Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
epocă a presei
Autor Laurenţiu Ungureanu 1159 vizualizări
Sorin Toma a fost cel de-al doilea redactor-şef al ziarului „Scânteia“, poziţie pe care a
deţinut-o în perioada 1946 – 1960. Azi are 99 de ani şi răsfoieşte prin viaţa sa precum
prin paginile unei vechi gazete.
Sorin Toma s-a născut în 1914, la Bucureşti. Este fiul lui Alexandru Toma (pe numele lui
adevărat Solomon Moscovici – academician, poet şi pionier al proletcultismului). A
studiat matematica şi limba franceză. S-a alăturat mişcării comuniste în ilegalitate la
vârsta de 18 ani.
S-a înrolat voluntar în armata sovietică în 1943. A revenit în România în 1944, cu divizia
de tancuri „Horea, Cloşca şi Crişan“ (divizie condusă de Walter Roman şi care nu a mai
luptat în al Doilea Război Mondial, dar a avut o contribuţie decisivă la bolşevizarea
României).
A fost căsătorit cu Ana Toma, şi ea comunistă în ilegalitate. S-au despărţit după al Doilea
Război Mondial, Ana Toma căsătorindu-se apoi cu Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii
româneşti între 1948 şi 1963. Sorin Toma a fost cel de-al doilea redactor-şef al „Scânteii“
(după trecerea în legalitate), poziţie pe care a deţinut-o în perioada 1946-1960.
La doi ani după preluarea conducerii ziarului scrie un articol devastator despre opera lui
Tudor Arghezi, în urma căruia poetul este radiat practic din viaţa literară. În anul în care
lasă şefia ziarului „Scânteia“ este şi exclus din PCR, fiind acuzat că şi-a mistificat
trecutul şi că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a luptat pe front.
„Deviaţionism de dreapta“ a fost verdictul pentru Sorin Toma, stabilit de o comisie de
anchetă condusă de Nicolae Ceauşescu.
Între 1960 şi 1974 a fost redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Deşi a fost
reabilitat şi reprimit în rândurile partidului-stat în 1970, Sorin Toma nu a mai reînnodat
firul roşu al politicii. În 1980 a emigrat în Israel.
Sorin Toma a condus „Scânteia“ în cei mai siniştri ani ai comunismului românesc:1946-
1960. Anii marilor crime politice şi ai închisorilor din care sute de mii de oameni au ieşit
măcinaţi. E vorba de „Scânteia“ – organul de propagandă al luptei de clasă, ciocanul cu
care bolşevicii au făcut ţăndări idealurile şi principiile democraţiei româneşti. În ultimul
număr din revista „Historia Special“, Ion Cristoiu explică traseul terorii:partidul hotărăşte
cine moare şi cine trăieşte, „Scânteia“ relatează vinovăţia condamnaţilor, populaţia
citeşte, se revoltă şi, printr-un suflu comun, cere pedepsirea chiaburilor. Cercul se închide
cu statul care îşi face datoria şi se supune "forţei de neînvins a poporului". Adică face
crima. Reţeta a fost folosită identic de regimul Iliescu şi în 1990.
Cum priveşte în urmă Sorin Toma, omul care a condus mecanismul în presă? Cu
nostalgie. Nostalgia plimbărilor solitare prin pădurea Snagov, gândind cum să ţină în
spate maşinăria „Scânteia“. Nostalgia omului ajuns la 99 de ani, care poate să spună „am
fost fericit“, atunci când ceilalţi preferă să nu-şi mai aducă aminte.
Interviul de mai jos a fost realizat de jurnalista Emilia Şercan la data de 11 februarie
2012, la Nethania – oraşul din Israel în care Sorin Toma (foto) trăieşte din 1980.
În prima şedinţă a Propagandei PCR, din ianuarie 1945, la care dumneavoastră aţi
fost participant, „L’Humanite“, ziarul Partidului Comunist Francez, a fost
prezentat ca modelul de ziar de urmat. Vă mai aduceţi aminte contextul în care
„L’Humanite“ a fost propus drept model pentru presa comunistă?
Eu citeam din când în când şi ziare occidentale, mai des chiar „L’Humanite“. Din când în
când făceam rost de „L’Humanite“, ziarul Partidului Comunist Francez. Mi-a plăcut că
nu era un ziar plicticos. Era, într-o anumită măsură, chiar amuzant.
Ştiam cât este de importantă „Scânteia“ pentru că majoritatea oamenilor care o primeau
nu citiseră un ziar în viaţa lor. Ştiau despre ziare că sunt bune la împachetat.
La ce fel de probleme vă referiţi?
Eram prea puţini, iar unii din cei care erau acolo nu prea ştiau să scrie. Problemele s-au
înmulţit, ziarul a devenit un ziar de mare tiraj, ajungând la aproape un milion de
exemplare pe zi. Ziarul trebuia să iasă la timp, iar noi, în loc să apărem dimineaţa,
apăream la amiază sau chiar mai târziu. Eu am fost de la început şeful ziarului. Odată m-
am dus în pădure la Snagov să mă gândesc. Nu ştiam ce să fac, ce să mai scriem. Mi-am
zis să fac o listă cu problemele întregii ţări pentru a şti unde merge bine, unde merge rău,
ce e important şi ce nu, ce trebuie învăţaţi oamenii şi ce nu. Ţin minte că la Snagov,
acolo, în pădure, cu greu m-am stăpânit să nu plâng. Şi acum sunt emoţionat când îmi
amintesc toate aceste lucruri. Ştiam cât este de importantă „Scânteia“ pentru că
majoritatea oamenilor care primeau ziarul nu citiseră un ziar în viaţa lor. Atâta ştiau
despre ziare, că sunt bune la împachetat. Ziarele au devenit treptat extrem de importante
pentru că ajunseseră să-i înveţe pe oameni inclusiv lucruri simple – ce e bine şi ce nu e
bine în construţii.
Odată m-am dus în pădure la Snagov să mă gândesc. Nu ştiam ce să fac, ce să mai scriu.
Acolo, în pădure, cu greu m-am stăpânit să nu plâng.
„Ceauşescu era mizerabil“
Cum aţi caracteriza presa din acea perioadă?
„Scânteia“ a fost o adevărată epopee. „Scânteia“ s-a tot transformat, iar celelalte ziare se
uitau la noi, unii ne ironizau, alţii ne admirau. Mai liberală ca „Scânteia“ era „România
liberă“, iar noi îi invidiam pentru că redactorii de acolo erau mult mai liberi decât eram
noi. Noi eram controlaţi direct de conducerea partidului, totuşi, aş putea să spun că ni se
lăsa libertate chiar în ceea ce noi ştiam că sunt reguli. Puteam să ne mişcăm destul de
mult. Eu eram membru al Comitetului Central. Aveam acces să cer anumite indicaţii sau
chiar să le contrazic, puteam să spun că asta nu se poate sau că asta nu e bine. Era o presă
controlată, asta e clar. Pot să fac o comparaţie şi să spun că am construit o casă din beţe,
din bucăţi de lemn. Tot timpul au fost lucruri care ne-au depăşit.
Aţi făcut parte dintr-un sindicat comunist după 1944? A existat un astfel de sindicat
al ziariştilor comunişti?
Cu siguranţă am făcut parte, însă nu aş putea să spun că am făcut ceva acolo. Am avut şi
carnet de membru de sindicat. Sindicatul avea atribuţii să controleze igiena, alimentaţia,
tot ce putea să îmbunătăţească traiul oamenilor.
Se poate vorbi despre sindicatul presei din acea perioadă ca despre o instanţă de
control?
La presă nu e tipic, pentru că presa era în legătură cu instanţele de conducere ale
Partidului şi dacă voiau să se plângă de ceva, se plângeau acolo şi nu la sindicat. Dar
oamenii aveau multe probleme, probleme medicale, nu aveau locuinţe, voiau să-şi
petreacă vacanţele împreună cu familia la munte sau la mare. Şi noi, cei din conducerea
ziarului, am avut multă bătaie de cap în primii ani, contradicţii cu Primăria pentru a face
rost de locuinţe pentru ziarişti.
Acum, după mai bine de 65 de ani de la momentul în care aţi devenit redactor-şef la
„Scânteia“, ce consideraţi că a reprezentat acest ziar?
„Scânteia“ a fost şcoala vieţii comuniste. Articole politice au fost puţine, dar s-a scris ce
trebuie făcut cu pământul în lunile de vară, ce trebuie plantat, ce să faci dacă ai o pădure
anume. În timp, a devenit un ziar arid. Era un ziar de instructaj. Din păcate, s-au făcut şi
multe greşeli, unele din punct de vedere tehnic, altele pentru că au fost unii care nu au
înţeles principiile comuniste sau indicaţiile primare. Au înţeles foarte îngust toate aceste
lucruri.
V-a fost greu când aţi plecat din România în Israel, în 1980?
Sigur că mi-a fost greu. M-au dat afară. Ceauşescu a fost şeful comisiei care m-a anchetat
pentru nu ştiu ce aş fi făcut cu nişte străini în ilegalitate. Au fost nişte insinuări. Păi, eu, în
timpul Războiului, am fost voluntar în armata rusă, că eram acolo, şi am luptat în
Germania în cadrul unui regiment rusesc cu care am înaintat cu luptele până la
Königsberg, apoi cei din ţară m-au „reabilitat“ şi m-au chemat în ţară. Iar ţara... am iubit-
o şi o iubesc.
Ana Pauker avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea
exemple. A avut un spirit poetic.
„SCÂNTEIA“ ERA JANDARMUL ALTOR ZIARE
Erau cazuri în care nu era voie să fie pomenite în presă numele unor persoane? Au
existat liste, tabele cu astfel de nume?
Când s-a scris despre procesul lui Maniu, sigur că a fost multă atenţie. Am fost şi eu la
câteva şedinţe. Dările de seamă au fost foarte controlate, nu de noi, ci de oameni de la
Partid, şi erau dări de seamă în care nu era liber să se scrie despre orice. Şi eu citeam cu
mare grijă ce se scria despre proces.
După ce, ca tânăr, aţi avut idealuri şi aţi crezut că ideologia comunistă e o soluţie,
cum vedeţi acum lucrurile, când comunismul s-a prăbuşit în România?
Comunismul a fost o unealtă care câteodată a fost utilă, câteodată a fost dăunătoare, dar
ţara a urcat treaptă cu treaptă. Cred că a fost util. Toate ideile se verifică în practică.
Unele idei sunt bune, altele rele, iar unele idei, când sunt aplicate, trebuie să fie
modificate şi adaptate. După părerea mea, ruşii au avut o influenţă bună la început. În
orice caz, nu se putea alta. Şi a fost bună prin faptul că, dacă n-am fi avut de-a face cu ei,
nu se făcea industrializare. Nu am impresia că după Revoluţie a venit ceva mai bun, iar
unele lucruri bune de dinainte au fost abandonate. Chiar dacă erau ruseşti sau comuniste,
cum ar fi anumite fabrici, acestea nu ştiau de ruşi şi de comunişti. De ce să le vinzi, când
poţi mai bine să produci ceva, şi apoi să vinzi?
(Emilia
Şercan)
Sorin Toma (în medalion) asistând la întâmpinarea unei delegaţii din Uniunea Sovietică.
Partea română era reprezentată de Gheorghe Gheorghiu –Dej (al doilea din stânga,
aplaudând) şi Petru Groza (în dreapta lui Dej)FOTO:FOTOTECA ONLINE A
COMUNISMULUI ROMÂNESC
Nu am impresia că după Revoluţie a venit ceva mai bun, iar unele lucruri bune de
dinainte au fost abandonate.
Sorin Toma „a ucis modernitatea literară românească“
Cariera jurnalistică a lui Sorin Toma ar fi trecut poate neobservată dacă nu ar fi semnat
un articol devastator pentru istoria literaturii române:„Poezia putrefacţiei sau putrefacţia
poeziei“. E un articol serial, publicat în patru numere ale ziarului „Scânteia“, în ianuarie
1948, în care poetul Tudor Arghezi era desfiinţat şi scos practic din literatura română.
„În 1948, când Arghezi a fost denunţat ca poet al putrefacţiei în «Scânteia», atunci a fost
ucisă modernitatea românească“, subliniază criticul literar Eugen Simion cu privire la
importanţa momentului.
Prezentăm mai jos câteva fragmente din virulentul articol semnat de Sorin Toma
împotriva lui Tudor Arghezi.
„Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om,
pesimismul) nu are, în sine, nimic original şi nimic naţional.“
Evacuarea din spaţiul public a „lepădăturilor care şi-au vândut peniţa capitalismului“ era
făcută după modelul formulat de ideologul stalinist Andrei Jdanov în anul 1934, laprimul
congres al scriitorilor sovietici. „Haimanalele, curvele şi hoţii“, spunea Jdanov, trebuiau
eliminaţi din prima linie a literaturii şi înlocuiţi cu „oamenii implicaţi activ în construirea
unei noi vieţi, colhoznicii şi muncitorii“.
Sorin Toma, Miron Radu Paraschivescu, Nestor Ignat, Traian Şelmaru şi Silviu Brucan
erau printre primii „ziarişti“-judecători. „Astăzi, când a început să se facă judecata
criminalilor mari şi mărunţi, astăzi datoria noastră este să denunţăm, să spulberăm
confuzia, să rupem măştile oricât de ticluite şi să aruncăm raza de lumină în bezna în care
a colcăit fascismul. Trebuie să stârpim răul din rădăcină, să-l smulgem din cotloanele
spiritului“, explica Nestor Ignat în „Viaţa Românească“ în 1946.
„De aceea am deschis «cazul Blaga»:ca să ştie toţi aceia care au visat viitorul într-un
anume fel eonic sau mai puţin eonic. În speranţa că «deocamdată putem visa mult şi
nepedepsit», că pedeapsa totuşi soseşte şi că în faţa judecăţii nimicitoare a istoriei nu are
scăpare nimeni şi nimic“, scria jurnalistul-militant. Peste un an, Lucian Blaga era izgnonit
de la Universitatea din Cluj, iar peste doi ani, Nestor Ignat era răsplătit cu postul de
profesor de Materialism Dialectic a Facultăţii de Filosofie din Bucureşti...
Şi numele poetului Octavian Goga (foto) a fost incinerat de „Scânteia“, căci, scriau
redactorii:„Sunt vădite încă de la început tendinţele reacţionare în opera sa:proslăvirea
înapoierii satului patriarhal şi răbufniri naţionaliste care degenerează mai târziu într-un
acut şovinism.
Răsfoind paginile cărţilor lui Goga avem în faţă un tablou semnificativ al felului cum se
ofileşte talentul pe măsură ce poetul se rupe de popor şi trece de partea celor mai
înverşunaţi duşmani ai acestuia. [...] Trebuie demascată politica reacţionară a scriitorului,
astfel încât cititorul să fie prevenit împotriva oricărei confuzii“.
Ion Alexandru Brătescu Voineşti a alunecat în cele din urmă pe poziţii naţionaliste,
rasiste.
La aceasta a contribuit şi concepţia sa falsă despre izolarea artei de politică.
M. Pop
„Scânteia“, 26 septembrie 1956
„HAWAY – MIDWAY ŞI LATRĂ – MUIATRĂ“
Dar Virgil Ierunca scrie că «tinerii n-au avut şi nu au vreme să înţeleagă ce şi cum este
lumea» […] În timpul ăsta, tovarăşii săi de generaţie şi de bancă umblă cu bidineaua şi
cu căldarea de clei ca să împăneze zidurile cu afişe cu «Jos Maniu» şi «Votaţi Soarele».
„Alături de sensibilitate şi talent singular, poetul s-a dovedit a fi posesorul unei conştiinţe
lucide, ştiind să desprindă din zgura întunecatului său univers, sâmburele de lumină al
unei primăveri viitoare:muncitorimea“, scria, la 16 septembrie 1946, în „Scânteia“,
redactorul Ion Vitner despre George Bacovia (foto).
Adevărata ţintă a atacurilor duse în „presa roşie“ erau însă politicienii care făceau parte
din opoziţia muribundă. Stilistic, războiul prin cuvinte împotriva celor ce se opuneau noii
orânduri politice varia între ironii mizerabiliste, demascări în piaţa publică şi atacuri sub
centură. Dinu Brătianu era ridiculizat pentru situaţia în care se afla la acea vreme Partidul
Naţional Liberal, o formaţiune politică despre care redactorii „Scânteia“ nu-şi putea
ascunde satisfacţia de a o vedea „pe drojdie“.
Cazul lui Ion Mihalache era tratat ceva mai amplu. Pentru că anticipau deja un „deces
politic“, redactorii publicaţiei de partid prezentau, printre altele, cererea de adeziune,
depusă de Mihalache către Comandantul Marelui Stat Major al Armatei din Bucureşti.
Prin aceasta, Mihalache cerea să fie ajutat pentru a-şi „îndeplini datoria faţă de ţară în
acest al doilea război“. Actul, prezentat în „Scânteia“ ca „o justificare a războiului
hitlerist“, ar fi fost dovada nesocotorii de către liderul ţărănist a datoriei faţă de ţară. Ba,
mai mult, de manipulare a „întregii populaţii a ţării de către un partid aşa-zis
«democratic»“.
În alte cazuri însă, liderii opoziţiei erau puşi la zid cu execuţii mediatice josnice, ce
puteau ocupa o întreagă ediţie a ziarului. Cu redactarea acestora erau însărcinaţi, în
general, cei consideraţi a fi vârfurile propagandistice ale organului de presă. Un astfel de
exemplu este un text despre Grigore Gafencu, un alt lider al ţărăniştilor şi fost ministru de
Externe al României, în perioada 1939-1940. Sub condeiul inconfundabil al jurnalistului
Silviu Brucan, Gafencu este descris, pentru început, ca fiind „un om de paie“, pentru a
sfârşi în „lada de gunoi a istoriei“, sub acuzaţia de „vechi agent antisovietic“.
Iar „Scânteia“ îi urmărea pe adversarii politici până în ultimele lor momente de libertate.
Un alt exemplu:Vineri, 31 octombrie 1947, ziarul îşi informa cititorii în legătură cu un
singur eveniment:„Începerea procesului conducătorilor fostului P.N.Ţ.“. Şase pagini –
toate! – a rezervat oficiosul PCR acestui episod, şi nici realizările glorioase din producţie,
nici bravele acţiuni ale tineretului sovietic, nici agricultura înfloritoare n-au mai fost de
actualitate. „În aula Şcolii Superioare de Război, în faţa unui numeros public şi în faţa
corespondenţilor speciali ai ziarelor şi agenţiilor de presă din întreaga lume“, începea să
fie jucat cel mai absurd proces-spectacol al Opoziţiei democrate. Personajul negativ în rol
principal:Iuliu Maniu.
sursa:http://adevarul.ro/cultura/istorie