BUTOIUL CU PULBERE AL ASIEI

Marea Chinei de Sud și sfârșitul stabilității în Pacific

Autor: ROBERT D. KAPLAN

Traducere: Mihnea Gafița

În lucrarea Butoiul cu pulbere al Asiei: Marea Chinei de Sud și sfârșitul stabilității în

Pacific, publicată în anul 2014 și tradusă în limba română în 2016, autorul Robert D. Kaplan
analizează previziunile lui cu privire la accentuarea tensiunilor din Pacific, tensiuni generate de
creșterea capacității navale chineze, care devine din ce în ce mai provocatoare pentru dominația
regională a Statelor Unite ale Americii. În opinia mea, cartea oferă o nouă abordare a analizei
politicii SUA–China, având comparații ale puterilor navale, oferite alături de descrieri ale culturii
din Asia de Sud–Est și perspective de la comandanți militari de nivel superior. În timp ce Robert
Kaplan oferă câteva previziuni pentru viitor, este clar că o poziție mai fermă a Chinei va forța
SUA și partenerii săi regionali să ia decizii dificile în legătură cu alianțele strategice și
dezvoltarea militară.

Cartea este alcătuită din 8 capitole, precedate de un prolog (denumit Ruinele Champei),
intitulate după cum urmează: Dilema umanistă (1), Marea Caraibilor a Chinei (2), Soarta
Vietnamului (3), Un concert de civilizații? (4), Bunul autocrat (5), Povara colonială a Americii
(6), Berlinul Asiei (7), Starea naturală (8) și se încheie cu un epilog, numit Mahalalele din
Borneo.

Unul dintre punctele forte ale acestei lucrări, după părerea mea, este că autorul Robert
Kaplan a călătorit pe scară largă în Asia în timp ce scria, astfel încât el oferă perspective bazate
pe întâlnirile pe care le-a avut din Vietnam la Singapore cu liderii politici și militari, care au
proclamat în mod constant importanța relațiilor bilaterale de securitate cu Statele Unite ale
Americii. Faptul că autorul își prezintă experiențele proprii și prezintă realitatea din zona Mării
Chinei de Sud, văzută prin ochii săi aduce un mare plus lucrării. De asemenea, el a citit foarte
multă istorie, astfel încât lucrarea este presărată cu aluzii spre Walter Benjamin, Titus Livius,
Machiavelli și Tucidide, care sunt în general bine alese și semnificative. Kaplan are abilitatea de
a pune problemele contemporane într-un context istoric și geografic vast. Acesta este optimist în
ceea ce privește ambițiile Chinei și susține puterea în creștere a regiunii, fiind convins de faptul
că această regiune va fi inima afacerilor globale în secolul 21, nu doar datorită evoluției rapide a
multora dintre aceste state, cât și datorită creșterii demografice. Acest optimism al lui Kaplan
este într-o anumită măsură justificat, deoarece China a devenit o putere cu o influență
semnificativă și care este în continuă creștere, însă eu nu sunt întru totul de acord cu acest
optimism, deoarece consider că nu trebuie neglijată nici influența Statelor Unite ale Americii,
care este un stat mai puternic și mai impunător și care are, de asemenea, propriile interese în
zona Mării Chinei de Sud.

Robert D. Kaplan începe prin a descrie, în epilog, influența istorică a Indiei asupra
Vietnamului, pe care el o descrie ca un fel de zonă culturală dintre două mari puteri asiatice. Deși
China are o influență în creștere nu trebuie scoasă din vedere nici prezența Indiei și a amprentei
pe care aceasta și-a lăsat-o asupra acestei zone.

După cum arată el, mai mult de jumătate din transporturile comerciale maritime din lume
traversează apele din această regiune, cea a Chinei de Sud, ceea ce nu este deloc surprinzător
dacă avem în vedere nevoile energetice ale Japoniei și Chinei, precum și amploarea exporturilor
din țări cum ar fi Coreea. De asemenea, Marea Chinei de Sud poate avea rezerve de petrol și
gaze naturale, deși importanța acestora poate fi supra-accentuată în unele părți ale cărții.
Problema de onoare și de naționalism este, probabil, mult mai importantă pentru a înțelege de ce
statele din Asia plasează o astfel de importanță asupra unor recife sterpe și insule împrăștiate,
multe dintre ele neavând nici măcar acces la apă proaspătă.

În primul capitol, Kaplan susține că dezvoltarea militară a Chinei alimentează, de

asemenea, o cursă a înarmărilor regională. În ultimii ani, cheltuielile militare ale Chinei au fost
pe locul doi, după cele ale Americii, iar cifrele anunțate pentru anul 2015, confirmă existența
unei creșteri de 10% a bugetului militar. Ca răspuns, multe dintre națiunile asiatice din est și sud-
est s-au implicat în dispute teritoriale cu China și privesc cu îngrijorare tendințele sale actuale de
desfășurare militară. În același timp, aceste țări (de exemplu Vietnam, Singapore, Filipine sau
Malaezia) și-au mărit investițiile în tehnologii militare moderne, mai ales nave de război, rachete
și sisteme de apărare anti-rachetă.
 În cel de-al doilea capitol, Kaplan sugerează o comparție a poziției Chinei în raport cu
Marea Chinei de Sud care este similară cu poziția adoptată de Statele Unite, în secolul al XIX-
lea, cu privire la Marea Caraibilor. China caută o versiune asiatică a Doctrinei Monroe, prin care
America a devenit putere supremă în emisfera vestică. Pentru un stat precum China, Marea
Chinei de Sud reprezintă o zonă foarte importantă, prin care își poate exercita o mai mare
influență asupra regiunii, fiind de o importanță mult mai mare decât a reprezentat Marea
Caraibilor pentru America, mai ales datorită cantităților uriașe de petrol care circulă prin această
zonă. SUA s-a transformat în interior, dar rămâne statul care asigură globalizarea. În viziunea lui
Kaplan, statele din regiune pot doar echilibra ascensiunea Chinei cu ajutorul Statelor Unite ale
Americii. Acesta prezintă națiunile din regiune ca fiind puse în situația de a lua decizii dificile. În
timp ce aceste state nu ar putea avea o viziune strategică clară pentru modul de a răspunde la
modificarea echilibrului puterilor, ele sunt de acord cu un singur lucru: toate doresc mai multe
submarine și nave, chiar dacă acestea nu dețin resursele necesare pentru a și le permite sau
pentru a le întreține.

Capitolul al treilea evidențiază faptul că Vietnamul este statul care se simte cel mai
amenințat de ascensiunea Chinei, ceea ce a dus la întărirea relațiilor acestuia cu Statele Unite ale
Americii unde majoritatea produselor vietnameze sunt exportate. Însă, cu toate acestea,
Vietnamul tot depinde de China, căci de aici importă cele mai multe bunuri care îi sunt necesare.
Kaplan consideră că SUA are un rol important în această zonă, cea a Vietnamului, deoarece prin
aceasta îți poate spori puterea în zona Mării Chinei de Sud.

Pe parcursul cărții, mai cu seamă în capitolul patru, Kaplan evidențiază rolul esențial al
Pacificului. Mizele devin din ce în ce mai mari, iar creșterea economică din China duce spre o
nevoie de resurse și finanțări pentru modernizarea militară. Acesta ia cazul Mării Chinei de Sud,
ale cărei căi de transport maritim, în prezent, înregistrează trecerea a mai mult de 50% din
transporturile de petrol la nivel mondial și care sunt mult mai importante decât resursele de
hidrocarburi și de pescuit găsite acolo. Cu toate acestea, el estimează rezervele de petrol din
Marea Chinei de Sud la peste 7 miliarde de barili și rezerve de gaze naturale de aproximativ 25
de bilioane de metri cubi, ambele fiind resurse importante pentru dezvoltarea industrială.
Conform previziunilor, se estimează că creșterea consumului de energie a Chinei va reprezenta
50% din creșterea cererii globale de energie până în 2030, ceea ce face achiziția de resurse o
condiție necesară pentru creșterea economică dorită. Astfel, odată cu creșterea cererilor privind
resursele limitate, concurența regională asupra accesului la rezervele de petrol din Marea Chinei
de Sud poate conduce la tensiuni din ce în ce mai accentuate în Pacific.

Autorul are o viziune pragmatică asupra politicii vecinilor Chinei, viziune accentuată în
capitolul cinci. „Eroii” din cartea lui Kaplan sunt niște oameni pragmatici, care recunosc acest
lucru, acesta simpatizând, în mod ciudat, guvernarea autoritară a unor autocrați precum Lee
Kuan Yew, din Singapore, Mahatir Mohamad din Malaezia sau Deng Xiaoping din China. Într-
adevăr nu există nicio îndoială că Lee Kuan Yew a fost un lider remarcabil sau că Singapore a
avut o creștere economică remarcabilă și nici nu se poate minimaliza rolul pe care l-a avut
Mahatir în dezvoltarea Malaeziei. Din punctul de vedere al lui Kaplan, aceștia reprezintă unii
dintre cei mai buni autocrați pe care zona Mării Chinei de Sud i-a avut, deoarece aceștia au
contribuit la dezvoltarea unei democrații în zona respectivă. Dar simpatiile sale pentru autocrați
amintesc de argumentul că democrația poate exista odată ce un stat ajunge la un anumit nivel de
dezvoltare. Însă Kaplan devine distras de obsesia lui legată de geografie și lucrarea are de suferit,
în opinia mea, deoarece se ignoră și Marea Chinei de Est și relația cu Japonia, care ar putea avea
o importanță mai mare. De asemenea, pe lângă bibliografiile lui Lee Kuan Yew, Kaplan arată și
alte mari autocrații din Maroc, Iordania sau Oman. Această parte a cărții, dezbătută în capitolul 5
(Bunul autocrat), reprezintă mai mult o abatare de la subiectul lucrării, angajându-se într-un fel
de discuție a primăverii arabe, în mijlocul unei cărți despre Marea Chinei de Sud. Consider că
acest fapt ar putea constitui un punct slab al acestei lucrări, însă în același timp reprezintă și un
exemplu util pentru cei interesați.

În timp ce Kaplan demonstrează în mod convingător provocările asociate cu expansiunea

navală a Chinei, dar prezentând în același timp, în capitolul al șaselea, Povara colonială a
Americii asupra Filipinelor, această carte poate să-i frustreze pe cei care caută o anume orientare
politică. Mergând mai departe, este clar că prezența Statelor Unite va fi un factor cheie care
influențează dinamica regională. Cu toate acestea, cititorii sunt lăsați cu mai multe întrebări decât
răspunsuri cu privire la reacția Americii la tensiunile regionale. Sunt interesele SUA în regiune
deservite prin continuarea impunerii unor niveluri considerabile de forță în Asia-Pacific? Dacă
China presează Taiwanul, Vietnamul sau Indonezia prin politicile sale favorabile, ar trebui
politica Americană să se îngrijoreze cu adevărat? În timp ce Kaplan evită să răspundă în mod
direct la aceste întrebări mai „provocatoare”, analiza relațiilor de putere din zona Pacificului
sugerează că Statele Unite ale Americii trebuie să mențină o prezență militară semnificativă, ori
riscă o explozie a tensiunilor regionale, cum ar fi ca state mai mici să încerce să se echilibreze
împotriva Chinei. „Invazia” Americii în Filipine a reprezentat aparent un succes al acesteia,
ducând la o dezvoltare a Filipinelor, însă acest succes a degenerat, iar Filipine a rămas un stat la
fel de corupt.

În viziunea lui Kaplan, China va continua să-și împingă granițele în apele disputate atât
de mult, până când practic nu va mai rămâne nici un cost pentru a face acest lucru. De exemplu,
în capitolul șapte, Kaplan pune în discuție pretențiile pe care le are atât China cât și Taiwanul
asupra insulelor Pratas, insule revendicate de ambele state. Fără intervenția SUA, China va
continua să insiste asupra unei ordini pe plan regional, creându-și un cadru favorabil pentru a
dicta regulile angajamentelor. Acest lucru se va ciocni cu preferința SUA pentru normele legale
internaționale, care susțin interesele economice ale Americii în Asia. Marina Statelor Unite este
dispusă să continue eforturile de colaborare cu Filipine, Malaezia, Indonezia și alte state din
regiune. Cu toate acestea, încurajând sau cerând acumularea de forțe navale în orice stat din Asia
de Sud-Est, se poate declanșa o cursă de înarmare în Marea Chinei de Sud.

Având în vedere această realitate, Kaplan susține în ultimul capitol (Starea naturală)
faptul că Statele Unite ar trebui să înceapă să răspundă mai activ la provocările lansate de China
împotriva aliaților SUA din Asia de Sud-Est. Acest lucru ar putea include implementarea de nave
americane pentru a sprijini flotele aliate în confruntările împotriva Chinei. Deși este dificil de
anticipat exact modul în care China ar putea răspunde la o politică mai activă a Americii, acesta
poate fi un pariu sigur cum că această abordare nu va îmbunătăți relațiile SUA – China pe termen
scurt. China, Vietnamul, Malaezia, Taiwanul, Filipinele, toate au pretenții în zona Mării Chinei
de Sud, ceea ce lui Kaplan i se pare o stare normală. Cele trei arhipelaguri, Pratas, Paracel și
Spratly sunt intens disputate mai ales datorită faptului că prin această zonă sunt transportate
cantități foarte mari de țiței și gaze naturale. Având în vedere situația din zonă, Kaplan consideră
că Statele Unite ale Americii trebuie să-și sporească atenția, pentru evitarea izbucnirii unui
posibil conflict.

În cele din urmă, munca lui Kaplan se încheie cu un tur intrigant al regiunii, care totuși
nu demonstrează o înțelegere suficient de profundă a culturilor, economiilor și limbilor de acolo,
acest lucru nepermițându-ne să avem încredere totală în ideile lui. Autorul însuși, afirmă în
epilog că are mai multe întrebări decât răspunsuri la finalul călătoriei sale decât avea la început.
 Concluzia la care ajunge Robert D. Kaplan este că ascensiunea Chinei nu trebuie văzută
ca pe ceva negativ. Într-adevăr, creșterea numărului de nave militare ar putea fi îngrijorător, dar
nu mai îngrijorător, susține el, decât a fost extinderea armatei în Europa Continentală la începutul
secolului al XX-lea. Acesta adoptă o poziție foarte optimistă și consideră că în secolul XXI zona
aceasta, a Mării Chinei de Sud va fi în centrul atenției și, de asemenea, această zonă ar putea fi
protagonista unor conflicte între statele de aici, având în vedere cursa înarmărilor care s-a
declanșat deja.

Eu consider că, această lucrare poate oferi multe perspective asupra relațiilor
internaționale și chiar aș recomanda-o oricărui student interesat de jocurile de putere care au loc
între statele din zona Mării Chinei de Sud, dar în care este implicată și SUA. Butoiul cu pulbere
al Asiei: Marea Chinei de Sud și sfârșiul stabilității în Pacific este o lucrare ce conține un
amestec foarte ușor de citit între istorie, politică și cultură și oferă perspective asupra unei regiuni
care ar putea avea o importanță crucială în viitor.