Georgiana LUNGU BADEA

Scurtă istorie a traducerii. Repere traductologice

Editura Universităţii de Vest
Timişoara
2007
 Cuvânt înainte

Scurtă istorie a traducerilor. Repere traductologice se adresează, în

primul rând, studenţilor din anul I, secţia de limbi moderne aplicate.
Acest opuscul conţine observaţii pre- şi pseudo traductologice,
diseminate într-o relatare când mai agreabilă, când mai aridă, poate
şi din cauza ciclicităţii modelelor traductive, a alternării sistematice a
strategiilor de traducere din, ceea ce aş numi, preistoria
traductologiei, factori care obligă la unele formulări repetitive.
Obiectivul primordial al acestui curs este de a înregistra
direcţiile traductive istorice, de a extrage de aici primele observaţii
— reflecţii traductive care, ulterior, vor deveni obiect de studiu
pentru cercetările traductologice — şi de a stabili, pe aceste baze,
filiaţia ideilor trecutului, prezentului şi viitorului traducerii.
Reiterarea unor concepte, formulări ori sintagme este
pricinuită de alternanţa practicilor traductive, de predilecţia
traducătorilor pentru o strategie de traducere sau alta. Alteori,
constrângerile temporare sunt raţiunile formulărilor insuficient
prelucrate. Dacă am dat drumul către tipar cursului, în această formă
rezumativă, a fost din dorinţa de oferi studenţilor un suport de
studiu concret. Presiunea timpului şi intenţia de pune la dispoziţia
studenţilor un material fie el şi foarte succint, nu ne-au permis să
elaborăm elegant forma. O ediţie viitoare ameliorată va risipi aceste
neajunsuri. Pe de-o parte, am preferat să sacrificam eleganţa în
favoarea clarităţii întrucât, aşa cum este lesne de înţeles, funcţia
primordială a prezentului text constă în a face accesibile informaţiile
despre contribuţiile teoretice şi reflecţiile traductive, aflate la baza
teoriilor contemporane ale traducerii. Pe de altă parte, inserţiile
explicative ori notele de subsol au ca menire manifestă facilitarea
comprehensiunii textului şi familiarizarea cu metalimbajul
traductologic.
Lucrarea Scurtă istorie a traducerilor. Repere traductologice
compilează inspirat, dacă putem spune aşa, informaţii istorice,
literare, culturale şi traductologice, astfel încât beneficiarul prim al
acestei fascicule, studentul, să ajungă la esenţa faptelor: apariţia
traducerii, dezvoltarea ei în spaţiul occidental şi influenţele exercitate
de alte culturi asupra acestei activităţi.

G.L.B.
 Abrevieri
ant.— antonim
cf. — confer, compar
CS — cultură sursă, context extralingvistic sursă
CŢ — cultură ţintă, context extralingvistic ţintă
DEC — Cartier. Dicţionar enciclopedic
DEX — Dicţionarul explicativ al limbii române
DITL — Dictionnaire international des termes littéraires
DLRM — Dicţionarul limbii române moderne
engl.— limba engleză
fr.— limba franceză
gr. — limba greacă
GR — Grand Robert
it. — limba italiană
LS — limbă sursă
LŢ— limbă ţintă
MDE— Mic dicţionar enciclopedic
NT — Noul Testament
PR — Petit Robert
rom. — limba română
sin. — Sinonim
TS —text sursă, text original
TŢ— text ţintă, text tradus
VT — Vechiul Testament
 Introducere

Goethe declara, încă din 1828, că activitatea de traducere, în

ciuda tuturor limitelor şi impreciziilor ei, rămâne una dintre cele mai
importante şi demne de stimă dintre activităţile caracteristice pieţei
mondiale de schimburi universale (cf. Ballard, 1992: 9). Importanţa
traducerii în lumea modernă este confirmată şi de statisticile
întocmite de diferite organisme internaţionale.
Pornind de la cifrele publicate în Index Translationum, editat de
Unesco, Georges Garnier arăta ca numărul traducerilor a crescut în
30 ani (între 1948 şi 1977) cu 600 %.1 Omniprezenţa traducerii,
activitate şi produs, în societatea contemporană, întreţine şi
amplifică schimburile internaţionale în toate domeniile, a dus la
dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de traducere automată sau
a traducerii asistate de calculator.
Proliferarea numărului publicaţiilor dedicate diverselor aspecte
relative la fenomenul traducerii, dovedeşte că, astăzi, se apreciază
studierea traducerii ca fiind capitală pentru înţelegerea fenomenelor
lingvistice, de limbă, fără să mai amintim rolul, manifest, pe care
traducerea îl joacă în transferurile culturale şi informaţionale.
Importanţa statistică actuală a traducerii constă în continuarea
unei activităţi cu tradiţie antică, insuficient apreciată uneori, al cărei
rol a fost multă vreme ocultat (Kelly, 1979: 1 şi Meschonnic, 1973:
410). Discreditarea care a înconjurat traducerea, activitate
fundamentală în procesul cultural, relaţional şi informaţional, s-a
datorat, se pare, necunoaşterii ori ignorării deliberate a trecutului
traducerii. Consideraţiile teoretice referitoare la fenomenul traductiv
sunt relativ noi şi sunt, din păcate, laconice, exagerat de rezumative,
conţinând adesea referinţe diseminate în lucrări al căror obiect
declarat este altul decât istoria traducerilor şi a teoriilor traducerii.

1 Pe site-ul Unesco, se află Index Translationum, creat în 1932 de Societăţii

Naţiunilor, şi continuat din 1946 de Unesco. Din 1979 sistemul a fost
informatizat. Acest repertoriu este disponibil la
http.//portalunesco.org/culture/fr. şi conţine date privind statisticile actuale, în
funcţie de autor, ţară, an, limbă, editură etc.
 Vom încerca să subliniem, în cele ce urmează, importanţa
istorică a traducerii — activitate considerată în mod eronat ca fiind
secundară domeniului literar — şi vom aborda cronologic, bazându-
ne pe datările stabilite de Michel Ballard în De Ciceron à Benjamin.
Traducteurs, traductions, réflexions, Presses Universitaires de Lille, 1992,
Henri van Hoof, Histoire de la traduction en Occident, Duculot, 1991,
L’histoire et les théories de traduction. Les Actes (3, 5, 7), Genève ASTTI,
Berne, ETI Genève, 1997, Paul Horguelin, L’anthologie de la manière
de traduire, Montréal, Linguatech, 1981, Frederick M. Rener,
Interpretatio. Language and Translation from Cicero to Tytler, Amsterdam,
Rodopi, 1989 şi, mai ales, pe ampla documentaţie pe care o oferă
Jean Delisle şi Gilbert Lafond (coord.) în Histoire de la
traduction/History of Translation, 2006 (1995).
Când se vorbeşte despre traducere se vorbeşte despre fidelitate
şi adevăr, subiecte care atomizează cercetările în conformitate cu
câmpul de referinţă al cercetătorilor şi determină abordări culturale
ori lingvistice, traduceri etnocentrice ori traduceri exotice, studii de
acceptabilitate ori de intenţionalitate ş.a.m.d. După cel de-al Doilea
Război Mondial, s-a constatat o creştere substanţială a interesului
pentru teoretizare a problemelor traducerii care formează azi ceea ce
numim traductologie2. S-a constatat astfel că, asemenea oricărei teorii
moderne, o nouă teorie de traducere are la bază o istorie dar şi
istoria traducerii (cf. Berman, 1984: 12).
Fiindcă istoria traducerii şi a traducerilor nu poate fi concepută
decât în relaţie cu istoria popoarelor şi a limbilor acestora, vom face
scurte incursiuni în contextul extralingvistic, social, istoric, politic şi
cultural astfel încât să creăm un context adecvat receptării
informaţiei traductologice. De asemenea, ne vom opri asupra
momentelor care ni s-au părut cele mai însemnate pentru istoria
2 V. Michel Ballard (ed.), Qu’est-ce que la traductologie ?, Arras, Artois Presses
Université, Collection „Traductologie”, 2006, Jean-René Ladmiral în Les âges de la
traductologie. Réflexions sur une diachronie de la théorie de la traduction în L’histoire et les
théories de traduction. Les Actes (3, 5, 7), Genève ASTTI, Berne, ETI 1997: 11-42),
Antoine Berman, La traduction et la lettre ou l’auberge du lointain, Les Tours de Babel.
Essais sur la traduction, Ed. Trans-Europ-Repress, Mauzevin, 1985b, p. 35-150, E.
A. Nida şi Ch. R. Taber, La traduction: théorie et méthode, Londres, Alliances biblique
universelle, 1971 etc. Am tratat pe larg aceste subiecte în alte lucrări (G. Lungu
Badea, 2004: 9, 18-19, notele 3, 4, 5, p. 23-24 şi, 2005: 13-21).
traducerii unei culturi, a unei limbi. Pentru a deveni fundamentul
teoriilor traducerii, istoria traducerii trebuie să depăşească stadiul
examinării acestei activităţi ca practică efectuată după canoanele de
receptare şi de evaluare specifice epocii, şi să ia în considerare şi
teoretizările contemporane practicii traducerii (Ballard, 1992: 13).
În acest scop vom adopta o cronologie balizată clar.
 Originile unei opoziţii fundamentale

Istoria traducerii3 începe cu distrugerea miticului turn Babel,

distrugere care simbolizează distrugerea unităţii lingvistice (V.
Geneza, XI, 1-9 în Anexa 1: Anatema biblică). În legătura cu
simbolistica acestei naşteri, Jean Delisle se întreabă pe bună dreptate
daca este vorba de un blestem sau de o etimologie eronată: Babel
înseamnă în acadiană4 Bāb-ilu’, adică „Poarta lui Dumnezeu” (<Bāb
« poartă5» et Ilu « (dumne)zeu »), iar în ebraică, bâlal, „a amesteca, a
confunda, a încurca”. Traducerea se naşte, deci, dintr-o cacofonie
lingvistică, produsă de trufia omenească.
Antichitatea prezintă în special perioada care începe cu
apariţia scrierii — de la scrierea cuneiformă a sumerienilor6 la cele
trei moduri de a scrie într-o limbă, alfabetul fenician, 1400 î.Hr,
silabismul egiptean, ideogramele chineze7—, către mileniul IV (între
4000-3000 î.Hr., după unii, cam în 6000 î.Hr., după alţii), şi se
prelungeşte până la căderea imperiului roman în 476. Începutul şi
sfârşitul perioadei denumită Antichitate constituie, în continuare,
subiecte de controverse. Vom împrumuta datarea făcută de Michel
Ballard (1992) şi pe acea pe care Jean Delisle şi Gilbert Lafond o
propun în Histoire de la traduction (2006).
Ontogenetic şi filogenetic, ca practică individuală şi
colectivă, limbajul există mai întâi în forma sa orală şi, abia mai

3 Pentru informare asupra originii vorbirii, consultaţi site-ul franţuzesc « Les

origines de la parole », disponibil la www.calma.qc.ca/lettre/origineparole.html.
4 Limba acadiană (akkadiana) este cea mai veche dintre limbile semitice şi a fost

vorbită în regiunea Accad (Akkad) din Mesopotamia. Civilizaţia acadiană este

privită ca un amestec sumero-semitic.
5 „Unde este poarta cerurilor?” (Geneza, 28: 10-17)
6 Deşi sumerieni vor dispărea în jurul anului 2000 î.Hr., limba lor va fi tradusă cel

puţin un mileniu după această dată (v. Delsile, Histoire de la traduction, DIDAK).
7 Vezi Anexa 2 şi Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica şi documentaristica, capitolul

Istoria cărţilor şi a bibliotecilor, disponibil la

http://www.unibuc.ro/eBooks/istorie/arhivistica/6capI.htm. nu mai etse
valabila adresa
târziu, este transcris sub formă grafică cu ajutorul unui sistem de
scriere. Cronologic, traducerea s-a manifestat şi limitat iniţial la ceea
ce astăzi numim interpretare, adică activitatea orală de traducere.
Funcţia interpretului (dragoman, tălmaci, tălmăcitor, tâlcuitor, translator)
era asemănătoare celei pe care şi-o asumă firesc orice vorbitor
bilingv. Exercitată, la început, episodic, funcţia de interpret este
instituţionalizată ulterior de către faraoni. Cea mai veche mărturie de
care se dispune este reprezentată de inscripţiile descoperite în
mormintele princiare de la Assuan, din Egiptul de Sus, datând din
mileniul al 3-lea, conform cărora prinţii metişi (Harkuhuf, Sabni,
Mechu) erau bilingvi şi aveau dreptul la titlul de „interpret-şef”.
Aceste inscripţii nu conţin însă consideraţii de ordin teoretic cu
privire la traducere/interpretare (Ballard, 1992: 22). Chiar şi absenţa
lor explicită, în epocă se conştientizase diferenţierea limbilor care
era atribuită de egipteni zeului Thot8, scribul, creatorul, printre
altele, al scrierii.
Civilizaţia sumeriană a fost descoperită abia în secolul al
XX-lea, iar scoaterea la iveală a tăbliţelor de argilă inscripţionate a
permis descifrarea unuia dintre cele mai vechi sisteme de scriere. În
mileniul al 4-lea î. Hr., primul sistem de reprezentare pictografică a
evoluat în două direcţii, dând naştere scrierii cuneiforme, pe de-o
parte, şi datorită dezvoltării polisemiei9, ideogramele au fost redate
prin fonograme, reprezentând, aşadar, nu un concept, ci o silabă. (v.
Anexa 2: Scrierea. Repere istorice).
În jurul anului 2700 î. Hr., a luat naştere o lexicografie
embrionară (cf. Ballard, 1992: 23), determinată de raţiuni pedagogice.
Se constituiau liste de cuvinte, examinate din punct de vedere al
polisemiei şi grupate pe câmpuri lexicale (nume de meserii, animale
domestice de talie mare, (cf. G. Mounin, 1974: 53). Unele dintre
tăbliţele descoperite atestă că învăţarea scrisul, cititului şi
comentariul acestor liste de cuvinte reprezenta o parte importantă a

8 Reprezentat sub forma unui ibis, pasăre sacră în Egiptul antic, a unui om cu cap
de ibis sau a unui babuin, maimuţă cinocefală cu buze proeminente. Cinocefal
(s.m.) e o specie de maimuţă care trăieşte în Africa, al cărei bot prelung seamănă
cu al unui câine (cf. DEX).
9 Polisemia (s. f.,.ling., sem.) este proprietatea unui semnificant de a face referire la

mai mulţi semnificaţi, prezentând trăsături semantice comune. Anton. monosemie.

învăţământului din Sumer. Episodul acado-sumerian reprezintă o
importantă etapă în stabilirea ştiinţei semnelor, atât pe plan
intralingvistic, cât şi pe plan interlingvistic. O atenţie particulară a
fost acordată poemului sumerian Enki şi Ninhursag, traducerii lui şi
jocului de cuvinte care apare aici Ti („coastă” şi „viaţă”), precum şi
împrumutului literar. Ulterior, au fost găsite alte tăbliţe, datând din
secolele XVIII şi XVII î.Hr., care ar fi constituit o primă versiune a
acestui poem sumerian.
Mai târziu, folosirea hieroglifelor în scrierea textelor de către
puţini adepţi ai religiei egiptene, din secolul al V-lea, avea să le facă
inaccesibile şi să rămână astfel până în secolul al XIX-lea, când Jean-
François Champollion va descifra piatra de la Rosetta. În secolul al
IV-lea, Imperiul roman, din timpul lui Teodosie cel Mare sau I (379-
395), devenea imperiu creştin şi se pierdea contactul cu scrierea
hieroglifică, devenită limbă de cultură şi de cult, transmisă de preoţi.
La această situaţie a contribuit şi etnocentrismul10 cultural şi
lingvistic al egiptenilor şi al grecilor, manifestat prin dispreţul faţă de
celelalte limbi, considerate „barbare”. Fără a impieta desfăşurarea
relaţiilor comerciale, acesta a marcat traducerea din limbile barbare
în limbile amintite. În ceea ce priveşte traducerea în limba greacă, nu
au fost, dacă există, descoperite mărturii în acest sens. Aşa cum
spuneam, etnocentrismul lingvistic şi cultural al grecilor i-a
determinat să nu traducă în limba lor, deşi există traduceri efectuate
din greacă în alte limbi. Totuşi, două elemente atrag atenţia: practica
oracolului (Delphi, Olimp, Dodonia) şi reflecţiile asupra limbajului.
Zeii îşi ofereau răspunsurile în diferite semne: vise, zgomote,
cuvinte, pe care Hermes11 (mesagerul zeilor şi zeul comerţului) le
interpreta. Acest obicei demonstrează deja că grecii
conştientizau ambiguitatea limbajului, şi în linii mai
10 Etnocentrismul (s.n.) reprezintă tendinţă de a judeca valorile altor culturi în raport
cu propria cultură, considerată unic criteriu de apreciere a adevăratelor valori. (cf.
DEX)
11 Atributele supreme ale mesagerului zeilor, Hermes Trismegistul, erau: cuvântul

şi ştiinţa. Hermes este un personaj legendar, asociat adesea cu zeul egiptean Toth,
deţinătorul cunoaşterii totale. De la numele lui derivă ermetismul. Tezele ermetice
au fost redescoperite, în timpul Renaşterii, de Marsilio Ficino, deşi pătrunseseră în
Spania încă din secolul al XII-lea în Spania (v. Şcoala din Toledo, sec, IX-XIII),
apoi şi în Franţa.
generale, ambiguitatea oricărei forme de comunicare, a
oricărei forme de exprimare. Aşadar, sensul nu este dat, el
trebui reconstruit, interpretat, pornind de la un dat formal. În
acest mod de folosire a semnelor, Ballard identifică o semiotică
potenţială (1992: 27). Unul dintre cele mai explicite modele de
schiţare a diferenţelor dintre limbi schiţat de Palton în Cratylos are la
bază natura fonetică a limbilor.12
Pentru Socrate, numele era un mijloc propriu de învăţare şi de
distingere a realităţii şi filosoful a accentuat etimologia şi motivaţia
fonetică, cu toate că nu a exclus amestecul divin în crearea
limbajului, cel puţin în crearea acelor cuvinte care fac trimitere la
„lucrurile eterne şi la natura”. La rândul lui, Platon, în Cratylos
(428/427-347/346), ridică problema originii şi naturii limbajului13.
La el se observă începutul perceperii organizării şi compunerii

12 „Le législateur qu’il soit d’ici ou qu’il vienne de chez les barbares, du moment
qu’il traduit la forme du nom qui convient à chaque chose dans des syllabes
quelles qu’elles soient, sera tout aussi législateur, ici comme partout ailleurs”
(Platon, Cratylos, 390a, 1998).
13 Pornind de la constatarea că din anevoinţa „prinderii” într-un concept a logos-

ului rezultă că acesta este, în acelaşi timp, limită şi funcţie a gândirii (determinând
la rându-i limba, iar limbajul reprezintă gândirea articulată), Bogdan Silion arată că
revenirea lui Socrate, în Theaitethos, asupra ideii împărtăşite anterior, „înţelesul
adăugat opiniei adevărate devine cunoaştere adevărată”, este determinată de
înţelegerea limbajului în esenţa sa, în continuă transformare. Definiţia logos-ului la
Palton drept „înlănţuirea numelor constituie esenţa logos-ului” arată, într-o primă
încercare de definire, că acesta este o formulare a gândirii sau capacitatea de a
oferi o raţiune a ceea ce cunoaştem. Cu ajutorul logos-ului, raţionamentul se înalţă
până la principul întregului.
„Din diversitatea interpretativă a problematicii logos-ului (în dialogurile Cratylos,
Phaidon sau Phaidros şi, mai puţin, în Theaithetos şi Sofistul), continuă Silion, se
remarcă interpretarea logos-ului ca fenomen de limbaj, „enunţarea propriu-zisă a
unui gând” (Theaithetos), iar situaţia de enunţare este reprezentată de verbul legein.
Logos-ul apare şi ca ceea ce defineşte un lucru, raţiunea acestuia. Ulterior registrul
interpretativ se modifică, iar logos-ul nu este numai un fenomen de limbaj, ci şi o
expresie a cunoaşterii adevărate (episteme), în opoziţie cu simpla opinie. Dacă în
unele dialoguri, Platon are în vedere caracterul imanent al logos-ului: vorbire
potrivită ca sens, în altele (Parmenide, Sofistul, Republica, Theaithetos), logos-ul capătă
un caracter transcendental, ce pare a depăşi însăşi înţelegerea umană. (Bogdan
Silion, Gândire şi limbaj la Platon, „Akademica”, martie, 2002, disponibila la
http://www.akademia.ro/articole.php?view=96).
limbajului în unităţi ierarhice, „silabele fiind reunite pentru a forma
nume şi verbe”. Reperarea unităţilor componente va duce la
analizarea lor şi la reliefarea unei opoziţii fundamentale între polii
frazei: verbele şi numele. Ulterior, Aristotel va schiţa o clasificare a
elementelor discursului: litera, silabă, conjuncţie, articol, nume, verb
şi va da definiţii semantice fundamentale pentru a distinge numele
de verb. Numele aristotelic este format din sunete semnificative, fără
legătură cu timpul, verbul poartă în el ideea de timp. Aristotel a pus şi
bazele analizei frazei, prin stabilirea opoziţiei subiect-predicat. Prima
gramatică grecească a fost elaborată însă de Denis din Tracias sau
din Heracleea şi număra 15 pagini în care era prezentată sumar
structura limbii greceşti, în 35 de secţiuni, autorul distingând opt
părţi ale discursului.
Grecii nu au tradus deloc, totuşi prestigiul culturii lor a făcut
ca limba greacă să devină una dintre limbile bazinului mediteranean.
Această hegemonie a provocat, Mai ales în perioada dinastiei
ptolemaice, diverse acţiuni de traducere în greacă din care
menţionăm istoria lui Maneton, piatra din Rosetta14 şi traducerea
Septuagintei.

14 Piatra din Rosetta este o stelă egipteana, din granit negru, datând din anul 195
î.Hr., din timpul regelui Ptolemeu V.
 Antichitatea greco-romană, Sfântul Ieronim şi traducătorii
inventatori ai alfabetului
(sec. IV î.Hr .- sec IX d.Hr.)

Vom continua prezentarea principalelor cvasi curente

prelingvistice şi pretraductologice din vremea Antichităţii şi vom
analiza factorii care determină dezvoltarea fenomenului traductiv şi
interpretativ, precum şi dualitatea abordărilor şi conceptelor
filosofice specifice epocii. Dacă Atena nu practicase activitatea de
traducere şi întâiile traduceri greceşti fuseseră efectuate de alte
„limbi” (= naţii), elemente teoretice importante referitoare la natura
limbajului apar în scrierile lui Platon (în Cratylos) şi Aristotel.
Traducerile latine din greacă corespund doar parţial
criteriilor moderne întrucât procesul de traducere nu este definitiv
fixat în limba latină. Verbele vertere, convertere, exprimere, reddere,
transferere, interpretari, imitari pot desemna, în funcţie de context, o
traducere literală (formală, lingvistică, *sursistă) sau o adaptare liberă
(imitaţie, traducere *ţintistă, idiomatică). Dificultatea de a distinge
traducerea literală de traducerea liberă demonstrează că datele
problemei de traducere sunt altele decât cele cu care se va confrunta
Ieronim când va stabili versiunea finală a Bibliei, perioadă în care
principiul oficial de traducere biblică se vroia verbum pro verbo.
Puţine mărturii legate de traducere au fost consemnate în
perioada Antichităţii. Cea de-a şaptea scrisoare a lui Pliniu cel
Tânăr15 (aprox. 100 î.Hr.) prezintă traducerea drept un exerciţiu de
retorică excepţional, prin care literatura poate fi îmbogăţită (Louis
Kelly, 1979: 79). Pentru un clasic, a traduce înseamnă a restitui un
sens (vis), nu litera, nici forma (verba), mai înseamnă şi o ocazie de a
reflecta asupra modalităţilor de creare a limbii latine literare. Verbele
folosite pentru a identifica activitatea de traducere sunt numeroase
şi variază în concepţie chiar şi la acelaşi autor. Astfel, Cicero16
15Din ciclul „Scrisori către prieteni”, scrise probabil pentru publicare.
16 Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.) este adeptul platonismului în teoria
cunoaşterii şi al stoicismului în etică (Despre supremul bine şi supremul rău, Editura
distinge a imita de a interpreta, a urma de a interpreta (=„a traduce”).
Dar acelaşi verb desemnează, pe de-o parte, hermeneutica aplicată
de stoici povestirilor mitologice şi, pe de altă parte, doctrina
filosofică, adaptările din greacă realizate de ctitorii literaturii latine.
Niciunul dintre verbele citate nu permite desemnarea clară a
activităţii de traducere, însă toate le permit scriitorilor latini să îşi
definească opera în raport cu modelul grecesc şi, în aceste condiţii,
specifice literaturii latine, lexicul traducerii este înţeles doar prin
raportare la tensiunile polemicii literare.
Terenţiu17 face deosebirea, într-o critică a traducerilor
efectuate de Plaut18, între „capacitatea de a traduce bine” şi
„incapacitatea de a scrie bine”, şi îi reproşează că a transformat
reuşitele comediei greceşti în proaste comedii latineşti, referindu-se,
în special, la comedia greacă Onagos de Demophilus, preluată şi
adaptată de Plaut cu titlul Asinaria19.
Primele două secole d. Hr., când traducerea liberă era
promovată din raţiuni lingvistice, stilistice şi, chiar, morale (Ballard,

Ştiinţifica şi enciclopedica, 1983, De natura deorum /Despre natura zeilor în volumul

Despre destin, Iaşi, Polirom, 2000, traducere de Mihaela Paraschiv, De officiis/Despre
îndatoriri, traducere de Daniel Ganea, în Cicero, Opere alese, vol. I-III, Bucureşti,
1973, p. 223-301.).
17 Terenţiu (Publius Terentius Afer, 195-154 î.Hr.), asemenea lui Plaut, imită

modelele greceşti.
18 Plaut (Titus Maccius Plautus, 250-184 î.Hr.), poet comic latin, considerat cel

mai talentat autor de comedii al Antichităţii a scris 130 de piese, dintre care s-au
păstrat doar 21: Comedia măgarilor (Amphitryo, Asinaria); Ulcica cu aur (Aulularia);
Prizonierii (Bachides, Captivi); Gemenii (Manaechimi); Neguţătorul (Mercator);
Soldatul fanfaron (Miles gloriosus); Comedia stafiilor (Mostellaria); Cartaginezul
(Poenulus) ş.a. Cu subiecte inspirate din repertoriul grecesc, mai ales de la
Menandru, piesele au fost adaptate gustului publicului contemporan lui,
asigurându-i un mare succes. Totodată, Plaut a adus modificări importante în
structura comediei. Cele 20.500 de versuri plautine păstrate constituie cel mai
vechi şi mai bogat tezaur lingvistic al latinei arhaice. Piesele sale nu şi-au pierdut
nici astăzi savoarea, continuând să fie jucate pe scenele lumii
(http://www.bnrm.md/publicatii/files/5/2006_13.pdf).
Secolul al III-lea î.Hr. este secolul în care cultura şi civilizaţia greacă întâlneşte
celelalte civilizaţii ale lumii.
19 Pentru ediţia în limba română a se vedea Plaut, Comedia măgarilor, Bucureşti,

Minerva, 1970.
1992: 43), reprezintă contextul apariţiei reflecţiei asupra modului de
a traduce.

Cicero şi apariţia traducerii filosofice

Relaţia triadică : a traduce/a adapta/a crea, schiţată de
dramaturgii latini, este reluată implicit de Cicero în definirea
concepţiei sale relative la traducerea filosofică, cu trimitere la
practica traducerii fondatorilor literaturii latine:

Chiar dacă m-aş mulţumi să-i traduc [vertere] pe Platon şi pe

Aristotel, aşa cum au făcut-o poeţii noştri, aceasta nu ar fi, cred, un
deserviciu dacă i-aş restitui concetăţenilor mei astfel încât să le fie
accesibile aceste genii divine, transportându-le [transferre] până la ei
[…]. Sunt câteva pasaje pe care le voi transporta [transferre], după
cum îmi convine, şi mai ales la filosofii renumiţi, atunci când o voi
putea face armonios, aşa cum a făcut-o Ennius cu Homer şi Afranius
cu Menandru20. (Des termes extrêmes, trad. n. G.L.B. din fr. 1, 7.)

Observăm că verbul transferre descrie, de asemenea,

alunecările de sens (De Oratore, De l’orateur21, 3, 155-170), crearea
metaforelor (exprimarea metaforică). Utilizând acelaşi verb pentru a
numi activitatea de traducere şi activitatea de creare a metaforelor,
Cicero a stabilit, în limbă, legătura dintre a traduce şi a scrie. El a
aplicat traducerii reflecţiile lui Aristotel despre metaforă22, devenind
astfel, primul partizan al traducerii ca activitate de creaţie (De Oratore
/De l’orateur, 3, 155).

20 Menandru (342-290) – a scris peste 100 de comedii, insistând pe caracterul

uman şi se detaşează de tendinţele satiricii din comediile lui Aristofan.
21 Despre orator, traducere de G. Guţu, în Cicero, Opere alese, vol. I-III, Bucureşti,

1973, p. 17-78.
22 Reamintim succint că metafora (discursivă, alegorică, iconică, vizuală, onirică

etc.) este o figură de stil, bazată pe o „conversie semantică” (Barthes) şi se

realizează atunci când unui cuvânt i se dă o semnificaţie nouă, prin substituire
unui cuvânt cu altul (Aristotel), printr-o comparaţie subînţelesă, neexprimată,
printr-o asociere întemeiată adesea pe o analogie, uneori, foarte vagă (Bally).
Cităm aici celebrul exemplu cu ajutorul căruia Bally distinge comparaţia explicită
de metaforă (=comparaţie implicită): acest om este şiret ca o vulpe vs. acest om este o
vulpe.
 Grecii, pentru că nu au tradus, nu au exploatat sensul posibil
al lui metapherein (rom. a transpune, a transporta, a folosi în sens
metaforic, a raporta, fr. transposer, transporter employer
métaphoriquement, rapporter). Platon îl utiliza pentru a desemna
transcrierea numelor proprii (Critias ou l’Atlantide, 113a).
Plutarh23 folosea verbul metabolein pentru evoca operele
filosofice ale lui Cicero (Viaţa lui Cicero) şi verbul metaphrazein („a
parafraza”) pentru a desemna, în general, traducerile sale, denumind
prin termenul metaforă traducerile punctuale ale termenilor pe care
Cicero nu i-a restituit printr-un cuvânt luat în sens propriu.
Polisemia elaborată de Cicero era imperceptibilă în greacă.
Elocvenţa ei funcţiona doar la Roma: a traduce semnifica a da
strălucire, a da viaţă: „aceste metafore sunt un fel de împrumuturi
(mutationes), prin care luăm de aiurea ceea ce ne lipseşte” (De
Oratore/De l’orateur, 156, trad. n.— G.L.B. din fr.). Deşi limba altuia
(alteritatea) ar fi putut suplini — ori încerca să substituie —
absenţele din limba ţintă, împrumutul lexical era inacceptabil; el
devenea funcţional doar dacă era integral adaptat, retopit şi refolosit.
Utilizarea adecvată, judicioasă a metaforelor (verba translata) permite
instalarea lor în limbă, integrarea lor în locurile care li se potrivesc
(Brutus, 274). Aşa, cuvântul analogie face carieră în limba latină, de
fapt greaca înţeleasă la Roma (cf. Seneca, Lettres à Lucilius24, 120, 4,
trad. n.— G.L.B. după ediţia franceză).
Dacă toate „metaforele se adresează direct simţurilor şi, mai
ales, vederii, cel mai pătrunzător dintre toate” (De Oratore/De
l’orateur, 3, 160, trad. n.— G.L.B. din fr.), putem înţelege că miza
transferului prin traducere este — spune Cicero —, cu certitudine,
de a se concretiza în formă vie a latinii vorbite.

23 Plutarh (46-120), istoric şi filosof grec, precursor al neoplatonismului, a scris

mai multe lucrări Etica, Despre muzică, Despre superstiţie, Despre Isis şi Osiris (Editura
Herald, 2006), dar cea mai cunoscută este Bioi paralleloi, adică Vieţile paralele (sau,
pentru ediţia în limba română, Vieţile oamenilor iluştri. Lycurg şi Numa, Editura Aldo
Press, 2004).
24Scrisorile către Lucilius (pentru ediţia în limba română, vezi traducerea de Gh.

Guţu, Editura. Ştiinţifică, 1967) reprezintă o sinteză a scrierii filosofice a lui

Seneca.
 Dată fiind influenţa civilizaţiei elene, multe documente
greceşti sunt traduse în latină. Acest exerciţiu traductiv nu cunoştea
însă constrângerile traducerilor (contemporane) de azi: raportul
dintre textul sursă şi textul ţintă putea varia. Menirea esenţială a
traducerii era să îmbogăţească limba şi cultura ţintă (= latina).
Epopeea greacă atribuită lui Homer (a doua jumătate a sec. al VIII-
lea î.Hr.) a fost tradusă în latină de un Livius Andronicus25, un sclav
grec eliberat în jurul anului 240 (cf. Ballard, 1992: 38). Începând de
la această dată, numeroşi autori latini vor folosi originalele greceşti
atât ca bază de lucru pentru o traducere mai mult sau mai puţin
liberă, cât şi, mai ales, ca sursă de inspiraţie pentru (re)creaţii mai
mult sau mai puţin personale (Ballard, 1992: 38).
Activitatea de traducere se întemeia pe imitaţie, iar intenţia
traducătorilor era de a reproduce în latină modelul superior, de
origine greacă. Cititorii romani cărora le erau destinate traducerile
erau capabili, majoritatea, să citească textele în original (cf. Susan
Bassnett-McGuire, 1980: 45). Accentul cădea, prin urmare, pe re-
creaţie ca exerciţiu literar, pe compararea TS şi TŢ. Două erau
accepţiile traducerii în Roma antică, prima o desemna drept
producerea unei literaturi savante, cea de-a doua ca mijloc de a
vulgariza un text în rândul celor care nu cunoşteau limba greacă.
Deoarece era elogiată creativitatea „reactivă”, provocată de
traducerea ca artă retorică, cu greutate s-ar fi putut stabili un
consens riguros şi ştiinţific care să reglementeze practica traducerii.
Interesat de problemele de retorică, Cicero26 abordează aspectele
fundamentale ale traducerii în De optimo genere oratorum ([Despre
oratori perfecţi]27, 46 î.Hr.), text destinat să servească drept prefaţă
traducerilor din oratorii şi politicienii greci Demostene (384-322) şi
Eschil (390-315). Textul lui reprezintă „una dintre primele scrieri
25 Andronicus(284-205), grec considerat poeta docta, făcut sclav de către romani,
devine preceptor în familiile patriciene. A tradus aproape literal Odiseea lui Homer,
în versuri saturniene (versuri iambice de şapte silabe folosite în poezia veche
latinească), cu scopul, se pare, de a dispune de un manual utilizabil în predarea
limbii greceşti.
26 Marcus Tullius Cicero (106-43), orator, avocat şi scriitor roman.
27 Textul tradus în limba franceză de E. Greslou şi revăzut de J.-P. Charpentier

(1898) poate fi accesat online la adresa: http://www. mediterranees.net

/art_antique/ rhetorique/ciceron/optimo_genere.html.
teoretice despre traducere”, deşi intenţia lui a fost să scrie un tratat
de elocinţă, nu unul de traducere (cf. Ballard, 1992: 40). În tratatul
de retorică, Orator, Cicero a dat tonul cercetărilor pe care le studiază
astăzi traductologia. Chiar dacă încă vagi şi empirice, observaţiile lui
Cicero atrăgeau atenţia asupra imperativităţii întemeierii traducerii
pe baze riguroase şi ştiinţifice:
[Apreciindu-şi traducerea dialogului dintre Demostene şi
Eschil, Cicero afirma]: nu am crezut necesar să redau cuvânt cu
cuvânt; am păstrat tonul şi valoarea expresiilor în ansamblul lor. Am
crezut că trebuia să plătesc cititorului nu socotind piesă cu piesă, ci, ca
să zic aşa, cântărind suma în bloc (trad. n.— G.L.B. după Henri
Bornecque, 1912: 111, citat în Ballard, 1992: 39-40).

Lămurirea demersului era pentru Cicero o bună ocazie de a-

şi justifica argumentul de traducător şi a deschis, în acest fel, o
reflecţie de ordin epistemologic asupra traducerii: validitatea
traducerii sensului vs. validitatea traducerii literei. Astăzi, numele lui
Cicero este asociat –exagerat, uneori – cu traducerea liberă, o
traducere a sensului în detrimentul cuvântului. Dihotomia sens –
cuvânt ocupa un loc important în primele traduceri, statut ce
decurgea ca o consecinţă logică din filosofia dualistă, caracteristică
scrierilor antice. Problemele traducerii erau, prin urmare, abordate
în termenii unei obedienţe maniheene, în care sensul întruchipa
binele, iar litera, răul.
Împrumutul (1) şi parafraza (2) au fost — şi, în continuare,
sunt — percepute diferit. Şi Cicero, când se confrunta cu un cuvânt
dificil de tradus, găsea firesc să-l utilizeze direct (1) în LŢ sau să-l
explice (2). Întrucât înclina către superioritatea sensului asupra
formei cuvintelor, Cicero a început studierea dihotomică a
traducerii. Perspectiva avea să ia o amploare extraordinară şi să
atingă un neobişnuit grad de generalizare de-a lungul secolelor, prin
reluarea, iar şi iar, a aceleaşi opoziţii tematice şi divizarea, inerentă, a
traducătorilor în două tabere: partizanii literalismului şi partizanii
liberalismului (traducere liberă).
Spre deosebire de retorul Cicero, poetul Horaţiu s-a
confruntat cu alte dificultăţi de traducere, mai exact cu problema
literară a reformulării originale şi poetice a unor materiale deja
cunoscute graţie miturilor, legendelor sau povestirilor istorice. El se
străduise să facă a„vorbi latina” un text sursă străin. Aceeaşi dilemă
pe care o trăise şi Cicero cu genul retoric. Horaţiu a mers mai
departe, pentru că nefiind traducător-retor, ci traducător poet era
interesat ca originalitatea să nu îi fie subminată de imitaţie, de aceea,
considerând-o periculoasă şi temându-se să nu ajungă un interpret
servil (aceasta era cea mai frecventă conotaţie a fidelităţii în epocă),
s-a recunoscut prizonierul trivium-ului28 literar, al legilor operei
traduse, adică al limbii sursă. Virtuţile traducerii ca exerciţiu de
scriere şi de stil au fost susţinute şi de Quintilian (35-96). El
recomanda atât parafraza cât şi traducerea, fără să le deosebească
net, fiindcă le concepea ca mijloace de îmbogăţire a retoricii
(Bassnett-Mc.Guire, 1980: 51-52). Cicero, Horaţiu29 şi Quintilian
sunt primii care au meditat asupra traducerii, iar temele evocate de
ei au reapărut de-a lungul secolelor cu o intensitate variabilă (v. şi
Ieronim, sec. IV d. Hr.), stârnind încă vii dispute.

Traducerile Bibliei. Lexicul traducerii şi statutul

interpretărilor (Hermêneus)

Traducerea în greacă a Cărţii Sfinte, Biblia30, este încă o

mărturie care ilustrează monolingvismul grecilor, etnocentrismul lor
cultural şi lingvistică, deoarece s-a efectuat din iniţiativa ebraică, nu
grecească şi s-a născut din ideea că limba greacă este de facto limba
culturii, expresia ei desăvârşită capabilă să redea în cel mai înalt grad
Cartea Sfântă.

28 Trivium, s.n. 1. (Liv.) Punct în care se întâlnesc sau se întretaie trei drumuri. 2.
(În evul mediu) Ciclu al învăţământului elementar, cuprinzând gramatica, retorica şi
dialectica. [Pron. -vi-um. / < fr. trivium, cf. lat. trivium – răspântie unde se întâlnesc
trei drumuri].(DN)
29 Din opera lui Quintus Horatius Flaccus (65 î.Hr. – 8 d. Hr.) reţinem Ars Poetica

şi Epistola către pisoni.

30 Iisus Hristos vorbea aramaica. Noul Testament are 27 de cărţi, dintre care patru

sunt Evangheliile, şi a fost scris în greacă (Kelly, 1979: 1). Numeroase manuscrise
datând din secolul al V-lea oferă variante discutabile, datorate erorilor copiştilor.
Primele texte au fost scrise pe rulouri, mai târziu utilizându-se foile care au
constituit codexul (codicele).
 Corpusul literar căruia în secolul al XII-lea d.Hr. i s-a
conferit titlul general Biblia (< gr. biblion) a fost tradus în greacă, mai
întâi, la Alexandria (sec. III î.Hr.) şi constituia o interpretare inedită
în peisajul culturii epocii (v. Anexa 4.). Scriptura, reprezentând şi azi
Vechiul Testament (VT) al Bisericii ortodoxe greceşti, a servit dintru
început drept matrice lingvistică pentru doctrina creştină,
furnizându-i conceptul şi expresiile care îi vor alcătui noua
frazeologie. Textul a servit drept punct de plecare şi referinţă pentru
celelalte versiuni (vechi) antice ale Bibliei, până la Biblia lui Chiril şi
Metodie (sec. IX d.Hr.).
Vreme îndelungată, Codex Vaticanus31şi Codex Sinaiticus32 au
fost considerate cele mai vechi documente, dar în secolul al XX-lea
au fost descoperite codexuri (codice) şi papirusuri datând din
secolul al II-lea, ale căror originale ar fi datat din a doua jumătate a
secolului I.
Faptul că latina predomina în Galia şi în Africa de Nord a
determinat traducerea în latină a Bibliei. Se spune că Tertulian (150-
220 î.Hr.) utiliza o traducere latină a Bibliei — nu se precizează dacă
totală ori parţială (cf. Ballard, 1992: 44). Versiunile anterioare
avuseseră ca text sursă Septuaginta33 şi fuseseră traduse literal. Vetus
Latina34 sau Vetus Itala, de fapt substantive colective, desemnau un
ansamblu de versiuni fragmentare.
În domeniul biblic, traducerea-revelaţie este concepţia care a
susţinut literalismul şi a impus traducătorilor să redea textul sacru
cuvânt cu cuvânt, întru respectul ordinii cuvintelor, al sintaxei
textelor sacre. Este şi cazul lui Filon Evreul sau Filon din

31 Codex Vaticanus (sec. IV).

32 Codex Sinaiticus,aflat la British Museum, unul dintre cele mai valoroase
manuscrise cuprinzând NT în greceşte, a fost descoperit într-o mănăstire de pe
Muntele Sinai.
33 Septuaginta este versiunea în limba greacă a primelor cinci cărţi ale Bibliei ebraice

(=Pentateuhul). Ulterior, denumirea s-a extins asupra tuturor cărţilor Vechiului

Testament. Conform Scrisorii lui Aristeas şi lui Philon din Alexandria, Septuaginta a
fost opera comună a şaptezeci sau a şaptezeci şi doi de înţelepţi evrei, aleşi câte
şase din fiecare trib şi că ea s-a realizat la Alexandria, în secolul al III-lea î. Hr.,
sub domnia lui Ptolemeu al II-lea (285-247).
34 Latina are trei termeni pentru a desemna bătrân: senex, vetus, veletus.
Alexandria35 (13 î.Hr.-54 d.Hr.), primul reprezentant al abordării
hermeneutice (cf. Kelly, 1979: 69), preocupat de traducerea literală
şi păstrarea ordinii cuvintelor cu intenţia de a revela un mesaj sacru,
căruia trebuie să îi garanteze maxima originalitate. Operaţia de
traducere fluctuează, aşadar, de secole între literalismul revelator şi
liberalismul-blasfemator. Metoda şi strategia de traducere erau dictate
de atitudinea faţă de cei doi poli conflictuali (Larose, 1989: 4). O
strategie de traducere armonioasă care să îmbine literalismul şi
liberalismul în funcţie de cerinţele textului, întrecea orice închipuire.
Cu toate că traducerea era studiată doar ca modalitate de îmbogăţire
retorică a limbii traducătoare, nu pot fi ignorate preocupările pentru
„instituţionalizarea” activităţii traductive şi pentru teoretizarea ei.
Regăsim o situaţie similară în vremea lui Plinius cel Tânăr36, în a
doua jumătate a secolului I şi începutul secolului al II d.Hr. (Kelly,
1979: 79).

Fidelitatea şi predominarea fondului faţă de formă

Vom aborda în continuare câteva faţete ale fidelităţii şi

raportul formă-fond în traducerile biblice şi în traducerile care nu
aparţin domeniului religios. Şi cea mai reprezentativă figură este a
ceea a patronului traducătorilor. Ieronim este un pivot între două
epoci, între două sisteme discontinue în materie de teoretizare şi de
practicare a traducerii, între două universuri literare distincte, unul
tributar lui Cicero şi romanităţii păgâne muribunde, altul
creştinismului în expansiune care va sfârşi prin a se impune ca
instituţie, şi, bineînţeles între două secole.37

35 În secolul I d.Hr., Filon din Alexandria (20 î.Hr. – 45 d.Hr.) consideră cuvântul
drept mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu.
36 Nepot al lui Pliniu cel Bătrân, scriitorul roman Pliniu cel Tânăr sau Pliniu din

Como (în latină Caius Plinius Caecilius Secundus) s-a născut în 61, la Como, în nordul
peninsulei italiene şi a murit în jurul anului 114.
37 Despre controversata receptare a lui Ieronim în rândul traductologilor, Berman,

Meschonnic ori Larbaud, care îl revendică fiecare după alte criterii ori îl critică
aşijderea a se vedea Anna Svenbro, Un traducteur entre deux siècles: le cauchemar de
saint Jérôme, în „La Revue des Jeunes Chercheurs en Lettres”, la
http://perso.orange.fr/rjcl/articleSaintJerome.html.
 Pentru a putea înţelege concepţia traductivă a lui Ieronim38 –
Sfântul Ieronim, patronul şi protectorul traducătorilor — cea mai
adecvată abordare începe cu studierea răspunsului pe care l-a dat
criticilor aduse traducerii sale. De optimo genere interpretandi, 395, titlul
scrisorii, conţine termenii controverselor epocii grupate în jurul lui
Cicero şi Horaţiu:

În ceea ce mă priveşte, nu numai că o mărturisesc, dar o [traducerea]

şi practic fără jenă: când traduc din autorii greci – cu excepţia Sfintelor
Scripturi, unde ordinea cuvintelor este, de asemenea, un mister – nu
exprim un cuvânt printr-un altul, ci o idee prin altă idee [non
verbum de verbo redderesed sensum]” (Saint-Jérôme
[Ieronim], Lettres, t. III, 1953: 9, text francez stabilit şi tradus
de Jérôme Labourt, 1953, Paris, citat de Ballard, 1992: 46,
trad. n.— G.L.B.).

Precizarea cu excepţia Sfintelor Scripturi, unde ordinea cuvintelor

este, de asemenea, un mister este foarte importantă. Nici orator ca
Cicero, nici teolog ca Sfântul Augustin, Ieronim era credincios
ideilor, sensului, nu cuvintelor. Fidelitatea lui varia însă în funcţie de
tipul de text, de unde şi reguli diferite pentru restituirea sensului.
Chiar înainte de a traduce Biblia direct din ebraică, Ieronim39
îşi expusese punctul de vedere referitor la traducere în răspunsul dat
criticilor în legătură cu traducerea făcută (395-396) epistolei
episcopului din Constantin către Ioan, episcop din Ierusalim: o
traducere rapidă, dictată unui scrib-secretar, conţinând şi adnotările
lui Ieronim. Acesta este contextul care a determinat „justificarea”
strategiei de traducere şi a rezultatului ei. Ieronim dă scrisorii sale un
titlu care aminteşte de tratatul de retorică al lui Cicero: De optimo
genere interpretandi [Despre interpretări perfecte]: „când traduc din

38 Despre viaţa şi activitatea sfântului Ieronim, a se vedea Cartea a II-a epoca a II-a,
de aur, a literaturii patristice de la Conciliul din Niceea, 325, la Conciliul de la Calcedon,
451, Capitolul XII, 1. Sfântul Ieronim (342-420), disponibil la http://greco-
catolic.ro/sfinti.asp?patrologia=on&id=carte2_c12.
39 Eusebius Hieronymus. Epistola LVII. Ad Pammachium. De Optimo genere

interpretandi (despre cea mai bună metodă de traducere) un tratat asemănător celui
scris de Cicero pentru arta oratorică.
greceşte mai puţin în Sfintele Scripturi, unde ordinea cuvintelor este
ea însăşi un mister – nu traduc un cuvânt prin alt cuvânt, ci exprim
o idee prin altă idee” (Jerôme [Ieronim], 1953: 59, în Ballard, 1992,
trad. n.— G.L.B.). Declaraţia lui Ieronim – „ceea ce vă place să
numiţi exactitatea traducerii, este pentru oamenii instruiţi „prost
gust”. (Jerôme [Ieronim], 1953: 60 în Ballard, 1992, trad. n.—
G.L.B.) – conţine germenii argumentelor polemicii secolului al
XVII-lea, care îi va opune pe Bachet de Méziriac şi Jacques Amyot.
În De Optimo genere interpretandi, Ieronim reliefează distanţarea
inerentă dintre un dialect şi altul, distanţa clară şi pe plan
intralingvistic. Traducerea este aşadar, o degradare inevitabilă,
întrucât nu se regăsesc aceleaşi mijloace de expresie în limbi diferite
(Ballard, 1992: 48). Traducătorul este „răstignit” între fidelitatea faţă
de forma originalului şi fidelitatea faţă de limba ţintă (= limba
traducătoare). El reiterează idealul lui Cicero: „încă din tinereţe,
traduc ideile, nu cuvintele” (1953: 61, trad. n.— G.L.B.), şi citează,
în acest sens Viaţa Sfântului Anton, în traducerea lui Evagru (?): „să
caute (vâneze) alţii silabele şi literele; pentru tine [cititorule], caut
ideile” (Jerôme [Ieronim], 1953: 62, în Ballard, 1992, trad. n.—
G.L.B.).
Ieronim conchidea că traducerea trebuie să fie clară, înclina,
prin urmare, spre ceea azi numim echivalenţă dinamică, după E.A.
Nida, traducere *ţintistă, după Ladmiral, traducere etnocentrică, după
Berman, şi îi tolera, astfel, traducătorului dreptul la greşeală.
Atitudinea antiliteralistă a lui Ieronim reiese şi din „atacul” contra lui
Aquila (o altă traducere din greacă a VT) şi din apărarea virtuţilor
limbii ţintă. A criticat literalismul traducerilor, aşa cum este
conceput şi definit azi de Henri Meschonnic. Metoda (strategia) de
traducere practicată de Aquila se regăseşte în cea adoptată, azi, de
Henri Meschonnic, ambele marcate de literalism, de descentrare.
Niciuna nu încearcă să salveze fizionomia limbii sursă în limba ţintă
(cf. Meschonnic, 1973: 414).
Scriitor erudit, poate cel mai învăţat dintre scriitorii latini,
supranumit şi „Cicero creştin”, Ieronim a marcat definitiv activitatea
de traducere şi istoria culturii. A tradus din Orogen, Eusebiu de
Cezareea, Didin şi o seamă de epistole, dar opera sa capitală este
traducerea Sfintei Scripturi, Vulgata, ce avea să fie declarată în 1542,
de Conciliul de la Trento, traducerea oficială a Bisericii latine.
Ieronim a reuşit să înţeleagă că, uneori, trebuie să predomine
sensul, alteori cuvintele (adică echivalenţele lingvistice, formale ori
corespondenţele lexicale). În consideraţiile sale, se regăseşte
conceptualizarea dualistă, întemeiată pe opoziţii binare, în care unul
dintre termeni îl exclude pe celălalt. Conform acestui principiu, în
traducere, se optează — ar trebui să se opteze — fie pentru
traducerea cuvântului (a literei, deci pentru traducerea literală), fie
pentru traducerea sensului (a spiritului, aşadar pentru traducerea
liberă). Ieronim s-a dovedit partizanul traducerii sensului, fapt ce
reiese clar din observaţiile sale referitoare la alegerea strategiei
traductive în funcţie de textul tradus. Remarcăm aici conştientizarea
diferenţierii traducerii (act şi produs finit) după scopul40 şi destinaţia
ei: traducerea cuvânt cu cuvânt41 este preferată în domeniul
traducerii textelor biblice, religioase, iar traducerea mai liberă, în
celelalte texte, aparţinând altor domenii. Tipul de traducere este
determinat de natura originalului. În aceste circumstanţe, devenea
discutabilă incompatibilitatea – vehiculată până la el – a elementelor
ce reprezintă clivajul traducerea sensului (spirit) vs. traducerea cuvânt
(literă). Ambele opţiuni se cereau reconsiderate şi admise ca valabile.
Ieronim este, prin atitudinea sa, pionierul luărilor de poziţie
traductologice de mai târziu care neagă excluderea mutuală a
strategiilor şi metodelor de traducere literală şi liberă. El a promovat
o metodă de traducere complexă şi logică, fundamentată pe
proprietăţile definitorii ale celor două mari atitudini anterioare.
Însă nu trebuie să îi atribuim lui Ieronim mai multe merite
decât cele pe care le are. Nu a mers până la a utiliza în acelaşi text
cele două posibile moduri de traducere, ci doar le-a aplicat diferit,
după natura textului, literalism pentru Biblie, libertate, pentru tot ce
nu aparţinea domeniului religios. Totuşi, el a demonstrat că tendinţa
dominantă în epocă era de a considera ori de a transforma

40Am putea spune ca este vorba de un funcţionalism incipient.

41Traducerea literală, prin corespondenţe lexicale, şi traducerea sintagmatică, prin
calcul frazeologic considerat garantul conservării misterului pe care ordinea
cuvintelor îl poartă în sine, sunt cele două metode îmbinate, de regulă, în textele
religioase.
traducerea sensului (a ideilor, o transpunere mai liberă) în inamica,
rivala câştigătoare în competiţia cu traducerea cuvânt cu cuvânt:

Traducerea dintr-o limbă în alta, dacă este efectuată cuvânt cu cuvânt,

ascunde sensul […]. Pentru a respecta cazurile şi tropii, stilul […],
abia reuşeşte să l[e] restituie. De aceea, în ceea ce mă priveşte, ca să
evit acest neajuns, am […] tradus Viaţa Sfântului Anton astfel
încât nimic să nu lipsească din sens, chiar dacă lipsesc câteva cuvinte.
Să meargă alţii la vânătoare de silabe şi de litere; tu, caută ideile. O zi
întreagă nu mi-ar fi de ajuns să, dacă aş vrea să reproduc mărturiile
tuturor traducătorilor care au restituit sensul. (Jérôme [Ieronim],
1953: 62, citat de Ballard, 1992: 49, trad. n. G.L.B)

Clivajul sens (idee) vs. cuvânt (literă) întreţine în continuare

disputele traductologice — aşa cum vor fi prezentate în secolul al
XX-lea de Nida, Cary, Ballard, Newmark ş.a. —, traducerea fiind
abordată, în ansamblu, tot în perspectiva dihotomiei tradiţionale.
Reflecţiile traductive atribuite lui Ieronim se încheagă în
jurul temelor fundamentale ale traducerii şi fondatoare ale ştiinţei
contemporane a traducerii, traductologia de azi. Din dorinţa de a
determina şi lămuri natura operaţiei de traducere, Ieronim a explicat
propria concepţie despre fidelitate şi, în acest sens, a invocat
experienţele predecesorilor săi în arta traducerii. Şi Horaţiu căutase
— arăta Ieronim — să prescrie reguli pentru „standardizarea”
procesului de traducere, cerându-i traducătorului să rămână un
interpret fidel, chiar dacă nu restituie (= traduce) un cuvânt prin alt
cuvânt:

Terenţiu l-a tradus pe Menandru, Plaut pe Ceciliu; anticii autori ai

comediei au fost ei sclavii cuvântului? Oare traducerile lor nu redau,
mai degrabă, farmecul şi eleganţa originalului? Ceea ce vă place să
numiţi „exactitatea traducerii”, învăţaţii numesc „prost gust”
(Jérôme[Ieronim], în Ballard, 1992: 47, trad. n. G.L.B).
 În 384, Ieronim a fost însărcinat să revizuiască Vetus Latina şi va
lucra până la moartea sa în 42042. Versiunea integrală şi cea mai
răspândită în lumea latină a Vechiului Testament, se pare ca era pe
atunci Itala — opera a mai multor traducători care au lucrat probabil
în timpuri şi chiar locuri diferite. În jurul anul 250, circulau, deja,
mai multe versiuni latineşti ale Noului Testament, uneori cu
deosebiri sensibile de la o varianta la alta. În această situaţie, oamenii
Bisericii şi-au dat seama ca era nevoie de un text unic, uşor de
recunoscut şi de înţeles de către toţi. Misiunea i-a fost încredinţată
de către Damasus, episcop al Romei (366-384), secretarului sau,
Ieronim, unul dintre cei mai străluciţi cărturari ai vremii. Conştient
de dificultăţile pe care avea să le întâmpine în traducerea Bibliei,
sfâşiat între dorinţa de a restitui litera cărţii sfinte şi aceea de a folosi
o limbă pe cât de corectă pe atât de elegantă, Ieronim a reuşit să
stabilească şi să respecte un demers traductiv profesional, în
termenii de azi.

1) Ieronim nu s-a apucat direct de tradus, ci, într-o primă fază,

a ales câteva dintre cele mai bune traduceri ale cărţilor
Noului Testament şi le-a corectat, confruntându-le cu textul
grecesc. 43
2) Apoi, în anul 386, a mers la Bethleem unde a învăţat limba
ebraică, dobândind astfel competenţa lingvistică
indispensabilă oricărui traducător.
3) Refuzul traducerii indirecte, prin intermediar, corespundea
planului său de traducere a Vechiului Testament direct din
limba în care fuseseră scrise cărţile din aceasta colecţie şi nu
din limba greaca, a Septuagintei. Este clară intuiţia
ieronimiană. Absenţa intermediarului diminua
subiectivismul reformulării.

42 A se vedea şi Henri van Hoof care în L’Histoire de la traduction en Occident care

subliniază caracterul ştiinţific al demersului traductiv practicat de Ieronim (1991:
13).
43 Compararea versiunilor existente, cu scopul de a alege pe cea mai bună, nu se

putea efectua decât dacă poseda întâi competenţele lingvistice adecvate.

 4) Abia în 390 a început să lucreze la traducerea scripturilor
iudaice şi a tradus vreme de 15 ani, până în 405 d.Hr, când a
scris ultimele rânduri ale cărţii ce se va numi, în scurt timp,
Vulgata (lat. vulgata editio, „ediţia populară”).

Receptarea traducerii a fost controversată. Traducerea lui

Ieronim nu a fost acceptată imediat. Destul de mulţi clerici o
priveau cu neîncredere, pentru că se deosebea semnificativ de
traducerile familiare lor. În plus, unii considerau că Ieronim
diminuase autoritatea Septuagintei, deoarece preferase, în munca lui,
textul ebraic (original); alţii semnalaseră (!) deja anumite greşeli. Cu
timpul, lucrarea lui avea să se impună şi, un mileniu mai târziu, să fie
consfinţită ca text canonic pentru lumea creştină occidentală, cu
ocazia Conciliului de la Trento (1546), unde ierarhii latini hotărau ca
„numai această ediţie veche a Vulgatei [ …] să fie păstrată ca
autentică în conferinţe publice, dispute, predici, omilii şi nimeni să
nu fie care să o nesocotească sau chiar respingă pentru vreun
pretext oarecare.” Astfel întărită prin canoanele conciliare, Vulgata a
devenit Biblia creştinătăţii latine şi, implicit, mijlocul prin care
Sfintele Evanghelii s-au răspândit în toată Europa.
Când a tradus Biblia, tendinţa lui Ieronim de a depăşi
atitudinea dualistă a epocii nu este cu totul evidentă, ci, mai degrabă,
disimulată. Prin insistenţa cu care a atras atenţia asupra preferinţei
sale pentru traducerea sensului în defavoarea literei, s-a (re)situat în
contextul binar specific vremii.
Deşi conceptul de semn are o apariţie episodică, aproape
marginală, în observaţiile referitoare la traducere, reflecţiile
traductive sunt legate, chiar din această perioadă germinativă, de
cercetările dedicate semnului şi limbajului în general. Sfântul
Augustin (354-430), admirator al lui Ieronim, s-a dovedit şi mai
preocupat de fidelitatea faţă de original (cf. Sfântul Augustin, De
doctrina christiana, Bucureşti, Humanitas, 2002).
Oricât de copleşitoare ar fi prezenţa traducerilor la sfârşitul
Antichităţii, nu se poate însă vorbi despre reflecţii traductive
elaborate, coerente, clar exprimate (cf. Ballard, 1992: 52, 55). Aşa
cum am văzut şi la Cicero, elementele care constituie primele
teoretizări ale activităţii de traducere apar sporadic, diseminate în
lucrări consacrate poeticii, retoricii, religiei, iar nu în studii dedicate
traducerii propriu-zise.
Primii gânditori interesaţi de activitatea traducere — Cicero,
Horaţiu, Ieronim — au emis reflecţii întemeiate pe dualism şi au
susţinut principiul traductiv Non verbum de verbo, sed sensum exprimere
de sensu. Aşadar nu cuvânt cu cuvânt, ci sens cu sens. Altfel spus,
traducătorul putea să aleagă o metodă de traducere, ştiind că cele
două strategii (literală şi „liberală”) se opun radical una alteia.
Concepţia lor despre traducere era limpedea şi reieşea din strategia
orientată fie spre fidelitatea faţă de sens (idee, spirit), fie spre
fidelitatea faţă de cuvânt (literă, formă), adică, în terminologia de azi,
fie era centrată pe cititorul ţintă (şi pe acceptabilitatea TŢ), fie pe
limba sursă (şi pe intenţionalitatea TS).
Steiner observa44 că orice teorie a traducerii, fie ea
lingvistică, formală, pragmatică, etnologică, nu este decât o variantă
a singurei şi eternei întrebări: „Cum se poate sau cum trebuie să
traducem fidel?” Întrebare care de 2000 de ani îşi caută răspunsul.
Primele reflecţii traductive sunt empirice. Structurate pe
dihotomia sens-cuvânt (idee-literă), ele reflectă efortul de a stabili
prioritatea fidelităţii când faţă de sens, când faţă de formă.
Empirismul dualist reprezintă caracteristica definitorie a acestor
reflecţii traductive. Percepută, la origine, ca o modalitate de a depăşi
graniţele lingvistice şi culturale, deci determinată şi de raţiuni socio-
economice, traducerea avea să devină, în Roma antică, un exerciţiu
retoric, o modalitate de formare a limbii şi culturii latine prin
imitarea modelului grecesc. Traducerea erudită, practicată la Roma,
părea destinată elitei care avea acces atât la textul original, cât şi la
cel tradus, iar compararea lor permitea îmbunătăţirea, desăvârşirea
artei retorice. Mult mai târziu, traducerea erudită, însoţită de un aparat
critic, glose comentarii etc., va rivaliza cu traducerea difuzare,
vulgarizare, adaptare destinată publicului larg.
În perioada în care Ieronim conchidea că traducerea trebuie
să fie clară şi dezvăluia lipsurile literalismului, Sfântul Augustin (354-
430), episcop de Hippo Regius din 395, îşi exprima temerile legate
44Facem referire la ediţia franceză din Après Babel (1978: 245). Pentru ediţia
românească, După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, Bucureşti, Editura Univers,
1983. Traducere de Valentin Negoi şi Ştefan Avădanei.
de posibila trădare a originalului şi stabilea principiile de traducere
ce vor fi practicate de unii erudiţi în timpul Renaşterii şi în secolul al
XVII-lea. Sfântul Augustin întruchipează şi el traducătorul
„crucificat”, chinuit de dorinţa şi datoria de fidelitate atât faţă de
limba sursă, cât şi faţă de limba ţintă. Pentru că, în traducerea
biblică, respectarea literei predomina — trebuia să predomine —,
Augustin şi-a „împănat” traducerea cu note explicative. Dificultatea
traducerii din ebraică devenise o motivaţie pentru dubla traducere a
dublului sens al textului (Roger Zuber, 1968a: 115).
În De doctrina christiana, Sfântul Augustin a pus bazele primei
metode de traducere, fundamentată pe caracteristicile cuvântului şi
pe funcţia de reprezentare a cuvântului, fără să se preocupe şi de
structura cuvintelor. Augustin a reluat şi dezvoltat teoria aristotelică
a limbajului, potrivit căreia folosim nume în locul lucrurilor, deşi nu
există o asemănare completă între lucru şi nume. El folosea pentru
noţiunea de sens mai mulţi termeni: sensus, significatio, sententia.
Significatio (semnificaţie), considera el, este o construcţie a minţii,
construcţie derivată din perceperea realului, iar sonus (sunet) este
grupul de sunete asociat semnificaţiei. În interiorul cuvântului,
legătura dintre sunet şi semnificaţie este la fel de arbitrară ca legătura
dintre lucrul semnificat şi semnul care îl semnifică. Din natura arbitrară
a semnului decurg consecinţe importante, arată el:

1. Cuvintele nu pot fi cunoscute fără a avea experienţa

(in)directă a ceea ce ele semnifică;
2. Mai multe sunete pot reprezenta semnele unei singure
semnificaţii (v. sinonimie) sau mai multe semnificaţii pot
fi exprimate de acelaşi grup de sunete (v. polisemia);
3. Mecanismul care determină aceste legături arbitrare
este constituit din obişnuinţele lingvistice ale unei
comunităţi.

Sfântul Augustin se arată oarecum nesigur de traducerea

cuvintelor al căror referent îi era necunoscut. În aceste condiţii,
aprecia el, sinonimia nu era condamnabilă dacă nu altera fundamental
transferul de sens, prin conservarea denotatului, în timp ce polisemia,
era rezolvată, în traducere, prin „iluminarea divină”, singura care îi
putea releva traducătorului sensul. Cuvintele intraductibile sunt
preluate ca atare (amen, alleluia, racha, hosanna), în absenţa unui
termen echivalent ori pentru caracterul lor sacru:

Împotriva semnelor proprii necunoscute un remediu important este

cunoaşterea limbilor [chiar şi cititorii ţintă trebuie să posede
cunoştinţe lingvistice sursă şi ţintă], ca să poată cerceta versiunile
originale, în cazul în care varietatea nesfârşită a traducătorilor latini
le-ar trezi vreo îndoială. Cu toate acestea găsim adesea în scripturi şi
cuvinte ebraice netraduse precum amen şi aleluia şi racha şi
hosanna şi câte altele or mai fi, a căror vechime a fost păstrată, în
parte din pricina sfinţeniei mai mari a autorităţii lor, ca amen şi
alleluia — deşi ar fi putut fi traduse; despre cealaltă parte se zice că
nu puteau fi traduse [pentru că] exprimă un sentiment mai degrabă,
decât vreun enunţ, cât de mic, raţional(Augustin, 2002: 129)

În privinţa interferenţei interlingvistice, Sfântul Augustin s-a

confruntat cu dificultatea de a găsi în latină echivalenţe pentru unele
cuvinte din ebraică, a recurs la împrumut şi şi-a motivat gestul prin
divinitatea implicită a semnelor. Este un punct de vedere vulnerabil,
pe care l-a şi simţit ca atare. Conştient de conotaţiile variate ale unor
termeni, Augustin a intuit limitele concepţiei sale asupra semnului /
cuvântului.
Cele patru cărţi pe care le conţine De doctrina christiana sunt
consacrate după cum urmează: prima este destinată tezelor teoretice
ale filosofiei augustiniene despre Dumnezeu; a doua, modalităţilor
de asimilare a culturii păgâne (paidea45 clasică greco-latină este
considerată o propaideia) şi conţine o teorie a semnelor, în care
accentul cade pe rolul semnelor în transmiterea ideilor. A treia carte,
mai hermeneutică şi mai analitică, preconizează modalităţi de
înţelegere a sensurilor ascunse în alegoriile din Biblie şi de
dezambiguizare a pasajelor care se pretează mai multor interpretări,
decodări. Spre deosebire de primele trei cărţi, al căror obiectiv viza
înţelegerea conţinutului de idei (de invendiendo), în cartea a patra,

45 Adică o educaţie întru calitate şi pedagogie, „educaţia ca o construcţie raţională

a spiritului”.
Augustin analizează modalităţile de exprimare (de praeferendo) a
conţinutului prin semne (signa). Aşadar De doctrina christiana este şi o
lucrare de interpretare sub aspectul conţinutului şi al expresiei
Sfintelor Scripturi (cf. L. Wald, în Sfântul Augustin, 2002: 10, 11).
Dar nu ne vom opri asupra împletirii hermeneuticii şi a
principiilor pedagogice, nici asupra incontestabilului ei caracter
educativ, uneori exclusiv omiletic46, adresându-se, în primul rând
clerului.
Un rol important în exegeza textelor biblice are De doctrina
christiana prin descoperirea sensului figurat care facilitează interpretarea
în conformitate cu credinţa. După Augustin, „întrucât în Biblie totul
este expresia unei intenţii divine, totul este sacramentum, mysterium,
revelatio, trebuie interpretat ca sens figurat tot ceea ce luat ad litteram
ar fi lipsit de temei (stultum) sau de prisos (superfluum) sau ar putea da
naştere la contradicţii. Prin raportare la conţinutul moralei şi al
dogmei intellectus figuratus se opune lui accipere ad litteram (Wald, în
Sfântul Augustin, 2002: 15)
În secolul al IV-lea, alegoria era un mod comun de gândire
creştinilor şi păgânilor. Diferenţa dintre alegoria creştină şi alegoria
păgână ar fi diferenţa dintre alegoria faptelor şi alegoria cuvântului.
În lumea creştină trecerea alegoriei din VT la NT a însemnat
trecerea de la mit la logos, de la adevărul ascuns sub simbol la
adevărul manifestat în realitatea lui (Ripanti, citat de Wald, în Sfântul
Augustin, 2002: 15, nota 16).
Augustin credea că sursa alegoriei se află în structura limbii,
formată mai ales din signa data, atribuite arbitrar referenţilor.
„Procesul alegoric e considerat a se realiza de la signum la res significato
şi, de aici, la significatio, rolul esenţial revine celui de-al doilea
moment […]. Alegoria are o structură gnoseologică [logică], prin ea
se ascende de la perceptibil la inteligibil, funcţia ei fiind de a justifica
semnificaţia, faptul în sine fiind acceptat numai prin credinţă”.
(Wald, Sfântul Augustin, 2002: 16). Aşadar raportul semn literal vs.
semn figurat şi clivajele fides/intellectus, auctorias ratio, credere intellegere se
află în legătură. Augustin recunoaşte că este posibilă existenţa mai

46Omiletic(ă), adj., care se referă la elocvenţa bisericească; s.f., Disciplină teologică

privitoare la principiile şi la regulile oratoriei bisericeşti.
multor interpretări pentru acelaşi enunţ şi le admite validitatea dacă
interpretarea figurată a unui termen sau a unei sintagme îşi găseşte
justificarea contextuală.
De doctrina christiana este influenţată de Cicero şi de
Quintilian, dar conţine şi elemente inovatoare. Augustin a preluat
concepţia generală a retoricii ciceroniene, diviziunile şi terminologia
(Wald, 2002: 18), dar a inovat incontestabil istoria culturii prin 1)
caracterul religios (modelul fiind Biblia, nu autorii clasici) şi prin 2)
metodologie (propunerea de înlocuire a regulilor rigide prin talentul
înnăscut [?] şi lectura marilor maeştri (cf. Wald în Augustin, 2002:
19). Deoarece Augustin punea accentul pe căutarea adevărului, al
cărui mod de reprezentare este variabil în funcţie de auditor, dar a
cărui substanţă este inalterabilă, se deosebeşte net de Cicero.
Gânditorul latin evidenţia plauzibilitatea, convingerea obţinută prin
apel la pathos.
Augustin a înfăptuit, în De doctrina christiana, o puternică şi
radicală înnoire a retoricii clasice, a preconizat o sinteză a dogmei şi
a moralei creştine, situând pe primul loc veritas în conţinut şi claritas
în formă (Wald în Augustin, 2002: 20). Şi-a rafinat aici „teoria
semiotică”, începută în lucrările anterioare (De dialectica, De magistro).
După Augustin, cunoaşterea se realizează doar prin semne, iar teoria
semnelor este o teorie a cuvintelor şi, mai exact, a sensului lor. Este
singurul gânditor din Antichitate pentru care semiotica este
concepută ca o teorie a limbii şi care a pus semnele în slujba
hermeneuticii. Pentru el, semnele vizează interpretarea sensului, ele
nu mijlocesc, nu facilitează, nici nu intermediază înţelegerea
preceptelor, care trebuie înţelese spiritual. Semnele doar atrag atenţia
asupra preceptelor. Augustin a pornit de la semne pentru a ajunge la
o viziune generală asupra procesului de înţelegere şi de interpretare
a textelor sacre.
Relaţia dintre semn şi referent (signum şi res), adică latura
semantică a triunghiului semiotic47 ocupă locul central în semiotica

47 Cele trei dimensiuni sintactică, semantică şi pragmatică ale sensului sunt

reprezentate într-un triunghi semiotic. Cu acest prilej, reamintim fundamentele
teoriei semnului. Orice fenomen perceptibil (semn) este observabil tridimensional.
Cele trei dimensiuni — sintactică, semantică, pragmatică — ale observabilităţii
sunt indisociabile. Referentul sau semnul (manifestarea), semnificatul
augustiniană. Conform teoriilor limbii, relaţia dintre signum şi res
devine verbum şi res, în care res nu este înlocuit de signum întrucât
orice signum sau verbum există doar în funcţie de res (= un obiect)
perceptibil sau inteligibil. Aşadar problematica semiotică se
delimitează net: ale cui sunt cuvintele? În ce măsură cuvintele
mediază cunoaşterea referentului? Etc.
Viaţa intelectuală şi artistică nu a încetat în momentul căderii
Imperiului roman. Teodoric48 se înconjurase de numeroşi erudiţi,
printre care învăţatul Casiodor şi filosoful Boethius49, consilier al
regelui ostrogot. Acuzat de trădare, Boethius a fost încarcerat. În
închisoare şi-a conceput şi elaborat opera sa majoră De Consolatione
philosophiae (Mângâierile filosofiei), a cărei temă esenţială este
providenţa. Lucrarea a cunoscut numeroase traduceri în Evul
mediu.
Boethius a tradus din lucrările filosofului neoplatonician
Porfir şi din Aristotel. În prefaţă traducerilor sale a inserat reflecţii
traductive asemănătoare celor emise de Filon Evreul, cu scopul de a
arăta că în unele opere primează conţinutul în detrimentul eleganţei
stilului. Cu toate acestea, pentru a nu se altera adevărul, recomanda
în tot evul mediu şi, chiar la începutul perioadei renascentiste, când
a fost aprig condamnată aprig de umanistul renascentist Leonardo
Bruni50. Argumentul justificativ invocat de Boethius în favoarea
traducerii literale era chiar beneficiarul, destinatarul acesteia: un
public avizat, format din specialişti. Cu toate acestea, încă din timpul

(desemnarea), semnificantul (sensul). Aşadar orice sistem este perceptibil prin

conjugarea celor trei perspective indestructibil legate între ele. Convenţiile dintre
ele sunt simbolizate în triunghiul semiotic (v. Anexa 3).
48 În 484, amalianul Teodoric este numit „magister militum” al Italiei, devenind

regele ostrogot al Italiei.

49 Boeţiu cu forma latinizată a numelui Boethius, Anicius Manlius Severinus

Torquatus, filosof latin (480-524) este autorul lucrării De Consolatione philosophiae,

tradusă în limba română cu titlul Mângâierile filosofiei, de David Popescu (ediţie
îngrijită şi Cuvânt înainte de Gabriel Gheorghe, Editura Fundaţiei Gândirea,
2003).
50Leonardo Bruni zis Aretinus, în De recta interpretatione, 1420, nu înţelege să dea

curs prescripţiilor hortative (care exprimă un îndemn, o poruncă) emise de

Boethius, conform cărora o traducere bună nu constă în eleganţă, ci în măsura în
care reuşeşte să conserve simplitatea conţinutului şi proprietatea exactă a
cuvintelor.
domniei lui Grigore cel Mare, s-a observat o oarecare reţinere faţă
de literalism. Într-o scrisoare adresată Papei Ioan VIII, în 850,
Anastasie Bibliotecarul îşi acuza contemporanii de deformarea
limbii ţintă prin traducerile cuvânt cu cuvânt care îi derutau pe
cititori.
Marea Schismă din 1054, ce a împărţit creştinismul în două
mari religii: catolică şi ortodoxă a prilejuit şi reflecţii asupra
traducerii. Toma din Aquino51 îi acuza pe traducătorii literalişti că ar
întreţine schisma prin obscuritatea traducerilor lor. Prin forţa
lucrurilor, la începutul Evului Mediu, volumul traducerilor a fost
redus. Viaţa intelectuală concentrată în câteva enclave elitiste în care
se folosea latina, lingua franca, limba universală a erudiţilor epocii,
făcea ca traducerea să fie inutilă şi nejustificată. Şi totuşi, activitatea
de traducere nu a fost complet neglijată. Evanghelizarea păgânilor,
dorinţa de vulgarizare a textelor religioase şi chiar a celor de cultură
generală au canalizat activitatea de traducere către limbile
vernaculare şi au contribuit la apariţia literaturilor în limbile
naţionale. Traducătorii arabi din cea de-a doua jumătate a Evului
Mediu au asigurat transmiterea şi conservarea unei moşteniri
culturale importante.
În Europa Orientală, ambiţia cărturarilor de a populariza
învăţăturile Scripturii i-a impulsionat să creeze alfabete pentru a
transcrie limbile care circulau doar pe cale orală (episcopul Ulfila52,
alfabetul gotic, Mesrop, alfabetul armean, iar călugării Chiril şi
Metodie, la baza celui chirilic desăvârşit de discipolii lor ş.a.m.d.)53.
Şi în lumea anglo-saxonă, traducerea a fost legată de
activitatea de creştinizare a Bisericii şi de răspândire a textelor sacre
în rândul poporului. Fragmentele din Biblie, traduse în secolul al

51 Toma d’Aquino sau Toma din Aquino (1225-1274), teolog şi filosof medieval,
autor al lucrării Summa Theologiae.
52 Episcopul Ulfila (313-383) a tradus Pentateuhul (primele cinci cărţi din VT:

Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom) şi s-a folosit de alfabetul

gotic/getic, de scrierea getică, adică în limba vorbită pe teritoriul getic unde a trăit
şi activat timp de 40 de ani ca episcop.
53 A se vedea Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica şi documentaristica. nu mai etse

valabila adresa
VIII-lea de Venerabilul Beda54(672-735), s-au pierdut. Două secole
mai târziu, în Anglia, dar şi pe continent, au apărut două curente
oficiale de traducere, sub patronajul lui Carol cel Pleşuv55 şi a lui
Alfred cel Mare56, fiecare cu obiective distincte.
Chiar dacă vom decronologiza evenimentele traductive, vom
insera aici, pentru o mai certă coerenţă a ideilor, câteva observaţii
despre traducerea din Europa apuseană, înainte de a prezenta câteva
date despre ponderea traducerii în lumea arabă şi influenţa acesteia
asupra lumii europene.
În Franţa, promovarea traducerilor urmărea, pe de-o parte,
culturalizarea, din năzuinţa de a reînnoda legătura cu Antichitatea şi
cultura ei, pe de altă parte, conservarea rolului clerului. Biserica
franceză deţinea un rol preponderent în politica editorială,
manifestat (in)direct: ea hotăra alegerea textelor ce urmau a fi
traduse.
În această perioadă, neajunsurile traducerii proveneau din
sărăcia instrumentelor filologice de care dispunea traducătorul. Încă
din secolul al IX-lea, traducătorii, precum irlandezul Ioan Scotus
Eurigena57, în ciuda nenumăratelor stângăcii şi contrasensuri,
înţelegeau prea bine intenţia globală şi liniile directoare ale gândirii
autorilor. Când evaluează traducerile lui Eurigena, despre care
susţine că sunt literale, Louis Kelly îl ia ca referinţă pe Ieronim şi
observă că unităţile de traducere nu mai sunt constituite de ideile lui
Ieronim, ci de cuvânt şi de morfem, ceea ce îngreunează exprimarea
latină a lui Eurigena.
Politica lui Alfred cel Mare (849-901) în domeniul culturii a
fost intensă. Inspirat şi de Carol cel Mare, regele s-a înconjurat de
erudiţi, pe care i-a plasat în fruntea instituţiilor recent create cu
intenţia de a civiliza poporul (Ballard, 1992: 60-61). Alfred cel Mare

54 Beda, cel mai mare erudit din Anglia saxonă, autorul lucrării Istoria ecleziastică a
poporului englez.
55 Carol cel Pleşuv domnit în perioada 843-877.
56 Domnia lui Alfred cel Mare (871-899) este comparabilă cu aceea a lui Carol cel

Mare, deoarece decide înfiinţarea de şcoli şi iniţiază alcătuirea Cronicii anglo-saxone.

Carol cel Pleşuv este fiul lui Carol cel Mare.
57 Ioan Scotus Eurigena sau Johanes Scottus (815/825-877), filosof şi teolog din

secolul al IX-lea.
a tradus el însuşi din latină Istoria universală a lui Orose, Istoria
ecleziastică a lui Beda Venerabilul, De Consolatione philosophiae
(Mângâierile filosofiei) de Boethius ş.a. Şi-a expus cugetările referitoare
la metoda de traducere în prefaţa lucrărilor. Fără a aduce contribuţii
teoretice originale ori notabile, a conştientizat, totuşi, exigenţele
exagerate ale literalismului impus de instituţii şi a încurajat uzul
firesc al limbii, pe care l-a favorizat şi pentru a revendica claritatea
atât de necesară vulgarizării de care era preocupat (cf. Ballard, 1992:
61). Traducerea Monologurilor Sfântului Augustin i-a prilejuieşte
menţionarea principiilor traductive în prefaţă, principii care
sugerează o metodă de traducere selectivă, rezumativă ori traducere-rezumat.
În Anglia, până la reforma benedictină (sec. X), nu s-au
înregistrat lucrări originale, ci doar (re)copieri ale lucrărilor existente.
Traducerea în limba vernaculară a Regulilor Sfântului Benedict58 (în 960)
efectuată de episcopul Æthelwold59 rămâne cea mai notabilă
întreprindere. Abatele Ælfric (955-1020), unul dintre ucenicii lui
Æthelwold, va oferi cele mai de seamă opere ale perioadei, opere
strâns legate de traducere: Gramatica Latină, o carte de conversaţie în
latină, Colloquium, un glosar latino-englez (engleza veche) care
constituie totodată şi primul dicţionar al genului.
Ælfric a condamnat multe dintre cărţile traduse din Biblie şi a
mărturisit că era partizanul traducerilor în limba engleză, întrucât
acestea se adresau unui public mai numeros. În prefaţa lucrărilor
sale, a demonstrat că era un cunoscător al exigenţelor traductive
stipulate de Ieronim cu privire la rigoarea restituirii Sfintelor
Scripturi. Cea mai apreciată operă a lui Ælfric se dovedeşte însă o
traducere-compilaţie a Omiliilor60. Inconsecvenţa lui este
surprinzătoare. Traducerea în limba vernaculară era îndreptăţită prin
categoria de public vizată. Or, prefeţele celor două omilii sunt în
latină, limba erudiţilor, aşadar ele se adresau unui public avizat care

58 Sfântul Benedict (480-543) este principalul legislator al monahismului apusean.

Regulile sale sunt superioare celor anterioare fie latine, fie greceşti, prin
prevederile lor de a asigura îndeplinirea obligaţilor zilnice de către religioşi în spirit
exigent, însă cerinţe moderate. Înaintea lui, au mai scris reguli monastice Sf.
Augustin, Casian, Honorat de Lerins, Sf. Cezar de Arles.
59 Æthelwold a fost episcop de Winchester între 963-984.
60 Cuvântare bisericească, predică, cazanie.
avea acces şi la original, şi nu largului public cum motiva
traducătorul în argumentul traductiv de vulgarizare.
Ælfric şi-a justificat strategia de traducere (după sens, nu
cuvânt cu cuvânt) prin funcţia atribuită textului ţintă, de vulgarizare,
şi destinatarului ales, omul simplu. De aceea a utilizat, declara el,
„cuvinte simple, pure şi direct luate din limba poporului”. Ceilalţi
traducători englezi ai Scripturilor nu au lăsat comentarii relative la
metodele lor de traducere. Ælfric s-a dovedit un traducător
conştient de problemele teoretice ale traducerii şi, prin felul său de a
traduce, un precursor al lui Luther.
 Evul mediu arab şi şcoala de traducere din Bagdad

Din secolul al IX-lea, la Bagadad începe o amplă acţiune de

asimilare prin traducere a culturilor indiană, chineză, persană, dar mai
ales greacă. Pentru a înţelege această efervescenţă culturală vom trece
în revistă, mai întâi, câteva aspecte istorice. Evoluţia traducerii este
strâns legată de aspectele sociale, culturale, politice şi istorice şi nu
poate fi tratată în afara lor.
În a doua jumătate a secolului al VII-lea, Mahomed începea să
propovăduiască monoteismul, opunându-l politeismului practicat
atunci la Mecca. În 632, după lupte multe, care îl duseseră la unificarea
peninsulei arabice şi cucerirea cetăţii Mecca, Mahomed moare, iar
moştenirea sa s-a împărţit între susţinătorii ginerelui său Ali, care vor
deveni şiiţi61 şi tribul Qoraysh ce va forma sunnismul (< sunna, tradiţie
sfântă a islamului ortodox, care explică şi completează Coranul).
La jumătatea secolului al VII-lea, s-a înfiinţat dinastia
omeiazilor din Damasc a cărei impresionantă politică de expansiune a
culminat cu lărgirea graniţele imperiului până în Iran şi în Africa, toate
teritoriile aflate în sudul Mediteranei, cuprinse între Pirinei şi India,
aflându-se sub ocupaţie musulmană (Juan Vernet, 1985: 19).
Un secol mai târziu, la jumătatea secolului al VIII-lea, climatul
instabil determinat de luptele pentru putere a dus la instaurarea
anarhiei în imperiu şi la crearea califatului62 disident al dinastiei
abbaside63. După o luptă sângeroasă (750), dinastia abbasidă a înlăturat
definitiv dinastia omeiazilor şi a construit în 763 o nouă capitală
prestigioasă la Bagdad. Secolul al IX-lea este vârsta de aur a civilizaţiei
abbaside şi a coincis cu o mişcare esenţială în domeniul traducerii. Dar
şi până în secolul al IX-lea, traducerea fusese o activitate bine

61 Reprezentaţi ai şiismuluii (=fundamentalism, integrism).

62 Califat – durată de domnie a unui calif sau a unei dinastii musulmane.
63 Abbasizii constituie dinastia de califi arabi (750-1258), întemeiată de Abū al-Abbās,

avându-l ca descendent pe Abbās (unchiul lui Mahomed), în perioada căreia

civilizaţia arabă a atins apogeul, fiind distrusă în 1258 de armata nepotului lui Gingis
Han, Houlagu.
consolidată, iar cuceritorii şi învinşii contribuiseră în egală măsură dacă
nu la unificarea culturilor, cu siguranţă la „contaminarea” acestora (cf.
Myriam Salama-Carr, 1990: 18).
Dintre cei care au contribuit la răspândirea culturilor prin
intermediul traducerii, demni de reţinut sunt reprezentanţii şcolilor
siriace de traducere, din secolul al VI-lea. În aceste şcoli au fost traduse
din limba greacă numeroase texte de medicină şi de filosofie.
Nestorienii au avut o contribuţie esenţială. Adepţi ai lui Nestorius,
patriarh al Constantinopolului în perioada 428-431, acuzat de erezia
pentru a fi propovăduit doctrina conform căreia natura umană şi
natura divină a lui Iisus sunt una, aceştia au fost nevoiţi să părăsească
Imperiului bizantin în 431 şi să se instaleze în Persia, împreună cu
numeroşi savanţi care le împărtăşeau ideile. În orice caz, atât din punct
de vedere lingvistic, cât şi din punct de vedere tehnic, siriaca64 a avut un
rol dublu: de limbă de tranziţie şi de limbă de cultură. Dezvoltarea
islamismului a scos la iveală unele neîncrederi şi mai mari decât lăsase
să se întrevadă tradiţia traducerilor ebraice ale Bibliei.
Coranul a circulat mai întâi pe cale orală, înainte de a fi fixat în
scris, în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Nici astăzi traducerea
Coranului nu oferă un text ţintă literal, ci o parafrază a originalului.
Aşa cum, în Sumer, scrisul apărea din necesităţi economice şi
comerciale, tot aşa în Imperiul arab, traducerea a apărut din nevoia de
a administra şi de a impune o versiune unificată a textelor profetului.
Trebuie să reţinem că abia la sfârşitul secolului al VII-lea, când luptele
de cucerire îşi atinseseră obiectivele, se pusese problema de a înlocui în
documentele oficiale limba greacă cu araba (Salama-Carr, 1990: 19,
citată de Ballard, 1992: 65).
După unii istorici, începuturile traducerii în această parte a
lumii ar fi mai timpurii şi ar coincide cu traducerea textelor
administraţiei persane din Irak, ar continua cu traducerea
documentelor oficiale din Siria şi din Egipt, redactate în limba greacă.
În orice caz, traducerile în limba arabă au fost efectuate cu mai multă
promptitudine în provinciile centrale decât în teritoriile nou cucerite,

64 Să reamintim aici originea şi importanţa istorică a limbii siriace. Ieşită din aramaica
orientală, deci o limbă semitică veche, preexistentă creştinismului, siriaca a devenit
încet-încet limba creştinilor din Siria. În secolul al II-lea, siriaca a fost limba
intermediară pentru o traducere a Bibliei. Siriaca se deosebeşte de aramaică, devenită
sinonim cu „păgână”.
unde s-a înregistrat o oarecare stagnare, prin urmare, o oralizare târzie
a documentelor.
Întrucât imperiul arabo-musulman cuprindea teritorii în care
erau vorbite diferite limbi, greaca în Siria, persana în Mesopotamia, dar
şi siriaca, limba bisericilor creştine, traducerea s-a impus ca o
necesitate, întâi în domeniul administrativ (pe la sfârşitul secolului al
VII-lea), pentru ca, în cele din urmă, araba să devină limbă oficială în
Siria şi Egipt, în timpul califatului omeiad. Descoperirea hârtiei, în
secolul al VIII-lea, a avut o contribuţie decisivă la creşterea numărului
traducerilor în limba arabă, iar apariţia primei manufacturi de hârtie în
749, la Bagdad, a multiplicat numărul traducerilor (Delisle,
Woodsworth, Les Traducteurs dans l’histoire, 1995: 110)
În epoca abbasidă (secolele al VIII-lea—al XIII-lea, mai exact
între 750 şi 1258) a crescut numărul lucrărilor de filosofie şi de ştiinţă
traduse. În general, se disting trei perioade succesive: (1) din 753 până
în 813; (2) din 813 până în 833 şi (3) din 919 până la sfârşitul secolul al
X-lea. Cea mai prestigioasă perioadă este cea de-a doua. În cea de-a
doua etapă (813-833), bibliotecile publice şi particulare au jucat un rol
fundamental. Celebra Casă a Înţelepciunii din Bagdad, Bayt al-Hikma
(Ballard, 1992: 66), întemeiată în 830, a dus, de pildă, la crearea unei
şcoli de traducere care a contribuit la transmiterea patrimoniului
cultural grec în Orientul Mijlociu, o mişcare traductivă fără precedent,
impresionantă atât prin numărul de traducători, cât şi prin cantitatea
traducerilor (Sabrina Zeghiche, Hunayn ibn Ishaq în Delisle, Lafond,
2006)
Cel mai de seamă traducător a fost creştinul nestorian Hunayn
Ibn Ishaq65 [Ishak] (809-873 [877]). Supranumit „şeicul traducătorilor”,
el a fost şi lingvist şi medic. Cunoscător al limbilor siriacă, greacă,
arabă, a fost extrem de prolific în traducere şi, în pofida numărul imens
de traduceri, nu a impietat asupra calităţii acestora. Dacă luăm în
considerare tariful cu care califul Mamûn îi remunera traducerile pe
lună: 500 de dinari, pe lângă greutatea în aur a fiecărei cărţi traduse,
putem afirma cu certitudine că activitatea de traducere a lui Hunayn a
fost foarte apreciată. Următorul calif, Al-Mutawakkil (847-861), s-a

65Adică Hunayn fiul lui Isaac (care fusese apoticar, Salama-Carr, 1990: 20) este
cunoscut în Europa medievală sub numele latinizat Johannitius Oman sau
Humainus.
dovedit un patron generos pentru cercetarea ştiinţifică. În timpul
califatului său, Hunayn a cunoscut culmile gloriei, atât ca traducător,
cât şi ca practician, fiind ridicat de calif la rangul de „medic personal”66.
În 861, Al-Mutawakkil a fost asasinat de gărzile sale turceşti, la
comanda fiului său Al-Montasir. Hunayn tocmai lucra la traducerea din
Galenus, De constitutione artis medical at patrophilum67. Numeroase sunt
lucrările atribuite lui Hunayn, unele aparţinând cu siguranţă celor doi
apropiaţi colaboratori ai săi, fiul şi nepotul, altele studenţilor şcolii de
traducere pe care o conducea68. Aproape toţi savanţii care i-au succedat
lui Hunayn i-au fost elevi, precum Ibn Staphanos Basilos (zis Ştefan)
care a tradus Dioscoride în siriacă, din care a fost tradus în arabă de
Hunayn.
Hermeneutica lui Aristotel a fost tradusă din greacă în siriacă de
Hunayn-tatăl, şi din siriacă în arabă — traducere indirectă, prin limbă
intermediară— de fiul Ishaq (Ishak), cel mai bun cunoscător al limbii
arabe din echipa de traducători. Acesta din urmă avea să devină, mai
târziu, cel mai de seamă traducător al operelor lui Aristotel. Acesta era
demersul procesului de traducere. Hunayn revedea (a se remarca rolul
de traducător-revizor, încă din această perioadă), deci superviza,
traducerile efectuate de alţi traducători. La Şcoala de traduceri Bayt al-
Hikma, au fost traduşi: Platon, Aristotel, Filostrat (Viata lui Apollonios
din Tyana69), Artemidor din Efes70 etc.

66 Cu titlu de anecdotă, referitor la efemeritatea statutului traducătorului, relatez aici

că Hunayn a fost încarcerat timp de un an de către protectorul său, Al-Mutawakkil,
fiindcă refuzase să-i prepare o otravă pentru un duşman, motivând că religia şi
profesia îl împiedicau să prepare o otravă letală. Alţii spun că succesul său i-a adus
invidia şi dizgraţia, de aceea ar fi fost condamnat (856). A fost însă, din fericire,
graţiat.
67 Galenus din Pergamon (138-210 d. Hr.) — grec la origine — a fost medicul

împăratului Marc Aureliu şi s-a bucurat de autoritate în medicină timp de

cincisprezece secole. Lucrările sale despre plantele medicinale cuprind cinci volume
cunoscute sub numele de „Materia Medica”.
68 Aici au fost traduşi Platon, Dialogurile, Republica, Porfir, Isagoga, Aristotel, Categoriile,

Cartea cauzelor.
69 Despre viaţa taumaturgului pitagoreic, scrisă la cererea împărătesei Iulia Domna,

vezi Filostrat, Viaţa lui Apollonios din Tyana, traducere de Marius Alexianu, prezentare
şi note de Adelina Piatkowski, Iaşi , Editura Polirom, 1997.
70 Artemidoros, supranumit şi Artemidor Daldianul, s-a născut la Efes şi a trăit la

Roma în timpul împăratului Antoninus Pius. Opera sa Libri V de isomniis (Tălmăcirea

viselor) a cunoscut repetate traduceri şi editări în cursul Evului Mediu (Veneţia 1518,
 Hunayn ar fi tradus în siriacă 20 de cărţi de Galenus (patru
traduceri propriu-zise şi 16 traduceri-revizuiri) şi ar fi scris diferite
tratate de medicină şi tratate despre nutriţie. După alţii, ar fi tradus în
arabă 35 de lucrări medicale de Galenus şi peste 100 în siriacă ale
aceluiaşi autor. Evident este vorba de echipa sa de traducători. Hunayn
efectuase mai multe călătorii în Irak, în Siria, la Alexandria şi Bizanţ cu
scopul de a găsi manuscrise demne de tradus (Ballard, 1992: 66).
Aceasta era politica culturală practicată cu regularitate de calif.
Şcoala de traducere Bayt al-Hikma, întemeiată şi dezvoltată pe
lângă Biblioteca din Bagdad, era, însă, mai interesată de producerea
traducerilor, decât de formarea traducătorilor. Cea mai importantă
particularitate a acestei şcoli de traducere este specializarea traducătorilor.
Pentru a se asigura documentarea tematică şi terminologică şi,
totodată, pentru a garanta înţelegerea textului de tradus, fiecare
traducător efectua traduceri din domeniul pe care îl studiase în
prealabil (medicină, astronomie, matematică). Competenţele auxiliare
— precum caligrafia, legătoria, clasificările — erau riguros repartizate
între membrii echipei de traducere. Traducătorii formau o castă. Ei
aparţineau, cel mai adesea, comunităţii creştine, aşadar erau
cunoscători, pe lângă limba arabă, şi ai limbilor siriacă şi greacă, limba
manuscriselor de origine. În secolul al VII-lea, la Bagadad, se contura o
instituţionalizare a activităţii de traducere. Recunoscuţi de calif,
traducătorii formau o categorie socio-profesională privilegiată în care
temeiurile meseriei se transmiteau fie din tată în fiu, fie printr-o
ucenicie bazată pe practică, observaţie şi imitaţie. Se lucra în echipă, pe
bază de comandă şi sub protecţia unui mecena, beneficiar al traducerii.
Traducerile erau revizuite de traducători-revizori. Pe lângă specializarea
traducătorilor, notăm şi o conştientizare a rolului social al
traducătorului: grija pentru autor şi pentru cititorul traducerii.
Traducerile puteau fi comandate de calif, de alte persoane de la
curte ori de diverşi mecena. La Şcoala de traduceri condusă de Hunayn
s-au şi revăzut traducerile efectuate de alţi traducători, independenţi ori
aparţinând altor şcoli de traducere, dar şi traduceri anterioare, putându-

Paris 1603). Versiunea în limba română la care facem trimitere a fost realizată, graţie
unei documentări atente şi, mai ales, ca urmare a confruntării şi decodificării textelor
publicate în 1603, 1805, 1864 si 1953 de Mariana Baluta-Skultéty care a tradus din
greacă Cartea de tălmăcire a viselor, însoţind-o de un studiu introductiv, note şi index
(Iaşi, Editura Polirom, 2001).
se vorbi chiar de primele retraduceri îmbunătăţite. De obicei,
traducerea se efectua în două etape: 1) din greacă spre siriacă (efectuată
de Hunayn) şi 2) din siriacă spre arabă, efectuată de specialişti; adică
retraducere, în sensul de traducere indirectă printr-o limbă
intermediară şi, totodată, traducere consecutivă, revizuită tot de
Hunayn.
De ce nu traduceau direct din greacă în arabă şi apelau la
traducerea indirectă prin siriacă? Este o întrebare al cărei răspuns ar
putea fi de natură pecuniară: câştigurile salariale mari [aşa cum
spuneam mai devreme: aproximativ 500 de dinari pe lună, plus
greutatea în aur a cărţii traduse şi alte avantaje materiale]. Se pare că
toţi traducătorii arabi (cunoscători ai celor trei limbi, greaca, siriaca şi
araba) îşi cunoşteau prea bine calităţile şi îşi valorificau statutul ca
atare.
Valoarea traducerilor efectuate în şcoala de traducere condusă
de Hunayn provine din: 1) meticulozitatea comparării manuscriselor în
vederea stabilirii unui original fiabil, care să prezinte garanţie; 2)
seriozitatea exegezei71 realizate prin comentarii, parafrazări, discuţii
ştiinţifice (reamintim că traducătorii erau specializaţi în domeniul
căruia aparţinea textul de tradus); 3) calitatea reformulării în arabă.
Traducătorul se străduia să redea textul sursă într-o expresie cât mai
firească, respectând astfel limba ţintă (nici o traducere liberă, *ţintistă,
anexionistă, nici una *sursistă, excentrică). Absenţa corespondenţelor
lexicale şi a echivalenţelor pragmatice — pentru unii termeni ştiinţifici
— i-a constrâns pe traducători să recurgă la împrumuturi,
transliterate72 sau arabizate, însoţite şi de note, câteodată. (M. Ballard,
1992: 67)
Uneori, favorizarea clarităţii, adică a fidelităţii faţă de sens, a
fost aleasă de Hunayn din raţiuni pedagogice, întrucât anumite
traduceri erau destinate elevilor săi. Textele traduse la Şcoala lui
Hunayn aparţineau exclusiv domeniilor filosofic, medical, ştiinţific:

71 Exegeză: interpretare, comentare, lămurirea unui text, din punct de vedere filologic,
istoric, gramatical etc. (DN).
72 Transliterarea se deosebeşte de transcrierea fonetică şi constă în restituirea fiecărei

litere care formează cuvântul din LS, în cuvântul împrumutat în LŢ (rus. Popov, este
transliterat în franceză Popov, fr. Paris, rom. Paris). Prin transcriere fonetică se restituie
litera corespunzătoare sunetelor care compun cuvântul din LŢ: rus. Popov, fr. Popoff,
pentru francezi -ov se redă prin –off.
Aristotel, Platon, Porfir, Euclid, Ptolemeu73, Hipocrat, Galenus.
Literatura greacă este aproape în întregime absentă, iar, din puţinul
tradus, s-au păstrat doar câteva maxime şi sentinţe. De aici se
degajează şi concepţia lui despre traducere. Publicul fiind foarte variat,
traducătorii de Bayt al-Hikma, şi Hunayn mai ales, trebuiau să respecte
aşteptările şi nevoile fiecărei categorii de destinatar. Când nu se adresau
unui public instruit, traducerile lor aveau un pronunţat caracter
didactic, claritatea şi inteligibilitatea rămânând însă cerinţe esenţiale de
îndeplinit de orice traducere (Zeghiche, în Delisle şi Lafond, 2006: 12).
În traducerea Jurământului lui Hipocrat, Hunayn mărturisea că a inserat
„o explicaţie pentru a clarifica pasajele dificile” întrucât traducea astfel
încât să fie înţeles şi de cel care „nu este specializat în medicină sau
care nu are habar de căile filosofiei” (Delisle, Woodsworth, 1995: 123,
trad. n.— G.L.B.)
Expansiunea arbo-musulmană în Europa şi amploarea fără
precedent a fenomenului traductiv aveau să răzbată în Europa prin
cele două mari căi de pătrundere: Spania şi Italia. Deoarece istoria
traducerii este dependentă de istoria popoarelor şi a limbilor, vom
schiţa în secţiunea următoare etapele cucerii musulmane şi etapele
traducerii occidentale aşa cum au fost ele marcate de civilizaţia şi
cultura arabe.
Concluzii
Am trecut în revistă câteva faţete traductive esenţiale —
strategie, documentare, specializare, formare etc. — pentru înţelegerea
fenomenului traductiv desfăşurat lume arabă. Din aspectele sociale ale
traducerii reţinem: instituţionalizarea traducerii, traducerea la comanda
unui mecena, beneficiar direct sau indirect al traducerii. Dintre
aspectele profesionale ale practicii traducerii, notăm: formarea
traductivă prin practică, observaţie şi imitaţie, lucrul în echipă,
specializarea traducătorului, traducerea indirectă (din raţiuni lingvistice,

73 Ptolemeu (cca.87-cca. 165) a fost un astronom, matematician şi geograf grec din

epoca elenistică tardivă în timpul stăpânirii romane a Egiptului, ale cărui teorii au
dominat ştiinţa până în secolul al XVI-lea. Ptolemeu a scris în limba greacă
Mathematike Syntaxis (Tratat de Matematică), mai târziu opera sa fundamentală Megiste
Syntaxis (Marele Tratat), devenit celebru graţie unei traduceri în limba arabă, cu titlul
al-Majisti, retradus ulterior în latină Almagesti. Tratatul a constituit lucrarea de bază a
astronomiei în timpul Evului mediu.
cel mai adesea, financiare, alteori), revizuirea traducerilor (dovedind o
deontologie traductivă remarcabilă).
Expansiunea arabo-musulmană în Europa şi influenţa ei asupra
traducerilor
(secolele al VIII-lea şi al XIII-lea)

Migrarea cunoştinţelor lumii arabe către Europa s-a făcut prin

sudul Italiei şi prin Spania, cele două regiuni care au servit drept zone
de contact între lumea musulmană şi cea europeană, zone de trecere
prin care manuscrisele arabe traduse din greacă aveau să pătrundă în
Europa şi să o tranziteze. Prin intermediul traducerilor ebraice şi latine
efectuate în Spania, ideile filosofice islamice — cele ale lui Al-Kindi
(m. 873), Al-Farabi (m. 950), Ibn Sina’ (Avicenna74, m.1037), renăscute
în operele andaluzilor Ibn Hazm (m. 1064), Ibn Bajja (Avempace, m.
1138) Ibn Tufayl (Abubacer, m. 1185) şi Ibn Ruşd (Averroes, m. 1198)
—, au pătruns în Europa unde au fost fructificate mai departe de
gânditori evrei şi creştini precum Siger de Brabant, Levi ben Gerson,
Albert cel Mare, Sfântul Toma d’Aquino, Roger Bacon, Duns Scot şi
încă mulţi alţii. De asemenea, să nu uităm că, prin intermediar arab,
marii filosofi ai antichităţii greceşti — în primul rând, Aristotel, prin
comentariile lui Averroes — se reîntorc în Europa.
Căutătorii creştini de manuscrise greceşti şi arabe aveau să
ajungă până la Palermo, acolo unde regii normanzi ai Siciliei, apoi
Frederic II, în cancelariile lor trilingve – greacă, latină, arabă – protejau
şi susţineau prima curte italiană renascentistă, până când Şcoala din
Toledo, sub egida arhiepiscopului Don Raimundo (1125-1151), avea să
devină celebră prin traducerile sale. (cf. Le Goff75, 1985: 20, citat de
Ballard, 1992: 68).
În Italia Evului Mediu, au mai existat şi alte centre de
traducere care se ocupau de traducerea textelor religioase scrise în
greacă: la Napoli (secolele IX-X), Amalfi (secolul XI), Pisa (secolul al
XII-lea). Schimburile culturale dintre Orient şi Occident au fost
dominate de secolul al XI-lea de centrul cultural din Amalfi, nu de
bogatele oraşe Napoli ori Veneţia. Încă din secolul al XI-lea, călugării-

74 Abu Ali al-Husayn ibn Abd Allah ibn Sina (980-1037) a rămas cunoscut sub
numele de Avicenna
75 V. şi versiunea online în română, Jacques Le Goff, Intelectuali în evul mediu.
traducători amalfiteni aveau trimişi, tot călugări, la Constantinopole
care construiseră o mănăstire pe Muntele Athos76. În a doua jumătate a
secolului al XI-lea, la Constantinopol, călugărul Giovanni di Amalfi a
tradus din greacă în latină — la cererea familiei Mauroni din Amalfi —
mai multe vieţi ale sfinţilor. La jumătatea secolului al XI-lea, călugării
din Amalfi aflaţi la mănăstirea de pe Muntele Athos au tradus mai
multe legende creştine. Cucerirea oraşului de către normanzi, în 1077,
a marcat începutul declinului. Moştenitoarea spirituală a oraşului
Amalfi va fi Pisa, patria celor mai mari traducători greco-latini din
secolul al XII-lea.
După ce şi-a petrecut două secole sub ocupaţie arabă (secolele
al X-lea şi al XI-lea), Sicilia a fost cucerită de normanzi în 1091. Sub
domnia lui Frederic II, s-au efectuat puţine traduceri. În 1232, savantul
evreu Anatolio traduce comentariile lui Averroes77, mai apoi, lucrări de
logică şi de astronomie, tratatul de astronomie al lui Ptolemeu,
Almageste (magiste „cel mare”, cu sens de tratat şi al, articolul arab)78.
Activitatea de traducere redusă pare a fi compensată de o exegeză
considerabilă a versetelor Bibliei şi a Ghidului rătăciţilor de Maimonides79.
Anatolio şi Michel Scot80 colaborau, iar Frederic II lua uneori parte la
discuţiile lor.
Despre desfăşurarea unei activităţi de traducere propriu-zise se
poate vorbi abia în timpul domniei lui Carol I de Anjou, apoi în timpul
domniei lui Robert de Anjou. Carol I de Anjou le-a comandat lui Faraj

76 Pe lângă mănăstirea italienilor sau amalfitenilor, pe muntele Athos se mai aflau

Mănăstirea Sfântul Pantelimon al ruşilor (1143-1169), Mănăstirea Hilandar a sârbilor
(1197), precum şi Mănăstirea Zografu a bulgarilor (cf. Veaceslav Goreanu,
Organizarea vietii monahale la Athos din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre, disponibil
la http://www.crestinortodox.ro/Organizarea_vietii_monahale_la_Athos-p53-
17835).
77 Cea mai importantă operă filosofică a sa este Incoerenţa incoerenţei (Tahāfut al-Tahāfut),

scrisă în 1180, în care apără filosofia lui Aristotel, zis şi „Filosoful”. Averroes sau
Averrhoes sunt latinizări ale lui Ibn Rushd (n. 1126 la Cordoba, Spania - m. 11
decembrie 1198, la Marrakesh (Maroc), unul din cei mai de seamă filosofi arabi ai
Evului Mediu, iar cronologic, ultimul mare filosof arab al Evului mediu. Numele său
original în arabă este ‫ ابوالوليد محمد بن احمد بن محمد بن رشد‬- Abū l-Walīd Muhammad ibn
Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd. Era supranumit „Comentatorul”.
78 Traducerea din greacă în arabă a tratatului se realizase mult mai devreme, în 827.
79 Maimonides, 1135-1204, filosof, matematician şi fizician evreu.
80 Matematician, teolog şi astrolog englez (1175-1232).
ben Salem81 şi Moise din Palermo82 mai multe traduceri latineşti ale
textelor arabe de medicină. Pentru Robert de Anjou, Kalonymos ben
Kalonymos83 a tradus multe lucrări în ebraică şi doar una în latină, a lui
Averroes.
Cel de-al doilea canal de pătrundere a culturii orientale în
Europa este Spania. Cucerirea ei de către arabi în 711, a făcut ca
primul secol spaniol de ocupaţie musulmană să fie complet steril,
neproductiv pe plan cultural. Preluarea puterii de către dinastia
abbasidă (750) l-a determinat pe unul dintre supravieţuitorii dinastiei
omeiazilor, Abd al Rahman I (731-788) să traverseze Africa de Nord şi
să îşi creeze un emirat independent la Cordoba, devenit rapid
transformat în inima Spaniei musulmane. Acesta a fost unul dintre
primii importatori ai culturii orientale în Spania (Ballard, 1992: 69).
Garantarea libertăţii pentru creştinii şi foarte numeroşii evrei din
Spania a facilitat schimburile culturale dintre ei şi musulmani. În acest
mod a contribuit Spania la difuzarea în Occident a moştenirii culturale
şi civilizaţionale ale lumii arabe, mai dezvoltată în multe domenii decât
Europa. Traducerile latine efectuate de spanioli au făcut accesibile
numeroase şi importante texte greceşti, încă necunoscute europenilor.
Capitala traducerii arabe fusese Bagdad, Toledo avea să devină
capitala traducerii latine. Graţie celebrei Şcoli de traduceri ori centrului
de traducere, oraşul Toledo, recucerit de spanioli în 1085, a devenit
locul privilegiat de întâlnire a lumilor şi culturilor orientale
(musulmane) şi occidentale (creştine) (cf. Salama Carr, 1985: 88).
Şcoala de la Toledo, creată sub auspiciile arhiepiscopului Don
Raimundo, nu a fost însă singurul centru cultural în care s-au efectuat
traduceri (Ballard, 1992: 70). Între secolele al X-lea şi al XIII-lea, la

81 Faraj ben Salem, traducător (arabă şi latină) şi fizician evreu din Sicilia.
82 Moise din Palermo, traducător (arabă-latină).
83 Kalonymos ben Kalonymos este forma elenizată a numelui ebraic Shem Tov ben

Shem Tov, „Nume Bun”, adică bun renume. Numele a fost purtat de mai mulţi evrei
în forma sa elenizată Kalonymos care a devenit un patronim ortografiat şi Kalman(n).
Shem Tov ben Shem Tov sau Kalonymos ben Kalonymos, filosof şi traducător
provensal, s-a născut la Arles în 1286 şi a murit în 1328. În 1314 s-a stabilit la
Avignon şi s-a împrietenit cu Robert de Anjou care l-a trimis la Roma, unde a pledat
cauza evreilor pe lângă Papă. La Roma a dobândit reputaţia de scriitor original, dar şi
de bun traducător. Traducerile sale, cu excepţia uneia care a fost tipărită, au rămas în
manuscris.
Toledo au fost traduse în latină texte arabe. Această activitate de
traducere poate fi periodizată astfel:

1) etapa premergătoare marilor traduceri (între secolele al X-

lea şi al XI-lea)
2) perioada de aur a traducerii din Toledo (secolul al XII-lea)
3) perioada traducerilor efectuate în timpul lui Alfonso X,
după principiile traductive ale suveranului (secolul al XIII-
lea), perioadă care coincide cu apariţia traducerilor în limba
vernaculară (= romano-castiliană).

Traducerile latineşti din arabă spre latină îşi află începutul pe la

jumătatea secolului al X-lea. Se efectuau în acea perioadă, în nordul
Spaniei, lungi traduceri rezumat(ive), fără a se menţiona numele
autorului ori al traducătorului84. Aceste traduceri fuseseră facilitate de
imigrarea mozarabilor85, veniţi din sudul peninsulei iberice. Existenţa
acestor centre (şcoli) de traducere era cunoscută în Europa. Astfel,
mănăstirea Sfântul Géraud d’Aurillac86 din Franţa şi-a trimis unul
dintre călugării tineri, Gerbert87, să studieze la Vic (la cca. 40 km de
Ripoll, Spania). Aici, Gerbert a învăţat limba arabă şi a tradus lucrări
arabe de matematică şi de astronomie. Reîntors în Franţa, Gerbert a
păstrat legătura epistolară cu traducătorii spanioli, mai ales cu
traducătorul barcelonez Lupitus (Llobet), fapt atestat de
corespondenţa dintre cei doi. Alte mărturii ale schimburilor (inter-)
culturale, desfăşurate la sfârşitul secolului al XI-lea, arată că Şcoala din
Chartres a fost reprezentată de câţiva studenţi, însărcinaţi să studieze în
Spania, în vederea familiarizării lor cu traducerea din arabă în latină
(Foz, 1988: 58). Arabii erau conştienţi de această formă de (plagiere)
„furt intelectual” şi căutau să limiteze diplomatic, pacifist, „vânzarea”

84 Nu se putea încă vorbi — cum nu se va putea încă multe secole — despre

noţiunile de „proprietate intelectuală”, de„respect al intenţiei autorului”, „fidelitate”
faţă de TS şi autor ori faţă de LS.
85 Mozarab(i) – nume dat creştinilor care locuiau pe teritoriile musulmane şi care s-au

opus islamismului.
86 Creată în 899, de patronul său, această abaţie a rămas vreme îndelungată în legătură

cu Catalonia, centru cultural de prim rang în care erau păstrate multiple copii ale
operelor antice, precum cele ale lui Isidor din Sevilia ori Boethius.
87 Gerhert d’Orlhac sau Gerbert d’Aurillac (945-1003) va deveni papă în 999 şi îşi va

lua numele de Papa Silvestru II, fiind primul papă francez.

cărţilor arăbeşti către creştini sau evrei. Începând din secolul al XI-lea,
traducerea ebraică a textelor arabe s-a dezvoltat spectaculos, ceea ce
anula recomandările mai marilor lumii arabe privind „protecţia
ştiinţifică”.
Până în secolul al XI-lea traducerea latină a cuceririlor arabe
fusese oarecum redusă şi toate traducerile realizate, anonime. Începând
cu secolul al XII-lea, cu Şcoala de la Toledo, în special, asistăm la o
activitate de traducere serioasă, sistematică, personalizată. Traducerile nu se
mai fac doar în limba latină, ci şi în ebraică, ceea ce le va asigura o
difuzare mult mai largă, atât prin intermediul şcolilor creştine, cât şi al
celor iudaice. Pe lângă marile centre de traducere amintite, au existat şi
centre de traducere mai puţin celebre, deşi activitatea de traducere a
fost chiar mai timpurie: la Barcelona, Platon din Tivoli a dirijat (1134-
1145) un astfel de centru de traducere, la Tarazona88, centrul a fost
condus de Hugo de Santalla. Alte centre au funcţionat în Ebro şi
Léon89.
Spre deosebire de activitatea de traducere desfăşurată la
Bagadad sub îndrumarea lui Hunayn, unde fiecare traducător avea
sarcini clar trasate în interiorul echipei de traducere (traducători,
revizori, caligrafi, legători etc.), aici traducătorii lucrau independent, cu
ajutoare anonime. Traducătorii secolului al XII-lea nu formau o echipă
omogenă, cum avea să se întâmple în secolul al XIII-lea, sub egida lui
Alfonso X, ei alcătuiau un grup de erudiţi latini, majoritatea membri ai
bisericii catolice90.
Arhiepiscopul Don Raimundo a fost cel dintâi promotor al
traducerilor, dar şi un mecena, un protector al proiectelor culturale
lansate de alţi mecena. Activitatea de traducere a cunoscut un ritm
intens şi constant, până în timpul arhiepiscopatului lui Rodrigo
(Jimenez de Rada), în secolul al XIII-lea.
Unii istorici ai traducerii, precum Dunlop în The Work of
Translation at Toledo (1960), emit o ipoteză interesantă. Activitatea de
traducere intensă ar fi dus la înfiinţarea învăţământului universitar91, un

88 Tarazona, situată la 100 km Vest de Saragossa/Zaragoza, capitala regiunii Aragon.

89 Léon, Castilia şi Léon (span. Castilla y Léon) – o comunitate autonomă din Spania.
90 A se vedea pentru mai multe detalii Delisle et Lafond, Histoire de la

traduction/History of Translation, Université d’Ottawa, cd-rom multimedia, 2006.

91 Girardo din Cremona ar fi predat, între 1175-1187, cursuri de astrologie, spre

exemplu.
învăţământ bazat pe domeniul/domeniile din care făceau parte textele
de tradus. Adică se preda astronomia ori matematica, nu traducerea.
Cunoaşterea conţinutului (tematică) garanta o bună traducere. Este
remarcabilă intuiţia traductivă, această exigenţă profesională,
reprezentată de competenţele terminologică şi tematică, fiind cerută şi
astăzi traducătorilor. De fapt, predarea astronomiei, spre exemplu,
consta într-o exegeză a textelor de tradus: o lectură-interpretare,
însoţită de numeroase explicaţii.
Cei mai cunoscuţi traducători din Spania secolului al XII-lea
sunt spaniolii (4) Juan din Sevilia, Domingo Gonzàles, Hugo de
Santalla şi Marc din Toledo; englezii (3), Adelard din Bath, Robert din
Chester92 şi Daniel din Marley93; italienii (2) Girardo din Cremona şi
Platon din Tivoli; dalmatul94 Hermannus din Dalmaţia sau Herman de
Carinthia, flamandul Rudolf din Bruges95, (2) evrei (traducători):
Abraham Bar Hiyya96 şi Abraham b’Ezra.
Juan Vernet distinge două categorii de traducători: 1) o
categorie formată din traducătorii care, deşi nu lucrau în acelaşi loc,
formau o reţea de erudiţi, legaţi şi de prietenie, nu doar de interesul
pentru promovarea culturii şi civilizaţiei; şi 2) o altă categorie, formată
din traducători izolaţi care nu aparţineau grupului amintit. Astfel, o
relaţie strânsă exista Juan din Sevilia97, Platon din Tivoli, Domingo

92 Adelard din Bath traduce tabelele astronomice ale lui Al-Khowarizmi, iar
„Algebra” acestuia este tălmăcită în latină de Robert din Chester.
93 Daniel din Morley şi Adelard din Bath vor opune învăţământul maeştrilor lor arabi,

conduşi de raţiune (ratio), obscurantismului cursurilor predate în şcolile latine, a căror

unică preocupare consta în afirmarea indiscutabilă a autorităţii (auctoritas) autorilor
antici.
94 Dalmat, locuitor din Dalmaţia, fostă provincie romanică.
95 Rudolf din Bruges, discipol al lui Hermannus Dalmatul, este o figură importantă a

traducerii.
96 Abraham Bar Hiyya (zis şi Abraham Evreul, Iudeul) a efectuat o traducere

intermediară din arabă în romano-castiliană pe care Platon din Tivoli a tradus-o

ulterior în latină.
97 Juan din Sevilia, Juan din Spania, Juan din Toledo, Juan din Luna par a fi

identităţile multiple ale unui singur traducător. Totuşi, unii cercetători atrag atenţia
asupra faptului că Juan din Spania (Johannes Hispanus) şi Juan din Sevilia (Johannes
Hispalensis) erau doi traducători diferiţi: Juan din Spania era un traducător evreu
convertit care lucra împreună cu arhiepiscopul don Raimundo la traducerea textelor
filosofice, în timp ce Juan din Sevilla (Johannes Hispalensis), protejat tot de
Gonzàlez, Rudolf din Bruges şi Hermannus din Dalmaţia. La marginea
grupului se aflau Moses Sefardul98, Hugo de Santalla, Abraham b’Ezra.
Sefardul Abraham b’Ezra (1089-1167) reprezenta modelul
traducătorului independent şi autosuficient. Cunoscător al limbilor
arabă, ebraică, romano-castiliană şi latină, Abraham b’Ezra îşi permitea
să lucreze singur (Carla Foz, 1988: 59).
Dintre caracteristicile cognitive ale traducerii în epocă reţinem
tendinţa de a „face să treacă” textul arab în faţa Bisericii. Pentru a face
faţă constrângerilor cărora erau supuse traducerile textelor arabe din
partea Bisericii, Daniel din Morley prezenta traducerea ca pe o vastă
operaţie de asimilare sistematizată a cunoştinţelor venite din lumea
arabă, minunată posibilitate de care creştinii trebuiau să profite ca să
slăbească lumea musulmană. Aşa se explică şi caracteristica generală a
traducerilor secolului al XII-lea din arabă, în care traducătorii îşi luau
libertatea de a suprima elementele de culoare locală, „străinătatea” TS.
Juan Vernet arată că Juan din Sevilia omite pasaje cu informaţii
referitoare la geografia şi istoria arabă, care ar fi putut părea şocante
creştinilor. În prefeţe, Hugo din Santalla atrage atenţia asupra
modificărilor aduse textelor traduse (eliminarea unor fraze, a
digresiunilor inutile cu privire la îngeri). Şi Herman Dalmatul operează
modificări de structură
La cererea arhiepiscopului Don Raimundo, o echipă de
traducători din Toledo, a efectuat, începând cu 1140, o serie de
traduceri, dar a şi produs lucrări originale. Dintre traducătorii cei mai
importanţi, îi reţinem pe Juan din Spania (Johannes Hispanus) şi pe
Dominico Gundisalvi (Gundisalvinus). O altă echipă de traducători
din Toledo era formată din Juan Gonzalez din Burgos şi din Salomon.
Traducerile efectuate în epocă aparţineau domeniilor medical,
filosofic, matematic, astronomic şi celui al ştiinţelor oculte. Textelor,
care tratau probleme de credinţă ori conflicte religioase, li se acorda o
atenţie foarte (La Goff, 1985: 20). Cele mai notabile figuri ale lumii
traducerii (din sec. al XII-lea) sunt: din Girardo din Cremona şi
Gondisalvi. Girardo din Cremona (1114-1187) a făcut studii de

Raimundo, era un mozarab (spaniol în teritoriu arab) care lucra independent, pe

teritoriul musulman, la traducerea unor lucrări de astrologie şi de astronomie.
98 Sefarazi (s.m.pl.), evrei de rit spaniol emigraţi din Spania în nordul Africii, în

Orientul Apropiat şi în alte ţări europene (DEX). Sefard, sefardit. Vorbesc iudeo-
spaniola.
filozofie şi, pentru a putea citi Almageste de Ptolemeu, a plecat la
Toledo. Aici a început să înveţe araba şi apoi a tradus. I se atribuie 71
de traduceri din domenii variate. Din [necrologul] Elogiul, făcut la
moartea sa, sunt de reţinut trei aspecte: pregătirea traducătorului
(competenţa lingvistică în LS şi LŢ, competenţa tematică în domeniul
subiectului tradus); modul de a traduce, „cât mai clar şi mai inteligibil
cu putinţă”, aşadar o traducere literală în sensul de restituire a sensului
literei, fără să fie sursistă nici liberă, dar ţintistă; funcţia traducătorului,
adică rolul de a transmite, de a transfera în lumea latinităţii cele mai
elegante şi importante cărţi din diverse domenii, printr-o operaţie de
„recuperare” a ştiinţei. Girardo din Cremona mai traduce
„Elementele” lui Euclid şi din scrierile lui Aristotel, Galenus şi
Hipocrat.
Despre Gundisalvinus (alteori scris Gundisalvi ori Gondisalvi)
se spune că apela la un ajutor mozarab, cunoscător al arabei şi al limbii
romane, care îi oferă o traducere orală în limba romană (castiliana) din
arabă pe care Gundisalvi o redacta apoi în latină (Salama-Carr, 1988:
88). Marc de Toledo, alt traducător remarcabil, a început să traducă din
Galenus99, indirect din arabă. Acestuia din urmă, arhiepiscopul Don
Rodrigo Jimenez îi va comanda, la începutul secolului al XIII-lea,
traducerea textelor religioase islamice, printre care şi Coranul.
După recucerirea Spaniei de către creştini, în secolul al XIII-
lea, ţara va pierde toleranţa religioasă instaurată în timpul califatelor
musulmane, iar evreii vor trăi zile dificile având de ales între moarte,
exil ori convertire (=moarte spirituală). În 1399, mulţi dintre ei vor
alege botezul pentru a scăpa de moarte, dar vor rămâne credincioşi, în
secret, religiei iudaice. În acest context, interesul pentru traducere şi
numărul traducerilor s-a diminuat considerabil. Cu toate acestea, la
curtea regelui Alfonso X100, supranumit Înţeleptul ori Savantul (1252-
1284), a cărui erudiţie este de netăgăduit şi care s-a dovedit atras de
traducere şi redactarea operelor, de lexicografie, au lucrat şi traducători

99 Galenus din Pergamon (131-201), medic.

100 Aşa cum reiese şi din titlurile articolelor următoare Gomez-Menor, José, Alfonso X
el Sabio, Un Toledano emperador de la cultura medieval, Toledo, Instituto Provincial de
Investigaciones y estudios Toledanos, 1985 ori Kasten, Lloyd, Alfonso el Sabio and the
Thirteenth-Century Spanish Language în „Emperor of Culture Alfonso X the Learned of
Castile and His Thirteenth Century Renaissance”, Philadelphia, University of
Philadelphia Press, 1990, p. 33-45.
evrei, alături de cei creştini şi musulmani. Alfonso X le-a comandat
traducătorilor lucrări în domeniul legislativ, pentru romanizarea
dreptului castilian, precum Fuero Real şi Siete Partidas101, text
fundamentale care au oficializat folosirea castilianei. S-au efectuat
traduceri şi în domeniul astronomiei şi astrologiei, al istoriei, dar şi al
jocurilor de divertisment El libro de ajedrez, dados e tablas [Cartea şahului,
zarurilor şi a tablelor]. S-au mai tradus poezii, cânturi şi fabule.
Traducătorii secolului al XIII-lea, reprezentând un grup de
savanţi creştini (6, Alvaro d'Oviedo, Bernard Arabul, Fernando din
Toledo, Garci Pérez,Guillem Arremon Daspa şi Juan Daspa), evrei (4,
dintre care primii doi savanţi erau poligloţi şi au îndeplinit rolul de
„traducător-şef”, Judá ben Mosé şi celebrul Rabí Zag (Ishaq B. al-Sid),
unul dintre principalele ajutoare ştiinţifice ale regelui, Samuel ha-Levi şi
Abraham Alfaquí) şi străini, toţi italieni (Giovanni din Cremona,
Bonaventura din Sienne, Petrus din Regium, Giovanni din Messina
ş.a.) erau sub tutela regelui Alfonso X. Traducătorii italieni, pentru că
nu cunoşteau limba arabă, au îndeplinit un rol marginal în proiectul
traductiv al regelui, retraducând în franceză sau în latină lucrările
traduse de spanioli (Foz, 1988: 59-60).
Problemele traducerii în secolul al XIII-lea erau semnificativ
diferite faţă de secolul anterior, chiar dacă traducerile se realizau în
continuare pornind de la texte arabe. Romano-castiliana trecea de la
statutul de limbă vulgară, folosită în intermedierile orale, la cel de limbă
scrisă, astfel că, majoritatea traducerilor efectuate sub patronajul lui
Alfonso X au avut ca limbă ţintă romano-castiliana, „el nuestro
lenguaje de Castilla”, cum declara regele care urmărea să o transforme
într-un factor de afirmare naţională (Foz, 1988: 60).
Din păcate nu există reflecţii referitoare la procedeele şi
metodele de traducere astfel utilizate de traducători. Dacă în secolul al
XII-lea, toate mărturiile aveau ca numitor comun: carenţa lexicului
latin şi dificultatea de a exprima în scris în latină noţiunile filosofice şi
ştiinţifice din textele arabe, în secolul al XIII-lea neajunsurile
lexicografice sunt atât de intense încât Alfonso ajunge să transforme
romano-castiliana în limbă scrisă, fără însă ca vreun tratat de limbă ori
traducere să fie scris. Traducerea în romano-castiliană a textelor arabe
a fost rezultatul unei politici culturale dictate de monarh, pentru

101 Acest text este fundamental pentru istoria dreptului şi a ştiinţelor politice.
concretizarea căreia, traducătorii au realizat întâi instrumentele
lexicografice, adică au creat şi definit termenii necesari exprimării
noţiunilor inexistente în tânăra limbă ţintă în formare.
Chiar dacă domeniile traducerii s-au redus la câteva, dictate de
rege, care alegea şi textele de tradus şi împărţea şi sarcinile
traducătorilor, traducerile au îndeplinit un rol extraordinar în formarea
culturii spaniole. traducerile erau revăzute şi modificate după placul
regelui, astfel încât după terminarea operaţiilor ele deveneau „cărţile
regelui”, pentru că le corecta, le ordona, le echilibra, indica modul de a
traduce şi coordona redactarea. Întotdeauna traducerile au fost relativ
dependente de relaţia traducător-mecena, dar atunci această lipsă de
autonomie a traducătorilor era generalizată.
Cu mult timp înaintea secolului al XIV-lea, dar mai ales de la
această dată, o bună parte din manuscrisele traducătorilor au intrat în
posesia bibliotecii catedralei din Toledo (Millás Vallicrosa, 1942). Unii
traducători au rămas necunoscuţi până în secolul al XX-lea. Este şi
cazul lui Alvaro d’Oviedo care a tradus la sfârşitul secolului al XIII-lea,
şi-a adnotat lucrările şi a corectat manuscrise, distingându-se totodată
şi în calitate de autor al mai multor lucrări originale. Deşi numeroşi şi
cu o prolifică activitate, traducătorii europeni nu beneficiau de statutul
de care se bucuraseră traducătorii de la şcoala din Bagdad. Altă epocă,
alte repere valorice.

Concluzii

Care era metoda de traducere practicată de aceşti traducători?

Pentru a o identifica şi a o studia, traductologii au analizat
tradiţionalele prefeţe şi studiile consacrate ulterior acestora. În
prefeţele lucrărilor traduse, traducătorii menţionau problemele de
traducere cu care se confruntaseră: „carenţele lexicului latin”, (adică
sărăcia lui), „dificultatea de a reda în scris, în latină”, noţiunile
filosofice şi ştiinţifice vehiculate de textele arabe. Problemele şi
dificultăţile lexicale par a se fi rezolvat, în parte cel puţin, prin
împrumuturi102 (cf. Le Goff, op. cit., p. 23). Nu trebuie confundată, însă,
influenţa traducerilor asupra limbii şi influenţa contactelor lingvistice

102 De exemplu, bazar este reţinut în dicţionarul francez încă din 1432.
asupra limbilor vernaculare. Observăm şi aici instituţionalizarea
traducerii şi practica traducerii la comanda unui mecena, aspecte
caracteristice şi traducerii efectuate al Bazt al-Hikma, iar din punctul de
vedere al practicii traducerii şi al pregătirii traducătorilor, notăm:
formarea traductivă prin observaţie şi imitaţie, lucrul în echipă,
specializarea traducătorului, traducerea printr-o limbă intermediară, dar
şi absenţa drepturilor traducătorilor, majoritatea traducerilor revenind
bibliotecilor ori comanditarului traducerii.
 Traducerea şi naşterea noii raţionalităţi ştiinţifice
în Evul mediu clasic (XI-XIII) şi evul mediu târziu (secolele al
XIV-lea şi al XV-lea) sau declinul103

Am văzut că în secolul al XIII-lea s-a tradus puţin, în Spania, şi

la fel se va întâmpla şi în următorul veac. O situaţie similară a
caracterizat şi celelalte ţări europene. Cu toate acestea traducerile
vremii nu sunt de neglijat. Dacă în Evul mediu timpuriu învăţământul
se desfăşurase exclusiv pe cale orală, în secolul al XIII-lea, deşi tradiţia
se păstrase, cartea universitară devenea instrumentul esenţial, alături de
manuscrisele universitare, toate fiind păstrate cu grijă.
În linii generale, Biserica s-a opus, de-a lungul întregului Ev
Mediu, traducerii textelor sacre în limbile vernaculare, deoarece aceste
traduceri, neexplicate de clerici, îi expuneau pe fideli unui triplu pericol
întreţinut de:
1) intraductibilitatea Bibliei în limbile vulgare, considerate
inferioare latinei;
2) inegalitatea limbilor a cărei consecinţă inevitabilă, aşadar,
era degradarea sensului sacru;
3) şi, pe de altă parte, de lectura directă, nemediată, care risca
să îi determine pe credincioşii nepregătiţi din punct de
vedere teologic să dea naştere la interpretări eronate.
Această neîncredere în traducerile biblice a culminat cu edictul
din 1369 prin care împăratul Carol V cerea confiscarea tuturor
traducerilor germane ale Bibliei sub pretextul că riscau să inducă
poporul în eroare, direct sau indirect. Mai târziu, în secolul al XV-lea,
Thomas More104, participase la polemica împotriva lui Luther, nu s-a
opus traducerilor vernaculare dacă acestea aveau acceptul episcopului.
La sfârşitul Evului Mediu, cei care posedau versiuni biblice vernaculare
erau consideraţi eretici. Cele mai importante traduceri vernaculare ale

103 Semnalăm, fără să detaliem nuanţele referitoarea la periodizarea evului mediu:

timpuriu (sec. V-X) sau preistoria „barbară şi şovăitoare”, clasic (sec. XI-XIII) şi
târziu (sec. XIV-XV) ori decăderea modelelor anterioare şi anunţarea Renaşterii, o
„renaştere carolingiană” (Le Goff, Intelectualii în evul mediu, www.c-
cultural.ro/biblioteca, p.14-15)
104 Filosof, savant, jurist, teolog, om politic englez, autorul celebrei lucrării Utopia

(1516), More a trăit între 1478 şi 1535.

Bibliei sunt a lui John Wyclif (1320-1304), prereformator, care deşi
condamnat de Biserică, a repudiat autoritatea pontificală şi a continuat
să propovăduiască întoarcerea Bisericii la virtute şi sărăcie, dar şi că
Biblia este singura sursă a adevărurilor creştine, şi traducerea lui Jan
Hus (cehul adept al doctrinei lui Wyclif) ars pe rug în 1414.
Revenind la practica traducerii în secolul al XIII-lea, nu putem
să nu amintim aici numele traducătorului Johan din Antiohia zis
Harens care a tradus din latină în franceză105 De inventione (Despre
invenţiune106) de Cicero şi Rhetorica ad Herennium (Retorica pentru Herennius),
atribuită tot autorului latin, regrupate sub titlul Retorica lui Marcus Tullius
Cicero (1282).107 În postfaţa lucrării, Harens nota că s-a căznit să
traducă fidel, cât mai aproape de autor, însă, din cauza diferenţelor dintre
limbi, a fost nevoit să traducă altfel decât literal. Aşadar, literalismul era
recuzat în favoarea clarităţii traducerii, a acceptabilităţii (v. *ţintism),
realizabilă prin utilizarea parafrazelor şi explicaţiilor. Observaţiile sale
traductive dovedesc că avea o oarecare idee despre demnitatea
traducătorului şi, prin urmare, despre libertăţile lui (pe care şi le putea
asuma).
Prima jumătate a secolului al XIV-lea, puternic marcată de
războiul de o sută de ani108, a reprezentat o perioadă infructuoasă,
sterilă, neproductivă din în privinţa traducerii. Din această perioadă,
reţinem două traduceri tipărite în 1485 şi 1486, fiecare exemplificând o
metodă distinctivă de traducere: (1) Jean de Meung oferă o traducere
din Boethius şi (2) Bersuire, o traducere din Titus-Livius
La cererea lui Filip IV cel Frumos (1285-1314), Jean de
Meung traduce scrisoarea autobiografică a lui Abelard110, Historia
109

105 Comanditarul traducerii este călugărul Guglielmo din San Stefano.

106 Traducere în limba română de Şihai Popa, în Cicero, Opere alese, vol. I-III,
Bucureşti, 1973.
107 Pentru mai multe informaţii bibliografice, privitoare la reeditările moderne ale

traducerii şi studiile consacrate acestei traduceri, consultaţi site-ul:

http://www.arlima.net/il/jean_dantioche.html.
108 Este ultima parte a unui conflict ce dura deja de peste 300 ani, războiul dintre

Anglia şi Franţa (1337-1453). Cauza, faptul că în urma cuceririi normande din 1066,
regele Angliei era şi unul dintre cei mai mari nobili din Franţa, dispunând de teritorii
vaste, fapt ce a fost perceput la nobilii francezi ca o ameninţare.
109 Jean de Meung, scriitor francez, autorul faimosului Roman al Trandafirului (1305).
110 Pierre Abelard (1089-1142), filosof şi teolog scolastic, profesor de dialectică.
calamitatum mearum (Istoria nenorocirilor mele), tratatul lui Vegetius111, De re
militari (Despre organizarea militară) şi lucrarea lui Boethius, De
Consolatione philosophiae (Mângâierile filosofiei), în a cărui prefaţă, scrisă
cam prin 1300, Jean de Meung îi ruga pe toţi cititorii cărora li se va
părea că s-a îndepărtat prea tare de cuvintele autorului să-l ierte, căci,
declara el, a transpune cuvânt de cuvânt latina în franceză ar fi fost
prea obscur. Chiar clericii, cunoscători ai celor două limbi, ar fi avut
dificultăţi în a descifra latina din versiunea franţuzească (M. Ballard,
1992: 82). De Meung constata că, pentru a reda cu claritate şi pe
înţelesul cititorilor-ţintă, era necesar să ocolească traducerea literală.
Aceasta, fiindcă traducerea nu se adresează doar oamenilor erudiţi,
cunoscători şi ai latinei, ci şi laicilor, pentru care o restituire literală ar fi
fost cvasi inteligibilă, dacă nu ininteligibilă. Altminteri, Jean de Meung
se temea de critica oamenilor bisericii, întrucât, în prefaţă, nu se
adresează publicului cititor, ci tot clericilor. De altfel, tendinţa
predominantă în epoca încă nedesprinsă de teoria antică a imitaţiei
naturii era de a stăvili creativitatea directă, deci şi pe aceea reactivă,
manifestă în traducere. „Arta nu produce forme atât de adevărate.
Îngenunchiată în faţa Naturii, foarte atentă, ea o roagă şi-i cere,
asemenea unei cerşetor, unui milog lipsit de ştiinţă şi putinţă, dornică să
o imite, ca să binevoiască să o înveţe cum să cuprindă realitatea în
formele ei. Arta observă cum lucrează Natura căci tare ar vrea să facă şi
ea o operă aidoma, pe când ea doar o reproduce ca o maimuţă, geniul ei
slab neputând crea lucruri vii, oricât de naive ar părea ele ...” (Jean de
Meung, citat în Le Goff, 1985: 121).
Prin 1352, Pierre Bersuire112 (Berchuire sau Berchoire) traduce
pentru regele Ioan II cel Bun toate lucrările lui Titus-Livius, toate cele

111 Flavius Vegetuis Renatus, autorul dictonului celebru Si vis pacem para bellum „Dacă
vrei pace pregăteşte războiul”.
112 Petrus Bersuire (1290-1362), despre care Petrarca vorbea cu stimă, numindu-l

Petrus din Poitiers, zis Berchorius, vir insignis pietate et litteris (Berchorius, bărbat
însemnat datorită pietăţii şi lucrărilor literare , trad. din lat.), a fost, pe rând călugăr
franciscan, apoi benedictin, a conceput şi lucrării originale, dar a atras atenţia mai ales
datorită traducerilor din Titus-Livius, comandate de regele francez Ioan II cel Bun
(Jean le Bon) care a domnit între 1350-1364. El este primul traducător francez al lui
Titus-Livius. Traducerea începută în 1352 a fost terminată, se crede, prin 1356.
Numeroase studii despre activitatea lui au fost făcute în secolele trecute, dintre
acestea cităm cele trei volume apărute în secolul al XVII-lea care îi regrupează toată
opera Petri Berchorii Pictavensis, Ordinis B. Benedicti, Opera omnia... 3 vol., Köln, 1620, dar
cunoscute la acea dată. Traducerea a fost publicată după apariţia
tiparului, abia cu începere de prin 1486-1487. În prezentarea lucrării,
Pierre Bersuire trecea în revistă dificultăţile de traducere întâlnite şi le
punea pe seama distanţei dintre latina clasică şi latina medievală. Nota
deopotrivă caracterul laconic, concis al TS, şi ciudăţenia unor cuvinte.
Aşa îşi justifica situarea înaintea traducerii a unui glosar de circa 70
cuvinte, potenţiale cuvinte obscure sau cu risc sporit de a nu fi înţelese.
(Horguelin, citat de Ballard, 1992: 83).
Considerată fidelă, metoda de traducere practicată de Pierre
Bersuire a fost luată drept model şi de alţi traducători: Jean de la Vigne
a practicat-o în traducerea lucrărilor lui Leonardo Bruni Aretinus
pentru a căror redare „a tradus cuvânt cu cuvânt din latină în franceză,
fără să adauge ceva de la el” (Larwill, 1934: 8, trad. n. G.L.B.). Cât
priveşte opiniile criticilor şi traductologilor din secolul al XX-lea,
acestea diferă considerabil de opinia contemporanilor lui Bersuire şi
Vigne (Rychner, 1964: 167). Istoricii şi criticii traducerii au arătat că
Pierre Bersuire a dat dovadă de o imprecizie îngrijorătoare în folosirea
timpurilor şi adverbelor de timp. El a subliniat involuntar, prin
traducerea sa, caracterul încă medieval, nonumanist al gândirii. Criticii
sunt necruţători cu neglijenţele traductive, cu atât mai mult când se
introduce o nouă dimensiune intemporlă, improprie originalului, şi, pe
de-asupra, generalizată.
Prefaţa la Le Psautier de Metz (Psaltirea de la Metz ori Psaltirea
lorenă, 1365), tradusă în dialectul loren, conţine o interesantă mărturie
despre traducerea unui text religios: când cuvânt cu cuvânt, când frază
cu frază, când modificând cuvintele pentru a menţine claritatea. Câteva
observaţii succinte definesc lexicul limbii ţintă: limitat, sărac, faţă de
lexicul latinei. O altă problemă traductivă semnalată de traducător este
legată de natura textului sacru precum şi de dificultatea accederii la
sens din cauza bogăţiei de semnificaţii conţinute (Horguelin în Ballard,
1992: 83).

şi L. Pannier, Notice biographique sur le benedictin Pierre Bersuire, premier traducteur francais de
Tite-Live, în „Bibliothèque de l'Ecole des Chartes”, vol. XXXIII (1872), p. 325-364 şi
Petit de Julleville, Pierre Bersuire, în „Revue des Cours et Conferences”, anul al IV-lea
(1896), vol. I, p. 680-690.
 Începând din 1363, pe vremea când era doar delfin113, viitorul
Carol V cel Înţelept ceruse să se efectueze o traducere după Ptolemeu.
Regele Carol V se înconjurase de savanţi, printre care şi astrologul
Thomas de Pisan, şi dorea ca anturajul său să fie cultivat, instruit. A
favorizat, aşadar, traducerea operelor antice. Încă din antichitate exista
tradiţia de a concepe — ulterior de a traduce — manuale pentru uzul
suveranului şi al anturajului sau, din care învăţau regulile de conduita
corectă şi de guvernare. Pentru programul său de traduceri, Carol V
folosea constant o echipă de opt traducători care transpuneau texte
latineşti în limba oïl114, dar apela şi la alţi traducători. Dintre cei mai
renumiţi îi reţinem pe Jean Golein115, Raoul de Presles, Nicolaus
Oresmus116, Simon de Hesdin117, Guillaume Tardiff, Jehan Corbichon,
Nicolas de Gonesse, Denis Foulechat118, Jean Le Fèvre de Resson119 şi
alţii.
În prologul la de Arbor Genealogica de Bernard Gui (Arbre
généalogique des rois de France [Arborele genealogic al regilor Franţei],
tradus în 1369), Golein declara că traducerea fusese precedată de o altă
traducere Vie de Sainte Agnès [Viaţa Sfintei Agnes].120 Pe lângă

113 Delfin, titlu purtat de fiul cel mare al regelui Franţei, moştenitorul prezumtiv al
tronului (şi suveran al provinciei Dauphine).
114 Această limbă desemnează ramura limbilor galo-romanice, în general, şi ulterior

limba vorbită în nordul Franţei. Oïl şi oc, însemnau „da” în regiunile de nord şi sud
ale Franţei şi au dat mai târziu numele limbilor: limba franceza nordică şi limba
(franceza) occitană
115 Teolog, călugăr carmelit francez şi traducător (1325, la Blaqueville în Normandia

– 1403).
116 Nicolaus Oresmus (1323-1382), filosof, gânditor din secolul al XIV-lea,

economist, matematician, muzicolog, psiholog, fizician şi traducător francez, a tradus

Ethica Nicomachea (Etica nicomahică) de Aristotel.
117 Simon de Hesdin (sec. XIV) scriitor aparţinând ordinului Sf. Ioan din Ierusalim,

doctor în teologie, traducător al regelui Carol V. A tradus cu Nicolas de Gonesse

lucrarea lui Valerius Maximus, Facta et dicta memorabilia (Fapte şi vorbe memorabile).
118 Denis Foulechat, Le Policratique de Jean de Salisbury (1372). Livres I-III, reeditat de C.

Brucker, Genève, 1994, p. 403-04.

119 A tradus din latină în franceză : Disticha Catonis (Distiques de Caton), De vetula

(Vieille) de Richard de Fournival, prin 1370, Ecloga Theoduli (Theodolet), atribuită

uneori lui Theodul, episcop de Siria (sec. V), alteori lui Gottschalk d'Orbais (sec.
IX).
120 Carol V se născuse de ziua Sfintei Agnes, la 21 ianuarie 1338, prin urmare

sărbătorea deţinea un loc aparte în calendarul curţii regale. Cu toate acestea, în

traducerea lucrării Arbor Genealogica, Jean Golein a mai tradus Flores
Chronicorum de Bernard Gui, în 1368, o compilaţie a istoriei papilor şi
Opuscules historiques [Opuscule istorice] de acelaşi autor. În 1370, a
tradus Collations [Colaţiuni sau Convorbiri cu Părinţii] a sfântului Ioan
Casian, iar câţiva ani mai târziu, în 1372, sau în 1374, Rationale divinorum
officiorum de Guillaume Durant. În concluzia primei cărţi din acest text,
Golein a adăugat Le Traité du sacre [Tratatul despre sacru], care se
referea la ceremonialul încoronării regilor Franţei. Traducerea la De
informacione principum (De l'informacion des princes [Despre informarea
prinţilor]) a fost prezentată regelui în 1379. Se mai ştie că a tradus şi
Chronica ab initio mundi ad Alfonsum XI, regem Castellae (Les Chroniques
d'Espagne ou de Burgos [Cronica Spaniei sau a oraşului Burgos]), rămasă
nedatată. Traducerea lui Jean Golein din De informacione principum (De
l'informacion des princes [Despre informarea prinţilor]) se înscria în
programul traducerilor dirijat de Carol V şi aparţinea, pe de-o parte,
unei mişcări mai ample de traducere a auctoritates latine (adică
fragmente extrase din autori autorizaţi, admişi), începută în secolul al
XIII-lea. În secolul următor, aceste traduceri, comandate mai ales de
rege, prezentau un interes esenţialmente practic. Scopul lor era să
furnizeze cunoştinţe, informaţii utile în diferite domenii, cu predilecţie
politic. Pe de altă parte, textul despre care vorbim face parte din grupul
de lucrări didactice traduse în limba vernaculară pe care clericii luaseră
obiceiul să le dedice suveranilor pentru că era moral şi recomandabil ca
regii să fie instruiţi şi, în acest scop, li se dădeau ca exemple prosperii
regi înţelepţi ai trecutului. Secolele al XIII-lea şi al XIV-lea sunt extrem
de interesante din punctul de vedere al formării limbii franceze
savante, graţie, în special, numeroaselor traduceri efectuate în această
vreme. În aceste lucrări, limba vulgară ajunge la un stadiu care
permitea reflecţia abstractă, apanaj până atunci al latinei. Studiul
tehnicii acestei traduceri ar releva date inedite despre domeniul
traducerii medievale.
Particularitatea programului de traduceri lansat de Carol V
rezidă în recomandările sale referitoare la lizibilitatea textului ţintă
(tradus) şi în omogeneitatea principiilor de traducere, reamintite de
traducători în prefeţe. Şcoala lui Carol V (1364-1380) fost un centru

cataloagele bibliotecii Luvrului un există vreo indicaţie referitoare la vreo traducere în

limba oïl a vieţii Sfintei Agnes.
intelectual, asemănător şcolilor din Toledo (don Raimundo) şi Bagdad
(Hunayn). Ea şi-a desfăşurat activitatea de traducere după principii
enunţate cu precizie. Pe lângă crezul clarităţii mărturisit şi respectat de
traducătorii lui Carol V, aceştia le împărtăşeau cititorilor, tot în prefeţe,
neputinţa şi, totodată, umilinţa pe care o trăiau atunci când nu îşi
puteau îndeplini sarcina. Cu toţii şi-au justificat imperfecţiunile cauzate
de dificultăţile lingvistice nemaiîntâlnite şi au invocat indulgenţa
cititorului.
Dintre aceştia îi reţinem pe: Jehan Corbichon, traducătorul
Cărţii Proprietăţilor Lucrurilor de Bartholomaeus Anglicus, De
proprietatibus rerum (aprox. 1240), tradusă la cererea lui Carol V şi pe
Raoul de Presles, teolog, om politic şi mare umanist francez, care a
tradus în franceză De Civitate Dei contra paganos (La Cité de Dieu) scrisă
de Sfântul Augustin. În prologul traducerii sale [1371-1375], Raoul de
Presles a introdus numeroase consideraţii teoretice, arătând că
principiul clarităţii pretinde un anumit număr de distanţări faţă de TS.
Lucrarea lui Augustin are XXII de volume. Precaut, traducătorul
preciza că explicaţiile clarificatoare au fost inserate atunci când era
vorba despre istorie ori despre poezie, nu când se discuta despre
teologie, întrucât, în acest domeniu, explicaţiile nu stăteau în puterea
traducătorului.
Conştient de responsabilităţile monarhiei în domeniile
intelectual şi literar, precum şi de avantajele în domeniile moral şi
politic, Carol V le-a solicitat traducătorilor săi un număr considerabil
de traduceri „utilitare” (pragmatice) destinate formării politice şi
morale a anturajului regal (Etica, Politica şi Economica lui Aristotel,
tratatul de astrologie al lui Ptolemeu Almageste (de fapt Megiste Syntaxis,
Marele Tratat), De Civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu) de Augustin,
operele istoricului evreu Flavius Iosif (37-100 d.Hr.), Facta et dicta
memorabilia (Les Fais et les Dis des Romains et de autres gens) de Valerius
Maximus ş.a. Rolul comanditarului era aşa de important încât numele
acestuia figura în antetul lucrărilor traduse. Mecenatul princiar
debutează cu Carol V şi continuă cu Filip III cel Îndrăzneţ, duce de
Burgundia, Jean de Berry, Ludovic d'Orléans, Ludovic II de Bourbon.
Prestigiul scrierilor va fi aşa de mare în secolul al XV-lea, încât prinţii
nu vor conteni să colecţioneze manuscrise şi să încurajeze financiar
autorii şi traducătorii, unii experimentând chiar cu succes scrisul,
precum Charles d'Orléans.
 În prefaţa traducerii tratatelor lui Aristotel, Nicolaus Oresmus
a arătat că unele cuvinte nu puteau fi traduse din lipsă de echivalent
(Larwill, 1934: 12). Împrumutul reprezenta rezolvarea problemei
traductive. Se introduceau cuvinte noi în limba franceză (în limba ţintă
în general) cu intenţia de restitui formularea şi expresia specifice limbii
latine.
Traducerile epocii erau dedicate, toate, lui Carol V. Într-o astfel
de dedicaţie Simon de Hesdin expune ideile Şcolii de traducere
patronate de Carol V:
1) Claritatea, transparenţa sau lizibilitatea. Pentru a
asigura claritatea sensului şi pentru a garanta o
exprimare plăcută în limba ţintă se preconiza refuzul
traducerii cuvânt cu cuvânt. Accentul cădea indirect
pe acceptabilitate şi naturalizare.
2) Recuzarea literalismului, care decurgea din primul
principiu traductiv. Neajunsurile traducerii cuvânt cu
cuvânt au fost înmulţite de eşecurile literalismului
(strategiei literale de traducere), mai ales în transferul
idiomatismelor latineşti. Este de remarcat o
incongruenţă între sugestiile teoretice şi aplicare
procedeelor de traducere în practică. Daca strategia
recomandată era oarecum liberă, când se traduceau
cultureme, expresii idiomatice, locuţiuni etc. se
aplica tocmai procedeul recuzat: traducerea literală,
restituindu-se sensurile elementelor componente ale
unui traductem, şi nu sensul global al acestuia.
3) Traducerea a devenit întrucâtva „funcţională”,
situându-se la graniţa dintre deplierea explicativă şi
restituirea sintetică (Claude Buridant, 2003). Nu mai
era rezervată clericilor, se adresa oamenilor de la
curte, laicilor, chiar şi soldaţilor, luptătorilor,
oamenilor de arme, cavalerilor. Diletanţi, aceştia nu
agreau digresiunile, doreau să ajungă direct la fapte,
la subiect. Prin urmare, traducerea a devenit parţial
rezumativă. Stilul concis adoptat de traducători din
respect pentru cititori a adus modificări şi în
idiolectul autorilor traduşi (= infidelitate). Această
metodă de traducere a persistat până la începuturile
 Renaşterii, când a crescut enorm predispoziţia
pentru vulgarizarea scrierilor [traduse] în rândul
profanilor, al laicilor, nu doar al clericilor.
Traducerea favoriza — şi continuă să favorizeze — în acelaşi
timp, luarea la cunoştinţă a diferenţelor dintre limbile traduse, dintre
limbile savante şi cele vulgare. Constatarea pauperităţii lexicale a
limbilor vernaculare îi determina pe traducători să recurgă la
împrumuturi şi neologisme pentru îmbogăţirea limbilor vernaculare –
traducătoare.
În acest context s-a născut şi prejudecata relativă la
inferioritatea [(in)certă (?!)] traducerii faţă de original. Odată constatată
inferioritatea textului tradus, se recurgea la ameliorarea şi la
înfrumuseţarea lui prin diferite mijloace retorice. După imitaţia
recomandată de Cicero, înfrumuseţarea devenea a doua joncţiune dintre
traducere şi retorică.
În timpul domniei lui François I (1515-1547), numărul
traducerilor în limba franceză a crescut. Este simptomatică absenţa
prefeţelor în lucrările utilitare, lucrări mai puţin nobile, pentru a căror
critică din partea clerului, traducătorii se temeau mai puţin. Cele câteva
prefeţe existente sunt normative — prin recuzarea literalismului — şi
descriptive — prin evocarea dificultăţii de a traduce.
Într-o traducere anonimă, prima în versuri a De Consolatione
philosophiae (Mângâierile filosofiei) de Boethius, datând din vremea lui
Carol V, traducătorul dezaproba versiunile anterioare, mai ales a lui
Jean de Meung, care a tradus în proză şi cu mari libertăţi faţă de
original, permiţându-şi adăugiri ori suprimări. O traducere trebuia să fie
clară şi completă, iar alungirea textului era justificată(-cabilă) doar de
claritate şi de lizibilitate. Într-adevăr, afirmă Larwill, această traducere
anonimă este mai fidelă lui Boethius, dar mai obscură pentru cititor (cf.
Larwill în Ballard 1992: 87). Acceptabilitatea textului ţintă este sacrificată
în favoarea inteţionalităţii auctoriale.
Cu traducerile comandate de Ludovic de Bourbon şi Jean de
Berry, intenţiile traducătorilor se schimbă. Finalităţile pedagogice fac
lor celor hedoniste. Preocuparea esenţială a traducătorilor era
„delectarea prinţului”; aceştia nu mai aspirau la „educarea unui grup”. I
se atribuia traducerii o altă funcţie decât cea formativ-educativă.
Schimbarea de atitudine faţă de traducere marchează trecerea la o nouă
concepţie despre cultură (hedonism121). În a doua jumătate a secolului
al XV-lea, în Franţa s-a tradus puţin. În contrast cu Italia şi Spania,
Franţa nu a fost la fel de avansată în traducerea şi difuzarea operelor
antice, care mai circulau în medii restrânse, erudite. (Ballard, 1992: 82).
Dacă la traducători francezi observăm o respectare scrupuloasă
a dorinţelor comanditarului traducerii, amintind de traducătorii
spanioli din timpul lui Alfonso X, la scriitorii şi traducătorii italieni
remarcăm un interes deosebit pentru transformarea traducerii într-un
instrument de promovare a limbii vernaculare. Dante, în Il Convivio
(Banchetul, 1308), a pledat pentru folosirea limbii „vulgare” vernaculare
în traducere şi a împărtăşit concepţia traductivă promovată de Ieronim
în legătură cu intraductibilitatea poeziei. Traducerea Iliadei — efectuată
de călugărul calabrez Leonţiu Pilat pentru Petrarca şi Boccaccio— în
„latina modernă” este, în fapt, o versiune mai obscură decât ar fi fost
originalul grec pentru un italian, începător în învăţarea limbii greceşti
(Mounin, 1965: 36-37). Din grijă pentru cititor, Petrarca adnota
lucrările lui Titus-Livius, iar, din respect pentru autenticitatea textului
sursă, refuza glosa. Traducerile sale se adresau însă tot erudiţilor şi,
mult mai târziu, traducătorii aveau să contribuie la difuzarea operelor
antice şi la dezvoltarea gustului pentru lectură al publicului larg.

Traducerea în context european

Traducerea a cunoscut o amplă dezvoltare în Anglia, în epoca

elisabetană, prima mare epocă a traducerii (Théodore Savory, 1968:
39). Constatarea lui Savory se poate extinde asupra tuturor ţărilor
europene. Renaşterea a coincis cu o amplă activitate de traducere,
comparabilă cu aceea de după al Doilea Război Mondial. Căderea
Imperiului otoman, apariţia şi dezvoltarea umanismului şi
(re)descoperirea operelor Antichităţii, inventarea tiparului,

121Termenul hedonism desemnează fie concepţia etică potrivit căreia scopul vieţii este
plăcerea, eliberarea de suferinţă, fie teoria estetică conform căreia principala funcţie a
artei este aceea de a delecta.
controversele legate de Reformă122 au fost factori prielnici pentru
dezvoltarea traducerilor.
Cartea, în forma pe care o cunoaştem astăzi, a apărut în
Renaştere. Hârtia inventată în China, al cărei secret a fost dezvăluit
europenilor de arabi, s-a răspândit în Europa începând cu secolul al
XIV-lea, fiind mai ieftină decât pergamentul şi mai uşor de utilizat. Mai
multe procedee au fost folosite pentru a grăbi tipărirea cărţilor şi a
reduce costurile: xilografia123, tipografia124. Ulterior, Gutenberg a
perfecţionat caracterele (literele) mobile pentru tipar. Procedeul
descoperit prin 1440 a fost perfecţionat mai târziu. În 1445 a fost
tipărită prima carte, Biblia de 42 de rânduri, în două volume şi 1282 de
pagini (cca. 2.500.000 de semne); o bijuterie a artei tipografice păstrată
într-un singur exemplar la Biblioteca Naţională din Paris125.
Deşi tipografii au intenţionat să păstreze secretul şi un drept
exclusiv de folosire a tiparului, în 1468, chiar înainte de moartea lui
Gutenberg, tipografiile funcţionau deja la Strasbourg, Roma,
Augsburg, Koln (1466). Prima tipografie franceză a fost înfiinţată la
Sorbona (1470), engleză la Londra, în 1480, iar în Ţările Române, în
1508, la Târgovişte126.
În perioada Renaşterii, traducerea a jucat un rol fundamental:
pe de-o parte, a permis descoperirea unor noi culturi şi spaţii de
civilizaţie, pe de altă parte, era agentul cultural de transfer din
antichitate către lumea contemporană (renascentistă). Aşadar,
traducerea era — mai este încă — „orizontul” oricărei scrieri, matricea
activităţii care începea să fie denumită literatură (A. Berman, 1988: 25).

122 Reforma protestantă, mişcare începută în secolul al XVI-lea, viza reforma Bisericii
Romano-catolice. Şi s-a încheiat cu divizarea în mai multe biserici creştine: luterană,
calvinistă, anglicană etc.
123 Xilografia – procedeu tipografic în care se folosesc clişee gravate în lemn (=

gravură în lemn) — prezenta inconvenientul că textul nu mai putea fi modificat, iar

tiparele se perimau repede
124 Tipografia – consta în utilizarea literelor izolat de lemn. Primul care le-a utilizat a

fost olandezul Laurent Janszoon, prin 1423-1437. Fragilitatea lemnului nu permitea

decât tipărirea în capitale sau majuscule.
125 Istoria tiparului disponibil la http://.cicero.ro/istoria.html.
126Călugărul Macarie este tipograful care a îngrijit Liturghierul Slavon (1508), Octoihul

(1510), Evangheliar (1512). Mărturii ale acestei activităţi se găsesc expuse la muzeul de
la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte.
 Cosmo şi Laurenţiu Magnificul (Medici) la Florenţa, papa
Nicolae V (1447-1455) la Roma, au misiuni importante în acest
domeniu. Cucerirea Constantinopolului de către turci (1453) a
favorizat exodul cărturarilor bizantini care au adus în Italia numeroase
documente străvechi.
În timpul împăratului Ioan VIII Paleologul (1390-1448) a
început perioada „grecomaniei umaniste”, cu ocazia relaţiilor stabilite
între erudiţii bizantini şi italieni, după Conciliului ecumenic de la
Florenţa din 1438. Urmare a impulsurilor date în secolul al XIV-lea de
Petrarca şi Boccaccio, la Florenţa se preda limba greacă, se studiau şi
erau traduse texte scrise în greacă. Odată cu sosirea lui Manuel
Chrysoloras (1350-1415), predarea limbilor greceşti a câştigat teren în
Italia. Chrysoloras a tradus în latină Odiseea (Homer) şi Republica
(Platon).
Din al doilea val de savanţi bizantini, sosiţi în Italia după
cucerirea Constantinopolul de către turci, îi menţionăm pe renumiţii
elenişti Argyropoulos (1416-1476) care a tradus din greacă în latină
operele lui Aristotel, pe Theodor Gaza, descins în Italia în 1444, unde
a efectuat traduceri din greacă în latină ale operelor lui Aristotel şi
Denis din Halicarnas (Halicarnassos). Janus Lascaris127, refugiat la
Florenţa unde a devenit bibliotecar, a revenit în Orient în căutare de
manuscrise, ulterior s-a alătura lui Carol VIII, la curtea Franţei şi l-a
ajuta pe Seyssel în traducerea lucrării Anabasis de Xenofon128.
Leonardo Bruni Aretinus, (1370-1444), cunoscător al limbii
greceşti, era capabil să aprecieze traducerile din Platon şi Aristotel.
Considerându-le nesatisfăcătoare, a început retraducerea lor. În tratatul
De interpretatione recta (1420/23/26?), Bruni a criticat traducerile
anterioare şi a enumerat principiile unei traduceri bune. Bruni este unul
dintre primii teoreticieni ai traducerii care au insistat pe buna
cunoaştere a limbilor (adică pe importanţa competenţelor lingvistice,
aşa cum remarcase şi Ieronim, care deşi nu a teoretizat a lăsat un
discurs traductologic de o valoare incontestabilă, în care a descris
motivaţiile şi parcursul traductiv deontologic), condiţie reluată de
traducătorul şi „teoreticianul” francez Étienne Dolet. Bruni a abordat

127 Janus Lascaris sau Johannes Lascaris (1445-1534).

128 Xenofon din Efes este autorul mai multor lucrări: Anabasis (Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1964), Helenicele, Amintiri despre Socrate, Viaţa lui Cyrus cel Bătrân, întemeietorul
statului persan.
problemele legate de fidelitate şi de claritate cu rigoare ştiinţifică. Adică, a
observat prin analiză că unele secvenţe din discurs au un sens
(adiţional) rezultat din adunarea sensurilor lexicale simple legate/unite,
de regulă, de gramatică (raporturi gramaticale) – ceea ce se poate
traduce literal —, însă altele nu au sens în urma acumulării sensurilor
individuale ale elementelor componente. Aşadar, generalizarea
traducerii literale era pernicioasă în cazul, să zicem, expresiilor
idiomatice, ducând la contrasensuri ori nonsensuri. Bruni a înţeles că
sensul acestor segmente de discurs nu este deductibil pe plan semantic
şi nu poate fi redat literar, ci idiomatic, prin adaptare sau prin
parafrazare.
În timpul Papei Nicolae V (1447-1455), la Roma ia amploare
activitatea de traduceri. Lorenzo Valla129 a tradus din Tucidide (istoric
grec, 460-396 î.Hr.), Guarino a tradus din Strabon (geograf şi istoric
grec, 63 î.Hr. - 21 d.Hr. ). Valla şi Pierro Candido Decembrio au
întreprins traducerea în proză latină a Iliadei, au stabilit versiuni mai
mult sau mai puţin complete din Xenofon şi Ptolemeu. Corpusul de
texte aristoteliene a fost revăzut şi extins.
Cosmo de Medici (1389-1464) – cunoscător al limbilor greacă,
latină, ebraică, arabă şi a mai multor limbi vernaculare – este
întemeietorul primei biblioteci publice, deschisă tuturor erudiţilor:
Biblioteca Sf. Laurenţiu, căreia familia de Medici i-a donat 10.000
volume (Cicero, Tacit, Sofocle, Eschil ş.a.).
Încurajat de Cosmo, Marsilio Ficino (1433-1499) a început să
traducă din Platon şi din lucrările filosofilor platonicieni, Plotin, Porfir,
Proclus. Pornind de la traducerea acestor opere, Ficino a scris lucrări
generale: Teologia platonică, Religia creştină şi un comentariu la Banchetul lui
Platon. Doctrina estetică expusă de Ficino a influenţat enorm arta şi,
mai ales, poezia. Influenţa Cabalei asupra teoriilor traducerii a fost
categorică în Germania secolului al XVIII-lea, prin scrierile lui
Hamann130 (G. Steiner, Après Babel, 1978).

129 Valla a tradus din limba greacă Iliada şi fabulele lui Esop, şi a redactat numeroase
opere originale: Dispute dialectice, Despre liberul arbitru, Istoria domniei lui Ferdinand de
Aragon.
130 Johann Georg Hamann (1730-1788) – scriitor, filosof, precursor al

romantismului, adversar al criticismului kantian. Tezele lui Hamann sunt prezentate

de Isaiah Berlin, The Magus of the North. J. G. Hamann and the Origins of Modern
Irrationalism, editată de Henry Hardy, New York, Farrar, Straus and Giroux, 1994, iar
 În această perioadă se traduce mai ales din greacă în latină, abia
la sfârşitul secolului al XVI-lea va triumfa limba vernaculară „vulgară”.
În Italia, la începutul secolului al XVI-lea (1515-1528), proporţia
publicaţiilor în limba (poporului) „vulgară” faţă de cele în latină trece
de la
1/30 la 1/3, în Veneţia
1/3 la 3/1 în Florenţa (cf. Larwill, 1934: 36).
Fausto Sebastiano da Longiano a publicat Del modo de la tradurre
d’una lingua in altra seconda le regole mostrate de Cicerone ([Despre metoda de
a traduce dintr-o limbă în alta după regulile arătate de Cicero],Veneţia,
1556). Tratatul său este prezentat într­o formă dialogată, cu două
personaje: unul, Inquieto, pune întrebări, celălalt, Occulto (da
Longiano însuşi), răspunde. Fiecare locutor aduce argumente şi
exemple traductive în favoarea metodei de traducere practicate: liberă
ori literară. Pentru a împăca metodele de traducere atât de divergente,
da Longiano propunea compromisul. La sfârşitul tratatului, nu mai
sunt două tabere de traducători — literaliştii şi adepţii liberalismului —
, ci trei, apar şi partizanii compromisului, ai combinării metodelor
liberă şi literală. Este o premieră pentru reflecţiile traductive de până la
el. Deşi despre cele două metode se vorbise încă de la Ieronim, ele
fuseseră aplicate în funcţie de natura textului, sau una sau cealaltă. Abia
acum, cu da Longiano, se trece, cel puţin în teorie, la folosirea lor
alternativă într-unul şi acelaşi text, după cerinţele restituirii în LŢ.
Fausto da Longiano a reexaminat şi reinterpretat declaraţiile lui
Cicero şi pe cele ale lui Horaţiu şi a conchis că este de dorit să se
practice un literalism limitat de normele lingvistice ale limbii
traducătoare. A arătat că între traducere şi imitaţie există deosebiri, că
prima este modalitatea firească de diseminare, de difuzare a
cunoaşterii, întrucât nici o naţie nu posedă toată ştiinţa. Fausto da
Longiano a reliefat importanţa definirii procesului de traducere într-un
tratat şi prin abordarea sa s-a apropiat de hermeneutică, în măsura în
care aceasta obligă la interpretarea şi clarificarea TS. Atunci când
preconizează respectarea topicii, da Longiano dovedeşte că este

cercetările lui cu privire la limbaj în lucrarea lui Volker Hoffman, Johann Georg
Hamanns Philologie. HamannsPhilologie zwischen enzyklopädischer Mikrologie und
Hermeneutik, Stuttgart, 1972.
conştient de imperativele vorbirii (actelor de vorbire), folosirii limbii
ţintă.
Dacă tratatul de traducere al lui Bruni fusese contemporan cu
celebrele tratate de traducere din secolul al XV-lea (Dolet, Luther),
despre care vom vorbi în secţiunea următoare, al lui da Longiano se
baza pe toate aceste observaţii traductive.
 Epoca tratatelor de traducere

Vom urmări a schiţa liniile specifice contextului în care au

apărut primele „tratate” de traducere, de fapt reflecţii sistematizate
care cuprind, în linii generale, aspectele esenţiale ale problemelor de
traducere. Traducerile istorice — efectuate la cererea lui Carol V —
par a fi fost realizate cu mai multă grijă, după cum atestă primele
menţiuni referitoare la preocuparea pentru stabilirea textului.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Guillaume Tardiff131 a
tradus fabulele Liber Facetarium de Poggio132 (1471), arogându-şi dreptul
de a le reda cu pudoare. A restituit psalmii într-o franceză la fel de
concisă ca latina, totuşi, pentru pasajele obscure a inserat explicaţii
succinte, şi a tradus Apologurile133 scrise în latină de Valla134 şi a oferit o
„scurtă şi sumară” traducere din Petrarca.
Începea generalizarea fenomenului împrumutului. De la acea
dată, cuvintele nou introduse în limbă erau însoţite de definiţii. Astfel,
cuvântul fr. apologue, atestat de Robert ca fiind introdus în 1490 în
limba franceză, fusese definit de Tardiff, în 1471, drept „limbaj”,
„fabulă” care prezintă într-o formă familiară, alegorică o învăţătură
morală practică.
În 1490, în prefaţă traducerii lucrării lui Ludolphus de Saxonia,
Vita Christi (La Grant Vita Christi en francoys), Guillaume Lemenand se
declara partizanul traducerii literale, iar Guillaume Flameng,
traducătorul Vieţii Sfântului Bernard, apărătorul traducerii în limba
vernaculară. La Lyon, apărea, în 1493, prima traducere tipărită a

131 Cititorul lui Carol V, traducător oficial şi profesor de retorică.

132 Le Pogge, în franceză, Facetiae morales. Confabulationes, Édition bilingue français-
latin, [Les Facéties: traitant de plusieurs nouvelles choses morales. Poggio
Braccioloni (1380-1459) a scris şi alte lucrări de istorie şi arheologie. Umanistul şi
arheologul italian fost însărcinat de Papă să traducă lucrarea Biblioteca histórica a lui
Diodor din Sicilia.
133 Apológ, apologuri ( s.n.< fr. apologue, lat. apologus). Scurtă povestire (în versuri sau

în proză) care cuprinde o învăţătură morală practică, prezentată în formă alegorică.

134 Unul dintre obiectivele lui Lorenzo (Laurenţiu) Valla era de a reda „puritatea lor

originară cărţilor biblice corupte de copiştii fideli, incorecţi sau ignoranţi, şi de a arăta
profanilor calea creştinismului adevărat’’ (Giullio Vallese).
lucrării De officiis de Cicero, Sur les devoirs (Despre îndatoriri), în a cărei
prefaţă traducătorul îşi exprima temerea că strategia de traducere
literală să nu fi prejudiciat stilul. Nelinişte justificată, fiindcă peste
câţiva ani, David Miffant avea să ofere o nouă versiune tocmai din
cauza ilizibilităţii ei. În 1494 a fost reeditată o traducere din Boccaccio,
apărută în 1485, de fapt, şi ea o traducere revizuită a unei versiuni din
1414. Pierre Faivre mărturisea că, din dorinţa de a fi cât mai clar, a
inserat adesea comentarii lungi în traducerile sale.
În 1494, la Basel (Elveţia), apare poemul Das Narrenschiff
(Corabia nebunilor135) de Sebastian Brant, operă scrisă în dialect alsacian
şi tradusă în numeroase limbi vernaculare, prin metoda de traducere
indirectă, după versiunea latină creată de Jacques Locher, Stultifera
Navis, şi adnotată de Thomas Beccadelli. În Franţa, au fost realizate
două traduceri una de Pierre Rivière, La Nef des Folz du Monde (La Nef
des fous, 1497), cealaltă de Jehan Drouhyn (1498), aceasta din urmă,
destinată „oamenilor simpli”, după spusele traducătorului. Traducerea
devene dovada prin care se confirma succesul la public, funcţie păstrată şi
astăzi136.
În timpul domniei lui Ludovic XII (1498-1515), numărul
traducerilor a scăzut considerabil, iar, dintre cele publicate, o treime
erau retipăriri. O nouă tendinţă apărea şi avea să devină dominantă în
epocă: traducerea de poezie. Bineînţeles că tradiţia traducerii de şi în
proză a continuat .
Dintre traducători de proză semnificativi îi reţinem pe François
Dassy, Gilles Corrozet, Claude de Seyssel. În timp ce Dassy recuza
literalismul în favoarea clarităţii, oferind o traducere elegantă, în
conformitate cu canoanele retorice ale epocii, Gilles Corrozet s-a
dovedit extrem de preocupat de a traduce într-un stil bun, îngrijit,
elegant. Claude de Seyssel s-a aflat în serviciul lui Ludovic XII în
calitate de traducător şi a efectuat mai multe traduceri, tipărite abia din
1527. La fel ca traducătorii englezi, de Seyssel nu ezita să traducă
indirect textele greceşti prin intermediul limbii şi versiunilor latineşti.

135 Sebastian Brant (Strasbourg, 1498-1521) este autorul primului best-seller din
istorie, o satiră în care sunt ironizate toate viciile umane. Sebastian Brant, Corabia
nebunilor, ediţie îngrijită de Eleonora Pascu,Timişoara, Editura Excelsior, An.
136 Cu unele nuanţări, totuşi. Astăzi se folosesc sintagme specializate după categoria

cititorilor: succes de public, succes de stimă, succes de critică.

În prefaţa la traducerea lucrării Anabasis de Xenofon137, realizată între
1504-1505, de Seyssel mărturisea că i-a solicitat lui Janus Lascaris o
versiune latină a textului grecesc cu scopul de a o traduce în franceză.
Doar atunci când l-a tradus pe istoricul roman Iustin138, de Seyssel139 a
arătat o imensă fidelitate pentru textul sursă, poate şi pentru că
traducerea era directă şi nu printr-o limbă intermediară.
Între observaţiile teoretice emise de Seyssel în 1509 şi cele ale
lui du Bellay din 1549 există certe analogii. În prologul traducerii, de
Seyssel îşi argumenta strategia de traducere prin dorinţa de a fi cât mai
aproape de „stilul latin”, foarte elegant, pe de-o parte, şi, pe de altă
parte, pentru că intenţiona să îl răspândească în Franţa, în practica
scrierii în franceză. Opiniile lui anunţau, oarecum, tendinţa teoretizată
în secolul al XVIII-lea de către erudiţii germani. Mai târziu (1536-
1538), Dolet s-a ridicat împotriva tendinţei de latinizare a limbii
franceze. De Seyssel l-a tradus pe Tucidide tot pentru frumuseţea
stilului, aşa cum Cicero îl tradusese pe Demostene. Este greu de crezut
că frumuseţea stilului putea rămâne intactă, cu atât mai puţin, cu cât de
Seyssel l-a tradus pe Tucidide indirect, printr-o versiune intermediară.
Traducerile de poezie, majoritatea în versuri, au reafirmat
libertatea traducătorului. Spiritul de libertate domina la sfârşitul
secolului al XV-lea. În 1492, a apărut cartea religioasă Les paraboles du
maistre alain en françois (Parabolele profesorului Alain în franceză) care
propunea o restructurare a versificaţiei: mai întâi se preconizau două
versuri în franceză pentru un vers în latină, pentru a sugera în cele din
urmă patru-cinci versuri în franceză pentru un vers în latină. O
traducere anonimă din Ovidiu, de fapt o ediţie bilingvă, prezenta
versurile latineşti pe marginea TŢ, care nu era nici mai mult, nici mai
puţin decât o parafrază în versuri, cu 10-15% mai lungă decât
originalul. O altă ediţie bilingvă, de această dată o traducere din
Terenţiu, datată de prin 1500-1503, a fost apreciată drept un catalog de
texte, neînţelese sau prost înţelese, însoţit de glose şi inserţii explicative
dăunătoare sensului, de anacronisme şi de exprimări greoaie (cf.
Ballard, 1992: 100).

137 Pentru versiunea în limba română, Xenofon din Efes, Anabasis, Editura Ştiinţifică,
1964.
138 Iustinian [?], Istoria universală a popoarelor.
139 Traducerea lui Claude de Seyssel din Iustin a fost publicată sub François I.
 Din Virgiliu au fost traduse Eneida şi Bucolicele. Traducerea lui
Octavien de Saint-Gelais din Eneida (1492) se vroia fidelă şi, în
comparaţie cu celelalte traduceri din epocă şi cu canoanele de
traducere impuse, este relativ fidelă. Eneida, în traducerea lui Johannes
Mohr cuprinde, aşa cum recunoaşte traducătorul, numeroase adăugiri,
fără să suprime ceva. Michel de Tours a tradus prin parafrazare şi prin
amplificare, procedee/strategii la modă în epocă. În traducerea
Bucolicelor de Virgiliu, din 1516, celor 84 de versuri dintr-un poem, o
eglogă140, le corespund în franceză în 347 de versuri, de patru ori mai
mult decât în original.
Este transparentă concordanţa dintre principiile teoretice
diseminate în lucrările de retorică, de versificaţie etc., precum Les
paraboels du maistre alain …, şi punerea lor în practică. În dorinţa de a
atenua dezastrul traductiv, textul latin figura pe marginea TŢ. Ediţia
bilingvă se adresa, ca şi în prezent, mai ales oamenilor instruiţi,
cunoscători ai celor două limbi, şi garanta difuzarea — în original şi în
versiunea mediat-explicativă — a unei noi literaturi. Criticii moderni
vor blama metoda de traducere prin amplificare sistematică, prin
adăugiri frecvente obţinute graţie seriilor sinonimice. Uzul sporadic din
secolul al XIV-lea s-a transformat într-o practică generalizată în
retorica secolului al XV-lea. Ridicată la rangul de principiu de
traducere, amplificarea a devenit subiect de tratat pentru a cărei punere
în practică se dădeau şi sfaturi, asemenea celor ale retorului Pierre
Fabri141 care a scris Grant et vray art de pleine rhétorique ([Marea şi adevărata
artă a desăvârşitei retorici], 1521). Amplificarea este unul dintre procedeele
„stilului frumos”, înalt, viu142, dar reprezintă, totodată, şi o modalitate
exegetică, de lămurire, de clarificare a textului. Fabri diferenţia stilurile
după destinatar: astfel, stilul concis era pentru clerici, iar stilul
înfrumuseţat, amplificat, pentru oamenii simpli, laici.
Preluată din Italia, moda predării limbii greceşti s-a instaurat şi
în Franţa, la sfârşitul secolului al XV-lea. Italienilor veniţi să predea

140Egloga, mic poem pastoral, asemănător idilei; bucolică.

141Profesor de retorică, metrician şi poet, Fabri (1450-1535) este printre primii autori
care prezintă în tratatul său de retorică preceptele artei de a scrie în franceză, adică
într-o limbă vernaculară.
142Calofilia (< fr. callophilie < gr. kallos – frumos, philia – dragoste) este preocupare

pentru scrisul frumos, caligrafic, fără substanţă, dar cu virtuţi formale în opera de
artă. V. şi Cacofilism .
greaca şi literatura antică, li s-au adăugat erudiţii francezi, ca Guillaume
Fichet (1433-1480), profesor de greacă la Sorbona şi comanditarul
înfiinţării primului tipar din Universitatea pariziană (1470). Astfel s-a
format o nouă generaţie de umanişti reprezentată de Guillaume Budé,
Jean Reuchlin, Erasmus, cunoscători ai limbii greceşti, erau capabili să
aprecieze critic textele despre care vorbim
Deşi Gutenberg inventase tiparul în 1437, iar prima carte
tipărită Biblia lui Gutenberg sau Biblia de 42 de rânduri, 2 coloane,
1282 pagini, 2.500.000 de semne, apăruse în 1445, traducerile în limbi
„vulgare”, vernaculare, nu sporesc spectaculos odată cu această
invenţie. Până în 1530, se poate vorbi mai degrabă de o scădere a
numărului traducerilor în limbi vernaculare, în franceză, în acest caz,
faţă de traducerile în latină. La Lyon se publicau mai multe cărţi în
limba latină decât la Paris, dar în ambele centre culturale, vreme
îndelungată numărul cărţilor în limba vernaculară, franceza, a rămas
invariabil: unu. Iată o statistică prezentată de Michel Ballard (1992):

traduceri în latină / franceză

Paris 1500-1501 6 /1
1520-1525 8 /1

Lyon 1500-1501 7 /1
1520-1525 15 /1

Aşadar, lumea erudiţilor, a latiniştilor s-a afirmat în detrimentul

inovatorilor care, deşi susţinuţi de regi, nu au reuşit să impună
traducerile în limba franceză şi în limbile vernaculare în general (v. şi
Luther). Una dintre explicaţii ar consta în rentabilitatea tipografiilor.
Tipografii foloseau traducerile deja existente, confirmate în timp şi
consacrate de critica cititorilor (de fapt, a clericilor).
Să amintim că în Franţa, nu existau cuvintele traducător şi a
traduce, şi pentru a desemna activitatea şi autorul ei se foloseau translata
şi „a pune în franceză”, „translater”, „mettre en français”143. Cu o
situaţie asemănătoare s-au confruntat toate limbile vernaculare şi toţi

143 De altfel şi în engleză, translate (datând de prin 1250–1300, translaten)< lat.

trānslātus (trānsferre to transfer) şi translation (înregistrat prin 1300, 1350, translacioun)
derivă tot din < lat. trānslātiōn- (trānslātiō) a transferring, equiv. to trānslāt(us)
(http://dictionary.reference.com/).
traducătorii. Vreme îndelungată s-a căutat a fixa în limbă termenul
corespunzător descrierii acestei activităţi şi a agentului ei.144
La sfârşitul secolului al XV-lea, prin retipărirea traducerilor
anterioare şi promovarea metodei de traducere vehiculate de aceste
traduceri, a început să se contureze o nouă direcţie de traducere care a
atins apogeul prin Jacques Amyot şi anunţa libertăţile traductive
promovate de Pierre d’Ablancourt pentru obţinerea unui text accesibil.
În epocă, dezbaterile şi discursurile traductive, pe marginea textelor
literare şi istorice, se limitau la semnalarea problemelor de traducere,
fără a se putea însă afirma că, la acea dată, exista vreo sistematizare
teoretică globală.
Abia în timpul domniei regelui François I, începând cu 1510, a
crescut numărul publicaţiilor şi al traducerilor. În jurul anului 1530, s-a
născut ideea că există reguli pentru a traduce şi că traducerea este o artă. Este
epoca „tratatelor” de traduceri: Epistolă despre arta traducerii de Luther
(1530), Despre metoda de a traduce dintr-o limbă în alta de Étienne Dolet
(1540), Despre corecta interpretare a autorilor de Lawrence Humphrey
(1559). Le vom prezenta într-un minim context istoric şi în ordinea
cronologică a apariţiei lor.
Primul tratat este cel al lui Martin Luther. În 1517, în Germania
a avut loc „Afacerea indulgenţelor”. Practica vânzării indulgenţelor
care aducea iertarea păcatelor celor care şi le (răs-)cumpărau a provocat
o reacţie publică vehementă din partea lui Luther, care acuza clerul de
ipocrizie, şi a fost urmată de „Afacerea tezelor”, 95 la număr, lipite de
luterani pe uşa Bisericii Castelului din Wittenberg marchează începutul
Reformei. În urma Edictului de la Worms, Luther s-a refugiat la
castelul din Wartburg, în 1521, şi a tradus în germană, în doar câteva
luni, Noul Testament. Traducerea Vechiului Testament va dura până în
1534. Luther şi-a explicat metoda de traducere în Epistolă despre arta
traducerii, unde fără pretenţii ştiinţifice, sunt expuse principiile
traducerii „cosmetizate”, ale echivalenţelor dinamice şi pragmatice,
bazate pe respectul LŢ şi naturalizarea unor aspecte potenţial
necunoscute cititorilor.

144 La fel se va întâmpla şi limba română, a pune pe româneşte, a spune pe româneşte, a

tâlcui, a tălmăci, a prelucra, a localiza, a traduce, respectiv, dragoman, tâlcuitor, tălmaci,
traducător etc.
 Sendbrief vom Dolmetschen şi Summarien über die Psalmen und
Ursachen des Dolmetschensas apărute în 1530, la editura Weimar,
reprezintă sursele a ceea ce am putea numi teoria traducerii lui Martin
Luther (C. Bocquet, L’art de la traduction selon Martin Luther ou lorsque le
traducteur se fait missionnaire, 2000: 11). Sendbrief cunoscută în franceză
sub numele de Épître sur l’art de traduire et sur l’intercession [intermediere,
mediere] des saints (1964), acreditează existenţa unui Sudler de Dresde,
care nu este un nume propriu, se folosea Sudler und Hudler pentru a
desemna pe cineva care risipeşte lucrurile, care sabotează ceva. În
germană, Sudler desemnează deci „ conţopist, un condeier, un copist,
scriitor fără valoare”. Teoria lui de traducere se întemeiază pe Sendbrief
vom Dolmetschen (1530) şi pe primele pagini din Summarien über die
Psalmen und Ursachen des Dolmetschens (1531-1532, Scurtă prezentare a
psalmilor şi explicaţii despre modul de a-i traduce), dar şi pe Tischreden
(Conversaţii conviviale145, Propos de table), unde numeroase observaţii
privesc traducerea şi problemele lingvistice şi teologice aferente.
Scrisoarea-tratat de traducere, Sendbrief vom Dolmetschen, are
personaje interesante : Venceslas Link, Jérôme Emser, Philipp
Melanchton, Matthäus Aurogallus, originar din Boemia, sfântul
Ambrozie, sfântul Augustin, sfântul Ieronim şi, evident, Luther.
Traducătorul şi-a expus astfel metoda de traducere, aplicată textelor
biblice, precum şi orientările teologice care au făcut din el un
traducător misionar. Luther nu a fost primul care a tradus Biblia în
germana vernaculară. Între 1461 şi 1522, au fost publicate 14 ediţii în
germana de sus, 4 în germana de jos, ca să numai amintim traducerile
parţiale. Toate ţările europene au conştientizat, în aceeaşi perioadă,
emanciparea lingvistică şi regională. De prin 1100, hârtia începuse se
fabrice în Europa, iar tiparul sporise difuzarea culturii la costuri reduse
(v. Anexa 4.)
Traduceri ale Bibliei în limbi vernaculare existaseră şi în secolul
al XIV-lea: în Anglia, Wyclif (1382) reclamase traducerea Bibliei în
limba vernaculară ca să fie la dispoziţia tuturor credincioşilor, în
Boemia, Jan Hus. Încă din 1343, Biserica trimisese un inchizitor la
Praga pentru a stăvili curentul contestatar în Europa danubiană şi la

Luther, „Tischreden: Anton Lauterbach's Tage-buch aufs Jahr 1539”, D. Martin

145

Luther's Werke, Kri-tische Gesambautausgabe, voi. IV, 1916, Weimar , citat de S.

W. Mintz şi E. R. Wolf, art. cit., p. 349.
Universitatea din Praga care alimenta şi accentua importanţa reabilitării
limbii vernaculare. Climatele sociale dezvăluiseră tulburările care aveau
să caracterizeze criza religioasă europeană din secolul al XVI-lea. Jan
Hus, ars pe rug la Constanţa, în iunie 1415 i-a servit drept model
teologic lui Luther.
În ianuarie 1521, bula papală (act oficial emis de papă) anunţa
anatema împotriva lui Martin Luther şi, în iunie 1521, prin edictul de la
Worms a fost excomunicat. Protectorul lui Luther, guvernatorul
Saxoniei, l-a adăpostit în castelul de la Wartburg, din apropiere de
Eisenach, unde Luther a început traducerea în germană a Noului
Testament. Conştient de dificultăţile misiunii sale — aceea de a reda în
germană un text superior Vulgatei — Luther, a insistat pe necesitatea
de a-şi discuta munca şi soluţiile de traducere cu alte persoane, pentru
ca rezultatul să fie la înălţimea aşteptărilor. Texul revăzut a fost
publicat în 1522, Psalmii în 1531 şi Biblia completă în 1534. Traducerea
Scripturilor devenise o obligaţie pentru Luther. El arăta în scrierile sale
că orice creştin poate să judece singur scripturile şi la fel de bine ca un
cleric. „Revelaţia salvatoare” îl obliga să ofere, tuturor, texte
comprehensibile şi lizibile. Pentru a traduce Biblia, Luther a folosit
originalele ebraice şi greceşti, nu versiune latină a Vulgatei. Sugera,
astfel, că trebuie să ne întoarcem la origini. Chiar dacă nu este creatorul
germanei moderne, cum pretind unii, Luther a avut o contribuţie
esenţială la diversificarea resurselor expresive ale germanei şi un rol
hotărâtor în unificarea lingvistică. Biblia tradusă de Luther era citită
peste tot, litaniile erau cântate în şcoli şi biserici reformate.
Crezul traductologic al lui Martin Luther este analizat de C.
Bocquet (2000) care îl diagnostichează drept un traducător „ţintist” cu
preocupări „sursiste”, un practician înainte de toate. Transmiterea
mesajului biblic era prioritară pentru Luther. Aşadar, acesta trebuia
reexprimat în funcţie de posibilităţile limbii ţintă, care avea întâietate.
Bineînţeles, Martin Luther pretindea din partea traducătorilor
cunoştinţe lingvistice temeinice, atât în LS, cât şi în LŢ. Chiar îi sfătuia
pe traducători să fie fideli destinatarilor şi, în acest scop, să asculte
vorbirea oamenilor obişnuiţi pentru a reda clar (principiul clarităţii).
Totuşi, principiul traductiv fundamental preconizat de Luther este cel
al finalităţii oricărei activităţi de traducere. Ca să parafrazeze în LŢ,
traducătorul trebuie să înţeleagă conţinutul, iar particularităţile formale
ale LS să cedeze în faţa sensului textului.
 Traducerea lui Luther stă sub semnul comunicării, al adaptării
întru comunicare, deoarece literalismul duce, şi i-a exemplificat
neajunsurile, la formulări incomprehensibile sau inexacte. Luther a
arătat că traducerea Bibliei cerea atât ştiinţă şi îndemânare (lingvistică),
cât şi o credinţă sinceră. Caracterul fondator şi formator al Bibliei lui
Luther este subliniat de traductologi şi de istoricii traducerii (H. van
Hoof, 1973: 8, G. Steiner, 1975: 85). În vremea aceea, limba germană
nu era standardizată, nici unificată, nici utilizabilă în toate provinciile
(landurile). Se vorbeau o serie de dialecte, încă, foarte distincte. Astfel,
Biblia lui Luther a devenit o referinţă în istoria limbii şi a culturii
germane. Antoine Berman sublinia rolul esenţial pe care l-a jucat
traducerea– re-creaţie, oferită de Luther Bibliei ca ideal al oricărei cărţi
în dezvoltarea ulterioară a literaturii şi traducerilor germane (Berman,
1984: 49).

În Franţa, prin Ordonanţa de la Villers-Cotterêts din 1539,

François I instituia folosirea obligatorie a limbii franceze în actele
oficiale şi juridice, redactate până atunci în latină. Se concretiza astfel
pe plan oficial, la două secole după iniţiativa spaniolă a lui Alfonso X,
dorinţa de afirmare a limbilor vernaculare, a francezei aici, a cărei
consecinţă firească a fost apariţia literaturilor în limbile naţionale.
Evoluţia traducerii ca activitate şi dezbatere, teoretică şi ideologică, a fost
strâns legată de aceste obiective.
În Franţa secolului al XVI-lea, două mari şcoli rivale
polemizau: şcoala marotică şi Pleiada. Şcoala marotică, a celor vechi,
înţelegea prin „versiune” (= traducere), un gen literar şi o modalitate
de a înfrumuseţa limba, apropiindu-se de concepţia romană de
traducere (v. imitaţia, Cicero). Pleiada146, prin grupul ei, dorea să

146Pleiada, iniţial supranumită „Brigada” era formată din şapte poeţi francezi, care se
reuniseră în secolul al XVI-lea, în jurul lui Ronsard. Aceştia s-au inspirat în
denumirea grupului de la numele poeţilor din Alexandria (sec. III), care îl
împrumutaseră de la constelaţia cu acelaşi nume. Membrii grupului: Ronsard, Du
Bellay, Guillaume d’Autels, Pontus de Tyard, Jacques Peletier du Mans, Remy
Belleau, Jean Dorat, Antoine de Baïf, Jean de la Péruse. Membrii Pleiadei au rupt
legătura cu tradiţia poetică medievală şi au încercat să îşi manifeste talentul direct în
limba franceză. Au constatat, totodată, sărăcia limbii franceze, neadaptată încă la
exprimarea poetică. Decizia care a decurs din constatarea stării limbii este
nesurprinzătoare: îmbogăţirea francezei cu neologisme latineşti şi greceşti, dar şi cu
cuvinte din dialecte. Ei au fost partizanii imitaţiei autorilor latini şi greci, reiterând
transforme franceza într-o limbă literară, să o îmbogăţească prin
împrumuturi de la greci, din dialecte sau din limbajele meseriilor
(jargon profesional), dar urmărea şi să o apere de traduceri, care, în
accepţia membrilor grupului, împiedicau dezvoltarea limbii „vulgare”,
vernaculare. (cf. Horguelin, 1981: 43). Poate că dihotomia dintre cele
două şcoli este mai puţin clară în realitate. În orice caz, manifestul lui
Joachim du Bellay a marcat o etapă importantă în atitudinea oamenilor
instruiţi faţă de traducere şi o ruptură în peisajul traductologic al
vremii.
Un traducător aparte este Clément Marot (1495-1544),
reprezentantul şcolii marotice. El a tradus mult: Bucolicele lui Virgiliu,
Metamorfozele lui Ovidiu, Psalmii (traducere confesională, apreciată doar
de protestanţi), dar şi din Martial, Petrarca, Erasmus, deşi abia dacă
avea cunoştinţe lingvistice de latină şi încă şi mai puţine de greacă
(Horguelin, 1981: 51). Maniera sa de a traduce se asemăna cu imitaţia
latinilor. Când îi traducea pe greci, profita de ocazie pentru a exersa
stilul frumos. Practica traducerii ca posibilitate de ameliorare a stilului
avea să fie reluată, în secolul al XVII-lea, de Pierre d’Ablancourt şi în
Anglia secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Jacques Amyot este unul
dintre modelele pe care le-au avut traducătorii francezi în secolul al
XVI-lea. Étienne Dolet147, în Comentariorum linguae latinae (Comentarii de
limbă latină, 1536-1538), a readus în actualitate puritatea stilului latin şi
arta oratoriei. Prin studierea lui Cicero, Dolet intenţiona să
demonstreze superioritatea stilului ciceronian faţă de stilurile lui Cezar,
Terenţiu ori Titus-Livius. La sfatul protectorului său, prelatul Jean de
Langeac, a studiat dreptul la cea mai bună şcoală de drept din Franţa,
aflată la Toulouse. Distanţa morală dintre Padova şi Toulouse era mai
mare decât distanţa geografică. La Toulouse, se instalase, de trei secole
deja, cartierul general al bigotismului148, al tiraniei ecleziastice şi al

idealul latinilor. La cererea lui François I, Pleiada a contribuit la dezvoltarea şi

standardizarea limbii franceze.
147 Umanistul francez (1509-1546) a desfăşurat numeroase activităţi. Dolet a fost cel

mai dinamic reprezentant al renaşterii intelectuale în Franţa. Scriitor, poet, tipograf,

umanist, ciceronian, a învăţat literatură, filosofie, medicină la Universitatea din
Padova (1526-1528). Aici şi-a însuşit opiniile care i-au adus statutul de eretic, în urma
prezentării ideilor doctrinei anticreştine — negarea nemuririi sufletului, ateismul
incipient —, şi condamnarea la arderea pe rug.
148 Bigotism, habotnicie, fanatism, fervoare religioasă adică servilism faţă de toate

preceptele rituale ale unei religii.

superstiţiei. Toulouse este locul de naştere al Inchiziţiei franceze şi
sediul ei principal. Aceste este contextul în care se nasc curentele
contestatare.
Lutheranismul care începea să se contureze era inamicul
principal al fervorii religioase. Mai mulţi universitari au fost arşi pe rug,
iar alţii au retractat pentru a nu fi condamnaţi. Parlamentul din
Toulouse a proscris mai multe asociaţii studenţeşti. Pentru a le şi
susţine cauza, universitarii francezi l-au delegat pe Étienne Dolet, ale
cărui spirit de frondă, vehemenţă şi renume erau prea binecunoscute.
Nevoit să părăsească Toulouse, după discursurile virulente care,
atrăgându-i acuzaţiile de ciceronian (sic!) şi eretic, duseseră la arestarea
lui, Dolet s-a stabilit la Lyon, al doilea oraş al Franţei, în care
meşteşugul tipografilor era foarte bine reprezentat. Aici a colaborat cu
Sebastian Gryphius şi l-a întâlnit pe Rableais. A intrat în polemică cu
Erasmus din Rotterdam, autorul lucrării Dialogus Ciceronianus (Dialog
Ciceronian, 1528), lucrarea, în care îi ridiculiza pe epigonii lui Cicero:
Guillaume Budé şi Longreuil. Aflat la Paris, Dolet a intervenit în
polemică şi a publicat o contrareplică la discursul lui Erasmus, Stephani
Doleti Dialogus de Imitatione Ciceroniana adversus Desid. Erasmus Roterdamum
pro Christophoro Longolio (1535), ceea ce avea sa îi asigure notorietatea în
lumea literară. Reîntors la Lyon, şi-a definitivat comentariile asupra
limbii latine, dar apariţia primului volum în 1536 nu s-a bucurat de
succesul aşteptat. Dimpotrivă, Dolet a fost chiar acuzat de plagierea
maestrul său Simon de Villanova (Villeneuve, în fr.). Dolet lucra
pentru doi tipografi: Gryphius, care publica lucrări redactate în latină,
şi François Juste, specializat în tipărirea cărţilor în franceză. Apariţia
celui de-al doilea volum al Comentariilor (1538), a dus la ruperea
definitivă a relaţiilor lui Dolet cu breasla tipografilor, din cauza
criticilor pe care le adusese acestora.
Dolet urmărea să scrie un tratat de retorică franceză în care să
abordeze următoarele aspecte: gramatica, ortografia, accentele,
punctuaţia, pronunţia, originea unor dicţionare, maniera de a traduce
dintr-o limbă în alta, retorica, poetica. Anul 1540 este foarte important
pentru traductologie. Étienne Dolet a publicat trei dintre aceste studii,
cele care erau definitivate: Manière de bien traduire d’une langue en l’autre
(Despre metoda de a traduce dintr-o limbă în alta; despre punctuaţia limbii
franceze şi accentele acesteia), dedicând lucrarea lui Guillaume Bellay-
Langey. Succesul ei explică retipăririle succesive din 1541, 1542 şi
1543. Iată cele cinci principii necesare a fi respectate, după Étienne
Dolet, pentru a obţine o traducere bună:
1. traducătorul trebuie să înţeleagă perfect „sensul şi materia”
autorului tradus (regulă valabilă încă!). Dacă va înţelege,
traducerea nu va fi niciodată obscură. Chiar dacă autorul de
tradus este sofisticat ori complicat, îl va restitui cu uşurinţă
şi inteligibilitate.

En premier lieu, il fault,149, que le traducteur entende parfaictement

le sens, & matiere de l’autheur‚ qu’il tratduict: car par ceste
intelligence il ne sera iamais obscur en sa traduction: & si l’autheur,
lequel il traduict, est aulcunements [=dans une certaine mesure]
scabreux [=difficile et compliqué] il le pourra rendre facile, & du
tout intelligible.

2. traducătorul trebuie să cunoască perfect limbile de lucru,

LS şi LŢ. Condiţii prealabile esenţiale şi azi în efectuarea
traducerii. Dacă va cunoaşte limbile sursă şi ţintă,
traducătorul nu va reduce prestigiul autorului şi nici al
textului sursă prin transferul interlingual.

La seconde chose, qui est requise en traduction, c’est, que le traducteur

ait parfaicte congnoissance150 de la langue de l’autheur, qu’il traduict:
& soit pareillement excellent en la langue, en laquelle il se mect a
traduire. Par ainsi il ne uiolera, & n’amoindrira la maiesté de l’une,
& l’aultre langue. Cuydes tu, que si ung homme n’est parfaict en la
langue Latine‚ & Francoyse, il puisse bien traduire en Frãcoys
queleque oraison de Ciceron? Entends, que chascune langue a ses
proprietés, translations en diction, locutions, subtilités, & uehemences
à elle particulieres. Lesquelles si le traducteur ignore, il faict tort à
l’autheur, qu’il traduict: & aussi à la langue, en laquelle il le tourne:
car il ne represente, & n’exprime la dignité, & richesse de ces deux
langues, desquelles il prend le manîment.

149Punctuaţie : il fault, que

150Adesea, în franceza clasică, articolul nehotărât lipseşte din faţa substantivului
determinat.
3. a treia regulă preconizează libertatea traducătorului.
Traducătorul nu trebuie să fie aservit până la a restitui
literal TS. Fără să ţină cont de ordinea cuvintelor din TS,
traducătorul va transfera intenţia autorului în LŢ,
respectând proprietăţile LS şi LŢ.

Le tiers poinct est, qu’en traduisant il ne se fault pas asseruir iusques

à la, que lon rende mot pour mot. Et si aulcun le faict, cela luy
procede de [=provient de], pauureté, & deffault d’esprit. Car s’il a
les qualités dessusdictes (lequelles il est besoing estre en ung bon
traducteur) sans auoir esgard à l’ordre des mots il s’arrestera aux
sentences, & faira en sorte, que l’intẽtion de l’autheur sera exprimée,
gardant curieusement [=attentivement, avec soin] la proprieté de
l’une, & l’aultre langue.

4. a patra regulă asigură şi caracterul universal al tratatului lui

Dolet. El conştientizează că cerinţele traductive sunt
aceleaşi, oricare ar fi limba ţintă: franceza, italiana, engleză,
spaniolă, germană ori altă limbă. Traducătorul trebuie să
evite neologismele, împrumuturile şi să se conformeze
folosirii comune (uzului comun).

La quatriesme reigle, que ie ueulx bailler en cest endroict, est plus à

obseruer en langues non reduictes en art, [=langue non soumises
à des principes esthétiques] qu’en aultres. I’appelle langues non
reduictes encores en art certain, & repceu: comme est la Francoyse,
l’Italienne, l’Hespaignole, celle d’Allemaigne, d’Angleterre, &
aultres uulgaires. S’il aduient dõcques, que tu traduises quelcque
Liure Latin en ycelles (mesmement en la Francoyse) il te fault garder
d’usurper [=se servir à l’excès] mots trop approchants du Latin,
& peu usités par le passé: mais contente toy du commun, sans
innouer aulcunes dictions follement, & par curiosité reprehẽsible. Ce
que si aulcuns font, ne les ensuy en cela: car leur arrogance ne uault
rien, & n’est tolerable entre les gens scauants. Pour cela n’entẽds pas,
que ie dye, que le traducteur s’abstiẽne totallement de mots, qui sont
hors de l’usage commun: car on scait bien, que la langue Grecque, ou
Latine est trop plus riche en dictions, que la Francoyse. Qui nous
contrainct souuent d’user de mots peu frequentés.
 5. traducătorul trebuie să-i urmărească pe oratori, să cunoască
retorica, astfel încât textul lui să încânte atât sufletul cât şi
urechile.

la cinquiesme reigle, que doibt obseruer ung bon traducteur. Laquelle

est de si grand’ uertu, que sans elle toute composition [=ouvrage
composé] est lourde, & mal plaisante. Mais qu’est ce, qu’elle
contient? Rien aultre chose, que l’obseruation des nombres
oratoires:[= harmonie du discours basée sur le rythme de la
phrase] c’est asscauoir une liaison, & assemblement des dictions
auec telle doulceur, que non seulement l’ame s’en contente, mais aussi
les oreilles en font toutes rauies, & ne se saschent iamais d’une telle
harmonie de langage. D’yceulx nombres oratoires ie parle plus
copieusemẽt en mon Orateur: parquoy n’en feray icy plus long
discours.

Chiar Dolet şi-a dat seama de laconismul principiilor sale de

traducere, mai ales al celei de-a patra reguli. Şi, cu ocazia traducerii
Tusculanelor lui Cicero, a nuanţat observaţia referitoare la folosirea cu
măsură a împrumuturilor, justificându-le prezenţa prin intenţia de a
respecta şi reda tonalitatea textului antic. Spre deosebire de prefeţele
simpluţe ale precursorilor ori contemporanilor săi în ale traducerii,
lucrarea lui Dolet are meritul de a contura o conştientizare mai
sintetică a problemelor de traducere. G. Steiner (Après Babel, 1978:
262) estimează că aceste reguli ar putea proveni din gramaticile şi
retoricile italiene, poate chiar de la Leonardo Bruni. [Este foarte
pertinentă ipoteza lui Steiner]. Pentru Michel Ballard, raportul dintre
Dolet şi Cicero este net. Asemenea lui Cicero, oratorul francez
vorbeşte despre traducere, o concepe în raport cu retorica şi studiul
limbii materne.
Contribuţia sa impresionantă constă în denumirea şi stabilirea
ordinii operaţiilor şi etapelor traducerii: de la înţelegerea TS la şlefuirea
TŢ, precum şi în sublinierea aspectului deontologic: competenţa
traducătorului. Refuzul literalismului este motivat de deosebirile
lingvistice dintre limbi. „Dolet – traducător – martir” este imaginea
promovată Edmond Cary151. Recuzarea traducerii cuvânt cu cuvânt în
numele diferenţelor lingvistice dintre limbi fusese perceptibilă şi în
practica traductivă anterioară şi avea să devină numitorul comun al
traducătorilor secolului al XVI-lea: Sebillet, Lalemant, Brèche, Peletier
du Mans (Horguelin, 1981: 56-64).
Deşi în 1530, în Germania, Luther compusese o Sendbrief vom
Dolmetschen (Epistolă a traducerii), care conţine afirmaţii tranşante, abia cu
Étienne Dolet se poate vorbi despre o veritabilă teorie de traducere (Cary,
1955: 17). Tratatul lui Dolet, laic şi universal (nu doar aplicabil la
traducerile în franţuzeşti), ordonează pentru prima dată în epocă, un
ansamblu de precepte, dar fără să analizeze reguli tehnice precise.
Dolet este un fondator important al traductologiei, însă lucrarea sa este
doar germenele principiilor traductologice fundamentale, prezentând
avantajul că nu s-a înfundat în polemici religioase ca Luther (Ballard,
1992: 115). Cu toate acestea a fost ars pe rug şi condamnat ca
ciceronian şi eretic!
Traducerea efectuată de Dolet din Cicero a fost considerată de
evaluatori din secolul al XIX-lea ca literală pe alocuri, atunci când
idiomurile limbilor latină şi franceză o permit[eau]. Dolet se dovedise
grijuliu cu sensul frazelor, dar şi preocupat de subiect şi de folosirea
cuvintelor franţuzeşti. Cartea tradusă de Étienne Dolet se detaşează
net de traducerile populare, vulgarizatoare, din secolele al XVII-lea şi
al XVIII-lea, catalogate ca „frumoase infidele”. Inspiratul compromis
între exactitatea riguroasă a primelor traduceri în franceză şi
parafrazările ample, la modă, un secol mai târziu, i-au conferit unicitate
lui Dolet-traducătorul. Niciuna din traducerile anterioare din autorii
latini nu este comparabilă, sub raportul fidelităţii, erudiţiei şi stilului, cu
traducerea lui Dolet.
Deşi anul 1542 a fost anul paradoxurilor pentru Étienne Dolet,
anul gloriei şi al prosperităţii, dar şi anul în care a fost acuzat de erezie
şi ateism, arestat şi condamnat la ardere pe rug152, anul 1540 rămâne un
reper important în istoria traducerii deoarece ieşea de sub tipar primul
tratat de traducere în franceză şi apăruseră cuvinte noi care să

151 Étienne Dolet, 1509-1546, „Babel”, vol. I, n0 1, Septembre 1955, p. 17-20 şi în Les
grands traducteurs français, Genevè, Georg, 1963.
152 În închisoare, a corectat traducerea primelor trei cărţi din Tusculane care aveau să

apară în ianuarie 1543. A fost graţiat şi recondamnat, a evadat şi a fost arestat din
nou în 1544 şi, după doi ani de proces, condamnat şi executat în 1546.
definească activitatea de traducere (Ballard, 1992: 118). Dacă înainte se
„translata”, „se punea în limba” ţintă (franceză, engleză, germană),
acum apar noţiunile de traducător şi traducere. Imaginea traducătorului
fără glorie se diminuează pentru a permite valorizarea traducătorului şi
a activităţii sale. În 1545, Hugues Salel153 declara, în introducere la
Iliada, că „orice ar face un traducător, onoarea se întoarce la creator”,
iar Jaques Peletier du Mans în Arta sa poetică (1555), exprima aceeaşi
insatisfacţie.
Joachim du Bellay (1522-1560), în manifestul Apărarea şi
ilustrarea limbii franceze154 (1549), preamărea creaţia, invenţiile autorului
în raport cu activitatea traducătorului şi traducerea. Lucrarea lui du
Bellay nu este un tratat de traducere asemănător cu al lui Dolet, dar de-
a lungul a câtorva capitole, este prezentată traducerea (proces) în
cadrul concepţiei sale de politică lingvistică şi culturală. În vederea unei
mai clare înţelegeri a concepţiei lui despre traducere, schiţăm succint
viziunea lui du Bellay despre limbă.
În capitolul I, dedicat originii şi diversităţii limbilor, du Bellay
ne împărtăşeşte convingerea lui că originea limbajului decurge din
înţelegerea oamenilor, iar diversitatea din arbitrar şi din fantezie, în
timp ce egalitatea provine din potenţialul universalităţii (Du Bellay,
1967: 203). El recunoştea sărăcia limbii franceze în comparaţie cu
greaca şi cu latina, totuşi susţinea că franceza poate traduce, fiindcă
este o limbă care poate vorbi despre orice, dovadă numeroasele
traduceri de până la el (1967: 210). La fel ca Rabelais, şi Du Bellay a
fost un presaussurian:

Este un abuz să spunem că avem un limbaj natural. Limbajele sunt prin

natura lor arbitrare şi în concordanţă cu [dependente de] poporul.
(Tiers Livre, cap. 19, apud Ballard, 1992: 120, nota 77, trad. n.
G.L.B.)

153 Poet francez marotic, valet al lui François I, a tradus în decasilabi, la cererea
regelui, primelor zece cărţi (1545) din Iliada lui Homer, servindu-se probabil de
versiunea lui Lorenzo Valla. Traducerea sa a fost continuată de Jacques Peletier du
Mans şi Amadis Jamyn iar traducerea integrală a apărut în 1580.
154 Manifestul tinerei generaţii de poeţi împotriva principiilor vechii generaţii,

reprezentată de Clément Marot este, de fapt, în parte, un plagiat al Dialogului limbilor

de Sperone Speroni, Veneţia, 1542, în care limba vulgară este apărată şi promovată în
dauna latinei.
 Limbile nu s-au născut din ele însele ca plantele, rădăcinile şi copacii […]
întreaga lor virtute s-a născut în lumea (bună)voinţei (intenţiei) şi îi
arbitrează pe muritori. De aceea nici nu trebuie — ceea ce mi se pare o
motivaţie rezonabilă — să lăudăm o limbă [în dauna alteia] ori să
blamăm alta, pentru că ele au, toate, aceeaşi sursă, aceeaşi origine:
fantezia oamenilor; şi au fost create dintr-o singură judecată, într-un
singur scop: adică pentru a semnifica, între noi, concepţiile şi secretele
spiritului. (Du Bellay, 1967: 203, apud Ballard, 1992: 120, trad.
n. G.L.B)

El admitea că traducerea serveşte la a transmite cunoştinţe

celor care nu cunosc alte limbi decât franceza iar, în privinţa stilului şi
a retoricii, recunoştea că franceza mai are de lucrat (Du Bellay, 1967:
211) şi îi critica pe traducătorii „slabi” (: 217), încadraţi, destul de
arbitrar, în două categorii: 1) cei care traduceau indirect sau prin
intermediar (ca de exemplu Seyssel, Marot, ş.a.); 2) şi traducătorii de
poezie.
Du Bellay admitea că franceza nu este la fel de bogată ca
greaca ori latina, dar aprecia că este suficient de dezvoltată pentru a se
putea vorbi, scrie şi traduce (despre) orice în franceză. Dovadă stau,
spune el, numeroasele traduceri reuşite cu toate că traducerea –
activitatea – nu putea da măsura precisă a perfecţiunii limbii franceze.
(1967: 210), ea servea la transmiterea cunoştinţelor. Du Bellay critica
traducerile „pe credit”, intermediare, efectuate de traducători care nu
înţelegeau limbile greacă şi latină ori care traduceau poezie, această
„inventitate divina” (1967: 217).
Cele două aspecte ale criticii lui Du Bellay privesc, pe de-o
parte traducerile prin intermediar sau (limbi) indirecte, reamintind
oarecum exigenţele (pretenţiile) lui Étienne Dolet, relative la
competenţa lingvistică a traducătorilor. Efortul gânditorilor şi
traducătorilor de a modela un traducător-umanist este de netăgăduit.
Abia în secolul următor, ca urmare a amplorii fenomenului supranumit
„frumoasele necredincioase (infidele)”, aveau să fie remarcate
„pagubele” produse de cunoaşterea insuficientă ori (inter)mediată a
limbilor. Conştientizarea a fost extraordinar de puternică, ulterior
luându-se în considerare nu numai parametrul cultural, ci şi
prejudecăţile culturii şi societăţii-ţintă, prejudecăţi care marchează
calitatea traducerii.
Cel de-al doilea aspect al criticii traducerii dezvoltat de Du
Bellay este mai ambiguu, ca, de altfel, şi titlul capitolului: „Despre
traducătorii proşti şi despre a nu traduce poezia”. Du Bellay îi critica
pe traducătorii incompetenţi, mai ales pe cei care îi traduceau pe poeţi,
şi invoca, în sprijinul afirmaţiilor sale principiul platonician al
„inspiraţiei divine” (cf. Ballard, 1992: 121-122). În acest fel, Du Bellay
cantonează traducerea de poezie în sfera traducerii imposibile, a
intraductibilităţii, cu excepţia congenialităţii155, anticipând oarecum
teoria elaborată în secolul al XVIII-lea de traducătorii englezi, a
geniului egal, a empatiei156 dintre traducător şi poetul tradus. Are şi el în
consecvenţele lui. Deşi cu doar trei ani înainte condamnase aprig
traducerea de poezie, du Bellay a tradus a patra carte a Eneidei lui
Virgiliu (Vergilius) şi a prefaţat-o cu traducerile anterioare, oferind
astfel, involuntar, posibilitatea de a compara mai multe versiuni în
franceză.
Clivajul traducere posibilă vs. traducere imposibilă, cu certă referire
la traducerea poeţilor şi oratorilor, se regăseşte şi în capitolul al X-lea
(1967: 220) şi îndreptăţeşte, dacă putem spune aşa, clasificarea
traducătorilor în două categorii: traducătorii fideli şi traducătorii
infideli, înclinaţi spre imitaţie, eliberaţi de povara criteriilor literaliste şi
de superioritatea — a se citi imaginea, autoritatea— autorilor.
Jacques Amyot, „prinţul traducătorilor” (1513-1593) – unul
dintre cei mai cunoscuţi traducători francezi, poate şi pentru că şi-a
însuşit traducerile de parcă el ar fi fost autorul, a tradus un roman grec,
apărut în secolul al II-lea, Theagene şi Haricleea de Heliodor Longos157,
apoi Daphné et Chloé (Dafne şi Chloe — una dintre cele mai celebre
infidele. François I l-a apreciat enorm pentru aceste traduceri şi l-a

155 Congenialitate (lit. şi rar)— caracter a ceea ce este congenial(ă), adică în conformitate
cu geniul, cu natura profundă a geniului. Congenialitatea traducătorului se manifestă
prin apropierea traducătorului de geniul autorului.
156 Empatie, intropatie, mod de cunoaştere a sinelui celuilalt printr-o formă de

simpatie care atinge sinele celuilalt în profunzime, fără să se identifice cu el.

157 Longos Heliodor, Dafnis şi Cloe, Teagene şi Haricleea, Minerva, 1970, traducere şi

note de Petru Creţia, traducere şi note de Maria Marinescu.

încurajat să traducă Plutarh, Vieţile oamenilor iluştri158 sau Vieţile paralele,
căreia i se va dedica timp de 17 ani. Traducerile sale au fost de referinţă
şi pentru englezi, servindu-le de intermediar.
Deşi, încă din 1635, Bachet de Méziriac a criticat aspru
traducerea lui Amyot, în epocă, ea s-a bucurat de un succes imens,
pentru că „alia” strălucirea limbii franceze şi a autorului grec. De fapt,
afirmă Cary (1963: 17, apud Ballard, 1992: 123), lui Amyot îi datorează
Plutarh renaşterea neaşteptată. Paradoxal, succesul traducerii lui
Amyot a decurs tocmai din neajunsurile acesteia: adaptarea textului
sursă la publicul limbii ţintă, refuzul de a fi „rivalul” ori „servitorul” lui
Plutarh — al autorului, în general — şi din valorizarea rolului pe care
traducătorul îl joacă în ecuaţia comunicării(v. Lungu Badea, 2003)
Traducătorul Amyot s-a comportat ca un autor secundar şi şi-a
luat în serios atribuţia [misiunea] de emiţător de gradul II, gândindu-se
atât la publicul traducerii, cât şi la autorul tradus. Amyot a conceput
publicul traducerii ca pe propriul public, nu ca pe acela al autorului
tradus.
Prefeţele apărute la sfârşitul secolului al XVI-lea „vorbeau”
despre dilema traducătorului, recuzarea literalismului, despre
deosebirea dintre lucrările cu caracter informativ şi cel cu caracter
estetic (Montaigne159, 1569), despre descurajanta „intraductibilitate”160.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea volumul traducerilor a
scăzut. Principalele cauze ar fi atacurile Pleiadei şi faptul că traducătorii
nu mai formau un grup. Ei vor reveni, în forţă, în secolul al XVII-lea
în jurul lui Conrart. Du Bellay a conferit traducerii statutul de activitate
de creaţie de gradul doi, a atras atenţia asupra cauzelor esenţiale ale
obscurităţii traducerilor: absenţa originalităţii şi creativitatea redusă.
Luce Guillerm născută Curutchet — în teza despre traducere
(secolul al XVI-lea) — aducea în atenţia publicului regulile şi legile de
difuzare şi de desfacere a diferitelor genuri publicate. Ea arăta că este
necesar să treacă un timp înainte de a simţi nevoia de a (re)traduce un

158 Cea mai cunoscută lucrare a lui Plutarh, cuprinde 50 de biografii, dintre care 46 în
oglindă/perechi. De exemplu: Alexandru cel Mare – Cezar; Demostene – Cicero.
159 În 1569, la cererea tatălui său, Michel de Montaigne (1533-1592), a tradus şi

publicat lucrarea unui profesor spaniol Ramon de Sebonde, din secolul al XV-lea,
Theologia naturalis, (fr. Théologie naturelle, teologia naturală).
160 A se vedea cronica secolului al XVI-lea la http:
//www.gallica.bnf.fr/Chronologie/ch_XVI.htm.
text (cf. Ballard, 1992: 125), un timp mai lung pentru textele utilitare,
mai scurt pentru cele poetice. Astăzi, lucrurile stau invers. În paralel cu
traducerea şi reflecţiile traductive s-au dezvoltat lexicografia şi
dicţionarele de care traducătorii aveau nevoie. Familia Estienne a jucat
un rol esenţial în domeniu. În 1539, Robert Estienne a publicat
Dicţionarul latino-francez şi franco-latin; în 1572, Henri Estienne, fiul lui R.
Estienne, a publicat dicţionarul grec: Thesaurus grecae linguae (Tezaurul
limbii greceşti). Dezvoltarea dicţionarelor a avut şi are o pondere
esenţială în activitatea de traducere.
În Anglia, Renaşterea (1500-1625) a coincis cu domniile lui
Henric VIII, a Elisabetei I şi a lui Iacob I (cf. Fumerton şi Hunt, 1998).
The age of the first Elizabeth [1558-1603] was also the
first great age of translation in England, even as the age of
the second Elizabeth is the second such era of copious
translation. 161
Deşi perioada cuprinde inclusiv domnia lui Henric VIII şi
până la sfârşitul secolului al XVII-lea este cunoscută sub denumirea de
„renaşterea elisabetană”. În epocă s-a desfăşurat o activitate de
traducere importantă. Dintre cei mai de seama traducători renascentişti
englezi îi reţinem pe Chaucer, Sir North, Florio, Humphrey, Jonson,
Holand, Chapman.
Geoffrey Chaucer (1340-1400) a tradus în engleză De
Consolatione philosophiae (Mângâierile filosofiei) de Boethius şi Romanul
Trandafirului de Guillaume de Lorris, Jean de Meung. În prima perioadă
a creaţiei sale, Chaucer a pus bazele noii literaturi engleze, a elaborat
limba literară şi formele de versificaţie. Epoca elisabetană a fost prima
mare epocă a traducerilor în engleză (cf. Theodore Savory, 1968, apud
Ballard, 1992: 126). Traducerile erau considerate drept cuceriri ale
lumii şi erau descrise ca atare, de Philemon Holland162, spre exemplu.
Obiectivul traducătorilor consta în a transmite un conţinut şi un stil, cu
scopul de a permite cititorilor să ajungă la cunoştinţele marilor naţiuni
şi culturi ale trecutului (cf. Theodore Savory, 1968: 40).
Strategia de traducere era, în ansamblu, destul de liberă, stilul
fiind, adesea, marcat de eufemisme — de altfel erau la modă în

161 Savory (1957: 39) citat de Ballard (1992: 91) care notează „translating” în locul
celei de-a doua ocurenţe „translation”.
162 Alteori apare Filemon ori Filimon Holand.
Europa: gongorismele, marinismele şi manierismele —, de redundanţe
semantice şi ritmice, aşa cum se manifestaseră şi în traducerile
franceze. Să reţinem însă că, acum, traducerile se adresau unei alte
categorii de cititori, comercianţilor bogaţi ori proprietarilor de terenuri
care nu cunoşteau limbile latină şi greacă precum clericii şi nobilii din
epoca medievală.
William Tyndale (1490-1536)163 a împărtăşit destinul multor
traducători contestatari. Reformator şi protestant englez de la
începutul secolului al XVI-lea, martir după moarte, este traducătorul
Noului Testament şi al Pentateuhului în engleză. Prin această traducere în
limba engleză a contestat aserţiunea potrivit căreia limba vulgară era
incapabilă să redea convenabil textul original, ceea ce l-a costat viaţa.
Bun cunoscător al limbilor ebraică, greacă, latină, spaniolă şi
franceză, încât ar fi putut trece oricând vorbitor nativ al oricăreia
dintre limbile menţionate, la egalitate cu engleza, după cum se spune, a
fost fascinat de Noul Testament greco-latin al lui Erasmus şi, în egală
măsură, de traducător, pe care l-a întâlnit pe continent. În 1524, avea
să fie constrâns părăsească Anglia pentru totdeauna. William Tyndale,
emigrează în Germania, datorită ideilor sale reformiste, şi între 1524-
1525 traduce NT din greacă în engleză, cu intenţia să îşi tipărească
lucrarea la Koln şi să o răspândească, de aici, pe teritoriul Angliei. 6000
de exemplare, difuzate, neoficial.
Şi-a încheiat traducerea la Hamburg, dar nu a putut-o publica
aici din cauza clericilor care îl urmăreau. A scăpat de ei şi a fugit cu
manuscrisul pe care a reuşit să îl publice la Worms, în 1525. Toate
exemplarele au fost cumpărate de arhiepiscopul Londrei de la Tyndale
însuşi, cu intenţia, pusă în practică de altfel, de a le arde şi a se asigura
în felul acesta că nu aveau să cadă în mâinile credincioşilor. Cu banii
primiţi, Tyndale a imprimat o a doua ediţie al cărei succes enorm s-a
datorat şi, în mare măsură, publicităţii făcute de arderea pe rug a primei
ediţii. În cele din urmă, Tyndale a fost prins (ca Isus?) într-o capcană,
organizată în urma unei cine, la Vilvoorde (Belgia) şi întemniţat. În
detenţie a tradus Epistolele lui Pavel. A fost condamnat şi spânzurat al
ordinul lui Carol Quintul, la 6 octombrie 1536 (cu 20 ani înaintea lui
Dolet). Traducerea sa din Vechiul Testament a fost încheiată de călugărul

163 Ortografierea numelui este fluctuantă: Tyndale, Tindale, Tyndall.

Augustin Miles Coverdale (1488-1568), apoi a fost adoptată oficial de
Henric VIII, iar a doua ediţie a apărut în 1537.
În 1559, Lawrence Humphrey publica la Basel (Elveţia) un
tratat de traducere de peste 600 pagini: De ratione interpretandi authores.
Deşi nu s-a bucurat de recunoaşterea pe care o merita, lucrarea a fost
citată de Pierre Daniel Huet. Lawrence Humphrey credea că o
„strategie de mijloc”, un compromis între „literalism” şi adaptare,
reprezenta strategia de traducere de dorit [a fi aplicată]. Observăm o
concepţie triadică a metodelor de traducere, o opoziţie trinară: de la
„literalism” şi adaptare („liberalism”) la compromis, la îmbinarea celor
două în proporţii variabile, cerute şi de tipul de text.
Pe de altă parte, Humphrey îi sfătuia pe traducători să aleagă
un text potrivit sensibilităţii lor şi a adus, implicit, în discuţie,
conceptele de empatie, congenialitate. Remarca, pe bună dreptate, că
relaţiile dintre limbi (înrudirea ori apartenenţa la familii de limbi
distincte) influenţează calitatea traducerii. De asemenea, distingea
limbile „majore” de cele „minore”, în funcţie de tipul de cultură
(istorie, filosofie, literatură) vehiculată. După Humphrey traducerea
avea valoare doar între limbile „majore”: ebraică164, greacă şi latină (cf.
Ballard, 1992: 128).
Humphrey este unul dintre traducătorii Bibliei de la Geneva,
alături de William Whittingham, Anthony Gilby, Miles Coverdale, fost
arhiepiscop de Exeter, Christopher Goodman, Thomas Sampson,
John Knox şi alţi numeroşi erudiţi englezi exilaţi pe continent. Aceasta
traducere este bazată pe Marea Biblie, pentru Vechiul Testament, şi pe
versiunea revizuită a Noului testament de Tyndale, efectuată de
Whittingham. A fost publicată la Geneva în 1557, de Conrad Badius.
Erudiţii care au lucrat la editarea Bibliei de la Geneva au avut acces la
manuscrisele ebraice şi greceşti, inclusiv la codexul lui Theodor Beza
(Evangheliile scrise şi tipărite de el în 1556). Biblia de la Geneva conţinea
numeroase caracteristici inovatoare şi a deschis o nouă eră în
traducerea din Anglia. Este prima Biblie englezească, adnotată, ilustrată
şi divizată în versete. Cursivele au fost folosite pentru a indica inserţiile
de cuvinte destinate a clarifica textul. Această Biblie a cunoscut nu mai
puţin de 140 de ediţii între 1560 şi 1644. Emigranţii din Mayflower au

164De altfel, în lucrarea The Nobles, Of the Nobility (Nobilii, despre nobilime), recomanda
învăţarea limbii ebraice.
luat-o cu ei în Lumea Nouă. Tipărirea şi publicarea acestei Biblii au
fost puternic susţinută de John Bodley (v. Anexa 4.).
Sir Thomas North a tradus indirect Vieţile lui Plutarh (1579),
folosind ca intermediar versiunea franceză a lui Amyot. Shakespeare ar
fi utilizat această traducere ca sursă pentru piesele romane (Coriolan,
Iulius Cezar, Antonio şi Cleopatra). În secolul al XVII-lea, John Dryden
va coordona o retraducere a Vieţilor lui Plutarh, tocmai din cauza
libertăţilor pe care şi le asumase traducătorul direct, Amyot, şi implicit,
cel indirect, North.
Un alt exemplu al parcursului traductiv din timpul renaşterii
elisabetane este dat de traducerea Istoria războiului peloponeziac a lui
Tucidide. Tradusă din greacă în latină de Lorenzo Valla, apoi în
franceză de Claude de Seyssel, Istoria … lui Tucidide a fost tradusă din
franceză în engleză de Thomas Nicholls, bijutier londonez, fără o
pregătire universitară. De altfel, în acea perioadă, mulţi traducători,
motivaţi de curiozitate şi de dorinţa de a împărtăşi cunoştinţele
descoperite, nu aveau o pregătire universitară: nici erudiţi, nici
beneficiari ai unei formări traductive, rezultatul traducerilor lor era
îndoielnic sub aspectul calităţii: traduceri defective.
Să notăm că activitatea de traducere viza atât operele
trecutului, cât şi operele contemporane traducătorilor. În 1603, John
Florio a tradus Eseurile lui Montaigne, alegând o strategie care diminua
stilul autorului francez. Textul ar fi fost folosit de Shakespeare ca sursă
de inspiraţie pentru Furtuna. În 1600, Philemon Holand, chirurg şi
director de liceu, a tradus din Titus Livius, Plinius cel Bătrân (1601) şi
Plutarh (1609).Thomas Shelton a tradus Don Quijote. Prima parte a
cunoscutului roman picaresc El ingenioso hialgo Don Quixote de la Mancha
de Miguel Cervantes a apărut în 1605, iar a doua, în 1615.
La începutul secolului al XVII-lea, Ben Jonson a tradus Arta
poetică (1616) a lui Horaţiu, publicată abia în 1640, după moartea
traducătorului. John Dryden în prefaţa la traducerea [sa la] Epistolelor
lui Ovidiu (1680), l-a citat ca exemplu de traducător adept al metafrazei,
adică al literalismul. Dryden considera metafraza o strategie de
traducere inferioară care produce o (traducere) un text lipsit de
eleganţă şi, uneori, un text obscur (Dryden, 1680, Leon D. Leviţchi,
1993).
În secolul al XVIII-lea, Samuel Johnson a dovedit o
preocupare diacronică inedită şi a întocmit o scurtă istorie a
traducerilor. El a observat că în epoca elisabetană s-a tradus mai liber
decât în secolele trecute. Cu toate acestea, traducerea literală era, în
continuare, practicată de Holland şi Ben Jonson, spre exemplu. Este
deplorabil, spunea Samuel Johnson în 1759, că această metodă literală
s-a extins şi în traducerea poeţilor şi îl critica pe Ben Jonson. În secolul
al XX-lea, G. Steiner (1978), pentru a-l va reabilita, compară
fragmentele considerate de Samuel Johnson literale cu fragmentul
original din Arta poetică a lui Horaţiu, dar şi cu adaptările lui Pope sau
Byron. De altfel, Steiner a stabilit că versiunea lui Ben Jonson nu are
nimic de a face cu traducerea sintagmatică, literală, a cuvântului cu
cuvânt. Dimpotrivă, adesea Ben Jonson a introdus rima şi a sacrificat
structura frazei latine, după cum îi cerea limba engleză. Infirmarea
acuzaţiilor emise de Samuel Johnson şi mărturie a inconsistenţei lor
este traducerea însăşi efectuată de Ben Jonson: nu se poate vorbi
despre o traducere literală, deoarece textul lui Horaţiu numără 476 de
versuri, iar versiunea lui Jonson, 679, deci cu aproape 50% mai amplă.
Este o critică răuvoitoare. Ben Jonson este un traducător anti-literalist,
un adept al adaptării, al traducerii libere, specifice epocii elisabetane.
În 1590, George Chapman începea să îl traducă pe Homer.
Prin prefeţele lucrărilor traduse, el a marcat începutul teoretizării
traducerii literare în Anglia. În 1598, el oferea prima traducere din
Homer: Şapte cărţi din Iliada, şi doar o remarcă relativă la „fidelitate”,
identificabilă în respectul frazei şi al figurilor discursive. În 1608, a
scris un lung preambul în versuri dedicat cititorului pe care l-a plasat în
lucrarea sa Homer. Prinţul poeţilor. Pentru ediţia completă a Iliadei (1611),
a adăugat o prefaţă în proză şi comentarii.
Ca Horaţiu şi Cicero, Chapman critica literalismul în traducerea
literară, argumentându-şi părerile cu citate numeroase din Arta poetică
horaţiană. Cicero nu ridiculizase literalismul, se delimitase doar de el.
Chapman, ca şi Amyot, era mai degrabă îngrijorat de libertatea sa de a
alege, în calitate de traducător. Prima sa prefaţă prezenta traducerea ca
un mimesis lingvistic, relativ uşor de efectuat (copiat). Următoarele
prefeţe, din 1609 şi 1611, sunt superioare. Chapman s-a raportat la
literalism şi parafrază când şi-a prezentat metoda de traducere şi a
recunoscut că, uneori a „comis” păcatele traductive pe care le critica.
Totodată, credea că a descoperit o modalitate de traducere a poeziei, o
metodă bazată pe empatia artistică. Această luare de poziţie a
reprezentat o nouă orientare traductologică ce depăşea problemele
formale ale fidelităţii literale şi punea accentul pe (re)creaţie. Cu el, în
secolul al XVII-lea, a luat naştere o conştiinţă traductivă literară nouă,
în opoziţie cu literalismul anterior.
 Epoca „frumoaselor infidele”
Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-a înregistrat o
efervescenţă a libertăţii traductive, atât în Franţa, cât şi în alte ţări
europene. Dacă idealul umaniştilor era de a proteja limba latină,
temeiul oricărei civilizaţii, de răspândirea barbariei în lume, şi de a
promova, în acest scop, traducerile în latină în detrimentul celor în
limbi vernaculare, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea reprezintă
opusul idealului umanist: epoca„frumoaselor infidele”. Metafora a
folosit pentru prima dată de Gilles Ménage (1740) într-o critică a
traducerilor efectuate de Pierre (Perrot) d’Ablancourt. Franţa a fost
epicentrul acestui fenomen care cuprinsese toată Europa secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea şi consta în a adapta complet textele
originale la exigenţele estetice şi normelor epocii clasice, ale
canoanelor literare ţintă (cf. Andrei Feodorov, Les fondements de la
traduction, Moscova, 1968: 48).
Georges Mounin în Belles infideles (1955165) apreciază că
traducerea adaptare este legată de ideologia epocii care vroia ca
„bunul gust francez” să domine orice tip de creaţie literară. Strategia
de traducere identificată prin sintagma „frumoasele infidele” este
absolută prin capacitatea de a plăcea şi prin necesitatea de a fi în
virtutea unui determinism sociotraductologic. Adică, traducătorul,
orice ar face, orice strategie ar alege, se află şi face ceea ce face ca
urmare a presiunii, a constrângerilor pe care societatea le exercită
asupra lui şi de care poate fi sau nu conştient.
La începutul secolului al XVII-lea, proza era depreciată în
raport cu poezia şi cu retorica Pleiadei. Stilul poetic invadase proza
şi se născuse voga traducătorilor în versuri care a continuat până la
jumătatea secolului XVII. Reveniseră şi vechilor practici comerciale:
publicarea traducerilor anonime, a plagiatelor, furtul traducerilor.

165 În acelaşi sens, merită citită lucrarea lui Edmond Cary, Les grands traducteurs
français, Genève, Georg, 1963, adică Étienne Dolet, Jacques Amyot, Madame
Dacier, Rivarol, unii traducători năstruşnici, dornici să placă publicului epocii lor
(1963: 37).
 Traducerea a început să renască din 1620, cu François de
Malherbe (1555-1628) care a contribuit substanţial la reformarea
limbii franceze şi la stabilirea criteriilor oficiale de versificaţie. Deşi a
jucat un rol important în epurarea şi standardizarea limbii franceze,
Malherbe a produs puţine scrieri teoretice. Celebrul Commentaire sur
Desportes (Comentariu despre Desportes), este, de fapt, un suită de
adnotări pe marginea unei traduceri de Philippe Desportes, abate
din Tiron. Tipul de text adnotat de de Malherbe demonstrează în ce
măsură traducerea se află în centrul preocupărilor de creaţie
(scriitură) ale epocii.
Desportes era un poet de curte într-un oarecare declin, dar
cunoscător al ebraicii. Pentru a-şi consolida statutul, s-a decis să
traducă, psalmii lui David după strategia traducere în mare vogă în
epocă: adaptarea în versuri. Şi-a terminat traducerea în 1603 şi a
publicat-o cu titlul: „Cei 150 psalmi ai lui David, traduşi în franceză de
dr. Ph. des Portes, abate de Tiron, cu câteva cântări din Biblie.
Imnuri şi alte opere şi Rugăciuni creştine. Totul revăzut şi adăugit de
acelaşi autor” (? traducător). Subtitlul, în care traducătorul se
identifică cu un autor, nu neapărat cu cel al Psalmilor, dar cu un
autor, ilustrează mentalitatea epocii luminilor şi concepţia despre
traducere. Scriitorii erau preocupaţi să traducă, nu să creeze.
Traducerea era un gen literar, artistic, o formă de creaţie,
„reactivă”166 am adăuga. Această atitudine care marcase întregul
secol al XVII-lea şi se întindea şi în următorul a fost ironizată la
începutul secolului al XVIII-lea de Montesquieu, în dialogul dintre
traducător şi geometru167 (Lettres persannes, Scrisori persane, 1720).
Foarte importantă pentru tehnica traducerii, dar şi pentru
concepţia traducerii în epocă este şi atitudinea celui care evaluează
ori critică traducerea şi care pune în prim plan seriozitatea surselor
traducătorului. Calitatea unei traduceri, mai ales religioase, este dată,
în primul rând, de fiabilitatea surselor. Încă de la apariţia lucrării lui

166Adică o variaţiune pe o temă dată, nu aleasă sau găsită de traducător.

167În acest dialog, Montesquieu, relatează discuţia dintre geometru şi traducător.
Primul se minunează când află că vreme de douăzeci de ani savantul traducător nu
a făcut decât să lucreze la traducerea din Horaţiu şi că nu încercat o clipă să
gândească singur. De altfel, reproşul este adresat scriitorilor, care petrecând prea
mult timp cu traducerile neglijează creaţia şi riscă să nu fie traduşi niciodată.
Desportes, Malherbe, cunoscut deja pentru ostilitatea faţă de
maniera de a traduce promovată de Pleiada, şi-a notat reticenţele în
legătură cu această traducere, ameninţând să publice o carte cu
greşelile de traducere comise de Desportes, o carte la fel de groasă
ca traducerea însăşi. Criticile pe care Malberbe le-a adus acestei
traduceri sunt părtinitoare, dure şi, uneori, chiar neserioase, pentru
că atacul la adresa lui Desportes îi viza, în realitate, pe Ronsard şi pe
membrii Pleiadei.
La începutul secolului al XVII-lea, toate artele şi ştiinţele,
chiar şi teologia se exprimau în franceză, totuşi prestigiul latinei era
încă mare, prin urmare a scrie corect şi bine în latină era o onoare.
Malberbe a preluat ştafeta de la du Bellay, i-a ironizat pe „latinişti”
(v. şi situaţia limbii române, sec. XIX) şi a propus ca metodă şi ghid
de folosire a limbii franceze: limba vorbită, uzul limbii, căci
vorbitorii sunt stăpânii limbii. Excesul lui Malberbe nu urmărea
decăderea limbii şi folosirea registrului familiar ori argotic, întrucât
adnotările sale arată că încriminează, în egală măsură, exprimarea
inadecvată şi arhaismele care făceau inaccesibili psalmii lui David.
El a propus simplificarea formelor poetice şi a prozei şi a
încercat să elaboreze o limbă simplă, clară, fără arhaisme şi fără
împrumuturi. În această limbă trebuiau traduse operele epocii.
Malberbe nu este doar critic al traducerii, este şi traducător. A tradus
tratatul lui Seneca, Naturale questiones, lucrarea Despre binefaceri şi
Epistolele, iar din Titus-Livius, a tradus cea de-a XXXIII Carte,
publicată în 1616. Din punct de vedere traductologic, această
traducere interesează prin „Avertismentul” care o însoţeşte şi în care
Malberbe a descris procesul de traducere şi şi-a făcut cunoscute
principiile de traducere:
1) a tratat, în primul rând, problemele de
interpretare şi şi-a rezervat dreptul (!) de a
rectifica, de a corecta TŢ, atunci când TS i s-a
părut alterat sau prea îndepărtat de realitatea şi
adevărul istoric.
2) în privinţa rescrierii textului lui Titus-Livius în
franceză, Malberbe arăta că: a) a adăugat pentru a
clarifica TS obscur; b) a suprimat pentru a evita
 repetiţiile sau alte „impertinenţe” ofensatoare
pentru un „spirit prea delicat”.
3) s-a conformat principiului său general în materie
de rescriere: acela de a plăcea.
De la umaniştii Renaşterii fuseseră preluate: grija de stabilire
a surselor TS şi cercetarea veridicităţii faptelor. Epoca luminilor a
adus şi ridicat la rang de prim-principiu : dorinţa de a fi pe plac
publicului. Literalismul este învins de hedonism. Criteriul frumuseţii
TŢ este tipic francez şi a impus canonizarea textelor străvechi,
poezia şi-a pierdut libertatea apropiindu-se tot mai mult de proză.
Antoine Godeau, viitor academician, publica în 1630, Discurs
despre operele lui Malberbe din care reieşea că:
1. traducerea nu este o artă minoră în raport cu creaţia
(subtitlul traducerii lui Desportes nu face decât să
confirme ideea, deşi Malherbe l-a criticat);
2. traducerea este mama literaturilor;
3. traducerea este la fel de bună ca originalul;
4. traducerea serveşte la răspândirea culturii;
5. traducerea este dificilă şi se bazează pe conştientizarea
diferenţelor lingvistice:
6. francezii scriu mai îngrijit decât latinii. Godeau ilustrează
aici frustrarea traducătorilor francezi şi răstoarnă clasicul
raport în care latina era percepută ca superioară
francezei, dar şi oricărei alte limbi vernaculare, ultim
ecou al conflictului cu idealul umanist care consolida
piedestalul latinei ca limbă de cultură universală;
7. fidelitatea faţă de sens şi fidelitatea faţă de efect erau
prioritare şi superioare;
8. minusurile TS — fără vreo excepţie, ele erau doar ale
traducătorilor — justificau toate modificările operate de
traducătorii francezi, în perioada „frumoaselor infidele”.
Bachet de Méziriac va insista şi el pe funcţia formativă,
educativă a traducerilor. Amyot era considerat în continuare cel mai
bun traducător nu numai pentru textele pe care alesese să le traducă,
dar şi pentru metoda de traducere aplicată. Cu toate acestea, stilul lui
Amyot aprecia de Méziriac, nu era perfect, fiindcă limbajul
contemporan lui de Méziriac era mai pur decât cel al traducerilor lui
Amyot. De fapt sublinia un aspect esenţial: evoluţia internă a unei
limbi şi necesitatea traducerilor interne, a retraducerilor. Latura
perisabilă a limbajului este una dintre motivaţiile retraducerii şi azi.
Aspectul învechit al limbii traducerilor se datora imortalizării în scris
a unei stări a limbii la un moment dat al evoluţiei sale, care în
comparaţie cu vorbirea criticului şi a contemporanilor săi părea
revolută. Evoluţia internă a limbii l-a determinat să propună
retraducerea, traducerea consecutivă a unor mari opere, cu gândul
de a actualiza în acest mod limba textelor traduse. Prin compararea a
două momente din evoluţia limbii, a ajuns la susţinerea retraducerii,
dar din punct de vedere lingvistic.
Se impunea revizuirea traducerii, retraducerea era cerută şi
de tinerii traducători, dar din alte motive, hedonistice: astfel încât să fie
elegantă şi să placă. De Méziriac declara că frumuseţea limbajului
este insuficientă pentru a obţine sau a vorbi despre o traducere
bună. Considera fidelitatea drept calitatea esenţială a traducerii. Îl
compara pe traducătorul infidel cu un pictor care realizează un
portret frumos, dar fără să redea trăsăturile modelului, referindu-se,
de fapt, la pervertirea sensului Vieţilor lui Plutarh în versiunea lui
Amyot.
De Méziriac a „standardizat” activitatea de traducere, a
arătat că în vederea obţinerii unei traduceri fidele, traducătorul nu
trebuia să adauge ceva la spusele autorului, nici să suprime, nici să
opereze vreo modificare care ar fi putut altera sensul; A analizat
toate erorile făcute de Amyot într-o lucrare ştiinţifică riguroasă şi le-
a prezentat sistematic: „etofări” (explicitări induse, explicitări utile,
parafrazări, explicitări eronate şi inutile), omisiuni (de sens ori
datorate analogiilor false în interpretarea formelor) .
Textul lui de Méziriac a scandalizat publicul deoarece a
întinat mitul lui Amyot, iar natura discursului său întrerupea tradiţia
prefeţelor ce precedau traducerile. În locul consideraţiilor de ordin
general ori al remarcilor punctuale, el propunea un „catalog”
sistemic de erori analizate şi exemplificate. Prin precizia lingvistică şi
didactică, lucrare lui este unul dintre textele fondatoare ale
traductologiei, accentuând şi elementele deontologice, actualizabile
atât pe plan lingvistic, cât şi pe plan extralingvistic. Din nefericire, de
Méziriac a fost marginalizat şi izolat de academicieni care
preaslăveau stilul traductiv propus de Amyot şi practicat cu succes
de Perrot d’Ablancourt în traducerile lui, care timp de 30 de ani a
fost cel mai „gustat” traducător francez.
În 1654, d’Ablancourt a tradus din greacă Lucian Histoire
véritable (Istoria adevărată) pe care nu o considera o traducere propriu-
zisă, întrucât, recunoştea el, pe alocuri tradusese „cuvânt cu cuvânt”,
dar obţinuse totuşi o „traducere elegantă”. D’Ablancourt îşi aroga
dreptul de-a modifica şi de a cenzura TS în numele bunului gust, al
diferenţelor dintre LS şi LŢ, al distanţei culturale (adaptare), al
distanţei temporale (texte vechi pentru un public nou, al cărui
traducător are ca obiectiv să fie pe placul publicului). Astfel
traducerea din Lucian este o parodie.168

Preocuparea pentru conformitate cu originalul, pentru

rigoare se regăseşte atât la academicianul Claude Bachet de Méziriac
şi Pierre Daniel Huet, cât şi în discursul janseniştilor169 şi
pedagogilor de la Port-Royal, precum Isaac Louis de Sacy, sau
Antoine Le Maître, care asigurau contraofensiva literalistă în faţa
„infidelilor”, reprezentaţi de liderul d’Ablancourt. Cu toţii erau
serios preocupaţi de a păstra legătura dintre TS şi TŢ, însă din
raţiuni diferite.
Roger Zuber, în Les „Belles Infidèles” et la formation du goût
classique, reţine activitatea a trei traducători, Miramion, Berrenger şi
T.B., care, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, îşi ordonau
discursurile referitoare la traducere în funcţie de „definiţie, utilitate şi
reguli”, fiind preocupaţi de latura pedagogică şi de rolul educativ al
traducerilor. Problema regulilor de traducere devenise tot mai
importantă, şi începând cu 1645, traducerea şi literatura au
împărtăşit o evoluţie similară.

168 Larose şi alţi traductologii nu înscriu în categoria traducere pastişa, parodia,

imitaţia, traducerea rezumat, adaptare.
169 Jansenismul, curent social-religios, apărut în Olanda şi în Franţa (secolul XVII),

exprima opoziţia unei părţi a burgheziei faţă de iezuitism (concepţie morală,

religioasă şi politică întemeiată de Ignaţiu de Loyola în 1534 pentru a combate
Reforma şi a întări puterea papală), preluând concepţia de predestinare şi
propovăduind o morală austeră.
 În grupul de la Port-Royal170 erau mai mulţi traducători:
Robert Arnauld d’Andilly, Antoine Arnauld, Antoine Lemaistre,
Issac Lemaistre de Sacy, ale căror strategii de traducere erau diferite.
Antoine Lemaistre prefera traducerea prin parafrază (explicativă,
determinologizată), Issac Lemaistre era mai degrabă literalist,
d’Andilly preferă traducerea naturalizată, pentru a nu şoca.
Activitatea grupului de la Port-Royal era contemporană cu succesul
traductiv al lui d’Ablancourt. Se impune, deci, să observăm că, deşi
„liberalismul” traductiv făcea furori, activitatea de traducere nu
cunoştea o strategie omogenă, nu se standardizase canonul
traductiv„infidel”. Lemaistre de Sacy pretindea respect şi fidelitate
faţă de TS, în timp ce La Mothe Le Vayer recomanda traducerea
literală ca fază intermediară. Metoda de traducere literală şi fidelă,
practicată şi teoretizată de Lemaistre de Sacy, era dictată de raţiuni
teologice şi pedagogice. Jansenist, de Sacy nu dorea să fie acuzat de
infidelitate, de aceea îl considera, ca de altfel toţi janseniştii, pe
Sfântul Augustin un filosof, un gânditor, un model în scriere ca şi în
traducere. În cele din urmă, ca şi John Dryden, Lemaistre de Sacy s-
a dovedit — în traducerea Eneidei — partizanul unei căi mediane, al
unei strategii de traducere situată la graniţele literalismului şi
liberalismului. A mai tradus Biblia prin intermediarul latinesc
Vulgata, pentru că nu ştia ebraica, şi Noul Testament, în 1667, la Mons
(Belgia). Traducerea indirectă a fost considerată elegantă, nu
neapărat bună, dar aprecierile variau după simpatia sau antipatia
criticilor faţă de jansenism. Bossuet, de exemplu, a atacat traducerea
Bibliei, reproşându-i lui de Sacy că a împopoţonat simplitatea şi
gravitatea originalului, că le-a deteriorat prin eleganţa şi politeţea
exagerate.
Tot în secolul al XVII-lea, apăruse şi ideea că inexistenţa
regulilor atrăgea desfiinţarea genurilor. Astfel că, în cercurile
apropiaţilor grupului de la Port-Royal, s-a născut convingerea că era

170Grupul de la Port-Royal era format din savanţi solitari reuniţi pentru a-i instrui
pe tineri, printre care şi Jean Racine (şi Blaise Pascale era prieten cu membrii
grupului). În acest scop a publicat mai multe lucrări : La Logique (Logica), La
Méthode Latine (Metoda latină), La Méthode Grecque (Metoda grecească)... Grupul de la
Port- Royal a fost condamnat şi dizolvat de papă în 1656 pentru luările de poziţie
care împărtăşeau tezele janseniste.
posibilă sistematizarea pe baza universaliilor gândirii şi a
particularităţilor lingvistice. Traducerea era un „gen” în epoca clasică
şi trebuia tratată ca atare. Lemaistre de Sacy nu este, aşadar, nici un
traducător literalist obtuz, nici un partizan al „liberalismului”
absolut. E drept că respectul pentru convenţiile sociale şi
jansenismul i-a împins, uneori, pe traducătorii grupului de la Port
Royal către infidelitate traductivă, bazându-se pe aceleaşi criterii şi
procedee ca şi Pierre d’Ablancourt: adăugiri, suprimări, „îndulciri”
de ton acolo unde li se părea necesar.
Tehnici similare a folosit şi Madame Dacier171. Cu toate că
propovăduia fidelitatea absolută, în traducerea Iliadei (1699), a ajustat
toate formulările care ar fi putut viola ori leza regulile stricte de
politeţe, alterând deliberat sensul TS, prin eradicarea ori gomarea
trăsăturilor ori replicilor mai grosolane ale personajelor. Anne
Dacier a renunţat la ambiţiosul ei proiect de a traduce în franceză
tot teatrul grec şi latin, pentru a se dedica exclusiv traducerii operei
lui Homer: Iliada (1711) şi Odiseea (1716), crezând ca prin traducerea
ei avea să îl reabiliteze pe marele poet grec, depreciat şi criticat pe
nedrept. Adeptă a traducerii în proză, Madame Dacier şi-a expus
principiile de traducere în prefaţa la Iliada: pentru că versificarea ar fi
denaturat textul grec, restituirea exactă şi fidelă a operelor lui Homer
era realizabilă doar în proza. Traducerile ei au reaprins vechile
certuri dintre generaţii şi, în 1714, a început polemica dintre
Madame Dacier şi Antoine Houdar de la Motte, traducător de limbă
greacă, deşi necunoscător al limbii greceşti, şi autor al unei versiuni
versificate a Iliadei (1714). Academicianul La Motte a redus poemul
homeric la jumătate, adică 12 cânturi faţă de cele 24 din original,
însumând 15 000 versuri. Argumentul acestei epurări: prolixitatea şi
verbozitatea poetului grec. Pragmatismul traducerii sale (raportul
semn-utilizator [=adică cititor-ţintă]) este evident: dornic să placă

171Anne Dacier (1647-1720) a publicat o ediţie a operelor istoricului latin Lucius

Annaeus Florus, contemporan cu Traian, în ediţia Ad usum Delphinum, urmată de
numeroase alte traduceri: fragmente din poetul grec Callimachus (305-240 î. Hr.),
în 1675; operele lui Dares Phrygius şi Dictys Cretensis, De excidio Troiae historia
(Istoria Troiană) în 1680; poeziile lui Anaceron şi Sapho, 1681; Caesaers/Liber de
Caesaribus (Cezarii/Carte despre Cezari) a istoricului Sextus Aurelius Victor, în 1681;
o operă de Eutropius (1683) şi comediile lui Plaut (1684).
publicului, versificatorul răspunde aşteptărilor publicului ţintă în
materie de gust, eleganţă şi bunăstare. Sâmburele discordiei se află
chiar în Discursul despre Homer. În această prefaţă, La Motte a
ridiculizat „arta traductivă” a lui Anne Dacier care a ripostat în Les
causes de la corruption du goût (Cauzele coruperii gustului, Paris, Rigaud,
1714). Houdar(d) La Motte, i-a replicat cu umor, dar curtenitor, în
Réflexions sur la crititque (1715). Cearta celor doi a continuat până la
apariţia, în 1716, a versiunii propuse de iezuitul Hardouin, recuzată
de Anne Dacier în Homère défendu contre l'apologie du père Hardouin ou
suite des causes de la corruption du goût (Paris, Jean-Baptiste Coignard,
1716). Infidelităţile reproşate lui traducătoarei Anne Dacier au fost
exagerat caricaturizate. Acuzată de a-l fi făcut pe Homer să
vorbească limba saloanelor, traducătoarea îşi justificase infidelităţile
„calculate”, obligate” şi însoţise textul tradus de abundente note de
traducere. La fel s-a întâmplat şi cu Rivarol când a tradus Infernul lui
Dante (1785). Dacă i se părea că traducerea cuvânt cu cuvânt redă o
prostie sau restituie o imagine dezgustătoare [din punctul lui de
vedere !], Rivarol îşi asuma libertatea de a disimula aceste
„inconveniente”. (Rivarol, citat de Mounin, 1955: 22).
După 1653, consideră Roger Zuber (1968), a început
declinul traducerii libere şi chiar al traducerii ca „gen creator”, aşa
cum îl practica Perrot d’Ablaucourt (Ballard, 1992: 176). Pierzându-
şi statutul de „gen”, traducerea a devenit o activitate anexă, conexă,
iar epoca scriitorilor care se dedicau exclusiv traducerilor
(recreatoare) a apus. O nouă direcţie traductivă prindea contur:
didactica limbilor prin intermediul traducerii şi, în acest scop, se
traducea mai puţin texte istorice şi mai mult texte literare.
Antoine Lemaistre a redactat, din raţiuni pedagogice, Règles
de traduction française (1650, [10] Reguli de traducere franceză), în care
stipula că traducătorul trebuia să fie atât fidel, cât şi literal, dar
elegant, să deosebească estetica poeziei de estetica prozei, să
conserve genurile intacte, precum şi natura diferită a limbilor
franceză şi latină. Toate acestea pentru a limita parafrazele
explicative inerente în franceză şi, totodată, pentru a nu prejudicia
printr-o concizie forţată a exprimării în TŢ (în franceză) claritatea
TS şi a nu favoriza astfel obscurantismul.
 Pierre Coustel a reluat şi dezvoltat principiile de traducere
tratate de Antoine Lemaistre, tot din raţiuni pedagogice. El evidenţia
avantajele exerciţiului de traducere în educarea copiilor în Reguli de
educare a copiilor (1687). A reamintit consideraţiile despre traducere
tratate de A. Lemaistre: fidelitate, eleganţă, stil, principii de
echivalenţă, estetica poeziei şi estetica prozei etc. şi a examinat
amănunţit câteva dintre ele:
1. Fidelitatea faţă de sens, nu faţă de formă, pentru că
traducerea literală risca să fie neînţeleasă, iar calchierea
structurilor LS în LŢ era greu recognoscibilă, chiar şi pentru
cunoscătorii LS. Pe de altă parte, urâţenia traducerii literale
condamna TS la moarte în LŢ.
2. Claritatea era legată de efectul estetic, dar şi de specificul
limbilor. Dacă greaca şi latina îşi extrăgeau frumuseţea din
concizie, franceza se detaşa prin exprimarea pompoasă,
parafrazată, „etofată”.
3. Eleganţa şi echivalenţa exprimării constau în redarea unei
figuri printr-o figură corespondentă.
4. sfătuia traducătorii să practice cenzura atunci când termenii
din LS erau barbari sau obscuri (chiar licenţioşi) şi se
impunea o explicare (-caţie).
Între 1638-1661, s-a dezvoltat didactica limbilor şi în acest
context traducerea era utilizată pentru a învăţa limbile străine. Se
recurgea la limba maternă pentru comparaţie. (v. traducere pedagogică,
temă). În această direcţie, o lucrare notabilă este Règles de la traduction
ou moyens pour apprendre à traduire de latin en français, tirées de quelques-unes
des meilleures traductions du temps par le Sieur de l'Estang (Damien
Foucault, editor, Regulile de traducere…, sub pseudonimul Sieur de
l’Estang, 1660, în trei volume), propuse de Gaspard de Tende.
Regulile… lui de Tende au deschis calea unei traductologii
descriptive, fundamentată pe generalizări desprinse din observarea
traducerilor anterioare. Cele nouă principii de traducere, expuse în
cele trei cărţi „afiliate” spiritual grupului de la Port-Royal, fac din
Gaspard de Tende primul teoretician ştiinţific al traducerii. Deşi s-a
chinuit să stabilească reguli pentru „genul” traducere, dominantă
rămâne, din păcate, preocuparea de natură pedagogică. Este, totuşi,
o lucrarea interesantă cu două obiective corelate: 1) studiul traducerii
prin 2) învăţarea limbilor. De Tende este un precontrastivist care a
observat că unele dificultăţi de traducere sunt legate de formă, de
schimbările formelor (declinările substantivelor după caz, conjugarea
verbelor latineşti etc.) şi a tratat această problemă.
Metoda de traducere propusă de Gaspard de Tende
sugerează evitarea extremelor — „aservirea” şi „libertatea” — şi
reaminteşte de Dolet şi Lemaistre de Sacy. Prima regulă de traducere
se referă la bilingvismul traducătorului, la transferul sensului şi la
fidelitate („Bien entendre les langues, bien entrer dans la pensée de
l'auteur, ne pas s'assujettir trop bassement aux paroles”) şi este
preluată, probabil, de la Dolet ori de la Lemaistre de Sacy). A doua
regulă, derivată de la Lemaistre de Sacy, atrage atenţia asupra
fidelităţii faţă de cuvintele autorului („Marquer les propres paroles
de l'auteur lorsqu'elles sont importantes.”), a treia priveşte fidelitatea
faţă de spiritul şi geniul autorului(„Conserver l'esprit et le genre de
l'auteur.”). A patra regulă stabileşte norme inspirate din uzul concret
al limbii franceze: folosirea colocaţiilor, pe de-o parte, strict
lingvistică, şi utilizarea idiolectului convenabil — aspect
sociolingvistic — atât traducătorului, cât şi cititorului („Faire parler
et agir un chacun selon ses moeurs et sa nature.”). A cincea regulă se
referă la redarea frumuseţii prin frumuseţe şi a figurilor de stil prin
figuri de stil, şi este preluată de la Lemaistre de Sacy („Rendre
beauté pour beauté et figure pour figure.”). A şasea regulă, tratează
despre diferenţa de concentrare dintre limbi, diferenţa dintre
concizia (latinei) şi extinderea, dezvoltarea (francezei), înclinând spre
superioritatea primei caracteristici, mai frumoasă, mai elegantă („Ne
pas user de longs tours.”). A şaptea regulă, promovează claritatea
discursului şi chiar segmentarea lui pentru a-l face cât mai
comprehensibil („Couper les périodes latines lorsqu'elles sont trop
longues.”). A opta regulă introduce compensarea şi este reversul
celei de a şaptea („Joindre ensemble les périodes qui sont trop
courtes.”). A noua regulă readuce în prim plan tradiţia renascentistă
a înfrumuseţării traducerii prin figuri de stil, adesea ascunse, dar care
sunt descoperite cu plăcere de cititor („Tâcher encore d'embellir la
traduction.”).
În ciuda unui antagonism mai mult decât latent, concluzia lui
de Tende se desprinde clar: respectarea fidelităţii TS, fără a se
prejudicia eleganţa vorbirii, aşadar redarea prin traducere a unei
copii mai frumoase decât originalul. De Tende stabileşte deosebirea
dintre traducere literală şi traducere oblică (traducere directă vs. traducere
oblică, la Vinay şi Darbelnet, 1958)172.
Pierre Daniel Huet (1630-1721) a publicat mai multe lucrări
teoretice despre traducere, interpretare şi claritate: De interpretatione
libri duo, quorum prior est De optimo genere interpretandi, alter De claris
interpretibus în 1661, o a 2­a ediţie revăzută şi adăugită va apărea în
1680. Îl citise pe teoreticianul englez Lawrence Humphrey pe care îl
va cita în lucrarea sa. Tratatul lui Huet, redactat în latină, se prezintă
sub forma unui dialog între 3 umanişti (formă la modă, dacă ne
gândim fie şi numai la Bruni şi Luther). Pentru Huet: o traducere
bună însemna sesizarea intenţiei auctoriale, apoi fidelitatea faţă de
forma cuvintelor atât cât o permit particularităţile limbilor în relaţie
de traducere, astfel încât să fie redată originalitatea TS. Îi cerea
traducătorului să fie umil în faţa textului şi a autorului, să respecte
stilul şi tonul operei. Huet i-a criticat pe Ieronim, Cicero şi Horaţiu,
dar şi pe Amyot, d’Ablancourt ş.a. pentru libertăţile lor.
La Huet se observă promovarea unei strategii de traducere
adaptată genului textului de tradus (TS): traducerea simplă pentru
gramatici şi istorii, redate fără înflorituri, traducere literală pentru
poezii şi discursurile oratorilor care, fără a fi literale, trebuiau să
conserve stilul şi traducerea mai puţin „ornată” în domeniul religios.
Pentru pasajele obscure ori intraductibile, le propunea traducătorilor
să nu caute echivalenţe, ci să dea o explicaţie într-o notă marginală
despre semnificaţia lor.
Am putea conchide că, în secolul al XVII-lea, stilul de
traducere predominant era axat pe acceptabilitate, adică pe înlesnirea
accesului la sens, deci, pe cititor, astfel încât acesta să desluşească
fără dificultate textul tradus. Metoda de traducere practicată urmărea
ca TŢ să rivalizeze cu TS. Proza lui Malherbe şi discursul lui
Godeau au pregătit terenul pentru d’Ablancourt, care a reînviat
strategia de traducere folosită anterior cu succes de Jacques Amyot,
adică adaptarea şi (re)crearea printr-o traducere care nu se împiedică

172 Calcul exista deja în traducere. Procedeele oblice (v. transpoziţii, modulare),
servesc doar la intensificarea traducerii.
de o fidelitate formală, minoră. În concluzie însă subliniem că cele
două metode de traducere coexistau în continuare, deşi excesul
nonconformist al „frumoaselor infidele” a marcat definitiv istoria
traducerilor, acordându-i-se şi azi, ca şi în trecut, mai multă atenţie,
decât celeilalte metode. Atenţia criticii a marcat începutul unei
judecăţi obiective a traducerii, care dezaproba libertăţile acesteia în
raport cu originalul şi, în acelaşi timp, apariţia unei teoretizări cu
caracter ştiinţific, bazată pe observaţie.
 Canoane traductive franceze în Anglia şi Germania
în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea

Traducătorii englezi din secolul al XVIII-lea au subliniat

obligativitatea identificării autorului şi traducătorului şi au accentuat
recrearea necesară oricărei traduceri literare reuşite. Cu teoreticienii
şi traducătorii englezi, dezbaterea relativă la rolul traducerilor şi al
traducătorilor cunoaşte o nouă orientare.
Direct sau indirect, Anglia şi Germania au fost, o vreme,
tributare canoanelor traductive aplicate în Franţa, dar au dezvoltat
ele însele şi, relativ, repede strategii de traducere, am putea spune,
naţionale. Strategia traductivă edificată de englezi decurgea din
acceptarea alterităţii, a „divergenţelor”, a identităţii celuilalt, adică
din specificitatea limbilor şi culturilor sursă şi ţintă. În schimb,
strategia traductivă teoretizată şi practicată în Germania a fost
rezultatul reacţiei (adeziune ori blamare) la „frumoasele infidele”
franceze.
T.R. Steiner, în English Translator Theory, 1650-1800 (Teoria
traducătorului englez, 1650-1800, 1975: 18, 63-64), apreciază că, deşi
teoriile franceze de traducere şi, mai ales, cele ale lui Perrot
d’Ablancourt, au pătruns în Anglia între 1640 şi 1650, acestea nu au
înlocuit complet şcolile şi tradiţiile engleze de traducere preexistente.
Traducătorii englezi neoclasici s-au definit prin raportarea la aceste
teorii.
John Denham, Abraham Cowley, Richard Fanshawe,
Edward Sherburne, Thomas Stanley, toţi regalişti exilaţi mai multă
vreme pe continent, au avut timp să scrie şi să intre în contact cu
textele traduse în Franţa şi metoda franceză de traducere. Principalii
teoreticieni ai grupului, Denham şi Cowley, au fost formaţi şi
marcaţi de ideile lui Perrot d’Ablancourt.
Mai mult de jumătate din operele poetice ale lui John
Denham sunt traduceri (cf. T.R. Steiner, 1975: 63), dar ceea ce
interesează aici este manifestul traducerii scris în urma analizării
poemului lui Guarini173 Il Pastor Fido (Pastorul credincios), tradus de
Richard Fanshawe în 1647. În această lucrare, Denham lăuda
traducerea non-literală a lui Fanshawe şi accepta ca necesare
transformările pretinse de distanţa temporală culturală şi lingvistică.
A reţinut şi teoretizat pragmatismul traducerii, imperativitatea
adaptării TS la publicul LŢ (acceptabilitate), apropiindu-se periculos de
strategia de traducere practicată de Nicolas Perrot d’Ablancourt
(„liberalism radical”)174. Totodată, Denham a atras atenţia asupra
traducerilor confecţionate de ignoranţi, care nu ştiau nici să scrie
(traduceri defective, mai înspăimântătore decât cele literale, obţinute
prin corespondenţe lexicale ori literalism sintactic). Traducătorul
trebuia, afirma el, să dovedească un geniu egal cu geniul autorului
tradus (empatie, congenialitate).
În prefaţa sa la traducerea din Homer, The Destruction of
Troyes (Distrugerea Troiei), Denham a subliniat raritatea traducerilor
bune şi a atras atenţia asupra limitelor (obiective) activităţii de
traducere. Pentru a-şi argumenta punctul de vedere, a reluat
metafora „traducătorului hoţ” care fură de la ceilalţi (autori) fără a se
îmbogăţi, deoarece ceea ce este excelent este inimitabil. Aşadar, nu
există o copie egală originalului, ci doar o palidă replică a acestuia.
Denham a propus o nouă metodă de a traduce Virgiliu şi, cu
această ocazie, şi-a dat seama că traducerea de poezie este imprecisă,
inexactă. Rigurozitatea şi fidelitatea sunt —declara el — apanajul
traducerii de texte concrete, utilitare sau religioase. Pornind de la
premisa că poezia se traduce în poezie (inefabil), nu precum textele
în proză dintr-o limbă în altă limbă, frumuseţea şi graţia poeziei
puteau fi redate într-o altă limbă doar prin schimbarea manierei de a
recrea o operă. În această ordine de idei, Denham recuza literalismul
în orice formă, calcul şi metisajul, strategii pe care le-au promovat
teoreticienii germani, în secolul al XVIII-lea. Deşi nu a teoretizat

173 Giovanni Batista Guarini (1537-1612), poet, profesor umanist la Ferrare. A

compus mai multe lucrări, dintre care celebrul poem intitulat Il Pastor fido,
imprimat şi tradus în aproape toate limbile Europei, o tragi-comedie pastorală în
cinci acte, a cărei acţiunea se petrece în Arcadia.
174 În prefaţa la Războiul din Peloponez din 1662, Nicholas Perrot d’Ablaucourt şi-a

apărat metoda de traducere liberă şi infidelă în faţa „făcătorilor” de reguli.

deosebirile de cod, le-a intuit şi opus concepţiilor lui Chapman şi
celor ale predecesorilor săi.
Abraham Cowley, în prefaţa la traducerea Odelor lui Pindar
(1656), reafirma şi el, imperativitatea eliberării de traducerea cuvânt
cu cuvânt, întrucât „limba este haina unei epoci şi această haină se
schimbă cu epocile”, cu trecerea timpului. Sesizase, aşadar, ca
Bachet de Méziriac, evoluţia internă a limbii şi necesitatea
reactualizării traducerilor. Prin urmare, Pindar a fost tradus într-o
engleză modernă, actualizată. S-a redat conţinutul global al operei,
dar nu şi sensul strict al termenilor care l-ar fi împiedica pe
traducător să ofere cititorilor o traducere accesibilă, aşa cum
oferiseră Denham şi d’Ablancourt. (T.R. Steiner, 1975: 66, 67).
Lizibilitatea devenise criteriul traducerii calitative. În numele acestei
calităţi, Cowley apăra imitaţia sau adaptarea, fără să ştie exact cum să
îşi categorisească traducerea.
Împrumutând tactica predecesorilor, în prefeţele lucrărilor
traduse, Cowley şi Denham au teoretizat maniera de a traduce în
Anglia, între 1640 şi 1650: o imitaţie care accentua recrearea (creaţia)
în numele diferenţei culturale, lingvistice, spaţiale şi temporale care
separau publicul-sursă şi publicul-ţintă.
L.G. Kelly arată în Platon, Bacon and the Puritain Apothecary:
The Case of Nicholas Culpeper” (1989: 95-109) că, după ce în perioada
1647-1656, în Anglia, se dezvoltase şi se teoretizase strategia de
traducere literară şi mai ales de traducere a poeziei prin imitaţie,
noua generaţie de traducători, din raţiuni de ordin ideologic, dar şi
dependente de obiectul traducerilor, a promovat o manieră de
traducere mai simplistă, mai simplificată şi mai literală. Mai puritani,
aceşti traducători urmăreau să distrugă controlul pe care Academia
de Medicină din Londra îl exercita asupra traducerilor medicale.
Influenţa lui Culpeper asupra „spiţerilor” era perceptibilă în
pragmatismul acestora, dar şi în scepticismul lor legat de verificarea
oricărei cunoaşteri prin observaţie şi experienţă. Gustul pentru
ştiinţă şi raţionalism distrugea imaginaţia şi idolii spiritului, respingea
orice utilizare estetizantă a limbajului175(Kelly, 1989: 99).

175 Culpeper, medic, homeopat şi astrolog englez, ar fi efectuat cca. 70 de

traduceri de tratate de medicină, astronomie, chimie, chirurgie etc., între 1649 şi
1654. Culpeper propunea, în prefaţa unui tratat de medicină pe care îl tradusese,
 În epocă, se contura un funcţionalism subversiv al
traducerii dat fiind că:
1) traducerea în limba vernaculară lărgise aria de difuzare şi
distrusese aşa-zisul cerc al iniţiaţilor.
2) prin stilul simplu şi clar, traducerile vernaculare
extinseseră impactul ştiinţelor, iar combaterea ignoranţei
însemna diminuarea influenţei divine, ceea ce displăcea
Bisericii.
Deşi Culpeper a criticat versiunea autorizată a Bibliei, pentru
adăugiri, suprimări, traducerile neomogene ale unuia şi acelaşi
cuvânt, nici el nu este un literalist. Unitatea lui de traducere nu este
cuvântul, ci discursul. Cu toate acestea, în sânul comunităţii puritane,
se bucura de prestigiul unui traducător riguros, adică „literalist”.
În 1680, John Dryden ataşase o prefaţă la traducerea dată
Epistolelor lui Ovidiu care a funcţionat multă vreme ca tratat de
traducere. Teoria lui nu se axează pe clivajul „literalism” –
„liberalism”, ci pe un modul triadic, asemănător celui practicat de
Goethe şi, ulterior, de semioticieni. (G. Steiner, 1978: 253). Dryden
s-a raportat la predecesori pentru a se situa în peisajul traductiv,
devenind automat situabil şi în cel pretraductologic. Pentru el, orice
traducere era reductibilă la una dintre cele trei scheme
fundamentale: metafraza, parafraza, imitaţia pe care le-a definit după
cum urmează:

1) Metafraza este o strategie de traducere inferioară, o

restituire cuvânt cu cuvânt, vers cu vers, obţinându-
se adesea un text plat ori obscur (şi îi dădea ca
exemplu pe Holland şi Ben Jonson cu Arta poetică de
Horaţiu176).
2) Parafraza este calea de compromis între metafrază şi
imitaţie. Traducerea liberă ar restitui sensul, după
părerea lui, fără a se preocupa de formă (şi reţine
traducerea lui Waller din Virgiliu)

ca cititorul să asiste la o disecţie, ca pacientul şi medicul să discute diversele

tratamente şi simptome, pentru a se înţelege unii pe alţii, pentru a comunica.
176 Atunci când am discutat criticile aduse de Samuel Johnson, critici demontate

de George Steiner, am amintit că Ben Jonson este un traducător anti-literalist.

 3) Imitaţia este traducerea prin care traducătorul
foloseşte TS ca bază de lucru, dar se îndepărtează de
TS după cum crede de cuviinţă (v. Cowley, Amyot,
d’Ablancourt ş.a.).

În 1697, în prefaţă la Eneida lui Vergiliu, Dryden a revenit

asupra criticii traducerii şi a reflecţiilor traductive, dar cu mai puţină
precizie terminologică. A rezumat tema arhicunoscută a latinei ca
limbă superioară pentru a justifica în acest mod împrumuturile
deliberate din latină, la care a recurs cu scopul de a latiniza engleza.
Concepea traducătorul ca pe un neguţător care face comerţ cu
morţii şi cu viii pentru a-şi îmbogăţi limba. Principii asemănătoare,
dar amplificate aveau să susţină şi teoreticieni germani din epoca
romantică.
Între maniera franceză de a traduce şi cea engleză există o
anumită similitudine, dar şi deosebiri importante. Traducătorii
francezi erau fideli cititorului limbii ţintă, cei englezi, limbii ţintă.

1) Pragmatismul strategiilor de traducere franceze este

clar ilustrat în observaţiile teoretice şi în traducerile
propriu-zise. Traducerea franceză este mai retorică şi
mai pragmatică, preocupată de frumuseţea limbii şi
de efectul operei asupra cititorului (v. efect
perlocuţionar, echivalenţă dinamică, echivalenţă pragmatică).
Axată pe acceptabilitate, pe publicul-ţintă.
2) Semantismul este caracteristica traducerii engleze,
mai interesată de a recrea ori de a înlocui spiritul
poetic al originalului. Axată pe intenţionalitatea, mai
puţin a autorului, poetului, şi mai mult pe aceea a
traducătorului, ca autor de gradul II, un re-emiţător.

Contele de Roscommon (1633-1685), în Essay on Translated

Verse (1684), arăta că rolul traducătorului este de a asigura transferul
literaturilor vechi şi străine, TS rămânând superior TŢ; că
traducătorul trebuie să judece ceea ce traduce, să nu inventeze când
traduce şi, bineînţeles, să aleagă empatic autorul de tradus.
Roscommon credea că trebuie explorat sensul, iar afectarea,
preţiozitatea şi literalismul, evitate.
Alexander Pope (1688-1744), cel mai mare traducător al lui
Homer, din vremea sa, a adoptat o cale de mijloc, ca şi John
Dryden. Precizări traductologice preţioase se regăsesc în prefaţa sa
(1715) la Iliada, considerată unul dintre primele studii de critica
traducerii. Pope susţinea că:
1. nici o traducere nu poate egala originalul (scris într-o limbă
superioară, revine dihotomia limbi şi culturi majore vs.
limbi-culturi minore, reprezentate de limbile vernaculare);
2. parafraza este de evitat;
3. literalismul se justifică, uneori, în cazurile de obscuritate a
TS;
4. trebuie păstrată flama („efectul, intenţia”) poeziei, inefabilul.

Fără să intre în detalii legate de tehnica traducerii, Pope

observa două caracteristici ale stilului lui Homer: epitetele şi
repetiţiile. Primele pot fi păstrate, arăta el, într-un anumit număr,
fără a dăuna purităţii limbii engleze. Repetiţiile, tipologizate de Pope
în funcţie de lungimea segmentelor, trebuie, în general, respectate,
mai ales când situaţia o cere (de exemplu, în mesajul zeilor către
oameni). Pentru celelalte, se cuvine apreciată distanţa care le separă
de precedentele, luând în considerare entropiile stilistice, funcţia
muzicală a refrenelor etc. şi consecinţele lor asupra (coerenţei)
traducerii.
Pope a încercat să traducă mai bine decât predecesorii săi:
Chapman — catalogat de „infidel”, pentru că îl reinterpretase pe
Homer — şi Dryden — care, în pofida faptului că oferise o
traducere calitativ superioară celei a lui Chapman, se dovedise lipsit
de discernământ şi respect faţă de versiunea lui Chapman, pe care,
pe alocuri o copiase pur şi simplu. El îi sfătuia pe traducători să nu
ignore pregătirea exegetică a operei de tradus, intertextuală (el însuşi
studiase texte originale şi texte care în rezona aceeaşi temă,
Homer,Vergiliu, Milton, Fénélon). Iar, în privinţa publicului vizat,
credea că acest gen de traducere se adresa unui public restrâns,
dornic de instruire şi, totodată, iubitor de poezie.
 Din nefericire, analizele pertinente şi asigurările
traducătorului nu garantează nici rezultatul traducerii, nici succesul
traducerii la critică ori posteritate. Traducerea lui Pope nu este nici
fidelă, nici simplă ca TS (cf. Samuel Johnson, în T. R. Steiner, 1975:
121-123). Meritul lui constă în a fi teoretizat deosebirile dintre TS şi
TŢ, deosebiri determinate de distanţele culturale, spaţio-temporale şi
lingvistice.
Pope tradusese Iliada între 1715 şi 1720, iar Odiseea între
1725 şi 1726. La 50 de ani de la aceste traduceri, William Cowper
(1731-1800) l-a retradus pe Homer după alte principi. Întrucât
fidelitatea faţă de un poet ca Homer (spaţiu, timp etc.) nu putea fi
asigurată de traducerea în versuri rimate, credea el, propunea ca
alternativă traducerea în versuri albe. Cowper şi-a dat seama că
libertatea traducătorului era îngrădită, de fapt — şi pe bună dreptate
—, de libertatea autorului, nestingherit în a scrie textul cum doreşte,
liber să elimine ce îi pare dificil sau nu îi place. Sper deosebire de el,
traducătorul trebuia să respecte alegerile celui dintâi şi, remarcabilă
observaţia lui Cowper, de aici şi deformarea inevitabilă a idiolectelor
prin traducere.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea au apărut două tratate de
traducere importante: The Translation of Four Gospels (Traducerea celor
patru Evanghelii) de George Campbell şi Essay on the Principles of
Translation (Eseuri despre principiile de traducere) de A. F. Tytler.
În Traducerea celor patru Evanghelii, George Campbell (1719-
1796) a abordat diacronic şi teoretic traducerile Bibliei. Şi-a expus
principiile de traducere, a relevat asemănările şi deosebirilor dintre
traducerea lui şi ale celorlalţi. În acest scop, a stabilit criteriile unei
traduceri reuşite:
1. fidelitatea faţă de sens;
2. fidelitatea faţă de spiritul şi stilul autorului, în măsura
în care LŢ o permite;
3. lizibilitatea TŢ, natural şi uşor, restituit de parcă ar fi
un original.
În Essay on the Principles of Translation (1791), Alexander
Fraser Tytler (1747-?), a analizat trei principii de traducere analoage
celor ale lui Campbell, fiind chiar bănuit de plagiat, de aceea a şi
dezvoltat o polemică în acest sens cu autorul Traducerii celor patru
Evanghelii. Tytler arăta că predecesorii au tradus mult, dar puţine
traduceri au ajuns până la noi. Reflecţiile asupra traducerii ar trebui,
după el, să servească la ameliorarea calităţii genului (a se vedea şi
traductologii contemporani!) şi i-a citat pe d’Alembert, Batteux,
Huet.
Pentru Tytler, obiectivul autorului era să comunice, aceasta
este singura lui intenţie. În materie de traducere de poezie, Tytler s-a
apropiat de Denham. El considera că traducerea fidelă formelor era
fezabilă în traducerea textelor pragmatice, religioase etc. În poezie
însă, nu se traduce limba, ci trebuie restituit inefabilul. Cu toate
acestea, Tytler nota că trebuia respectat stilul autorului, deşi mult
mai dificil i se părea să fie fidel sensului. Tytler era foarte departe de
luările de poziţie teoretice din Germania, referitoare la literalitatea şi
străinătatea (alteritatea177) traducerii.
În tratatul sau, concentrat în special pe traducerea literară şi
pe traducerea de poezie, Tytler şi-a exploatat experienţele traductive
: a experimentat traducerea de poezie, mai exact a urmărit dacă un
poem poate fi tradus bine în proză, a examinat proprietăţile poeziei
în comparaţie cu cele ale prozei. Este o lucrare originală şi
sistematică (-zată), amintind de Gaspard de Tende şi de analiza lui
sistemică ordonată a problemelor de traducere.
Traducerea literară engleză a cunoscut în secolele al XVII-
lea şi al XVIII-lea două curente succesive:
1. scurtă perioadă (1610-1635) marcată de un
„literalism” particular, cel al lui Ben Jonson.
2. Apoi o perioadă marcată de traducerea – recreaţie,
reprezentată cu succes de Denham şi Cowley, care a
avut un ecou şi rezultate similare „frumoaselor
infidele” franceze ale lui Perrot d’Ablancourt şi care
va continua până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Totuşi, protestele ridicate de partizanii fidelităţii formei nu
au lipsit în această perioadă. (T. R. Steiner, 1975: 33)

Germania

177LŢ are identitatea ei care nu se confundă cu identitatea LS. Pentru a opune şi

distinge cele două limbi, folosim identitatea LS vs. Alteritatea LŢ (= identitatea
LŢ în opoziţie cu identitatea LS).
 În secolul al XVII-lea, în Germania se continua tradiţia
traductivă instituită de Luther: aclimatizarea (naturalizarea) TS la
exigenţele LŢ. Acest principiu de traducere se regăseşte la
gramaticianul şi filologul Justus Georg Schottelius (latinizarea a
numelui Schottel, 1612-1676), care a scris şi el un tratat dialogat,
influenţat, probabil, de Pierre Daniel Huet. Ca şi Dolet, Schottelius
credea că traducerea nu este pentru diletanţi. În tradiţia
renascentistă, traducerea era o modalitate de îmbogăţire culturală şi
lingvistică, în concepţia naţionalistă a lui Schottel traducerea trebuia
să evite calcurile şi împrumuturile, astfel încât LŢ să se amelioreze
din interior, nu prin impulsuri externe, şi să se impună în faţa latinei.
Originalitatea funciară a limbilor germanice îndepărta orice
concurenţă din partea latinei, iar fidelitatea lingvistică devenise o
datorie naţională.
În secolul următor, Johann Christoph Gottsched (1700-
1766) a fost unul dintre ultimii reprezentanţi ai influenţei franceze.
Profesor de poezie la Leipzig, Gottsched dorea să epureze literatura
germană inspirându-se din literatura franceză. Pornind de la
traducerea sa din Arta poetică a lui Horaţiu, a analizat dificultăţile de
traducere pe care le-a întâlnit: 1) sintaxa emfatică a latinei; 2) stilul
eliptic; 3) cuvintele al căror referent (obiect, situaţie) era situabil în
altă epocă. În urma acestor analize, efectuate la nivel sintactic,
stilistic şi lexical, a ajuns la concluzia că dificultăţile l-au determinat
să aleagă traducerea cuvânt cu cuvânt. În acelaşi timp a observat că,
în ciuda literalităţii, traducerile nu sunt cantitativ egale. A notat, deci,
diferenţa de concentraţie dintre limbi şi a stabilit următorul raport:
700 versuri în germană pentru 500 versuri în latină. Concluzia lui
finală: nu se poate pretinde unei traduceri de poezie aceeaşi fidelitate
— formală! — ca unei traduceri în proză.
Gottsched a fost sensibil la distanţa spaţio-temporală care îi
separa pe cititorii germani de cei romani. Fără să fie elitist, s-a
adresat unui public mediu, cultivat, şi pentru acesta a adăugat note
de traducere, astfel încât, prin explicaţii, să asigure înţelegerea, note
pe care cititorul erudit putea să le ignore. Conştient de problemele
lingvistice, preocupat de comunicare şi de didactică, Gottsched a
prezentat într-un text (1734) preponderent de didactica traducerilor
binefacerile traducerii în domeniul creaţiei literare, pe care a
asemănat-o cu exerciţiul de copiere a modelelor pentru pictori
(metaforă folosită şi de Méziriac, în critica traducerilor lui Amyot).
Gottsched a stabilit un program de traduceri şi i-a propus pentru
traducere pe cei mai buni autori, iar traducătorilor le-a sugerat să
aleagă dintre diferitele genuri (de fapt, domenii, istorie, poezie,
filosofie etc.) pe acela care le era mai apropiat. Principiul empatiei
determina alegerea textului de tradus de fiecare traducător. În
această lucrare de didactica traducerii, nu este ignorată nici latura
normativ-prescriptivă. Cum trebuia tradus? El preconiza pregătirea
textului pentru traducere şi, apoi, o serie de etape ale procesului
traductiv:

1) Întâi înţelegerea;
2) Se traducea frază cu frază, din raţiuni morfo-sintactice
proprii fiecărei limbi. Astfel, fraza devenea unitatea de
lucru şi de traducere;
3) Se traducea idiomatic;
4) Se impunea respectarea figurilor de stil şi a stilului TS;
5) Traducerea comparată — exegeza lexicală şi
intertextuală, hermeneutica — a traducerilor erudiţilor şi
a TS îi permiteau traducătorului-ucenic să se formeze.

La jumătatea secolului al XVIII-lea s-a conturat o reacţie

clară împotriva traducerii franceze clasice, contra naturalizării TS
prin adaptarea la normele de civilizaţie ale LŢ, considerate
imperative ale bunului gust. Bodmer, Breitinger, Lessing şi Herder
au fost pionierii noii orientări în traducere. Ideile lor au fost reluate
de Goethe şi Schleiermacher.
Bodmer178 (1698-1783), în Der Malher der Sitten, 1746, a
avansat idei de specificitate lingvistică şi de îmbogăţire pe care

178 A se vedea Lubomir Dolezel, Poetica occidentală, 1998. Johann Bodmer sublinia
ideea superiorităţii naturii asupra artei în termeni clari: toţi artiştii — pictori,
sculptori şi poeţi — recunosc în natură pe profesorul şi pe maestrul lor şi cu toţii
o iau ca prototip şi exemplu, studiind-o şi imitând-o, întrucât natura ca model este
pe primul loc, iar arta ca imitaţie pe al doilea, regula asemănării este primul
criteriu al perfecţiunii artistice. Bodmer nu are nimic împotriva faptului de a
relua străvechi legende banalizate şi afirmă din nou că cel mai bun artist este
traducerea le poate reprezenta pentru limbi moderne şi a reţinut
două modalităţi de a traduce (prefigurare precoce a teoriei skopos-
ului, din secolul al XX-lea):
1. Dacă scopul constă în a comunica un conţinut al TS
cu ajutorul LŢ, traducătorul trebuie să fie cât mai
clar posibil.
2. Dacă obiectivul traducerii este de a obţine o
traducere exactă, precisă, nu doar un transfer al
ideilor din TS, ci şi al formei lor, traducătorul trebuie
să fie extrem de riguros, deci literal.
În Arta Poetică apărută în 1740, Johann Jacob Breitinger
(1701-1776) împărtăşeşte publicului opinii similare cu ale lui
Bodmer [sunt prieteni]. Vedea în traducere un exerciţiu profitabil
care îi permitea să asimileze gândirea, ideile şi stilul celorlalţi, şi, în
acelaşi timp, să îmbogăţească limba. Urmând exemplul
predecesorilor săi francezi, italieni ori englezi —Huet, Chapman,
Sherburne —, Breitinger a apelat la spusele lui Horaţiu pentru a
distinge imitaţia de traducere. A insistat pe unicitatea expresiei
auctoriale şi a plasat pe primul loc în ierarhia datoriilor profesionale
ale traducătorului fidelitatea faţă de expresia (forma) TS la egalitate
cu fidelitatea faţă de intenţia (conţinutul) TS. Nedespărţirea formei
de fond, renunţarea la ierarhizarea aleatorie şi subiectivă a priorităţii
formei faţă de fond ori invers constituie originalitatea concepţiei
traductive a lui Breitinger.
Bunul gust [altul decât cel francez?], competenţa lingvistică,
bunul simţ şi capacitatea de a se afla în empatie cu autorul tradus
sunt calităţile pe care le cerea traducătorului. Breitinger a pornit de la
premisa că nu există două cuvinte ori două expresii care să aibă
acelaşi sens într-o limbă, prin urmare, a ajuns „firesc” la concluzia
— pernicioasă, amintind de Septuaginta — că există o singură
traducere posibilă pentru un TS. Dificultatea traducerilor în limbi
vernaculare reapare şi în observaţiile altor traducători germani. Al

maestrul care pictează natura cu atâta măiestrie şi fidelitate încât imaginea făcută
după aceasta [Nochbild] este luată drept prototip Wrbild]' (1974, 1.41). Şi Breitinger
caracteriza arta ca „imitaţie a naturii [Naturnachahmung] făcută cu măiestrie", idee
esenţială dezvoltată sistematic în voluminosul tratat al lui Breitinger (Introducere la
lucrarea lui Breitinger 1740).
doilea aspect important în reflecţiile lui Breitinger priveşte
caracteristicile formale proprii fiecărei limbi. Pentru a evita
entropiile stilistice, traducătorul trebuia să posede cunoştinţe
lingvistice profunde, serioase în propria limbă (LŢ).
Gotthold Ephraim Lessing (1729-1781) nu a revoluţionat
peisajul traductologic german, dar l-a acuzat pe Gottsched — în
revista179 Briefe, die Neueste Literatur betreffend (Scrisori despre literatură)
— de a fi vrut să francizeze teatrul german. Şi pentru a evita astfel
de rătăciri, a propus dezvoltarea criticii traducerii, singura garanţie a
calităţii traducerii şi, totodată, a evitării popularizării unor traduceri
îndoielnice.
Cadrul reflecţiilor traductive a fost lărgit efectiv de Johann
Gottfried von Herder (1744-1803) cu Fragmentele sale (1766-1767).
Pentru el traducerea era mai mult decât o simplă activitate literară şi
lingvistică, era o metaforă, o categorie a gândirii care transpune
divinul în uman prin limbaj. Idealul lui Herder rămânea universal,
deşi în Idei privind filosofia istoriei umanităţii (1784)180 a stimula
cultivarea caracteristicilor naţionale. Potrivit filosofiei sale, fiecare
naţiune contribuie, cu expresiile tipului ei naţional, la dezvoltarea
umanităţii în general. Ideile lui Herder au fost preluate de Walter
Benjamin. Orice limbă vie este o limbă-mamă şi limbile vii sunt
egale între ele (cel puţin germana nu este cu nimic inferioară
francezei şi francizarea — susţinută de Gottsched — este
nejustificabilă). Dacă limba trebuia îmbunătăţită şi dezvoltată,
Herder propunea — aşa cum procedaseră Bodmer şi Breitinger —
să se recurgă la împrumuturi lexicale din limbi clasice.
Traducătorul lui Herder trebuia să fie filosof şi lingvist şi, nu
în ultimul rând, om de litere (genial, de preferinţă); traducerea era o
explicaţie, o clarificare a TS, iar notele de traducere deveneau inutile
şi pretenţioase. Pentru Herder, traducerea se definea în opoziţie cu
adaptarea-naturalizată a francezilor, era, aşadar, o reprezentare a ceea ce
este în realitate textul sursă (cf. Ballard, 1992: 231).

179 Dramaturgul Lessing, filosoful Moses Mendelssohn şi Christoph Nicolas

întemeiază revista Briefe, die Neueste Literatur betreffend, care va apărea între 1759-
1765.
180 Herder, Scrieri (Idei privind filosofia istoriei umanităţii, Bucureşti, 1973).
 În viziunea herdiană, germana, o limbă vernaculară tânără,
mai puţin expusă jocurilor de cuvinte decât franceza ori engleza, se
prezenta drept o limbă de traducere potrivită pentru redarea lui
Homer. De altminteri, pentru Herder modul de a gândi şi limbajul
erau strâns legate, lectura fiind şi ea un soi de traducere mentală, o
adaptare a spiritului la un mod de exprimare sursă (străină) în
vederea respectării formei în traducere. Principiul herdian al
fidelităţii, a depăşit frontierele pretraductologice religioase anterioare
şi a fost extins la traducerea de poezie. Respectarea fidelităţii
însemna uneori import(-are). Cu Herder s-a instituit o regulă
esenţială în traducerea de poezie: respectarea fidelităţii formei
devenise garanţia nealterării sensului şi o dovadă de fidelitate faţă de
conţinut.
Concepţia lui Herder despre limbaj a fost influenţată de
Johann Georg Hamann181 şi de teoriile lui mistice, datând din 1760
(cf. Steiner, 1978: 82-83). Hamann, ca şi Leibniz, era convins că o
trăsătură de semnificaţii şi revelaţii secrete se ascundeau dincolo de
structura superficială, aparentă a limbilor şi contribuiau (participau)
la exegeza mistică. A citi înseamnă a descifra, iar a vorbi, e a traduce
(din gr. metapherein, „a duce dincolo”). Hamann spunea că „a vorbi
înseamnă a traduce dintr-o limbă angelică într-o limbă omenească,
adică a transpune ideile (gândurile) în cuvinte, lucrurile în nume,
imaginile în semne” (Hamann, tradus de J. F. Courtine, în Poésie,
Bélin, Paris, 1990, no 13, p. 17 citat cf. A. Bermann, apud Ballard,
1992 : 222, nota 62 — trad. n. G.L.B.).
Mai târziu, ideile lui Hamann despre traducere au fost
preluate şi dezvoltate de Goethe182, Schlegel, Herder şi Humboldt,
graţie conjuncturii coexistenţiale favorabile. În secolul al XVIII-lea,
conceptul de „Bildung” (formare, educaţie) se află în centrul culturii
germane. Sinonim cu „cultură” şi cu „grad de formare a unei
opere”, a fost o mişcare către formă şi, totodată, o confruntare a

181 Hamann, supranumit Magul Nordului. Critica luminilor, I. Berlin. Hamann,

Aesthetica in nuce.
182 Goethe (1749-1832) iniţiază mişcarea literară de protest în literatura germană,

Sturm und Drang, (Furtună şi avânt, imbold) în a doua jumătate a secolului al

XVIII-lea, romanul Suferinţele tânărului Werther (Die Leiden des jungen Werthers) din
1774, fiind cea mai cunoscută exemplificare.
modelelor. Antichitatea reprezenta modelul cultural şi literal de
urmat.
Goethe a arătat un interes particular şi constant faţă de
traducere. A tradus din latină, greacă, spaniolă, italiană, engleză şi
franceză. Traducerile sale (autobiografia lui Cellini, Calderon,
Diderot, Nepotul lui Rameau) au marcat literatura europeană. De
altfel, şi-a exprimat adesea, în opera sa, punctul de vedere traductiv.
West-östlicehr Divan (Last-West Divan, Le Divan occidental-oriental, Poeme,
divanul din vest şi din est) rămâne cea mai importantă contribuţie a lui
Goethe la istoria şi teoria traducerii 183, în care autorul a oferit cea
mai rafinată concepţie despre traducere din vremea sa. El reţinea trei
tipuri de traduceri, amintind de tripleta englezului John Dryden.
Acestea se puteau manifesta şi repeta consecutiv sau coexista
simultan în istoria unei culturi. Goethe a realizat şi o prezentare
cronologică, o descriere a evoluţiei celor trei moduri de a traduce
către un gen particular şi satisfăcător, gen (de traducere) care nu era
altul decât cel adoptat, evident, de traducătorii germani.
1. Primul gen identificat sau prima metodă este traducerea în
proză care suprima toate particularităţile textului poetic, însă
permitea un prim contact cu „străinătatea” (aspectul
pragmatic al traducerii este exemplificat de traducerea Bibliei
de Luther, în care acceptabilitatea şi plasarea sub semnul
comunicării sunt dominante).
2. A doua metodă de traducere (şi epocă de traducere), numită
parodistică este ilustrată de traducerile franţuzeşti,
naturalizante, „*ţintiste”, intertextuale (infidelitatea
proclamată a „ţintiştilor”, „frumoasele infidele”)
3. A treia metodă de traducere — supremă şi ultimă — este
cea mai bună şi principiile ei au fost stabilite de traducătorii
germani. Acest tip de traducere urmăreşte să obţină o
traducere identică (cu) originalului şi, din acest motiv, se
confruntă cu o mai mare rezistenţă la traducere, deoarece
traducătorul care restituie îndeaproape originalitatea
autorului îşi înfrânează propria originalitate şi renunţă, mai

183R. Schulte, R. Biguenet (ed.), Theories of Translation. Anthology of Essays from

Dryden to Derrida, Chicago, University of Chicago Press, 1992.
 mult sau mai puţin, la originalitatea, identitatea naţiunii sale.
Gustul publicului ţintă începe să se adapteze la cultura sursă.
De altfel, traducerea care are ca obiectiv să se identifice cu
originalul tinde să se apropie în cele din urmă de versiunea
interliniară şi facilitează mult înţelegerea textului sursă.
Pentru Schlegel184 literatura constituia patrimoniul
umanităţii. Universalismul pe care se întemeiază opera sa este şi
rezultatul prieteniei constante care îl lega de Madame de Staël, dar
mai importantă era convingerea că accesul la patrimoniul literar al
omenirii trebuie să fie permis oricui. În acest context, traducerea era
protagonista principală, întrucât fiecare naţiune trebuia să fie
capabilă să pătrundă în tainele literaturii universale în şi prin propria
limbă. Conform ipotezei lui Schlegel, literatura trebuia să îşi păstreze
caracterul pregnant literar în traducere. Punctul de vedere al lui
Schlegel se situează la polul opus literalismului care îi fusese
propovăduit în tinereţe. În accepţia lui Schlegel, specificitatea operei
literare decurge din formă, stil, prozodie şi metrică. Şi, pe bună
dreptate, el condamna traducerea în proză a operelor în versuri.
Literatura este un cod, iar codul – adică elementele formale care
condiţionează aşteptările cititorului şi (care) conferă literaritatea
operei – trebuia restituit cu fidelitate, astfel încât să (re)producă
impresia degajată de originalul (TS). Schlegel şi-a demonstrat teoria
traducerii în practica traducerii operei lui Shakespeare. Principiul
respectării metrului TS în traducerea de poezie avea să se impună şi
să devină o regulă europeană. Cu toate acestea, Schlegel însuşi l-a
încălcat atunci când a tradus din sanscrită.
În secolul al XIX-lea, influenţa culturii germane asupra
întregii Europe a fost foarte marcantă. Şi Anglia a fost atinsă de ea.
Dar, pe lângă acest curent central în traducere, care consta în
preocuparea pentru respectarea la maximum a formelor originale,
alte două strategii de traducere sunt semnificative pentru Anglia în
această perioadă:
1) pe de-o parte, atitudinea ambiguă a omului de
litere faţă de traducere (cazul lui Shelley)

184 Friedrich Schlegel (1772-1829), filosof, critic şi poet romantic german.

 2) pe de altă parte, manifestarea orientalismului şi a
cenzurilor epocii (exemplul cel mai elocvent, O
mie şi una de nopţi).
În 1818, Shelley a tradus Banchetul lui Platon şi scene din
Faustul lui Goethe, urmând mai degrabă principiile traducerii literale
(echivalenţă formală, traducere literală) decât pe cele ale traducerii
exotizante. În scrierile lui Shelley, traducătorul deţine un rol
ambiguu, întrucât pentru Shelley, traducerea era o activitate
inferioară, un fel de tranziţie între două perioade de inspiraţie.
Iniţial, el a tradus opere pe care le admira pentru conţinutul ideatic,
iar, ulterior, opere pe care le aprecia pentru calităţile formale şi
estetice. Pentru cele două tipuri de opere traduse, Shelley a folosit
metode de traducere diferite: 1) traducerea-recreaţie pentru poezie,
continuând tradiţia traductivă din Anglia secolului al XVIII-lea; şi 2)
pe de altă parte, traducere literală pentru traducerile din Platon şi
Goethe şi cvasiliterală pentru autotraducere. Traducerea auctorială în
italiană (1820-1821) cuprinde fragmentele din The Revolt of Islam şi
Prometheus Unbound, iar Ode to Liberty este redată semantic integral,
deşi din nouăsprezece strofe, redă paisprezece în italiană. Totuşi,
Shelley nu a atins nivelul de „bilingvism creator” definit de
Oustinoff (2001), autotraducerea lui situându-se la jumătatea
distanţei dintre traducerea în versuri rimată a lui Erasmo di Lustro
(1878) şi cu cea în proză, literală, a lui Raffaello Piccoli (1925).
În traducere, gustul victorienilor pentru reconstituirea
istorică se manifesta prin restituirea epocii şi a atmosferei
originalului (traducere exotizantă, traducere *sursistă). În aceste traduceri,
regăsim în proporţii variate adaptarea, influenţă şi a metodei
germane de traducere.
Carlyle (1795-1881) a devenit adeptul germanismului185
pentru a se delimita de gândirea raţională şi ştiinţifică specifice
secolului, dar şi pentru a se detaşa de intelectualismul francez, de
căutarea lucidităţii care marcase Franţa în secolele anterioare.

185 Thomas Carlyle a fost atras de filosofii şi poeţii germani: Kant, Herder, Fichte,
Schelling, Novalis, J. P. Richter, Goethe, ale căror influenţe se regăsesc în Filosofia
vestimentaţiei: Sartor resartus, Ed. Institutul European, 1998. [1883-1834]. În 1823,
Carlyle a scris Viaţa lui Schiller, a tradus Anii de ucenicie ai lui Wilhem Meister, de
Goethe (1824), cu care a şi corespondat.
Observaţiile sale despre imaginaţie şi simboluri derivate din
idealismul şi misticismul semiotic german au contribuit la lărgirea
cadrelor de percepere a traducerii. Carlyle aprecia fidelitatea şi
numărul mare al traducerilor germane. Ca traducător însă, s-a
dovedit destul de neîndemânatic (cf. J.-M. Cohen, citat de Ballard,
1992: 237).
William Morris a tradus Eneida de Vergiliu, Odiseea de
Homer şi o serie de saga nordice care i-au inspirat propria proză.
G.A. Simcox, traductolog din secolul al XIX-lea, lăuda — într-o
recenzie a traducerii lui Morris la, The Story of the Volsungs and the
Nibelungs (Cântecul nibelungilor) — arhaismul şi exotismul stilului lui
Morris, preţuia ameliorările şi omogenizarea operate de
traducător186. Morris rămâne un traducător singular. El a reuşit să
recreeze, ca în pastişă187, stilul unui anumit moment al trecutului, ca
să-l aplice, apoi, fără diferenţieri tuturor textelor vechi. Astfel,
Odiseea lui Morris, în pofida incontestabilelor calităţi poetice, are
spiritul mai degrabă nordic, decât grec.
Un alt traducător cu o contribuţie substanţială la
intensificarea teoretizărilor, este Mattew Arnold, situat de G. Steiner
în a doua epocă a „investigaţiei hermeneutice” (G. Steiner, (1978:
237) şi receptat antagonic de traductologii secolului al XX-lea:
pentru E. A. Nida (1964: 20), este mai degrabă literalist, în timp ce,
pentru Kelly, dimpotrivă, este susţinătorul semantismului şi sacrifică
[fidelitatea faţă de] forma originalului (1979: 116). M. Ballard insistă
asupra faptului că Arnold, teoreticianul traducerii, nu este un
traducător rival, animat de dorinţa de a-şi apăra propria versiune. El
a comparat versiunile lui Newman şi Wright în calitate de critic

186 G. A. Simcox, review in Academy II, Aug. 1890, p. 278–9, date preluate de
Oscar Wilde din William Morris. The Critical Heritage, ed. P. Faulkner, London,
Routledge & Kegan Paul, 1973.
187 Pastişa este definită drept o lucrare — literară, muzicală ori plastică — lipsită de

originalitate, deci şi de valoare, în care autorul preia servil temele şi mijloacele de

expresie ale originalului (v. imitaţie, copie. A se vedea şi traducerile romanilor din
literatura greacă, traducerile literaliştilor germani, francezi, englezi, Baudelaire în
traducerea lui Arghezi ş.a.). Se deosebeşte de parodie, în care aceleaşi teme şi
mijloace de expresie sunt preluate cu intenţia de a obţine un efect satiric sau
comic. Pastişa este o „parodie goală”, fără ironie, fără umor (traducerile
semantice).
universitar (Arnold [1861], 1919: 210, în Ballard, 1992: 241) cu
intenţia de a uşura sarcina viitoarelor generaţii de traducători.
În On Translating Homer188 (Despre traducerea lui Homer, [1861]
1919: 210-275) şi în On Classical Tradition (Tradiţia clasică în R.H.
Super (ed.), 1960: 97-216), Matthew Arnold şi-a formulat concepţiile
traductive şi a creat contextul favorabil dezvoltării unei polemici cu
Francis W. Newman, alt universitar eminent care efectuase o
traducere a Iliadei. Newman i-a răspuns tot în 1861, în Homeric
Translation in Theory and Practice. A Reply to Mattew Arnold by Francis W.
Newman (Traducerea lui Homer, între teorie şi practică, în Mattew Arnold,
[1861] 1919: 276-336)189. Polemica dintre cei doi a devenit şi un
imbold pentru elaborarea unei teorii a traducerii, chiar dacă era
animată de pătimaşe luări de poziţie.
Obiectivul prescriptiv şi formativ al cercetării lui Arnold este
susţinut şi de principiile de traducere tratate. A pornit de la
constatarea — devenită deja loc comun în pretraductologie — că nu
există consens referitor la metoda, modul ori tipul de traducere. Unii
susţineau că traducerea trebuia să semene cu un text scris direct în
LŢ, să nu aibă „aerul” unei traduceri, să fie citită ca şi cum ar fi un
original, conceput el însuşi ca bază pentru un nou poem al cărui
efect perlocuţionar în LŢ ar fi trebuit să fie identic cu cel din LS.
Alţii, precum Newman, partizan al şcolii de traducerii germane,
condamnau această metodă de traducere prin echivalenţe dinamice
şi pragmatice şi păstrau — ori stipulau ca traducerea să conserve —
toate particularităţile originalului, mai ales dacă aveau un iz exotic,
fiindcă, să nu se uite, traducătorul practică o imitaţie cu ajutorul unui
material lingvistic şi cultural diferit de cel al TS.
Clasica dihotomie pe care o observă şi analizează Mattew
Arnold este fundamentată pe două tipuri de relaţii cu originalul şi cu
limbile, aşadar, pe două maniere opuse de a înţelege fidelitatea,

188 On Translating Homer reuneşte un ciclu de trei conferinţe ţinute la Oxford, cca.
60 pagini. M. Arnold îşi raportează observaţiile la două traduceri recente ale Iliadei,
efectuate de Fr. Newman şi Wright, considerându-le neadecvate şi oricând
ameliorabile de o altă (re)traducere.
189 Vezi şi F. W. Newman, Homeric Translation in Theory and Practice, 1861 în Essays

by Matthew Arnold, London: Oxford University Press, 1914, p. 313–377.

concept polimorfic, a cărui definiţie este ajustată după câmpul de
referinţă al teoreticienilor. Celălalt aspect inedit al cercetării lui
Arnold este constituit de tentativa de-a aborda raţional problema
fidelităţii şi de a contribui categoric la rezolvarea ei. Arnold a definit
fidelitatea în termenii receptării, ai percepţiei, renunţând la criteriile
formale obiective pe care se fundamentau definiţiile anterioare.
Convins că este practic cvasi imposibil să aflăm care au fost reacţiile
cititorilor greci, contemporani cu Homer, la citirea Iliadei, Arnold
socotea că ideea de a recrea în TŢ impresia, efectul ori reacţia
cititorilor greci este nerealizabilă. Criteriul de reuşită al traducerii
Iliadei lui Homer — şi, în consecinţă, al oricărei opere istorice —,
avea să fie dat de impresiile unui public cultivat (Arnold, [1861]
1919: 211-212) care, neposedând cunoştinţe lingvistice pentru a citi
TS, nu putea emite observaţii critice legate de traducere ori de
calitatea ei, putea, doar, să agreeze TŢ ori să-i displacă. Arnold este
aparent elitist.
În polemica lor, Newman, care declara că publicul său este
poporul întreg, se situează la antipod. Regăsim la el, pe lângă
criteriile „bunului gust francez”, şi concepţia traductivă
vulgarizatoare a lui Luther. Criteriul esenţial rămânea seducerea
publicului larg (Newman, în Arnold, 1919: 283). Distingea calitatea
de succesul la public: recunoştea că doar un public erudit putea emite
judecăţi de valoare referitoare al traducere, aşa cum susţinea şi
Arnold, dar succesul de public al unei opere depinde de cititori,
afirma el. Traducerea lui Newman nu viza publicul erudit care putea
citi originalul, ci marele public care nu avea, altfel, acces la TS.
Divergenţele au continuat şi pe marginea fidelităţii. Întrucât
se adresau unui public diferit (erudit, la Arnold, marele public la
Newman), şi fidelitatea faţă de TS suferă modificări — ale alterităţii
LŢ —, mai mari în cazul vulgarizării susţinute de Newman, mai mici
ori deloc în cazul traducerii anexioniste, *sursiste, exotizante, promovate
de Arnold. Influenţelor germane190, care transpar în diferite
proporţii din luările lor de poziţie, li se adaugă, tot variabil,
caracteristicile pretraductologice britanice: suspiciunea în faţa unei

Adică păstrarea formei TS cu riscul calcului, dezvoltarea cercetării filologice,

190

mai ales în domeniul lexical.

formalizări prea riguroase, susţinerea insistentă a principiului
empatiei — amândouă foarte evidente la Arnold. Arnold era
partizanul „aclimatizării”191 poetice şi al fidelităţii faţă de intenţia
autorului, o fidelitate temperată indirect, însă, de grija pentru cititor
(acceptabilitate), în măsura în care traducătorul era preocupat de
restituirea în LŢ conform normelor acesteia.
Ambele strategii de traducere şi puncte de vedere traductive
sunt eterogene, fiecare traducător a preluat din teoria de traducere
germană câte un aspect — respectul faţă de cuvinte, arhaisme,
epitete, la Newman, respectul metrului homeric, la Arnold — şi a
promovat aspecte diferite ale aclimatizării – utilizarea baladei ca
formă familiară la Newman, refuzul arhaismelor şi libera alegere a
cuvintelor Arnold. Literalismul celor doi este şi el incomplet.
Principiile împrumutate de la şcoala de traducere germană sunt puse
în practică la întâmplare şi subiectiv, influenţate de dorinţa de a
„plăcea”, de a seduce publicul: printr-o formă familiară (Newman)
ori prin creativitatea empatică (Arnold). S-ar putea conchide că au
avut un obiectiv comun, îndeplinit cu mijloace compozite, pe
segmente de public neasemănătoare.
Cazuist fără să vrea, am spune, Edward Fitzgerald (1809-
1883) era adept al adaptării, dar îşi făcea scrupule pentru respectarea
orientalismului. Publicase, în 1854, şase traduceri ale pieselor lui
Caldéron, dar gloria de traducător a fost asigurată de publicarea
(1859) traducerii lucrării Rubaiyat de Omar Khayyam, estimată de
Cary „mai persană decât originalul”192. Fitzgerald a ajustat şi
aclimatizat poemele persane în acord cu principiile restituirii culorii
locale, prevăzute de victorieni. Supravieţuirea operei ajunsese
obiectivul traducătorului, chiar dacă pe seama originalului. Ca şi
traducerile victoriene, versiunea lui Fitzgerald este o „frumoasă
infidelă” de gradul doi. În aceeaşi „familie” se înscrie şi traducerea
lui H.-E. Watts (1888) la opera lui Cervantes, Don Quijote. Prea
grijuliu cu epoca sursă, H.-E. Watts a produs un TS greoi, pompos
şi încărcat de arhaisme. Tradiţia traducerilor exotice şi conservarea

191 Aclimatizare, adaptare la noi condiţii, la alt mediu cultural.

192 În Défense et et illustration de l’art de traduire (1949: 86).
orientalismului a atins apogeul cu traducerea la Cartea celor O mie şi
una de nopţi.
Richard Francis Burton (1821-1890) rămâne cel mai faimos
traducător al celor O mie şi una de nopţi (One Thousand and One Nights
sau Book of The Thousand Nights and a Night, mai cunoscută sub
numele de The Arabian Nights, 1884), precedată de o introducere şi
însoţită de note explicative. Burton apelase, încă din 1852, la
orientalistul Steinhauser ca să pregătească traducerea. Proiectul
acestei traduceri îşi avea originea în Italia, cu 32 de ani înaintea
publicării traducerii, în 1852, când împreună cu orientalistul John
Steinhauser decid să redea în engleză poveştile Sheherezadei, de
această dată necenzurate. Traducerea lui Burton nu disimulează
prejudecăţile traducătorului faţă de oamenii de culoare, ceea ce i-a
atras, ulterior, eticheta de „dogmatic” şi rasist. De altfel, Burton s-a
folosit de conţinutul lucrării traduse pentru a da viaţă prejudecăţilor
sale sexiste, în notele de traducere. Altfel, referitor la fondul
traducerilor, este incontestabil că Burton era un bun cunoscător al
civilizaţiei TS. În privinţa formei, stilul lui este arhaic, în traducerea
datată a inserat şi cuvinte arabe ori inventate .
Burton a fost inconsecvent: în unele volume a optat pentru
anglicizarea a numelor, în altele le-a transliterat şi însoţit de
comentarii în note. Pentru această traducere el l-a luat drept model
pe Chaucer, folosind vechile forme englezeşti („thou”, „thee”,
„hath”, „goest”) pe care le considera adecvate epocii (sursă) de
producere a poveştilor Sheherezadei, în alte locuri, a întrebuinţat
expresii franţuzeşti, deşi în engleză existau echivalenţe adecvate. Din
cauza acestor fluctuaţii ale stilului şi registrelor, traducerile sale au
fost considerate „ilizibile”.
De necitit? Probabil. Dar socotită o traducere fidelă, atât cât
se poate, care restituia culoarea locală a TS. În engleză existau deja
mai multe versiuni al celor O mie şi una de nopţi. În secolul al XVIII-
lea, mai multe traduceri — mediocre şi „înfrumuseţate”— după
versiunea franceză a lui Galland fuseseră efectuate în engleză,
germană ori italiană. În secolul următor, s-a renunţat la traducerea
indirectă şi s-a tradus direct din arabă. Alţi traducători ai Cărţii celor o
mie şi una de nopţi sunt Edward-William Lane, 1839-1841 – 4 volume,
cel mai apropiat de Burton, şi John Payne a cărui traducere nu are
note ca versiunea lui Lane, dar încerca să restituie cât mai fidel
textul, păstrând nealterate metrii şi rimele.
R. Burton a publicat primul volum din traducerea Cărţii celor
o mie şi una de nopţi, în 1885, celelalte nouă apărând în ordine câte
unul pe lună. Nici traducerea lui nu este inocentă, de necondamnat.
Traducătorul a făcut paradă de erudiţia sa, exagerându-şi
intervenţiile şi vorbim aici despre nici mai mult nici mai puţin de
293 pagini dedicate eseului de încheiere din volumul 10 precum şi
consideraţiile referitoare la stabilirea surselor, la condiţia femeii în
Orient, la homosexualitate ori stufoasele note antropologice etc.
(Gournay, Burton, Ambre et Lumière de l’Orient, 1991).
Spre deosebire de Galland193, Burton a continuat tradiţia
predecesorului englez, Newman, şi a recreat impresia de distanţă
temporală prin folosirea unei limbi pitoreşti, cea din secolul al XIV-
lea. Cu toate acestea, arhaizarea, datarea TŢ, a fost criticată drept
eroare de estimare, întrucât textul arab se situează la jumătatea
distanţei dintre araba literară şi araba vorbită, iar engleza, în trei
secole suferise transformări profunde194. Se impunea, deci, o
raportare la relativa fixitate a arabei şi la transformarea profundă a
englezei (Gournay, 1991).
Burton şi-a justificat exotismul cu argumentele şcolii de
traducere germane: a împrumutat cuvinte şi expresii arabe pe care
le-a transcris (transliterat)195, dintre care unele erau identificabile,
pentru altele, însă, se cerea consultarea notelor. Păstrarea valorii
locale prin împrumut şi transcrierea directă a dus la obţinerea unui
TŢ greu de citit. În plus, traducerea literală a proverbelor,
metaforelor ori turnurilor idiomatice la ratarea efectelor stilistice,

193 Francezul Antoine Galland a fost primul care a făcut cunoscute poveştile
Occidentului, în secolul al XVIII-lea, dar, în versiunea lui, latura erotico-sexuală
este complet sublimată. Lui Galland i se reproşase că în traducerea sa arabii
vorbeau precum curtenii regelui, în secolul al XVIII-lea. Vezi şi Christian Balliu,
„Antoine Galland ou l’Orient dévoilé” în Equivalences, n° spécial en hommage à
Jean-Marie Van der Merschen, Bruxelles, 2001-2002, vol. 29/1-2, p. 19-42.
194 Important este principiul de datare, chiar dacă cele trei secole de transformări

puteau să facă engleza din versiunea lui Burton de nerecunoscut. Este mai puţin
expusă această versiune, nerecunoaşterii, decât a fost versiunea lui Littré şi
traducerea în limba oïl.
195 Trecerea unui text dintr-un tip de alfabet în altul.
entropiile semantice şi informaţionale făcând textul greu inteligibil
în LŢ. În ciuda exotismului şi împrumuturilor, datării şi arhaismelor,
traducerea lui Burton se constituie ca o operă care poartă amprenta
personalităţii traducătorului.
Richard Francis Burton a debutat în activitatea de traducător
în 1847, cu fabulele înţeleptului indian lui Pilpay, The Indian Aesop,
dar traducerea nu a fost tipărită. Debutul editorial şi l-a făcut mai
târziu. A tradus din arabă şi din portugheză. Din portugheză, a
tradus poezia lui Luis Vaz de Camões, poezie a cărei structură
amintea de Eneida lui Vergiliu. În 1881, Burton a publicat în engleză
volumul Lyricks de Camões, în a cărui tălmăcire s­a confruntat cu
problemele de traducere proprii genului poetic: ton, voce, nuanţe. El
a căutat să traducă empatic, dar curios, nu punându-se în pielea
portughezului Camões, ci imaginându-şi cum ar fi scris Camões
poezie dacă ar fi fost englez. O empatie răsturnată. Pe de altă parte,
datarea traducerii îi pune la grea încercare pe cititorii englezi din
secolul al XIX-lea. Engleza elisabetană, prin verbozitatea şi
prolixitatea ei, nu mai erau pe gustul contemporanilor, iar critica a
fost necruţătoare: traduceri insuportabile. Cu toate că traducerile nu
s-au bucurat de recunoaşterea aşteptată, este remarcabil gradul de
înţelegere a poeziei lui Camões de către Burton.
Burton împreună cu F. F. Arbuthnot au tradus Ananga Ranga
şi Kama Sutra în 1873, publicate abia în 1885, deoarece în Anglia
domnea, încă din 1857, Obscenity Act, iar Society for the Suppression
Vice [Societatea pentru eradicarea viciilor] era foarte activă şi
dezaproba editarea unor lucrări. Scopul lui Burton era de a-i ajuta pe
englezi să îşi îmbunătăţească relaţiile sexuale şi să evite separarea
cuplurilor pe motiv de monotonie. Pe de altă parte, aceste lucrări au
permis civilizaţiei occidentale să cunoască civilizaţia orientală şi, mai
mult, au dărâmat barierele pseudomoralizatoare şi au deschis calea
cercetărilor dedicate sexualităţii, în Occident. Traducătorii au utilizat
cel mai delicat limbaj cu putinţă, astfel încât să îndepărteze orice
urmă de obscenitate. Toate traducerile au fost publicate de Kama
Shastra Society care limitează numărul exemplarelor vândute la
abonaţii ei.
 Influenţa teoriilor germane şi a romantismului au contribuit
la crearea unei metode de traducere care i-a sedus pe prerafaeliţi196 şi
victorieni. Literalismul modulat, nuanţat, le-a permis traducătorilor
să reactiveze fondul saxon al limbii şi să-i exploateze posibilităţile.
Traducerea era o explorare lingvistică, o manieră de a surprinde şi de
a visa, toate sub egida fidelităţii. Desigur, elementul subiectiv este
prezent în soluţiile alese şi în motivaţiile traducătorilor.

196Prerafaelitismul/prerafaelismul a apărut în Anglia secolului al XIX-lea şi a pornit de

la ideea că apogeul în pictură a fost reprezentat de predecesorii lui Rafael. A
promovat o artă antiacademică, paseistă, de rafinament, literaturizantă.
 O punte între secole şi mentalităţi: Walter Benjamin

Chiar dacă a publicat eseurile cu profunde implicaţii în

traductologie la începutul secolului al XX-lea, eseuri despre limbaj şi
traducere în care se regăsesc influenţele cabalei197 şi ale tradiţiilor
hasidice198, al căror cunoscător era, credem că Walter Benjamin este
gânditorul care ajută la „trecerea” şi la însuşirea moştenirii culturale
a secolelor anterioare.
Benjamin a tradus Proust, Voltaire, Saint-John Perse
(Anabasis, Anabaza). În 1923, a tradus Tablourile pariziene de
Baudelaire şi în prefaţă a plasat eseul Sarcina traducătorului, text
prestigios considerat manifestul traducerii literale (cf. A. Berman). În
eseul, Über Sprache überhaupt und über die Sprache des Menschen (1916,
Despre limbaj în general şi despre limbajul uman, publicat postum),
Benjamin stipula că limbajul este expresia unei „esenţe spirituale”,
mai greu sau mai uşor de perceput. În centrul filosofiei sale se află
conceptul de revelaţie, căci „în interiorul oricărei structuri lingvistice
domneşte conflictul dintre exprimat şi exprimabil, pe de-o parte,
neexprimat şi inexprimabil, pe de altă parte” (Benjamin, (1916)
1917: 80, 88). Concepţia sa, platoniciană şi iudaică, despre nume —
situat la întâlnirea verbului divin cu limbajul uman — exclude ideea
arbitrarului lingvistic, a creării întâmplătoare. Pentru Benjamin,
limbajul uman este cel „care concepe”, iar traducerea este parte
dintr-o amplă transformare, a expresiei şi a transferului din LS în

197 Cabala, doctrină iudaică ce constă în interpretarea mistico-religioasă a VT.

Novalis credea că teoria Bibliei, odată dezvoltată, duce la naşterea teoriei literaturii
şi la formarea cuvintelor în general, adică la crearea unei doctrine a construcţiei
simbolice şi indirecte a spiritului creator. (Novalis într-o scrisoare către Schlegel, 7
noiembrie 1798, citat de Berman, 1984: 49). Această concepţie este ecoul
concepţiilor Cabalei care au marcat definitiv teoriile germane clasice şi romantice.
198 Hasidismul a început ca o mişcare pentru oameni sărmani şi inculţi şi a sfârşit

prin a introduce cabala şi spiritualitatea în viaţa cotidiană. Mişcare hasidică sau

mişcarea „oamenilor pioşi” (< ebr. hassidouth) a fost întemeiată în secolul al
XVIII-lea în Europa de rabinul Israel ben Eliezer, cunoscut sub numele de Ba'al
chèm [shem] tov, „Stăpânul bunului (re)nume”. Aminteam şi în prima parte a
acestei lucrări despre patronimul Shem tov ben Shem tov sau Kalonymos ben kalonymos.
LŢ, aşadar, nu poate fi vorba despre similitudine. Traducerea este o
„trecere” a unei serii de transformări continue.
În Die Aufgabe des Übersetzers (1921, Sarcina traducătorului),
Benjamin a abordat traducerea literară şi traducerea religioasă şi a
socotit inutilă luarea în consideraţie a unui cititor ideal. Admitea că
traducerea poate fi inclusă într-o schemă a comunicării, în timp ce
arta, arăta el, nu era reductibilă la un element dintr-o schemă pentru
că arta nu este comunicare [sau numai comunicare]. Opoziţia binară
traducerea vs. artă echivala cu raportul neesenţial vs. esenţial, pentru
Benjamin. Era necesar ca traducerea să redea forma expresiei unei
esenţe şi nu conţinutul, să devină în felul acesta continuatoarea TS,
să îi asigure supravieţuirea, dar mai era şi locul intim, secret, în care
se întâlnesc limbile în relaţie de traducere (LS şi LŢ):

Toate fenomenele vieţii au o finalitate […] Astfel, scopul traducerii

este, în cele din urmă, exprimarea celor mai adânci relaţii reciproce
dintre limbi. Ea însăşi nu poate dezvălui sau restitui această relaţie
secetă, ar o poate reprezenta artistic, actualizându-i germenele sau
intensitatea. Această reprezentare a semnificatului […] este un mod de
reprezentare cu totul original, fără echivalent în sfera vieţii, care nu este
o structură de limbă […] Dacă traducerea trebuie — dar trebuie?
— să demonstreze înrudirea dintre diverse limbi, ea nu o poate face
decât transmiţând cât mai exact forma şi sensul originalului.
(Benjamin, 2002: 47)

La Benjamin obiectul traducerii nu mai este sensul, ci esenţa

spirituală, rezultată din identitatea LS. Prin traducerea şi alteritatea199
LŢ, opera (TS) este exprimată cu mai multă veridicitate (v. Berman
şi „literalismul”). Walter Benjamin a jucat un rol important în
„traductologia literară” prin faptul că în eseurile sale despre
traducere (Sarcina traducătorului şi Despre limbajul …) a dovedit
legătura dintre creaţia literară şi traducere:

199LŢ are identitatea ei care nu se confundă cu identitatea LS. Pentru a opune şi

distinge cele două limbi, folosim identitatea LS vs. Alteritatea LŢ (= identitatea
LŢ în opoziţie cu identitatea LS).
 Pentru a înţelege relaţia autentică dintre original şi traducere, este
nevoie de o examinare care este analogă cu demersul gândirii prin care
critica cunoaşterii dovedeşte imposibilitatea teoriei imaginii-copie. Dacă
cea din urmă arată că în cunoaştere nu ar putea exista nicio
obiectivitate şi nicio pretenţie de obiectivitate, dacă ea ar consta în copii
ale realităţii, cea dintâi demonstrează că traducerea nu ar fi posibilă
dacă, în ultimă instanţă şi în esenţa ei, ar urmări să semene cu
originalul. Căci în supravieţuirea sa […] originalul suferă o modificare
(Benjamin, 2002: 48)

Şi continuă cu exemplificări: perisabilitatea limbajului creator,

evoluţia firească a limbii şi demodarea, arhaizarea ori ieşirea din uz a
unor structuri, arătând că şi limba maternă a traducătorului se
modifică, solicitând retraducerea, căci:

în vreme ce cuvântul scriitorului supravieţuieşte propriei limbi, chiar şi

cea mai bună traducere este condamnată să dispară din evoluţia
propriei sale limbi şi să piară când această limbă se înnoieşte.
Traducerea este atât de departe de a fi ecuaţia sterilă dintre două limbi
moarte, încât din toate formele literare, ei îi revine să pună în lumină
procesul de maturizare a limbii străine şi durerile facerii în propria sa
limbă. (Benjamin, 2002: 48)

Manifestul traducerii literare, Sarcina traducătorului, focalizează

şi aspectele care garantează ori dau traductibilitatea unui text.
Benjamin credea că rolul traducerii depăşeşte funcţiile de conservare
şi de înfrumuseţare a TS, că ea reprezintă spaţiul de dialog, locul
privilegiat de întâlnire dintre două spiritualităţi, reprezentate de
autor, pe de-o parte, şi traducător, pe de altă parte. Chiar dacă,
asemenea oricărei opere literare, traducerea dă măsura şi atestă
evoluţia limbii într-un moment al istoriei, ea este mai mult decât o
mărturie istorică, este o condiţie necesară a (supra)vieţuirii operei în
altă cultură decât cultura sursă. În limba ţintă şi în cultura ţintă,
traducerea reprezintă posibilitatea de metamorfozare a TS în contact
cu alteritatea culturii şi limbii ţintă. (Catherine Mavrikakis, revue
Circuit, no 57, 1997: 28).
 În acest context era inevitabilă tratarea conceptelor
tradiţionale ale traducerii: fidelitate şi libertate: „fidelitatea restituirii
conform cu sensul şi, în slujba acestei libertăţi, fidelitatea faţă de
cuvânt” (Benjamin, 2002: 51, 52). Dar conceptele sunt nerentabile în
teoriile care concep traducerea ca fiind mai mult decât reproducerea
sensului:

…în lumina folosirii lor tradiţionale aceşti termeni apr într-o disociere
permanentă. Cu ce poate contribui, de fapt, fidelitatea la redarea
sensului? Fidelitatea în traducerea cuvântului individual nu poate
reproduce aproape niciodată în întregime înţelesul pe care îl are în
original. Căci, în semnificaţia sa poetică din original, sensul nu se
limitează la înţeles, ci decurge din conotaţiile cuvântului ales pentru a-l
exprima […] O redare literală a sintaxei demolează teoria restituirii
sensului şi ameninţă să ducă la non sens.(Benjamin, 2002: 51-52)

Considerat moştenitorul legitim al lui Hamann şi

Humboldt200, Walter Benjamin porneşte de la critica idealismului
kantian şi aprofundează problematica limbajului şi teoria traducerii,
inseparabile în reflecţiile sale. Postulatul esenţial al teoriei sale de
traducere este medierea, comunicarea conţinutului prin formă. De
aceea interesul în traducere trebuie să cadă mai degrabă pe
modalitatea de a viza în limba ţintă (die Art des Meinens) decât pe
conţinutul vizat (das Gemeinte) prin LŢ, întrucât este imposibil să
diminuezi rolul formei în transportarea conţinutului, şi nu pot fi
disociate pentru că sunt cele două feţe ale limbajul însuşi.
Dacă traductibilitatea (Übersetzbarkeit) este incontestabil
conceptul-cheie din Sarcina traducătorului, iar comunicabilitatea
(Mitteilbarkeit), axul central în Despre limbaj în general şi despre limbajul
uman, traducerea-revelaţie (Offenbarung) este conceptul folosit de
Benjamin în comentariile despre primele capitole ale Genezei dar şi în
eseul despre îndatoririle traducătorului, când revine asupra
dramatismului destinului traducerii: condamnată la reînnoire, iar şi
iar.

200W. Benjamin, Briefe, editare şi adnotare de Gershom Scholem şi T. W. Adorno

(Frankfurt am Main, Suhrkamp, 1966: 526.
Există totuşi un punct de oprire. Nu este acordat de nici un alt text în
afară de cel al Sfintei Scripturi, în care sensul a încetat să mai fie linia
de despărţire între fluxul limbii şi cel al revelaţiei. Atunci când un text
aparţine adevărului sau dogmei, când este „limba adevărată” în toată
literalitatea sa şi fără mijlocirea sensului, textul este în mod condiţionat
traductibil. Traducerea este necesară în acest caz numai din cauza
pluralităţii limbilor. Faţă de el, traducerii i se pretinde o încredere atât
de nelimitată, încât, aşa cum, în textul sacrum limba şi revelaţia sunt
unite fără tensiuni, traducerea trebuie să fie una cu originalul în forma
versiunii interliniare, în care literalitatea şi libertatea sunt unite.
(Benjamin, 2000: 54-55, subl.n.)
 Traducerile şi reflecţiile asupra practicii traductive româneşti
(sec. XV-XIX)

Literatura română, afirmându-se târziu, a trebuit să ardă

etape lungi pe care alte literaturi le consumaseră pe îndelete. Această
„trăire condensată” a literaturii române (Novăceanu, 1980: 5)
explică lipsa de paralelism dintre aceasta şi alte literaturi. Dificultăţile
de echivalare, specifice procesului de traducere, au fost mărturisite
toţi traducătorii, de la Coresi la Mircea Ivănescu (referitor la
traducerea lui Ulysse de J. Joyce). Pe la 1350, abia se formau
voivodatele şi la 1526 avem prima dovadă scrisă în limba română cu
litere chirilice (Scrisoarea lui Neacşu). Dar, pentru că nici o cultură sau
civilizaţie modernă nu poate exista în afara traducerii, intim legată de
gândirea şi simţirea umană din orice timp şi din orice spaţiu
(Avădanei, 1982: 10), tot aşa, civilizaţia şi cultura românească
stabilesc o relaţie logică între prezent şi trecut, între ele şi alte limbi
şi culturi. Traducerea este elementul modelator, declanşator al
conştiinţei naţiunilor. Nu limba unui autor este intraductibilă în sine,
ci modul în care aceasta se conotează, astfel încât prin traducere să
fie pusă în valoare (Manolescu, 1985: 14). Periodizarea istoriei
traducerii româneşti se înscrie în graniţele istoriei limbii române
literare, deoarece traducerile sunt, alături de scrierile originale,
elemente fondatoare ale culturii române scrise.
Traducerea jurământului (versiunea latinească a acestui act)
făcut în 1485, la Colomea, de Ştefan cel Mare regelui Cazimir al
Poloniei („haec inscriptio ex valachico in latinum verba est, sed rex
ruthenica lingua scriptam accepit”, Ov. Densusianu, 1975: 381), s-a
întreprins după o redactare în limba română. (Şt. Munteanu, V.
Ţâra, 1983: 54). Prima etapă a traducerilor româneşti începe însă în
secolul al XVI-lea şi durează până prin 1640 (Şt. Munteanu, V. Ţâra,
1983: 9-10). Este caracterizată de sporadice traduceri bisericeşti care
vehiculau două variante literare, una de tip nordic (textele
rotacizante), alta de tip sudic (munteană - sud - transilvăneană).
Există şi ipoteza, verosimilă de altfel, că primele traduceri de cărţi
religioase au fost făcute sub influentă husită şi acestea ar fi fost
folosite în secolul următor de Coresi.
 Aceste prime traduceri româneşti (din secolul al XVI-lea)
sunt cărţi cu caracter religios care s-au transmis în manuscris ori ca
tipărituri. Codicele Voroneţean este o traducere din slavă, însoţită de
un glosar; Psaltirea Hurmuzaki, o traducere a psalmilor lui David
inclusiv a psalmului CLI, iar Psaltirea Scheiană — efectuată de trei
copişti — cuprinde toţi psalmii lui David, mai puţin psalmul CLI, şi
cântările de după psalmi. Aceste texte rotacizante, păstrate în
manuscris, nu cuprind vreo însemnare care să facă posibilă datarea
ori localizarea lor. Cu excepţia Psaltirii Hurmuzaki, celelalte s-au
transmis sub formă de copii şi nu se poate afirma cu precizie dacă
sunt singurele sau dacă reprezintă doar o etapă intermediară între
textul original şi textul tradus (CR, I, 1962: 170-174).
Aceste traduceri, prin limba pe care o vehiculează, au permis
lingviştilor să stabilească ariile de răspândire a unor cuvinte precum
ire> rom. -i, cuvântul apare în româna veche „acmu după tine imu
cu toată înema” (Psaltirea Scheiană), „voi i întru adevărul tă” (Psaltirea
Hurmuzaki) dar şi sub formă de imperativ: i! „du-te!”, „mergi!” (Al.
Niculescu, 1965: 151). În legătură cu elementele lexicale moştenite
de limba română din latină, nu sunt lipsite de interes nici atestările
indirecte: cuvinte dispărute din limbă astăzi îşi dovedesc existenta
într-o epocă mai veche prin derivatele pe care le-au lăsat în urma
lor.
În secolul al XVI-lea apar primele texte tipărite de diaconul
Coresi, toate cu conţinut religios şi traduse din limba slavonă (limba
oficială a bisericii şi a statului român), considerată a treia limbă
sfântă alături de greaca şi latina. De remarcat că se omitea ebraica,
singura limba sfântă, „superioară”, conform scripturilor. Această
întreprindere, traducerea textelor sfinte într-o limbă vie, actuală era
o revoluţie culturală pentru acea dată. Em. Vîrtosu, în Paleografia
româno-chirilică (1968: 35-36), arată că „renunţarea la limbile generale
de cultură este un fenomen european şi fiecare popor avea s-o pună
în practică, mai târziu sau mai devreme”. Explicaţiile acestui demers
culturalizator trebuie căutate atât pe plan intern, cât şi pe plan
extern; găsim exagerată explicaţia (Em. Vârtosu, P.P. Panaitescu,
1960: 117-189, G. Ivănescu, 1980: 505, 509-511) conform căreia
societatea românească, ajunsă la un anumit nivel de dezvoltare,
impunea folosirea limbii populare în serviciul religios (la fel ca în
Boemia, Germania, Anglia, Franţa). Explicaţie criticabilă şi din
cauza condiţiilor de viaţă existente la acea dată în ţările române.
Influenţele husită (textele maramureşene sau rotacizante (n>r), ca
Psaltirea Scheiană) şi luterană (Catehismul luteran, 1554, Evangheliar
slavo-român, 1546-1554) s-ar completa reciproc pentru a explica
satisfăcător apariţia primelor texte religioase în limba română. Aşa
cum afirmă I. Gheţie, „scrierea documentelor, a corespondenţei, a
diverselor notiţe etc. nu se poate în nici un caz explica prin influenţa
factorilor externi, în timp ce traducerea unei cărţi religioase s-ar
putea datora, la fel de bine, unei acţiuni interne sau unei
influenţe din afară”. (1974, subl. n.).
Tipăriturile lui Coresi sunt însoţite de prefeţe în care
cronicarul îşi prezintă punctul de vedere asupra traducerilor din
slavonă, dovedind prin aceasta că era conştient de importanţa
activităţii sale. Tetravanghelul (1561), tipărit de Coresi la Braşov, a fost
utilizat şi de alţi traducători; Lucrul apostolesc (1563, cunoscut şi sub
numele de Apostol sau Praxiu) cuprinde „Faptele Apostolilor” şi
„Epistolarul”. Prefeţele sunt valoroase pentru istoria limbii deoarece
reprezintă vorbirea reală a lui Coresi şi a colaboratorilor săi, şi chiar
a contemporanilor săi din nordul Munteniei şi sudul Ardealului.
Înţelegând că limba în care comunică oamenilor cuvântul lui
Dumnezeu trebuia înţeleasă mai întâi de el şi de colaboratorii lui, şi
apoi de cei ce vorbeau la fel cu ei, aceştia au înlăturat din
manuscrisele maramureşene termenii neînţeleşi şi i-au înlocuiesc cu
cei din vorbirea lor, iar cuvintelor cu particularităţi dialectale le-au
modificat aspectul fonetic. Coresi împărtăşeşte punctul de vedere al
apostolului Pavel (Scrisoarea I către Corinteni) pe care îl şi parafrazează:

… să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumâni creştini, cum grăieşte şi

sfântul Pavel ap(o)s(to)l... În sfânta besearecă mai bine a grăi cinci
cuvinte cu înţeles decât zece mie de cuvinte neînţelese în limba striină.
(Coresi în prefaţa la Întrebarea creştinească , Braşov, 1559)201

201 Iată cuvântul Sf. Ap. Pavel: Dar în Biserica, vreau sa grăiesc cinci cuvinte pe înţeles, ca
sa învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în alte limbi. (1 Corinteni 14:19)
 Coresi a adaptat traducerile maramureşene la nevoile de
înţelegere ale vorbitorilor din regiunea deja amintită. Prin
particularităţile ei esenţiale, limba tipăriturilor lui Coresi stă la baza
limbii române literare, graţie şi circulaţiei acestora în toate zonele
lingvistice ale tării. Psaltirea slavo-română (1577) este un text bilingv
tipărit de Corei cu litere slavoneşti. (Şt. Munteanu, V. Ţâra, 1983:
40, S. Puşcariu, 1920: 72-74). Am putea înscrie observaţiile
coresiene despre traducere în tiparul discursului tradiţional,
descriptiv şi funcţional totodată, valorizând atât activitatea de
traducere, cât şi rolul destinatarului şi al limbii ţintă. Coresi a dovedit
că sesiza devenirea limbii şi a răspuns astfel nu numai principiului
fidelităţii dar şi celui al funcţionalităţii traducerii. Criteriul istoricităţii
nu intra în discuţie aici.
Textele traduse în epocă reprezintă diferite niveluri ale limbii
române concretizate în scris, în funcţie de pregătirea autorilor.
„Prefaţa” lui Coresi la Cazania a doua, (1580-1581) are cel mai ridicat
nivel, deoarece autorul nu traduce dintr-o limbă străină, ci scrie
liber, fiind deprins cu scrisul, dar având şi un nivel de instruire
superior contemporanilor săi. Evanghelia cu învăţătură (sau Cazania a
doua) este şi cea mai reuşită traducere din acest secol, ea cuprinde
predicile patriarhului Ioan Caleca, traduse indirect prin slavonă ori
bulgară. Cel mai coborât nivel este ilustrat de fragmentul din Codicele
Voroneţean (din epoca de început a traducerilor spre limba română,
secolul al XVI-lea) tradus din slavonă. Limba cărţilor tipărite la
Braşov prezintă fenomene specifice graiului transilvănean, în timp
ce traducerile şi scrierile din Oltenia păstrează forme specifice
acestor graiuri, abandonate mai târziu când centrul cultural se mută
la Târgovişte (Şt. Munteanu, V. Ţâra, 1983: 51). Singura preocupare
mărturisită a traducătorilor secolului al XVI-lea se limita la
motivarea gestului îndrăzneţ, prin care veneau în contradicţie atât cu
dogma ortodoxă, cât şi cu tradiţia culturii noastre scrise, efortul lor
îndreptându-se spre cultivarea limbii române (Şt. Munteanu, V.
Ţâra, 1983: 65) şi mai puţin spre „denunţare” problemelor de
traducere întâlnite şi sporite de „îngustarea” limbii noastre. [= limbii
ţintă, traducătoare]
Calitatea traducerii Paliei de la Orăştie este bună, dar
importanţa textului constă în faptul că provine din Banat, zonă mai
puţin reprezentată de activităţile de traducere. Această traducere este
o operă colectivă, având ca izvoare mai multe limbi, dintre care trei
sunt indicate de traducători în prefaţă: ebraica, greaca, slavona. (CR,
I, 1962: 187) Palia conţine traducerea românească după un original
maghiar a primelor două cărţi (Facerea şi Ieşirea) din Vechiul
Testament. (Şt. Munteanu, V. Ţâra, 1983: 68).
Cartea de cântece, „fragmentul Teodorescu”(1570-1573), este
cel mai vechi text românesc scris cu litere latine şi reprezintă un
fragment dintr-o tipăritură cu ortografie maghiară, găsit într-o carte
legată în 1601. Legenda Sfintei Vineri este copia unei traduceri mai
vechi, nedatată, dar plasată ipotetic la sfârşitul secolului al XVI-lea şi
începutul secolului al XVII-lea. (CR, I, 1962: 180, Munteanu, Ţâra,
1983: 68).
Primele traduceri româneşti ar fi apărut, sub impulsul
reformei lui Luther, după Al. Rosetti, mai exact în perioada 1530-
1559, dacă se ţine cont de data apariţiei primelor tipărituri coresiene.
Majoritatea acestora sunt traduceri din slavonă, câteva doar din
maghiară, dar toate sunt caracterizate de reproducerea, uneori prea
servilă, a frazeologiei originalului; de numărul mare de elemente
lexicale şi calcuri slave şi maghiare care îngreunează înţelegerea
sensului.
Structura lingvistică (fonetică, morfologică, sintactică,
lexicală) a textelor traduse între 1588 şi 1640 demonstrează relaţia
strânsă dintre limba scrisă şi graiurile populare vorbite în regiunile
de redactare a traducerilor. Dintre caracteristicile acestor traduceri
menţionăm lipsa de unitate fonetică; dar mai puţine divergente în
plan morfologic; sintaxa traducerilor este mai greoaie decât a
scrierilor originale, confuză, cu multe construcţii neromâneşti
datorate influenţelor străine; lexicul este sărac şi această sărăcie a
vocabularului este primul obstacol de care s-au lovit traducători
epocii, întrucât numărul restrâns de sinonime şi de termeni abstracţi,
lipsa termenilor adecvaţi pentru denumirea multor idei şi noţiuni noi
îi determină pe traducătorii secolului al XVI-lea să recurgă la
împrumuturi masive, uneori fără discernământ, din celelalte limbi.
Termenii astfel aduşi în limbă fie au dispărut ori s-au refugiat în
unele graiuri, fie s-au păstrat şi au evoluat din punct de vedere
semantic. Cu toate acestea lexicul limbii române de până la 1640
este modest, nepotrivit cu ambiţiile traducătorilor (Munteanu, Ţâra,
1983: 70-78), de aceea îmbogăţirea şi perfecţionarea lexicului
românesc devin obiectivul principal al traducătorilor. De altfel, până
în secolul al XX-lea, critica traducerii româneşti are o soartă destul
de vitregită, faţă de aceea din Europa care a cunoscut o evoluţie
cvasisimultană cu traducerea. În spaţiul românesc, critica traducerii
este şi va rămâne multă vreme în „umbră” datorită preocupării
esenţiale de cultivare şi unificare a limbii române.
Secolul al XVII-lea, şi nu numai cea de-a doua etapă a
traducerii (din 1640 -1780), înregistrează un progres imens prin
bogăţia şi varietatea textelor traduse, dar mai ales prin calitatea
traducerilor. Activităţile de traducere şi de publicare se dezvoltă
peste aşteptări. Limba română, consfinţită ca limbă de cult şi
folosită în administraţia de stat, cucereşte noi domenii de activitate
pe lângă cele consacrate (scrisori, documente, texte religioase), apar
cronici, opere juridice, literatură artistică şi didactică, lucrări
ştiinţifice de vulgarizare. Traducerile şi prelucrările (compilaţii şi
adaptări) îşi sporesc sursele: sunt folosite izvoare mai întâi greceşti,
iar mai târziu italieneşti, germane şi ruseşti.
Odată cu apariţia scrierilor originale, traducerile devin mai
puţin servile, folosesc însă tot litere chirilice, iar, în unul şi acelaşi
text, coexistă variante grafice şi fonetice, vechi şi noi, normale sau
hipercorecte. Sunt publicate cărţi de ritual, dar şi două traduceri ale
Bibliei, de un înalt nivel literar: Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi
Biblia de la Bucureşti (1688), singurele care reprezintă literatura
religioasă din acest secol, dar şi cele mai importante (v. Anexa 4.).
Traducerea Noului Testament a fost începută de ieromonahul
Silvestru, traducător şi al Evangheliei învăţătoare (1642), iar după
moartea acestuia a fost refăcută şi continuată de un colectiv de
traducători anonimi, care mărturisesc a se fi inspirat din mai multe
izvoare; greceşti, slave şi latine, chiar şi dintr-unul maghiar şi unul
ebraic, precum şi din tipăritule coresiene. În prefaţă sunt expuse
principiile tematice legate de limba literară (CR, 2, 1965: 30). Biblia
de la Bucureşti (1688) este o traducere din limba greacă, făcută
probabil de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, autori şi ai altor
traduceri religioase. În prefaţă, aceştia arată că au folosit şi alte
„izvoade” vechi: tipărituri care cuprindeau traduceri ale unor texte
biblice, traducerea integrală a lui Nicolae Milescu, o traducere în
manuscris a Vechiului Testament. Importanţa ei constă mai ales în
faptul că determină impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii
literare (CR, 2, 1965: 50). Totodată, această traducere din Vechiul
Testament, a fost supusă revizuirii, mai întâi în Moldova, lui Dosoftei
şi colaboratorilor acestuia202, apoi în Ţara Românească, fraţilor Radu
şi Şerban Greceanu şi editată apoi cu titlul Biblia de la Bucureşti (N.
A.Ursu, Despina Ursu, 2004: 10).
Texte româneşti ale Tatălui nostru apăruseră în
culegerile occidentale încă din 1580 (Gilbert Genebrard,
Cronographiae libri quator, Paris, Andréas de Poza, 1587, Bilbao,
Calude Duret, 1613, Cologny, Martin Opitz, 1623, Stephen Skinner,
1671), dar cea mai importantă menţionare o datorăm părintelui
poeziei suedeze, savant şi lingvist, Georg Stiernhielm care, în prefaţa
De linguarum originae la traducerea sa din Ufilia (1671), prezintă Tatăl
nostru în latină (lingua) şi în alte şapte limbi romanice (Italica,
hispanica, galica, rhaetica, sardica, sardica vulgaris, walachico), fiind
singurul care consideră limba română (walachico) limbă romanică
de sine stătătore, şi nu un dialect al vreunei alte limbi romanice
(Coşeriu, 1994: 45-63). Sursa lui Stiernhielm, care prezintă un Tatăl
nostru relativ corect, chiar mai corect decât celelalte variante
româneşti apărute în străinătate până la 1817, ar fi, se pare, Nicolae
Milescu, cancelarul domnitorului Gheorghe Ştefan, care a şi locuit la
Stocholm. Asemănarea frapantă dintre varianta lui Stiernhielm şi un
Tatăl nostru al lui Milescu întăresc această afirmaţie (Coşeriu, 1994:
52)
Eforturile depuse de cărturari pentru cultivarea limbii
literare prin scrieri originale şi traduceri sunt considerabile, dar
limba română scrisă este încă destul de tributară limbii populare,
principalele sale surse de împrumut fiind orientale (slavona, turca,
greaca). Nu dispune de stiluri funcţionale, doar cel administrativ se
delimitează clar. Cea de-a doua etapă a epocii vechi, 1640-1780, se

202 Vezi N.A. Ursu, Noi informaţii privitoare la manuscrisul autograf şi la textul revizuit al
Vechiului Testament tradus de Nicolae Milescu, în „Limba română”, XXXVII,
1988, nr. 5, p. 445-448 (I)m nr. 6, p. 521-534, şi XXXVIII, 1989, nr. 1, p. 31-46
(III), nr. 2, p. 107-121 (IV), nr. 5, p. 463-470, citat la nota 7 în volumul, N.A.
Ursu, Despina Ursu, Împrumutul lexical… (2004: 9).
va încheia odată cu apariţia primei gramatici româneşti, Elementa
linguae daco-romane sive-vlahicae a lui Micu şi Şincai (Munteanu, Ţâra,
1983: 9, 140).
Nu s-au tradus doar texte religioase. Alexandria (1620) este
cea mai veche versiune românească a romanului popular în care se
povesteşte viata lui Alexandru Macedon, păstrată în manuscris în
Codex Neagoeanus. Cronograful lui Moxa (1620), cel mai vechi
cronograf în româneşte este tradus din slavă de călugărul Moxa
Mihail. Acesta nu e doar un traducător, el compilează diferite texte
şi le prelucrează recurgând adesea la omisiuni, pentru ca, în alte
locuri, să adauge informaţii. Prima parte este o traducere indirectă
din greacă prin slavă, a doua fiind din sârbă. Gromovnicul (1639) este
tradus din slavă şi va constitui un model pentru gromovnicele de
mai târziu Pravila de la Govora sau Pravila cea mică (1640) tradusă de
Mihail Moxalie este o traducere din slavă a unei compilaţii de
nomocanoane bizantine (CR, 2, 1965: 8, 14, 16).
Cele peste o mie de pagini, traduse sau compilate, ale
Cazaniei sau Cărţii româneşti de învăţătură a lui Varlaam reprezintă cea
mai în grijită formă de exprimare a limbii române literare din prima
jumătate a secolului al XVII-lea, care contribuie la stabilirea unor
norme relativ unitare pentru limba română literară a vremii
respective. Varlaam păstrează în textul său unele particularităţi
fonetice moldoveneşti, dar realizează că formele munteneşti sunt
mai „literare” şi le foloseşte chiar în scopul realizării unităţii
lingvistice. Împreună cu Eustratie Logofătul, Varlaam mai face şi
alte traduceri religioase, Şapte taine, Iaşi, 1645 (CR, 2, 1965: 18).
Pravila lui Vasile Lupu, codice de legi apărut la Iaşi, are
pentru prima parte ca izvor codul rural bizantin, iar pentru cea de-a
doua lucrarea jurisconsultului italian Prosper Farinaccuis, Praxis et
theoricae criminalis (Veneţia, 1607-1621, Lyon, 1616; Anvers, 1620),
tradus prin intermediul ediţiei greceşti prescurtate. Traducerea a fost
făcută de Eustratie Logofătul, care şi-a ales textele şi le-a
ordonat(CR, 2, 1965: 23).
Cântec românesc de dragoste scris (1672), păstrat în manuscrisul
Petrovay Codex care cuprinde mai multe cântece maghiare şi încă
două texte în româneşte (Tatăl nostru şi cinci versuri în stil popular),
este cea mai veche traducere de poezie de dragoste, „cantio de
amore”, scrisă sub influenţa poetului Valentin Balasso, Sibiu, 1660.
Traducătorul se pare că este un bănăţean calvin, probabil Mihail
Halici, iar Petrovay doar copistul. Versiunea românească respectă, în
general, ritmul originalului maghiar, dar nu are rimă, sintaxa este
puternic influenţată de textul sursă, iar traducerea este redactată cu
litere latineşti, în ortografie maghiară (CR, 2, an?: 37).
În cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Dosoftei,
cunoscător al mai multor limbi (şi în special al celor sfinte), aduce
mai multe noutăţi şi continuă procesul de „românizare” a serviciului
religios prin traduceri, prelucrări şi prin publicarea a numeroase cărţi
de ritual bisericesc. Traducerea lui Dosoftei (Psaltirea în versuri), după
modelul polonez al psalmilor lui Ian Kochanowski, este destul de
liberă, uneori amplifică, alteori modifică textul original. Vieţile
sfinţilor reprezintă un punct culminant în evoluţia limbii române
literare; Dosoftei se mişcă mai liber decât în Psaltire şi reuşitele
stilistice sunt remarcabile. Prin operele sale, Dosoftei a participat la
românizarea, din punct de vedere lingvistic, a serviciului religios.
La sfârşitul secolului al XVII-lea încep să fie traduse sau
prelucrate scrieri ştiinţifice cu tematică variată: filozofie, geografie,
medicină, astronomie, matematică, iar în secolul al XVIII-lea apar
glosare bilingve (româno-slav şi slavo-român). Varianta stilistică a
textelor religioase traduse este caracterizată de o terminologie
ştiinţifică specifică şi, în linii generale, se va menţine până în zilele
noastre în ciuda eforturilor modernizatoare ale mitropolitului
Veniamin Costache: utilizarea unor clişee lingvistice (lexicale şi
sintactice); menţinerea unor arhaisme ceea ce încă din secolul al
XVII-lea contribuie la diferenţierea lingvistică a textelor religioase
de cele laice; elemente de retorică bizantină ce se regăsesc chiar şi în
textele bisericeşti originale; termeni străini introduşi de traducători
pentru a suplini lipsa cuvintelor româneşti; calcuri şi construcţii
sintactice nefireşti datorate influenţei textelor originale ori
manierelor stilistice de împrumut (Munteanu, Ţâra, 1983: 120).
Stânjeniţi de „îngustarea” limbii române, traducătorii Bibliei
de la Bucureşti mărturisesc: „Şi măcară că unele cuvinte să fie fost
foarte cu nevoe tălmăcitorilor pentru strâmtarea limbii române, iară
încas având pildă pre tălmăcitorii latinilor şi slovenilor, pre cum
aceai, aşa şi ai noştri le-au lăsat pre cum se cetesc la cea elinească”
(citat după Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografie Românească veche,
tom I, Bucureşti, 1903 apud Şt. Munteanu, V. Ţâra, 1983: 127).
Preocuparea pentru rezolvarea problemelor de traducere, chiar dacă
nu cunoaşte o teoretizare omogenă, există şi aceste mărturii din
prefeţele lucrărilor traduse dovedesc că traducătorii erau preocupaţi
de fidelitatea faţă de textul tradus, chiar dacă doar una formală.
Tot în secolul al XVIII-lea se înregistrează şi o traducere
literară Ceasornicul domnilor, făcută parţial de N. Costin după romanul
cu acelaşi titlu de Antonio de Guevara, cronicarul lui Carol Quintul
(CR, 2, 1965: 95). Floarea darurilor (1700), traducere din greacă a unui
text italienesc celebru, Fiore di virtu, cuprinde sentinţe şi povesti
moralizatoare. Dar primele traduceri româneşti ale acestei cărţi —
care s-a bucurat de o mare circulaţie, fiind retipărită de patru ori
între 1807 şi 1864 —, s-au făcut după versiuni slave. Sindipa (1703),
roman popular oriental de provenienţă indiană, s-a bucurat de o
largă circulaţie, fiind cea mai veche versiune românească dintr-un
manuscris miscelaneu203 (1703), copiat de Costea Dascălu, din Scheii
Braşovului, după un prototip mai vechi, tradus, probabil, în Ţara
Românească în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Dar
traducerea după manuscris grecesc, necunoscut, se deosebeşte de
cea mai veche tipăritură grecească (din 1744) păstrată la Veneţia.
(CR, 2, 1965: 63, 66).
Tălmăcirea cărţilor bisericeşti în limba română i-a confruntat
multă vreme pe traducători cu numeroase dificultăţi cauzate de
posibilităţile de expresie mai restrânse ale limbii române în
comparaţie cu limbile din care se traducea. Aproape toţi traducătorii
din epocă se scuzau, ceea ce dovedeşte conştientizarea acestor
dificultăţi, pentru eventualele inexactităţi şi stângăcii de exprimare,
invocând „scurtimea”, ori „îngustimea” limbii române aşa cum
procedaseră şi traducătorii occidentali cu limbile lor ţintă.
Dificultăţile erau în primul rând de natură lexicală, româna
neavând ca greaca, latina ori slavonă o terminologie adecvată
(Munteanu, Ţâra, 1983: 86). Divergenţele dialectale îi obligă pe
traducători să trieze cu atenţie cuvintele cu cea mai largă circulaţie,
aceasta reprezentând pentru unii dintre ei condiţia răspândirii

203 O culegere de lucrări variate, de fapte felurite fără legătură între ele.
cărţilor tălmăcite în limba naţională. Spre deosebire de cronicari, al
căror orizont de cultură, mai larg, le permitea să apeleze la
împrumuturi din limbile de cultură, motivând alegerile făcute prin
caracterul internaţional (S. Ştefan, D. Cantemir) şi care considerau
limba română egala celorlalte limbi, traducătorii împrumutau din
limba textelor pe care le traduceau, interferenţele lexicale fiind
frecvente.
Dimitrie Cantemir, superior predecesorilor săi prin condiţie,
cultură, educaţie şi concepţia oarecum filozofică, scrie întâi în latină,
limba erudiţilor, Hronicul vechimii romano-moldovlahilor, şi îl traduce
apoi în limba română, ceea ce explică influenţa limbii originalului.
Asistăm, cu această realizare a lui D. Cantemir, la prima manifestare
a fenomenului autotraducerii în spaţiul românesc. Autorul a fost
influenţat în scrierile sale de limbile pe care le vorbea şi numeroasele
invenţii lexicale, un fel de calcuri lingvistice (traducea prin cuvinte
româneşti conţinutul semantic al cuvintelor străine), sunt la originea
îngreunării înţelegerii textelor sale. Sintaxa lui Cantemir împrumută,
de la limbile străine pe care le cunoştea, fraza savantă şi topica
nefirească care au amplificat dificultăţile de lecturare.
Dimitrie Eustatevici, autorul unei gramatici păstrate în
manuscris (1757), a tradus şi prelucrat din slavonă, sârbă, rusă şi
germană cărţi religioase şi laice cu caracter de manual. Traducerile
sale abundă în calcuri (CR, 2, 1965: 103).
Istoria Troadei (1766) identifică drept sursă occidentală, după
N. Cartojan (1925), a versiunii româneşti, prelucrarea latinească a
romanului în versuri Le Roman de Troie de Benoît de Sainte-Maure
(sec. XII), făcută în proză de italianul Guido delle Colonne (sf. sec.
XIII). Unele deosebiri care există în traducerea românească indică
un intermediar, probabil, grecesc, dar această versiune românească
se remarcă faţă de celelalte care avuseseră surse bizantine prin
aspectele vieţii occidentale medievale, detaliile arhitecturale,
atmosfera de curtoazie fată de femei ş.a. (CR, 2, 1965: 106).
Faptul că în epocă se cultivă noi genuri determină
îmbogăţirea lexicului şi apariţia unor noi creaţii stilistice. Şovăirea
între neologismul neogrecesc şi cel italienesc sau franţuzesc începe
să se manifeste încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea. În
traducerea calendarului Foletul nou, făcută de Ion Românul pentru
Constantin Brâncoveanul, acesta datează şi localizează traducerea
prin utilizare cuvântul curiozitas redat, în paranteză, prin perierghia,
păstrând astfel culoarea locală, însă autorul va folosi în paginile care
urmează doar cuvântul grecesc (Caracostea, 1942: 314, Vârtosu,
1940: 30-40).
Mineele de la Rîmnic (1776-1780) — atribuite lui Chesarie,
dar, de fapt, produsul mai multor autori (Damaschin şi Filaret) —
resimt influenţa limbii „populare”, marchează un progres evident al
limbii vorbite şi victoria românei asupra slavonei, dar subliniază şi
aportul înaintaşilor care au făcut posibilă dezvoltarea limbii vorbite,
punct de plecare al celei scrise. Cei dintâi traducători, nedeprinşi
încă a scrie româneşte şi călăuziţi de gândul de a traduce cât mai
fidel, au dat versiuni în care sensul frazei situat, pe un plan secundar,
nu constituie preocuparea lor esenţială, aceasta reprezentând-o
redarea cuvântului străin prin cel românesc corespunzător, prin calc
(Puşcariu, [1940]1976: 373). Iar când acest procedeu de traducere nu
era posibil, traducătorul introducea cuvinte străine în limbă
(fenomen specific mai ales traducătorilor care cunoşteau foarte bine
limba străină). În literatura veche, problema neologismelor nu
cunoaşte o abordare omogenă, ea este tratată de fiecare traducător
în funcţie de îndemânarea sa lingvistică şi publicul vizat. Dar
necesitatea neologismelor avea să se facă simţită mai ales în lucrările
de înaltă ideologie creştină traduse în româneşte la sfârşitul secolului
al XVIII-lea.
Limba română din perioada 1640-1780 este caracterizată de
aceeaşi lipsă de unitate fonetică, dar şi de diferenţieri între variantele
limbii literare de tip nordic şi cele de tip sudic, în timp ce sintaxa
cunoaşte unele transformări devenind mai variată şi mai apropiată
de limba populară (CR, 2, 1965: 102-103, 106-108); dar în limba
traducerilor mai apare încă o sintaxă tributară modelelor străine.
Caracterul compozit al lexicului este determinat de prezenţa
elementelor lexicale vechi (measer, „sărac”, judeţ „judecată”),
moştenite din latină, de elementele existente în română sau
împrumutate din alte limbi, de abandonarea majorităţii slavismelor
puse în circulaţie de traducerile secolului al XVI-lea, de adoptarea
multor neologisme greceşti, latineşti (viata spirituală) şi turceşti
(viata materială). Cel mai important ni se pare efortul de a crea o
terminologie ştiinţifică românească (prin împrumuturi, calcuri,
derivare cu afixe, compunere, termeni regionali). Dacă pe la sfârşitul
secolului al XVII-lea începeau să pătrundă în română neologisme de
provenienţă latină şi romanică, în secolul al XVIII-lea, limba latină şi
limbile romanice au devenit cel mai important izvor de îmbogăţire a
lexicului românesc (Munteanu, Ţâra, 1983: 108-110, 114).
Despre dificultăţile traducerii datorate sărăciei lexicale
vorbeşte şi Ion Budai-Deleanu în Prologul Ţiganiadei: „iar neajungerea
limbii cu totul mă dezmântă” (în Budai-Deleanu, Ţiganiada, ediţie
îngrijită de J. Byck, Bucureşti, 1963: 64). Preocuparea pentru
rezolvarea problemelor de traducere nu a cunoscut, din păcate, o
tratare omogenă ceea ce explică şi lipsa de unitate a soluţiilor;
traducătorii apelează fie la neologisme (ca S. Ştefan, Dosoftei, M.
Costin) fie la împrumuturi, calcuri, creaţii lexicale proprii (S.
Ştefan204, D. Cantemir). În limba română veche nu exista verbul a
traduce, pentru identificarea acestei practici folosindu-se variante
sinonimice contextuale precum: a întoarce, a scoate, a tălmăci, a tâlcui, a
preface şi perifraze precum „am îmblat mai aproape de cartea
grecească” (de original) ori „veţi afla pre cé cale (izvor, sursă,
original) am îmblat” (Noul Testament de la Bălgrad apud Şt. Munteanu,
V. Ţâra, 1983: 128). Prezentăm şi câteva exemple contextualizate:
„n-au iară întors mână de înger, ce mână grea păcătoasă”
(Palia de la Orăştie)
„sfântă carte scoasă de pre greceşte şi eliniaşte (...) şi cu
lexicoane de-ajuns tălmăcită” (Dosoftei, Viaţa şi petrecerea
sfinţilor)
„De care lucru de iznoavă ostenită luând din limba
latinească însăşi pre cea a noastră le prefacem” (D. Cantemir,
Hronicul… apud St. Munteanu, V. Ţâra, 1983: 127, subl.n.).
Nu doar greaca ori slavona au fost limbi intermediare de
traducere. Curioznica şi în scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice
învăţături din fiziognomie, Iaşi, 1785, a preotului Mihai Stirlbiţchi este o
traducere a unei cărţi germane prin intermediul limbii ruse (CR, 2,
1965: 119). Erotocritul, traducere din greacă a poemului cretan cu

204 Lipsa de omogeneitate apare chiar şi la acelaşi traducător în aplicarea tehnicilor

şi procedeelor de traducere.
acelaşi titlu, scris de Kornaros (sec. XVII), s-a bucurat, ca şi
originalul, de o largă circulaţie la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea, remarcându-se particularităţi
dialectale moldoveneşti în limba traducerii.
Manuscrisul Alegerile lui Ippocrat205, cuprinzând 24 de pagini,
reprezintă cea dintâi traducere, dar şi prima scriere medicală
românească din câte se cunosc până azi. Apariţia ei se datorează
cererii de carte medicală în limba română, şi, deşi doar o traducere,
marchează începutul dezvoltării scrierii medicale în limba română, în
zorii veacului al XVIII-lea. Alte traduceri medicale, Meşteşugul
doftoriei206 (1760) şi a doua carte din Oxenstiern207 (1780). Faţă de
original, Aforismele lui Hippocrat, Alegerile lui ... prezintă unele
diferenţe: schimbarea ordinii aforismelor, gruparea mai multor
aforisme sub un singur număr şi ca urmare, reducerea numărului de
aforisme în traducere, rezumatul prezent în fruntea capitolului
tradus, dar inexistent în original. Traducerea este pe alocuri servilă
(ex. alegerile traduse cu „arătare”), se fac prelucrări şi interpolări208 (de
exemplu: „Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă”). Diferenţele lingvistice
specifice celor două părţi ale manuscrisului îndreptăţesc părerea
potrivit căreia manuscrisul românesc ar fi o copie executată de doi

205 Ioan Seranficean, Alegerile lui Ippocrat, Proimion de Francisc Kiraly, Iaşi (Arad),
1997. Manuscrisul acestui din text din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a
fost descoperit de Ioan Seranficean, la Biblioteca Universităţii din Iaşi, ms. VI-I,
pe le mijlocul secolului al XX-lea.
206 Este o traducere din neogreacă a manualului de practică medicală întocmit de

medicul Ioan dami de la Sibiu, datat 1760 şi rămas în manuscris, traducere

efectuată de Ştefan Vasile Episcopescu între anii 1805-1817. BAR, ms. 933, vol. I,
ms. 4841, vol. II intitulat Meşteşugul doftoricesc, este o copie nesemnată care are pe
cantul (marginea) din dreapta foilor următoarea semnătură „ D. Toplicenaul,
1817”, probabil a proprietarului. (N.A. Ursu, Despina Ursu, 2004.387-388).
207 Oxenstiern [Cugetări], traducere din limba franceză făcută de ierodiaconul

Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului pe la 1770. BAR, ms. 2773 (vol:

I), copie din anul 1779, şi ms. 96 (vol. II), copie din anul 1780 (N.A. Ursu,
Despina Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare, Iaşi,
Editura Cronica, 2004: 393). Este vorba de fapt desper o lucrare a contelui de
Oxenstiern, Pensées sur divers sujets de morale, Les Caractères d’Epictète, avec l’explication
du Tableau de Cébès, o antologie de abatele Bellegarde (Trévoux, 1700, reeditată în
1771, 1772).
208 Adică se intercalează în TŢ cuvinte şi fraze care nu se regăsesc în TS.
copişti după două traduceri diferite, întocmite cam în acelaşi timp de
doi traducători, neidentificaţi după nume. Dintre particularităţile
lexicale productive pentru observaţiile asupra limbii traducerii
amintim: neologismele (cel mai des folosite: aforăsm, dietă, ydropică) şi
calcurile lingvistice (alegerile pentru „aforism”, sentinţă de unde
„separare, alegere” şi „sentinţă, aforism”); din punct de vedere
sintactic remarcăm: topica manuscrisului, asemănătoare celei
utilizate în manuscrisului grecesc (predicatele verbale formate din
două verbe după model grecesc). Textul românesc este influenţat de
limba greacă, lexical şi sintactic, dar există şi pasaje în care limba
română este firească şi curgătoare, încadrându-se între acele
producţii de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea, adică în etapa de trecere de la epoca veche la cea nouă.
Occidentalizarea romanică a culturii româneşti — afirmă Al.
Niculescu în Individualitatea limbii române între limbile romanice. 2.
Contribuţii socioculturale — a început sporadic în secolele XVI-XVIII,
când în limba cărturarilor (Dosoftei, Varlaam) apăreau termeni latini
şi italieni, prin filieră poloneză sau ucraineană (1978: 6). Dar
occidentalizarea culturii româneşti presupunea un vast program
lingvistic, ceea ce se va înfăptui voluntar şi cvasisimultan în
Transilvania celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea,
Moldova sfârşitului de secol şi Muntenia, mai ales după 1821-1825.
Rezultatul acestei occidentalizări va fi apariţia unui bilingvism
(cultural) conştient.
A treia etapă din istoria traducerilor româneşti coincide cu
perioada premodernă sau de tranziţie, dar şi prima etapă de
occidentalizare romanică sau de reromanizare a lexicului (1780-
1840), caracterizată atât de scrieri laice, originale sau traduse care
înlătură supremaţia textelor religioase, cât şi de distrugerea unităţii
limbii culte săvârşite prin traducerile bisericeşti, între 1723-1780, şi
accentuarea diferenţelor dialectale (Munteanu, Ţâra, 1983: 10).
O încercare deliberată de unificare a limbii culte s-a făcut
prin tipărirea cărţilor de la Buda şi prin Petru Maior, care urmărea o
apropiere maximă de prototipul latin. În traducerea lucrării
germanului Fr. Christian Baumeister, Elementa Philosophiae Recentoris
usibus inventutis scholasticae..., Cluj, S. Micu s-a străduit să depăşească
dificultăţile de ordin lexical, fiind constrâns să recurgă la
corespondenţe din lexicul vechi ori popular pentru o terminologie
ştiinţifică, abstractă, respectând parţial fidelitatea fată de sens
(menţionăm: dregătorie „funcţie”, preste tot „universul”, temeiurile
„bazele”, îns „entitate”, tâlcuire „interpretare, palicare” etc.).209 Greu
de înţeles în epocă, dar şi mai greu de înţeles azi, acest text filozofic.
Traduceri perfectibile, acestea demonstrează că era imperioasă
întocmirea unor instrumente de traducere, întrucât această activitate
se răspândea tot mai mult ca urmare a cererii de informaţie în limba
română.
Amphiohie Hotiniul a tradus şi tipărit două manuale
ştiinţifice, la Iaşi, 1795: Elementi aritmetici şi De obşte gheografie
(traducere parţială din italiană, a manualului de geografie universală
al lui P. Cl. Bouffier, CR, 2, 1965: 148). O traducere a Istoriei Americii
(vol. I, 1800 (Iaşi) şi vol. II, 1795 (Bucureşti) i se datorează lui
Gherasim (N.A. Ursu, 1986: 4), arhimandritul mitropoliei Iaşului;
tot el traduce şi La confession de Voltaire cu titlul Ispovedania lui Volter
pre învăţatul (N. A. Ursu).
Din punct de vedere lexical, Lexiconul de la Buda, 1825, operă
colectivă în care este abordată problema neologismelor şi a
împrumuturilor, este un remarcabil instrument pentru purificarea
limbii (Puşcariu, 1976: 374). În această perioadă începe marea
activitate românească de traducere şi publicare. Începuturile epocii
moderne ale limbi române sunt marcate de influenţa francezei.
Modernismul este consecinţa Revoluţiei franceze de la 1789 şi din
anii următorii şi se „traduce” nu numai prin influenţa lingvistică, ci
şi prin cea culturală, prin modelarea mentalităţilor.
Evoluţia traducerilor în perioada 1780-1840 a fost puternic
marcată de evenimentele socio-politice, economice şi culturale ale
epocii precum apariţia gramaticii lui S. Micu şi Gh. Şincai, Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae210 ori revoluţia din 1821. Traducerile

209Exemple citate sunt extrase din St. Munteanu, V. Ţâra (1983: 182).
210Elementa linguae daco-romanae sive valahicae, Viena, 1780, a lui Şincai şi Micu a fost
redactată în limba latină pentru că autorii urmăreau propaganda politică prin care
se aducea la cunoştinţa străinilor că româna este o limbă latină. Samuil Micu a
tradus Biblia din limba greacă, (Blaj, 1795), iar Ioan Molnar, istoria universală
antică de Millot, Istoria universală adecă de obşte, care cuprinde în sine întâmplările
veacurilor vechi, 1800 (CR, 2, 1965: 138). Şcoala ardeleană nu a făcut abuz de
din cele mai variate ramuri ale ştiinţei, asemeni scrierilor originale,
impun crearea unui instrument de comunicare perfecţionat, adică
zoresc naşterea limbii române literare şi folosirea alfabetului latin,
elaborarea principiilor ortografice menite să faciliteze introducerea
acestuia, realizarea unităţii fonetice a limbii literare (Munteanu, Ţâra,
1983: 140-143). În activitatea dificilă de introducere şi adaptare a
neologismelor, Şcoala ardeleană a avut un rol important, creând o
terminologie ştiinţifică adecvată cerinţelor momentului şi ţinând
cont de cerinţele estetice ale limbii române. Biblia de la Blaj, tălmăcită
de S. Micu, prezenta o nouă fizionomie a limbii culte; deoarece
traducătorul conştientizase evoluţia limbii române în decurs de un
secol (de la 1688 încoace), a găsit necesară traducerea internă a
Bibliei pentru a elimina sintaxa silnică şi a o adapta normelor limbii
epocii de traducere. Calitatea traducerilor avea să se amelioreze după
apariţia instrumentelor necesare traducătorului, lucrări lexicografice
(P. Iorgovici, Observaţii de limbă rumânească, Buda, 1799, I. Budai-
Deleanu, Lexiconul românesc-nemţesc, I. Molnar, Lexiconu românescu-
latinescu-ungurescu-nemţescu, Sibiu, 1822, Lexiconul de la Buda, 1825 ş.a.)
care stabilesc şi impun normele limbii literare.
Pe lângă influenta orientală, mai ales turcă (termeni ce se
referă la viaţa materială, pătrunşi pe cale orală, populară, din care
reţinem termenul tergiman „interpret, tălmaci, dragoman”) şi greacă
(termeni ce privesc viaţa spirituală, intraţi în limba română mai ales
pe cale scrisă şi dispăruţi, ca şi precedenţii, odată cu modificarea ori
dispariţia realităţilor extralingvistice desemnate), influenţa franceză
începută indirect în secolul al XVIII-lea s-a exercitat asupra vieţii
intelectuale, materiale şi publice a românilor, conducând la
modernizarea ei. Influenţa directă, de la sfârşitul secolului al XVIII-
lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a manifestat prin
imigrarea nobililor regalişti (1789, 1830, 1848) care ajung până la
noi211, intelectuali care aduceau atât cultura franceză, cât şi interesul
pentru ideile secolului raţionalist.

neologisme, dar s-a străduit să românizeze şi a manifestat o preferinţă certă

pentru termenii calchiaţi ori traduşi (Munteanu, Ţâra, 1983: 175) şi menţinerea
integrităţii fondului vechi latin.
211 St. Munteanu şi V. Ţâra citează printre aceştia pe: Fleury, Cuénin, Vaillant

(1983: 202).
 Prin Regulamentul organic, limba franceză era predată în
unele scoli. Studiile făcute în Occident de viitoarea elită literară şi
culturală românească au determinat dezvoltarea „importului de
cultură”, dar şi de vocabular, necesar pentru redarea noilor realităţi.
Limba franceză este cu atât mai importantă cu cât va constitui şi
limba intermediară de traducere din alte limbi (mai ales din engleză:
Young, Byron, Poe), chiar dacă traducătorii îşi vor permite mari
libertăţi fată de textul sursă, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna în
cazul traducerilor indirecte: omisiuni de pasaje, interpolări,
temperări stilistice, interpretări.
Problema fidelităţii, în secolele al XVII-lea şi al XIX-lea,
când elasticitatea noţiunii de proprietate literară şi grija de a nu
speria cititorul predominau, nu a fost ridicată, nici la noi, aşa cum nu
fusese nici în epoca „frumoaselor infidele” franţuzeşti. Traducătorii
recurgeau la minunate floricele stilistice modificând izbitor textul
original, suprimau detalii, îndulceau sensul, adăugând scene întregi
uneori. Aceste modificări sunt mai grave decât cele provenite din
necunoaşterea exactă a limbii, din neînţelegere sau din neglijenţă
(Paul Cornea, 1966: 56). Traducerile româneşti din clasici creştini au
pregătit terenul pentru receptarea unei ideologii mai profunde, mai
subtile, lucru demonstrat şi de primele traduceri de carte franceză în
limba română, unde lipsa de corespondenţă dintre neologismul grec
şi cel francez indică direcţia viitoarelor dezvoltări ale limbii
noastre.212
Din rusă se tradusese şi înainte de 1830, dar odată cu
semnarea Tratatului de la Adrianopole (1829) dintre turci şi ruşi s-a
modificat statutul ţărilor române, a căror vasalitate faţă de Imperiul
otoman înceta pentru a intra sub protecţia Rusiei. Astfel a început şi
influenţa rusească asupra limbii române. Dintre traducerile efectuate
în secolul al XVIII-lea, N. Iorga, în Istoria literaturii româneşti (1925:
143-144), aminteşte de o traducere din rusă în cinci manuscrise,
„Istoria ruşilor”, dintre care unul este datat 1727; o altă operă

212Alături de neologismele greceşti (a afanisi „a ruina”, epistemie „ştiinţă” etc.), încă

de la sfârşitul secolului al XVIII-lea avem neologismele romanice bagatelă, bombă,
exerciţiu, parlament, publicaţiune, relaţie, apoi afront, complimenturi, comisie, delicat, pact,
minut etc., unele dintre ele înfăţişând chiar forma actuală (Olga Cosco, 1934: 102-
114).
română în manuscris, tot o traducere din ruseşte, „Istoria slovenilor,
a neamului Roşii” (1753), iar în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea circulă traducerea tot din rusă a unei geografii. Dar
cuvintele intrate astfel în limba română nu sunt neapărat ruseşti,
marea lor majoritate fiind de origine latino-romanică. Importante
din punct de vedere socio-lingvistic: sunt formele în -ie specifice
vorbirii maselor, şi cele în -iune, aparţinând limbajului cult. Începând
din 1830, creşte rapid numărul traducerilor şi această dezvoltare
coincide cu semnarea Tratatului de la Adrianopole care asigură
emanciparea politică şi economică strâns legată de eforturile culturii
moderne (P. Cornea, 1966: 50).
În cea de-a doua etapă a istoriei traducerii moderne (1840-
1880) s-au căutat soluţii pentru îmbogăţirea limbii, prin discuţii
teoretice şi propuneri concrete, accentul era pus pe împrumuturi şi
pe adaptarea lor, dar şi pe baza populară a limbii literare cu
ortografie latină şi a unificării formelor (Academia fixează normele
principale ale limbii române literare moderne).
Paharnicul T. Stamati publica Dicţionăraş românesc cu cuvinte
tehnice şi altele greu de înţeles, Iaşi, 1851, început prin 1845. Lucrarea,
puţin primitoare de neologisme, accepta în locul italienismelor
neologisme în veşmânt purist. Cel mai mare interes este stârnit de
prefaţa lucrării, în care autorul susţinea importanţa ortoepiei,
dovedind mult simţ critic, în concordanţă cu spiritul reprezentat de
C. Negruzzi, A. Russo, V. Alecsandri. Stamati considera gramatica
cheia limbii şi a pledat, indirect, pentru o sursă unitară a
neologismelor (D. Caracostea, 1942: 319-321) Aspectele subliniate
de T. Stamati arată că problema neologismelor nu era limitată doar
la cuvintele intrate în limbă pe cale cărturărească, ci se extindea şi la
termenii pe care viaţa modernă îi punea în mod necesar în circulaţie.
Influenţa italienească a început înaintea celei franţuzeşti,
indirect, prin limba greacă. I. Heliade Rădulescu considera româna
şi italiana două dialecte ale aceleiaşi limbi, latina. În traducerea
Divinei Comedii, I. H. Rădulescu a folosit cuvinte modificate de el
însuşi. Curentul italienist, apărut în condiţii nefavorabile, nu s-a
bucurat de succesul sperat de iniţiatorul lui. Traducerile promovate
de Heliade Rădulescu la începutul secolului al XIX-lea reprezentau
o dimensiune importantă a spiritului epocii, indicând gradul de
maturitate şi de receptivitate faţă de marile curente europene,
deschiderea şi libertatea de gândire, setea de lectură (Aurel-Dragoş
Munteanu, 1982: 8). Atacând germanismele şi maghiarismele din
Transilvania, rusismele, grecismele şi franţuzismele din Moldova şi
Muntenia, Rădulescu atrăgea de fapt atenţia asupra deteriorării
limbii şi propunea drept soluţie italienizarea. Deşi limitat,
italienismul este prezent în traduceri şi în activitatea unor lexicografi.
Prin reprezentanţi de seamă ai culturii romane ca M.
Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo, C. Negruzzi, Dacia literară s-
a ridicat împotriva oricărui fel de exagerare. Anul 1840 este un
moment de efervescenţă latino-romanică în Moldova, prin
conjugarea eforturilor cărturarilor din celelalte provincii româneşti,
moment în care se poate vorbi despre o cultură românească
modernă cu un statut romanic occidental. Limba şi cultura
românească se reuneau după o întrerupere de aproape 11-12 secole
(sec. VI-VII--sec. XVIII-XIX). Cercetarea traducerii nu se poate
face fără o cercetare a limbii şi aceasta din urmă depăşeşte
structurile lingvistice, ia în considerare contextele, interacţiunile şi
covariantele sociale şi culturale care creează şi condiţionează actele
limbajului. Cea de-a doua etapă a occidentalizării romanice (1840-
1900) este definită de o mare afluenţă de neologisme, adesea
introduse fără discernământ (P. Cornea, 1966: 51 şi St. Munteanu,
V. Ţâra, 1983: 191, 213-217). Russo, teoreticianul grupului Dacia
literară, aprecia că limba nu este o creaţie artificială, modificabilă
după bunul plac al vorbitorilor, de aceea socotea traducerile lui
Heliade de neînţeles pentru un român.
Declaraţia din Dacia literară nu a dus, cum era probabil de
aşteptat, la scăderea numărului de traduceri, ci, dimpotrivă, la
creşterea acestuia. Kogălniceanu213 nu s-a bucurat de audienţă
deoarece, în condiţiile epocii, necesitatea traducerii era obiectivă. De
fapt, Kogălniceanu nu amenda traducerile ci principiul de alegere
nesăbuită a textelor traduse (P. Cornea, 1966: 51-54). În Introducţie la
„Dacia Literară” (Iaşi, 1840), Kogălniceanu arăta direcţiile pe care
trebuia să le respecte literatura şi critica literară românească, astfel
încât, „făcând abnegaţie de loc” să promoveze interesele tuturor

213 Mihail Kogălnicenau, Despre literatură, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956.

românilor din provinciile româneşti, „fie din orice parte a Daciei,
numai să fie bune”.
Principial, şi adept al progresismului, Kogălniceanu s-a
declarat împotriva traducerilor pentru că „omoară în noi duhul
naţional”, dar şi deoarece „traducerile… nu fac o literatură”. A
condamnat astfel imitaţiile încurajate de boierimea cosmopolită şi
xenomană214care duseseră la stricarea „sistemei” naţionale, politice şi
morale. Recomanda o literatură originală, pe baze istoriei şi
folclorului naţional, care să oglindească realităţile sociale. O
orientare similară a arătat şi A. Russo, care în 1846 scria: „tălmăciri,
imitaţii, cercări, deşi vrednice de laudă, nu alcătuiesc o literatură”, şi
a pledat pentru o literatură corespunzătoare realităţilor româneşti,
formatoare şi moralizatoare. (Dan Simonescu, în Kogălnicenau,
1956: 9-10).
„O atitudine potrivnică literaturii străine de calitate
inferioară, traducerilor şi imitaţiilor manifestă Kogălniceanu şi în
programul revistei „Propăşirea” (1844) în care combate : „literatura
uşoară a franţezilor şi a germanilor… şi toate acele traducţii de
articule uşoare şi anecdote franţuzeşti şi nemţeşti” […] încurajează
operele literare satirice şi umoristice […] o armă ascuţită de protest
împotriva formelor ridicole de limbă adoptate de unele categorii
sociale” (Dan Simonescu, 1956: 10-11)
Kogălniceanu nu se declarase împotriva tuturor traducerilor,
ci numai împotriva traducerii literaturii uşoare, „care este
maculatură”, fără „nici cel mai mic interes pentru români”. El chiar
a încurajat „traducerile valoroase” ale unor opere care prin calitatea
artistică a ideile propagate serveau nevoilor progresului social,
precum: „Esprit des lois par Montesquieu, operele clasice a lui
Demosten, a lui Xenofon, a lui Tucidit”, şi a publicat traduceri
efectuate din rusă de A. Donici şi C. Negruzzi (Simonescu, 1956:
11-12).
Kogălniceanu observă şi receptarea lucrărilor traduse:

Două cărţi şi-au căpătat în întreaga ţară romînă un mare renume.

Istoria lui Alexandru cel Mare, din care s-a făcut un erou

214 Prin xenomanie desemna acceptarea a tot ceea ce este străin.

 supranatural şi minunat de îndrăzneţ şi ale cărui fapte fără nici o
privire la şirul lor, sînt înşirate într-un mod aventuros m cu un amestec
cutezător de adevăr şi fantezie poetică. […] Această carte este foarte
atrăgătoare, fiindcă se găsesc în ea multe moravuri romîneşti, ea este
compusă cam acum o sută de ani, iar numele autorului nu este
însemnat pe titlul cărţii […] se găseşte în mîinile tuturor romînilor
care ştiu citi şi se retipăreşte mai în fiecare an; ea şi merită acest interes
din cauza frumoasei simplicităţi a gîndirii, a modului de privire poetic
şi naiv care se găseşte mai ales în episoade.
A doua carte naţională este Istoria frumosului Arghir şi a
frumoasei Elena cu părul de aur sau alegoria cuceririi Daciei de
către Traian. Această poemă este […], o imitaţie după cea
ungurească […] autorul ei este un ardelean, Ion Barac. (1956: 34-
35).

Totuşi, observă criticul, „dintre toate genurile literaturii

romîne poezia este cea mai bogată”. Amintea aici traducerea
psalmilor în versuri efectuată de Dosoftei, în secolul al XVII-lea,
„un adevărat cap de operă de versificare”215, traducerile lui G.
Asachi „în foarte frumoase versuri româneşti ale fabulelor lui La
Fontaine, multe ode ale lui Lamartine, cîntece de-ale lui Anacreon şi
sonete de-ale lui Petrarca” (1956: 36). Îl amintea şi pe Heliade
Rădulescu care „s-a făcut cunoscut pînă acum prin bune şi poetice
traduceri din scrieri franceze, mai ales prin publicarea Meditaţiunilor
lui Lamartine şi Fedra lui Racine”.216 (1956: 38-39).
În absenţa poeziei dramatice originale din peisajul literar
românesc, insista asupra traducerilor din Racine, Voltaire, Molière,
fragmente din Florian şi Gessner, Chateaubriand, Sofocle şi
Euripide (1956: 40). Nu doar lucrările în română sunt apreciate, ci şi
traducerile: „Mai posedăm şi multe lucrări bune, atât despre istoria
universală cît şi despre unele popoare în special, dar cele mai mult
sunt traduceri din alte limbi” (1956: 42).
El propunea să se facă o distincţie între traducere şi original, între
traducerile folositoare şi cele nefolositoare, repudia imitaţiile care
215 Traducere prin calc sintactic din fr. chef d’oeuvre „capodoperă” cu rom. cap de
operă.
216 Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de la Martin, Bucureşti, 1830.
„omoară duhul naţional” (M. Kogălniceanu, 1956: 59-60).
Familiarizarea cu operele străine imitate sau traduse era o necesitate
şi un remediu provizoriu care să ducă în cele din urmă la
promovarea creaţiei originale autohtone şi la revalorizarea
folclorului. De altfel, în articolul A. Demidoff în Banat, Valahia şi
Moldova, în „Dacia literară”, Iaşi 1840 (1956, p. 66-81, reproducere
după reeditarea din 1859), Kogălniceanu mărturiseşte:

Cînd în Introducţie Daciei literare, noi am zis că vom publica

traducţii cît se poate mai rar, prin aceasta n-am înţeles că vom trece
subt tăcere şi acele scrieri streine care se ating de noi 217. Noi am vrut
numai să zicem că tot ce nu va fi romînesc şi pentru romîni nu va intra
în coloanele foaiei şi că nu vom da niciodată traducţii ale căror sujeturi
să ne fie streine218 şi prin urmare să nu aibă interes naţional. Scrierile
care însă vorbesc de noi, de istoria noastră, de obiceiurile noastre, deşi
compuse în alte limbi, se cuvin cu dreptate Daciei literare.
Aşadar, foiaiei noastră, din cînd în cînd, va reproduce traducerea celor
mai frumoase din asemine scrieri atît de interesante pentru noi. (1956:
70-71)

Numărul persoanelor implicate în activitatea de traducere

(300) demonstrează că traducerea era de interes public, urmărindu-
se introducerea valorilor străine în circuitul cultural naţional. Două
treimi din traducătorii epoci traduseseră doar o carte, ceea ce
dovedeşte lipsa de profesionalism, dar şi prozelitismul cultural.
Curentul latinist duce mai departe principiile Şcolii ardelene
prin August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Lazăr Şăineanu.
Aron Pumnul, spirit antineologist intransigent se dedică românizării
neologismelor intrate în limba română. Purismul şi exagerările
217 Adică cele inspirate de viaţa istoria ori folclorul românesc, enumerate anterior,
scrierile francezilor (Lamartine care închina ode tinerelor moldovence), ale
neamţului F.W.L. cu romanul său despre Mihai Viteazul, în jurnalul Didascalia, ori
ale polonezului Czaykowski care, într-unul din romanele sale, prezintă viaţa
celebrului haiduc Cîrjaliu, roman tradus în franceză şi germană, ori scrierile ruşilor
din Almanahul Odesei (1952: 68-69).
218 Vedem deci că este clară poziţia lui Kogălniceanu fată de traducere. O

antitraducţionită. Degeaba s-a încercat reabilitarea programului său. Naţionalist,

ca tot secolul al XIX-lea, Nici mai mult nici mai puţin.
acestui curent nu diminuează rolul pe care l-a jucat în domeniul
neologiei, dar îl ocultează.
A.T. Laurian a tradus manualul de filozofie al lui A.
Delavigne (1846) şi, în prefaţă, afirma că, din cauza sărăciei limbii
române, a fost pus în situaţia de a recurge la o terminologie nouă:
„de a forma o vorbă nouă pentru fiecare idee nouă, de a forma o
limbă filozofică pentru cugetarea filozofică. Deci am fost silit să
introduc neologismi în limba românească şi poate mai mult decât si-
ar fi putut imagina cineva” (D. Macrea, Bucureşti, 1970: 85).
Termenii folosiţi de Laurian sunt de regulă împrumutaţi din
franceză şi adaptaţi sistemului fonetic actual al limbii noastre. Aceste
reflecţii-denunţ demonstrează că traducătorii îşi desfăşurau
activitatea de traducere realizând deplina sărăciei a lexicului
românesc general şi specializat, dar şi problemele specifice de
traducere, constrângerile pe care aceasta le exercită asupra
traducătorului, mai ales atunci când între realităţile extralingvistice
ale limbilor în relaţie de traducere există deosebiri considerabile.
Prima traducere în limba română a uneia dintre scrisorile lui
Erasmus i se datorează lui G. Antonescu (1858). Tot el a mai
publicat şi prima versiune românească a Tusculanelor lui Cicero
(Bucureşti), cu comentariul lui Erasmus. Aristia a adaugat traducerii
sale după Vieţile lui Plutarh un Vocabular pentru zicerile introduse sau
reformate în tomul acesta (1857), iar Vasile Pogor anexa un glosar la
traducerea poemului epic Henriada de Voltaire (Puşcariu, 1976
[1940]: 378).
Contribuţia traducerilor (1780-1860) la dezvoltarea limbii şi
literaturii române este esenţială, jucând rol de exemplu şi stimul.
Astfel, este de remarcat influenţa pozitivă pe care traducerea a avut-
o pe plan lingvistic, rolul de catalizator, căci ea satisfăcea dorinţa de
lectură şi oferea modele autorilor români, dar şi privilegiul de a-şi
exersa scrisul; a îmbogăţit vocabularul şi a contribuit la desăvârşirea
limbii române, la educarea sensibilităţii şi gustului publicului,
lărgindu-i orizontul de aşteptare. Traducerile din secolele al XVIII-
lea şi al XIX-lea reprezintă o formă de asimilare a limbi moderne
(Cornea, 1966: 69-77), au familiarizat literatura română cu valorile
literaturilor străine, prin prelucrare limbii române literare, i-a obligat
pe traducători să caute termeni echivalenţi şi expresii
corespunzătoare în scopul de a rafina limba română şi a reda
intenţiile de comunicare din textul original (Munteanu, Ţâra, 1983:
180).
Asemeni predecesorilor lor în arta traducerii, traducătorii
secolului al XIX-lea au perceput rezistenţa limbii române la
traducere. Gh. Pleşoianu, traducătorul Întâmplărilor lui Telemah, fiul lui
Ulise, de Fénelon, afirma: „În multe rânduri am vrut să mă las de
tălmăcirea acestei cărţi frumoase pentru multe ziceri neobicinuite în
limba română” (citat de I. Gheţie şi M. Seche, Discuţii despre limba
română între anii 1830-1860, 1969: 280). Iar Gh. Bariţiu concepe
traducerile ca pe o modalitate de exprimare a resurselor limbii
române, în toate domeniile, şi îşi dezvăluia, implicit, tendinţa de
valorizare şi favorizare a limbii ţintă. Amploarea primejdioasă pe
care o luaseră traducerile şi mai ales folosirea necugetată a limbii
române au fost stăvilite de Dacia literară care îngrădea traducerile
fără noimă, orienta cultura română spre izvoare proprii şi selecta cu
atenţie traducerile formatoare, modelatoare pentru tânăra cultură
română. Acţiunea Daciei literare aminteşte de reacţia lui Herder care
critica francizarea literaturii şi limbii germane promovată de
Gottsched.
Chiar dacă nu dispunem de lucrări teoretice despre
traducere, de tratate descriptive ori normative, de îndreptare, critica
traducerii există, se făcea implicit prin literatură (Alecsandri, Facca,
Alexandrescu) şi explicit, dar laconic, în prefeţele lucrărilor traduse.
Prin abundenţa lor, traducerile nu au anihilat originalitatea creatoare
autohtonă, aşa cum se temeau reprezentanţii „Daciei literare”, ele au
ajutat creaţia autohtonă să-şi elibereze spiritul încătuşat, să-şi
descopere căi proprii de manifestare a personalităţii naţionale.
Junimea (1864) şi „Convorbiri literare” (1867) au abordat
problema neologismelor şi a necesităţii introducerii lor în limbă,
atunci când nu exista deja un cuvânt moştenit sau împrumutat din
latină pentru a desemna aceeaşi realitate. Dintre caracteristicile
scriiturilor secolului al XIX-lea, reţinem spiritul tradiţionalist şi sfiala
faţă de neologisme, tendinţa de a traduce prin verbe sau formaţiuni
de cuvinte româneşti noţiunile care se impuneau prin noul stil de
viaţă (Puşcariu, 1940: 379). Totuşi, polisemia cuvintelor vechi a
promovat neologismul şi scriitorii au introdus în limbă traduceri şi
decalcuri după cuvinte franţuzeşti, care dădeau impresia de neaoşe
româneşti, dar care în realitate erau imitaţii neologice.219
În limba învăţaţilor şi tehnicienilor lipsiţi de preocupări
estetice, termenul tehnic se impunea cu brutalitate (de exemplu: dietă
pentru „cumpătare, regim” ori dietă strică pentru „post limpede”).
Preferinţa pentru termenii tehnici este explicabilă tocmai prin
specifica lor lipsă de echivoc; aceştia sunt cu atât mai necesari într-
un domeniu ca medicina. În terminologia medicală românească
exista o mulţime supărătoare de neologisme, dar ştiinţele
internaţionale au avut întotdeauna tendinţa, îndreptăţită teoretic, de
a întrebuinţa o terminologie convenţională. Prin obişnuinţa cu
neologismele, medicii au stabilit unele nuanţe de înţeles care nu
existaseră înainte în limbă (de ex. apar deosebiri între boală şi maladie;
plagă şi rană etc.). La fel s-a întâmplat şi cu terminologia juridică,
năpădită brusc de neologisme (ex.: culpă-vină).
Dintre căile de pătrundere a neologismului, presa este
canalul care a furnizat cele mai multe neologisme limbii române,
asigurând contactul dintre cultura română şi cultura apuseană,
obişnuind cititorul cu aceste cuvinte europene. Şi aceasta pentru că
ziaristul, neavând timp să caute cel mai potrivit cuvânt, îl alege pe
cel mai apropiat, mai ales atunci când se inspiră din presa scrisă
(Puşcariu, 1940: 385, Caracostea, 1942: 323). Deoarece calcurile
ameninţau spiritul limbii (ex.: *trenul pleacă pentru B. ), reacţiile nu
au întârziat: ridiculizarea acestor obişnuinţe verbale de import la V.
Alecsandri, Caragiale, Facca şi promovarea limbii poporului la
Creangă, Ispirescu, Odobescu. Neîntrerupte ironizări se făceau şi la
adresa franţuzismelor cu terminaţie grecească (ex.: ofensariseşti,
declinarisi etc.).
Traducerile în presa din Transilvania, dar nu numai aici, ci şi
în Muntenia, Bucovina şi Moldova, s-au limitat adesea la parafraza
literală, la redarea cuvântului prin cuvânt, fără vreo să fie urmate de
etapa imediat superioară, căutarea replicii retorice echivalente
textului sursă, căutare ce ar fi fost de dorit să se înfăptuiască pe
temeiul artei oratorice ţintă. Traducerea cuvânt cu cuvânt — o fază

219 Puşcariu detaliază (1938/1940?: 382) exemplul detaliat, „de-a fir a păr”,
perifrază a neologismului, deznodământ, calc lexical, însorit, calc lexical.
în cunoaşterea gramaticală — se generalizase ca practică traductivă
şi prolifera varii expresii nefireşti (exemple Maiorescu).
„Junimea” (1864) şi „Convorbiri literare” (1867) au abordat
problema neologismelor şi a utilităţii introducerii lor în limbă, în
cazul în care nu exista deja un cuvânt moştenit sau împrumutat din
latină pentru a desemna aceeaşi realitate. În articolul Limba română în
jurnalele din Austria (1868, în Critice, 1966: 13-46), Maiorescu şi-a
stabilit ca obiectiv „de a deştepta o […] reacţiune” la „ „direcţia
falsă a autorilor români din Austria” (1966: 13), ca să pună capăt la
„haosul de erori” (1966: 14), dar şi numeroaselor „germanisme din
foile române austriece” (1966: 14)220. Ezitările traducătorilor şi
criticile „limbistice” variază după apropierea de o limbă sau alta.
Vorbind despre abundenţa germanismelor în presa din Transilvania,
Maiorescu remarca generalizarea practicii, nu excepţia de la regulă:

De unde provine acest fapt? Din neglijenţa autorilor sau din un sistem
de procedare precugetată? În cazul dintâi lucrul se osândeşte de la sine
şi câteva critici […] vor putea avea un rezultat bun pentru îndreptare.
În cazul al doilea, însă, întrebarea este mai grea: dacă într-adevăr
jurnaliştii citaţi vor să îşi justifice germanismele, atunci impresia
ridiculă pe care ne-o produce stilul d-lor nu este îndestul pentru a-i
îndrepta (1966: 23-24),

ci trebuie să se apeleze la argumentări teoretice de principii.

Neologismul, cu toate că era absolut necesar într-o epocă de mari

220 Maiorescu numeşte traducere literală echivalenţa sintagmatică greşită sau calcul
lingvistic, adică surse ale neînţelegerii. Forme criticabile şi incomprehensibile
pentru un român, precum cele extrase din „Gazeta Transilvaniei”, nr. 7/1868:
„generalul străpus la Brünn”, tradus din germană prin calc lingvistic din vergleget,
versetzt, adică „strămutat” (1966: 15), ori rizibila „muzică de pisici”, traducere
adiţională a sensurilor cuvântului compus Katzenmuzik, „charivari”, de fapt o
„muzică făcută în bătaie de joc”. Nici „succes[ul] dătător de măsură” (< germ.
massegebend, „deciziv, hotărâtor” (1966: 15), citat din „Telegraful român”, din 25
apr. 1868 nu este trecut cu vederea. „În consunetul statutelor se convoacă
membrii reuniunii” („Gazeta Transilvaniei”, 24 apr. 1868) pentru „în
conformitate cu statutele” ş.a.m.d.. Exemple citate de Maiorescu în „Limba
română din jurnalele româneşti din Austria”, Critice (1966: 16).
prefaceri, trebuia întrebuinţat întru valorificarea bogăţiei naţionale
(Puşcariu, 1940: 398, Munteanu, Ţâra, 1983: 228-231).
Maiorescu merge mai departe şi analizează limitele traducerii
literale în restituirea idiotismelor:

este cu neputinţă de a transplanta idiotismele unei limbi în altă limbă

prin traducerea literală a cuvintelor. Căci în ceailaltă limbă — unde
acea legătură d cuvinte nu s-a produs de la început şi nu s-a lăţit prin
uz convenţional până la ştergerea unei mari părţi a sensibilităţii —
fiecare cuvânt deşteaptă în conştiinţa celui care îl aude întreaga masă de
însuşiri sensibile ale lui şi în această masă spiritul se confundă şi nu
găseşte îndată, şi adesea nu găseşte niciodată, anume acea însuşire care
a justificat şi care susţine raportul.(Maiorescu, 1966: 26).

Chiar dacă nu a studiat crearea şi logica construirii

idiotismelor (1966: 26-27), criticul observa dispoziţia intelectuală a
emiţătorului, a unui popor ori unei limbi pentru folosirea lor.

Fără această conformare autoritară a spiritelor, idiotismul este cu

neputinţă, şi traducerea lui literală dintr-o limbă în alta este cea mai
mare eroare ce se poate contra limbei şi contra spiritului unei naţiuni
[…] idiotismul este o abstracţiune convenţională. Prin
urmare, înţelegerea lui atârnă de o educaţiune prealabilă şi comună a
inteligenţei, care să fixeze în mod identic pentru toţi gradul
abstracţiunii, fără de care compunerea cuvintelor din locuţiuni nu are
înţeles. Toate erorile limbistice (nu gramaticale) în traducere provin din
nepotrivirea cantităţii de sensibilitate ce la auzirea aceluiaşi cuvânt se
deşteaptă în conştiinţa a două popoare diferite, sau, cu o expresiune
tehnică: din incongruenţa sferelor cuvântului original şi a celui
tradus.(1966: 27, subl.n.)

Am putea vorbi despre o contranaturalizare traductivă, fiindcă

Maiorescu a sesizat distanţarea temporală şi culturală, bagajele
cognitive diferite ale vorbitorilor, şi preocupat de efectul
perlocuţionar, a reliefat neajunsurile traducerii prin corespondenţe
lexicale decontextualizate, calcuri lexicale şi sintactice ori prin
împrumuturi negândite şi nejustificate (1966: 29). A insistat pe
specificitatea limbilor, a arătat că deosebirile dintre ele stau la baza
imposibilităţii naturalizării, de exemplu, a filosofiei hegeliene în
franceză, tot aşa cum germana este incapabilă să redea plasticitatea
şi limpezimea francezei (Maiorescu, 1966: 29-30). Este deci
partizanul unei traduceri dacă nu etnocentrice, în orice caz fidele
cititorului-ţintă:

Aşadar, noi nu suntem şi nu putem fi chemaţi a introduce în spiritul

român toate fineţele idealismului terminologiei germane, şi orce cuvânt
german care trece peste nivelul mai coborât al abstracţiunii române
trebuie redus la acest nivel, chiar cu pierderea unui grad din idealitatea
sa: identitatea pierdută i se compensează prin marea lămurire şi
simplicitate ce dobândeşte. (1966: 30, subl.n.)

Şi a continuat cu sfaturi imperative pentru scriitorii români a

căror datorie este „de a păstra cu scumpătate spiritul deosebit al
limbei materne şi de a nu-l falsifica prin elemente străine. Căci o
cauză naţională cu o limbă stricată este de pe câmpul literar o cauză
pierdută”. (Maiorescu, 1966: 31). O altă categorie de greşeli întâlnite
în jurnalele româneşti din Transilvania, disecată de Maiorescu este
reprezentată de disproporţia dintre conţinut şi formă, dintre
construcţia frazei şi întrebuinţarea cuvintelor (Maiorescu, 1966: 31).
Concluzia care se prefigurează în canon traductiv:

nu orce introducere de cuvinte nouă şi orce aplicare de cuvinte vechi la

înţelesuri nouă constituie o originalitatea falsă, […] eroarea se comite
numai acolo unde introducerea este de prisos şi aplicarea falsă […]
greşeala fundamentală în toate acestea provine din necunoaşterea valorii
proprii ce o are limba unui popor. (Maiorescu, 1966: 37).

Preocupat de influenţele care atentau la integritatea

specificului naţional şi împiedecau astfel cultivarea limbii, Maiorescu
a criticat germanismele introduse în presa transilvăneană („Albina”,
„Transilvania”, „Familia”) prin traducerile cuvânt cu cuvânt, stilul
confuz şi greşelile de folosire a cuvintelor care alterau sensul. În
Beţia de cuvinte. Studiu de patologie literară (1873), Maiorescu înfiera
pleonasmele, neglijenţele stilistice, barbarismele, pseudo-oratoria
(apud Munteanu, Ţâra, 1983: 229).
Titu Maiorescu l-a citit pe Edgar Allan Poe în traducerea
franţuzească a lui Charles Baudelaire şi, impresionat de arta
autorului american, i-a îndemnat pe Eminescu (Morella) şi Caragiale
(Le masque de la mort rouge şi La bouteille d'Amontillado) să traducă din
E. A. Poe.221 Seria de traduceri din Baudelaire a fost deschisă de
Vasile Pogor, în „Convorbiri literare”, nr. 3/1870 cu Ţiganii călători
şi Don Juan în Inferne. Până în 1912, când au apărut fragmente
traduse, din volumul Petits poèmes en prose, de Al. T. Stamatid şi
Şerban Bascovici, cel mai asiduu traducător al momentului, s-au
înregistrat doar traduceri de poeme efectuate de traducători minori
sau neidentificaţi. Atenţia de la traduceri a fost abătută aproape
douăzeci de ani (Ov. Densuşianu, Al. Macedonski ş.a. citesc în
original operele lui Baudelaire). Contactul nemijlocit a dus la apariţia
imitatorilor, dar a permis şi asimilări fecunde (T. Arghezi, G.
Bacovia).

Concluzii
A degaja ideea de traducere românească vehiculată în secolul
ala XIX-lea sau a defini ceea ce însemna acest termen în spiritul
vremii prezintă un risc dublu: pe de-o parte, prejudicierea,
involuntară, prin schematizarea tendinţelor traductive generale sau
printr-o simplificare excesivă, bazată pe numitori comuni, în dauna
particularităţilor traductive, pe de altă parte, decurgând direct din
prima, relativizarea unor puncte de vedere secundare pentru unii,
fundamentale pentru alţii.
Printr-o lapidară trecere în revistă a opiniilor şi pentru a
reduce acest riscurile amintite, am reţinut discursuri variate —
(non)traductive, (non)traductologice din prefeţe ori articole,
manifeste literare etc. — astfel încât să arătăm cum era percepută
traducerea şi care era concepţia despre traducere în secolul al XIX-
lea, geneza şi menirea ei ideologică.

221V. Streinu, Prefaţa la Florile răului de Charles Baudelaire, an , editura, loc, p.

XI.
 O primă constatare este relativă la neta distincţie dintre
traducerea în română de la începutul secolului al XIX-lea (o
continuare a practicii traductive începute la 1780 şi reperabilă până
în 1840) şi aceea din a doua jumătate a secolului, mai exact aceea
marcată de declaraţia „Daciei literare” (1840). Este vorba, cel puţin
teoretic, de o sincopă în mişcarea traductivă românească, o ruptură
care delimitează retorica şi strategiile de traducere anterioare de cele
ce urmau şi se doreau a fi puse în practică. Această delimitare este
rezultatul unei conştientizări diferite a rolului pe care îl juca
traducerea în viaţa unei culturi, a unei societăţi. Astfel, s-a trecut de
la concepţia şi practicarea traducerii libere (ad sensum, caracterizată
de interpolări, inserţii variate şi adaptări numeroase), practică
oarecum exclusivă, care trăda şi cunoaşterea aproximativă a limbilor
de lucru şi dificultatea echivalării deosebirilor dintre realităţile sursă
şi ţintă, la concepea traducerii literale (ad verbum). Să reţinem însă că
nu se depăşeşte clivajul traducere liberă-traducere literală, ceea ce
constituia în continuare, o falsă abordare a problematicii traductive.
Abia în secolul al XX-lea, odată cu conştientizarea drepturilor de
proprietate intelectuală, se va putea vorbi despre traducere fidelă (în
toate accepţiile combinative ale determinantului, faţă de autor, text
sursă, cititor-ţintă, situaţia de comunicare, distanţa istorică etc.) şi se
va dezvolta o reflecţie complexă asupra traducerii. În secolul al
XIX-lea, traducerea era percepută ca indispensabilă. Manierele de a
răspunde acestei necesităţi erau antagonice, compozite şi, uneori,
inconsecvente.
 Concluzie

Ajunşi la sfârşitul expunerii noastre, vom încerca să

prezentăm succint rezultatele cu care se încheie. Mai întâi,
propunându-ne să înfăţişăm oarecum fragmentar evoluţia milenară
a traducerii, am precizat, încă din Introducere, că traducerea se reduce,
în esenţă, la două procese fundamentale: comunicare şi schimb, care se
reflectă şi azi în practica şi teoria traducerii. Acceptând divizarea
acestui îndelung interval după jaloanele efectuate de renumiţi
cercetători, am întreprins periodizarea luând drept criteriu cele mai
importante, în accepţia noastră, momente ale istoriei traducerii, rolul
traducerilor în afirmarea limbilor vernaculare şi în formare a
literaturilor naţionale.
Dacă aruncăm o privire retrospectivă asupra a drumului
parcurs de traducere în cursul evoluţiei (practicării) ei, vom observa
succedându-se la intervale de zeci de ani, o alternanţă indiscutabilă a
strategiilor, metodelor şi modelelor de traducere, chiar dacă unele n-
au încetat niciodată să coexiste. Desigur, nici actualele norme nu
sunt eterne, iar fixitatea procedeelor ca şi a limbilor literare şi a
limbajelor de specialitatea este iluzorie. Chiar dacă e de aşteptat o
rămânere mai îndelungată la prescripţiile normative de astăzi,
modificări importante pare să anunţe viitorul apropiat.
Am prezentat aici schiţa unei posibile istorii a traducerii.
Istoria traducerii este mult prea amplă pentru a fi tratată în câteva
zeci de pagini. Vastitatea subiectului ne-a determinat să alegem un
titlu clar care să transmită fără echivoc intenţia noastră de a fixa
câteva puncte nodale pentru cursul de istorie a traducerii, astfel încât
prin abordarea acestor teme să creăm o legătură între trecutul şi
prezentul traducerii, precum şi un context corespunzător înţelegerii
mecanismelor de traducere şi de comunicare, printr-o subiectivă
panoramă geografică situabilă în Europa şi, cu predilecţie, în jurul
bazinul mediteranean. Problema istoriei traductologiei este şi ea
atinsă, mai mult decât tangenţial. O importanţă particulară am
acordat concepţiilor detaliate ori concise despre traducere vehiculate
de traducători, în conformitate ori în opoziţie cu canoanele epocii
lor.
Scurta istorie a traducerii pe care am propus-o, în pofida
parţialităţii ei, reuşeşte să ofere cititorului câteva idei circumstanţiale
precise despre reflecţiile traductive ale trecutului, să întemeieze, în
acest fel, climatul adecvat pentru receptarea teoriilor contemporane
de traducere, să ateste ciclicitatea canoanelor de traducere,
coabitarea lor, ori dominaţia certă a unui model în defavoare altuia,
demonstrând încă odată, dacă mai era necesar, că pentru înţelegerea
teoriilor prezentului, istoria traducerii este indispensabilă.
De la calamă la tiparniţă, s-au scurs câteva mii de ani, iar de
tiparniţă la informatică, suporturi electronice pentru cărţi, cărţi
audio, cd-rom, bănci de date, resurse şi dicţionare online etc., doar
câteva sute. Toate, la timpul lor, au revoluţionat munca şi
mentalitatea traducătorului, dar şi produsul activităţii sale.
Metamorfoza continuă. Istoria continuă.
 Anexa 1: Anatema biblică

Distrugerea turnului Babel:

1 Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte.

2 Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au
descălecat acolo.
3 Şi au zis unul către altul: Haidem! să facem cărămizi, şi să le ardem bine
în foc." Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var.
4 Şi au mai zis: Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să
atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa
pământului. ( Deut 1.28)
5 Domnul S-a pogorât să vadă cetatea şi turnul, pe care-l zideau fiii
oamenilor. (Geneza 18.21)
6 Şi Domnul a zis: Iată, ei sânt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi
iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împedeca să facă tot ce şi-au
pus în gând. (Geneza 9.19;Fapt 17.26;Geneza 11.1;Ps 2.1)
7 Haidem! să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai
înţeleagă vorba unii altora. (Geneza 1.26;Ps 2.4;Fapt 2.4-6;Geneza
42.23;Deut 28.49;Ier 5.15;1Cor 14.2-11)
8 Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au
încetat să zidească cetatea. (Luc 1.51;Geneza 10.25-32)
9 De aceea cetatea a fost numită Babel (.), căci acolo a încurcat Domnul
limba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa
pământului. 1Cor 14.23;(Geneza, cap. 11)

Versiune franceză

Toute la terre avait une seule langue et les mêmes mots. Comme ils
étaient partis de l’orient, ils trouvèrent une plaine au pays de Schinear, et
ils y habitèrent. Ils se dirent l’un à l’autre : Allons ! Faisons des briques, et
cuisons-les au feu. Et la brique leur servit de pierre, et le bitume leur
servit de ciment. Ils dirent encore : Allons ! Bâtissons-nous une ville et
une tour dont le sommet touche au ciel, et faisons-nous un nom, afin que
nous ne soyons pas dispersés sur la face de toute la terre. L’Éternel
descendit pour voir la ville et la tour que bâtissaient les fils des hommes.
Et l’Éternel dit : Voici, ils forment un seul peuple et ont tous une même
langue, et c’est là ce qu’ils ont entrepris ; maintenant rien ne les
empêcherait de faire tout ce qu'ils auraient projeté. Allons ! Descendons,
et là confondons leur langage, afin qu’ils n’entendent plus la langue, les
uns des autres. Et l’Éternel les dispersa loin de là sur la face de toute la
terre ; et ils cessèrent de bâtir la ville. (Genèse 11)
1 Tout le monde parlait alors la même langue et se servait des mêmes
mots.
2 Partis de l'est, les hommes trouvèrent une large vallée en Basse-
Mésopotamie et s'y installèrent.
3 Ils se dirent les uns aux autres : « Allons ! Au travail pour mouler des
briques et les cuire au four ! » Ils utilisèrent les briques comme pierres de
construction et l'asphalte comme mortier.
4 Puis ils se dirent : « Allons ! Au travail pour bâtir une ville, avec une
tour dont le sommet touche au ciel ! Ainsi nous deviendrons célèbres, et
nous éviterons d'être dispersés sur toute la surface de la terre. »
5 Le Seigneur descendit du ciel pour voir la ville et la tour que les
hommes bâtissaient.
6 Après quoi il se dit : « Eh bien, les voilà tous qui forment un peuple
unique et parlent la même langue ! S'ils commencent ainsi, rien désormais
ne les empêchera de réaliser tout ce qu'ils projettent.
7 Allons ! Descendons mettre le désordre dans leur langage, et
empêchons-les de se comprendre les uns les autres. »
8 Le Seigneur les dispersa de là sur l'ensemble de la terre, et ils durent
abandonner la construction de la ville.
9 Voilà pourquoi celle-ci porte le nom de Babel. C'est là, en effet, que le
Seigneur a mis le désordre dans le langage des hommes, et c'est à partir de
là qu'il a dispersé les humains sur la terre entière.

Versiune engleză

Judgment of the Rebellion at Babel, Part 2

Genesis 11:1-9
Genesis, chapter 11
“Now the whole earth used the same language and the same words. And
it came about as they journeyed east that they found a plain in the land of
Shinar and settled there. And they said to one another, ‘Come, let us
make bricks and burn them thoroughly.’ And they used brick for stone,
and they used tar for mortar.
“And they said, ‘Come, let us build for ourselves a city, and a tower
whose top will reach to heaven, and let us make for ourselves a name, lest
we be scattered abroad over the face of the whole earth.’ And the Lord
came down to see the city and the tower which the sons of men had built.

“And the Lord said, ‘Behold, they are one people, and they all have
the same language. And this is what they began to do, and now nothing
which they purpose to do will be impossible for them. Come, let us go
down and there confuse their language, so that they may not understand
one another's speech.’
“So the Lord scattered them abroad from there over the face of the
whole earth; and they stopped building the city. Therefore its name was
called Babel, because there the Lord confused the language of the whole
earth; and from there the Lord scattered them abroad over the face of the
whole earth.”

Versiune germană
Der Turm von Babel

Alle Menschen hatten die gleiche Sprache und gebrauchten die gleichen
Worte. Als sie von Osten aufbrachten, fanden sie eine Ebene im Land
Schinar und siedelten sich dort an. Sie sagten zueinander: Auf, formen wir
Lehmziegel, und brennen wir sie zu Backsteinen. So dienten ihnen
gebrannte Ziegel als Steine und Erdpech als Mörtel. Dann sagten sie: Auf,
bauen wir uns eine Stadt und einen Turm mit einer Spitze bis zum
Himmel, und machen wir uns damit einen Namen, dann werden wir uns
nicht über die ganze Erde zerstreuen. Da stieg der Herr herab, um sich
Stadt und Turm anzusehen, die die Menschenkinder bauten. Er sparach:
Seht nur, ein Volk sind sie, und eine Sprache haben sie alle. Und das ist
erst der Anfang ihres Turms. Jetzt wird ihnen nichts mehr unerreichbar,
sein, was sie auch vornehmen. Auf, steigen wir hinab, und verwirren wir
dort ihre Sprache, so dass keiner mehr die Sprache des anderen verstehen.
Der Herr zerstreute sie von dort aus über die ganze Erde, und sie hörten
auf, an der Stadt zu bauen. Darum nannte man die Stadt Babel (Wirrsal),
denn dort hat der Herr die Sprache aller Welt verwirrt, und von dort aus
hat er die Menschen über die ganze Erde zerstreut.

Puterea cuvântului:

La început a fost Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era

Cuvântul. Toate prin El s-au făcut… Cuvântul trup s-a făcut… (Ioan 1, 1-
5, Traducerea D. Cornilescu,)
Au commencement était la Parole, et la Parole était avec Dieu, et la Parole
était Dieu. Elle était au commencement avec Dieu. Toutes choses ont été
faites par elle, et rien de ce qui a été fait n'a été fait sans elle (L’Évangile
selon Jean)

La început a fost raţiunea, iar raţiunea era la Dumnezeu şi raţiunea era

Dumnezeu… toate au fost crate în temeiul raţiunii, iar fără o raţiune nu
există nimic. În raţiune exista un principiu vital, iar acesta era lumina
[cunoaşterii] omeneşti. Lumina [cunoaşterii] străluceşte în întunericul
[ignoranţei], iar întunericul nu a reuşit s-o oprească (Cornea, 2002: 9).
 Anexa 2: Scrierea. Repere istorice222

Ca urmare a necesităţii de comunicare între grupurile umane şi după

o îndelungată practică a pre-scrierii care consta în utilizarea
pictogramelor, a imaginilor stilizate ce au evoluat spre ideograme223
(valoarea unui cuvânt), fonograme (silabă, consoană izolată, semn fonetic)
şi determinativi (semn cu mai multe valori), apărea scrierea care a
cunoscut de-a lungul timpului scrierea trei mari stadii de dezvoltare: 1)
scrierea sintetică (ideogramatică); 2) scrierea analitică (de cuvinte); 3)
Scrierea fonetică (alfabetică)
1) Scrierea sintetică (ideogramatică) exprima cu ajutorul simbolurilor o
idee, un obiect sau un gând, sensul acestora. Primele manifestări:
picturile rupestre şi petroglifele (amprentele mâinilor, semne
geometrice, cercuri, discuri solare, spirale, meandre etc., pictate
sau scrijelite în piatră). Cu timpul imaginile s-au simplificat,
ajungându-se la reprezentări schematice. De fapt, scrierea sintetică
constă în semne ori grupuri de semne reprezentând un enunţ
verbal, de aceea necesita un atâtea semne câte enunţuri verbale
erau posibile.
2) Scrierea analitică (scrierea de cuvinte) a marcat un real progres pentru
că decupa enunţul în ceea ce am putea denumi cuvinte, fiecare
semn scris servind la notarea unei idei sau a unei silabe. Scrierile
sumeriene, egiptene şi chineze sunt cele mai vechi scrieri analitice.
a. Scrierea sumeriana este:
i. scrierea cuneiformă (în lat. cuneus, i = cui, pană de
despicat lemne, unghi ascuţit) — descifrată în
secolul al XIX-lea de Georg Grotefend şi Henry
Rawlinson — este constituită din semne,
combinaţii de pene imprimate în plăci de argilă
proaspătă cu vergele de lemn, terminate în triedru.

222 V. Louis-Jean CALVET, Histoire de l’écriture, Paris, Plon 1996, p.121-136, p.187-192,
Oswald DUCROT & Jean-Marie SCHAEFFER, Nouveau dictionnaire encyclopédique des
sciences du langage, Points Essais 1995, p. 301-310, şi Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica
şi documentaristica, capitolul Istoria cărţilor şi a bibliotecilor, disponibil la
http://www.unibuc.ro/eBooks/istorie/arhivistica/6capI.htm. nu mai etse valabila
adresa
223 Pictograma este versiunea redusă a figurii şi reprezentarea figurativă stilizată cu funcţie

de comunicare, fără legătură cu exprimarea orală, în timp ce ideograma este în unele

sisteme de scriere un semn grafic ce desemnează un cuvânt sau o idee, s-ar putea spune
că este versiunea sistematizată a pictogramei.
 Scrierea cuneiformă avea semne în special din linii
orizontale, verticale şi oblice şi a cunoscut o largă
răspândire în Orient şi a fost folosită vreme
îndelungată (3500 î.Hr. - 100 î.Hr.)
b. Scrierea egipteană reda prin desene semnificative obiectele
desemnate de cuvinte, nota fie o idee, fie o silabă. Scrierea
egipteană este etapizată astfel:
i. Scrierea hieroglifă (gr. hieros „sfânt” şi gliphein „a
grava, a sculpta”) sau scrierea monumentală, cu
litere săpate pe monumente;
ii. Scrierea hieratică sau de uz curent, cursivă, trasată
cu calama224 în cerneală roşie sau neagră, pe piele,
ţesături, papirus;
iii. Scrierea demotică (gr. demos „popor”), o scriere
simplificată folosită la consemnarea textelor
administrative ori literare.
În 1799, armatele invadatoare ale lui Napoleon descoperă în Egipt o
piatra de aproximativ 1, 2 metri pe care părea inscripţionat un mesaj în
trei limbi: hieroglifa (scriere egipteana ce foloseşte o serie de pictograme
în locul cuvintelor), demotica (scriere egipteana cursivă) şi greaca. Scrierea
egipteană a fost descifrată în 1822, de Champollion225, prin intermediul
celebrei pietre de bazalt negru, bilingvă de fapt, dar în care se utilizaseră
scrierile egipteană (hieroglifă, demotică) şi greacă.
c. Scrierea chineză, constituită din mileniul II î.Hr., se realiza,
la început, prin gravare, ulterior s-au introdus cerneala şi
pensula (200 î.Hr. - 100 î.Hr.) şi s-a modificat forma
caracterelor. Materialele de scris: oase, scoici, piatră, lame
de bambus şi, în cele din urmă, hârtie.

224 Calama (< fr. calame, lat. calamum) este o pană folosită în Anticitate pentru a scrie pe
papirusuri etc. În tradiţiile islamice simbolizează inteligenţa universală. (DEC)
225 Jean-François Champollion, în Principii generale ale scrierii sacre egiptene — lucrare

neterminată — a identificat principiul de bază al descifrării hieroglifelor şi a stabilit

anumite reguli de citire. Ca într-un rebus, hieroglifele se citesc fie de la stânga la dreapta,
fie de la dreapta la stânga, fie de sus în jos. Fiecare text este precedat de un desen
reprezentând o persoană, un animal sau o pasăre, al căror cap este astfel poziţionat încât
să indice sensul lecturii. A se vedea şi Henri Gobard despre „la théorie de la
tétraglossie et la pierre de la Rosette les quatre types de langage, vernaculaire, véhiculaire,
référentiaire et mythique interviennent dans une aire culturelle donnée (Henri Gobard,
L’aliénation linguistique, Paris, Flammarion, 1976 : 34).
3) Scrierea fonetică (alfabetică) reda sunetele. Se disting scrierile silabice
(cum este scrierea cipriotă) şi scrierile alfabetice care notează
separat vocalele şi consoanele. Sumero-acadiana precum şi
hieratica şi hieroglifa egiptene au îmbinat principiul ideografic şi
pe cel fonografic. Cele mai vechi inscripţii care atestă scrierea
fonetică sunt cele de pe muntele Sinai (Egipt) descoperite în 1905
şi cele feniciene.
a. Ebraica pătrată (secolul II î.Hr.). Manuscrise pe suluri de
piele de la Marea Moartă (sec. I. î.Hr). De atunci, ebraica
pătrată a servit la copierea manuscriselor religioase. S-a
păstrat intactă şi, când s-a creat statul Israel (1949), a
devenit scriere naţională. Alfabetul ebraic conţine 22 de
litere.
b. Scrierea feniciană îşi definitivase, în jurul anului 1200 î.Hr.,
complet sistemul de notare consonantică şi forma celor 22
de semne, trasate liniar de la stânga la dreapta. Scriere
feniciană arhaică, adică ordinea, numele şi forma
caracterelor alfabetului său, s-a răspândit rapid, devenind
baza tuturor scrierilor arabe.
c. Scrierea arabă, de tip alfabetic şi fonologic, folosind
alfabetul fenician şi o scriere aramaică derivată, cea
nabateană, este — după cea latină — una dintre cele mai
răspândite scrieri fonetice şi cunoaşte două tipuri de
scriere:
i. cufica, scriere monumentala, unghiulară, dreaptă,
trasată în piatră cu dalta, cu arabescuri, rezervată,
în special, primelor versiuni ale Coranului;
ii. şi naskhi, cursivă, rotundă, de uz curent — din
care vor deriva şi scrierile arabe moderne —,
trasată cu calama pe papirus, hârtie, foaie de
palmier.
d. Grecii au preluat şi adaptat scrierea feniciană (cca.1000
î.Hr.). Alfabetul grec clasic denumit ionic s-a constituit
definitiv în jurul anului 500 î.Hr. şi este compus din 24 de
litere (vocale şi consoane). Epoca elenistică înregistrează
trei feluri de scriere:
 i. unciala226 greacă sau scrierea copiştilor era
caligrafiată cu caractere rotunjite;
ii. cursiva greacă, scriere simplificată şi rapidă,
caracterele fiind legate între ele;
iii. scrierea de cancelarie folosită de romani în Egipt;
iv. minuscula greacă (sec. VIII), folosită în locul uncialei,
a fost scrierea copiştilor bizantini.
Din alfabetul grecesc, călugării Chiril (827 - 869) şi Metodie (815 -
855) în anul 863 au alcătuit alfabetul glagolitic al slavilor (40 de semne), care
va fi înlocuit de alfabetul chirilic227 (43 de litere, în aceeaşi ordine ca în
greacă) bazat pe scrierea majusculă greacă la care sunt adăugate şi unele
litere din alfabetul glagolitic. Acest alfabet slav este folosit şi astăzi în ţările
slave. În Ţările Române, cu excepţia Transilvaniei, care a intrat sub
influenţa cancelariei de limbă latină, alfabetul chirilic a fost preluat, utilizat
peste 900 de ani, dar adaptat necesităţilor fonetice ale limbii române.
Varianta chalcidică a alfabetului grec a fost preluată de romani şi adaptată
necesităţii limbii acestora în secolul VII î.e.n.
e. Scrierea romană era constituită în secolul al III-lea î.Hr.
Curând, alfabetul latin avea să devină a o scriere universală.
Şi scrierea cu alfabet latin cunoscut mai multe periodizări.
După caracteristicile scrierii şi condiţiile istorice:
i. scrierea romană (sec. VI î.Hr. - VI d.Hr.);
ii. scrierile regionale (sec. VI - IX);
iii. scrierile caroligiene (sec. IX - XII);
iv. scrierea gotică (sec. XII - XV);
v. scrierea umanistă (sec. XV - XVII);
vi. scrierea modernă (din secolul al XVII-lea)
Iniţial, romanii au folosit doar majusculele, capitale – romane, adică
scrierea capitală romană sau monumentală, utilizată pe piatră şi pe metal.
Pentru scrierile pe papirus şi pe pergament se foloseau majusculele
cursive, scrierea uncială (cu majuscule rotunjite, derivate din literele
romane capitale) sau semiuncială (caracterizată prin apropierea literelor şi
înclinare lor uşoară spre dreapta).
În scrierea cursivă, continuă şi rapidă, literele erau legate între ele, se
foloseau prescurtări şi dimensiunea redusă a literelor. Din scrierea cursivă a

226 Literă (caracter) uncial (ă), adică majusculă, verzală (germ. Versal) ori capitală.
227 Creat de discipolii celor doi călugări şi numit astfel în memoria lui Chiril.
derivat minuscula diplomatică sau cursiva umaniştilor şi din aceasta scrierea
obişnuită cu alfabet latin.
De-a lungul timpului au fost utilizate diferite suporturi pentru
scriere (oase, solzi etc.) şi, dintre principalele suporturi grafice folosite,
reţinem
1) Scoarţa de copac sau miezul de lemn.
2) Argilă, pregătită ca o pastă şi turnată într-o placă. Pe argilă se
scria cu vergele de lemn sau de trestie.
3) Piatră, pe care s-a scris cu ajutorul dăltiţei.
4) Metalul (aur, argint, bronz, fier) a fost folosit ca suport grafic
din antichitate şi până în prezent.
5) Papirusul (obţinut din Cyperus papyrus prin umidificare,
presare, uscare, lipire, decupare), unul din cele mai utilizate
suporturi de scris confecţionate din plante, este materialul pe
care scribii scriau cu ajutorul unui beţişor de trestie ascuţit la
vârf (calama) şi a două mici călimări cu cerneală neagră şi
roşie (pentru a sublinia pasajele mai importante).
6) Încet-încet se trece de la suportul de origine vegetală la cel
de origine animală. Pergamentul — după numele oraşului
Pergam din Asia Mică unde se afla cel mai important centru
de prelucrare — era confecţionat din piei de animale — oi,
capre, viţei (vellum228), iepuri şi chiar din pieile mieilor
nenăscuţi (cel mai fin pergament)— după o de tăbăcire
migăloasă. Pergamentul putea fi şi reutilizat în urma răzuirii
textului vechi. Pergamentul rescris se numeşte palimpsest (din
gr. παλίμψηστος, palímpsêstos) sau rescript; pe el se pot citi
ambele texte folosindu-se tehnicile moderne de descifrare a
scrierii. Era foarte scump din cauza îndelungatului proces de
obţinere.
7) Mătasea, în China,
8) Frunzele de palmier uscate, în India,
9) Hârtia a fost inventată de chinezi, în anii 104 - 105 d.Hr., din
fire de mătase şi bambus. Abia în 610 d.Hr., prin intermediul
coreenilor, secretul este dezvăluit japonezilor, peste două
secole îl vor afla arabii care îl vor transmite europenilor în
jurul anului 1000. Hârtia se fabrica din diverse tipuri de fibre

228 Vellum era un pergament foarte fin, de foarte bună calitate şi foarte scump. Hârtie
velină desemnează astăzi o hârtie de calitate superioară.
 încleiate în formă de coli (frunze de dud, in, cânepă,
bumbac, textile reciclate). Până în secolul al XVII-lea, hârtia
era manufacturată, moara de măcinat fibrele (mori de hârtie)
fiind singurul utilaj folosit în producţia de hârtie. Începând
cu secolul al XVII-lea, se introduc în procesul de fabricaţie
tehnologiile moderne: maşina de produs hârtie, încleierea pe
bază de alaun, pasta de lemn măcinat. Prelungirea timpului
de măcinare duce la dezintegrarea completă a fibrelor
celulozice, la obţinerea unei paste gelatinoase şi mai
important la o hârtie transparentă.

Aşa cum au evoluat scrierea şi instrumentele de scris, a evoluat şi

forma cărţilor. Toate materialele care permit păstrarea şi transmiterea unui
text sunt potenţiale cărţi. Suportul cărţii este intim legat de intenţia omului
de a conferi durabilitate scrierii, textului. Chiar dacă piatra ar putea fi cel
mai vechi suport de lectură, abia cu folosirea lemnului se poate vorbi
despre un real suport al cărţii.
Tăbliţele cuneiforme din argilă arsă din Mesopotamia şi sulurile de
papirus din Egipt sunt cele mai vechi cărţi. Tăbliţele erau dreptunghiulare,
de dimensiuni variate până în 37 cm lungime. Când a apărut necesitatea
scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea. Textele comerciale se scriau
pe tăbliţe rotunde.
Principalul suport al Antichităţii, în Egipt, Grecia şi la Roma a fost
papirusul. Cartea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de
animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de sul (ajungând, de obicei
până la 10 m, dar unele cărţi depăşeau şi 40 m); se numea volumen (volumen,
inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară), mai uşoare şi mai lesne de
transportat.
Codex-ul (sec. IV - V d.Hr.), strămoşul cărţii contemporane. În Evul
Mediu, forma generală a cărţii este codexul (lat. codex, cis = scoarţă,
trunchi de copac), tăbliţă de scris, carte, condică, având ca model tablele
romane legate cu balamale. Codexul era mai uşor de mânuit şi se putea
scrie pe ambele feţe ale papirusului, pergamentului sau hârtiei. Forma de
codice a cărţii a făcut necesară apariţia paginaţiei şi a titlului.
Până în secolul al XIV-lea, cărţile erau de format mai mic, legate în
scoarţa de lemn, îmbrăcate în piele, cu gravuri şi decoraţiuni.
În secolul al XV-lea germanul Johann Genschfleisch, supranumit
Guttenberg inventează tiparul. Apariţia tiparniţei schimbă lumea cărţilor.
În 1456, Guttenberg împreună cu asociatul său J. Just au tipărit la Mainz
Biblia de 42 de rânduri. Tiparul s-a răspândit rapid în toate ţările Europei:
Franţa, Italia, Anglia, Ţările de Jos, mai lent s-a răspândit în teritoriile
stăpânite de Imperiul Otoman. În Ţările Române tiparul a ajuns la
începutul secolului al XVI-lea. Prima carte tipărită în Ţara Românească,
prin filieră veneţiană şi cu ajutor sârb a fost Liturghierul slavonesc (1508).
Cetatea de scaun Târgovişte s-a afirmat în mod deosebit în planul
tipăriturilor în secolul al XVI-lea. În secolul al XVI-lea, în Transilvania,
funcţionau tipografii la Sibiu (1529), Alba Iulia, Orăştie, Braşov.
Numeroase centre tipografice apar în Ţările Române în secolul al XVII-
lea, la Iaşi, Bucureşti, Govora, Snagov, Cluj.
 Anexa 3: Triunghiul semiotic

Sintaxă
Concepţia tehnică a simbolului, cf. tratarea
semnului

Pragmatica. Semnificant. Concepţia Semantica, semnificat, conc

pragmatică şi comportamentalistă a semiologică a simbolului (de
simbolului (producerea)

Obiect observat
 Anexa 4: Traducerea Bibliei. Repere cronologice

Vreme de câteva secole, Biblia nu a fost cunoscuta decât în limbi

ca ebraica, aramaica sau greaca. Trecerea la iudaism a unor oameni
proveniţi din alte religii şi îmbrăţişarea creştinismului mai ales de către
popoare care nu cunoşteau nici una dintre aceste limbi, au făcut necesara
transpunerea textului biblic pe înţelesul tuturor, după cuvântul Sf. Ap.
Pavel: „Dar în Biserica, vreau sa grăiesc cinci cuvinte pe înţeles, ca sa
învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în alte limbi." (1 Corinteni
14:19). S-ar putea spune că avem deja prima reflecţie traductivă. Istoria
acestor eforturi de a traduce cuvântul Sfintei Scripturi începe în urma cu
2200 de ani.
Septuaginta este versiunea în limba greacă a primelor cinci cărţi ale
Bibliei ebraice, Pentateuhul(=Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi
Deuteronom). Ulterior, denumirea s-a extins asupra tuturor cărţilor
Vechiului Testament. Conform Scrisorii lui Aristeas şi lui Philon din
Alexandria, Septuaginta a fost opera comună a şaptezeci sau a şaptezeci şi
doi de înţelepţi evrei, aleşi câte şase din fiecare seminţie, şi că ea s-a
realizat la Alexandria, în secolul al III-lea î. Hr., sub domnia lui Ptolemeu
al II-lea (285-247). Traducerea Bibliei nu trebuie izolată de contextul
social, cultural, politic.
Prima traducere comparată şi critică: Hexapla, efectuată de
Origen, este un fel sinopsă229 pentru creştin VT şi punea în paralel, pe
şase coloane, şase versiuni — textul ebraic, apoi tot textul ebraic, dar
transliterat cu litere greceşti, urmate de cele patru traduceri cunoscute pe
atunci în limba greaca — ale VT, dispusese într-o ordine
„descrescătoare”, de la originalul ebraic, la traducerile literale ad verbum
(ale lui Aquila şi Simmachus) şi până la traducerile mai libere (Septuaginta
şi versiunea lui Theodot sau Theodotion) şi alte două revizuiri, una
„lămuritoare”, a lui Lucian şi a alta mai „ezoterică” a palestinianului
Pamphilus. Cele mai importante ediţii moderne complete ale textului grec
sunt, precizează C. Jinga (2000): H. B. Swete, The Old Testament in Greek
according to the Septuagint, Cambridge, 1889-1894; A. Rahlfs, Septuaginta,
1926 (cu multiple reeditări). O ediţie critică nouă este în curs de realizare
la Göttingen.

229 Compendiu, rezumat.

 Targumele reprezintă primele încercări de traducere a Bibliei au
apărut chiar în sânul poporului iudeu. Ele îşi au originea în practicile de
ritual săvârşite în sinagogile evreieşti atât în Palestina, cât si în Diaspora.
Targumul Onkelos, compus în Palestina între secolele I-II d.Hr., este cel mai
important şi cuprinde primele cinci cărţi ale lui Moise. Cărţile Profeţilor
sunt cuprinse în Targumul Ionatan ben Uziel (sec. al V-lea d.Hr.)
Cele mai vechi traduceri propriu-zise ale Bibliei au apărut în
condiţii istorice diferite, în limbi precum greaca, siriaca şi latina, într-un
interval de timp cuprins între anii 200 î.Hr. - 400 d.Hr. Traducerile
greceşti sunt fundamentale deoarece pornesc de la versiuni ebraice foarte
timpurii, superioare celor accesibile nouă, astăzi. Cea mai veche
traducerea greceasca a Sfintei Scripturi, Septuaginta (lat. septuaginta,
„şaptezeci”) a reprezentat cartea de căpătâi a creştinismului.
Primele veacuri ale creştinismului şi traducerile biblice
Peschitta, o traducere siriacă din secolul I d. Hr., a fost urmată de
câteva tentative traductive latineşti, dintre care Itala, versiunea integrală
cea mai răspândită în lumea latină a VT, a fost o traducere colectivă.
Existenţa mai multor versiuni latineşti ale NT, a dus la conştientizarea
unei necesităţi: crearea unui text unic, care sa poată fi recunoscut şi înţeles
de către toţi. Biserica apuseană a renunţat însa la toate, în favoarea
Vulgatei. Deşi Peschitta, adică versiunea „simplă, comună” a Bibliei, a fost
cunoscută abia din secolul al VIII-lea d. Hr., traducerea este probabil
anterioară secolului al IV-lea d.Hr. Peschitta a fost transpusa în siriacă după
un text ebraic diferit de cel răspândit astăzi, dar apropiat de variantele
masoretice (ebraice). Siriaca veche nu mai este utilizată, însă Peschitta este
încă folosită, în special în cultul nestorian şi în cel al creştinilor sirieni din
Siria, Iran, India, s.a.
În Egipt, creştinii au folosit la început, în cult, limba greacă.
Necesitatea unei Biblii în limba coptă (cu cinci dialecte) a apărut odată cu
răspândirea creştinismului în părţile de nord ale ţării. Singura traducere a
Septuaginta şi cărţilor Noului Testament încă în uz astăzi este cea
bohairica (dialectul de nord) (C. Jinga, 2000).
În secolul al IV-lea, episcopul Ulfila a tradus Biblia în limba lor
goţilor/geţilor, după ce anterior alcătuise alfabetul gotic, folosindu-se de
litere greceşti şi latineşti. Biblia lui Ulfila cuprindea atât VT, redat după
textul Septuagintei, cât şi NT, după o varianta greceasca.
În limba armeană, Biblia exista încă de la finele secolului al V-lea
d.Hr. Anterior acestei date, creştinii armeni foloseau, în cult, limba siriacă.
Versiunea din secolul al V-lea este rezultatul unei traduceri colective
întocmite de patriarhul Isaac, Sf. Mesrop, Iosif si Etnac, ucenicii lui
Mesrop. Traducerea lor reprezintă încă şi astăzi versiunea autorizata de
Biserica Armeana a Sfintei Scripturi.
Versiunile Sfintei Scripturi în limba slavonă au apărut mult mai
târziu. Chiril şi Metodie au tradus Cartea Sfântă în limba slavilor, pornind
de la textul grecesc al Septuagintei şi al NT.

Traducerile Bibliei în limbi vernaculare. Puncte de reper

După marea schismă de la 1054, creştinii din partea de Răsărit a
imperiului şi cei din Apus au evoluat pe coordonate din ce în ce mai
diferite. În estul Europei si în Orientul Mijlociu nu s-a mai simţit nevoia
unor noi traduceri. Popoarele de aici aveau deja Sfânta Scriptura în limba
lor, astfel ca ediţiile medievale au fost folosite vreme de multe secole.
Traducerile în limba româna, încep să apără încă din secolul al XV-lea,
culminând, în anul 1688, cu Biblia de la Bucureşti.
Biserica apuseană nu a agreat multa vreme ideea transpunerii
Sfintei Scripturi în vreo limba vernaculară, a criticat, vreme de secole,
toate tentativele de traducere, traducerile şi traducătorii. Singura ediţie
oficial recunoscuta avea să fie Vulgata lui Ieronim, la un peste un mileniu
de la prefacerea ei.
În Marea Britanie, primele strădanii de traducere a Sfintei Scripturi
datează din secolul al VIII-lea d.Hr. Aldhelm a tradus Psaltirea, Beda
Venerabilul începe să traducă Vulgata în limba anglo-saxona, dar moare în
anul 735, regele Alfred (871-901) a tradus fragmente din Psalmi şi Faptele
Apostolilor. Prima traducere engleză şi integrală Bibliei este realizată de
John Wyclif (1384) şi discipolii săi, Nicholas de Hereford (1395) şi John
Purvey (aprox. 1400), cele trei versiuni au circulat în multe ediţii
neoficiale, până la recunoaşterea din 1731.
Mai sunt şi alte ediţii apocrife ale Bibliei. La baza Bibliei cehe, se
află Jan Hus care a militat pentru traducerea în limba vernaculară. În 1415
a fost ars pe rug, pentru doctrina sa care anticipa, în multe puncte,
protestantismul. Urmaşii lui i-au continuat, totuşi, ideile, astfel ca în 1475
exista deja o versiune chiar tipărită, în limba ceha, a Noului Testament.
A doua jumătate a secolului al XV-lea aduce schimbări cruciale în
mentalitatea europeana occidentala: impulsionarea culturală şi
civilizaţională prin venirea cărturarilor greci în vest, după cucerirea
Bizanţului de către turci, la 1453. Tiparul lui Johann Gutenberg a marcat
un moment de cotitură în istoria traducerilor Sfintei Scripturi şi în
facilitarea accesului la carte. În 1456, apărea o prima ediţie tipărită a
Vulgatei, Biblia de 42 de rânduri sau Biblia lui Gutenberg, iar în 1465-1466
se tipărea, la Strasbourg, prima traducere a Bibliei într-o limbă
vernaculară, în limba germană, de fapt, varianta unui tălmăcitor
necunoscut din secolul al XIV-lea. În 1471 apărea o ediţie în limba
italiană, semnată de Nicolo di Malherbi, urmată de una în franţuzeşte şi de
o alta în olandeză, la 1477. Prima ediţie a Bibliei Ebraice a fost imprimată
în Italia (1488) de către cărturarii iudei.
NT în greacă a fost tipărit în 1516, de Erasmus din Rotterdam,
partizan al traducerii Sfintei Scripturi în limbile vernaculare. Martin Luther
a tradus şi publicat la Wittenberg, Das Newe Testament Duetzsch, în 1522 şi
versiunea completa a Scripturii în limba germana în 1532), după textul
ebraic al Bibliei de la Brescia (1454) confruntat cu Vulgata şi Septuaginta.
La doar câteva decenii după apariţia tiparului şi după publicarea de către
Erasmus din Rotterdam a Noului Testament în limba greacă, Biblia era deja
tradusă în majoritatea limbilor vernaculare din vestul Europei.
Apariţia Bibliei de la Geneva (1560) este un moment important în
istoria traducerilor Sfintei Scripturi în limba engleză. Este prima ediţie a
unei Biblii britanice cu textul împărţit în versete şi prima ediţie tradusă
integral din limbile biblice. Lucrarea a fost recunoscută pe întreg teritoriul
Marii Britanii şi în Scoţia, bucurându-se de o mare popularitate. A fost
constant retipărită până în jurul anului 1650, în ciuda faptului Biserica nu
a acceptat-o niciodată în mod oficial. La iniţiativa regelui Iacob I a fost
organizat un grup de 47 de cărturari, care au lucrat neobosit aproape zece
ani, astfel încât la 1611 s-a putut publica ediţia cunoscută sub titlul
„Versiunea Regelui Iacob” (The King James Version - KJV).
Prima Biblie suedeză (1540) şi prima Biblie olandeză (1550) —
bazate aproape exclusiv la Biblia lui Luther — au fost traduceri indirecte.
Abia în 1637 s-a publicat versiunea standard a Bibliei Protestante
Olandeze. În 1591, bucurându-se de sprijinul principelui Sigismund
Racoczi Gaspar Karoly tipărea Biblia în limba maghiară. În Franţa, a
circulat vreme de secole o traducere difuzată de prin 1530. Ediţia a doua
avea sa se publice abia în 1880.

Câteva note despre traducerea Bibliei în limba română

În Principatele române situaţia traducerilor a fost diferită fata de
cea specifică popoarelor învecinate. Timp de câteva secole, românii au
fost singurul popor din lumea ortodoxa a căror limbă (cf. Virgil Cândea)
nu avea nimic în comun cu slavona si greaca, limbile cultului ortodox
european, limbi pe car ele simţeau străine. Prin urmare, în Principate, mai
mult decât în alte regiuni est-europene, s-a făcut simţită nevoia traducerii
în limba vernaculară în primul rând a Psaltirii şi a Noului Testament. În acest
context istoric şi lingvistic, s-au efectuat traduceri parţiale din Faptele
Apostolilor, din Epistole şi s-a tradus Psaltirea (Codicele Voroneţean, Psaltirea
Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voroneţeană). Cele mai vechi
traduceri formează corpusul textelor din secolele XV-XVI.
La jumătatea secolului al XVI-lea, Filip Moldoveanul imprima, la
Sibiu, Evangheliarul Slavo-român (1551-1553), cel mai vechi text tipărit al
NT în limba română. La Braşov, Diaconul Coresi publica Tetraevanghelul
(1561), Faptele Apostolilor (1565-1567), Psaltirea (1570) şi Psaltirea slavo-
română (1577), într-o limbă română destul de anevoioasă. Palia de la Orăştie
(1582) reunea Facerea şi Ieşirea în traducerea unor cărturari bănăţeni şi
ardeleni (Efrem Zakan, Ştefan Herce, Moise Pestisel şi Archirie), care
utilizaseră şi versiunea maghiară a lui Heltai Gáspár (Cluj, 1551), pe lânga
Septuaginta, Vulgata şi un text ebraic neidentificat (C. Jinga, 2000).
În secolul al XVII-lea, la Alba Iulia, apărea o Psaltire (1661),
tradusă direct din ebraică şi precedată de prima versiune românească
integrală a Noului Testament (1648).
În Moldova şi în Muntenia au fost tipărite traduceri importante:
Evanghelia Învăţătoare (1642), Profitologhionul (1680), Psaltirea în versuri şi
Psaltirea lui Dosoftei, iar spătarul Nicolae Milescu a tălmăcit Vechiul
Testament (1667). Toate acestea, alături de Evangheliarul (1682) şi de
Apostolul (1683), tipărite la Bucureşti sub patronajul lui Şerban
Cantacuzino, au pregătit terenul pentru apariţia Bibliei de la Bucureşti,
1688 — prima ediţie integrală în limba româna a textului Sfintei Scripturi.
Traducerea s-a efectuat după textul Septuagintei de stolnicul Constantin
Cantacuzino, logofeţii Şerban şi Radu Greceanu, cu sprijinul arhiereului
Ghermano de Nyssa şi al lui Sevastos Kymenites.
Din punct de vedere lingvistic, această versiune a Bibliei (1688) a
valorificat experienţa traducerilor anterioare. Biblia lui Şerban a constituit
un punct de referinţă pentru toate traducerile biblice de până la 1914,
adică, aşa cum arată C. Jinga în Biblia - cea mai tradusa carte. O retrospectiva
istorica a traducerilor Sfintei Scripturi (2000), pentru: Biblia de la Blaj (1795), a
cărei traducere începută de episcopul unit Petru Pavel Aron, a fost
continuată de Samuil Micu, Biblia de la Petersburg (1819), tradusă de
Societatea Biblică Rusească şi definitivată cu ajutorul mitropolitului
Gavriil Bănulescu din Chişinău şi al principele Ipsilanti; Biblia de la Buzău
(1854-1856), de fapt o revizuire a Bibliei de la Bucureşti, efectuată de
episcopul Filotei; Biblia de la Sibiu (1856-1858), tipărită şi îngrijită de
Andrei Şaguna; Pentateuhul, în versiunea lui Ion Heliade Rădulescu, tipărit
cu caractere latine în 1859, la Paris; Biblia de la Budapesta (1873), editată sub
egida Societăţii Biblice Britanice; Biblia Sinodala (1914); Biblia Sinodala
(1936), tradusă de Vasile Radu şi Gala Galaction după textul Septuagintei;
ediţia ilustrată a Bibliei de la Neamţ (1936), alcătuită de mitropolitul
Nicodim şi I. D. Ştefanescu; Biblia din 1938, o retraducere de Vasile Radu
şi de Gala Galaction; Biblia tradusă de Nicodim (1944); Biblia Sinodala
(1968) care reia traducerea VT din 1936 şi pe cea a NT din 1951, cu textul
revizuit de către I. Gagiu, Teodor M. Popescu, Dumitru Radu.
Bibliografie

Cărţi, tratate, manuale, volume colective,

ABDEL-HALIM, M., 1964, Antoine Galland, sa vie et son œuvre, Paris, A. G. Nizet.
ANDRIESCU,Gh., Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Iaşi, Editura
Junimea,1979.
ARNOLD, Mattew, Essays Literary and Critical, Londra, Dent, [1861] 1919.
BALLARD, Michel, De Ciceron à Benjamin. Traducteurs, traductions, réflexions,
Presses Universitaires de Lille, 1992.
BALLARD, Michel, (ed.), Qu’est-ce que la traductologie ?, Arras, Artois Presses
Université, Collection „Traductologie”, 2006.
BASSNETT-McGUIRE, Susan, Translation Studies, London and New York,
Methuen,1980.
BASSNETT, Susan, LEFEVERE, André, (ed.)., Translation : History and Culture,
Londres, Pinter,1990.
BĂDILIŢĂ Cristian, Evangheliile apocrife, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
BENJAMIN, Walter, Iluminări, traducere de Catrinel Pleşu, notă bibliografică de
Friedrich Podszus, Bucureşti, Editura Unviers, 2000.
BERMAN, Antoine, L’épreuve de l’étranger. Culture et traduction dans l’Allemagne
romantique, Paris, Gallimard, 1984.
BOCQUET, Catherine, L’art de la traduction selon Martin Luther ou lorsque le
traducteur se fait missionnaire, Arras, Artois Presses Université, coll.
„Traductologie”, 2000.
BULGĂR, Gh., Problemele limbii române literare în concepţia scriitorilor români,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966.
CARACOSTEA, D., Expresivitatea limbii române, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă, Bucureşti, 1942.
CARTOJAN, Nicolae, Legendele Troiadei în literatura veche românească, Bucureşti,
1925, Academia Română. Memoriile secţiunii literare, seria III, tomul III, mem.
3.
CASSIN, Barbara, Vocabulaire européen des philosophes. Dictionaire des intraduisibles, Le
Robert, 2004.
CARY, Edmond, Les Grands traducteurs français, Genève, Librairie de l’Université,
1963.
CICERO, Marcus Tullius, Opere alese, ediţie îngrijită de G. Guţu, vol. I-III,
Bucureşti, Editura Univers, 1973.
CICERO, Marcus Tullius, L’orateur. Du meilleur genre d’orateurs, texte établi et
traduit par A. Yon, Paris, Les Belles Lettres, 1964.
CICERO, De l’orateur III, texte établi par H. Bornecque et traduit par E.
Courbaud et H. Bornecque, Paris, Les Belles Lettres, 1971.
CIZEK, Eugen, Istoria literaturii latine ,vol. II, Editura Societatea Adevărul, 1994.
COHEN, J. M., English Translators and Translations, London, Longmans, Green
and Co. pub. for The British Council and the National Book League, 1962.
***Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, vol. I,
1956, vol. II, 1958, vol. III, 1962.
***Contribuţii la istoria limbii române literare. Secolul al XVIII-lea, Cluj, 2000.
CORNEA, Andrei, Cuvintelnic fără frontiere, Iaşi, Polirom, 2002.
CORNEA, Paul, De la Alecsandrescu la Eminescu. Aspecte-Figuri-Idei, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1966.
CORNEA, Paul, Originile romantismului românesc, Bucureşti, Editura Minerva,
1972.
COŞERIU, Eugen, Limba română în faţa Occidentului, Editura Dacia, 1994.
COTEANU, Ion, SALA, Marius, Etimologia şi limba română. Principii — probleme,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997(1987).
COTEANU, Ion, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860),
Bucureşti, Editura Academiei, 1981.
***, Crestomaţie romanică [CR I] vol. I, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1962.
***, Crestomaţie romanică, [CR II], vol. II, Bucureşti, Editura Academiei RPR,
1965.
DAVID, Doina, Limbă şi cultură. Româna literară între 1880 şi 1920. Cu privire
specială la Transilvania şi Banat, Timişoara, Editura Facla, 1980.
DELISLE, Jean, WOODSWORTH, Judith, Les traducteurs dans l’histoire, Presses
de l’Université du Canada, 1995.
DELISLE, Jean, LAFOND, Gilbert, Histoire de la traduction/History of Tranlation,
Universite l’Ottawa, cd-rom multimedia, DIDAK, 2006 (1995).
DENSUSIANU, Ov., Opere, vol. II, ediţie critică şi note de V. Rusu, Prefaţă de
Boris Cazacu, Bucureşti, Minerva, 1975.
DIACONESCU, Paula, Elemente de istoria limbii române literare moderne. Partea I.
Probleme de normare a limbii române literare moderne (1830-1880). Partea a II-a.
Evoluţia stilului artistic în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1974, 1975.
DOLEZEL, Lubomir, Poetica occidentală. Tradiţie şi progres, traducere de Ariadna
Ştegănescu, postafaţă de Călin-Andrei Mihăilescu, Bucureşti, Editura Unviers,
1998.
DRÎMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 3, Editura Vestala şi Saeculum
I.O., Bucureşti 2001
ELIADE, Pompiliu, Despre influenţa francezei asupra spiritului public în România,
Bucureşti, 1982.
FABRI, Pierre, Le grand et vrai art de pleine rhétorique : utille, proffitable et necessaire à
toutes gens qui desirent a bien elegament parler et escrire , intr., notes et glossaire
Alexandre Héron, Genève, Slatkine Reprints, (1521)1969.
FRANK, Armiri Paul (ed.), Der lange Schatten kurzer Geschichten.
AmerikanischeKurzprosa in deutscher Überseitzung (= Die literarische Übersetzung, 3.)
Berlin, Erich Schmidt Verlag, 1989.
FUMERTON Patricia, HUNT, Simon (ed.), Renaissance Culture and the Everyday,
Philadelphia, 1998.
GALLAND, Antoine, Les Mille et une Nuits, introduction de Jean Gaulmier,
Paris, Garnier-Flammarion, 1965 [1704-1717].
GHEŢIE, Ion, Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978.
GHEŢIE, Ion, Începuturile scrisului în limba română. Contribuţii filologice şi lingvistice,
Bucureşti, EARSR, 1974.
GHEŢIE, Ion, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1966.
GOBARD, Henri, L’aliénation linguistique, Paris, Flammarion, 1976.
GOURNAY, Jean-François, Burton, Ambre et Lumière de l’Orient, Desclée
de Brouwer, 1991.
HAZARD, P., La Crise de la conscience européenne, 1680-1715, Paris, Gallimard,
1961 [1935].
HOOF, Henri van, Histoire de la traduction en Occident, Paris, Duculot, 1991.
HOOF, Henri van, L’histoire et les théories de traduction. Les Actes (3, 5, 7), Genève
ASTTI, Berne, ETI Genève, 1997.
HORATIUS, Quitus Flaccus, Opera omnia, vol. I-II, Bucureşti, Editura Univers,
1980 (ediţie bilingvă).
HORGUELIN, Paul, L’anthologie de la manière de traduire, Montréal, Linguatech,
1981.
IORGA, Nicolae, Istoria literaturii româneşti din veacul al XIX-lea—de la 1821 înainte,
Bucureşti, Minerva, vol. I-II, 1907-1908, III—Vălenii de munte, Tip. Neamul
românesc, 1909.
IORGA, Nicolae, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Ediţie îngrijită, note
şi indici de Rodica Rotaru, Prefaţă de Ion Rotaru, Editura Minerva,Bucureşti,
1985.
IORGA, Nicolae, Traducerile din limba franceză în literatura românească, Vălenii de
munte, Tip. Datina românească, 1936.
IVĂNESCU, Gheorghe, Istoria limbii române, Iaşi, Editura „Junimea”, 1980.
KOGĂLNICEANU, Mihail, Despre literatură, Culegere, note şi cuvânt înainte de
Dan Simonescu (p. 3-18), Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956.
LARWILL, Paul Herbert, La théorie de la traduction au debut de la Renaissance,
Münich, Wolf, 1934.
LEFEVERE, André, Translating Literature: The German Tradition. From Luther to
Rosenzweig, Amsterdam, Van Gorcum, 1977.
LE GOFF, Jacques, Les Intellectuels au Moyen-Age, Editions de Seuil, Paris 1985.
LEVIŢCHI, Leon D., Îndrumar pentru traducatori din limba engleza în limba română,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
LEVIŢCHI, Leon D., Manualul traducătorului de limba engleză, Bucureşti, Editura
Teora, 1993.
LITTMANN, E., Tausend und eine Nacht in der arabischen Literatur, Tübingen,1923.
LUNGU BADEA, Georgiana Tendinţe în cercetarea traductologică, Timişoara,
Editura Universităţii de Vest, 2005.
LUNGU BADEA, Georgiana, Mic dicţionar de termeni utilizaţi în teoria, practica şi
didactica traducerii, Timişoara, Editura Orizonturi universitare, 2003.
MACREA, D., Studii de lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi
pedagogică, 1970.
MAIORESCU, Titu, Critice, Antologie şi prefaţă de Paul Georgescu, text stabilit
de Dominica Stoicescu, Bucureşti, Editura , 1966.
MARDRUS, J.-C., Les Mille et une Nuits, traduction française, Paris, Gallimard,
1955 [1906].
MARROU, Henri-Irénée, Istoria educaþiei în Antichitate. Lumea greacã, vol. I, II,
Editura Meridiane, Bucureşti 1997.
MÉNAGE, Gilles de, Menagiana, Paris, Pierre Delaulne, 1694.
MESCHONNIC, Henri,Pour la poétique III : Une parole écriture, Paris, Gallimard,
1973.
MESCHONNIC, Henri, Poétique du traduire, Paris, Verdier, 1999.
MILLÁS VALLICROSA, José Maria, Las Traducciones orientales en los manuscritos de
la Biblioteca Catedral de Toledo, Madrid, Consejo Superior de Investigaciones
Cientificas, Instituto Arias Montano, 1942.
MOUNIN, Georges, Les Belles Infidèles, Lille, Presses Universitaires de Lille, 1994
[1955].
MOUNIN, Georges, Teoria e storia della traduzione, Turin, Einandi, 1965.
MOUNIN, Georges, Histoire de la linguistique des origines qu XXe siècle, Paris, PUF,
1974.
MUNTEANU, Ştefan, ŢÂRA, Vasile, Istoria limbii române literare, ediţie revăzută
şi adăugită, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, (1978)1983.
NICULESCU, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice. 1.
Contribuţii gramaticale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
NICULESCU, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 2.
Contribuţii socioculturale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1978.
NICULESCU, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice. 3. Noi
contribuţii, Cluj, Clusium, 1999.
NORTHROP Frye, Marele cod. Biblia şi literatura, Bucureşti, Editura Atlas, 1999.
OUSTINOFF, , Michaël, Bilinguisme d’écritutr eet autotraduction, Paris, L’Harmattan,
2001.
PANAITESCU, P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti,
Editura RPR, 1965.
PERROT D’ABLANCOURT, Nicolas, Lettres et préfaces critiques, publiées sous la
direction de Roger Zuber, Paris, Didier, 1972.
PERROT D’ABLANCOURT, Nicolas, Lucien, Paris, Th. Jolly, 1644.
PINGAUD, B., Madame de La Fayette. La Princesse de Clèves et autres romans, Paris,
Gallimard, 1972.
PIRU, Al., Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
PUŞCARIU, Sextil, Istoria literaturii române. Vol. I. Epoca veche, Sibiu, 1920.
PUŞCARIU, Sextil, Limba română. Vol. I. Privire generală, Bucureşti, Fundaţia
pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1940, ediţia a doua Bucureşti, 1976.
RENER, Frederick M., Interpretatio. Language and Translation from Cicero to Tytler,
Amsterdam, Rodopi, 1989.
ROSETTI, Al., CAZACU, B., ONU, Liviu, Istoria limbii române literare. Vol. I. De
la origini până la începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1961, ediţia a doua,
revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1971.
ROSSETTI, Al., CAZACU, B., (ed.), Studii de istoria limbii române literare. Secolul al
XIX-lea, I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.
ROUX J.-P., Histoire des Turcs. Deux mille ans du Pacifique à la Méditerranée, Paris,
Fayard, 2000.
RUŞTI, Doina, Enciclopedia culturii umaniste (religie, literatură, filozofie), Bucureşti,
Editura Niculescu, 2004.
SAINT-JÉRÔME, Lettres, texte traduit et etablit par Jérôme Labourt, tome III,
Paris, Les Belles Lettres, 1953.
SAINT-SIMON, L. de R., Mémoires, Paris, Union générale d’éditions, 1974
[1729-1754].
SALAMA-CARR, Myriam, La traduction à l’époque abbasside, Paris, Didier, 1990.
SAVORY, Théodore, The Art of Translation, London, Jonathan Cape Ltd., 1968.
Sfântul Augustin, De doctrina christiana, Bucureşti, Humanitas, 2002. Introducere,
note şi bibliografie de
Lucia Wald, p. 5-27. Notă asupra ediţiei de Marian Ciucă, p. 29-41.
SCHULTE, R., BIGUENET, R. (ed.), Theories of Translation. Anthology of Essays
from Dryden to Derrida, Chicago, University of Chicago Press, 1992.
SCHWAB, R., La Renaissance orientale, Paris, Payot, 1950.
SCHWAB, R., L’auteur des Mille et une Nuits. Vie d’Antoine Galland, Paris, Mercure
de France, 1964.
SENECA, Lucius Annaeus, Lettres à Lucilius, texte établi par François Préchac et
traduit par Henri Noblot. Paris, Société d'édition Les Belles lettres, 1945-1964.
STEINER, George, Après Babel. Une poétique du dire et de la traduction (After Babel:
Aspect of Language and Translation). Traduit par Lucienne Lotringer. Paris, Albin
Michel, 1978. Nouvelle éd. refondue, Albin Michel, 1998.
STEINER, T. R., English translator theory, 1650-1800, Amsterdam, Van Gorkum,
Assen, 1975.
STÖRIG, Hans Joachim (ed.), Das Problem des Uebersetzens,Darmstadt,
Wissenschaftliche Buchgesellschaft,1963/1969.
SUPER, R.H. (ed.), On Classical Tradition (Hardcover), Complete Prose Works, 6
vol., Ann Arbor, The University of Michigan,1960.
URSU, N.A., URSU, Despina, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii
române literare (1760-1860). Vol. I, 2004, vol. II, 2006, Iaşi, Editura Cronica.
VÂRTOSU, Em., Paleografia româno-chirilică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.
VERNET, Juan, Ce que la culture doit aux Arabes d’Espagne, Paris, Seuil, 1985.
ZUBER, Roger, Les „Belles Infidèles” et la formation du goût classique, Paris, Armand
Colin, 1968a.
ZUBER, Roger, Perrot d'Ablancourt et ses „Belles Infidèles”. Traduction et critique de
Balzac à Boileau, Paris, Les Presses du Palais Royal, 1968b.
ZUGUN, Petru, Unitate şi varietate în evoluţia limbii române literare, Iaşi, 1977.

Culegeri
*** Bibliografie analitică a limbii române literare.1780-1860, Bucureşti, Bucureşti,
Editura Academiei R.S.R., vol. I, 1966, vol. II, 1972.
*** Studii de istoria limbii române literare, Bucureşti, vol. I,????

Studii în volume

ARNOLD, Matthew, On Translating Homer, 1960 [1861], în R. H. Super (ed.) On

Classical Tradition, Complete Prose Works, Ann Arbor: University of Michigan
Press. 1, p. 97-216.
BENJAMIN, Walter, Die Aufgabe des Uebersetzers, în Hans Joachim Störig (ed.),
Das Problem des Uebersetzens,Darmstadt, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1963,
p.182-195.
BENJAMIN, Walter, Sarcina traducătorului, în Walter Benjamin, Iluminări, 2000,
p.45-55.
BERTHIER, A., D’une langue à l’autre. Manuscrits orientaux et traductionm în
L’histoire et les théories de la traduction, Genève, Université de Genève et ASTTI,
1997, p. 175-187.
BULGĂR, Gh., Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti, în Contribuţii la
istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, vol. II, 1958,p. 75-113.
BULGĂR, Gh., Particularităţi de limbă şi stil în opera lui C. Bolliac, în Contribuţii la
istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, vol. I, 1956, p. 89-111.
CAMARIANO, Nestor, Primele traduceri din Bernardin de Saint-Pierre în literatura
română, în volumul În amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 183-194.
CORNEA, Paul, Traduceri şi traducători în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în De
la Alexandrescu la Eminescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 50-77.
COŞERIU, Eugen, Stiernhielm, limba română şi ciudatul destin al unui Tatăl nostru. Un
capitol din istoria cunoaşterii (şi necunoaşterii) românei în Europa Occidentală, în E.
Coşeriu, Limba română în faţa Occidentului, Editura Dacia, 1994, p. 45-63.
FOZ, Carla, Pratique de la traduction en Espagne au Moyen Age: les travaux tolédans, in
R. Ellis (ed.), The Medieval Translator 2, Centre for Medieval Studies, U. of
London, 1991, p. 29-43.
GHEŢIE, Ion, SECHE, Mircea, Discuţii despre limba română între anii 1830-1860 în
Al.Rossetti, B. Cazacu (ed.), Studii de istoria limbii române literare. Secolul al XIX-lea,
I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, p. 280-
GUTHMÜLLER, Bodo, “Die Übersetzung in der italienischen Renaissance”, en
Bodo Guthmüller (ed.), Latein und Nationalsprachen in der Renaissance, Wiesbaden,
Harrassowitz, 1998, p. 9-30
JAKOBSON, Roman, On Linguistic Aspects of Translation in R. A. Brower (ed.),
On Translation, Cabridge, Harvard University Press, 1958, p. 232-239.
NEWMAN, Francis W., Homeric Translation in Theory and Practice. A Reply to
Mattew Arnold by Francis W. Newman în Mattew Arnold, Essays Literary and Critical,
Londra, Dent, [1861] 1919, p. 276-336.
ROSETTI, Al., GHEŢIA, Ion, Limba şi stilul lui Ion Heliade Rădulescu, în
ROSETTI, Al., CAZACU, B. (ed.), Studii de istoria limbii române literare, Bucureşti,
vol. II, p. 7-37.
ROSETTI, Al., Limba scrierilor lui Ion Eliade Rădulescu până la 1841, în Contribuţii la
istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, vol. I, p. 57-66.
SIMCOX, G. A., The Story of the Volsungs and Niblungs, în P. Faulkner (ed.),
William Morris: The Critical Heritage, Routledge, Londres, 1973.
SIMONESCU, Dan, Culegere, note şi cuvânt înainte la Despre literatură de Mihail
Kogălniceanu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956, p. 3-18.
STREINU, Vladimir, Introducere în Charles Baudelaire, Florile răului, Bucureşti,
„Biblioteca pentru toţi”, 1978, p. V-XXII .
ŢENCHEA, Maria, LUNGU BADEA, Georgiana, Perspectives roumaines sur la
traductologie în M. Ballard (ed.), Qu’est ce que la traductologie?, 2006, p. 69-79.
VÂRTOSU, Em., „Foletul Novel”, calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu în
„Studii Italiene”, 5, 1938, p. 47-83.
VÂRTOSU, Em., Panaitescu, P.P., Începuturile scrisului în limba română în „Studii şi
materiale de istorie medie”, Academia Republicii Populate Romîne, Institutul de
Istorie, Bucureşti, IV, 1960, p. 117-189.

Articole în periodice, reviste

ADAMSKI, Ed. A., I. S. Spartali, GV [„Generaţia viitoare”], XVI, 1896, 1-2, 4.

AVĂDANEI, Şt., Traducere, cultură, universalitate (I) în „Cronica”, 17, nr. 26, 25
iunie, 1982, p. 10.
BALLIU, Christian, Los traductores transparentes. Historia de la traducción en Francia
durante el período clásico, „Hieronymus Complutenses”, Madrid, Universidad
Complutense, 1995, n° 1, p. 9-51.
BALLIU, Christian, L’École des Enfants de Langues del siglo XVII: la primera escuela
de interpretación en Francia, „Actas de los VI Encuentros Complutenses en torno a la
traducción”, Madrid, Universidad Complutense, 1997, p. 251-260.
BALLIU, Christian, La fidélité et ses avatars, „Équivalences”, Bruxelles, vol. 26/2
& 27/1, 1997-1998, p. 45-57.
BERMAN, Antoine, De la translation à la traduction, Traduction et Culture(s) în J.-M.
Gouanvic, TTR, vol. I, n0 1, 1er semestre, 1988, p. 23-40.
BURIDANT, Claude, Le rôle des traductions médiévales dans l'évolution de la langue
française et la constitution de sa grammaire , „Médiévales”, n° 45, Paris, PUV,
automne 2003, p. 67-84.
CAMARIANO, Adriana, Spiritul revoluţionar francez în limbile greacă şi română,
Bucureşti, [Cartea românească], 1946, p.143-144.
CAMARIANO, Nestor, Despre un manual de patriotism publicat la Iaşi în 1829 în
„Revista istorică română”, Bucureşti, 1943, XIII, 4.
CĂRĂBIŞ, Vasile, Charles Baudelaire, Florile răului, alese şi tălmăcite în versuri de
Şerban Bascovici, „Gorjanul”, XVIII, 1941.
COSCO, Olga, Primele cărţi franceze traduse în româneşte. Istoria lui Carol XII de
Voltaire în „Cercetări literare” [CEL], Bucureşti, I, 1934, I, p. 102-114.
CUCIUREANU, Şt., Limba traducerilor lui A. N. Pîcleanu, în SCŞt [Studii şi
cercetări ştiinţifice”. Filologie, Iaşi, I-XIV, 1950-1963 în continuare AnL], VII,
1956, fasc. 2, p. 25-34.
CUCIUREANU, Şt., Italienisme la I. D. Negulici (1821-1851) în AnL [„Anuarul de
lingvistică şi istorie literară”], Iaşi, XVI, 1965, p. 183-190.
DAMASCHIN, Vasile, Baudelaire în româneşte, „Seara”, III, 1940, 870.
DIMITRIADE, Mircea, Impresii Ce Citire „Sărutările”, TER [„Telegraful român”],
III, 1891, p. 559.
DIMITRIADE, Mircea, Traducţiunile la noi, GV230 [„Generaţia viitoare”], XIII,
1893, 3.
DUNLOP, Derrick Melville, The Work of Translation at Toledo, „Babel”, 1960, vol.
6, no 2, p. 55-59.
FOZ, Carla, La traduction-appropriation : Le cas des traducteurs tolédans des 12e et 13e
siècles, TTR vol. 1, no 2, Université du Québec à Trois-Rivières, 1988, p. 58-64.
FOZ, Carla, Traduction et culture dans l’Espagne du XII-e siècle, in„Bulletin de
l’Association canadienne de linguistique appliquée”, printemps 1990, vol. 12, no
1, pp. 67-76.
GHEŢIE, Ion, Glosare de neologisme la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea, în LR [„Limba română”], Bucureşti, VII, 1958, nr. 2, p. 23-38.
GHEŢIE, Ion, I. Heliade Rădulescu şi selecţia cuvintelor româneşti „clasice”, în LR
[„Limba română”], Bucureşti, VII, 1967, nr. 3, p. 221-223.
KELLY, L.G., Platon, Bacon and the Puritain Apothecary: The Case of Nicholas Culpeper
în „Target”, 1.1., 1989, p. 95-109.

230 „Generaţia viitoare”, Bucureşti, 1889, din 1890, „Generaţia nouă”

JACQUEMOND, R., Sur la traduction en général et sur la traduction de l’arabe en
particulier, Traduction : Approches et Théories, Beyrouth, coll. Sources Cibles,
Université Saint-Joseph, 1999, p. 393-401.
MANOLESCU, N., Problema traducerii în „Ateneu”, 22, nr. 2, febr. 1985, p. 14.
MATEESCU, C. N., Însemnări despre profesorul craiovean Stanciu Căpăţîneanu în
„Analele Olteniei” [AO], Craiova, IV, 1925, 21-22.
MĂNUCĂ, Dan, Gramatica manuscrisă a comisului Ionică Tăutu, în SCŞt [„Studii şi
cercetări ştiinţifice”. Filologie] Iaşi, X, 1959, fasc. 1-2, p. 140-144.
MUNTEANU, Aurel-Dragoş, Traducerile şi spiritul epocii în „Luceafărul”, nr. 12,
20 martie 1982, p. 8.
NISTOR, I., O traducere din Voltaire în arhiva mănăstirii Putna în„Junimea literară”
[JML], XXVIII, 1939, 1-12.
NOUSS, Alexis, „Traduction » avez-vous dit? în „Le Devoir”, 3-4 novembre 2001,
p. D-12.
NOVĂCEANU, Darie, Condiţiile şi virtuţile traducerii în „România literară”, 13, nr.
24, 12 iunie 1980, p. 5.
OPRESCU, Eugenia, Bernardin de Saint-Pierre şi Abatele Prevost în România, „Studii
şi cercetări de istorie literară şi folclor”, Bucureşti, XVII, 1968, 1.
POPESCU-TEIUŞAN, I., Un dascăl iluminist de la începutul secolului al XIX-lea—
Stanciu Căpăţînenau în „Revista de pedagogie”[RDP], Bucureşti, XII, 1963, p.7.
RYCHNER, Jean, Observations sur la traduction de Tite-Live par Pierre Bersuire, în
„Journal des savants”, 1963, 242-267, retipărit în Anthime Fourrier (ed.)
L'humanisme médiéval dans les littératures romanes du XIIe au XIVe siècle. Colloque
organisé par le Centre de philologie et littératures romanes de l'Université de Strasbourg du 29
janvier au 2 février 1962, Paris, Klincksieck, 1964, p. 167-192.
SAINT-PIERRE, P., L’Orient traduit en français : l’Autre transposé, „La Traduction
en France à l’âge classique”, Lille, Presses Universitaires du Septentrion, 1996, p.
177-206.
STAN, Apostol, Vasile Boerescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975, 5.
URSU, N.A., Cine este Gherasim, traducătorul lui Voltaire (la 1792)? în „Cronica”, 21,
nr. 1, 4 ian. 1986, p. 4.
URSU, N.A., Traducătorul necunoscut al romanului „Critil şi Andronius” în „Limba
română [LR], Bucureşti, XXVI, 1977, 4.
URSU, N.A., Un roman francez tradus în secolul al XVIII-lea în „Cronica” [CRC],
Iaşi, 1975, 14.
URSU, N.A., URSU, Despina, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii
române literare (1760-1860). Vol. I, 2004, vol. II, 2006, Iaşi, Editura Cronica.
VÂRTOSU, Em., „Foletul Novel”, calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu în
„Studii Italiene”, 5, 1938, p. 47-83.
VÂRTOSU, Em., PANAITESCU, P. P., Începuturile scrisului în limba română în
„Studii şi materiale de istorie medie”, Academia Republicii Populate Române,
Institutul de Istorie, Bucureşti, IV, 1960, p. 117-189.
VASILESCU-BUZOIANU, M., Traduceri din limba franceză în „Curierul de ambe
sexe”, Bucureşti, Vremea, 1903, 17.

Dicţionare
Cartier Dicţionar Enciclopedic, ediţia a IV-a, Bucureşti, Chişinău, Editura Cartier,
2003.
Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1984.
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Ediutra Univers enciclopedic, 2005.
Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei,1958.
Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978.

Referinţe web:
BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina, Arhivistica şi documentaristica, capitolul Istoria
cărţilor şi a bibliotecielor, disponibil la
http://www.unibuc.ro/eBooks/istorie/arhivistica/6capI.htm. nu mai etse valabila
adresa
Dicţionarul explicativ al limbii române (Dex) online,
http://dexonline.ro/search.php?cuv=.
DUMEA, Emil, Istoria Bisericii,
http://www.irc.tuiasi.ro/resurse/iu_I_XIII_p4.htm.
JINGA, Constantin, Biblia - cea mai tradusa carte. O retrospectiva istorica a traducerilor
Sfintei Scripturi, 2000, disponibil la http://www.ortho logia. com/ Romanian/
Articole/ Trad_ Istorica.htm
„Roma înaintea erei creştine: latinitatea, premisele afirmãrii sale istorice şi
culturale, Problematica secolelor I – IV d.Hr.; modelul cultural apusean”,
disponibil la http:// www. interculturel. org/files/nadejde.pdf
Istoria Republicii Romane, http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Roman
SILION, Bogdan, Gândire şi limbaj la Platon, „Akademica”, martie, 2002, disponibila la
http://www.akademia.ro/articole.php?view=96.
 Cuprins

Cuvânt înainte ...........................................................................................................

Abrevieri .....................................................................................................................
Introducere ................................................................................................................
Originile unei opoziţii fundamentale ......................................................................
Antichitatea greco-romană, Sfântul Ieronim şi traducătorii
inventatori ai alfabetului ...........................................................................................
Evul mediu arab şi şcoala de traducere din Bagdad. .................... Error! Bookm
Expansiunea arabo-musulmană în Europa şi influenţa ei asupra
traducerilor ................................................................................................................
(secolele al VIII-lea şi al XIII-lea) ...........................................................................
Traducerea şi naşterea noii raţionalităţi ştiinţifice în Evul mediu
clasic (XI-XIII) şi evul mediu târziu (secolele al XIV-lea şi al XV-
lea) sau declinul ........................................................................................................
Epoca tratatelor de traducere ...................................................................................
Epoca „frumoaselor infidele” ..................................................................................
Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea .........................................................................
Canoane traductive franceze în Anglia şi Germania în secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea ............................................................................................
O punte între secole şi mentalităţi: Walter Benjamin ............................................
Traducerile şi reflecţiile asupra practicii traductive româneşti (sec.
XV-XIX).....................................................................................................................
Concluzie ...................................................................................................................
Anexa 1: Anatema biblică ............................................................................................
Anexa 2: Scrierea. Repere istorice ...........................................................................
Anexa 3: Triunghiul semiotic...................................................................................
Anexa 4: Traducerea Bibliei. Repere ............................................................................