parte a Imperiului Otoman. Francisc Iosif I a găsit că era o bună ocazie de a
fi „întregitor al imperiului” și a consimțit la planul de anexare al Ministerului Imperial și Regal de Finanțe,
după care, în 5 octombrie 1908, ministrul de externe Contele Aehrenthal a consemnat încorporarea oficială
a acelei regiuni. Actul legal unilateral, nesusținut de nici o conferință internațională, care confirma
extinderea autorității suverane a Dublei Monarhii asupra Bosniei și a Herțegovinei a fost cauza apariției
crizei bosniace în Europa. În acel moment a devenit clar cât de puțini aliați ar fi avut Austro-Ungaria în caz
de război.

În 1908, Francisc Iosif I și-a celebrat jubileul de 60 de ani ca Împărat al Austriei. Împăratul Wilhelm al II-
lea și aproape toți conducătorii statelor constituente ale Imperiului German l-au felicitat cu această ocazie în
mod personal în Viena. Ungaria nu s-a văzut „obligată să participe” deoarece, până la încoronarea sa ca
Rege al Ungariei în 1867, Francisc Iosif I era luat drept un suveran străin. În Praga și în Ljubljana s-a ajuns
în 1908 la revolte împotriva germanilor ca popor dominant în jumătatea austriacă a Dublei Monarhii.

Calea spre război – Criza din iulie 1914

Articole principale: Atentatul de la Sarajevo și Criza din iulie.
În 28 iunie 1914, Francisc Ferdinand și soția sa Sofia, Ducesă de
Hohenberg, au vizitat Sarajevo, capitala Bosniei anexate în 1908.
În aceeași zi, Regatul Serbiei celebra pentru prima dată
Vidovdanul ca sărbătoare națională oficială, fiind ziua bătăliei de la
Kosovo Polje din 1389 în care sârbii fuseseră nimiciți sub loviturile
turcilor. Naționaliștii, care susțineau o Serbie unită (cuprinzând
inclusiv regiunile din Dubla Monarhie în care locuiau sârbi), au
resimțit vizita perechii arhiducale drept o provocare. În timpul
periplului prin Sarajevo, perechea a fost împușcată de către
atentatorul sârb Gavrilo Princip, ceea ce a dus la o grea criză de Austro-Ungaria în anul 1914
stat, așa-numita criză din iulie.

După Atentatul de la Sarajevo, împăratul Francisc Iosif I a obținut o declarație de fidelitate din partea
împăratului Wilhelm al II-lea, care l-a asigurat că, „în armonie cu obligațiile alianței sale și a vechii sale
prietenii, va rămâne loial de partea Austro-Ungariei”. Potrivit observatorilor politici, această declarație, care
nu presupunea ca deciziile cu largi și multiple reverberații ale Austro-Ungariei să fi fost dezbătute în
prealabil cu Imperiul German, era un „cec în alb”. În ce măsură, la acel moment, războiul european se
găsea deja în calculul conducerii germane, este până în prezent o problemă disputată în cercetarea istorică
(→ Controversa Fischer).

În 23 iulie, Austro-Ungaria a impus un ultimatum Serbiei deoarece se presupunea că Serbia a jucat un rol
hotărâtor în atentat. Răspunsul Belgradului a fost moale și cooperativ.[8] Însă cu toate acestea, Sârbii nu au
acceptat integral condițiile Dublei Monarhii. Politicienii și militarii de vârf austro-ungari au profitat prin
urmare bucuroși de ocazie pentru a respinge răspunsul sârbilor ca incomplet. Apreciind total greșit locul
Dublei Monarhii în lume și slăbiciunile ei, aceștia l-au motivat pe împăratul și regele în vârstă de 84 de ani,
care de 48 de ani nu mai purtase nici un război, să facă o declarație de război statului vecin din sud-est, ceea
ce s-a și întâmplat în 28 iulie.

Această decizie a determinat Rusia să anunțe mobilizarea generală, deoarece, în virtutea panslavismului,
imperiul țarist se vedea ocrotitorul popoarelor slave și privea Balcanii drept propriul spațiu de influență.
Imperiul Rus a declarat război Austro-Ungariei. Ca urmare, pentru Imperiul German s-au activat
prevederile tratatului de alianță. Acesta a intrat în război de partea Austro-Ungariei. Cum Rusia era aliată cu
A Treia Republică Franceză și cu Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei (Antanta), ambele aceste state
i-au venit Rusiei țariste în ajutor, ceea ce făcea ca „Marele Război” – numit mai târziu Primul Război
Mondial – să nu mai poată fi oprit.

Austro-Ungaria în Primul Război Mondial

Austro-Ungaria era, în special din punct de vedere economic, chiar mai puțin pregătită decât Germania
pentru un război de lungă durată. Mulți istorici consideră Dubla Monarhie ca fiind marea putere europeană
cel mai puțin pregătită pentru război. Structura sa politică și economică slabă o făceau în particular
vulnerabilă pentru războiul total modern. Austro-Ungaria avea mai puține resurse la dispoziție pentru război
decât oricare altă mare putere. Însă conducătorii politici ai crizei din iulie se așteptau doar la un conflict de
scurtă durată, care ar fi trebuit să rezolve problemele politice, fără să ajungă să avarieze slaba structură
politică și economică a monarhiei.[9]

Precum politica germană, și politica austro-ungară era încă prea mult prizoniera concepțiilor învechite de
război de cabinet a ultimelor secole. Această politică de cabinet foarte anacronică, care pur și simplu muta
din loc popoare și granițe, era însă adesea amestecată cu politică modernă, care aparent acorda atenție
dorințelor poporului, dar care în realitate nu era decât o mască, o formă goală de conținut.[10]
Istoricul Gary W. Shanafelt admite că, pe lângă toate deficiențele diplomației vieneze, în situația Primului
Război Mondial, în contextul pasiunilor acestui război și al ireconciliabilelor probleme ale naționalităților
Austro-Ungariei, nici măcar abilitățile unui Metternich nu ar fi ajuns, fie printr-o întoarcere a armelor pe
front, fie printr-o retragere din război și prin adoptarea unei poziții neutre, pentru a prezerva monarhia
intactă ca mare putere în perioada postbelică.[11]

La început, Italia a rămas neutră. În ciuda alianței cu Austro-Ungaria și cu Imperiul German, Italia nu se
simțea datoare să intre în război deoarece Tripla Alianță avusese un scop defensiv, iar Italia considera
Puterile Centrale (termen prin care se înțelegea locul țărilor în Europa Centrală) responsabile pentru
izbucnirea războiului.

Italia a cerut Austro-Ungariei să-i cedeze regiunile de limbă italiană ale Dublei Monarhii (Trentino, Triest,
Istria și părți ale Dalmației). Austro-Ungaria voia să renunțe cel mult la Trentino (Welschtirol). Germania a
recunoscut pericolul că Antanta ar putea atrage Italia în tabăra ei și a îndemnat insistent Austro-Ungaria să
accepte cererile Italiei. Prin Tratatul de la Londra, Antanta i-a promis Italiei mult mai mult. Ca urmare, în
1915, fostul aliat al Austro-Ungariei a trecut de cealaltă parte, în speranța că astfel va încheia Risorgimento-
ul și că va putea stăpâni ambele maluri ale Adriaticii („mare nostro”).

În ciuda fragilității statului multinațional, Armata Austro-Ungară a luptat până la sfârșitul războiului. La
începutul conflagrației, spre sfârșitul verii lui 1914, Armata Comună a suferit înfrângeri grele în fața
atacurilor Armatei Imperiale Ruse pe frontul din Galiția. Pierderi de neînlocuit a suferit în aceste lupte
intense în special corpul ofițerilor imperiali și regali. Pentru o vreme a existat chiar teama că rușii ar putea
ajunge până la Viena. Amenințarea rusă asupra Ungariei și a altor regiuni vitale ale Dublei Monarhii a putut
fi răsturnată pentru prima data în primăvara lui 1915. Aliatul german a intrat în ofensivă pe frontul de est cu
forțe puternice și i-a silit în cele din urmă pe ruși să se retragă din Galiția și să predea Polonia Congresului.
Cu toate acestea, situația s-a acutizat din nou în vara lui 1916, când Armata Comună a înfruntat forțele
țariste reîntărite în cadrul Ofensivei Brusilov. Încă o dată Imperiul German și-a sprijinit aliatul aflat la mare
nevoie, astfel încât o spargere a frontului austro-ungar de căre ruși a putut fi împiedicată. În 1916/1917,
Vechiul Regat al României, un adversar nou intrat în război, a fost combătut tot cu un ajutor german
decisiv. Astfel, marele pericol apărut la sfârșitul verii lui 1916 pe flancul sud-estic al Monarhiei Dunărene a
putut fi înlăturat.

Serbia, considerată de „partida războinică” de la Viena drept o pradă ușoară, a reușit să opună în 1914 o
rezistență amară împotriva a trei ofensive ale Monarhiei Dunărene. Foarte slăbită, a putut fi învinsă pentru
prima dată în toamna lui 1915 cu ajutor german și bulgar, ceea ce a dus la o ocupație prin care a fost
deschisă legătura terestră cu aliatul otoman. În ianuarie 1916 a fost cucerit și ocupat și Regatul
Muntenegrului. În cele douăsprezece lupte de la Isonzo, Italia nu a reușit să pătrundă în presupusul
„pântece slab” al Dublei Monarhii; în schimb, după cea de-a douăsprezecea bătălie, trupele austro-ungare
sprijinite de cea de-a 14-a armată germană au înaintat până la Piave. Și în Războiul din munți, în Dolomiți,
în Tirolul de Sud, Italia a rămas fără succes. Marea Adriatică a fost stăpânită mai degrabă de marina militară
k. u. k. decât de Italia.

Soldații aliați făcuți prizonieri au fost închiși, printre altele, în marile lagăre Sigmundsherberg și Feldbach,
aflate în Austria de astăzi. Mari lagăre de internare se găseau la Drosendorf, Karlstein an der Thaya și
Grossau. Nu erau internați doar prizonierii de război, ci și cetățenii austro-ungari care „nu inspirau
încredere”. De exemplu, rutenii rusofili din Galiția, din Bucovina și din Transcarpatia au fost deportați în
lagărele Thalerhof și Theresienstadt, unde mulți dintre ei au murit.

Speranța cultivată în 1917 că un armistițiu cu Rusia, încheiat în același an în urma Revoluției din
Octombrie, ar duce la o înclinare a balanței înspre o victorie a Puterilor Centrale nu s-a împlinit din cauza
sosirii între timp a Forțelor armate ale Statelor Unite ale Americii.
Superioritatea Imperiului German, care putea participa la efortul de război cu substanțial mai mulți oameni,
mai multe materii prime și mai multe arme, a dus în cursul războiului la o alunecare tot mai adâncă a Dublei
Monarhii sub influența Statului Major General al armatei germane. Vreme îndelungată, chiar după intrarea
în război a Statelor Unite ale Americii de partea Antantei, acesta nu voia să admită că războiul nu mai putea
fi cîștigat. Eforturile cu jumătate de inimă ale împăratului și regelui Carol I/IV pentru stabilirea păcii au fost
făcute din această cauză în secret și au rămas futile. În provincie au existat în 1918 mari crize de provizii și
greve, în Golful Kotor din Dalmația matrozii s-au revoltat.

Sfârșitul Dublei Monarhii

Când Consiliul Imperial, parlamentul jumătății austriece a Dublei

Monarhii, a fost rechemat pentru data de 30 mai 1917 după mai
bine de trei ani de guvernare în absența legislativului,
reprezentanții aleși ai țărilor Coroanei și-au declarat încrederea în
statul național:[12]

Polonezii din Galiția voiau să se lege de un stat polonez nou

înființat, rutenii Galiției nu voiau nici într-un caz să ajungă sub Împărțirea Monarhiei Austro-Ungare
stăpânire poloneză. Cehii se străduiau pentru un stat cehoslovac, conform cu acordurile de la Paris
slovenii și croații voiau să construiască alături de sârbi un stat al după Primul Război Mondial
slavilor de sud.

Germanii din Boemia și Moravia nu voiau să recunoască statul pe care deja juraseră cehii, deoarece se
temeau că, în țările Coroanei boeme, vor ajunge ca minoritate sub stăpânire cehă.

În Transleithania, naționalitățile nemaghiare nu s-au putut coaliza, deși erau (sub)reprezentate în Dieta
Ungariei. Însă slovacii, românii și croații nu doreau să trăiască mai departe sub autoritate maghiară.

O ieșire din această situație confuză din punct de vedere politic și juridic putea fi găsită la fel de puțin în
timpul războiului ca înainte de 1914. La 16 octombrie 1918, la sugestia guvernului cezaro-crăiesc condus
de Hussarek-Heinlein, împăratul Carol I a publicat un manifest intitulat Manifestul popoarelor, adresat
popoarelor Cisleithaniei. Acest manifest trebuia să impulsioneze transformarea jumătății austriece a Dublei
Monarhii într-o confederație a popoarelor libere sub umbrela protectoare a împăratului. Naționalitățile
Cisleithaniei au fost astfel invitate să-și constituie propriile consilii și adunări naționale reprezentative
(diete).

Guvernul maghiar Wekerle, care aprecia greșit situația, a refuzat hotărît manifestul; cu toate acestea, în 18
octombrie, cu acordul regelui Carol al IV-lea, a anunțat în Dieta Ungariei o propunere de lege pentru
intrarea într-o uniune personală cu țările austriece. Uniunea reală care exista de la compromisul din 1867
urma să fie astfel terminată; maghiarii voiau să desfacă toate legăturile politice cu țările austriece.[13]
Problema naționalităților Cisleithaniei nu putea fi însă separată de aceea a Transleithaniei: croații din
Dalmația austriacă voiau să fondeze statul slavilor de sud împreună cu croații ungurești, cehii austrieci
voiau să creeze Cehoslovacia cu slovacii ungurești.

Încercarea prin Manifestul Popoarelor de a face posibilă o nouă ordine a Dublei Monarhii Imperiale și
Regale sub conducerea măcar nominală a Casei de Habsburg-Lorena era astfel sortită eșcului. Dorințele
naționale erau cu mult mai puternice decât resturile loialității dinastice.

În 21 octombrie 1918, cu referire la manifestul împăratului, reprezentanții germani ai Consiliului Imperial

au constituit Adunarea Națională Provizorie pentru Austria Germană. În 30 octombrie, Adunarea Națională
condusă de Karl Seitz i-a dat comitetului său juridic, format din 20 de membri, numele de Staatsrat (nou
organ executiv și judiciar al Adunării Naționale, avându-l în frunte pe același Karl Seitz și alegându-l drept
cancelar pe Karl Renner), care i-a numit pe cei 14 șefi de resort extensiv ai Cabinetului Renner I care
conduceau oficiile de stat (în germană Staatsämter) numite mai târziu ministere.

În 28 octombrie 1918, cehii au preluat fără vărsare de sânge puterea în Praga de la autoritățile cezaro-
crăiești și au proclamat Republica Cehoslovacă; membri ai Consiliului Național Cehoslovac au preluat
conducerea reprezentanței guvernului de la Viena, a comisiei pentru administrarea țării
(Landesverwaltungskommission), a poliției și a instituției pentru aprovizionarea cu cereale în vreme de
război.[14] Galiția s-a alipit nou înființatei Polonii. Începând cu 29 octombrie, slovenii și croații au fost
cofondatori ai noului stat al slavilor de sud. Guvernul maghiar a reziliat în 31 octombrie 1918 uniunea reală
cu Austria, act prin care Austro-Ungaria a încetat să mai existe.

Ministrul de externe comun Gyula Andrássy cel Tânăr s-a retras în 2 noiembrie, iar ministrul pentru finanțe
comune Alexander Spitzmüller în 4 noiembrie 1918. Ministrul imperial și regal de război Rudolf Stöger-
Steiner von Steinstätten a fost implicat în continuare după 11 noiembrie 1918, sub supravegherea Staatsrat-
ului Austriei Germane, în lichidarea Ministerului Imperial și Regal de Război.

În 10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de sfrâșitul războiului în Europa de Vest, Regatul României și-a
declarat reintrarea în război. Înaltul comandament al trupelor orientale ale Antantei, sub conducerea
generalului francez Louis Franchet d'Espèrey, a stabilit o linie de demarcație temporară în ceea ce încă mai
erau teritoriile de est ale Ungariei: Regatul României trebuia astfel să ocupe Transilvania până la Râul
Mureș, Serbia urma să ocupe Banatul, în vreme ce partea de nord a Transilvaniei, Crișana și Maramureșul
ar fi trebuit să rămână mai departe Ungariei, până la luarea unei decizii în cadrul acordurilor de pace. În 11
noiembrie 1918, trupele române au intrat în Bucovina. În 12 noiembrie au pătruns în Transilvania.

În 11 noiembrie 1918, Carol I (care deja cu o săptămână înainte fusese numit de unele publicații „fostul
împărat”) a fost convins de politicienii de vârf, cu simpatii republicane, ai Austriei Germane și de ultimul lui
guvern cezaro-crăiesc să renunțe la „fiece participare la afacerile statului”; abdicarea formală a respins-o. În
aceeași zi, împăratul a eliberat din serviciu guvernul cezaro-crăiesc devenit superfluu al Ministerpräsident-
ului Heinrich Lammasch (al cărui cabinet fusese numit încă din 26 octombrie „cabinetul lichidării”[15]). În
12 noiembrie 1918 a avut loc în Viena ultima ședință a Consiliului Imperial și în aceeași zi Adunarea
Națională Provizorie a proclamat Republica Austria Germană. În 13 noiembrie, ultimul monarh Habsburg
al Ungariei, regele Carol al IV-lea, s-a retras în aceeași măsură. Trei zile mai târziu, Ungaria devenea în
mod efemer republică și a rămas mai târziu un regat fără rege. În două tratate – Tratatul de la Saint-
Germain-en-Laye din 1919 cu Austria și Tratatul de la Trianon din 1920 cu Ungaria – au fost oficial
stabilite cedările teritoriale și granițele statelor succesoare monarhiei.

Tratatele au confirmat recunoașterea juridică a noilor state Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul
sârbilor, croaților și slovenilor (din 1929 Regatul Iugoslaviei) precum și cedările teritoriale făcute Italiei și
Regatului României. Austriei Germane i s-a interzis integrarea în noua republică germană. În mod deliberat,
Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye nu a utilizat termenul „German” în numele statului: tratatul a fost
încheiat așadar cu „Republica Austriacă”, iar numele de „Austria Germană” purtat pînă în acel moment nu
a mai apărut niciodată. Ungaria a fost nevoită să renunțe în favoarea Cehoslovaciei, a României, a
Regatului sârbilor, croaților și slovenilor precum și a Austriei la două treimi din teritoriul anterior al statului
și a trebuit să-i detroneze pe Habsburgi.

În literatura de specialitate există adesea contradicții în menționarea statelor care, din punct de vedere
juridic, sunt considerate succesoare Austro-Ungariei. Astfel, potrivit Dicționarului de drept internațional (în
germană Wörterbuch des Völkerrechts), doar Austria Germană, Ungaria, Cehoslovacia și Statul slovenilor,
croaților și sârbilor sunt state succesoare dispărutei Austro-Ungarii, în vreme ce România, Polonia și Italia,
care în alte surse apar de asemenea drept state succesoare,[16][17] nu au fost puse la socoteală deoarece
statalitatea lor avea o existență anterioară sau, în cazul Poloniei, noul stat nu s-a format în întregime pe
teritoriul fostei Duble Monarhii.[18]
Mulții iredentiști, care în cele din urmă au dus la destrămarea Dublei Monarhii, au fost, potrivit lui Mark
Cornwall, finalmente încununați de succes deoarece i-au înlăturat pe Habsburgi pentru „a-și menține
propria casă în bună ordine”.[19]

Octombrie/noiembrie 1918: cronologia prăbușirii

29 septembrie: atacuri masive ale Antantei pe frontul de vest; drept urmare, Erich
Ludendorff, reprezentantul comandamentului armatei germane, a cerut guvernului începerea
imediată a negocierilor pentru încetarea operațiunilor militare. Bulgaria, aliată a Puterilor
Centrale, a încheiat armistițiul. Pe frontul italian, trupele k. u. k. suferă de foame, de lipsa
proviziilor militare, de extenuare și din cauza dezertărilor. Forțele centrifuge ale Austro-
Ungariei își văd întărite șansele de succes.
6 octombrie: Constituirea Consiliului Național al Slovenilor, Croaților și Sârbilor. Guvernul
regal maghiar din Budapesta își pierde autoritatea în Zagreb.

16 octombrie: Împăratul Carol I semnează „Völkermanifest”-ul (Manifestul poporului)

conceput de guvernul cezaro-crăiesc condus de Hussarek-Heinlein prin care se urmărea
transformarea Imperiului Austriac într-o federație de state naționale autonome. Însă scopul
politicienilor cezaro-crăiești din rândurile celorlalte naționalități nu era autonomia, ci
suveranitatea.
21 octombrie: Membrii germani ai Camerei Reprezentanților Austriei, aleși în 1911,
fondează la Viena Adunarea Națională Provizorie pentru Austria Germană
24 octombrie: Guvernul cezaro-crăiesc din Viena și-a pierdut autoritatea: o parte din
deciziile sale nu mai sunt respectate. Dieta Ungariei din Budapesta a anunțat, cu acordul
regelui Carol al IV-lea, propunerea guvernului regal maghiar condus de Sándor Wekerle de
a pune capăt compromisului austro-ungar din 1867 pe data de 31 octombrie 1918. Ultima
întrunire a Consiliului Ministerial pentru afaceri comune.

26 octombrie: Împăratul Carol I renunță la alianța cu Imperiul German.

27 octombrie: Numirea de către Carol I în Viena a „Guvernului Lichidării” Lammasch.
Jurământul a fost depus câteva zile mai târziu.
28 octombrie: Comitetul Național Cehoslovac a preluat în Praga administrarea Boemiei de
la reprezentantul cezaro-crăiesc și a finalizat fondarea statului cehoslovac independent.
Galiția s-a despărțit de Cisleithania pentru a aparține statului polonez renăscut.
29 octombrie: Comitetul Național Morav a preluat conducerea reprezentanței k.k. și a
comandamentului militar k.u.k. din Brno. Dieta croată (Saborul) a declarat retragerea
Croației din Austro-Ungaria. La Zagreb a fost proclamat Statul slovenilor, croaților și sârbilor,
căruia ar fi trebuit să-i aparțină toate teritoriile slavilor de sud care făcuseră anterior parte din
Dubla Monarhie. Consiliul Național Sloven a declarat la Ljubljana că toate teritoriile
austriece locuite de sloveni sunt independente.
30 octombrie: Împăratul și regele Carol I/IV dă ordinul ca Marina Militară Imperială și Regală
să fie predată noului stat al slovenilor, croaților și sârbilor. Adunarea Națională Provizorie
pentru Austria Germană instituie primul cabinet, act prin care Austria Germană se constituie
ca stat; Karl Renner devine cancelar de stat. Comitetul Național Cehoslovac preia
Comandamentul militar k.u.k. din Praga, Plzeň și Litoměřice.

31 octombrie: Consiliul Național din Ljubljana declară intrarea Sloveniei în Statul slovenilor,
croaților și sârbilor. Ofițerii statului slavilor de sud preiau comanda Marinei Militare Imperiale
și Regale. La Budapesta ia ființă Consiliul Național Român Central. Fostul ministru-
prezident István Tisza este omorît la Budapesta în prima zi a Revoluției Crizantemelor.
1 noiembrie: Cabinetul k. k. Lammasch a început în Viena să predea afacerile statului noului
cabinet austro-german condus de Renner. Administrarea Bosniei a fost predată Comitetului
Național Bosniac. Conducerea Direcției Poliției k. k. din Viena a jurat credință Staatsrat-ului.
2 noiembrie: Ordinul deja dat de Béla Linder, noul ministru al apărării în guvernul
revoluționar maghiar condus de Mihály Károlyi, regimentelor maghiare de pe frontul italian
cu scopul încetării luptelor și depunerii armelor, a fost transmis în mod oficial trupelor de
către Înaltul Comandament al Armatei Austro-Ungare. S-a retras ultimul ministru de externe
k. u. k., Gyula Andrássy cel Tânăr.
3/4 noiembrie: Armistițiul de la Villa Giusti, semnat lîngă Padova între forțele armate austro-
ungare și Antanta. Termenul intrării în vigoare a armistițiului, care potrivit așteptărilor armatei
k.u.k. ar fi fost „imediat”, a fost interpretat în mod diferit de părțile implicate în conflict; aceasta
a permis forțelor italiene să ia prizonieri peste o sută de mii de soldați k.u.k. în ultimele 24 de
ore. Italia a ocupat Tirolul la sud de Pasul Brenner, Triest și Litoralul austriac. S-a retras
ultimul ministru de finanțe comun, Alexander Spitzmüller.
6 noiembrie: Carol I/IV a ordonat demobilizarea unităților rămase din armată. Trupe germane
ocupă între 6 și 10 noiembrie părți din Tirol și Salzburg.[20]
9 noiembrie: Consiliul Național Român Central cere noului guvern revoluționar maghiar
condus de Mihály Károlyi să i se acorde o deplină putere de guvernare asupra teritoriilor
locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească
10 noiembrie: Regatul României declară din nou război Puterilor Centrale și trupele române
trec încă o dată Carpații.
11 noiembrie: Retragerea împăratului Carol I în Austria Germană, dizolvarea guvernului k. k.
Lammasch, eliberarea tuturor funcționarilor publici de jurământul de credință făcut
împăratului. Se retrage ultimul ministru de război k. u. k., Rudolf Stöger-Steiner von
Steinstätten.
12 noiembrie: Prin hotărârea Adunării Naționale Provizorii, statul Austria Germană s-a
declarat republică aparținătoare de Republica de la Weimar. Delegațiile și Camera
Domnilor din Consiliul Imperial precum și ministerele k. u. k. și k. k. au fost desființate.
13 noiembrie: Se retrage regele Carol al IV-lea al Ungariei. Guvernul maghiar, care nu se
considera angrenat de armistițiul în vigoare din 3 / 4 noiembrie dat fiind că Ungaria ieșise
din uniunea reală cu Austria la sfârșitul lui octombrie, încheie o convenție militară cu
Antanta la Belgrad, prin care e nevoit să accepte condiții chiar mai rele decât cele impuse la
Villa Giusti.
14 noiembrie: Tomáš Garrigue Masaryk, încă în exil, a fost ales ca președinte al Republicii
Cehoslovace. Desemnarea sa prin intermdiul politicienilor cehi din exil a fost încununată de
succes încă din 24 octombrie în Paris.
15 noiembrie: Consiliul Național Român Central decide unirea românilor din Transilvania și
din Țara Ungurească cu Regatul României.
16 noiembrie: Ungaria se declară republică, primul președinte fiind Mihály Károlyi.

28 noiembrie: Bucovina, rămasă fără vreo formă de organizare statală după dezintegrarea
Cisleithaniei, cere unirea cu Regatul României.

1 decembrie: Marea Adunare Națională a proclamat la Alba Iulia, în fața a 100.000 de

români, unirea Transilvaniei și a unor părți din Banat, din Crișana, din Sătmar și din
Maramureș cu România.
 (Referințe bibliografice)[21]

Consecințele Austro-Ungariei în vremurile noastre

Împărțirea Austro-Ungariei în statele succesoare

În primii zeci de ani după sfârșitul Dublei Monarhii, aceasta a fost adesea numită de criticii ei drept
„închisoarea popoarelor” și „sortită pieirii”. Statele succesoare și-au văzut întreaga istorie comună dinainte
de 1918 în primul rând sub aspectul asupririi și al împiedicării principiului autodeterminării. Expresiile
„închisoarea popoarelor” și „germanizare” au fost folosite cu referire la Monarhia Habsburgică în special în
spațiul slavilor de sud începâd cu 1918, chiar mai accentuat după 1945, și au rămas în memoria publică și în
discursul oficial până la sfârșitul secolului XX.[22] În opoziție cu această viziune, Winston Churchill
considera distrugerea Austro-Ungariei drept o mare tragedie, deoarece vreme de sute de ani această
monarhie a făcut posibile avantajele comerțului și ale siguranței, ale păcii și ale vieții în comun pentru un
mare număr de mici popoare, iar după dispariția monarhiei, nici unul dintre aceste popoare nu mai putea
face față presiunii Germaniei sau Rusiei.[23]

Abia după intrarea în UE a celor mai multe dintre statele succesoare s-a putut vorbi imparțial și despre
părțile pozitive ale vechiului stat multinațional comun: despre marele spațiu economic comun, despre
libertatea de mișcare a persoanelor, despre drepturile civile, despre jurisdicția și administrația care erau
moderne pentru acele vremuri și despre emanciparea graduală a păturilor mai sărace ale populației. După
confuziile din epoca interbelică, după antisemitismul și rasismul în creștere, după cel de-al Doilea Război
Mondial, după Holocaust și mulți zeci de ani de dictatură comunistă, aceste realizări au putut fi judecate și
valorizate în moduri mult mai variate decât mai înainte. Cei mai mulți locuitori ai Dublei Monarhii s-au
asociat, în ciuda multor deficiențe (cum ar fi lipsa dreptului de vot a femeilor, sărăcia larg răspândită,
problemele naționalităților, maghiarizarea etc.), cu educația publică a Monarhiei Habsburgice, cu
începuturile unui sistem de asistență socială lipsit de complicații, cu serviciile inovatoare de sănătate
publică, cu larga și comprehensiva toleranță religioasă, cu statul de drept și cu menținerea unei infrastructuri
dezvoltate. De asemenea, cei mai mulți activiști ai minorităților au recunoscut importanța statului Austro-
Ungariei per ansamblu ca sistem de securitate colectivă, în care existau diferențe mari între jumătatea
austriacă și jumătatea maghiară a Dublei Monarhii. Aceste caracteristici ale Monarhiei Dunărene au rămas
multă vreme în memorie.[24]

Așa numitul „efect Habsburg” ar modela chiar și în zilele noastre locuitorii din interiorul fostelor granițe ale
Dublei Monarhii. Fostele instituții ale monarhiei continuă să aibă un efect chiar și după mai multe generații
prin norme culturale. Oamenii care trăiesc în fostele teritorii ale Dublei Monarhii au avut în mod măsurabil
mai multă încredere în tribunalele și în poliția locală și au plătit mai puțină mită pentru serviciile publice
decât compatrioții lor de cealaltă parte a vechilor granițe.[25]

În statele succesoare ale Dublei Monarhii s-a folosit extensiv până în zilele noastre rețeaua feroviară dată în
folosință înainte de 1918. În multe localități sunt păstrate în continuare clădiri de utilitate publică (de la
teatre la gări feroviare) construite în stilul arhitectural anterior anului 1918. De asemenea, moștenirea
monarhiei este evidentă și în istoria științei și în istoria culturală.

În prezent, fostele teritorii ale Austro - Ungariei sunt împărțite între următoarele 13 state succesorale sau
state care au moșternit teritoriile de la statele succesorale:

România: 106.992 km2 - 15,84 % din suprafața totală

Ungaria: 93.030 km2 - 13,76 %

Austria: 83.858 km2 - 12,41 %

Cehia: 78.549 km2 - 11,62 %

Ucraina: 65.344 km2 - 9,67 %

Croația: 56.594 km2 - 8,37 %

Bosnia și Herțegovina: 51.129 km2 - 7,56 %

Slovacia: 49.036 km2 - 7,25 %

Polonia: 32.179 km2 - 4,76 %

Serbia: 21.506 km2 - 3,18 %

Slovenia: 20.273 km2 - 3,00 %

Italia: 16.859 km2 - 2,49 %

Muntenegru: 616 km2 - 0,09 %

Forme de cooperare economică și politică

Potrivit criticilor politicii externe austriece din zilele noastre, cooperarea cu statele vecine din nordul, estul și
sud-estul Austriei nu a jucat un rol fundamental după 1989, ceea ce este o greșeală. Aceastei păreri i se
opun investițiile considerabile ale întreprinderilor austriece în țările vecine. Pe lângă acestea, există și în
interiorul Uniunii Europene forme de cooperare deosebit de intensive între țările de pe teritoriul fostei
Duble Monarhii. Astfel, încă din 1991, membrii Grupului de la Visegrád se străduiesc să întărească formele
reciproce de cooperare politică și economică.

Urmări ale migrațiilor și identificare culturală

Ca urmare a celor două războaie mondiale și a Războiului Rece care le-a succedat, mai multe milioane de
oameni vorbitori de germană, foști cetățeni ai Austro-Ungariei, au ajuns în Germania ca familii de refugiați,
expulzați din țara natală și emigranți germanici, au devenit rezidenți împreună cu descendenții lor și au fost
în mare măsură asimilați de populațiile majoritare ale regiunilor în care s-au instalat. Partea acestor familii
care s-au integrat în Germania de Vest este cu mult mai mare decât aceea a familiilor care s-au stabilit în
Austria, deși chiar și după destrămarea Dublei Monarhii, Republica Austriacă — în special orașul Viena —
a fost văzută în continuare, ca întotdeauna, drept un centru cultural al vorbitorilor de germană din „vechea
Austrie” (prin care, după 1918, s-a înțeles Cisleithania). Alte familii au emigrat în alte țări, cum ar fi Statele
Unite ale Americii, Canada, Israel sau Australia.

Țări și părți ale Dublei Monarhii

Râul Leitha constituia în parte granița dintre
jumătatea austriacă și jumătatea ungară a
Dublei Monarhii (în zilele noastre
corespunde graniței de vest a Burgenland-
ului). De la acesta au derivat denumirile
Cisleithania („Țara de dincoace de Leitha”
pentru partea vestică a Dublei Monarhii) și
Transleithania („Țara de dincolo de Leitha”
pentru partea estică a monarhiei):
Cisleithania se numea în mod oficial
Regatele și Țările reprezentate în Consiliul
Imperial (Austria era o denumire inoficială
înainte de anul 1915, când a fost
oficializată); fiecare dintre aceste țări era o
Țară a Coroanei; țările transleithanice se
numeau oficial Țările Sfintei Coroane
Ungare a lui Ștefan. Țările monarhiei erau
state membre parțial autonome și aveau o
istorie seculară. Înainte de obținerea lor de
către Habsburgi, aceste țări își formaseră
uneori state autonome, iar de la Patenta din
Februarie 1861 aveau iarăși în posesie unele
instituții statale proprii. Șeful de stat era
monarhul, în continuare împărat și rege prin
uniune personală, care era reprezentat în
teritoriu de un Landeschef /
Landespräsidenten (Statthalter).

Bosnia și Herțegovina, care mai înainte

aparținuse de Imperiul Otoman și care în
1878 a fost ocupată iar în 1908 a fost
încorporată în Dubla Monarhie prin
acceptarea Crizei bosniace, era administrată
în comun de către ambele jumătăți ale
monarhiei. Următoarele tabele arată
rezultatele recensământului din 31
decembrie 1910.[27]

Spre deosebire de multe alte mari și mijlocii

puteri europene, Austro-Ungaria nu avea
nici un fel de ambiții coloniale. Singura Cisleithania
posesiune neeuropeană a Dublei Monarhii a 9. Moravia
constat, între 1901 și 1917, într-o mică 1. Boemia 10. Salzburg
concesiune în orașul chinez Tianjin 2. Bucovina 11. Silezia austriacă
(Tientsin). Imperiul chinez a trebuit să 3. Carintia 12. Stiria
cedeze acest teritoriu ca urmare a participării 4. Craina 13. Tirol
cu succes a Austro-Ungariei la înfrângerea 5. Dalmația 14. Austria de peste
Răscolii boxerilor din anul 1900. 6. Galiția și Lodomeria Enns
Concesiunea se afla pe malul estic al râului 7. Gorizia și Gradisca; 15. Vorarlberg
Hai He (Peiho), cuprindea o suprafață de Triest cu regiunea; Istria
aproximativ 62 ha și avea în jur de 40.000 8. Austria de sub Enns
de locuitori.[28][29] Teritoriul era limitat în Transleithania
partea de sud de concesiunea italiană, în est
de gara feroviară, în nord și în vest de Hai 16. Ungaria (cu Voivodina și Marele Principat al
He. Concesiunea era administrată de Transilvaniei)
consulul k. u. k. în funcție, care era susținut 17. Croația și Slavonia
în demersurile sale, printre altele, și de o
mică garnizoană militară. În privința Bosnia și Herțegovina
clădirilor publice, pe teritoriul concesiunii se (18.)
mai găseau pe lângă consulat și cazarmă o închisoare, o școală, un teatru
și un spital. Ca urmare a declarației de război făcute de China Puterilor Marile orașe (1910)[26]
Centrale în august 1917, teritoriul a fost reîncorporat statului chinez. În Loc Oraș Locuitori
septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint-Germain 1 Viena 2.083.630
(Articolul 116), Austria a renunțat în cele din urmă la orice pretenție 2 Budapesta 880.371
asupra teritoriului. Printr-un articol identic al Tratatului de la Trianon, a 3 Triest 229.510
făcut și Ungaria același lucru în iunie 1920. 4 Praga 223.741
5 Liov 206.113
6 Cracovia 151.886
Regatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial (Cisleithania) 1910[30]
7 Graz 151.781
Capitală Suprafață
Țară Locuitori 8 Brno 125.737
(Locuitori) în km²
9 Seghedin 118.328
Regatul Boemiei Praga (224.000) 51.946,09 6.769.548
10 Maria-Theresiopol 94.610
Regatul Dalmației Zadar (14.000) 12.830,32 645.666
Regatul Galiției și Lodomeriei Liov (206.000) 78.499,28 8.025.675
Arhiducatul Austriei de sub
Viena (2.031.000) 19.825,33 3.531.814
Enns
Arhiducatul Austriei de peste
Linz (71.000) 11.981,73 853.006
Enns
Ducatul Bucovinei Cernăuți (87.000) 10.441,24 800.098
Ducatul Carintia Klagenfurt (29.000) 10.325,79 396.200
Ducatul Crainei Ljubljana (47.000) 9.953,81 525.995
Ducatul Salzburg Salzburg (36.000) 7.153,29 214.737
Ducatul Sileziei de Sus și de
Opava (31.000) 5.146,95 756.949
Jos
Ducatul Stiria Graz (152.000) 22.425,08 1.444.157
Margraviatul Moraviei Brno (126.000) 22.221,30 2.622.271
Comitatul Princiar Tirol 2 Innsbruck (53.000) 26.683 946.613
Comitatul Princiar Gorizia și Gorizia (ca.
2.918 260.721
Gradisca 1 25.000)
Orașul liber imperial Triest cu
Triest (161.000) 95 229.510
regiunea lui 1
Parenzo / Poreč
Margraviatul Istriei 1 4.955 403.566
(ca. 4.000)
Vorarlberg 2 Bregenz (9.000) 2.602 145.408
Cisleithania împreună Viena 300.003,21 28.571.934

1. Pentru cele trei țări ale coroanei Gorizia și Gradisca, Triest și

Istria exista o „prefectură” (Statthalterei) cezaro-crăiască
comună în Triest. Luate împreună, cele trei țări erau cunoscute
sub denumirea de Litoralul austriac (până în 1861 constituiau o
țară a coroanei cu acest nume). Pentru aceste trei țări ale
coroanei, informațiile din registrele oficiale ale statului în
privinața suprafeței și a locuitorilor nu sunt diferențiate, cele trei
fiind luate împreună: 7.970,38 km² și 893.797 persoane. Apud
Hickmanns Taschanatlas 1910.

2. Pentru Tirol și Vorarlberg exista o „prefectură” (Statthalterei)

comună în Innsbruck. În registrele oficiale ale statului, suprafața
și numărul de locuitori a celor două țări ale coroanei nu sunt
diferențiate, ci sunt date împreună: 29.284,59 km² și 1.092.021
locuitori. Apud Hickmanns Taschanatlas 1910.
 Țările Sfintei Coroane Ungare a lui Ștefan (Transleithania) 1910
Suprafață
Țară Capitală (Locuitori) Locuitori
în km²
Regatul Ungariei Budapesta (intra muros
(inclusiv Orașul Fiume 882.000, cu suburbii 282.274,66 18.264.533[31]
și împrejurimile) 1.290.000)
Regatul Croației și
Zagreb (80.000) 42.488,02 2.621.954[32]
Slavoniei
Transleithania
Budapesta 324.762,68 20.886.487
împreună

Sub administrația comună a ambelor părți ale monarhiei 1910

Capitală Suprafață în
Țară Locuitori
(Locuitori) km²
Bosnia și
Sarajevo (52.000) 51.199 1.898.044[34]
Herțegovina[33]

Monarhia Austro-Ungară 1910

Uniune reală Capitale Suprafață în km² Locuitori
Austro-Ungaria Viena și Budapesta 675.964,89 51.356.465

Politica

Constituție

Nu a existat o constituție comună a Dublei Monarhii. Baza legislativă a Monarhiei Dunărene era constituită
din următoarele trei seturi de legi care aveau aceeași forță legală în Cisleithania și în Transleithania:

Pragmatica Sancțiune a împăratului Carol al VI-lea, confirmată în 19 aprilie 1713,

Legea constituției (numită atunci inoficial Legea delegației) pentru Cisleithania, ca parte a
Constituției din decembrie intrată în vigoare în 21 decembrie 1867; pentru Transleithania,
aceeași Lege a delegației a fost deja publicată odată cu Legea XII/1867, și
acordurile uniunii vamale și comerciale din 27 iunie 1878.

Pragmatica Sancțiune era o lege a succesiunii la tron și, cum Carol al VI-lea nu avusese nici un urmaș parte
bărbătească, a avut ca efect stabilirea dreptului de succesiune la tron a fiicei sale Maria Terezia și a
urmașilor ei. Legile delegației Cisleithaniei și Transleithaniei stabileau care erau afacerile / domeniile pe
care ambele state trebuiau să le gestioneze împreună. Uniunea vamală și comercială cu monedă comună,
libertate mutuală de înregistrare a firmelor și recunoaștere mutuală în lipsa formelor administrative a
înregistrării întreprinderilor și a patentelor era un acord voluntar al ambelor state.

Împăratul Austriei era, prin uniune personală, și Rege al Ungariei, ceea ce îl făcea în același timp Rege al
Croației și Slavoniei. Aceasta se întâmpla însă acum potrivit dreptului Transleithaniei și nu mai era o
derivare a calității de Împărat al Austriei.

Domeniile comune apărute ca urmare a Legilor delegației, politica externă și Armata Comună, au fost
administrate prin ministere comune: Ministerul de Externe, Ministerul de Război și Ministerul de Finanțe;
acesta din urmă nu era destinat gestionării integrale a finanțelor din întreaga Dublă Monarhie, ci avea ca
scop doar finanțarea domeniilor comune. Acest construct politic a fost
denumit uniune reală. Instituțiile care priveau ambele jumătăți ale Relații diplomatice ale Austro-
Ungariei în alte state
monarhiei au primit apelativul „k. u. k.“ („kaiserlich und königlich“ —
(1910)[35]
„imperial și regal”), formulă care se referea la două dintre coroanele
monarhului (la coroana imperială a Austriei și la coroana regală a 10 Ambasade
Ungariei) și, prin metonimie, la cele două state ale Dublei Monarhii. Format:DEU-1871
Format:FRA-1871
Guvernul Cisleithaniei era identificat drept „k. k.“ („kaiserlich-königlich“ Sfântul Scaun
— „chezaro-crăiesc”), formulă în care königlich (crăiesc, regal) se Flag of Italy (1861-1946).svg
referea la coroana regală a Boemiei pe care Împăratul Austriei o avea de Format:JPN-1868
Format:TUR-1844
asemenea. Guvernul și instituțiile jumătății ungare a Dublei Monarhii Format:RUS-1883
aveau apelativul „m. kir.“ („magyar királyi”) sau „kgl. ung.“ („königlich Format:ESP-1875
ungarisch” — „regal maghiar”). Format:GBR-1801
Statele Unite ale Americii
După Compromisul din 1867, în 14 noiembrie 1868, Împăratul și Regele 19 Legații
a stabilit titlul monarhului și numele statului: Argentina
Format:Bayern-1806
În tratatele încheiate în numele monarhului: Belgia
Împărat al Austriei și Rege Apostolic al Ungariei Format:BRA-1889
Chile
Denumirea personală: Format:CHN-1890
Maiestatea Sa imperială și regală apostolică (Seine K. u. K. Danemarca
Apostolische Majestät) Format:GRC-1863
Numele statului: Format:MEX-1893
Monarhia Austro-Ungară; folosit pentru prima dată în 2 iunie Țările de Jos
Format:IRN-1906
1868 într-un tratat semnat cu Suedia și Norvegia[36] Format:POR-1830
Format:ROU-1881
Numele Austria a fost utilizat cu parcimonie în practica administrației de Format:Sachsen-1815
stat din interiorul granițelor, probabil din considerație pentru majoritatea Suedia
negermană din Imperiul Austriac. Pe de o parte, constituția din 21 Elveția
decembrie 1867 stabilea că există „o cetățenie austriacă obligatorie... Format:SRB-1882
pentru toți membrii Regatelor și Țărilor reprezentate în Consiliul Format:Württemberg
2 Misiuni
Imperial”[37] (în Ungaria, cetățenia era la fel de inclusivă[38]). Pe de altă
parte, teritoriul statului a fost adesea numit prin parafraza „Regatele și Format:MAR-1666
Format:MNE-1878
Țările reprezentate în Consiliul Imperial“, o formulă stânjenitoare,[39]
care, în afara textelor oficiale, a fost mereu înlocuită prin Austria. În
1915, pentru prima dată statul a fost numit așa și oficial.

Conducători și ministere comune

Monarhul (vezi Uniune personală) domnea în Cisleithania ca Împărat al Austriei, iar în Transleithania ca
Rege Apostolic al Ungariei.

Francisc Iosif I. 1867–1916

8 iunie 1867 — încoronat ca Rege al

Ungariei (I. Ferenc József)
21 noiembrie 1916 — decedat
Carol I./IV. 1916–1918
21 noiembrie 1916 — devine în mod
automat împărat și rege la moartea
 înaintașului său
30 decembrie 1916 — încoronat ca Rege
al Ungariei sub numele de Carol IV. (IV.
Károly)
11 noiembrie 1918 — demisia guvernului
în jumătatea austriacă a monarhiei (fără
abdicare)
13 noiembrie 1918 — demisia guvernului
în jumătatea ungurească a monarhiei
(fără abdicare) Coroana imperială a Coroana Sfântului
Austriei. Ștefan a Ungariei.
La instigarea lui Francisc Iosif, în sensul unei uniuni
reale, precum aceea consimțită prin Compromisul din
1867, politica externă, armata și marina de război erau administrate de ministere comune, responsabile
pentru ambele părți ale monarhiei; miniștrii erau numiți de către monarh și trebuiau să nu fie în același timp
miniștri într-unul din cele două state. Austro-Ungaria ca întreg nu avea un șef de guvern, dar avea un:

Ministru al Casei Imperiale și Regale și al Externelor

Ministru de război k.u.k.
Ministru de finanțe comune (doar pentru finanțarea afacerilor comune)

În luarea deciziilor, împăratul era ajutat de un Consiliul Ministerial pentru Afaceri Comune.

Fiecare jumătate a monarhiei avea, în plus, încă un Minister al Apărării propriu, responsabil pentru forțele
de apărare separate ale fiecăreia – Forțele de apărare cezaro-crăiești, respectiv Forțele de apărare regale
maghiare. Controlul finanțelor în afacerile comune era realizat de Înalta Curte de Conturi Comună. În
schimb, nu existau tribunale sau curți de justiție comune celor două jumătăți ale monarhiei. Acorduri
politice și controale politice asupra politicilor militare și de externe trebuiau să aibă loc anual în cadrul
întâlnirilor în alternanță de la Viena și de la Budapesta între două delegații a câte 60 de persoane alese de
către Consiliul Imperial și de către Dieta Ungariei.

Prim-miniștri

Fiecare dintre cele două jumătăți ale monarhiei a avut începând cu 1867 propriul ei ministru-prezident care,
la fel ca miniștrii cabinetului său, erau numiți și destituiți de monarh. În baza constituției și a dezvoltării real-
politice a Monarhiei Habsburgice, ministru-prezident-ul Cisleithaniei a rămas dependent exclusiv de voința
împăratului (în Consiliul Imperial nu exista procedura moțiunii de cenzură care să oblige cabinetul să se
retragă), iar ministru-prezident-ul Transleithaniei a rămas dependent de voința regelui și a aristocrației
maghiare. De la începutul anilor 1890, cei care au ocupat funcția de ministru-prezident s-au schimbat
adesea, în special în jumătatea austriacă a monarhiei; prin urmare, doar puțini politicieni au putut câștiga o
influență marcantă:

Prim-miniștri cezaro-crăiești ai Țărilor și Regatelor reprezentate în Consiliul Imperial

(Cisleithania)
Prim-miniștri regali maghiari ai Țărilor Coroanei Sfântului Ștefan (Transleithania)

Forța armată
Articole principale: Armata Austro-Ungară, Armata comună și Marina Imperială Austro-Ungară.
Sistemul militar al Monarhiei austro-ungare în ambele (părți) de
stat(e) s-a bazat din 1868 pe principiul datoriei universale și
personale a fiecărui cetățan de a lua arma în mână.

Forțele armate erau constituite din Armata Comună, din forțele de

apărare ale ambelor state (Forțele de apărare cezaro-crăiești și
Forțele de apărare regale maghiare) și din Marina Militară
Imperială și Regală.

Comandantul suprem era Împăratul Austriei și Regele Ungariei

care, de exemplu, semna personal fiecare promovare a fiecărui Configurația militar-teritorială a
ofițer. Din punct de vedere administrativ, forțele armate comune Austro-Ungariei
erau subordonate Ministerului Imperial și Regal de Război, iar
conducera tehnică era asigurată de șeful Comandamentului
suprem, care raporta direct monarhului.[40] Cele două forțe de apărare (k.k. Landwehr și Honvéd) erau
subordonate Ministerului apărării cezaro-crăiesc, respectiv Ministerului regal maghiar al apărării. O amplă
restructurare a Armatei Comune a avut loc pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial, între 1914
și 1918.

Forțele armate austro-ungare s-au dezintegrat în același timp cu Dubla Monarhie în 1918. În 31 octombrie
1918, Ungaria a anunțat sfârșitul uniunii reale cu Austria și prin aceasta a făcut în întregime obsolete atât
structura, cât și datoriile părților în vigoare din 1867. Ungaria și-a constituit propriul Minister de Război și a
chemat înapoi imediat regimentele ungurești de pe frontul italian.

Limbi și societate
Recensământul din 1910 din Austro-Ungaria
a ținut seamă și de limba colocvială a
cetățenilor monarhiei. Cel mai adesea, evreii
din Cisleithania au consemnat drept limbă
vorbită germana; la fel au făcut funcționarii
care, chiar dacă nu aveau ca limbă maternă
germana, utilizând-o în mod cotidian în
aparatul administrativ, o vorbeau cu
predilecție. Cifre exacte în privința clasificării
vorbitorilor diferitelor limbi din Dubla
Monarhie nu există.

Limbile vorbite în Austro-Ungaria după: William R.

Shepherd, Distribution of Races in Austria-Hungary,
Historical Atlas, 1911
 Limbile vorbite potrivit
recensământului din 1910[41]
Număr de
Limbă Procent
vorbitori
Germană 12.006.521 23,36
Maghiară 10.056.315 19,57
Cehă 6.442.133 12,54
Poloneză 4.976.804 9,68
Croată și
4.380.891 8,52
Sârbă
Ucraineană
3.997.831 7,78
(Ruteană)
Română 3.224.147 6,27
Slovacă 1.967.970 3,83
Slovenă 1.255.620 2,44
Italiană 768.422 1,50
Altele 2.313.569 4,51
Total 51.390.223 100,00

Limbile vorbite în Cisleithania 1910[42]

Țară Principala limbă vorbită Alte limbi (mai mult de 2 %)

Boemia Cehă (63,2 %) Germană (36,8 %)
Dalmația Croată (96,2 %) Italiană (2,8 %)
Galiția Poloneză (58,6 %) Ucraineană (Ruteană) (40,2 %)
Austria de Jos Germană (95,9 %) Cehă (3,8 %)
Austria de Sus Germană (99,7 %)
Bucovina Ucraineană (38,4 %) Română (34,4 %), Germană (21,2 %), Poloneză (4,6 %)
Carintia Germană (78,6 %) Slovenă (21,2 %)
Craina Slovenă (94,4 %) Germană (5,4 %)
Salzburg Germană (99,7 %)
Silezia austriacă Germană (43,9 %) Polneză (31,7 %), Cehă (24,3 %)
Steiermark Germană (70,5 %) Slovenă (29,4 %)
Moravia Cehă (71,8 %) Germană (27,6 %)
Tirol Germană (57,3 %) Italiană (42,1 %)
Litoralul austriac Slovenă (37,3 %) Italiană (34,5 %), Croată (24,4 %), Germană (2,5 %)
Vorarlberg Germană (95,4 %) Italiană (4,4 %)

Limbile vorbite în Transleithania 1910[43]

Limbă Regatul Ungariei Croația-Slavonia

vorbitori % din populație vorbitori % din populație
Maghiară 9 944 627 54.5% 105 948 4.1%
Română 2 948 186 16.0% 846 <0.1%
Slovacă 1 946 357 10.7% 21 613 0.8%
Germană 1 903 657 10.4% 134 078 5.1%
Sârbă 461 516 2.5% 644 955 24.6%
Ruteană 464 270 2.3% 8 317 0.3%
Croată 194 808 1.1% 1 638 354 62.5%
Alta sau nespecificat 401 412 2.2% 65 843 2.6%
Total 18 264 533 100% 2 621 954 100%
Observație: unele limbi sunt considerate a fi dialecte ale unor limbi cu circulație mai mare. De exemplu,
rusina și ucraineana au fost înglobate în "limba ruteană" în cadrul recensămâtului, iar limbile romanice
retice au fost considerate drept "italiană".

Religii

Următoarele tabele ilustrează împărțirea pe religii a cetățenilor

Austro-Ungariei. În vreme ce jumătatea austriacă a monarhiei era
aproape în întregime catolică (majoritar roman-catolică, iar în estul
Galiției și greco-catolică), în jumătatea de est a Ungariei, pe lângă
romano-catolici și greco-catolici, exista o minoritate protestantă
(mai ales reformată) însemnată din punct de vedere numeric,
precum și o minoritate ortodoxă. Populația ebraică se concentra în
pățile estice ale Dublei Monarhii, mai cu seamă în Galiția, unde
reprezentau, în medie, aproximativ 10 % din total. Țările alpine de
limbă germană aveau inițial doar o populație ebraică Harta religiilor potrivit Andrees
nesemnificativ de restrânsă, dar rata populație evreiești din Allgemeiner Handatlas
metropola Viena aflată în plină expansiune a crescut puternic prin
migrația internă din estul monarhiei și se afla în 1910 la circa 8,8 %. Alte orașe cu o componentă iudaică
importantă erau (în 1910): Budapesta (23,4 %), Praga (9,4 %), Liov (28,2 %), Cracovia (28,2 %), Cernăuți
(32,4 %).[44] În 1910 trăiau 1.225.000 de evrei în Cisleithania,[45] 911.227 evrei în Regatul Ungariei și
21.231 în Regatul Croației și Slavoniei.[46] În partea austriacă a monarhiei, evreii reprezentau 4,3 % iar în
partea maghiară 4,5 % din populația totală. În Croația și Slavonia erau 0.8 %. În Bosnia și Herțegovina,
aproximativ o treime din populație era de confesiune musulmană.

În comparație cu țările din est și din sud-est, populația evreiască din Austro-Ungaria a cunoscut o largă
toleranță, în pofida antisemitismului în creștere. În Monarhia Dunăreană, sub lunga domnie a lui Francisc
Iosif I, evreii au fost emancipați și îl priveau pe împărat ca pe protectorul lor. Împăratului i s-a atribuit chiar
o înclinare filosemită.[47] Antisemiți fanatici l-au numit pe Francisc Iosif chiar „împăratul iudeilor”,
deoarece acesta a refuzat în repetate rânduri să-l numească pe Karl Lueger primar al Vienei din cauza
polemicilor lui antisemite.[48]

Religii în Austro-Ungaria 1910[49]

Bosnia și
Religie/Confesiune Total Cisleithania Transleithania
Herțegovina
Catolici 76,6 % 90,9 % 61,8 % 22,9 %
Protestanți 8,9 % 2,1 % 19,0 % 0%
Ortodocși 8,7 % 2,3 % 14,3 % 43,5 %
Evrei 4,4 % 4,3 % 4,5 % 0,6 %
Musulmani 1,3 % 0% 0% 32,7 %
 În Transleithania:[51]
În Cisleithania:[50]
Regatul Ungariei & Fiume Croația & Slavonia
Romano-catolici 79.1% (20,661,000)
Romano-catolici 49.3% (9,010,305) 71.6% (1,877,833)
Greco-catolici 12% (3,134,000)
Calviniști 14.3% (2,603,381) 0.7% (17,948)
Evrei 4.7% (1,225,000)
Ortodocși 12.8% (2,333,979) 24.9% (653,184)
Ortodocși 2.3% (607,000)
Greco-catolici 11.0% (2,007,916) 0.7% (17,592)
Luterani 1.9% (491,000)
Luterani 7.1% (1,306,384) 1.3% (33,759)
Alta sau fără religie 14,000
Evrei 5.0% (911,227) 0.8% (21,231)
Unitarieni 0.4% (74,275) 0.0% (21)
Alta sau fără religie 0.1% (17,066) 0.0 (386)

Educație

În domeniul educației generale, s-a ajuns prin școala obligatorie la

un recul constant al analfabetismului existent frecvent în special în
părțile estice și sudice ale Dublei Monarhii. Cu toate acestea,
analfabetismul a rămas mai departe o problemă serioasă a
politicilor de educație și a împiedicat participarea unor largi
segmente de populație la viața socială și politică.

Procentajele analfabeților (Persoane în vârstă de peste 6

Rata alfabetismului în Austro-Ungaria
ani):[52]
la recensământul din 1880
Scădera absolută a Scădera relativă a
ratei analfabeților ratei analfabeților
1880 1900
din 1880 până în din 1880 până în
1900 1900
Cisleithania 34,4 27,4 7,0 20,3
Boemia 8,5 5,3 3,2 37,6
Dalmația 87,3 73,6 13,7 15,7
Galiția 77,1 63,9 13,2 17,1
Austria de Jos 8,5 6,0 2,5 29,4
Austria de Sus 8,6 5,8 2,8 32,6
Bucovina 87,5 65,2 22,3 25,5
Carintia 39,6 24,0 15,6 39,4
Craina 45,4 31,4 14,1 30,8
Salzburg 11,7 8,7 3,0 25,6
Silezia
11,8 11,2 0,6 5,1
austriacă
Stiria 27,8 18,0 9,8 35,3
Moravia 10,4 7,8 2,6 25,0
Tirol și
9,7 7,1 2,6 26,8
Vorarlberg
Litoralul
56,8 38,2 18,6 32,7
austriac
Transleithania 58,8 41,0 17,8 30,3

Pe lângă sistemul școlar public de bază exista un sistemul școlar paralel pentru copiii militarilor, care a fost
organizat special pentru cerințele militare.
Problema naționalităților și concepte de reformă

Problema naționalităților în Monarhia Habsburgică s-a dezvoltat

într-o întrebare existențială cel mai târziu începând cu anul
revoluționar 1848 prin naționalismul în creștere, care a cuprins și
populațiile lipsite de istorie. Într-o Europă a statelor naționale în
curs de constituire, în care naționalismul era simțit drept cea mai
puternică forță politică, statul supranațional și multinațional al
Habsburgilor s-a dezvoltat tot mai mult în ochii celor mai mulți
europeni, dar și a multora dintre locuitorii lui, ca un anacronism
Harta etnică a Austro-Ungariei (după
neviabil. Întrebarea dacă problema naționalităților Monarhiei
recensământul din 1880) potrivit
Habsburgice ar fi putut fi cu adevărat soluționată primește astăzi în Andrees Handatlas, 1881
principiu răspunsuri mai degrabă afirmative decât negative.[54]

Concepte de reformă pentru salvarea monarhiei au fost dezvoltate

destul, însă erau adesea nefezabile și nepractice. Unul dintre aceste
concepte a fost chiar implementat în 1867: Compromisul cu
Ungaria. Realizarea dualismului s-a făcut însă din cauza dificultății
în care intrase hegemonia germană în Austria după înfrângerile din
războiul italian și din războiul austro-prusac. Spre deosebire de
unificarea Germaniei și de unificarea Italiei prin care au apărut
două noi state naționale, în cazul Monarhiei Dunărene s-a
implementat doar un pur compromis la nivelul puterii cu maghiarii.
Puterea asupra celorlalte popoare ale monarhiei, care constituiau o Harta regiunilor austro-ungare locuite
majoritate în cadrul populației totale, era împărțită între Viena și de români.
Budapesta. Maghiarii au dobândit astfel, ca națiunea cea mai Sursă: William R. Shepherd:
dezvoltată pe lângă nemți, și o poziție dominantă pe care, în Historical Atlas.[53]
deceniile care au urmat, au apărat-o cu maximă dâzenie și
inflexibiltate. Până la prăbușirea finală a monarhiei, prin politicile sale de maghiarizare forțată și prin dreptul
său de vot restrictiv, Ungaria a fost unul dintre cele mai reacționare state ale Europei. Transleithania a fost
un pretins stat național deoarece, în ciuda compoziției sale naționale amestecate, era guvernată ca un stat
național.[55]

În Cisleithania, jurisdicția și guvernarea au făcut dovadă de o atitudine considerabil mai justă față de
naționalitățile slave și romanice, „chiar dacă politica de guvernământ a austriecilor față de sloveni în Stiria
de Jos și, până puțin înainte de începerea războiului, de asemenea în Craina, precum și excesele partidului
Alldeutsche Vereinigung în Boemia în particular ar putea fi prezentate drept multiple contraexemple.”[55]
Mai răul tratament aplicat minorităților naționale din Ungaria nu avea un fundament constituțional, ci își
avea originea în rutina autorităților, în greșelile justiției, administrației și politicii.[55]

Cum și în jumătatea austriacă a Dublei Monarhii relațiile, în special între germani și cehi, s-au înrăutățit
progresiv, cererile pentru o reformare a monarhiei s-au făcut tot mai presante. În timpul celei mai mari părți
a ultimelor două generații ale Dublei Monarhii, pe primul loc al planurilor de reformă s-a aflat programul
trialist al slavilor de sud, în a cărui formă conservativă slovenii nu erau incluși.[56] Prin acest plan, ar fi
trebuit ca, pe lângă partea austriacă și cea maghiară a monarhiei, să fie înființată o a treia parte sub
conducere croată, croații fiind grupul de slavi meridionali cel mai numeros și cu cea mai puternică tradiție
istorică din Monarhia Habsburgică. Acest stat al slavilor de sud ar fi trebuit, în interesul întregii monarhii,
pe de o parte să slăbească Ungaria și pe de altă parte să contracareze ambițiile sârbilor de a crea Serbia
Mare. Însă trialismul a exclus o soluție cuprinzătoare a problemei naționalităților. Trialismul croat a luat în
considerare, ca planul lui Hohenwart de reconciliere a cehilor din 1871, doar statutul național al unui singur
grup etnic minoritar. Însă chestiunea naționalităților în Dubla Monarhie era atât de complicată, încât tratarea
ei la nivelul unei singure naționalități le influența evident pe toate celelalte.[57]
În ultimele decenii ale monarhiei, prin antagonismul sâbilor și al
celorlalți slavi de sud legați de ei, pe lângă refuzul natural al
Ungariei, conceptul de trialism a avut oricum puține șanse de
realizare. Pe lângă cercurile conservatoare croate, trialismul a avut
uneori drept susținător și pe urmașul la tron, pe Francisc
Ferdinand; așa s-a dezvoltat planul de reformă al acestuia, care a
dus însă aproape în direcția unei federalizări complete. Planurile
sale îndreptate împotriva Ungariei vizau în primul rând minoritățile
Transleithaniei, nu pentru că acestea ar fi fost discriminate, ci
pentru că arhiducele le considera loiale statului. Însă acest țel al
federalismului țărilor coroanei favorizat în primul rând de Francisc Trialismul în concepția lui Heinrich
Ferdnand, care nu acorda nici o considerație relațiilor etnice, nu Hanau, Viena 1909
putea nicicum să se realizeze. În sfrâșit, urmașul la tron a ajuns în
punctul de cristalizare al mișcării Austriei Mari, care plănuia o
federalizare a tuturor popoarelor Dublei Monarhii pe baze etnice,
deși la urma urmei el nu a putut fi întru totul de acord nici cu
suportul ideologic pronunțat al acesteia, adică cu conceptul de
federalizare a lui Aurel Popovici. Tehnic, Francisc Ferdinand nu s-
a hotărât niciodată pentru unul dintre aceste planuri, intențiile sale
se contraziceau uneori și erau adesea confuze. El a urmat un
parcurs în zig-zag între un federalism etnic și unul istoric-
tradițional, se întorcea câteodată înapoi la trialism și a sprijinit un
fel de centralism diminuat.[58]
Statele Unite ale Austriei Mari în
În 1905, prin așa-numitul Compromis morav, au fost stabilite patru
concepția lui Aurel Popovici, 1906
legi regionale, care trebuiau să ușureze soluționarea problemei
naționale germano-cehe și să conducă astfel la un Compromis
austro-ceh.

Cunoscutul principiu al personalității a lui Karl Renner prevedea o împărțire teritorială în cercuri /
departamente (de. Kreise), în care statutul autonom depindea de indivizii propriu-ziși.

În esență, lupta naționalităților înainte de 1914, chiar și în formele sale radicale, cu excepția propagandei
Uniunii Tuturor Germanilor, a sâbilor și, în parte, a italienilor și a rutenilor, s-a concentrat cu precădere
asupra reformării Dublei Monarhii, nu asupra scopurilor și metodelor care ar fi putut duce la soluționarea
acestei reforme. Însă în 1914, Dubla Monarhie era încă foarte departe de realizarea unui compromis
național care să satisfacă cu adevărat toate părțile. Pentru ca un posibil stat federal habsburgic format cel
mai adesea din părți de națiuni să poată exista, chiar și conceptele de federalizare trebuiau să dea greș.[59]

Politica de maghiarizare în Ungaria

După compromisul cu Austria, s-a ajuns în cadrul jumătății maghiare a monarhiei, în 1868, la un
compromis croato-maghiar, prin care Croației și Slavoniei li s-a acordat o autonomie limitată. Însă în
celelalte părți ale Ungariei, tensiunile dintre diversele grupuri etnice s-au acutizat.

La baza încordării relațiilor s-a găsit atât politica de maghiarizare a guvernului ungar, cât și creșterea
intoleranței între diversele naționalități. Spre deosebire de minoritățile slovace și române care trăiau în
Regatul Ungariei, naționalismul maghiarilor avea de partea sa puterea statului, ceea ce îi dădea o poziție de
forță superioară, deși etnicii maghiari nu reprezentau decât jumătate din populație.
Într-o astfel de atmosferă, transplantarea legislației referitoare la
minorități nu avea nici un succes. Legea naționalităților din 1868
determina doar maghiara ca limbă de stat, dar autoriza folosirea
limbilor minorităților la nivel regional, local și ecleziastic. Însă
adesea această lege nu a fost pusă în practică, iar minoritățile s-au
văzut abandonate tentativelor de asimilare. Începând cu 1875, sub
Ministerpräsident-ul Kálmán Tisza (1875–1890), a fost condusă o
riguroasă politică de maghiarizare pentru a face unguri din toți ne-
Bancnota de 20 de coroane a Austro-
ungurii în 40 de ani.
Ungarie din 1913 — aversul,
Încă din anul 1848, membrii slovaci ai Parlamentului maghiar au corespunzând Cisleithaniei, este
inscripționat în germană și în
luat inițiativa de a se ridica, sprijinindu-l pe împărat, împotriva
celelalte limbi ale părții austriece a
politicii de maghiarizare. O declarație intitulată „Cererile națiunii
monarhiei (cehă, poloneză, ruteană,
slovace“ a fost înaintată împăratului și guvernului național
italiană, slovenă, croată, sârbă și
revoluționar maghiar. Se susținea federalizarea Ungariei, română)
constituirea unei unități etno-politice, stabilirea granițelor slovace,
o dietă proprie, o gardă națională slovacă, simboluri naționale,
dreptul de a utiliza limba slovacă în administrație, sufragiu
universal și o reprezentare cu drepturi egale celorlalți aleși în Dieta
Ungariei.

În aceste condiții, maghiarii și-au văzut pusă în pericol puterea în

Ungaria de Sus, cum numeau atunci Slovacia de astăzi, și au
reacționat prin legea marțială și prin ordine de arestare împotriva
conducatorilor slovaci. În Viena și în Boemia s-au format guverne Aceeași bancnotă de 20 de coroane
slovace în exil, însă speranțele slovacilor au fost înșelate. După a Austro-Ungarie din 1913 —
revoluție, Ungaria și-a pătrat administrația centralizată. reversul, corespunzând
Compromisul din 1867 a lăsat în întregime minoritățile la discreția Transleithaniei, doar în maghiară
politicilor de maghiarizare ale Budapestei. Între 1881 și 1901,
slovacii nu au avut nici un reprezentant în parlamentul ungar și
chiar și după aceea erau reprezentați în proprție mai mică decât proporția slovacilor în ansamblul populației
Transleithaniei. Încercările Budapestei dinainte și din timpul Primului Război Mondial de a contracara prin
concesii naționalismul în expansiune al sârbilor și al românilor au venit prea târziu.

Riguroasa politică de maghiarizare, care a avut succes în special în rândul populațiilor de limbă slovacă și
germană ale Transleithanei, a făcut ca partea maghiară a populației să crească până la abia ceva mai mult de
jumătate din populația totală. Între 1880 și 1910, procentul cetățenilor Ungariei care se declarau maghiari
(fără a-i pune la socoteală pe croați) a crescut de la 44,9% la 54,6%. Cu ajutorul unui drept de vot
reacționar, care permitea participarea la vot doar părții privilegiate a populației, în 1913 numai 7,7% din
populație avea dreptul de a alege (sau de a ocupa o funcție publică). Cu puțin timp înainte de sfârșitul
războiului, o pseudo-reformă susținea dreptul de vot a 13% din populație. Prin aceasta, structura reacționară
a statului multinațional maghiar a fost cimentată.[60]

Emigrarea din Austro-Ungaria

Între 1876 și 1910, au emigrat aproximativ 3,5 milioane (după alte cifre până la 4 milioane) de locuitori ai
Dublei Monarhii. Erau săraci, fără un loc de muncă și sperau să găsească într-o altă țară condiții de trai mai
bune. Circa 1,8 milioane de oameni au plecat din jumătatea cisleithanică a monarhie, iar în jur de 1,7
milioane au plecat din Transleithania. Aproape trei milioane dintre ei au avut ca destinație Statele Unite ale
Americii, 358.000 de persoane au ales ca nouă patrie Argentina, 158.000 au plecat în Canada, 64.000 în
Brazilia și 4.000 au emigrat în Australia. Restul s-au împărțit între alte țări.
Doar în anul 1907 circa o jumătate de milion de oameni și-a părăsit
patria. Guvernele Cisleithaniei și Transleithaniei erau îngrijorate de
faptul că printre emigranți se găseau mulți băbați tineri, capabili de
muncă. Între 1901 și 1905, doar în Austria emigranții au scos la
licitație publică 65.603 proprietăți, dintre care 45.530 mici parcele.
Emigranții au scris adesea cu entuziasm „de dincolo” cunoscuților
și mebrilor familiei rămași în urmă – uneori scrisorile cuprindeau
bilete de vapor deja plătite.

Cele mai importante porturi de plecare pentru emigranți erau

Hamburg și Bremerhaven, unde acostau navele marilor companii
maritime Norddeutscher Lloyd și Hamburg-Amerika-Linie. La
mijlocul secolului al XIX-lea, o călătorie până la New York, făcută
cu una dintre primele nave cu aburi, dura încă în jur de o lună, însă
în 1900 călătoria pe vreme bună ținea doar o săptămână. Din Emigranți din Austro-Ungaria pe o
Triest, cu Austro-Americana, călătoria dura 15 zile. Anual se navă a companiei Austro-Americana
făceau între 32 și 38 de călătorii în SUA. Condițiile de călătorie în Triest
pentru cei mai săraci dintre emigranți erau adesea mizerabile.
Pentru companiile maritime, care nu aveau mari cheltuieli cu
confortul pasagerilor mai puțin avuți, afacerea cu emigranții era extrem de lucrativă și, prin urmare, foarte
concurențială.

Cei mai mulți emigranți erau din Galiția (din estul Poloniei și din vestul Ucrainei de astăzi). Din 1907 până
în 1912 emigraseră 350.000 de oameni din Galiția, după cum reiese dintr-o interpelare a reprezentaților
polonezi ai Consiliului Imperial adresată diverselor minstere ale Cisleithaniei în 12 martie 1912.[61]

Economie
În comparație cu Germania și cu statele vest-europene, jumătatea
austriacă a Dublei Monarhii era înapoiată, însă, chiar și așa, era în
mod clar cu mult mai dezvoltată decât jumătatea maghiară, profund
rurală și agrară.[62] Înapoierea față de Germania, resimțită încă din
prima jumătate a secolului al XIX-lea, se datora printre altele
eliberării întârziate a iobagilor (în Imperiul Austriac, iobăgia a fost
abolită în 1848) și adoptării târzii a libertății economice (eliminarea
sistemului breslelor a avut loc în 1859, aproximativ 50 de ani mai
târziu decât în Prusia). Pe lângă acestea, dezvoltarea economică a
fost împiedicată și de un sistem protector de taxe vamale, precum și Mina Erzberg (1910)
de o vamă internă cu Ungaria, care au izolat Dubla Monarhie de
economia mondială.[63]

Minerit

Profiturile din minerit se ridicau în 1889 la 78,81 milioane florini.

Cele mai importante materii prime exploatate erau lignitul, huila și
sarea. De însemnătate mai erau și grafitul, plumbul și zincul. În ce
privește metalele prețioase, în Austro-Ungaria au putut fi
Automobil austro-ungar Marta făcut
exploatate 3543,5 tone de argint. Exploatarea aurului era
la Arad (1910)
neînsemnată – în 1889 au fost extrase doar 13 kg de aur.
Industria petrolului

Austro-Ungaria dispunea în Galiția de considerabile rezerve de

petrol, care au fost puternic exploatate de la sfârșitul secolului
XIX. Înainte de Primul Război Mondial, Dubla Monarhie avea
cele mai mari zăcăminte de petrol cunoscute din Europa și s-a
ridicat în 1912, printr-o producție de 2,9 milioane de tone, pe locul
al treilea în ierarhia mondială a producătorilor de petrol (după SUA
și Imperiul Rus).
Automobil austro-ungar Laurin &
Klement BS (1907)
Industrie

Economia austro-ungară s-a schimbat considerabil între 1867 și

1918. Inovațiile tehnologice au grăbit atât industrializarea cât și
urbanizarea. În vreme ce vechile instituții ale sistemului feudal
dispăreau progresiv, capitalismul s-a extins pe întreaga întindere a
Monarhiei Dunărene. În primul rând s-au constituit centre
economice cu precădere în jurul capitalei Viena, în Stiria de Sus, în
Avion de vânătoare austro-ungar
Vorarlberg și în Boemia, înainte ca, în decursul celei de-a doua UFAG C.I (1917)
jumătăți a secolului al XIX-lea, industrializarea să pătrundă și în
Ungaria centrală și în regiunea Carpaților. Drept urmare, au existat
enorme diferențe la nivelul dezvoltării economice pe cuprinsul
monarhiei, ceea ce a făcut ca, în general, regiunile economice
occidentale să fie cu mult mai profitabile decât cel răsăritene. Deși
până la începutul secolului XX economia a crescut rapid pe
aproape întreaga suprafață a Dublei Monarhii, iar creșterea
economică totală era perfect comparabilă cu aceea a celorlalte mari
puteri europene, totuși, din cauza startului tardiv al acestei
dezvoltări, Austro-Ungaria a rămas în continuare înapoia marilor
puteri internaționale. În rândul celor mai importanți parteneri
comerciali ai Austro-Ungariei înainte de Primul Război Mondial,
pe primul loc, la mare distanță de următorul, se găsea Imperiul Locomotiva electrică RA 362
German (în 1910, schimburile comerciale cu Imperiul German fabricată de Ganz pentru rețeaua
reprezentau 48 % din totalul exporturilor Austro-Ungariei și 39 % Adriatica/Italia (1905)
din totalul importurilor), iar pe locul doi se afla Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei (în 1910: aproape 10 % din totalul
exporturilor și 8 % din totalul importurilor). În ciuda vecinătății geografice, comerțul cu Imperiul Rus nu
avea decât o greutate relativă (în 1910: aproape 3 % din totalul exporturilor și 7 % din totalul importurilor).
Principalele mărfuri comercializate erau produsele agricole.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a dezvoltat și în Austro-Ungaria o industrie constructoare de

mașini. Această dezvoltare este legată de apariția și de progresul unor firme precum Škoda în Plzeň, Ganz
și Csepel (concernul Manfréd Weiss) în Budapesta, MÁVAG în Budapesta și Österreichische
Waffenfabriksgesellschaft (ÖWG, mai târziu Steyr-Werke). În timpul Primului Război Mondial, unele
dintre aceste societăți au atins dimensiuni considerabile: astfel, ÖWG avea în jur de 15.000 de angajați,
Csepel în jur de 30.000, în vreme ce Škoda, în 1917, avea circa 35.000 de oameni sub contract doar în
Plzeň.

Spre sfârșitul secolului XIX a apărut o industrie automobilistică. Printre cei mai importanți reprezentanți ai
acesteia se numără Austro-Daimler în Wiener Neustadt, Csepel (Manfréd Weiss) în sectorul omonim din
Budapesta, Gräf & Stift în Viena (societate activă și astăzi), Laurin & Klement în Mladá Boleslav, Lohner-
Werke în Floridsdorf, MÁG în Budapesta, MARTA în Arad, Nesselsdorfer Wagenbau-Fabriks-
Gesellschaft (mai târziu Tatra), Puch în Graz și Rába în Győr (societate activă și astăzi).

Și construcția de avioane a fost intensificată odată cu începutul Primului Război Mondial, însă nu a putut
atinge nivelul celorlalte puteri europene. Firme însemnate în producerea de avioane erau OeFFAG (în
Wiener Neustadt), Österreich-Ungarische Flugzeugfabrik Aviatik (în Viena), Lohner-Werke (în
Floridsdorf), Phönix Flugzeugwerke (în Viena/Wiener Neustadt), Thöne & Fiala (în Viena), Wiener
Karosserie- und Flugzeugfabrik (WKF), precum și Ungarische Lloyd Flugzeug- und Motorenfabrik și
UFAG/Ungarische Flugzeugfabrik AG (ambele în Budapesta).

Șantierele navale care ieșeau în evidență se găseau mai cu seamă în Triest. Cele mai însemnate șantiere
navale erau Stabilimento Tecnico Triestino și Cantiere Navale Triestino. Un important producător de
motoare navale era Láng-Werke în Budapesta. Și Škoda și Ganz au produs numeroase componente navale,
cum ar fi tunuri și motoare.

Importanți reprezentanți ai industriei electrotehnice care tocmai înmugurea erau Orion și Tungsram (ambele
cu sediul în Budapesta).

Transport

Căi ferate
Articol principal: Căile ferate imperiale
austriece.

Transportul pe cale ferată s-a extins rapid în Austro-

Ungaria. Deja în statul anterior, în Imperiul Austriac,
la Viena a apărut un profund interes pentru legăturile
pe cale ferată încă din 1841. La baza lui era faptul că
guvernul a recunoscut marele potențial al transportului
pe cale ferată în scopuri militare și prin urmare a
investit mult în construirea acestei infrastructuri.
Centre importante precum Bratislava, Budapesta, Hartă detaliată a căilor ferate și a canalelor
Praga, Cracovia, Graz, Ljubljana și Veneția au fost navigabile din Austro-Ungaria în 1910.
integrate în rețea. În 1854, aproximativ 60–70% din
cei 2000 km de linii erau sub controlul statului. Însă
din acest moment, guvernul a început să vândă investitorilor privați mari segmente de linie de cale ferată,
pentru a ușura povara financiară apărută în urma Revoluției de la 1848 și a Războiului Crimeii. Astfel a fost
înființat spre exemplu StEG, sub conducerea întreprinzătorului aromân Gheorghe Sina.

Aproape întreaga rețea de cale ferată a fost preluată de investitori privați între 1854 și 1879. În această
perioadă lungimea totală a liniilor s-a extins cu 7952 km în Cisleithania și cu 5839 km în Transleithania,
ceea ce a avut ca urmare faptul că noi regiuni au fost deschise rețelei de cale ferată. Din acel moment a fost
posibil ca și regiunile foarte îndepărtate să fie accesibile și să fie integrate progresului economic, lucru
anterior imposibil de realizat din pricina dependenței transportului de cursurile de apă navigabile.

Începând cu 1857 rețeaua feroviară s-a extins spre est, mai întâi până la Timișoara și Arad, pentru ca în
1868 să ajungă la Alba Iulia, în 1872 la Sibiu, iar în 1873 până la Brașov. Calea ferată Cernăuți–Suceava a
fost dată în folosință la 15 decembrie 1869.

Din 1879, în condițiile îngreunării dezvoltării în timpul crizei economice mondiale din anii șaptezeci ai
secolului al XIX-lea, guvernele din Cisleithania și din Transleithania au început să renaționalizeze rețeaua
de cale ferată. Între 1879 și 1900 peste 25.000 km de noi linii de cale ferată au fost deschiși traficului în
Cisleithania și în Transleithania. În această perioadă, prin intermediul dezvoltării căilor ferate, Dubla
Monarhie a reușit să reducă costurile de transport intern și să pătrundă pe noi piețe din afara granițelor
uniunii.

Căi navigabile

În virtuea posesiilor de pe litoralul austriac și din restul Peninsulei

Balcanice, Cisleithania avea la dispoziție mai multe porturi marine.
Cel mai însemnat dintre ele era Triest, unde își aveau sediul marina
comercială austriacă cu două dintre cel mai mari companii ale ei,
Österreichischer Lloyd și Austro-Americana, precum și unele
șantiere navale, și unde marina de război k. u. k. pregătea și ancora
numeroase nave. Ascensiunii portului Triest i-a corespuns declinul
Veneției care, încă din perioada 1815-1866, nu mai putea face vreo
concureță porturilor și comerțului maritim al Monarhiei
S.S. Wien (7.367 t) a fost una dintre
Habsburgice, fiind parte a monarhiei. Mai înainte, marina
cele mai mari nave de pasageri ale
comercială habsburgică nu reușise să dobândească vreo
companiei Österreichischen Lloyds
însemnătate în fața marii concurențe a Veneției. Și marina de război și a fost folosită pentru călătorii în
k.u.k. a ajuns pentru prima dată să aibă mare importanță în vremea Orient.
Austro-Ungariei. Fondarea acestor două puteri maritime a eșuat
multă vreme mai înainte deoarece Casa de Habsburg-Lorena se
confrunta cu o lipsă de bani.

În anul 1889, marina comercială austriacă număra 10.022 de nave,

dintre care 7.992 erau nave și bărci de pescuit. Pentru comerțul de
coastă și maritim propriu-zis existau 1.859 de veliere având un
echipaj total de 6.489 de marinari și o capacitate totală de transport
de 140.838 tone, precum și 171 de vapoare a căror capacitate
S.S. Kaiser Franz Joseph I. (12.567
totală de transport era de 96.323 tone și care aveau un echipaj total
t) a companiei Austro-Americana a
de 3.199 de marinari. Printr-o lege din 19 iunie 1890, întru fost cea mai mare și mai rapidă navă
sprijinirea construcției în țară a vapoarelor și a velierelor din fier de pasageri construită vreodată în
sau oțel folosite în traficul maritim, s-a acordat o dispensă de la Austro-Ungaria.
plata taxelor de achiziție și de venit pentru o perioadă de 15 ani.
Această lege a influențat în special construcția și traficul micilor
nave cu abur folosite în Dalmația pentru navigație de coastă.

Erste Donau-Dampfschiffahrts-Gesellschaft (DDSG) a fost, până la sfârșitul Monarhiei Dunărene, cea mai
mare companie de transport fluvial din lume, în vreme ce Österreichische Lloyd era una dintre cele mai
mari companii maritime a acelor vremuri, cu destinații în orient și, după construirea Canalului Suez, în
restul Asiei. Înainte de izbucnirea războiului, aceasta din urmă avea 65 de vapoare mijlocii și mari. Austro-
Americana număra doar aproximativ o treime din vapoarele marii concurente, însă avea la dispoziție S.S.
Kaiser Franz Joseph I., cea mai mare navă de pasageri a Austro-Ungariei. Spre deosebire de
Österreichischen Lloyd, Austro-Americana cârmea aproape exclusiv înspre destinații din America de Nord
și de Sud. Până la începutul războiului în 1914, compania a transportat, printre altele, 101.670 emigranți din
Austro-Ungaria în Statele Unite.

Cultură și știință
Avântul economic al Monarhiei Dunărene este legat în special de numele lui Francisc Iosif I, care poate fi
citit, ca mai demult, pe inscripțiile multor mărețe clădiri vieneze construite în vremea lui. După ce în 1857
împăratul a ordonat demolarea fortificațiilor medievale ale Vienei, s-a făcut loc pentru un bulevard care să
înconjure în întregime centrul orașului. De-a lungul acestui bulevard terminat în 1865 și numit Ringstraße,
s-au construit până în pragul Primului Război Mondial nu doar palatele bancherilor bogați și ale marilor
industriași, ci și extinderea Hofburgului imperial, mari muzee, care au adăpostit colecțiile imperiale de artă
și de mostre naturale, o nouă reședință pentru Reichsrat, un nou sediu pentru Universitatea din Viena, noua
primărie, o nouă clădire pentru Teatrul Curții Imperiale și o biserică votivă fondată pentru a comemora
salvarea împăratului dintr-un atentat în anul 1853.

Sinuciderea arhitectului Van der Nüll, co-autor al planurilor Operei

din Viena, ca reacție la o critică a împăratului, l-a determinat pe
Francisc Iosif să comenteze doar foarte succint și timid faptele
culturale. Se zice că, mai tâziu, împăratul își făcea cunoscută
părerea la toate evenimentele culturale posibile doar prin fraza
stereotipă: „A fost foarte frumos, mi-a plăcut foarte mult!“.

Deși Francisc Iosif I a fost adesea descris ca un reacționar dur și ca

un birocrat rigid, cultura umanistă a înflorit în Austro-Ungaria în
timpul guvernării lui, în special în jurul anului 1900, ca niciodată Bal la Hofburg, invitații dansează
înainte sau după. Cu toate acestea, spre deosebire de fiul său, valsul vienz
prințul moștenitor Rudolf, monarhul nu a luat niciodată parte în
mod activ la noile curente culturale și intelectuale; nici nu a fost
afectat sau influențat de ele, în contrast cu sucesorul său la tron,
arhiducele Franz Ferdinand, care adesea li se opunea cu
înverșunare.

Viena era un punct de atracție pentru mulți oameni de știință

precum Christian Doppler și Ludwig Boltzmann. Albert Einstein a
fost pentru o scurtă perioadă profesor universitar la Karl-
Ferdinands-Universität din Praga. Filosofi moderni ca Ludwig
Wittgenstein, fiul marelui industriaș austriac Karl Wittgenstein, și Clădirea Secesiunii vieneze, 1897
Ernst Mach au influențat fundamental gândirea celor mai târziu
numiți Cercul de la Viena. Nu întâmplător, cele mai importante
cercetări făcute de Sigmund Freud, în timp ce preda la facultatea
de medicină a Universității din Viena, au avut loc în jurul anului
1900.

Pe tărâmul artelor vizuale, Gustav Klimt s-a dezvoltat din pictor

decorator al clădirilor de pe Ringstraße, dincolo de secesiunea
vieneză, într-un premergător al picturii moderne. Retragerea
împăratului i-a permis arhitectului Adolf Loos să construiască în
anul 1910, exact în fața intrării baroce în curtea interoară a
Hofburgului imperial, disputata lui primă clădire de locuit lipsită de
ornamente și decorații. Se presupune că din acel moment, de câte
ori părăsea Hofburgul, Francisc Iosif ieșea întotdeauna pe alte
porți.

Muzica a avut parte de o mare înflorire în vrema Dublei Monarhii,

chiar mai mult decât artele frumoase. Deja cunoscută încă din
zilele lui Mozart și ale lui Beethoven drept „capitala muzicii”,
Viena a ocupat, ca mai înainte, o poziție preponderentă și influentă
atât în domeniul muzicii culte (în special în muzica orchestrală, Egon Schiele, Gustav Klimt în halat
prin compozitori ca Anton Bruckner, Gustav Mahler și Richard albastru, 1913
Strauss), cât și în muzica ușoară (valsul vienez al dinastiei Strauss,
opereta vieneză a lui Johann Strauss (fiul) și a lui Franz Lehár). În ultimii ani ai Monarhiei austro-ungare,
Arnold Schönberg a dezvoltat muzica atonală, prin care a devenit unul dintre cei mai influenți și mai
cunoscuți compozitori ai secolului XX.

Istoria filmului austriac a început tot în Austro-Ungaria. Primele imagini mișcătoare din Austria au fost
prezentate de către frații Lumière în Viena în 1896 și, până la fondarea primelor societăți de producție
cinematografică austriece la începutul secolului XX, responsabile pentru producția de film încă modestă
erau în principal societățile de producție cinematografică franceze. În timpul primului război mondial au
avut loc mai multe proiecții săptămânale de film de război, care raportau, în mod patriotic și sub
supravegherea autorităților de cenzură imperiale, faptele petrecute pe front. Filmele de propagandă au fost
produse și ele în număr mare, astfel încât anul 1918, ultimul an al domniei Habsburgilor, când s-au realizat
în jur de 100 de filme, a fost cel mai productiv an al industriei de film austriece din vremea monarhiei.

În Budapesta zilelor noastre, oraș universitar din 1777, a fost construit încă din 1837–1847 Muzeul
Național și din 1864 palatul Academiei Ungare de Științe. După compromisul din 1867, Ungaria s-a
străduit să facă din propria ei capitală o concurentă a Vienei. Buda (în germană Ofen), aflată pe malul drept
al Dunării, care era cu al ei palat regal de multă vreme cel mai însemnat oraș al regatului, a fost întrecută în
secolul al XIX-lea de Pesta, aflată pe malul stâng. În 1872, cele două orașe au fost unite într-unul singur,
Budapesta. S-au ridicat teatre, opere, biblioteci și muzee, iar în Pesta s-au făcut două bulevarde semi-
circulare (Kiskörút și Nagykörút) care amintesc de Ringstraße. Pe malul din Pesta al Dunării a apărut uriașa
clădire neogotică a parlamentului. În jurul anului 1900, noile clădiri au fost construite în stil Art Nouveau și
în stil național maghiar, adesa cele două stiluri fiind combinate.

Vezi și
Pentru statul întreg:
Gott erhalte Franz den Kaiser
Steaguri și steme ale regatelor și țărilor Austro-Ungariei
Lista miniștrilor de externe k. u. k. și a prim-miniștrilor ambelor jumătăți ale Dublei
Monarhii
Lista miniștrilor de război k. u. k.
Lista miniștrilor de finanțe k. u. k.
Austroslavism

Pentru Cisleithania: (Regatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial)

Coroana imperială a Austriei
Țările Coroanei boeme
Istoria Austriei
Dieta Țării (Austro-Ungaria)

Pentru Transleithania: (Țările Sfintei Coroane Ungare a Sfântului Ștefan)

Coroana Sfântului Ștefan
Istoria Ungariei
Granița Militară

Bibliografie
Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild. (das Kronprinzenwerk), 24-
bändige landeskundliche Enzyklopädie über alle Kronländer der Monarchie, Hofdruckerei,
 Wien 1885–1902.
Zeffiro Ciuffoletti: Das Reich der Habsburger 1848–1918. Photographien aus der
österreichisch-ungarischen Monarchie. Brandstätter, Wien 2001, ISBN 3-85498-163-5.
François Fejtő: Requiem für eine Monarchie. Die Zerschlagung Österreich-Ungarns.
Österreichischer Bundesverlag, Wien 1991, ISBN 3-215-07526-1.
Franz Hubmann: Das k. und k. Photoalbum. Ein Bilderreigen aus den Tagen der
Donaumonarchie. Ueberreuter, Wien 1991, ISBN 3-8000-3389-5.
„Lexikon zur Geschichte und Politik”, Vol. II, ISBN 3-462-00781-5, Ed.Kiepenheuer
Michael Ley: Donau-Monarchie und europäische Zivilisation. Über die Notwendigkeit einer
Zivilreligion. (= Schriftenreihe: Passagen Politik). Passagen Verlag, Wien 2004, ISBN 3-
85165-637-7.
Bernd Rill: Böhmen und Mähren. Geschichte im Herzen Mitteleuropas. 2 Bände, Katz,
Gernsbach 2006, ISBN 3-938047-17-8.
Hazel Rossotti: In der Donaumonarchie 1848–1918. Komet, Wien 2005, ISBN 3-89836-253-
1.
Adam Wandruszka (Hrsg.): Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Verlag der
Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien 1973–2010 (derzeit 18 Bände).
M.W. Weithmann: Balkan Chronik. Pustet und Styria, Wien
Christiane Zintzen (Hrsg.): Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild. Aus
dem Kronprinzenwerk von Erzherzog Rudolf. Böhlau, Wien 1999, ISBN 3-205-99102-8.

Film
Hugo Portisch, Sepp Riff: Das Ende der Monarchie. Vom Reich zur Republik. Documentar,
Austria 1987; 90 Min.

Legături externe
de Austro-Ungaria (http://d-nb.info/gnd/4075613-0) în Catalogul Bibliotecii Naționale a
Germaniei
Österreich-Ungarn oder das Scheitern einer Utopie (http://www.dradio.de/dlf/sendungen/ess
ayunddiskurs/1318640/). In: Serie Kakanische Ansichten, Teil 1. Deutschlandfunk,
2010-11-14. Actualizat la 2010-11-14.
Donaumonarchie.com – Die Donaumonarchie in historischen Postkarten und Texten (http://
www.donaumonarchie.com/)
Masaryk, Crane, and Partitioning of the Austrian Empire (http://visualstatistics.net/East-West/
Transtemporal/Transtemporal.htm) (english)
Kriegserklärung an Serbien, de Alle digitalisierten Ausgaben (http://anno.onb.ac.at/cgi-cont
ent/anno?apm=0&datum=19140729): Tagesüberblick vom 29. Juli 1914 (Online bei ANNO)
Interaktives Digitalisat einer Karte von 1910 (http://lazarus.elte.hu/hun/digkonyv/topo/3felmer
es.htm)
Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Band 22 (http://phaidra.univie.ac.
at/o:12994), Wien – E-Book der Universitätsbibliothek Wien
Schimbările teritoriale și căderea imperiilor (I) (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/schimbaril
e-teritoriale-si-caderea-imperiilor-i-de-ion-bulei-7478415), 14 octombrie 2010, Ion Bulei,
Ziarul de Duminică
Schimbările teritoriale și căderea imperiilor (II). Europa Centrală se balcanizează (http://ww
w.zf.ro/ziarul-de-duminica/schimbarile-teritoriale-si-caderea-imperiilor-ii-europa-centrala-se-
balcanizeaza-de-ion-bulei-7517199), 21 octombrie 2010, Ion Bulei, Ziarul de Duminică
 Schimbările teritoriale și căderea imperiilor (III). În Sud-Estul Europei se produce mai multă
istorie decât se consumă (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/schimbarile-teritoriale-si-cader
ea-imperiilor-iii-in-sud-estul-europei-se-produce-mai-multa-istorie-decat-se-consuma-de-ion
-bulei-7595395), 28 octombrie 2010, Ion Bulei, Ziarul de Duminică

Note
1. ^ Stephan Vajda: Felix Austria. Eine Geschichte Österreichs. Ueberreuter, Wien 1980, ISBN
3-8000-3168-X, S. 527.
2. ^ Michael Kotulla, Deutsche Verfassungsgeschichte: Vom Alten Reich bis Weimar (1495–
1934), Springer, 2008, ISBN 978-3-540-48705-0, § 32 II Rn 1901 (http://books.google.de/boo
ks?id=mfjijA5t9bUC&pg=PA485).
3. ^ Vgl. Robert Musil: Kakanien (1930), in Eva Philippoff: Die Doppelmonarchie Österreich-
Ungarn. Ein politisches Lesebuch (1867–1918). Presses Univ. Septentrion, Villeneuve
d’Ascq 2002, ISBN 2-85939-739-6, S 60. (http://books.google.de/books?id=iJNlObrtF_cC&lp
g=PA60&lr=&as_brr=3&pg=PA60#v=onepage&f=false).
4. ^ Kundmachung des Handelsministeriums vom 6. März 1869, RGBl. Nr. 28 / 1869 (= S. 111)
(http://alex.onb.ac.at/cgi-content/alex?aid=rgb&datum=1869&size=45&page=143)
5. ^ Peter Diem: Die Symbole Österreichs. Kremayr & Scheriau, Wien 1995, ISBN 3-218-
00594-9, S. 92 f.
6. ^ The flags and arms of the modern era (http://public.carnet.hr/fame/descr/ah-1915.html)
7. ^ RGBl. 327 u. 328/1915. Amtlicher Aufriß von Hugo Gerard Ströhl.
8. ^ Vladimir Dedijer: Die Zeitbombe. Sarajewo 1914. Europa-Verlag Wien 1967, S. 788.
9. ^ Gary W. Shanafelt: The Secret Enemy. Austria-Hungary and the German Alliance 1914–
1918. Columbia University Press, New York 1985, ISBN 0-88033-080-5, S. 35 f. Vezi și
Alexander Fussek: Die Haltung des Österreichischen Ministerpräsidenten Stürgkh zu
Kriegsbeginn 1914. In: Österreich in Geschichte und Literatur. 13 (1969), S. 235–239, hier
S. 235.
10. ^ Günther Dolezal: Baron (Graf) Burián als Außenminister: Die Verhandlungen mit
Deutschland über Polen 1915 und 1916 sowie 1918. 1. Teil: Die Verhandlungen mit
Deutschland über Polen 1915 und 1916. Ungedruckte Dissertation, Wien 1965, S. 204.
11. ^ Gary W. Shanafelt: The Secret Enemy. Austria-Hungary and the German Alliance 1914–
1918. Columbia University Press, New York 1985, ISBN 0-88033-080-5, S. 190.
12. ^ Stenographische Protokolle. Haus der Abgeordneten. – 1. (Eröffnungs-)Sitzung der XXII.
Session (http://alex.onb.ac.at/cgi-content/alex?aid=spa&datum=0022&page=1000&size=45)
am 30. Mai 1917, S. 33 ff.
13. ^ Tageszeitung Neue Freie Presse. Wien, 19. Oktober 1918, S. 1.
14. ^ Tageszeitung Neue Freie Presse. Wien, 29. Oktober 1918, S. 1.
15. ^ Tageszeitung Neue Freie Presse. Wien, 26. Oktober 1918, S. 1.
16. ^ Intrate în AEIOU-Lexikon (http://www.aeiou.at/aeiou.encyclop.n/n013605.htm)
17. ^ § 6 Acordurile de la Roma ale statelor succesoare din 6 aprilie 1922; citat de Yves
Huguenin-Bergenat: Kulturgüter bei Staatensukzession, Walter de Gruyter, 2010, S. 147. (htt
p://books.google.at/books?id=9uKBc35Xp78C&pg=PA147&lpg=PA147&dq=%C2%A7+6+
R%C3%B6mer+%C3%9Cbereinkommen+der+Nachfolgestaaten+vom+6.+April+1922&sour
ce=bl&ots=fnd70dTBTv&sig=Wy-C8QKRjo1DC4NNFn-PX9R516s&hl=en&sa=X&ei=O3RL
Ud6CLYXdOuPPgMAB&redir_esc=y#v=onepage&q=%C2%A7%206%20R%C3%B6mer%2
0%C3%9Cbereinkommen%20der%20Nachfolgestaaten%20vom%206.%20April%201922&f
=false).
18. ^ Strupp/Schlochauer: Wörterbuch des Völkerrechts, Bd. II, 1961, S. 561 f. (http://books.goog
le.at/books?id=YmEYTSbTZdsC&pg=PA561&dq=nachfolgestaaten+%C3%B6sterreich-ung
arn&hl=de&ei=37JfTOmPFM6e4AaQteW-Ag&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&
ved=0CDoQ6AEwAQ#v=onepage&q=nachfolgestaaten%20%C3%B6sterreich-ungarn&f=fal
se)
19. ^ Mark Cornwall: The Dissolution of Austria-Hungary. In: Mark Cornwall (Hrsg.): The Last
Years of Austria-Hungary. Essays in Political and Military History 1908–1918. Exeter 1990,
ISBN 0-85989-306-5, S. 117–142, hier S. 129.
20. ^ Manfred Rauchensteiner: Der Tod des Doppeladlers. 1993, S. 702
21. ^ Cronologie stabilită după Zbyněk A. Zeman: Der Zusammenbruch des Habsburgerreiches.
Verlag für Geschichte und Politik, Wien 1963 (Titlu original: The Break-Up of the Habsburg
Empire. Oxford University Press, Oxford 1961), p. 225–252; Gordon Brook-Shepherd: Um
Krone und Reich. Die Tragödie des letzten Habsburgerkaisers. Verlag Fritz Molden, Wien
1968 (Titlu original: The Last Habsburg), p. 218–245; Rudolf Neck (Hrsg.): Österreich im
Jahre 1918. Berichte und Dokumente. Oldenbourg Wissenschaftsverlag, München 1968, p.
98–196.
22. ^ Michael Gehler (Hrsg.): Zwischen Diktatur und Demokratie. Erfahrungen in Mittelost- und
Südosteuropa. Olms, Hildesheim 2013, ISBN 978-3-487-14833-5, S. 260 ff. und FN 465.
23. ^ Winston S. Churchill: Der Zweite Weltkrieg. 1948, S. 19ff.
24. ^ Christoper Clark: The Sleepwalkers: How Europe Went to War in 1914. Allen Lane,
London 2012, ISBN 978-0-7139-9942-6, mai multe ediții. Ediție de buzunar: Penguin Books,
London 2013, ISBN 978-0-14-102782-1.
25. ^ Sascha O. Becker, Katrin Boeckh, Christa Hainz, Ludger Wößmann: Der Habsburger
Effekt. Wie das untergegangene Großreich auch heute noch das Verhältnis der Bürger zu
ihren staatlichen Institutionen prägt. (http://www.oekonomenstimme.org/artikel/2011/06/der-h
absburger-effekt/) oekonomenstimme.de, 10. Juni 2011.
26. ^ Kogutowicz Károly, Hermann Győző: Zsebatlasz: Naptárral és statisztikai adatokkal az
1914. évre. Magyar Földrajzi Intézet R. T., Budapest 1913, S. 69, 105.
27. ^ Volkszählung vom 31. Dezember 1910, veröffentlicht in: Geographischer Atlas zur
Vaterlandskunde an der österreichischen Mittelschulen. K. u. k. Hof-Kartographische Anstalt
G. Freytag & Berndt, Wien, 1911.
28. ^ Rudolf Agstner: 225 Jahre diplomatische und konsularische Präsenz (https://www.bmeia.g
v.at/fileadmin/user_upload/bmeia/media/Vertretungsbehoerden/Peking/2470_225_jahre_dip
lomatische_und_konsularische_pr_senz.doc) (MS Word; 70 kB), österreichisches
Außenministerium. Abgerufen am 9. März 2010.
29. ^ Wien und Peking im Spiegel der Zeit – Chronik der diplomatischen Beziehungen (https://w
eb.archive.org/web/20070927192416/http://www.pressetext.com/pte.mc?pte=010625012),
abgerufen am 10. Juni 2007.
30. ^ K.K. Statistische Zentralkommission. Ergebnisse der Volkszählung vom 31. Dezember
1910. Kaiserlich-Königliche Hof- und Staatsdruckerei. Wien, 1917. (http://anno.onb.ac.at/cgi-
content/anno-plus?aid=ost&datum=0001&size=45)
31. ^ Staatshandbuch 1915. S. 1095. (http://alex.onb.ac.at/cgi-content/alex?aid=shb&datum=19
15&size=45&page=1115).
32. ^ Staatshandbuch 1915. S. 1294. (http://alex.onb.ac.at/cgi-content/alex?aid=shb&datum=19
15&size=45&page=1314).
33. ^ Staatshandbuch 1915. S. 1317. (http://alex.onb.ac.at/cgi-content/alex?aid=shb&datum=19
15&page=1337&size=45).
34. ^ Militarii neluați în calcul
35. ^ După Hickmanns Taschenatlas von Österreich-Ungarn, K. u. K. Hof-Kartographische
Anstalt G. Freytag & Berndt, Wien/Leipzig, 3. Auflage. 1910, S. 17.
36. ^ RGBl. Nr. 11 / 1869 (S. 75) (http://alex.onb.ac.at/cgi-content/alex?aid=rgb&datum=1869&si
ze=45&page=107)
37. ^ RGBl. Nr. 142 / 1867 (= S. 394), Art. 1 (http://alex.onb.ac.at/cgi-content/alex?aid=rgb&datu
m=1867&size=45&page=422)
38. ^ Ulrike von Hirschhausen: Von imperialer Inklusion zur nationalen Exklusion:
Staatsbürgerschaft in Österreich-Ungarn 1867–1923, Discussion Paper SP IV 2007-403 (htt
p://econpapers.repec.org/paper/zbwwzbccm/spiv2007403.htm), Wissenschaftszentrum
Berlin für Sozialforschung (WZB), Berlin 2007.
39. ^ So Markus Erwin Haider: Im Streit um die österreichische Nation. Nationale Leitwörter in
Österreich 1866–1938, Böhlau, Wien/Köln/Weimar 1998, ISBN 3-205-98727-6, S. 157. (htt
p://books.google.de/books?id=VGPtnorWJYEC&pg=PA157).
40. ^ Austria in 1914 (http://spartacus-educational.com/FWWinAustria.htm) auf
www.spartacus.schoolnet.co
41. ^ Geographischer Atlas zur Vaterlandskunde an den österreichischen Mittelschulen,
bearbeitet von Prof. Dr. Rudolf Rothaug, Kartographische Anstalt G. Freytag und Bendt,
Wien 1911, Tabelle 2
42. ^ Geographischer Atlas zur Vaterlandskunde, 1911, Tabelle 5
43. ^ A magyar szent korona országainak 1910. évi népszámlálása. Első rész. A népesség főbb
adatai. Budapest: Magyar Kir. Központi Statisztikai Hivatal (KSH). 1912.
44. ^ Geographischer Atlas zur Vaterlandskunde, 1911, Tabelle 4
45. ^ CATHOLIC ENCYCLOPEDIA: Austro-Hungarian Monarchy (http://www.newadvent.org/cat
hen/02121b.htm)
46. ^ 1910. évi népszámlálás adatai. (Magyar Statisztikai Közlemények, Budapest, 1912. pp
30–33)
47. ^ Sarah Panter: Jüdische Erfahrungen und Loyalitätskonflikte im Ersten Weltkrieg.
(=Veröffentlichungen des Instituts für Europäische Geschichte Mainz, Band 235)
Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 2014, ISBN 978-3-525-10134-6, S. 56.
48. ^ Robert S. Wistrich, Anton Gindely: Die Juden Wiens im Zeitalter Kaiser Franz Josephs.
Böhlau, Wien 1999, ISBN 3-205-98342-4, S. 149.
49. ^ Geographischer Atlas zur Vaterlandskunde, 1911, Tabelle 3
50. ^ CATHOLIC ENCYCLOPEDIA: Austro-Hungarian Monarchy (http://www.newadvent.org/cat
hen/02121b.htm)
51. ^ 1910. évi népszámlálás adatai. (Magyar Statisztikai Közlemények, Budapest, 1912. pp
30–33)
52. ^ Anton L. Hickmann (Hrsg.): Geographisch-statistischer Taschen-Atlas von Österreich-
Ungarn. 3. Auflage. Wien/ Leipzig 1909.
53. ^ en William R. Shepherd: Historical Atlas (http://www.lib.utexas.edu/maps/historical/history
_shepherd_1923.html), www.lib.utexas.edu
54. ^ Robert A. Kann: Zur Problematik der Nationalitätenfrage in der Habsburgermonarchie
1848–1918. In: Adam Wandruszka, Walter Urbanitsch (Hrsg.): Die Habsburgermonarchie
1848–1918. Band 3: Die Völker des Reiches. 2. Teilband, Wien 1980, ISBN 3-7001-0217-8,
S. 1304–1338, hier S. 1304.
55. ^ a b c Robert A. Kann: Die Habsburgermonarchie und das Problem des übernationalen
Staates. In: Adam Wandruszka, Walter Urbanitsch (Hrsg.): Die Habsburgermonarchie 1848–
1918. Band 2: Verwaltung und Rechtswesen. Wien 1975, ISBN 3-7001-0081-7, S. 1–56, hier
S. 47 ff.
56. ^ Robert A. Kann: Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie. Geschichte und
Ideengehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im
Jahre 1918. Band 1: Das Reich und die Völker. Böhlau, Graz/Köln 1964, S. 441.
57. ^ Robert A. Kann: Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie. Geschichte und
Ideengehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im
Jahre 1918. Band 2: Ideen und Pläne zur Reichsreform. Böhlau, Graz/Köln 1964, S. 256 und
262 f.
58. ^ Robert A. Kann: Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie. Geschichte und
Ideengehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im
Jahre 1918. Band 2: Ideen und Pläne zur Reichsreform. Böhlau, Graz/Köln 1964, S. 193–
197.
59. ^ Robert A. Kann: Die Habsburgermonarchie und das Problem des übernationalen Staates.
In: Adam Wandruszka, Walter Urbanitsch (Hrsg.): Die Habsburgermonarchie 1848–1918.
Band 2: Verwaltung und Rechtswesen. Wien 1975, ISBN 3-7001-0081-7, S. 52; Robert A.
Kann: Zur Problematik der Nationalitätenfrage in der Habsburgermonarchie 1848–1918. In:
Adam Wandruszka, Walter Urbanitsch (Hrsg.): Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band
3: Die Völker des Reiches. 2. Teilband, Wien 1980, ISBN 3-7001-0217-8, S. 1304–1338,
hier S. 1338.
60. ^ Wolfdieter Bihl: Der Weg zum Zusammenbruch. Österreich-Ungarn unter Karl I.(IV.) In:
Erika Weinzierl, Kurt Skalnik (Hrsg.): Österreich 1918–1938. Geschichte der Ersten
Republik. Böhlau, Graz/Wien/Köln 1983, Band 1, S. 27–54, hier S. 44.
61. ^ Horst Friedrich Mayer, Dieter Winkler: In allen Häfen war Österreich. Die österreichisch-
ungarische Handelsmarine. Verlag der Österreichischen Staatsdruckerei, Wien 1987, ISBN
3-7046-0079-2, S. 88 ff.
62. ^ Adam Wandruszka (Hrsg.): Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Die Wirtschaftliche
Entwicklung. Österreichische Akademie der Wissenschaften, Wien 1973, S. 111.
63. ^ Wolfram Siemann: Vom Staatenbund zum Nationalstaat. Deutschland 1807–1871. Beck,
München 1995, ISBN 3-406-30819-8, S. 174.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Austro-Ungaria&oldid=14160953

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 20 aprilie 2021, ora 14:14.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.