Colecţia Metabole

1
Coordonator colecţie: Georgiana Lungu-Badea

Tehnoredactare: Florin Fâra

Copertă: Dana Marineasa

© 2017 Editura Universității de Vest, pentru prezenta ediție

Editura Universității de Vest

str. Paris nr. 1
3000003, Timișoara
E-mail: editura@e-uvt.ro
Tel./fax: +40 256 592 681

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Studii de traductologie românească. - Timişoara : Editura Universităţii de
Vest, 2017
2 vol.
ISBN 978-973-125-465-4
Vol. 1 : Discurs traductiv, discurs metatraductiv / coord.: Georgiana
Lungu-Badea, Nadia Obrocea. - 2017. - Conţine bibliografie. - ISBN 978-
973-125-525-5

I. Lungu-Badea, Georgiana (coord.)

II. Obrocea, Nadia (coord.)

81

2
 Georgiana Lungu-Badea
Nadia Obrocea
(coordonatori)

STUDII DE TRADUCTOLOGIE
ROMÂNEASCĂ
I.

DISCURS TRADUCTIV,
DISCURS METATRADUCTIV

In honorem professoris Ileana Oancea

Editura Universității de Vest

Timișoara, 2017

3
4
 CUPRINS

Prefață / 7

Ileana OANCEA, Nadia OBROCEA

„Mizeria și splendoarea traducerii”. Modelul Coșeriu / 11

Cristina VARGA
Este actual Eugeniu Coșeriu în teoria traducerii? / 37

Muguraș CONSTANTINESCU
Reflecția traductologică mavrodiniană: între practico-teoria
traducerii și poetica / poietica traducerii / 52

Simona CONSTANTINOVICI
Irina Mavrodin. În căutarea traducerii perfecte / 67

Valy CEIA
G. I. Tohăneanu, stanțe traductive / 88

Larisa SCHIPPEL
Traducerea „imperială” și traducerea „națională”.
Metadiscursuri și procese reale de traducere din secolul
al XIX-lea / 100

Hélène LENZ
Despre o traducere în franceză a Jurnalului de Călătorie în China
al lui Nicolae Milescu (Spătarul) / 115

Anda RĂDULESCU
Dezvoltări ale conceptului de culturem în lucrările traductologice
românești / 135

Diana MOȚOC
Conceptul de culturem în traductologia românească și spaniolă.
Similitudini și discrepanțe / 152

5
Dana CRĂCIUN
Incursiuni în Palimpstina. Traducerea literaturii postcoloniale în
context românesc / 170

Richard SÂRBU
Selectivitatea sintagmatică și constrângerile lexicale în traducerea
reprezentativă / 192

Ludmila ZBANȚ
Abordarea linvistico-pragmatică a traducerilor prozei pentru
copii scrise de Spiridon Vangheli / 216

Georgiana LUNGU-BADEA
Note cu privire la traducerea numelor proprii literare / 251

Luminița VLEJA
Traducerea de poezie în contextul cercetărilor traductologice / 267

Christina Andreea MIȚARIU

Abordarea poemelor trubadurești – între rescriere și traducere / 285

6
 PREFAȚĂ

Volumul de față, Discurs traductiv, discurs metatraductiv.

Studii de traductologie românească, reunește studii și cercetări care,
prin examinarea reflecţiei asupra discursului metatraductiv și prin
analizele traductologice propriu-zise, contribuie la identificarea
tendințelor actuale din traductologia românească.
Bidimensionalitatea conceptului de „traductologie‖ a fost
resimțită, dintru început, de Brian Harris, cvasiunanim recunoscut, în
cercetarea traductologică internațională, drept creatorul conceptului1.
În 1973 (nu „în‖, dar „și în‖ 1974, 1977, când îl reia), în articolul „La
traductologie, la traduction naturelle, la traduction automatique et la
sémantique‖2, Harris utilizează pentru prima dată acest termen și, în
consecință, i se atribuie „paternitatea‖3 lui. Totodată, cercetătorul
subliniază și integrează dimensiunea denotativă în actul de definire4,

1
Și nu de Georges Mounin, cum se mai vehiculează. Paternitatea termenului
este importantă nu atât pentru progresul ideilor, cât pentru a se evita
falsificarea datelor istorice.
2
În Cahier de linguistique, n° 2, 1973: 133-146.
3
Alți cercetători sunt de acord ca acest merit să fie împărțit de Brian Harris
cu Jean-René Ladmiral, care îl folosește cvasisimultan.
4
Pe care o cităm în original: „Nous proposons donc un néologisme pour
combler la lacune. Nous conserverons traduction pour l'opération que
pratique le traducteur, mais adopterons traductologie pour toute
référence à l’analyse linguistique du phénomène. Dans le langage courant,
on emploie traduction dans tous les contextes. En effet, toutes les distinctions
conceptuelles nécessaires à cette discussion ne sont pas encore établies: la
dichotomie traduction/traductologie laisse toujours ambigu le mot
traduction. Si la traduction est, comme le souligne Ljudskanov, une
opération, ce terme signifie également le résultat de cette opération. Parlons
donc de la traduction tout court, c‘est-à-dire de l‘opération traduisante, du
texte traduit, qui en est le produit, et de la traductologie, qui constitue
l'analyse de la traduction, de l'opération traduisante – analyse
linguistique et, éventuellement, psycholinguistique. Ensuite, puisque
l'important dans cette terminologie n'est pas la nomenclature mais la
compréhension des concepts qui s'y rattachent, nous nous attaquerons à titre
de «traductologue» au concept de traduction‖ (Harris 1976, 135, subl. n. – G.
L. B.).

7
act la care ne referim în continuare. Astfel, în vreme ce traducerea
desemnează operația practicată de traducător și rezultatul ei,
traductologia – scrie Harris – trebuie adoptată pentru a desemna orice
referire la analiza lingvistică și psiholingvistică a fenomenului
traductiv (1973, 135). Cercetătorul conchide firesc: în terminologia
domeniului este importantă înțelegerea conceptelor, nu nomenclatura.
Definiția ilustrează cu claritate ceea ce este și ce era traductologia (v.
și Delisle și Lafond [2000] 2010, Ballard, 2007), precum și ceea ce
este traducerea. Și, dacă am revenit asupra acestui aspect, este pentru
că, pe de-o parte, persistă încă, după mai bine de 40 ani, nedumeriri și
confuzii, și, pe de altă parte, pentru că traductologia nu se (mai)
limitează doar la analiza lingvistică și, eventual, psiholingvistică a
traducerii, așa cum o demonstrează, printre altele, și studiile reunite în
acest volum.
Multidimensionalitatea conceptului de „traductologie‖ a făcut
să varieze opiniile teoreticienilor. Cu toate acestea, există componente
fundamentale care se regăsesc în diferite concepții și abordări5. Deși,
din anii '70 și până în prezent, aria traductologiei s-a extins (v. Wilss6
1977, 1999; Ladmiral7 1979; Holmes8 1988; Newmark9 1988;
Ballard10 2006 ș.a.), specializarea cuvintelor traducere și traducto-
logie și a derivatelor lor nu s-a contaminat, nici nu s-a suprapus. Chiar
și la o privire superficială (engl. translation studies, translatology, fr.
traductologie, germ. Übersetzungswissenschaft, Translationswissen-
schaft, it. traduttologia etc.), se poate constata că, atunci când nu este
calchiat, împrumutat, termenul de traductologie prezintă variațiuni
denominative firești în diferite limbi.
Doar pentru a sublinia paralelismul și simultaneitatea formării,
a utilizării unor termeni, a definiției terminologice, stabilită de Brian
Harris în raport cu traducerea și prin raportare la aceasta (1976, 135),
îi adăugăm informația de natură istorică și normativă, din Grand

5
Asupra acestui aspect ne-am oprit în „Despre traductologie (obiect de
studiu, statut, obiective, teorii ale traducerii)‖, Studii și cercetări lingvistice,
LII, nr. 1-2, 2001: 45-61.
6
Übersetzungswissenschaft. Übersetzungswissenschaft. Probleme und
Methoden. Stuttgart: Klett, 1977.
7
Traduire: théorèmes pour la traduction. Paris: Payot, [1979] 2010.
8
Translated! Papers on Literary Translation and Translation Studies.
Amsterdam: Rodopi, 1988.
9
Approches to Translation. Oxford: Pergamon Press, 1988.
10
Qu'est-ce que la traductologie. Arras: Université Presses d‘Artois, 2006.

8
dictionnaire terminologique11, propusă de un autor instituțional și
colectiv: Conseil international de la langue française. Sunt reținute
următoarele informații: 1978 – data de formare, de fapt de înregistrare;
domeniul: lingvistic; fr. traductologie, engl. translatology; definiția:
Étude théorique de la traduction. În notă, se face următoarea
specificare: Courant dans un des domaines techniques ou
scientifiques. Mot créé au Canada. În alte lucrări, varianta engleză
translatology, datând din 1988, este atribuită lui Peter Newmark, deși
în același an apare și studiul în engleză al lui Harris, „What I really
meant by Translatology‖12. De aproape, în curând, jumătate de secol,
termenul funcționează în jargonul disciplinei, este folosit, prin urmare,
în lucrări de diverse genuri și dimensiuni, dar nu este standardizat în
dicționare de tip tezaur, fiind menționat doar în câteva dicționare de
specialitate.
Contribuțiile care alcătuiesc prezentul volum ilustrează clasica
dihotomie stabilită de Holmes (1988) între: traductologia „pură‖ și
traductologia aplicată, dar și analiza traducerii din prisma lui Harris
(1973). Structura volumului confirmă, așadar, interesul traductologilor
români pentru cercetarea fundamentală și aplicată, dar și persistența
examinării lingvistice.
În prima parte, sunt regrupate studii despre discursul
metatraductiv (Ileana Oancea și Nadia Obrocea, Cristina Varga, Diana
Moțoc, Anda Rădulescu) și discursul posttraductiv (Muguraș
Constantinescu, Simona Constantinovici, Valy Ceia), studii de istorie
a traducerii (Larisa Schippel și Helene Lenz).
Partea a doua a volumului este alcătuită din examinări
descriptive (produs, proces, funcție), atât analize lingvistice (Richard
Sârbu), critică de traducere cu sau fără impact didactic (Dana Crăciun,
Ludmila Zbanț, Georgiana Lungu-Badea, Luminișa Vleja, Christina
Mițariu).
Studii de traductologie românească. I. Discurs traductiv, discurs
metatraductiv reușește, credem, să restituie plurifațetismul disciplinei
numită traductologie, certifică utilitatea conceptelor și pertinența
analizelor interdisciplinare aplicate la traducerea-proces și traducerile-
rezultat.

Georgiana LUNGU-BADEA

11
Le grand dictionnaire terminologique (GDT). URI:
http://www.granddictionnaire.com/ficheOqlf.aspx?Id_Fiche= 17062226#eng.
12
În TTR: traduction, terminologie, rédaction, vol. 1, n° 2, 1988: 91-96.

9
10
 „MIZERIA ȘI SPLENDOAREA
TRADUCERII‖.
MODELUL COȘERIU

Ileana OANCEA, Nadia OBROCEA

Universitatea de Vest din Timișoara, România

Abstract: Eugeniu Coșeriu‘s linguistic theory is so complex and

profoundly explanatory that it also reverberates in the field of
translation studies. In his work on translation, the linguist from
Tübingen presents the features of a ―realist‖ theory of translation,
which could constitute the basis of a translation linguistics. In his
vision, such a theory should identify universal principles in facts and
not impose a model on facts (Coșeriu 1997-1998, 19). In a 1996
interview with Nicolae Saramandu, Eugeniu Coșeriu confessed:
―What is interesting is that I have only written two articles on
translation. However, Colette Laplace, a lady from Paris, wrote a
thesis about me and about translation theory‖ (1996, 39). Eugeniu
Coșeriu‘s account reveals the solid foundations and the opening of a
linguistic doctrine and/or paradigm, that of integralism, where all
phenomena pertaining to articulated human language‖, including
translation, ―find each other‖ and ―meet‖ as concepts relating to its
study.
For Coșeriu, translation is fundamentally a problem of textual
linguistics, because it is always the text that gets translated, since one
cannot ―move straight from one language to the other, on the level of
the languages itself‖, i.e. from the source language grammar and lexis
to the target language grammar and lexis (2000, 242). In Coșeriu‘s
view, the translator faces a problem ―that cannot be solved with tools
such as grammar and lexis, the problem of establishing a
correspondence between a source-language text and a target-language
text‖ (242). Another very important concept for the translation process
is that of ―linguistic content‖, with its three layers: designation,
signifiés, and sense. We can conclude that, in a first instance,
Coșeriu‘s view on translation is based on a revealing series of
distinctions: the object and the instrument of translation, the content of

11
the language and the content of the text, the language and language
use, the transposition and the version.
The Romanian linguist has an original approach to the relationship
between the theory of translation and contrastive grammar, an
approach according to which, in order to be useful in translation,
contrastive grammar has to be practised in translation, i.e., deduced
from translation and applied to translation later (Coșeriu 1990, 36). In
this sense, contrastive grammar should not be a grammar of the
language but a grammar of language use, or of using language in
discourse; moreover, it should not be done in two directions, only in
one.
The current paper offers an overview of Coșeriu‘s perspective on
translation and presents the way in which this has been received and
used in translation research in Romania over the course of time, all the
way to the present.

Keywords: Eugeniu Coșeriu, contrastive grammar, textual linguistics,

linguistics of translation, translation theory

În Lecții de lingvistică generală, lucrare apărută în limba

română la Chișinău, la Editura ARC, care trimite la ediții mai vechi,
începând cu prima versiune în limba italiană, în 1973, până la ediția în
spaniolă din 1999, se insinuează marile linii ale gândirii lingvisticii
coșeriene, formulate explicit mai târziu sub egida a ceea s-a numit
integralismul lingvistic.
Teoria lingvistică a lui Eugeniu Coșeriu, atât de complexă, de
amplă și atât de profund explicativă1, conturată astfel în câteva
decenii, a reverberat în mod firesc și în domeniul traductologiei, așa
cum se conturează într-o formă primară în această carte, un manual
internațional de lingvistică generală (pentru că a fost tradus în
numeroase limbi).
Ceea ce este cu adevărat important este faptul că elementele
fundamentale ale metalimbajului și problematica teoretică
traductologică apar aici, marele lingvist fiind cel care a putut să aplice
propria sa doctrină (cf. Borcilă 2001) la toate marile probleme ale

1
„Coșeriu non accettava passivamente nessuna parte del pensiero linguistico
senza averlo rimeditato a fondo. [...] Coșeriu, quando parlava, sembrava
rifarsi a convinzioni maturate da tempo, si potrebbe anche ritradurre cosí: che
sembrava leggere nel grande libro que era nella sua testa‖ (Renzi 2015, 60).

12
lingvisticii, inclusiv ale traductologiei, acest fapt derivând din unitatea
concepției sale, într-un imens efort cognitiv, greu de comparat, ca
amploare și profunzime, cu opera altor lingviști.
În interviul acordat lui Nicolae Saramandu, în 1996, Eugeniu
Coșeriu mărturisea:

„De altfel, este foarte interesant tocmai acest domeniu, al traducerii,

căci eu am scris numai două articole despre traducere. Totuși, o
doamnă de la Paris, Colette Laplace, a scris o teză de doctorat despre
mine și despre teoria traducerii‖ (1996, 39).

Aceste studii au constituit ceea ce putem numi modelul

coșerian în traductologie, asupra căruia ne vom referi succint în
continuare. În acest sens, l-a ajutat enorm interesul acordat dintru
început problemelor teoretice ale lingvisticii, stabilind linii directoare
care nu s-au schimbat, ci au fost aprofundate de-a lungul timpului, cu
convingerea că în acest plan, foarte înalt, pot fi elucidate numeroase
aspecte ale structurării și funcționării limbajului uman, construind un
eșafodaj al universaliilor, care se regăsește, în mod firesc, și în acest
domeniu particular.
Un rol esențial l-a avut faptul că el a cunoscut și a vorbit
efectiv un număr mare de limbi, realizând o „activitate traductologică‖
propriu-zisă în viața curentă. Putem spune astfel că el a practicat
traducerea, trecând cu ușurință de la o limbă la alta, în cursurile sale,
ca și în scrierile sale, adică de la italiană, franceză, germană, spaniolă,
la română. Putem spune, astfel, că el a fost „practician‖ al traducerii,
fiind și cel care a supravegheat publicarea operelor sale în principalele
limbi romanice (a avut două doctorate în Italia, a fost profesor la
Montevideo și invitat frecvent în Spania), și, de asemenea, în germană
(a fost profesor în Germania), dar și în bulgară, rusă, croată – un caz
unic de construire a unui edificiu multilingv, cu reverberații multiple,
care, desigur, au constituit substanța unei reflecții complexe ce se va
regăsi în ceea ce a numit integralismul lingvistic.
Matilda Caragiu Marioțeanu subliniază acest plurilingvism
impresionant:

„Uruguay-ul i-a adăugat a patra limbă străină: spaniola, în care

redacta studii științifice – împreună cu germana și franceza (pentru
poezie avea limba română, iar la proză, italiana). Ca obiect de studiu
sau ca repere de comparație, care l-au condus la concepția sa asupra
universaliilor lingvistice, i-au folosit toate celelalte limbi pe care le-
a cercetat și pe care le-a vorbit: aproape toate limbile romanice și
slave, unele limbi germanice, turca, persana, albaneza. «Eu am

13
 învățat limbile străine ca să-i citesc pe poeți, pe marii creatori de
literatură. Am învățat persana ca să-l pot citi în original pe Omar
Khayyam, iar maghiara pentru Ady [...] aș aminti că am publicat în
Italia traduceri din suedeză, germană, rusă, poloneză, letonă. Am în
manuscris, traduse în limba română, o antologie de poezie croată și
alta de nuvele bulgare»‖ (Caragiu Marioțeanu 2004, 8).

Modelul Coșeriu în traductologie este mai complex decât pare

la prima vedere, fiind vorba nu numai de cele câteva articole
importante, care, în fond, își extrag seva dintr-un plurilingvism
practicat atât oral, cât și în scris, cu adevărat impresionant și greu de
explicat în afara unei dotări cu adevărat excepționale. De altfel,
Lorenzo Renzi consideră că Eugeniu Coșeriu a fost un lingvist
„cosmopolit‖ (2015, 60). În Italia a avut ca activitate, printre altele,
jurnalismul și traducerea. În legătură cu spațiul plurilingvismului în
care se mișca lingvistul – Coșeriu a fost unul dintre cei mai importanți
cunoscători și vorbitori, și chiar traducători2 –, Lorenzo Renzi
subliniază:

„Nell'intervista a Kabatek e Murguìa (1997, 5), Coșeriu dichiara

imprevedibilmente che la sua lingua materna è l'italiano («considero
in particolare l'italiano come la mia lingua materna»).
All'espressione di meraviglia degli intervistatori, precisa che sue
lingue materne sono l'italiano «e» il romeno, e poi lo spagnolo,
anche a seconda delle occasioni nel parlare e dei generi
(«Textsorten») nello scrivere: scrive, dice poesia lirica in romeno,
prosa (narrativa) in italiano, lavori scientifici in spagnolo, e
secondariamente in francese. Si tratta, come si vede, di una specie di
autobiografia linguistica en raccourci‖ (62).

Eugenia Bojoga subliniază alte aspecte din perpsectiva

traducerii la Coșeriu:

„Riguardo alle lingueche aveva imparato, traduce perlopiù in

maniera anonima, dall'inglese, francese, spagnolo, russo, polacco,
serbo-croato in lingua italianasoprattutto romanzi polizieschi (per un
certo periodo fu costretto a tradurre un romanzo a settimana) ma
anche traduzioni tecniche, compreso un libro di ricette per dolci

2
O comparație cu Umberto Eco, poliglot și el, ne demonstrează cât de largă a
fost această cunoaștere a limbilor la Eugeniu Coșeriu. Titlul cărții lui Eco este
revelator pentru preocupările sale în domeniul traductologic (A spune cam
același lucru. Experiențe de traducere, 2008).

14
 commissionato dall'azienda poligrafica Federico Motta Editore e un
opuscolo sulla lavorazione dei rifiuti domestici dall'olandese per una
ditta di pulizie, dovendo trovare i rispetivi termini lessicali in lingua
italiana‖ (2015, 44).

Cu toate că traducerea și problematica acesteia nu au

reprezentat o preocupare dominantă pentru Coșeriu, așa cum am
precizat deja, teoria sa traductologică este foarte bine articulată,
sistematizată până la cel mai mic și subtil nivel al detaliilor privind
traducerea și cu un aparat tehnic complex. Marele beneficiu al teoriei
traducerii elaborate de Coșeriu este, din punctul nostru de vedere,
acela că ea are fundamente foarte solide, conceptuale și terminologice,
savantul român relaționând conceptele traductologiei cu cele ale
lingvisticii sale, într-un sistem coerent, numit integralism lingvistic. În
acest sens, întrebarea care se impune este următoarea: Câți
traductologi definesc în teoriile proprii concepte ca limba, textul,
semnificația, sensul?
Redăm mai jos studiile de traductologie elaborate de Eugeniu
Coșeriu, precum și variantele acestora în principalele limbi de
circulație internațională, cu menționarea faptului că și alte opere
coșeriene conțin aspecte revelatoare privind traducerea:
„Das Problem des Übersetzens bei Juan Luis Vives‖.
Interlinguistica. Sprachvergleich und Übersetzung. Festschrift zum
60. Geburtstag von Mario Wandruszka. Tübingen: M. Niemeyer,
1971: 571-582.
„Lo errñneo y lo acertado en la teorìa de la traducciñn‖. In: El
hombre y su lenguaje: estudios de teorìa y metodologìa. Madrid:
Gredos, 1977; cu o variantă în limba germană „Falsche und richtige
Fragestellungen in der Übersetzungstheorie‖. In: L. Grëhs, G. Korlén,
B. Malmberg (eds.). Theory and Practice of Translation. Berna:
Frankfurt/Main – Las Vegas, 1978: 17-32.
„Kontrastive Linguistik und Übersetzungstheorie: ihr
Verhältnis zueinander‖. In: W. Kühlwein, G. Thome, W. Wilss (eds.).
Linguistik und Übersetzungswissenschaft. München: Wilhelm Fink
Verlag, 1981: 183-199; cu următoarele variante în alte limbi: „Science
de la traduction et la grammaire contrastive‖. Linguistica
Antverpiensia, XXIV, 1990: 29-40; „Relația dintre lingvistica
contrastivă și traducere‖. Traducere de C. Cujbă. Analele științifice ale
Universității „Al. I. Cuza" din Iași, Secțiunea Limbi și literaturi
străine, 1, 1998: 5-20.
„Los lìmites reales de la traducciñn‖. In: J. Fernández
Barrientos Marìn și Celia Wallhead. Temas de Lingüìstica Aplicada,

15
Granada, 1995: 155-168; cu următoarele variante: Abast i lìmits de la
traducciñ. Lliçñ inaugural del curs acadèmic 1996-1997 de la
Faculdad de Traducciñ i Interpretaciñ, Universidad Pompeu Fabra,
Barcelona, 1996; „Portée et limites de la traduction‖. Cahiers de
l'École de Traduction et Interprétation, 19, 1997-1998: 19-34,
Geneva; „Alcances y lìmites de la traducciñn‖. Lexis, XXI, 2, 1997:
163-184, Lima.
Obiectivul explicit al lui Coșeriu în studiile dedicate traducerii
a fost acela de a prezenta „fundamentele și caracteristicile unei teorii
«realiste» a traducerii pe care s-ar putea întemeia o lingvistică a
traducerii‖ (Coșeriu 1997-1998, 19, trad. n.). O teorie „realistă‖ a
traducerii este, din punctul său de vedere, „o teorie care identifică
principiile universale în faptele înseși, și nu una care impune un model
faptelor‖ (19, trad. n.). Teoria sa este fundamentată pe postulatul de
sorginte socratică: „A spune lucrurile așa cum sunt‖, principiu asumat
de Coșeriu pe parcursul întregului său demers științific în domeniul
lingvisticii, considerat, din această rațiune, „funcționalism realist‖
(Polo, apud Coșeriu 1995, 12).
Într-un studiu de început, Coșeriu abordează problema
traducerii la Valencien Juan Luis Vivès, care a avut, din punctul său
de vedere, cele mai importante contribuții la domeniul traductologiei
în epoca Renașterii, alături de Martin Luther (Coșeriu 1990, 29). Juan
Luis Vivès, în tratatul său de traducere, luând drept criteriu raportul
dintre traducere, limbă și descrierea limbii, a identificat trei tipuri de
traducere: 1. traducerea în care trebuie respectat modul în care se
spune un anumit lucru, adică dictio, sau traducerea literală, categorie
în care se încadrează „contractele, actele juridice, tratatele
internaționale‖ (29); 2. traducerea bazată pe sensus, tip în care se
înscriu textele (-sursă) în care conținutul nu este dependent de formă,
cum ar fi textele științifice (30); 3. traducerea în care trebuie să se
respecte atât dictio, cât și sensus, aici fiind incluse textele literare, cele
poetice în mod special (30).
Una dintre contribuțiile lui Coșeriu la dezvoltarea
traductologiei a fost viziunea sa crucială privind obiectul traducerii,
concepție devenită loc comun în traductologia de astăzi, prima
întrebare pe care și-a pus-o lingvistul fiind, în mod firesc: Ce se
traduce? Ceea ce se traduce este textul, precizează Coșeriu, și nu
limbile, deoarece „nu se poate trece direct de la o limbă la alta în
planul însuși al limbilor, adică direct din gramatica și lexicul limbii-
sursă în gramatica și lexicul limbii-țintă‖ (2000, 242). Lingvistul
menționează și în ce măsură se traduc cuvintele: „Se traduc cuvinte, în
mod evident, dar numai ca elemente funcționale într-un text sau ca

16
elemente ce contribuie la articularea conținutului unui text care trebuie
tradus. Nu se traduc cuvintele ca atare, ci texte construite din cuvinte‖
(242).
Traducerea devine, în acest fel, în concepția coșeriană, o
problemă de lingvistică a textului:

„Problema traducerii, așa cum se deduce din aceste sumare

observații, este în mod fundamental o problemă de lingvistică a
textului: când traducem trebuie să ne întrebăm cum și ce s-ar spune
în aceeași situație în altă limbă, sau în altă comunitate lingvistică, ce
se caracterizează prin tradiții culturale diferite de ale noastre‖ (244).

În continuare vom prezenta pe scurt marile concepte

lingvistice care se situează la baza teoriei traducerii dezvoltate de
Eugeniu Coșeriu: limbaj, limbă, text, sens etc., pentru o înțelegere mai
riguroasă a obiectului traducerii, adică a textului, și a locului acestuia
în cadrul limbajului articulat.
Limbajul uman articulat, concept sub care au fost reunite de
către Coșeriu cele mai importante noțiuni ale lingvisticii, a fost definit
de către acesta, sub influența lui Aristotel și a lui Wilhelm von
Humboldt, din trei puncte de vedere: ca activitate (creatoare) sau
enérgeia, produs (al activității creatoare) sau ergon și competență sau
tehnică (dýnamis). Aceste perspective au fost corelate de către
lingvistul român cu cele trei planuri ale limbajului: universal, istoric și
individual.
Limbajul este „o activitate umană universală‖ (Coșeriu 1994,
30), deoarece toți oamenii vorbesc, „toți știu să realizeze această
activitate‖ (30), însă această activitate umană universală „se realizează
întotdeauna și în mod necesar în mod individual‖ (30-31). Iar această
activitate universală care se realizează întotdeauna individual „se
produce în acord cu anumite norme istorice, cu anumite tradiții
istorice, ale unei comunități istorice, adică se realizează întotdeauna
într-o limbă‖ (31).
Cele trei perspective de definire a limbajului: activitate,
competență, produs sunt relaționate, în prim-planul doctrinei
coșeriene situându-se definirea limbajului ca activitate creatoare. Cele
trei definiții, considerate două câte două, se opun. Într-un anumit sens,
limbajul este o „activitate care merge dincolode propria sa potență,
adică depășește tehnica învățată‖ (Coșeriu 2000, 236), opunându-se
astfel competenței. Dar limbajul este și tehnică sau competență. Într-un
alt sens, limbajul este activitate creatoare, dar și produsul activității
creatoare.

17
 Limbajul, la nivel universal, considerat ca activitate este
vorbirea în general, considerat ca tehnică trimite la competența
elocuțională, adică a ști să vorbești în general; considerat ca produs
este „vorbitul, totalitatea a ceea ce s-a spus sau ceea ce se poate spune,
cu condiția să se considere ca lucru făcut‖ (236).
La nivel istoric, limbajul ca activitate este „limba concretă,
așa cum se manifestă în vorbire, ca determinare istorică a acesteia‖
(236); „ca potență este limba în calitate de cunoaștere tradițională a
unei comunități‖, și anume competența idiomatică (236); „ca produs,
limba nu se prezintă niciodată în formă concretă, deoarece la acest
nivel totul se produce, se creează; produs poate fi numai limba
abstractă, adică limba dedusă din vorbire și obiectivată într-o
gramatică și un dicționar‖ (236-237).
La nivel individual, limbajul ca activitate este discursul,
„adică actul lingvistic sau seria de acte lingvistice conexe‖ (236) ale
unui individ într-o anumită situație; din punctul de vedere al
competenței este competență expresivă, adică a ști să vorbești într-o
anumită situație, cu anumiți interlocutori, despre anumite lucruri
(Coșeriu 1994, 33); iar ca produs este text (vorbit sau scris).
Una dintre ideile majore ale teoriei traducerii la Eugeniu
Coșeriu este aceea că traducerea este un tip particular al activității de a
vorbi: „a vorbi prin intermediul unei limbi, cu un conținut deja dat
[subl. n.]‖, în care „unitățile activității de a vorbi sunt discursurile sau
textele‖ (1997-1988, 22, trad. n.).
În continuare ne vom referi la conținutul lingvistic și cele trei
tipuri ale sale – parte fundamentală a doctrinei lingvistice coșeriene,
cu consecințe importante asupra teoriei traducerii – tipuri care
corespund celor trei planuri ale limbajului: desemnarea, ce
corespunde nivelului universal al limbajului, semnificatul,
corespunzător nivelului istoric al acestuia, și sensul, aferent nivelului
individual (Coșeriu 1994, 42-43):

„Desemnarea este referința la realitate, adică relația determinată

dintre o expresie lingvistică și o stare de lucruri reală, între semnul
lingvistic și lucrul denotat; faptul de a se referi la ceva exterior
semnului, la ceva extralingvistic (obiecte, acțiuni, stări de lucruri)
sau chiar la ceva lingvistic, văzut ca lucru, ca fenomen al lumii.
Desemnarea poate să corespundă unui semnificat de limbă (care
reprezintă posibilitatea sa), dar poate, de asemenea, să nu
corespundă semnificatului respectiv și să fie metaforică. Atunci când
vedem un negru pe stradă, putem spune în glumă: Privește, blondul!,
iar în acest caz blond este desemnarea unui negru, deși în limbă nu
semnifică negru.

18
 Semnificatul este conținutul unui semn sau al unei expresii, dat într-
o anumită limbă și exclusiv prin intermediul limbii înseși. El este
posibilitatea de desemnare delimitată într-o limbă dată și prin care se
realizează desemnarea ca atare. De exemplu, în cazul lui blond, este
vorba de conținutul pe care, cunoscând limba română, îl înțelegem
ca posibilitate de desemnare a acestui semnificant în afara utilizării
concrete și care poate să fie parțial diferit sau să nu existe deloc în
alte limbi.
Sensul este conținutul propriu al unui text, adică ceea ce textul
exprimă dincolo de desemnare și semnificat. Sensul, dincolo de
semnificat și desemnare, se instituie tocmai prin intermediul
semnificatului și al desemnării și, de asemenea, cu ajutorul
contextului, al situației, al modului de a se comporta al cutărei sau
cutărei persoane etc. (de exemplu, faptul că un act lingvistic este
replică, ordin, constatare, rugăminte etc.). Sensul este conținutul ce
corespunde intenției și finalității unui discurs‖ (Coșeriu 2000, 246).

O altă întrebare de ordin general pe care și-o pune Coșeriu în

ceea ce privește traducerea, și pentru care furnizează un răspuns
propriu este: „Ce trebuie să știe un traducător în calitate de bun
traducător?‖ (1997-1998, 19, trad. n.). Traducătorul trebuie să
cunoască, dincolo de cunoașterea intuitivă, „limbile pe care le
utilizează, semnificații acestor limbi, precum și utilizările și
corespondențele uzuale dintre acestea‖ (19, trad. n.). Din punctul său
de vedere, traducătorul trebuie să știe „cum se traduce‖, dar și „ce
reprezintă ceea ce trebuie tradus‖ (Coșeriu 2000, 143), „ce nu se
traduce‖ dintr-un text sau „ce trebuie adăugat‖ de traducător într-un
text tradus:

„De exemplu, dacă într-un text italian întâlnim destul de frecvent

grazie, prego, putem presupune că a fost tradus din germană, fiindcă
italienii folosesc grazie și prego în anumite situații, dar nu au
aceeași frecvență ca germanii. Dacă un italian merge la un magazin
și cumpără ceva, e dificil de imaginat ca el să spună apoi
vânzătorului „mulțumesc‖, așa cum obișnuiește un client german;
mult mai probabil fiind contrariul. Traducând un fragment care
relatează mai mult sau mai puțin această situație, va trebui să
adăugăm un danke schön, dacă traducerea se face din italiană în
germană; îl vom abandona, în schimb, în trecerea de la germană la
italiană‖ (243-244).

După principiul formulat de Benedetto Croce, conform căruia

„a cunoaște înseamnă a distinge‖ și conform principiului scolastic,
după care „acolo unde există o dificultate rațională, trebuie făcută o
distincție‖ (Coșeriu 1997-1998, 20-21, trad. n.), teoria traducerii pe

19
care o propune Eugeniu Coșeriu se bazează pe o serie de patru
distincții: obiectul și instrumentul traducerii; conținutul limbii și
conținutul textului; limba și utilizarea limbii; transpunerea și
versiunea.
Vom prezenta pe larg aceste distincții, pentru a oferi o
imagine edificatoare asupra teoriei traductologice coșeriene.
În cadrul primei distincții: obiectul și instrumentul traducerii,
Coșeriu pornește de la ideea că anumiți lingviști susțin că traducerea
exactă este imposibilă, pentru că „limbile nu își structurează în același
fel semnificații‖ (1997-1998, 21, trad. n.), o limbă A neputând să
spună exact ceea ce spune o limbă B sau pentru că „vorbitorii unei
comunități lingvistice acordă conotații particulare expresiilor unei
limbi‖ (21, trad. n.): de exemplu, Wald evocă pentru un german
altceva decât pentru un francez forêt sau un spaniol bosque; și că alți
lingviști consideră că ceea ce se poate spune prin intermediul unei
limbi se poate spune prin intermediul altor limbi, admițând
posibilitatea ilimitată a traducerii‖ (21, trad. n.). Viziunea lui Coșeriu
privind această dilemă „traductologică‖ este următoarea: „Este
adevărat că limbile sunt sisteme de semnificați diferit structurate în
gramatică și în lexic și că o limbă nu poate spune exact (în orice caz
concret) ce spune (semnifică) o altă limbă, dar această varietate nu e
nelimitată și incomensurabilă (analogiile structurale dintre limbi sunt,
de asemenea, identificabile)‖ (21, trad. n.) și ea nu afectează
traducerea, „pentru că în traducere nu e vorba de a spune ce spun
limbile, ci de ceea ce în text este spus prin intermediul limbilor‖ (21,
trad. n.). Traducerea exactă a numeroase texte este imposibilă, „dar nu
din cauza diversității semantice a limbilor‖, ci din cauza dificultății
empirice de a stabili echivalențele intertextuale – declară Coșeriu (21,
trad. n.), iar „[...] în ceea ce privește conotațiile (care constituie o
limită pentru traducerea ca transpunere), ele nu se referă la semnele
limbii, ci la lucrurile desemnate și rămân implicite, nerespectându-se
în textul original, și astfel, nu se poate cere ca ele să fie transpuse în
textul tradus, ceea ce estespus în mod explicit trebuie transpus din
punct de vedere lingvistic‖ (21, trad. n.).
Coșeriu susține ideea – cum am specificat deja – că nu limbile
se traduc: „ele nu sunt obiectul, ci sunt, prin structura lor materială și
semantică, instrumentul sau mijlocul traducerii‖ (22, trad. n.). Ceea ce
se traduce este textul: „Se traduce prin intermediul limbilor, dar se
traduce întotdeauna un text. Ceea ce se transpune sunt conținuturile
textelor și nu conținuturile limbii‖ (22, trad. n.). Reținem ca
fundamentală și următoarea observație de factură semiotică ce vizează
planul expresiei și planul conținutului din cadrul textului: „În texte,

20
conținutul limbii aparține și el planului expresiei, și nu planului
conținutului textual‖ (22, trad. n.).
Pornind de la ideea că traducerea este o activitate de a vorbi
și/sau o activitate de a produce (deci de a crea), a cărei unitate este
discursul sau textul, Coșeriu (22, trad. n.) ia în consideare și faptul că
traducerea este o activitate de transfer:

„A traduce înseamnă a spune prin intermediul unei limbi B (limba-

țintă) ceea ce este spus într-un text prin intermediul unei limbi A
(limba-sursă) sau a produce prin intermediul unei limbi date și într-o
situație din punct de vedere istoric determinată un text cu un
conținut existent într-un alt text deja produs, prin intermediul altei
limbi și într-o situație istoric determinată; sau a transfera, în ceea ce
privește expresia, conținutul textual al unei limbi A într-o limbă B‖
(22, trad. n.).

În acest sens, Coșeriu conchide faptul că traducerea este triplu

determinată: „1) prin conținutul textual deja dat; 2) prin posibilitățile
de echivalență semantică între limbile implicate în ceea ce privește
expresia acestui conținut; 3) prin situația istorică a traducătorului și
finalitățile proprii activității de traducere (care nu trebuie exagerate,
ignorându-se sensul primar)‖ (22, trad. n.).
Odată ce a stabilit obiectul traducerii, Coșeriu pune
următoarea întrebare: „Care este conținutul textual care trebuie
păstrat într-o traducere, deci transferat (fără modificări) din textul
original în textul tradus?ŗ (23, trad. n.), stabilind, astfel, a doua
distincție din cadrul teoriei sale traductologice: conținutul limbii și
conținutul textului. Răspunsul la această întrebare ce vizează
conținutul care trebuie tradus este următorul: „nu este semnificatul
limbii care aparține expresiei și care trebuie să fie înlocuit în
traducere‖ (23, trad. n.), ci conținutul textual, care „se compune din
desemnare și sens, și acestea sunt conținuturile care constituie obiectul
imediat al traducerii. Semnificații din contră nu aparțin acestuia, ei
sunt acolo numai pentru a exprima desemnarea și sensul, și ca fapte de
limbă nu se traduc, ci sunt instrumentele traducerii, al transferului de
desemnare și sens‖ (24, trad. n.).
În concepția lui Coșeriu, desemnarea joacă un rol fundamental
în activitatea de traducere, „echivalența de traducere nu se stabilește
decât prin intermediul desemnării, care trebuie identificată‖ (24, trad.
n.) de către traducător, pentru a putea realiza traducerea. Traducătorul
trebuie să parcurgă traseul limbaj – realitate, la lucrurile desemnate,
după care trebuie să revină în limbaj. Astfel, pentru a putea traduce
din limba italiană, spaniolă, portugheză, română (scala, escalera,

21
escada, scară), în franceză sau germană, traducătorul trebuie să
identifice tipul de obiect desemnat în textul dat: „scară mobilă‖ sau
„scară cu trepte‖, pentru a traduce prin échelle sau escalier, Leiter sau
Treppe, deoarece în italiană, spaniolă, portugheză, română cele două
realități sunt desemnate prin același cuvânt, iar în franceză sau
germană există două cuvinte aferente celor două realități.
„Echivalențele de traducere sunt echivalențe între semnificați,
deoarece ei în discurs sunt purtători sau expresii ale conținuturilor
textuale‖ este concluzia lui Coșeriu în acest caz (24, trad. n.).
O altă contribuție fundamentală a teoriei traductologice
coșeriene este referitoare la operația traductivă concretă, în legătură
directă cu noțiunea de „desemnare‖. Traducerea se desfășoară, din
punctul de vedere al lui Coșeriu, întotdeauna în două faze:

„În prima fază – semasiologică sau de interpretare – se identifică

desemnarea și sensul redate prin intermediul semnificatului A; în
faza a doua – onomasiologică sau de denominare – se raportează
desemnarea și sensul la semnificatul B.
În prima fază se deverbalizează sau se pune întrebarea care este
faptul extralingvistic sau conținutul gândirii indicat prin intermediul
semnificatului A. În faza a doua se reverbalizează, se pune
întrebarea care este semnificatul limbii B care în același context
indică același fapt extralingvistic sau același conținut al gândirii
(inclusiv sentimentele, atitudinile etc.).
Sau, în alte cuvinte, în prima fază se dezidiomatizează, se iese din
limba A pentru a merge spre realitatea și gândirea exprimate în text;
iar în faza a doua se idiomatizează, adică se reintră în limbaj, dar în
limba B, și se dă realității și gândirii recunoscute în conținutul
textului forma care le corespunde în limba B‖ (25, trad. n.).

În raport cu aceste concepte, majoritatea greșelilor de

traducere sunt cauzate, după Coșeriu, de o dezidiomatizare incompletă
sau de o idiomatizare greșită (25, trad. n.).
În ce privește a treia distincție conceptuală pe care se bazează
teoria traductologică coșeriană, Coșeriu susține că „echivalențele de
traducere fiind interidiomatice sunt mai înainte de toate echivalențe
textuale (de discurs), adică echivalențe în utilizarea limbii‖ (25, trad. n.).
Încercând să restabilească relația dintre limbă și text, adică
dintre limba care se manifestă într-un anumit text și textul însuși,
Coșeriu conchide că limba existentă într-un text nu este „limba ca
sistem de opoziții materiale și semantice, ci limba utilizată într-o
situație extralingvistică sau alta, care poate să fie creată în textul dat și
în atare condiții de intertextualitate, corespunzând unei varietăți a

22
limbii (stil, dialect, nivel de limbă, n. n.) și unui univers de discurs
determinat (25, trad. n.).
Întrebarea pe care traducătorul trebuie să și-o pună nu este,
după Coșeriu:

„Cum se spune același lucru în limba B? ci

Cum se spune același lucru în limba B, în aceeași situație și în
aceleași condiții de utilizare a limbii?ŗ (26, trad. n.).

A patra distincție coșeriană vizează două tipuri de traducere:

transpunerea și versiunea.
Ideea pe care lingvistul român o aduce în prim-plan în ceea ce
privește conținutul textului este aceea a cunoașterii lucrurilor, precum
și a utilizării nespecifice a limbii într-un text, ceea ce duce la
dificultăți în activitatea de traducere și, astfel, la scindarea traducerii
în două tipuri:

„Conținutul textului este construit în primul rând prin intermediul

semnificaților lingvistici și ca rezultat al utilizării canonice a limbii,
în care semnele sunt utilizate cu funcția lor semiotică normală, adică
pentru a trimite la desemnare și sens, și în care limba funcționează
independent de specificitatea istorică a semnelor.
Dar în realitate, conținutul textului derivă și din cunoașterea
lucrurilor, care determină utilizarea și interpretarea semnelor,
precum și dintr-o serie de utilizări necanonice ale limbii, dar
frecvente, cum ar fi utilizarea metalingvistică (utilizarea în care
semnele trimit la ele însele) și utilizarea icastică (utilizarea ce constă
în simbolizarea sau evocarea directă sau indirectă a faptelor
desemnate și a sensului care e asociat).
În primul caz se poate dezidiomatiza conținutul textului, pentru că,
în realitate, este deja dezidiomatizat prin înțelegere, semnificanții nu
există decât pentru a trimite la semnificați, și aceștia nu fac decât să
trimită la desemnări și sens. Apoi se poate reidiomatiza, adică se pot
stabili echivalențe de expresie care le corespund în limba B. Este
ceea ce se face prin intermediul transpunerii, după schema de mai
sus.
În cel de-al doilea caz, nu se poate face reidiomatizarea pentru că
realitatea conținută nu este explicit spusă în textul original; sau nu se
poate nici dezidiomatiza, nici reidiomatiza, pentru că limba
funcționează în textul original, cu specificitatea sa istorică, ca lucru,
ca realitate numită sau ca realitate care evocă prin asociere o altă
realitate. În acest caz, transpunerea propriu-zisă este imposibilă.
Traducerea ca transpunere idiomatică (privind echivalențele de
utilizare între limbi) își atinge aici limitele date prin realitatea
implicit prezentă în textul de tradus, și prin limba ce funcționează în

23
 același text ca realitate și nu ca sistem de semne care desemnează
prin intermediul semnificaților lui. În acest caz traducerea devine
versiune, operație care creează sau construiește corespondențe
pentru ceea ce nu se poate transpune din punct de vedere idiomatic.
În concluzie, trebuie să distingem, fără să le separăm, între două
tipuri de traducere: transpunerea ca tehnică ce stabilește în raport cu
conținutul textului echivalențele interidiomatice; versiunea ca
operație ce creează sau construiește corespondențele strict textuale
non-interdiomatice (deși realizate în mare parte în materia limbii B
și pentru tot ceea ce transpunerea exclude). Versiunea, acolo unde
este necesară, nu are limite raționale, ci empirice, dependente de
posibilitățile limbii în care se traduce și de abilitatea traducătorului‖
(26-27, trad. n.).

În ceea ce privește transpunerea, Coșeriu aduce în discuție mai

multe probleme ale acestui tip de traducere: „limbile nu utilizează
aceiași semnificați pentru aceleași desemnări‖ (27, trad. n.); „limbile
nu utilizează în mod necesar aceleași desemnări pentru a trimite la
același sens‖ (28, trad. n.);„utilizarea semnificaților nu e dată numai
de sistem, ci și de norma de realizare‖ (28, trad. n.); „utilizarea nu este
numai tehnică liberă, dar și discurs repetat‖ (28, trad. n.); „în practica
traducerii, se constată adesea că în limba B nu există o echivalență
exactă pentru o anumită desemnare pentru că limba în discuție are, din
acest punct de vedere, o lacună de structurare semantică sau nu există
deloc pentru că comunitatea ce vorbește această limbă nu cunoaște
faptul desemnat sau pentru că în limba A avem de-a face cu o creație
lingvistică a autorului textului original‖ (29, trad. n.).
Coșeriu conchide că transpunerea ideală trebuie să „permită
reconstruirea textului original, cel puțin în ceea ce privește
desemnarea și sensul, dacă nu în ceea ce privește detaliile de
exprimare‖ (30, trad. n.).
Referitor la versiune, trebuie luat în considerare faptul că:
„cunoașterea lucrurilor, care este implicită într-un text (în sens larg,
conținând și atitudini și credințe ce privesc lucrurile, valorile de sens
și valorile simbolice atribuite faptelor extralingvistice), poate să fie
general umană sau limitată la un anumit spațiu cultural sau chiar la
comunități mai mici‖ (30, trad. n.); „în ceea ce privește utilizările non-
canonice ale limbilor, există mai multe situații în care traducătorul se
află în imposibilitatea de a dezidiomatiza pentru că limba funcționează
cu și prin trăsăturile sale specifice neînlocuibile, ea funcționează ca
realitate și nu ca sistem de semne care desemnează. Și realitatea nu se
traduce, ea trebuie prezentată, reconstruită, numită și descrisă, dar nu
transpusă lingvistic. În acest caz, trebuie să se ia realitatea desemnată

24
ca atare și să se adapteze, să se reconstruiască cu materia limbii B‖
(32, trad. n.).
În ce privește versiunea, Coșeriu consideră: „versiunea trebuie
adesea să fie explicitarea textului original, comentariul sau explicarea
textului, reconstrucția analogică a procedeelor unui text A cu materia
limbii B; adaptare care într-o anumită măsură depinde de inteligența,
abilitatea și talentul traducătorului‖ (33, trad. n.).
Astfel, pentru Coșeriu, termenii prin prisma cărora pot fi
caracterizate cele două tipuri de traducere sunt diferiți: transpunerea
poate și trebuie să fie exactă, iar versiunea nu poate să fie decât mai
mult sau mai puțin fericită (33, trad. n.).
O altă contribuție a lui Coșeriu în domeniul traductologiei este
concepția sa privind problema relației dintre teoria traducerii și
gramatica contrastivă.
Intim legată de lingvistica textului, teoria traducerii are
raporturi foarte strânse și cu gramatica contrastivă, dat fiind că aceasta
confruntă două gramatici: gramatica limbii-sursă cu gramatica limbii-
țintă (Coșeriu 1990, 29). Gramatica contrastivă are, astfel, rolul de a
opune două structuri, care sunt diferite, dar care sunt și trebuie
descrise în același mod, pentru a putea fi comparate, ea stabilind
corespondențe între limbi, însă numai la nivelul structurilor lor (30).
În viziunea lui Coșeriu, „traducătorul se confruntă cu o
problemă pe care în mod evident nu o poate rezolva cu instrumente
precum gramatica și lexicul unei limbi: aceea a stabilirii
corespondenței dintre un text al unei limbi-sursă și un text al unei
limbi-țintă‖ (2000, 242).
În acest sens, Coșeriu comentează cazul „idiomatismelor‖,
„adică al expresiilor semantic neanalizabile (a căror valoare globală nu
corespunde sumei valorii elementelor lor) și care, în consecință, se
traduc în întregime, ca texte sau ca fragmente de texte‖ (243).
Frazeologismele, care fac parte din discursul repetat, trebuie traduse
astfel: se interpretează mai întâi în sensul lor propriu cu ajutorul unui
gen de traducere internă, se transpune acest sens propriu și apoi se
caută în limba B frazeologismul echivalent, iar dacă frazeologismul
respectiv nu există în limba B și dacă textul o permite, atunci se poate
face o transpunere a sensului propriu (Coșeriu 1997-1998, 29, trad.
n.).

„De exemplu, it. Mi dispiace, utilizat ca text autonom și în sens

absolut, se traduce și corespunde sp. Lo siento, germ. Es tut mir leid,
engl. I am sorry etc. Cu toate acestea, it. Mi dispiace nu este în
italiană o expresie neanalizabilă, precum in quattro e quattr'otto:
«cât ai zice pește», care nu are valoare prin ceea ce semnifică literal,

25
 ci numai în ansamblu și care, prin urmare, poate fi tradusă doar prin
intermediul unor expresii cu valoare analoagă. Mi dispiace devine
expresie idiomatică numai în momentul traducerii, fiindcă nu este
analizabilă din punctul de vedere al altor limbi, cum ar fi spaniola,
germana sau engleza etc. În schimb, din punctul de vedere al limbii
italiene, avem pur și simplu de a face cu o utilizare a verbului
dispiacere, astfel încât, dacă traducerea s-ar realiza la nivelul limbii,
ar trebui să traducem prin: sp. Me desagrada, germ. Es missfällt mir,
engl. I dislike it‖ (Coșeriu 2000, 243).

Coșeriu face diferența, în demersul său științific, dintre

traducerea autentică și traducerea literală sau așa-zisa traducere a
limbilor. În cazul traducerii autentice, tot ceea ce se spune prin
intermediul unei limbi poate să existe în principiu și în alte limbi.
„Traducerea ca transpunere nu operează cu semnificați și la nivelul
limbilor‖ (Coșeriu 1997-1998, 21-22, trad. n.). Traducerea literală,
calchiată nu este practic o traducere, ci o non-traducere (22, trad. n.).
Eroarea, în acest caz, este „aceea de a situa operația de traducere la
nivelul limbilor și de a considera că traducerea nu e decât transpunerea
semnificaților unei limbi în semnificații altei limbi‖ (22, trad. n.).
Coșeriu precizează că, dacă gramatica contrastivă operează
numai la nivelul structurilor, ea nu poate să ofere multe posibilități în
ceea ce privește traducerea, deoarece este o gramatică a semnificaților,
pe care se bazează traducerea literală, iar traducerea literală nu este o
traducere, ci o non-traducere (1990, 35-36). Conținutul lingvistic care
se traduce este acela al desemnării și al sensului, iar gramatica
contrastivă nu studiază desemnarea sau sensul.

„Astfel, pentru a fi utilă în traducere, gramatica contrastivă trebuie

să fie practicată și făcută în vederea traducerii, adică dedusă din
traducere și aplicată, ulterior, la traducere. Ea trebuie să constate
semnificații dintr-un text, care evident reprezintă elementele
traducerii, dar, în plus, trebuie să stabilească echivalențe în
traducerea propriu-zisă și să precizeze care este uzul lingvistic.
Astfel, gramatica contrastivă necesară traducerii ar trebui să fie o
gramatică a normei uzului‖ (36, trad. n.).

În ceea ce privește desemnarea, ca tip de conținut esențial în

activitatea de traducere, „gramatica contrastivă trebuie să ne învețe că
limbile nu structurează în același mod aceleași lucruri, prin
intermediul semnificaților săi. În general, lumea este organizată prin
intermediul limbilor, dar în mod specific există aspecte ale lumii care
sunt organizate într-o limbă și nu sunt organizate într-o alta‖ (36, trad.
n.). Ceea ce este organizat într-o limbă nu este organizat numai prin

26
intermediul semnificaților, astfel traducătorul trebuie să cunoască nu
doar semnificații de limbă, ci și uzul semnificaților respectivi (36).
Gramatica contrastivă care are în vedere uzul oferă date
suficiente pentru a traduce dacă nu sensul, cel puțin desemnarea, dar
numai într-o singură limbă-țintă (39). Coșeriu conchide că pentru a fi
utilă traducătorilor, gramatica contrastivă nu trebuie să fie o gramatică
în două sensuri, ci o gramatică unidirecțională, ea trebuie să fie nu o
gramatică a limbii, ci a uzului limbii, adică a utilizării limbii în discurs
(39).
În încheierea prezentării teoriei traductologice coșeriene, ne
vom referi la modul în care Coșeriu concepe așa-zisa lingvistică a
traducerii. Ca orice disciplină lingvistică, lingvistica traducerii trebuie
să fie: lingvistică teoretică a traducerii, lingvistică generală a traducerii
și lingvistică descriptivă a traducerii. Reținem din textul lui Coșeriu:

„Lingvistica teoretică a traducerii sau teoria traducerii are ca obiect

natura și principiile traducerii. Ea situează traducerea în cadrul
general al limbajului și printre activitățile lingvistice ale omului.
Lingvistica generală a traducerii are ca obiect problematica
transpunerii și problematica versiunii. Fiind fundamentată, pe de o
parte, pe teoria utilizării limbii (pentru ceea ce înseamnă
transpunere) și pe teoria constituirii textului (în ceea ce privește
versiunea), și, pe de altă parte, pe rezultatele lingvisticii descriptive,
lingvistica generală a traducerii trebuie să identifice tipurile și
dificultățile transpunerii și ale versiunii, precum și tipurile de soluții
care se pot oferi în practica traducerii. De asemenea, lingvistica
generală a traducerii trebuie să contribuie și la formarea și la
educația traducătorilor, tehnici sau artistici.
Lingvistica descriptivă a traducerii trebuie să se concentreze pe
problemele traducerii (sau mai ales ale transpunerii) unei limbi date
într-o limbă dată și să elaboreze dicționare și gramatici ale
traducerii, care nu coincid cu dicționarele bilingve și cu gramaticile
contrastive. Lingvistica descriptivă trebuie să se bazeze pe
lingvistica generală a traducerii și să fie, totodată, o sursă
permanentă a acesteia. Lingvistica descriptivă a traducerii nu se
poate face într-o manieră rezonabilă și fructuoasă decât într-o
singură direcție (adică dinspre o limbă spre o altă limbă) și nu în
două direcții simultan sau în paralel‖ (1997-1998, 33-34, trad. n.).

În lingvistica și traductologia românească, concepția lui

Eugeniu Coșeriu a fost valorificată de către: Mihaela-Cătălina
Tărcăoanu, Teze coșeriene despre teoria traducerii (2011); Ludmila
Zbanț, Cristina Zbanț, Abordarea textuală a traducerii în viziunea lui
Eugeniu Coșeriu (2011); Ana Catană-Spenchiu, Eugenio Coșeriu și

27
dezvoltarea fenomenului traductologic (2012); Cristina Varga,
Eugeniu Coșeriu. Teoria traducerii (2013); La terminologìa de la
traducciñn (2014).
O problemă crucială a traductologiei privește limbile
traducerii, pentru că se traduc textele, și nu limbile. Ea vizează cea
mai complexă utilizare a limbii, și anume în poezie, și mai ales în
poezia modernă de tip autorefențial. Acest aspect l-a preocupat pe
Coșeriu, iubitor și interpret al lui Ion Barbu, el însuși autor de texte
suprarealiste. În acest sector, cel mai sensibil, funcționează plenar
câteva concepte fundamentale ale doctrinei coșeriene: limbajul este
prin excelență enérgeia, esența poeticului este creativitatea absolută,
manifestare plenară a tututor posibilităților limbajului, actualizare
maximală a posibilităților de sens, evitându-se perspective
reducționiste pivind limbajul poetic ca deviație sau ca funcție
ornamentală. Sensul textual instituie o lume, deci limbajul poetic are
ca finalitate creația de lumi, iar limbajul devine el însuși o realitate în
sine, întâlnire fericită între sunet și sens.
O traducere inspirată nu trebuie să anuleze sau să reducă
complexitatea originalului. Problema este în ce măsură există texte
poetice care nu pot fi traduse, din cauza complexității semiozei
poetice, în care intră și motivarea subtilă dintre semnificant și
semnificat. Acesta este chiar cazul deosebit de interesant al ultimei
strofe din poezia Dintre sute de catarge... de Mihai Eminescu, un
exemplu de ceea ce Andrei Bantaș într-un articol, Lirica eminesciană
în limba engleză (1999), numește caracterul intraductibil al poeziei
eminesciene. În legătură cu motivarea poetică, însuși Coșeriu
analizează exemple din Gñngora, un poet dificil, promovând ceea ce
s-a numit mai simplu simbolismul poetic.
Redăm strofa eminesciană în discuție:

Ne-nțeles rămâne gândul

Ce-ți străbate cânturile
Zboară veșnic îngânându-l
Valurile, vânturile (Eminescu 1974, 278).

Este important să reținem că într-o tipologie textuală, această

creație face parte dintr-o poetică de tip vizionar, care se opune poeticii
mimetice contemporane cu Eminescu.

„Esențializarea, vizionarismul simbolic al textului, epurat de

ornamente, dar și «corporalizarea» indirectă, «irațională» a sensului
în rețeaua de recurențe și simetrii sonore ale semnificantului,
mobilizând și propagând un fond de corespondențe oculte, imposibil

28
de raționalizat, cu planul semnificatului, adevărat cod senzorial creat
de text și trimițând la intuiția lirică generatoare profundă exaltată de
Benedetto Croce, iată marele drum al poeziei prezent in nuce în
această bijuterie poetică. Faptul îndeamnă la o aprofundare, din
perspectiva experienței poetice românești, a conceptului modern de
poezie.
Dar partea cea mai importantă, cea care conține acea enigmă a
semnificării, pe care [o descoperim aici], o reprezintă anagrama
gândul îngânându-l, în care ea se reflectă, după regimul «cuvintelor
de sub cuvinte», fenomen analizat de Ferdinand de Saussure, într-o
celebră carte publicată postum (Starobinski [1971]: 27). Ne vom
opri în continuare asupra acestei prezențe [anagrama], ascunse și atât
de importante pentru hermeneutica sensului, [aceasta] fiind cea mai
complexă din creația eminesciană [ca și, posibil, din poezia
românească].
Anagrama înfășoară gândul cu secvența sonoră î + n:
(în)g(ân)(ân)du-l, secvență atât de prezentă la Eminescu, ce se
aglomerează în ultima strofă a poemului, cu valențele ei profund
disforice, în acord cu sensul tragic al catrenului. Această secvență
ţese textul şi, în acelaşi timp, conferă volum semnificării, prin
reiterarea ei atât la nivelul strofei, cât şi ca bază a anagramei gândul
îngânându-l. Astfel, sensul poemului se verticalizează.
Redăm în continuare prezența secvenței î + n, în ultima strofă, care o
individualizează, din acest punct de vedere, la nivelul poemului, și
structurarea anagramatică:

e(î)n în în
în
în în în
în

Anagrama: gân dul

îngânându-l

Anagrama ne arată că sunetele creează un volum al semnificării, prin

«oglindirea» celor două lexeme care sunt şi lexemele centrale ale
acestei arte poetice conţinute de ultima strofă a poeziei. În plan
sonor există un val al unei muzicalizări intens disforice (gândul
îngânându-l), iar, în plan semantic, gândul îngânat reprezintă esenţa
artei poetice moderne care vizează ambiguizarea, opacizarea
semnificaţiei.
Predilecția lui Eminescu pentru secvența fonică î + n, manifestată și
în această strofă, «întunecă» atât semnificantul, cât și semnificatul,
în acea tulburătoare relație anagramatică, între gând, cânt și
îngânând [și în promovarea, în același timp, aunui regim sonor
intens melancolizant]. Opacizat prin recurențele textuale, gândul

29
 rămâne, astfel, mereu neînțeles. Este mesajul tragic pe care poetul îl
transmite, dincolo de timp, omului. În acest sens, anagrama analizată
are menirea de a ne introduce într-o zonă a sensului în care orice
discursivitate l-ar putea distruge, răpindu-i caracterul ilimitat‖ (cf.
Oancea 1998; 2001; Oancea, Obrocea 2010).

Anagrama care țese gândul în îngânându-l, prin repetarea

secvenței în, generând acel lexem problematic îngânându-l, grefată pe
ansamblul ultimei strofe, dă adâncime unui text, care, astfel, poate fi
considerat o întrupare extrem de semnificativă pentru ceea ce poate fi
considerat textul aisberg3 (Vlad 2003). Iată arta incomparabilă a
marelui poet de a inculca o constelație complexă de sensuri (gând =
sens) (a îngâna = a răpi transparența, a opaciza – conceptul central al
poeticii moderne), prin punerea în mișcare a unui material lingvistic
redus la minim: acel în, din anagramă, care semnifică la suprafața
textului, dar mai ales dincolo de el.
Lecția lui Mallarmé este următoarea: este întotdeauna nevoie
să se introducă puțină obscuritate în vers, iar aceasta e în relație cu
însăși nașterea unui sens problematic, adevărată energie semantică,
creativitate în sens coșerian. Conținutul textual se naște prin
regândirea atât a desemnării, cât și a sensului. „Fidelitatea‖ traducerii
este, astfel, un concept cu care nu mai putem opera, întrucât textul se
creează pe el însuși, hic et nunc. Aici întâlnim ceea ce se poate numi
limita traducerii, astfel încât nu putem spera la o transpunere, ci la o
versiune, care să se apropie de această nebuloasă a sensului, care
reprezintă ceea ce numeam misterul adânc al creației de sens în
această poezie.
Repetarea lui în, de-a lungul strofei, și mai ales rolul lui în din
anagramă întunecă semnificantul, dând o nuanță melancolizant
cantabilă, disforică textului, și ajută la construcția sensului, așa încât
dispariția acestei repetabilități în traducere afectează urzeala
semantică, și ca atare nu putem vorbi de pierderi și compensări de
expresivitate, pentru că aici avem de-a face, în termeni coșerieni, cu
limbajul ca realitate.
În perspectivă coșeriană, desemnarea, adică referința la
realitatea la care textul trimite, nu coincide cu semnificatul de limbă
(de dicționar), ci este o creație specifică poeziei în discuție, în care
enérgeia, în sens coșerian, realizează creație de lumi, nu redare de
lumi, și obligă la interpretare. Conținutul textual este strict legat de

3
Cartea se întemeiază, printre altele, și pe concepția lui Eugeniu Coșeriu.

30
desemnarea de tip poetic, care se convertește, pentru a realiza relația
dintre sens și desemnare.

„Semnele pot fi folosite cu funcție icastică (imitativă) directă, pentru

a reproduce sau a evoca, prin materialitatea însăși, faptele sonore (în
cazul semnelor fonice) sau imaginea lucrurilor (în cazul celor
grafice), ca și cu o funcție icastică indirectă, pentru a evoca de
exemplu (în virtutea sinesteziei), prin intermediul sonorității lor,
fapte vizuale sau de un alt tip [...]. În general, semnele pot să
contribuie la evocarea sensului prin proprietățile lor și combinațiile
materiale (rimă, ritm, asonanță etc.), și nu numai în poezie.[...] Aici
(ca și în strofa eminesciană, n.n.) semnele lingvistice sunt utilizate
cu o funcție dublă: pe de o parte cu trăsăturile lor specifice și, pe de
altă parte, cu semnificatul lor (sau doi sau mai mulți semnificați în
același timp) care nu pot fi traduși simultan.
Astfel, se poate dezidiomatiza sau transpune conținutul versurilor lui
Gñngora, dar nu valoarea lor icastică; aceasta trebuie refăcută în
limba-țintă și această reconstrucție poate să afecteze transpunerea
desemnării și a noului sens, pentru că nu e ușor să găsești în alte
limbi semne echivalente din două puncte de vedere‖ (Coșeriu 1997-
1998, 31-32, trad. n.).

În orice caz, anagrama este cea care blochează traducerea,

poate că s-ar putea nici să nu fie descoperită de traducător, ceea ce
înseamnă că ea blochează drumul hermeneuticii spre ceea ce se poate
descoperi în această strofă, care poate fi considerată o artă poetică
implicată (cânt, gând, îngânând), iar valurile, vânturile care pot fi
considerate o metaforă a textului modern (Ciocârlie 1974).
Redăm pierderea structurii anagramatice în câteva traduceri (e
posibil ca traducătorul să nu fi sesizat existența acestei figuri textuale):

Versiune în franceză de Paul Miclău (2004):

Le sens qui renferment tes chants

Reste incompris, bien que fécond,
Vole toujour, l'accompagnant
Les flots profonds, les vents sans nom.

Versiune în franceză de Constanța Niță

(http://poezia.usriasi.ro/?p=510):

Mais l'esprit qu'anime tes chants

Reste confus exprèssement
L'accompagnent en murmurant
El les vagues, et les vents.

31
 Versiune în franceză de Michel Wattremez (2000, 8-9):

Chiffre reste la pensée

Et le sens de tes mots
Elle vole, balancée,
Par les vents et par les flots.

Versiune în spaniolă de Valeriu Georgiadi (1989):

Turbio perdura el canto

Que colmñ tus pensamientos;
Vuela siempre, remedado
Por las olas, por los vientos.

Versiune în italiană de Geo Vasile (1989):

Incompreso il pensiero
Che attraversa i tuoi canti,
Vola sempre, lo echeggian
I frangenti, le bufere.

Ceea ce textele nu pot reda este muzicalitatea ca formă-sens a

poeziei, ele fiind concentrate pe ceea ce traducătorul a considerat că
este sensul poeziei. În acest caz (un caz extrem), traducerea, oricât de
abilă, pierzând drumul energiei semantice a textului, își manifestă
nepuțința. Valorile icastice ale textului se interpun ca principala limită
în actul de traducere. Lingvistica textului este pentru Coșeriu
interpretare, hermeneutică (Coșeriu 2013, 212).
În textele traduse, gândul este redat prin le sens (Paul Miclău),
l'esprit (Constanța Niță), la pensée (Michel Wattremez), los
pensamientos (Valeriu Georgiadi), il pensiero (Geo Vasile). Ideea
foarte importantă de opacizare semantică apare la Constanța Niță:
„reste confus exprèssement‖, la Paul Miclău: „incompris‖, la Michel
Wattremez: „chiffre reste la pensée‖, la Geo Vasile: „incompreso il
pensieroŗ. Cea mai apropiată de original este versiunea în franceză a
Constanței Niță, care aduce, pe scena textului, repetitiv, vocala ã
(nazal), trimițând la motivarea icastică din textul eminescian.
Între cei doi poli ai actului traductiv, traducerea reușită și
traducerea mai mult sau mai puțin eșuată, aceasta rămâne, mereu, o
activitate complexă, creatoare ea însăși, atunci când e dominată de
căutarea echivalențelor „fericite‖, cum le numește Coșeriu. Traducerea
oscilează între „mizerie‖ și „splendoare‖, metafore superbe pentru
acest act cultural esențial, dicotomie prezentă la Ortega y Gasset și
preluată de Coșeriu.

32
Referințe bibliografice

Bantaș, Andrei. „Lirica eminesciană în limba engleză‖. Limba

română, 1999, nr. 3.
Bojoga, Eugenia. „Lehr- und Wanderjahre. Il periodo italiano nella
biografia intellettuale di Eugenio Coșeriu‖. In: Oltre Saussure.
L'eredità scientifica di Eugeniu Coșeriu. Beyond Saussure.
Eugenio Coșeriu's Scientific Legacy. Atti del IV Convegno
Internazionale Università degli Studi di Udine, 1-2 ottoble
2013. Proceedings of 4th International Congress University of
Udine, 1-2 October 2013. A cura di Vincenzo Orioles e
Raffaella Bombi. Firenze: Franco Cesati Editore, 2015: 35-53.
Borcilă, Mircea. „Eugeniu Coșeriu, fondator al lingvisticii ca știință
aculturii‖. Limba română, XI, 4-8, 2001: 48-55.
Caragiu Marioțeanu, Matilda. „Eugeniu Coșeriu – savantul și omul‖.
In: In memoriam Eugeniu Coșeriu (Extras din Fonetică şi
Dialectologie, XX-XXI, 2001-2002). București: Editura
Academiei Române, 2004: 7-14.
Catană-Spenchiu, Ana. „Eugenio Coșeriu și dezvoltarea fenomenului
traductologic‖. Transilvania, nr. 7, 2012: 87-93.
Ciocârlie, Livius. Realism și devenire poetică în literatura franceză.
Timișoara: Facla, 1974.
Coșeriu, Eugeniu. „Das Problem des Übersetzens bei Juan Luis
Vives‖. Interlinguistica. Sprachvergleich und Übersetzung.
Festschrift zum 60. Geburtstag von Mario Wandruszka.
Tübingen: M. Niemeyer, 1971: 571-582.
Coșeriu, Eugeniu. „Lo errñneo y lo acertado en la teorìa de la
traducciñn‖. In: El hombre y su lenguaje: estudios de teorìa y
metodologìa. Madrid: Gredos, 1977.
Coșeriu, Eugeniu. „Falsche und richtige Fragestellungen in der
Übersetzungstheorie‖. In: L. Grëhs, G. Korlén, B. Malmberg
(eds.). Theory and Practice of Translation. Berna,
Frankfurt/Main – Las Vegas, 1978: 17-32.
Coșeriu, Eugeniu. „Kontrastive Linguistik und Übersetzungstheorie:
ihr Verhältnis zueinander‖. In: W. Kühlwein, G. Thome, W.
Wilss (eds.). Linguistik und Übersetzungswissenschaft.
München: Wilhelm Fink Verlag, 1981: 183-199.
Coșeriu, Eugeniu. „Science de la traduction et la grammaire
contrastive‖. Linguistica Antverpiensia, XXIV, 1990: 29-40.
Coșeriu, Eugeniu. Introducere în lingvistică. Traducere de Elena
Ardeleanu și Eugenia Bojoga. Cluj-Napoca: Echinox, 1995.

33
Coșeriu, Eugeniu. „Los lìmites reales de la traducciñn‖. In: J.
Fernández Barrientos Marìn și Celia Wallhead. Temas de
Lingüìstica Aplicada. Granada, 1995: 155-168.
Coșeriu, Eugeniu. Abast i lìmits de la traducciñ. Lliçñ inaugural del
curs acadèmic 1996-1997 de la Faculdad de Traducciñ i
Interpretaciñ. Universidad Pompeu Fabra: Barcelona, 1996.
Coșeriu, Eugeniu. „Alcances y lìmites de la traducciñn‖. Lexis, XXI,
2, 1997: 163-184, Lima.
Coșeriu, Eugeniu. „Portée et limites de la traduction‖. Cahiers de
l'École de Traduction et Interprétation, 19, 1997-1998: 19-34,
Geneva.
Coșeriu, Eugeniu. „Relația dintre lingvistica contrastivă și traducere‖.
Traducere de C. Cujbă. Analele științifice ale Universității
„Al. I. Cuza" din Iași, Secțiunea Limbi și literaturi străine, 1,
1998: 5-20.
Coșeriu, Eugeniu. „Problematica teoriei traducerii‖. Traducere de C.
Cujbă. Analele știinţifice ale Universității „Al. I. Cuza" din
Iași, Secțiunea Limbi și literaturi străine, 1, 2000-2001: 7-21.
Coșeriu, Eugeniu. Lecții de lingvistică generală. Traducere de
Eugenia Bojoga. Chișinău: ARC, 2000.
Coșeriu, Eugeniu. Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica
sensului. Ediția îngrijită de Jôrn Albrecht. Versiune
românească și index de Eugen Munteanu și Ana-Maria
Prisacaru, cu o postfață de Eugen Munteanu. Iași: Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza‖, 2013.
Eco, Umberto, A spune cam același lucru. Experiențe de traducere. În
românește de Laszlo Alexandru. Iași: Polirom, 2008.
Eminescu. Mihai. Poezii. Prefață de Constantin Ciopraga. Iași:
Junimea, 1974.
Eminescu. Mihai. Poesìas. Versiñn espaðola y notas por Valeriu
Georgiadi. Prefacio por Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
București: Minerva, 1989.
Eminescu, Mihai. Mélancolie: 22 poèmes. Traduits du roumain de
Paul Miclău et Georges Astalos, dits par Pierre Lamy.
Bucarest: Casa Radio, 2004.
Fiore Azzurro. Selezione, versione italiana e appunti di traduttore de
Geo Vasile. Prefazione di prof. dr. Zoe Dumitrescu-
Bușulenga. București: Minerva, 1989.
Laplace, Colette. Théorie du langage et théorie de la traduction: les
concepts-clefs de trois auteurs, Kade (Leipzig), Coșeriu
(Tübingen), Seleskovitch (Paris). Paris: Didier, 1994.

34
Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae
Saramandu. București: Editura Fundației Culturale Române,
1996.
Lungu-Badea, Georgiana. Idei și metaidei traductive românești
(secolele XVI-XXI). Timișoara: Editura Eurostampa, 2013.
Niță, Constanța. „Parmi les mâts qui par milliers‖. Disponibil online
la: http://poezia.usriasi.ro/?p=510.
Oancea, Ileana. Semiostilistica. (Unele repere). Timișoara: Editura
Excelsior, 1998.
Oancea, Ileana. „Eminescu, l`univers du texte‖. In: Atti del Convegno
Internazionale «Mihai Eminescu», Venezia, 18-20 maggio
2000, Iaşi: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza‖,
2001: 33-46.
Oancea, Ileana, Obrocea, Nadia. „Anagramele lui Mihai Eminescu‖.
Analele Universităţii de Vest din Timişoara. Seria Ştiinţe
filologice, XLVIII, 2010: 202-216.
Oancea, Ileana, Obrocea, Nadia. „Ne-nțeles rămâne gândul...‖. In:
Text și discurs. Omagiu Mihaelei Mancaș. București: Editura
Universității din București, 2011: 365-373.
Ortega y Gasset, José. „Mizeria și splendoarea traducerii‖. Traducere
de Andrei Ionescu. Secolul 20, nr. 8, 1972: 117-130.
Renzi, Lorenzo. „Il «mio» Coșeriu. Cenni di una biografia‖. In: Oltre
Saussure. L'eredità scientifica di Eugeniu Coșeriu. Beyond
Saussure. Eugenio Coșeriu's Scientific Legacy. Atti del IV
Convegno Internazionale Università degli Studi di Udine, 1-2
ottoble 2013. Proceedings of 4th International Congress
University of Udine, 1-2 October 2013. A cura di Vincenzo
Orioles e Raffaella Bombi. Firenze: Franco Cesati Editore,
2015: 55-68.
Tărcăoanu, Mihaela-Cătălina. „Teze coșeriene despre teoria
traducerii‖. ALIL, LI, 2011: 393-397, București.
Varga, Cristina. „Eugeniu Coșeriu. Teoria traducerii‖. Limba română,
XXIII, 2013, nr. 5-6: 108-115.
Varga, Cristina. „Eugenio Coșeriu. La terminologìa de la traducciñn‖.
In: Eugenia Bojoga, Oana Boc, Dumitru-Cornel Vîlcu (eds.).
Coșeriu: Perspectives contemporaines. Actes du deuxième
Colloque International d'études cosériennes CoseCluj2009,
23-25 septembre, Cluj-Napoca, Roumanie, Tome 2, Cluj:
Presa Universitară Clujeană, 2014: 146-164.
Vlad, Carmen. Textul aisberg. Teorie și analiză lingvistico-semiotică.
Ediția a II-a, revăzută și adăugită. Cluj-Napoca: Casa Cărții de
Știință, 2003.

35
Wattremez, Michel. „De ces mâts‖. Columna, 14, decembrie, 2000: 8-
9, Turku.
Zbanț, Ludmila, Zbanț, Cristina. „Abordarea textuală a traducerii în
viziunea lui Eugeniu Coșeriu‖. ALIL, LI, 2011, 427-436,
București.

Notiță biobibliografică

Ileana OANCEA. Lingvist, eseist. Absolventă a Facultăţii de

Filologie, Universitatea din Timişoara, 1962. Doctor în ştiinţe
filologice, 1976. Profesor și conducător de doctorat la Facultatea de
Litere a Universităţii de Vest din Timişoara. A fost decan al Facultăţii
de Litere, Filosofie și Istorie, Universitatea de Vest, Timişoara,
preşedinta Societăţii Române de Lingvistică Romanică, filiala
Timişoara. În perioada 1984-1987 a fost lector de limba română la
Institutul de Filologie Romanică al Universităţii din Graz. A susţinut
cursuri de limbă română şi lingvistică la Universităţile din: Jena,
Orléans, Udine, Anvers, Innsbruck etc. A participat cu lucrări la
Congresele internaţionale de lingvistică de la Trier, Regensburg, Paris,
Tutzing, Leipzig, Palermo, Udine, Veneția etc. Este membră a Uniunii
Scriitorilor din România.

Nadia OBROCEA este lector doctor la Departamentul de

studii românești, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul
Universității de Vest din Timișoara. Domeniile sale de interes sunt
lingvistica generală, lingvistica integrală, pragmatica și semiotica.
Este autoare a lucrării Elementul latin în limbajul religios românesc,
Szeged, JATEPress, 2013. Este redactor al revistei Caiet de semiotică.

36
 ESTE ACTUAL EUGENIU COȘERIU ÎN
TEORIA TRADUCERII?
CRISTINA VARGA
Universitatea „Babeș-Bolyai‖ din Cluj Napoca, România

Abstract: The present paper aims to explore the availability of ideas

and concepts Eugenio Coșeriu discussed in his translation studies. We
base our research on a corpus consisting of 24 books published in the
field of translation studies during 2010-2016. We expect that the
exploration of this corpus will provide us answers to the following
questions: Is Coșeriu still accepted as an important name in the
translation field? Which of Coșeriu‘s papers do researchers discuss
more? Which of Coșeriu‘s concepts are most discussed by researchers
today?
Our main objective is to find valid arguments that Eugenio Coșeriu is
still an important theorist in the translation field and it is important for
translators, translation professors, and translation students to know
and use his ideas in translation.

Keywords: Eugeniu Coșeriu, translation studies, translation theory,

linguistic transfer, traductology

Introducere
Eugeniu Coșeriu este un nume consacrat în lingvistica
romanică și filozofia limbajului din secolul al XX-lea, în schimb,
cunoașterea scrierilor sale despre traducere este rezervată unui număr
restrâns de specialiști și cercetători ai acestui domeniu. Locul modest
pe care îl ocupă acestea în ansamblul operei marelui lingvist le-a
făcut, nu o dată, să fie trecute cu vederea în cercetarea și didactica
traducerii în România, în favoarea altor nume, mult mai vizibile.
Considerăm, prin urmare, că este necesar să ne întrebăm asupra
locului pe care îl ocupă Eugeniu Coșeriu în cercetarea traductologică
internațională și dacă scrierile sale mai sunt sau nu valide în contextul
cercetării traductologice actuale.
Obiectivele prezentei cercetări sunt acelea de a descoperi dacă
ideile și conceptele enunțate de Coșeriu în teoria traducerii mai sunt

37
considerate valide de cercetătorii actuali și dacă acestea mai sunt
prezente în bibliografia de specialitate publicată în intervalul 2010-
2016. De asemenea, ne propunem să inventariem conceptele coșeriene
la care se face referire în cercetarea traductologică actuală, încercând,
în același timp, să realizăm o ierarhie a acestora, în funcție de
importanța lor pe plan internațional.
Sperăm prin acest demers să demonstrăm faptul că Eugeniu
Coșeriu este un nume prezent în cercetarea traductologică actuală, că
interesul pentru scrierile sale despre teoria traducerii se păstrează
constant. Dorim ca această cercetare să constituie un argument pentru
o mai mare vizibilitate și cunoaștere a operei traductologice a marelui
lingvist român în formarea teoretică și practică a traducătorilor din
România.
Prezentul articol se adresează cercetătorilor, profesorilor,
traducătorilor, precum și studenților care doresc să urmeze o carieră în
domeniul traducerii sau interpretării, în speranța că vor găsi în acest
demers un argument pentru includerea conceptelor traductologice ale
lui Coșeriu în bagajul de cunoștințe necesar unui traducător pentru a
deveni un bun specialist și a putea desfășura o activitate profesională
la înalte standarde de calitate.

Eugeniu Coșeriu. Abordări ale teoriei traducerii

Preocupările pentru traducere ale lui Eugeniu Coșeriu au fost
ilustrate de activitatea sa de profesor și cercetător. Așa cum observă
Polo (2012), această activitate este variată și se materializează în
diverse comunicări științifice, articole, interviuri și cursuri de
traducere (Polo 2012, 109-111).
Chiar dacă insistă asupra bogatei și diversificatei bibliografii
coseriene, în ceea ce privește traducerea, Polo (2012), așa cum și
afirmă în articolul său, nu are pretenția de exhaustivitate și nu trece în
revistă toate scrierile acestuia. Prin urmare, dorim să completăm lista
studiilor ce aparțin domeniului traducerii cu câteva titluri care nu se
regăsesc în lucrarea acestuia, cu intenția de a completa panorama
scrierilor traductologice coșeriene.
La fel ca și José Polo (2012), vom distinge între articolele
scrise de Coșeriu și traducerile acestora1, vom face referiri doar la
textul original și, doar acolo unde articolul a fost dezvoltat ulterior, în
altă limbă, ne vom referi la el ca la un articol independent și nu o

1
De asemenea, ne vom limita la limbile la care avem acces, respectiv
engleză, franceză, germană, spaniolă, catalană și română.

38
traducere. De asemenea, vom încerca o periodizare a acestor articole,
pentru a putea analiza mai ușor datele furnizate de acestea.
Astfel, considerăm că se pot distinge două etape în
cristalizarea ideilor pentru o teorie a traducerii din perspectiva
lingvisticii integrale la Eugeniu Coșeriu. O primă etapă o reprezintă
studiile publicate de către autor în perioada 1971-1990, perioadă care
marchează o primă abordare, de pe poziții teoretice, a domeniului
traducerii. Acestă etapă este reprezentată de articolele sale:

 „Bedeutung und Bezeichnung im Lichte der strukturellen

Semantik‖. In: P. Hartmann – H. Vernay (eds.).
Sprachwissenschaft und Übersetzen. Symposion an der
Universität Heidelberg (1969). München: Hueber, 1970: 104-
121.
 „Das Problem des Übersetzens bei Juan Luis Vives". In:
Interlinguistica. Sprachvergleich und Übersetzung. Festschrift
zum 60. Geburtstag von Mario Wandruszka. Tübingen: M.
Niemeyer, 1971: 571-582.
 „Lo errñneo y lo acertado en la teorìa de la traducciñn‖. In: El
hombre y su lenguaje: estudios de teorìa y metodologìa.
Madrid: Gredos, 1977.
 „Significado y designaciñn a la luz de la semántica
estructural‖. In: Principios de semántica estructural. Madrid:
Gredos, 1977: 185-209.
 „Falsche und richtige Fragestellungen in der
Übersetzungstheorie". In: L. Grähs, G. Korlén, B. Malmberg
(eds.). Theory and Practice of Translation. Bern –
Frankfurt/Main – Las Vegas: Peter Lang Verlag, 1978: 17-32.
 „Dos estudios sobre Juan Luis Vives‖. Cuadernos de
Lingüìstica, nr. 4, Asociaciñn de Lingüìstica y Filologìa de la
América Latina, México, d. f., 1978.
 „Kontrastive Linguistik und Übersetzungstheorie: ihr
Verhältnis zueinander‖. In: W. Kühlwein, G. Thome y W.
Wilss (eds.). Linguistik und Übersetzungswissenschaft.
München: Wilhelm Fink Verlag, 1981: 183-199.
 (cu Albrecht, Jôrn, Thun, Harald, Lüdtke, Jens.) „Leistung
und Grenzen der Ubersetzung‖. In: Energeia und Ergon:
sprachliche Variation, Sprachgeschichte, Sprachtypologie:

39
 Studia in honorem Eugenio Coșeriu. Tübingen: Günter Narr
Verlag, 1988: 295-303.
 „Science de la traduction et grammaire contrastive‖.
Linguistica Antverpiensia, XXIV, 1990: 29-40.2

Dintre acestea, articolele cele mai importante sunt: „Lo

errñneo y lo acertado en la teorìa de la traducciñn‖ (Coșeriu 1977) și
„Kontrastive Linguistik und Übersetzungstheorie: ihr Verhältnis
zueinander‖ (Coșeriu 1981). Acestea se constituie ca o analiză critică
a stării de fapt a teoriei traducerii. De asemenea, ele ilustrează și
preocuparea constantă a autorului pentru stabilirea unor fundamente
teoretice solide ale acestui domeniu, bazate pe tradiția instituită de
practica și de evoluția diacronică a domeniului traducerii.
Această necesitate de stabilire a unor baze teoretice solide îl
face pe Coșeriu să își înceapă demersul printr-o analiză critică a
pozițiilor teoretice enunțate în acea perioadă, analiză care îl duce la
concluzia că, până la momentul respectiv, majoritatea teoriilor
enunțate fie nu ating problematica traducerii, fie sunt eronate, fie, dacă
reprezintă un punct de vedere clar și bine fundamentat, sunt
incomplete. De pe aceste poziții, Coșeriu realizează câteva distincții
esențiale în ceea ce privește teoria traducerii, distincții care se regăsesc
și în abordările teoretice actuale.
A doua etapă de elaborare a teoriei traducerii în opera
coșeriană este reprezentată de studiile publicate în perioada 1995-
2000. Acestea sunt:

 „Los lìmites reales de la traducciñn‖. In: J. Fernández

Barrientos Marìn y Celia Wallhead (eds.). Temas de
Lingüìstica Aplicada. Granada: Universidad de Granada,
1995: 155-168.
 Abast i limits de la traducciñ. Barcelona: Universitat Pompeu
Fabra, 1996.3

2
Pentru mai multe detalii legate de ordinea publicării articolelor lui Eugeniu
Coșeriu, prezentarea lor în conferințe și ulterioara lor publicare în reviste sau
volume se pot găsi în Polo (2012).
3
Chiar dacă, în aparență, Coșeriu 1997a și Coșeriu 1997b par traduceri ale lui
Coșeriu 1996, într-o notă explicativă la Coșeriu 1997b, autorul menționează
că este vorba despre un text dezvoltat și bazat pe conferința susținută cu
ocazia deschiderii anului academic la Universitatea Pompeu Fabra din
Barcelona, ulterior publicată într-un volum al acestei universități.

40
  „Alcances y lìmites de la traducciñn‖. Lexis: Revista de
lingüìstica y literatura, vol. 21, Nº 2, 1997: 163-184.
 „Portée et limites de la traduction‖. Parallèles, Genève, núm.
19, 1997: 19-34. Disponibil online la: http://www.paralleles.
unige.ch/tous-les-numeros/archive_fr.html.
 „Relația dintre lingvistica contrastivă și traducere‖. Analele
științifice ale Universității „Al. I. Cuza" din Iași, Secțiunea
Limbi și literaturi străine, nr. 1, 1998: 5-20 (traducere C.
Cujbă).
 „Problematica teoriei traducerii‖. Analele științifice ale
Universității „Al. I. Cuza" din Iași, Secțiunea Limbi și
literaturi străine, núm. 1, 2000-2001: 7-21 (traducere C.
Cujbă).

Pentru această etapă, fundamentale sunt studiile „Los lìmites

reales de la traducciñn‖ (1995) și Abast i limits de la traducciñ (1996),
studiu dezvoltat ulterior în franceză sub titlul de „Portée et limites de
la traduction‖ (1997). Aceste studii reprezintă o nouă etapă în care
teoria traducerii capătă mai multă profunzime la Eugeniu Coșeriu.
Astfel, se observă că autorul abandonează dihotomia eronat-corect și
se aventurează în explorarea limitelor teoretice cu care se confruntă
teoria modernă a traducerii. Ca o completare, în Abast i limits de la
traducciñ (1996), autorul analizează progresele pe care le-a constatat
în domeniul traductologiei moderne, autorul analizând critic și
aducând precizări teoretice, acolo unde consideră că acestea sunt
necesare.
De asemenea, am dori să menționăm că, abia în această a doua
etapă apar traduceri în limba română ale articolelor lui Coșeriu despre
traducere. Acestea, deși necesită o revizuire a terminologiei lingvistice
din perspectiva lingvisticii integrale, au contribuit la ușurarea
accesului publicului român la scrierile și ideile marelui lingvist,
contribuind astfel la o mai mare circulație a acestora în spațiul
academic românesc.

Corpus de analiză
Pentru a putea evalua actualitatea conceptelor și a teoriei
coseriene a traducerii, este nevoie să demonstrăm faptul că Eugeniu
Coșeriu este prezent în cercetările traductologice actuale. Pentru
aceasta, am consultat o serie de volume publicate în domeniul
traducerii și lingvisticii în general. Având drept criteriu de bază citarea
lucrărilor lui Coșeriu în materialul studiat, am realizat o listă a

41
acestora, listă care constituie corpusul care stă la baza cercetării
noastre.
Fără a avea pretenții de exhaustivitate, corpusul este format
din volume publicate de către o editură4, într-o limbă de circulație
europeană precum engleza, franceza, germana, spaniola, italiana,
catalana sau româna. Pentru a îndeplini criteriul de teorie actuală a
traducerii, am stabilit ca perioada de publicare a volumelor respective
să se încadreze în intervalul 2010-2016. În selectarea materialelor
criteriile principale au fost tematica, respectiv, cel puțin unul dintre
studiile sau capitolele volumului trebuie să facă referire la traducere și
citarea unei opere a lui Eugeniu Coșeriu în contextul teoriei traducerii.
Corpusul obținut astfel este unul destul de limitat, însă
considerăm că ilustrează pe deplin prezența lucrărilor lui Coșeriu în
teoria actuală a traducerii. Acesta cuprinde 24 de titluri dintre care o
mare parte sunt în limba spaniolă (12), urmată de studiile în limba
engleză (8). O mică pondere o au în corpusul nostru studiile în limba
franceză (2) și germană (2). De asemenea, menționăm faptul că nu s-au
găsit volume dedicate traducerii sau interpretării în limba italiană,
română sau catalană care să fie publicate în perioada pe care o are în
vedere studiul nostru și care să îl citeze pe Coșeriu.
În corpusul nostru, Eugeniu Coșeriu este citat de 162 de ori,
atât în textul volumului, cât și în notele explicative și bibliografie.
Distribuția citărilor este următoarea: în limba spaniolă (90), în limba
engleză (25), în limba franceză (41) și în limba germană (6).

Metodologia de lucru
Metoda de lucru utilizată pentru studiul actualității teoriei
coseriene a traducerii a constat într-o cercetare care a progresat în mai
multe etape. Astfel, pentru început s-a făcut o listă, a celor mai
importante studii publicate de Eugeniu Coșeriu în domeniul traducerii.
Este vorba despre un număr de 15 articole, publicate de marele
lingvist în perioada 1970-2001, între titlurile introduse în această listă
figurează și diferite traduceri ale articolelor originale. Motivul
includerii acestora a fost faptul că ele sunt citate în volumele actuale
consultate de noi.
Etapa următoare a cercetării a constat în căutarea, folosind
mijloace de cercetare tradiționale și informatice a volumelor publicate
în Europa în domeniul traducerii, în perioada 2010-2016. Concluzia la
care am ajuns este că, în România, bibliotecile universitare și

4
Publicațiile electronice și platformele self-publishing au fost omise.

42
academice nu dispun de publicații nou achiziționate în acest domeniu,
ceea ce îngreunează atât cercetarea, cât și circulația ideilor și
direcțiilor de cercetare actuale în domeniul traducerii. Rezultate mult
mai bune au fost obținute prin consultarea cataloagelor online ale
bibliotecilor aflate în străinătate, a cataloagelor editurilor și a
publicațiilor congreselor și conferințelor din domeniul traducerii.
Această consultare ne-a permis să obținem o primă listă de volume
publicate în domeniul traducerii, în perioada 2010-2016. Următoarea
etapă a constat în selectarea acestor volume care citau articolele lui
Coșeriu și/sau utilizau concepte traductologice ale acestuia5. Lista
finală de volume pe care am obținut-o în urma acestui demers este
constituiă din 26 de titluri care vor putea fi consultate în secțiunea
Referințe coşeriene în bibliografia actuală a acestui articol.
Ultima etapă o constituie analiza datelor obținute în urma
consultării respectivelor volume6. În analiză am urmărit să vedem care
sunt lucrările coşeriene despre traducere aduse în discuție de către
cercetătorii actuali pe plan internațional, care sunt cele mai des
discutate concepte coşeriene, ce aspecte ale traducerii sunt abordate de
către respectivii autori și dacă Eugeniu Coșeriu este menționat în
traducere mai des sau mai rar decât în perioada anterioară anului 2010.
În secțiunea cele ce urmează vom ilustra aceste aspecte prin
intermediul analizei calitative și cantitative a datelor obținute din
cercetarea noastră.

Prezența lui Eugeniu Coșeriu în teoria actuală a traducerii

a. Locul lui Coșeriu în panorama traductologiei
În cartea sa Traducciñn y traductologìa: introducciñn a la
traductologìa, Amparo Hurtado Albir realizează o panoramă generală
a traducerii și traductologiei, menționând perspectivele teoretice și
autorii care au dat formă acestui domeniu. Între aceștia, Coșeriu este
menționat printre autorii care consideră traducerea ca operațiune
textuală. În același timp, autoarea îi recunoaște lingvistului român

5
Acolo unde a fost posibil, s-a folosit căutarea automată a numelui autorului
dorit pentru eficientizarea cercetării și pentru a omite cât mai puține ocurențe.
Au existat cazuri, ca de exemplu cartea lui Amparo Hurtado Albir (2013) în
care nu s-a putut realia o astfel de căutare automată și s-a apelat la citirea
textului.
6
Consultarea respectivelor volume a fost una punctuală, ceea ce ne-a
interesat a fost să urmărim ponderea citărilor lui Coșeriu în fiecare volum,
conceptele și textele citate, precum și aspectul traducerii discutat de către
autorul respectiv din perspectivă coşeriană.

43
meritul de a fi printre primii cercetători care au privit traducerea din
această perspectivă7, fără însă a menționa contribuțiile și dezvoltările
sale teoretice ulterioare. Considerăm că analiza realizată în acest
volum ilustrează doar parțial contribuția lui Eugeniu Coșeriu la
dezvoltarea teoriei traducerii și că o cercetare mai extinsă a scrierilor
traductologice ale acestuia ar demonstra faptul că ideile acestuia au o
pondere mai mare în teoria traducerii decât cea pe care i-o atribuie
Amparo Hurtado Albir (2013, 130). Imprecizia analizei operei
traductologice a lui Coșeriu și, prin urmare, a poziției sale în
panorama teoretică a domeniului traducerii este dată, credem noi, de
faptul că autoarea se limitează la consultarea unui singur studiu
coşerian, respectiv la studiul acestuia din 1977, „Lo erroneo y lo
acertado en la teoria de la traducciñn‖. Importanța acestui volum este
dată de faptul că realizează singura panoramă ce integrează toate
orientările teoretice ale traductologiei, în care se regăsește și Coșeriu.
Chiar dacă volumul a fost publicat înainte de 2010, am decis să îl
luăm în considerare în analiza noastră deoarece a fost reeditat în 2013.

b. Actualitatea lui Coșeriu în traductologia actuală

Prezența scrierilor lui Coșeriu în volumele dedicate traducerii
este variabilă, în numeroase cazuri este vorba doar despre simple
menționări în bibliografia volumului (1), despre simple trimiteri la
notele explicative (4) sau chiar de menționarea numelui autorului fără
ca acesta să fie însoțit de numele vreunui studiu sau data publicării
acestuia (4). Există chiar cazul unei citări greșite a unui studiu
coşerian8. Pe de altă parte, există și mențiuni extinse ale studiilor lui
Coșeriu, ca să dăm un exemplu, în volumul Manuel de traductologie,
editat de Jôrn Albrecht și René Métrich în 2016, Coșeriu este citat de
41 de ori iar teoria sa este descrisă și comentată pe larg.

7
În clasificarea perspectivelor teoretice de studiu ale traductologiei propusă
de Amparo Hurtado Albir, Coșeriu este încadrat în categoria „primeras
reivindicaciones‖.
8
În volumul Pilar Ordñðez Lñpez, José Antonio Sabio Pinilla, Historiografìa
de la traducciñn en el espacio ibérico: Textos contemporáneos, Ediciones de
la Universidad Castilla-La Mancha: Cuenca, 2015, 218, în Bibliografie,
Coșeriu este citat cu studiul Traducciñn y novedad en la ciencia del lenguaje
în loc de Tradiciñn y novedad en la ciencia del lenguaje (1977). Titlul
menționat, credem că este eronat deoarece nu este menționat în arhiva
Coșeriu de la Tübingen și nici nu l-am întâlnit citat în această formă decât în
trei locuri pe Internet fără să putem identifica ISBN-ul publicației.

44
 În ceea ce privește studiile coşeriene pe care cercetătorii
actuali din domeniul traducerii le consideră ca fiind importante pentru
cercetarea lor, observăm că sunt citate:

 „Das Problem des Übersetzens bei Juan Luis Vives", 1971, –

citat în 6 dintre volumele consultate;
 „Lo errñneo y lo acertado en la teorìa de la traducciñn‖, 1977
– citat în 6 dintre volumele consultate;
 „Falsche und richtige Fragestellungen in der
Übersetzungstheorie‖, 1978 – citat în 6 dintre volumele
consultate;

Diverse lucrări de lingvistică citate în context traductologic –

citat în 5 dintre volumele consultate;
Citări cu caracter general, în care Eugeniu Coșeriu figurează
doar cu numele, în context traductologic – citat în 2 dintre volumele
consultate;
 „Kontrastive Linguistik und Übersetzungstheorie: ihr
Verhältnis zueinander‖, 1981, – citat în 1 dintre volumele
consultate;
 „Traducciñn y novedad en la ciencia del lenguaje‖, 1971 –
citare greșită în 1 dintre volumele consultate.

În general, aprecierile autorilor sunt pozitive și constructive în

volumele pe care le-am consultat, cu o singură excepție, volumul în
care titlul coşerian este citat greșit. Astfel, Miguel Angel Vega și
Martha Pulido, autorii capitolului „Historia de la traducciñn y de la
teorìa de la traducciñn en el contexto de los estudios de traducciñn‖,
din volumul citat la note în pagina anterioară afirmă:

„A pesar de este dato, que deberìa haber aconsejado a las mentes

pensantes de la traductologìa – por ejemplo, al atrevido Coșeriu
(1971), que sin nunca haber enseðado la traducciñn, pontificñ sobre
ella, no siempre con acierto…‖ (Vega & Pulido 2015, 191).

La fel ca în momentul în care citează greșit titlul studiului,

autorii se înșală și în aprecierile pe care le au în ceea ce privește
activitatea didactică în domeniul traducerii a marelui lingvist. În Polo
(2012, 109), se menționează, printre alte activități ale lui Coșeriu
legate de traducere, și cursuri/seminarii/cursuri de vară de traducere,
în universitățile din: Malaga, Santander, Valencia și Madrid.
Respectivul comentariu al celor doi autori nu poate decât să

45
demonstreze o slabă pregătire a acestora în domeniu și o și mai slabă
preocupare pentru documentarea volumului publicat.

c. Concepte coşeriene în traductologia actuală

Dintre conceptele coşeriene discutate în volumele de studii
consultate de noi am identificat un număr de 8 concepte importante pe
care le-am ierarhizat în funcție de frecvența menționării lor.
Prin urmare, putem constata că cel mai des discutat concept
este acela al perspectivei textuale asupra traducerii, conform căruia
„nu traducem cuvinte ci traducem texteŗ9. Parafrazat, citat sau
comentat, acest concept se întâlnește în 4 dintre volumele consultate.
Conceptele coşeriene de semnificat, designat și sens în
contextul traducerii sunt și ele discutate în 4 dintre volumele
consultate, de cele mai multe ori aflându-se în legătură cu conceptul
anterior menționat.
Cele două concepte menționate anterior sunt, nu odată,
completate cu referiri la cele trei nivele ale limbajului, care, chiar dacă
nu țin de traducere ci de domeniul lingvistic, reprezintă un concept
teoretic puternic în explicarea traducerii ca activitate. Cele trei nivele
ale limbajului au fost citate în 3 dintre volumele corpusului nostru.
Problema intraductibilității este abordată în cadrul teoretic al
studiilor coşeriene în 2 volume. În afara comentariilor pe această
temă, unul dintre studii (Igualada 2013, 46) descrie pe larg lucrarea lui
Juan Pablo Palazuelos (1992) menționând că studiul se bazează pe
teoria coşeriană pentru a realiza o clasificare a erorilor de traducere.
Alte observații, de mai mică anvergură și în care sunt citate
concepte coşeriene o singură dată sunt următoarele:
Jôrn Albrecht și René Métrich (2016, 619) menționează,
citându-l pe Coșeriu, că nu cerința ca o traducere să reproducă în
limba-țintă ceea ce se spune în limba-sursă sau ceea ce crede
traducătorul că se spune, este o falsă problemă. Aceiași autori discută
cauzele erorilor în traducere și preiau de la Coșeriu ideea că un
traducător trebuie să aibă atât „connaissances linguistiques‖, dar, în
același timp, are nevoie și de „connaissances dans la matière traitée‖
(Albrecht & Métrich 2016, 31).
În Lederer (2014, 194) apare menționat conceptul coşerian de
polisemie externă în contextul transferului lingvistic al unităților
lexicale cu conținut semantic ambiguu. Astfel, autoarea subliniază

9
Parafrazarea ne aparține.

46
faptul că polisemia externă reprezintă o problemă atât pentru
traducerea umană, cât și pentru traducerea automată.
Conceptul asimetriei dintre limbi și faptul că unui cuvânt
dintr-o limbă îi pot corespunde mai multe echivalente într-o altă limbă
este discutat în Schumacher (2012, 35).

Concluzii
În ceea ce privește traducerea și traductologia, Eugeniu
Coșeriu este un autor actual. Studiile sale sunt citate, din câte am putut
constata, în 24 de volume internaționale în perioada 2010-2016.
Cel mai des citat studiu coşerian de traductologie este „Lo
errñneo y lo acertado en la teorìa de la traducciñn‖, alături de „Das
Problem des Übersetzens bei Juan Luis Vives‖. În funcție de autori,
respectivele studii sunt citate atât în versiune germană, cât și în
versiune spaniolă. În afara acestor studii, ce aparțin clar domeniului
traducerii, în volumele consultate se mai pot întâlni și referiri la
studiile de teoria limbajului, semantică și lingvistică contrastivă ale
aceluiași autor.
De asemenea, în urma analizei resurselor bibliografice, putem
afirma că studiul care se bazează cel mai mult în teoria traducerii
coșeriene este Manuel de traductologie al lui Jôrn Albrecht și René
Métrich, din 2016. Considerăm ca un semn foarte pozitiv al receptării
teoriei traducerii lui Eugeniu Coșeriu și al circulației ideilor sale faptul
că un manual de traductologie publicat în 2016 dedică fragmente
extinse acestui autor.
Tot în urma analizei de față, putem afirma că cele mai
discutate concepte ale teoriei coşeriene în traductologia actuală sunt:
se traduc texte, semnificat, designat, sens și cele trei nivele ale
limbajului.
În ceea ce privește menționarea lui Coșeriu în cercetarea
traductologică actuală în comparație cu perioada anterioară lui 2010,
se poate constata o scădere a numărului de publicații traductologice
care îl menționează pe marele lingvist. În același timp, se poate
observa și o reducere a extensiei discuțiilor legate de conceptele
coşeriene, în anumite cazuri acestea fiind reduse la o simplă notă
explicativă sau o citare în bibliografie. Având în vedere faptul că s-a
constatat că unii autori citează greșit studiile lui Coșeriu și fac
afirmații din care rezultă o cunoaștere superficială a activității
traductologice a acestuia, am putea avansa ideea unei regresii în
cunoașterea și studierea teoriei coşeriene a traducerii.

47
 Un aspect pozitiv îl constituie faptul că în perioada 2010-2016
putem constata o creștere a numărului de studii în limba engleză care
îl menționează pe Eugeniu Coșeriu, ceea ce contribuie la receptarea
ideilor acestuia pe o scară mai largă.

Referințe bibliografice

Coșeriu, Eugeniu. „Bedeutung und Bezeichnung im Lichte der

strukturellen Semantik‖. In: P. Hartmann – H. Vernay (eds.).
Sprachwissenschaft und Übersetzen. Symposion an der
Universität Heidelberg (1969). München: Hueber, 1970: 104-
121.
Coșeriu, Eugeniu. „Das Problem des Übersetzens bei Juan Luis
Vives". In: Interlinguistica. Sprachvergleich und Übersetzung.
Festschrift zum 60. Geburtstag von Mario Wandruszka.
Tübingen: M. Niemeyer, 1971: 571-582.
Coșeriu, Eugeniu. „Lo errñneo y lo acertado en la teorìa de la
traducciñn‖. In: El hombre y su lenguaje: estudios de teorìa y
metodologìa. Madrid: Gredos, 1977a: 14-239.
Coșeriu, Eugeniu. „Significado y designaciñn a la luz de la semántica
estructural‖. In: Principios de semántica estructural. Madrid:
Gredos, 1977b: 185-209.
Coșeriu, Eugeniu. „Falsche und richtige Fragestellungen in der
Übersetzungstheorie". In: L. Grähs, G. Korlén, B. Malmberg
(eds.). Theory and Practice of Translation. Bern –
Frankfurt/Main – Las Vegas, 1978a: 17-32.
Coșeriu, Eugeniu. „Dos estudios sobre Juan Luis Vives‖. Cuadernos
de Lingüìstica, nr. 4, Asociaciñn de Lingüìstica y Filologìa de
la América Latina, México, d. f., 1978b.
Coșeriu, Eugeniu. „Kontrastive Linguistik und Übersetzungstheorie:
ihr Verhältnis zueinander‖. In: W. Kühlwein, G. Thome y W.
Wilss (eds). Linguistik und Übersetzungswissenschaft.
München: Wilhelm Fink Verlag, 1981: 183-199.
Coșeriu Eugeniu, Albrecht, Jôrn, Thun, Harald, Lüdtke, Jens.
„Leistung und Grenzen der Ubersetzung‖. In: Energeia und
Ergon: sprachliche Variation, Sprachgeschichte,
Sprachtypologie: Studia in honorem Eugenio Coșeriu.
Tübingen: Günter Narr Verlag, 1988: 295-303.
Coșeriu, Eugeniu. „Science de la traduction et grammaire contrastive".
Linguistica Antverpiensia, XXIV, 1990: 29-40.

48
Coșeriu, Eugeniu. „Los lìmites reales de la traducciñn". In: J.
Fernández Barrientos Marìn y Celia Wallhead (eds.). Temas
de Lingüìstica Aplicada. Granada: Universidad de Granada,
1995: 155-168.
Coșeriu, Eugeniu. Abast i limits de la traducciñ. Barcelona:
Universitat Pompeu Fabra, 1996.
Coșeriu, Eugeniu. „Alcances y lìmites de la traducciñn‖. Lexis:
Revista de lingüìstica y literatura, vol. 21, nr. 2, 1997a: 163-
184.
Coșeriu, Eugeniu. „Portée et limites de la traduction‖. Parallèles,
Genève, nr. 19, 1997b : 19-34. Disponibil online la:
http://www.paralleles.unige.ch/tous-les-
numeros/archive_fr.html (data ultimei consultări: 30.09.2016).
Coșeriu, Eugeniu. „Relația dintre lingvistica contrastivă și traducere".
Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza" din Iași,
Secțiunea Limbi și literaturi străine, nr. 1, 1998: 5-20
(traducere C. Cujbă).
Coșeriu, Eugeniu. „Problematica teoriei traducerii". Analele științifice
ale Universității „Al. I. Cuza" din Iași, Secțiunea Limbi și
literaturi străine, nr. 1, 2000-2001: 7-21 (traducere C. Cujbă).
Polo, José. „Trabajos de Eugenio Coșeriu, en lengua espaðola, sobre
la traducciñn y su entorno‖. Trans. Revista de traductologìa,
nr. 16, 2012: 104-115.

Referințe coșeriene în bibliografia actuală

Akrobou Agba, Ezechiel. Introducciñn a la traducciñn gramatical:

Espaðol-Francés. Dublin: Publibook, 2014.
Albrecht, Jôrn, Métrich, René. Manuel de traductologie.
Berlin/Boston: De Gruyter, 2016.
Bekes, Alejandro. Lo intraducible: ensayos sobre poesìa y traducciñn.
Valencia: Pre-textos, 2010.
Brümme, Jenny. Traducir la voz ficticia. Berlin/Boston: De Gruyter,
2012.
Cifuentes, J. L., Gñmez, A., Lillo, A., Mateo, J., Yus, F. (eds.). Los
caminos de la lengua: estudios en homenaje a Enrique
Alcaraz Varñ. Alicante: Universidad de Alicante, 2010.
Conde Ruano, José Tomás,Ordñðez Lñpez, Marìa del Pilar. Estudios
de traducciñn e interpretaciñn. Perspectivas transversales.
Vol. I. Castellñ de la Plana: Publicacions de la Universitat
Jaume I, 2012.

49
Cornish, Alison. Vernacular Translation in Dante's Italy: Illiterate
Literature. Cambridge: Cambridge University Press, 2011.
Rey, del Quesada, Santiago. Diálogo y traducciñn. Tübingen: Narr
Verlag, 2015.
González Villar, Alejandro. Un análisis funcional y descriptivo de los
marcadores pragmáticos y su traducciñn como herramienta
en la construcciñn del diálogo ficticio. Berlin: Frank und
Timme, 2015.
Hermans, Theo. Translation in Systems: Descriptive and System-
oriented Approaches Explained. London/New York:
Routledge, 2014.
Hurtado Albir, Amparo. Traducciñn y Traductologìa. Introducciñn a
la Traductologìa. 6th ed. Madrid: Cátedra, 2001 (2013).
Kittel, Harald. Übersetzung Ŕ Translation Ŕ Traduction. 3. Teilband.
Berlin/Boston: De Gruyter, 2011.
Lara Ramos, Luis Fernando. Temas del espaðol contemporáneo:
Cuatro conferencias en El Colegio Nacional. Mexico D. F.:
Colegio Nacional, 2015.
Lederer, Marianne. Translation: The Interpretive Model. New York:
Routledge, 2014.
Miola, Emanuele, Ramat, Paolo. Language Across Languages: New
Perspectives on Translation. Newcastle upon Tyne:
Cambridge Scholars Publishing, 2015.
Ordñðez Lñpez, Pilar, Sabio Pinilla, José Antonio. Historiografìa de
la traducciñn en el espacio ibérico: Textos contemporáneos.
Cuenca: Ediciones de la Universidad de Castilla-La Mancha,
2015.
Parra Membrives, Eva, Garcìa Peinado, Miguel Ángel, Classen,
Albrecht. Aspects of Literary Translation: Building Linguistic
and Cultural Bridge in Past and Present. Berlin/Boston: Narr
Verlag, 2012.
Paulasto, Heli, Riionheimo, Helka, Meriläinen, Lea. Language
Contacts at the Crossroads of Disciplines. Newcastle upon
Tyne: Cambridge Scholars Publishing, 2014.
Regueiro Rodrìguez, Marìa Luisa. La sinonimia. Madrid: Arco/Libros,
2010.
Romana Garcìa, Marìa Luisa et al. Traducciñn e interpretaciñn:
estudios, perspectivas y enseðanzas. Madrid: Universidad
Pontificia Comillas, 2011.
Schumacher, Thomas. Zur Entstehung christlicher Sprache: eine
Untersuchung der paulinischen. Gôttingen: V & R unipress,
2012.

50
Seruya, Teresa, Miranda Justo, José. Rereading Schleiermacher:
Translation, Cognition and Culture. Berlin: Springer, 2016.
Tolosa Igualada, Miguel. Don de errar. Tras los pasos del traductor
errante. Castellñ de la Plana: Publicacions de la Universitat
Jaume I., 2013.
Udaya, Narayana Singh. Translation as Growth: Towards a Theory of
Language Development. Delhi: Longman, 2010.

Notiță biobibliografică

Cristina VARGA este lector doctor, membru al

Departamentului de limbi moderne aplicate al Universității „Babeș-
Bolyai‖, Cluj-Napoca, unde predă Traducere audiovizuală,
Terminologie și Informatică aplicată. Din 2007, este colaborator al
Departamentului de traduceri și științele limbajului al Universității
Pompeu Fabra, Barcelona, unde predă Subtitrare. Cristina Varga a
obținut titlul de doctor în filologie al Universității „Babeș-Bolyai‖ și al
Universitășii Pompeu Fabra cu o teză intitulată Knowledge
Transmission in Cyberspace. Discourse Analysis of Professional Web
Forums as Internet Subgenre. Are o bogată experiență didactică
internațională. Domeniile sale de cercetare includ analiza discursului,
lingvistica de corpus, crearea corpusurilor multilingve, terminologia,
traducerea audiovizuală și localizarea.

51
 REFLECŢIA TRADUCTOLOGICĂ
MAVRODINIANĂ: ÎNTRE
PRACTICO-TEORIA TRADUCERII ŞI
POETICA/POIETICA TRADUCERII
Muguraş CONSTANTINESCU
Universitatea „Ştefan cel Mare‖ din Suceava, România

Abstract: This paper sets out to analyse the views on translation of

Irina Mavrodin, a significant personality of Romanian culture, great
translator, professor and theorist of translation. From the very
beginning, Irina Mavrodin hesitates to place her reflections under
either one of the two phrases: ―practice-theory of translation‖ and
―poetics/poiesis of translation‖. This article will try to retrace
Mavrodin‘s itinerary through the field of translation studies, from her
first articles in the 1980‘s to the last volumes, some of them
posthumous, though even in these last textsher interest in translation
remains more alive than ever.

Keywords: reflection on translation, translation practico-theory,

plural reading, translation criticism, translational, and traductological
conscience

Un parcurs traductologic atipic

Parcursul traductolologic al Irinei Mavrodin este precedat de
un număr important de traduceri, unele pe texte din secolele al XVII-
lea, al XVIII-lea și al XIX-lea, altele contemporane, care pun
traducătoarei probleme diferite și o incită, desigur, la o reflecție pe
diverse teme. Este o reflecție sprijinită pe o practică îndelungată, de
mare amploare și de mare profunzime, care va fi diseminată printr-o
diversitate de genuri. Ea este adresată, totodată, unui public literar, dar
şi unuia specializat, unui public tânăr în curs de formare, dar şi unuia
deja format sau experimentat.
Textul care ne-a atras atenția, situat la începuturile parcursului
traductologic al Irinei Mavrodin este capitolul despre traducere numit
„Traducerea, o practică-teorie‖, inclus în volumul Modernii,

52
precursori ai clasicilor, din 1981, tom care prin titlu nu anunță nimic
din reflecția despre traducere. El este reluat în linii mari în numărul 1
al revistei Cahiers Roumains dřEtudes Litteraires, din 1983, dedicat
traducerii și coordonat de către cea care încă de pe atunci se anunța ca
o autoritate în domeniu. Dacă în primul caz putem vorbi despre o
scriere traductologică discretă, ascunsă în volumul care atrage atenția
prin paradoxul pe care îl formulează despre modernitatea literaturii și
raporturile ei intertextuale complexe, în cel de-al doilea caz întregul
număr al revistei, publicat în franceză și cu unele articole în engleză,
spaniolă și italiană pune clar și masiv problema traducerii și anunță,
fără a folosi termenul (încă recent atunci și pe plan internațional), o
reflecție „traductologică‖ în spațiul românesc. Numărul reunește, de
altfel, câteva nume importante pentru practica și teoria traducerii,
pentru istoria literaturii, pentru literatura comparată a epocii: Andrei
Ionescu, Marcel Pop Corniș, Șerban Foarță, Magda Jeanrenaud, Eta
Boeriu, Maria Carpov, Ștefan Avădanei, Marina Mureșanu, Andrei
Pleșu și alții.
Socotim că acest număr special, acest „volum colectiv‖ este
un moment decisiv al reflecţiei românești despre traducere. El impune
ideea traducerii ca facere niciodată terminată, „poiesis‖ ca orice
adevărată creaţie. În acelaşi timp, acest număr special este un semnal
de punere în sincronicitate a specialiştilor români ai vremii cu
„traductologia‖, aflată încă în emergenţă la acea dată, pe plan
internaţional. El atrage, de asemenea, atenția asupra Irinei Mavrodin
ca teoreticiană a procesului traductiv, ca poieticiană a traducerii.
Deși dosarul revistei Cahiers din 1983 se numește:
„Poïétique/Poétique de la traduction‖, articolul semnat de
coordonatoare se intitulează „La traduction – une pratico-théorie‖,
ceea ce permite existența simultană a celor două concepte compuse și
oarecum sinonime. Să nu uităm că până la acea dată, Irina Mavrodin
publică articole și volume precum „Noul roman francez, un roman
poetic‖, în Spațiul continuu din 1972, Romanul poetic din 1977,
Poietică și poetică din 1982, care arată preocuparea sa deosebită, ce se
va dovedi de lungă durată, pentru poietică; aceasta din urmă este
considerată în strânsă relație cu poetica, referitoare la opera originală
sau la cea tradusă. Este de presupus că titlul dosarului tematic din
1983 este în directă legătură cu aceste lucrări care îl preced și care
anunță o reflecție traductologică mai amplă, de inspirație
poietică/poetică. Aceasta este recunoscută drept profesie de credință în
ultimul volum de eseuri al autoarei, publicat în 2012 sub titlul
Echiquier Ŕ essais de poïéitique/poétique.

53
 În scrierea sa din 1981, Irina Mavrodin propune câteva repere
pentru o poietică/poetică a traducerii, subliniind faptul că e un
domeniu „aproape încă neexplorat‖ (191); conceptele pe care noi le-
am reținut sunt traducerea ca mod al lecturii plurale, traducerea
inadecvată, literalitatea opusă calchierii ca soluție de traducere și
cuplul traductibilitate/nontraductibilitate. Acest capitol de carte
conține și două subcapitole ce se constituie în interesante exemple de
fină și subtilă critică a traducerii, în care originalul și textul tradus sunt
văzute comparativ, exemple ce vor fi eliminate în articolul din 1983,
în care predomină teoretizarea și mai puțin partea aplicativă pe texte
concrete.
În 1981 avem de-a face cu o critică a traducerii întreprinsă pe
o versiune franceză de D. I. Suchianu din Eminescu pentru poezia
Peste vârfuri trece lună/Une haute lune passe, care poate fi
considerată mai degrabă o pastișă în stil verlainian; Irina Mavrodin
denunță capcana în care poate cădea traducătorul propunând
publicului-țintă un limbaj și o ritmică care îi sunt familiare, cele ale lui
Verlaine, în cazul de față, în loc să-i propună și impună un „limbaj
uimitor, necunoscut, care particularizează capodopera originală‖
(190), în ocurență textul lui Eminescu.
Celălalt exemplu de critică a traducerii se face pe două texte
de Marin Sorescu Dansează/Danse și Am zărit lumină/Jřai aperçu de
la lumière, în versiunea românească a lui Alain Bosquet, care
ilustrează bine un caz-limită, rar, și anume, traductibilitarea poeziei.
Traducătorul rămâne foarte aproape de textul original, cu intervenții
minime (suprimarea unei conjuncții, a unor puncte de suspensie,
înlocuirea unui adverb cu altul), asumându-și „rolul de transcriptor
fidel‖, fiindcă textul permite o „traductibilitate totală‖ (Mavrodin
1981, 207). Și traducătoarea observă cu justețe că Alain Bosquet a
știut să evite tentația de a înfrumusețea textul, de a-l explicita sau,
dimpotrivă, de a-l ambiguiza, cum se întâmplă uneori când
traductibilitatea textului îi pune în încurcătură pe traducători. Dar
același poet, Marin Sorescu, practică în volume precum Descântoteca
sau La Lilieci o poezie greu traductibilă prin folosirea registrelor
dialectal și popular, prin abundența conotațiilor și, după cum știm, în
unele cazuri, prin folosirea a numeroase nume proprii, majoritatea
supranume, care ar deveni opace în textul tradus. În acest ultim caz,
chiar dacă vorbim de același poet, fenomenul este complet opus și
avem de-a face cu nontraductibilitatea textului poetic în elementele lui
esențiale. Cum era și firesc, Irina Mavrodin recunoaște existența unor
grade intermediare de traductibilitate situate între cele două extreme.
În 2009, Irina Mavrodin va reveni cu noi nuanțări la modul de a-l

54
traduce pe Sorescu situând pe traducător între un relativ traductibil și
un relativ intraductibil (2009, 196).
Este interesant de observat că, aproximativ în aceeași
perioadă, alți doi practicieni ai traducerii, cu deosebire ai textului
poetic, Ștefan Augustin Doinaș (1971, 1988) și Paul Miclău (1983)
publică reflecții despre traducerea textului poetic. Cu cel dintâi, Irina
Mavrodin se întâlnește, în cronica pe care o face la volumul său de
traduceri, în ideea de potențialitate a textului de tradus ce trebuie
păstrată în cel tradus, cu cel din urmă, coleg de generație și apoi de
catedră la Universitatea București, poieticiana traducerii se întâlnește
în ideea că traducerea este un exemplu de lectură totală, iar
traducătorul este cel mai avizat cititor, numit uneori cititor ideal.
Traducerea poeziei, în special cea eminesciană, pe de o parte,
cronica/critica traducerii, pe de altă parte, rămân o constantă a
reflecției mavrodiniene, fie că este vorba de traduceri din limba
română în cea franceză, fie, mai frecvent, din franceză în română, pe
care le vom dezvolta în secțiunea următoare.
Revenind la textul „Traducerea, o practică-teorie‖/„La
traduction – une pratico-théorie‖ reținem alte câteva alte idei
mavrodiniene, astfel asimilarea traducerii cu o creație artistică și care
presupune „o sumă de rezolvări particulare‖, în timp ce teoria,
explicită sau implicită, funcționează ca generalitate (Mavrodin 1981,
191) sau spinoasa problemă a subiectivității în traducere despre care
autoarea afirmă că „orice traducere bună, presupune afirmarea unei
subiectivități‖ (192). Şi aici Irina Mavrodin se întâlneşte cu alţi
teoreticieni ai traducerii cum ar fi Christian Balliu sau Lance Hewson
care vorbeşte însă de „subiectivitatea controlată (maîtrisée)‖ a
traducătorului (2012).
Aceste prime momente de reflecție asupra traducerii par a
trasa in nuce dezvoltarea ulterioară a viziunii mavrodiniene prezentată
în unicul volum al autoarei dedicat exclusiv traducerii, Despre
traducere Ŕ literal şi în toate sensurile, publicat în 2006 la Scrisul
românesc, dar precedat și succedat de scrieri de mai mică dimensiune
pe problematici traductologice. Ideea lecturii plurale care este
traducerea se regăsește nuanțată și dezvoltată în cronica, deja amintită,
la cartea lui Doinaș, publicată în 1989 și reluată în franceză în
volumul Echiquier, sub un titlu revelator Le lieu où les sens reposent
dans leur pure potentialité (Mavrodin 2012, 93-101). Ea a fost
dezbătută, după cum mărturisește autoarea, și impusă ca problematică
importantă, și cu ocazia unei mese rotunde din 1996 la Assises de
traduction din Arles.

55
 Numeroase articole, interviuri sau tablete, publicate în Secolul
XX, Secolul XXI, Lettre internationale, România literară, Convorbiri
literare, Observator cultural, Scrisul romanesc, Pro-saeculum,
abordează noi aspecte ale traducerii. Ele se referă la traducerea
literaturii pentru copii, a discursului religios, a registrului dialectal, a
dimensiunii culturale, a textului erotic, la autotraducere etc.
Un moment important este reflecția despre traducerea și
retraducerea lui Proust, ocazionată de masa rotundă de la Colegiul
traducătorilor din Arles unde ideile Irinei Mavrodin și anume că
retraducerea este o nouă interpretare a operei, se fac remarcate, fiind
citate mai târziu de Yves Gambier în articolul său despre retraducere
(2011, 63). Și mai interesant este faptul că Irina Mavrodin
experimentează această convingere traductologică dând, în ultimul său
deceniu de viață, noi traduceri/retraduceri pentru câteva capodopere
ale căror versiuni existente, socotite canonice, o nemulțumeau, Roșu și
negru, în 2006, la Leda, Salammbô, în 2007, tot la Leda, și Doamna
Bovary, la Corint, apărută postum (2014).
Ca parcurs traductologic, socotit de noi atipic, este de reținut
faptul că după 1989, în scrierile Irinei Mavrodin, mai discretă sau mai
vizibilă, reflecția traductologică a fost constantă. Astfel, în volumul
Mâna care scrie din 1994 în capitolul „Traducere, uimire și din nou,
hazard‖ sunt grupate trei articole despre traducerea lui Proust,
publicate în revista Secolul XX, prezentate la Masa rotunda de la Arles
sau ca prefață la traducerea pentru Du côté de chez Swann. Această
reluare în volum este o strategie adecvată pentru a asigura o cât mai
bună diseminare a ideilor despre traductologie. În volumul Uimire și
poiesis din 1999 ne atrag atenția articole precum „Traducând un poem
de Tristan Tzara‖, care pune în alt context problema literalității în
traducere, cele despre traducerea scrisului lapidar al lui Cioran și „A
inventa o nouă limbă‖, care analizează traducerea Monicăi Lovinescu
și a lui Eugen Ionescu pentru O noapte furtunoasă de Caragiale sau
cel despre Reveriile lui Rousseau, în traducerea lui Mihail Șora, care
repune în discuție ideea de traducere ca o adevărată creație.
În volumul din 2004, Operă și monotonie, interesul merge
către un text cunoscut de unii cititori din Lettre internationale și mai
apoi în volumul de referință Despre traducere din 2006, acel decalog
mavrodinian O practico-teorie a traducerii în zece fragmente.
Anul 2004 este important și pentru faptul că în calitate de
director fondator, în fiecare număr al revistei Atelier de traduction,
Irina Mavrodin publică un Avant-propos despre tematica numărului
respectiv, primul fiind dedicat traducerii textului poetic. Urmează
practico-teoria traducerii, traducerea pentru copii, autotraducerea,

56
traducerea literaturii francofone, condiţia şi statutul traducătorului,
traducerea dimensiunii culturale etc. Este o tribună de la care, într-o
primă etapă, poeticiana traducerii se adresează mai ales cercetătorului
tânăr pentru ca odată cu maturizarea revistei și diseminarea ei pe plan
internațional, ea să se adreseze și cercetătorului cu experiență din
spațiul francofon.
În parcursul pe care îl socotim atipic, putem reține câteva
momente forte, de teoretizare asupra traducerii și o diversitate de
reflecții diseminate de-a lungul a mai bine de trei decenii în
numeroase „fragmente‖ despre traducere. Irina Mavrodin nu vizează
scrierea doctă, de tip tratat, sau pe cea didactică, de tip manual. În
ansamblu este vorba de o reflecție voit fragmentară, care se sprijină pe
o poetică a fragmentului asumată, care permite libertate și flexibilitate
și o anumită ciclicitate a ideilor. Și după cum traducerea nu este
niciodată încheiată și se constituie în serie deschisă, tot astfel reflecția
traductologică mavrodiniană are o dinamică și o deschidere, care o fac
modelabilă și adaptabilă la diversitatea și noutatea practicii. Unul din
ultimele articole foarte consistente publicate de Irina Mavrodin se
intitulează, foarte elocvent, „Din nou despre traducere‖ (2009).

Despre traducere: volume, fragmente, eseuri, tablete,

dialoguri
Opțiunea Irinei Mavrodin de a-și formula ideile traductologice
într-o diversitate de genuri, între care „fragmentul‖ pare privilegiat,
impune o sumară trecere în revistă și, atât cât este posibil, o sinteză a
acestora.
Să ne oprim din nou (am mai făcut-o și altă dată, 2009) la cele
10 fragmente care formulează mai mult de 10 principii ale traducerii.
Rezumând și simplificând mult, enumerăm pe cele care ni se par mai
semnificative.
1. Teoria despre traducere se sprijină și se hrănește pe o
practică de traducere.
2. Traducerea este o creație artistică.
3. Traducerea este o lectură plurală.
4. Orice traducere îl exprimă pe traducător ca mentalitate
culturală, orizont de așteptare, sensibilitate individuală, dar și
colectivă.
5. O traducere devine cu timpul desuetă.
6. Traducerea literară se constituite într-o serie deschisă.
7. O traducere nu este niciodată definitivă.
8. Traducerile contribuie la construirea unei literaturi solide.

57
 9. Folosirea arhaismelor în traducere este o operație delicată,
care, dacă nu este bine gestionată, poate duce la ravagii conotative.
10. Arhaismele pot fi traduse prin cuvinte și construcții
sintactice arhaizante.
11. Pentru traducerea unui dialect soluția este folosirea de
cuvinte și construcții care să sugereze un dialect, dar nu unul deja
existent în limba-țintă.
12. În cazul unui text care prin metafore, epitete, construcții
sintactice produce un șoc, traducătorul va forța limba primitoare a
traducerii să se reînnoiască, să-și exploreze virtualitățile.
13. În cazul în care textul original conține greșeli și neglijențe,
se poate recurge la note de subsol.
14. Traducerea versurilor, în ciuda tradiției românești în acest
sens, nu presupune respectarea riguroasă a prozodiei.
15. Tradiția franceză permite renunțarea la prozodie și această
soluție înseamnă o nouă lectură, răspunzând unui nou orizont de
așteptare.
16. În traducerea poeziei de tip dadaist literalitatea poate fi
soluția adecvată și, uneori, singura soluție.
Aceste principii sunt tot atâtea sugestii de soluții, filtrate de
propria practică de traducere sau formulate ca reacție la traducerile
inadecvate. Acestea o provoacă pe autoare la o critică productivă a
traducerii, productivă în sensul că o stimulează să răspundă la soluția
socotită nepotrivită cu propria soluție. Să ne amintim că acesta este, de
altfel, unul din principiile criticii traducerii, formulate de Katharina
Reiss şi anume că cel care estimează o soluţie traductivă drept
inapropriată va propune propria soluţie (2002). Propunerea pertinentă,
care vine să corecteze sau să amelioreze una deja existentă ilustrează
la nivel micro și microtextual retraducerea înțeleasă în sensul strict al
termenului.
De regulă, la Irina Mavrodin, o retraducere este precedată de o
critică a traducerii care funcționează ca un adevărat impuls traducător
ce conduce la propunerea de versiuni adaptate publicului
contemporan. Versiunile românești ale unor capodopere prea marcate
de mentalitatea și sensibilitatea epocii în care au fost produse, caduce
prin stadiul limbii căreia îi sunt tributare, prea mult imputabile unei
anumite viziuni traductive, constituie tot atâtea provocări pentru Irina
Mavrodin. Un exemplu în acest sens este retraducerea romanului
Salammbô de Flaubert. Într-un articol intitulat „Fiorituri și
contrasensuri‖ (2009), Irina Mavrodin analizează cu un ochi de
traductolog prin ce anume traducerea lui Alexandru Hodoș pentru
Salammbô, socotită la vremea apariţiei o mare reuşită şi devenită apoi

58
canonică, se îndepărtează de textul original. Mare parte dintre soluțiile
lui Hodoş se datorează unei anumite idei, viziuni, chiar mentalităţii
traductive a epocii, care încurajează fioriturile, explicitările, acceptă
omisiunile şi adaosurile, descurajează folosirea neologismelor.
Contrasensurile pot apărea printr-o insuficientă muncă de
documentare, cum ar fi consultarea unor dicționare specializate.
Lectura critică pentru traducerea lui Hodoş o conduce pe Irina
Mavrodin la o critică mai profundă care vizează modul cum se face,
cel mai adesea, cronica şi critica traducerii la noi, altfel spus la o
critică a criticii traducerilor:

„Comentariul se referă numai la autorul tradus, la cartea

tradusă (în fapt, la ceea ce reprezintă ea în original, dar nu şi
la traducător şi la ceea ce a reuşit să facă el, bun sau mai puţin
bun, pe bază de exemple (sublinierea autorului). Comentariul
liber ţine loc de analiză a traducerii, comentariul liber al cărţii
şi al autorului acesteia [...]. Este evident că semnatarul cronicii
nu citise cartea decât în traducere românească, fără să fi
încercat o confruntare cu textul original‖ (2009, 200, subl. n.
– M. C.).

Axa cronica/critica traducerii din opera traductologică a Irinei

Mavrodin se desfășoară de-a lungul timpului în jurul unor „obsesii‖,
cum ar fi Eminescu. Lecturii critice pe care o face traducerii lui
Suchianu în 1981, îi urmează în 1994 o critică a traducerii întreprinse
de Annie Bentoiu pentru treizeci de poeme eminesciene. Aceasta din
urmă este însoțită de o interesantă notă a traducătorului ce exprimă o
„conştiinţă critică acută‖, care ştie că versiunea ei pentru cele 30 de
poeme, deşi se vrea înnoitore prin faptul că le luminează dintr-un
unghi diferit, este sortită caducităţii. Poetă ea însăşi şi traducătoare a
altor texte poetice, Annie Bentoiu optează pentru o formă ritmică
liberă, pentru soluţii sintetice fără adăugiri şi diluări, reuşind să
recreeze în franceză muzica şi viziunea eminesciană (2009, 210).
Disperarea pe care şi-o mărturiseşte traducătoarea lui Eminescu o face
pe Irina Mavrodin să identifice în ea „conștiința nefericită/fericită‖ a
traducătorului (2007, 212).
Mai târziu, la apariția traducerii în volum de Miron Kiropol
(2001) a unui corpus eminescian, Irina Mavodin compară două viziuni
traductive. Ea ia drept obiect de analiză versiunea poeziei Lacul dată
de Jean-Louis Courriol, care sucombă tentației de a acorda
constrângerilor prozodice o poziție dominantă; strategia aleasă îl
determină să recurgă la adaosuri, la „inadmisibile licenţe poetice care,

59
deşi salvează în parte forma prozodică, ajung să modifice până la
schimonosire poemul eminescian‖ (2006, 58). În schimb, cu instinctul
unui poet şi traducător având „o conştiinţă artistică perfect formată‖,
Miron Kiropol are o viziune traductivă mai nouă; el crede în
necesitatea modernizarii traducerii poetice, care nu trebuie să rămână
prizoniera unor stricte reguli prozodice cu prețul sacrificării ritmului
eminescian sau a unor cuvinte-cheie ale universului său poetic.
Traducătorul Kiropol evită orice facilitate care ar putea induce
senzatia de déjà lu, rămâne cât mai aproape de textul orginal dând
versiunii sale „energie, prospeţime, autenticitate‖ (2001, 2006, 9).
Irina Mavrodin se întâlnește aici cu ideile exprimate de Yves
Bonnefoy (2004) despre traducerea poetică și ceea ce el numește
„lecția lui Mallarmé‖; este cunoscut faptul că poetul francez traduce
poezia lui Poe nu în forma sonetului, pe care poetul-traducător îl
cunoaște și experimentează, ci sub forma unei proze ritmate, ceea ce
corespunde unei noi poetici a traducerii.
Tot pe axa cronica/critica traducerii merită menționate și
cronicile la Atlas de sunete fundamentale de Ștefan Augustin Doinaș
despre traducerea a câtorva voci poetice din literatura universală, la
traducerea în franceză a lui Kiropol a volumului Plumb de Bacovia
(2000), dar și a poeziei franceze din epoca Renașterii (2001b), apoi a
operei poetice a lui Mallarmé în versiunea lui Alexandru Matei, a
operei de memorialist a lui Chateaubriand, tradusă de Marina Vazaca
(2002/2009).
Aceste texte de lectură critică a unor traduceri nu sunt doar
lecturi punctuale ale unor versiuni noi, ci şi expresia unei polemici
implicite; prin astfel de cronici şi lecturi, Irina Mavrodin militează
pentru o nouă viziune asupra traducerii, adaptată cititorului
contemporan şi lumii contemporane în care stranietatea unui text sau a
unei lumi pe care acesta le evocă nu trebuie atenuată, edulcorată sau
ştearsă. Poeticiana/poieticiana traducerii se întâlneşte pe acest teren cu
un Antoine Berman şi, mai ales, cu un Henri Meschonnic, care a
evoluat, după cum ştim, de la o Poétique de la traduction la o
Poétique du traduire şi a susţinut cu o vervă şi o forţă inegalabile că
adevărata traducere nu şterge (efface) originalul (Meschonnic 1999).
Merită menţionată în acest sens Scrisoarea către virtuozii
balerini ai traducerii a autoarei, publicată iniţial în Pro-saeculum
(2006, nr. 9-10) apoi în capitolul „Din nou despre traducere‖, din
volumul volumul Partea şi întregul (2009, 185):

„În traducerea de text literar, aducând textul tradus, prin felul cum îl
traduci, spre formule care comportă, într-un grad oarecare – ce poate

60
 merge până la limita acceptată de limba şi mentalul comunităţii
căreia i te adresezi – operaţiuni de adaptare, îţi înşeli cititorii, căci
traducerea ta, în loc să-i transporte într-un loc în care să găsească
(uluiţi şi încântaţi de noua cunoaştere ce le este dată) acel ceva care
face ca o opera straină să fie străină, acea «étrangeté» a operei, îi
menţine, cu mentalul şi imaginarul lor, în ceea ce ştiu deja, în
universul lor cotidian, familiar‖.

Irina Mavrodin este poate singura care a pus şi problema

blocării cititorului în propriul lui imaginar printr-o traducere
aclimatizantă, naturalizantă, am putea spune chiar securizantă prin
faptul că nu îl perturbă pe cititor în ceea ce îi este familiar şi
confortabil.
Poate tocmai de aceea, într-o altă lectură critică (1999, 135-
141), cea a versiunii franceze dată de Eugene Ionescu şi Monica
Lovinescu pentru piesa O noapte furtunoasă a lui Caragiale,
poeticiana traducerii apreciază tocmai curajul traducătorilor de „a
inventa o nouă limbă‖, deformând şi perturbând limba franceză pentru
a putea da publicului francez un discurs similar în comicul şi
inventivitatea sa cu cel creat de Caragiale.
Reflecţiile asupra traducerii ca proces, ca facere, poiein, se
regăsesc constant în scrierile Irinei Mavrodin şi prilejuiesc o întâlnire
şi uneori chiar o suprapunere între vocea traducătorului care
mărturiseşte, se confesează şi cea a traductologului care observă,
analizează, evaluează. Majoritatea textelor care pun problema facerii
traducătoare, recurg la titluri elocvente precum: „Le faire du
traducteur de littérature ou pour une pratico-théorie auctoriale‖ (2005),
„Traducându-l pe Stendhal‖, „A traduce Du côté de chez Swann‖,
„Traducând un poem de Tristan Tzara‖ (2006). Alteori, titlul evocă o
problemă mai generală, dar împletirea celor două voci se regăseşte în
câteva rânduri despre traducerea în curs a unui text de Beckett sau
despre traducerea lui Cioran (2006). Şi comparaţia unei faceri cu alta
este o faţetă a acestei reflecţii. Iată, de exemplu, puse faţă în faţă
experienţa traducerii lui Proust şi cea de a lupta cu textul lapidar al lui
Cioran:

„Fiecare cu gradul lui de dificultate; spuneam undeva că Cioran e,

într-un fel, aproape mai greu de tradus decât Proust; sigur că totul e
relativ, dar Proust nu cere acea minuţioasă rezolvare, extrem de fină,
la milimetru, la micron, ca Cioran; la Proust e fraza aceea mare
extrem de dificil de construit, în care o mică imperfecţiune, o
neglijenţă (începând cu un anumit moment Proust nu şi-a mai
revăzut manuscrisele) trec neobservate, dar construcţia rămîne, în

61
 timp ce la Cioran nu există decât ceea ce am putea numi
perfecţiunea. Din acest punct de vedere Cioran e mai dificil. Şi mai
este la el o economie de mijloace, nişte turnùri foarte economice pe
care româna uneori nu reuşeşte să mi le ofere, nu le permite şi mă
obligă să le dezvolt‖ (2000).

Şi rămânând la Cioran, Irina Mavrodin a analizat modul în

care Cioran a făcut o altfel de traducere, intervenind în text şi
colaborând cu Sanda Stolojan la traducerea pe care aceasta a făcut-o
din română în franceză pentru Lacrimi şi sfinţi.
Şi în domeniul autotraducerii vocea practicianului şi a
teoreticianului se împletesc, atunci când într-un interviu, Irina
Mavrodin consideră autotraducerea drept un simulacru. Dacă adaugăm
la această privire fugitivă preocuparea autoarei pentru păstrarea
conotaţiilor culturale şi riscul unor ravagii conotative în cazul unui
brouillage cultural (2006), vedem că aproape că nu există problemă de
traductologie pe care să nu o fi abordat, întotdeauna cu un spirit
modern, înnoitor, practicând o polemică implicită sau explicită, unde
însă grăuntele de îndoială carteziană are locul său.

Concluzii
Viziunea traductivă a Irinei Mavrodin are în centrul ei facerea
traducătoare (le faire traducteur) şi se reclamă de la o practică cel mai
adesea, nemijlocită. De la prima scriere semnificativă din 1981
(precedată de unele cronici de traducere), Irina Mavrodin vorbeşte
simultan de o poietică/poetică a traducerii şi de o practico-teoria
traducerii, fără a subordona declarat, pe cea din urmă celei dintâi,
altfel decât prin alegerea uneia ca supra-titlu şi a celeilalte ca titlu.
Dacă facerea traductivă merită o reflecţie însoţitoare, practica conduce
la teoretizare, hrănind şi modelând în permanenţă o teorie care, la
rândul ei, influenţează practica. Cum ar spune Jean-Rene Ladmiral
(2010), care mărturiseşte că şi-a elaborat cunoscutele teoreme, abia
dupa zece ani de practică, o adevărată praxeologie. Această
teoretizare, numită de noi reflecţia mavrodiniană, induce o viziune
traductivă înnoitoare, suplă, flexibilă, deschisă la dialog şi care poate
destabiliza şi schimba mentalităţi depăşite în materie de traducere.
Critica traducerilor, în care traducătoarea traductolog s-a
ilustrat, punând sub lupă facerea, traducerea cutărui sau cutărui
traducător, impune, la rândul ei o nouă viziune despre traducere,
adresată unui public contemporan şi unei lumi în mişcare în care
mentalităţile sunt busculate şi perturbate de nou, în care imaginarul se
deschide spre inedit.

62
 Deşi opera Irinei Mavrodin cuprinde un singur volum dedicat
în întregime traducerii – Despre traducere Ŕ literal şi în toate
sensurile – publicat în 2006, reflecţia traductologică mavrodiniană,
aparent fragmentară, are unitatea ei prin ideile recurente care se
constituie într-o armatură solidă şi sunt, de regulă, ilustrate de propria
practică sau de lectura critică a traducerilor pe care o întreprinde. O
voi reţine, dintre toate ideile deja trecute în revistă, pe cea mai
emblematică, după părerea noastră, traducerea ca serie deschisă, ca
nesfârşită urcare a muntelui, căreia îi răspunde o reflecţie
traductologică asemenea.
Diseminată în genuri diverse, de la studiul academic, la
interviu, trecând prin eseu, cronică, tabletă, notă, fragment, reflecţia
traductologică a Irinei Mavrodin se întinde pe câteva decenii şi
marchează generaţii întregi de traducători şi de cercetători. Ea asigură
o punte şi un util du-te-vino între practică şi teorie, între poietică şi
poetică, între public specializat şi public nespecializat, între diverse
generaţii, între discursul ştiinţific şi discursul literar şi o impune pe
Irina Mavrodin drept o adevărată conştiinţă traductivă şi
traductologică în cultura românească.

Referinţe bibliografice

Bibliografie primară
Bacovia, George. Plomb Ŕ Plumb. /Poezie/. Prefață de Basarab
Nicolescu. Traducere de Miron Kiropol. Iaşi: Timpul, 2000.
Eminescu, Mihai. Trente poèmes. Version française par Annie
Bentoiu. Vevey: Ed. de l'Aire, 1994.
Eminescu, Mihai. Poèmes choisis. Édition bilingue, traductions par:
Annie Bentoiu, Alain Bosquet, Jean-Louis Courriol, Veturia
Drăgănescu-Vericeanu, Elisabeta Isanos, Emanoil Marcu,
Paul Miclǎu, Paula Romanescu, Michel Steriade, D. I.
Suchianu, Michel Wattremez, préface par Edgar Papu,
sélection des poèmes: Ion Acsan. Bucarest: Editions Suflet şi
Grai, 1999.
Eminescu, Mihai. Poésies. Poezii. Présentation, traduction de Jean-
Louis Courriol. Bucureşti: Editura Cartea românească, 1987.
Mavrodin, Irina. Poietică și poetică, ed. 1, Bucureşti: Univers, 1982;
ed. 2, Craiova: Scrisul Românesc, 1998.
Mavrodin, Irina. Modernii, precursori ai clasicilor. Cluj-Napoca:
Editura Dacia, 1981.

63
Mavrodin, Irina. „Traducerea, o practică-teorie‖. In: Irina Mavrodin,
Modernii, precursori ai clasicilor. Cluj-Napoca: Editura
Dacia, 1981: 191-209.
Mavrodin, Irina. Cahiers roumains dřétudes littéraires. Bucureşti:
Univers, 1983.
Mavrodin, Irina. „La traduction – une pratico-théorie‖. Cahiers
roumains dřétudes littéraires, nr. 1, 1983: 5, Bucureşti: ICR.
Mavrodin, Irina. „Proust traduit et retraduit‖. Septièmes Assises de la
traduction littéraire (Arles 1990), Actes Sud, 1991: 21-52.
Mavrodin, Irina. „Când frumuseţea o contemplu-n tine‖ (cronica
traducerilor Poeţi francezi din sec. al XVI-lea, trad. Miron
Kiropol). România literară, nr. 24, 2001a.
Mavrodin, Irina. „Ce sărbătoare, sub semnul poeziei‖. România
literară, no. 38, 2001b.
Mavrodin, Irina. „Le faire du traducteur de littérature ou pour une
pratico-théorie auctoriale‖. Atelier de traduction, no. 3,
Suceava: Editura Universității Suceava, 2005: 35-39.
Mavrodin, Irina. Despre traducere Ŕ literal şi în toate sensurile.
Craiova: Editura Scrisul Românesc, 2006.
Mavrodin, Irina. Partea şi întregul, Eseuri sau Obsesii fragmentare.
Craiova: Scrisul Românesc, 2009.
Mavrodin, Irina. Échiquier. Essais de poiétique/poétique. Iaşi: Editura
Timpul, 2012.

Bibliografie secundară
Bălăcescu, Ioana, Stefanink, Bernd. „Poϊétique, herméneutique et
cognitivisme. Hommage à la Grande Dame de la poïétique:
Irina Mavrodin‖. Atelier de traduction, no. 17, 2012: 125-145.
Cavaillès, Nicolas. „Irina Mavrodin: disidenţă şi poezie‖. Scrisul
Românesc, nr. 6, Craiova: Editura Scrisul Românesc, iunie
2012.
Constantinescu, Muguraş. „Convorbire cu Irina Mavrodin despre
traducere ca «nesfîrşită urcare a muntelui»‖. România
literară, nr. 39, 2000: 13-14.
Constantinescu, Muguraş. „Schiţă de portret al traducătorului – Irina
Mavrodin‖. România literară, nr. 20, 2004.
Constantinescu, Muguraş. „La traduction littéraire en Roumanie au
XXI siècle: quelques réflexions‖. Meta: journal des
traducteurs, Les Presses de l‘Unversité de Montréal, IV, 54,
no. 4, 2009: 871-883.
Constantinescu, Muguraş, Brăescu, Anca-Andreea. „Irina Mavrodin,
Despre traducere – literal și în toate sensurile – une

64
 poïétique/poétique de la traduction‖. In: Gabriel Popescu.
Opera ca proiect. Studii oferite în amintirea Irinei Mavrodin.
Craiova: Editura Universitaria, 2014: 21-22.
Constantinescu, Muguraş. „Irina Mavrodin – Despre traducere‖.
Cadernos de tradução, no. XXV, Pñs-Graduaçao em Estudos
da Tradução, Santa Catarina: PGET Universidade Federal de
Santa Catarina, 2010: 241-247.
Gambier, Yves. „La retraduction: ambiguïtés et défis‖. In: Enrico
Monti et Peter Schnyder. Autour de la retraduction.
Perspectives littéraires européennes. Paris: Ed. Orizons,
2011: 49-66.
Nyssesn, Hubert. Table ronde „Les partis pris de traduction: la
pratique implique-t-elle une théorie?‖ (animée par Hubert
Nyssen), avec Albert Bensoussan, Jacqueline Guillemin,
Georges Kassaï, Bernard Lortholary, Henri Meschonnic, Inês
Oseki-Dépré, Marina Yaguello, Céline Zins. In: Deuxièmes
Assises de la traduction littéraire (Arles, 1985). ATLAS/
Actes Sud, 1986.
Popescu, Gabriel. Opera ca proiect. Studii oferite în amintirea Irinei
Mavrodin. Craiova: Editura Universitaria, 2014.
Puică, Gina. „Irina Mavrodin ou Traduire les autres pour mieux
s‘envoler vers son espace littéraire propre‖. Atelier de
traduction, no. 11, Suceava: Editura Unviersităţii „Ştefan cel
Mare‖, 2009: 179-182.
Reiss, Katharina. „La critique des traductions, ses possibilités et ses
limites‖. Traduit de l‘allemand par Catherine Bocquet.
Cahiers de lřUniversité dřArtois, no. 23, Arras: Artois Presses
Université, 2002.
Rădulescu, Anda. „La retraduction – necessité ou simple exercice de
style?‖. In: Gabriel Popescu. Opera ca proiect. Studii oferite
în amintirea Irinei Mavrodin. Craiova: Editura Universitaria,
2014: 182-194.
Scurtu, Gabriela. „Sur quelques sens de la traduction dans la vision
d‗Irina Mavrodin‖. In: Gabriel Popescu. Opera ca proiect.
Studii oferite în amintirea Irinei Mavrodin. Craiova: Editura
Universitaria, 2014: 223-233.
Zhang, Yinde (animée par). Table ronde „Proust traduit et retraduit‖
avec James Grieve, Maria Gueorguiéva, Tsutomu Iwasaki,
Irina Mavrodin. In: Septièmes Assises de la traduction
littéraire (Arles 1990). Actes Sud, 1991: 21-52.

65
Notiță biobibliografică

Muguraş Constantinescu este profesor de traductologie la

Universitatea „Ştefan cel Mare‖ din Suceava, redactor-șef al revistei
Atelier de traduction, director al Centrului de Cercetări INTER
LITTERAS. Coordonatoare a masteratului Teoria și practica
traducerii, a publicat la editura universităţii sucevene volume ca
Pratique de la traduction, La traduction entre pratique et théorie, iar
Pour une lecture critique des traductions. Réflexions et pratiques, la
L‗Harmattan, Paris, 2013 şi Lire et traduire la littérature de jeunesse,
la Peter Lang, Bruxelles, 2013, traduceri din Charles Perrault,
Raymond Jean, Pascal Bruckner, Gilbert Durand, Jean Burgos, Gérard
Genette, Alain Montandon, Jean-Jacques Wunenburger.

66
 IRINA MAVRODIN. ÎN CĂUTAREA
TRADUCERII PERFECTE
Simona CONSTANTINOVICI
Universitatea de Vest din Timișoara, România

„E o diferență între a traduce o frază din

Proust și a scrie un poem. Și totuși,
undeva, există un punct secret, în care
coincid‖ (Mavrodin 2011, 3).

Abstract: Few translators have been able to penetrate the poetic,

multi-layered, and dense Proustian text, to carry out the project, and to
be left with a generic sense of wonder, capable of mobilising the spirit
infinitely. Irina Mavrodin was one such translator. The difficulty in
reading, interpreting and, finally, translating the Proustian prose
resides in the fact that that unique syntactic sequence has its own
logic, its own grammar, which only its creator fully understood. The
translator‘s monumental task is to enter the author‘s mind and the
subtleties of a primarily self-reflexive mechanism, and to write about
this act.

Keywords: translation, writing, creator, novel, poetic

Captatio benevolentiae
Nu știu de ce, cumva intuitiv, mi-am numit fișierul care avea
să constituie conținutul lucrării mele despre Irina Mavrodin,
Mavrodiniana. La ceva vreme după ce-l numisem astfel, m-am gândit
că ceea ce scrisesem, cu câteva luni înainte, într-un rezumat de o
pagină al acestei ipotetice lucrări, al, de fapt, unei teze posibile despre
actul traducerii, formulate la cald, s-ar putea să mă conducă, în final,
spre o cale reală, a mea, de înțelegere a mecanismului triunghiular, de
citire-traducere-(re)scriere a unui text. În căutarea traducerii (limbii)
perfecte nu e neapărat o parafrazare voită, prin intermediul lui
Umberto Eco (2002, 304), a titlului proustian În căutarea timpului
pierdut. Este, mai degrabă, o conștientizare a faptului că alianța mută

67
dintre scriitor și traducător, sau congenialitatea, după spusele
Georgianei Lungu Badea (2013, 122), se fondează pe o căutare
lingvistică extremă. Traumatizantă, adesea.
Romancierul, în momentul în care își concepe romanul,
nuvela, proza scurtă, în lunile și anii de gestație, sau poetul, când intră
în starea cuvenită actului creației, e în căutarea acelui sistem lingvistic
care să-i slujească cel mai bine ideile, să le „învelească‖, dacă se poate
spune astfel, adecvat, ca-ntr-un cocon protector. Traducătorul, cu grija
continuă, de a nu deforma, în chip flagrant, textul pe care-și propune
să-l traducă, născocește teorii, eșafodaje logice, unele pertinente, din
perspectiva potențialului receptor, intrate în uzul de specialitate,
devenite de neocolit, strategii, mecanisme de abordare, de intrare în
rețeaua de sensuri a textului. E, într-un anumit fel, asemenea
scriitorului, în căutarea limbii ideale, perfecte, în stare a reda, până la
ultima nuanță, logica și semantica textului literar. Limba sau
traducerea perfectă este cea despre care nu s-ar mai spune apăsat, cu
argumente viabile, că e perfectibilă.

Din ce perspectivă am privit lucrurile

Perspectiva din care am încercat să privesc demersul
mavrodinian aparține cititorului creator de literatură, cititorului exersat
în tehnica și arta interpretării unei traduceri prin prisma fățișelor sale
potențe stilistico-semantice sau gramaticale, despre care vorbește
competent, într-o lucrare consacrată traducerii, și Camelia Petrescu:
„Este evident că traducerea trebuie să țină cont de toate trăsăturile
stilistice care dau caracterul specific, personalitatea, forma mentis,
după fericita expresie a lui Sextil Pușcariu, a fiecărei limbi. Iar aceste
trăsături sunt identificabile pornind de la cuvânt până la cele mai
complexe organizări lexico-gramaticale‖ (2000, 73-74). Avem
certitudinea că, indiferent de naționalitate sau de afiliere profesională,
pasionatul cititor de literatură este în stare a decela între traducerea
bună și cea îndoielnică, parazitată, inestetică, deține, cum ar veni,
codurile de intrare în textul nealterat, curat, din perspectivă
gramaticală și stilistică, tradus în spiritul limbii sale, cu conștiința
travaliului la vedere, potrivit unor standarde de comprehensiune și de
receptivitate unanim recunoscute.
E știut faptul că primele fraze dintr-un roman, incipitul, toate
acele pagini introductive, calibrate diferit, în funcție de autor, pot juca
rolul de momeală, de angajare, de atragere a cititorului într-un
parteneriat pe care nu-l va părăsi prea curând, nici măcar atunci când
va închide cartea. Între text și potențialul cititor intervine instanța
traducătorului, care e tot cititor, finalmente. Un alt fel de cititor.

68
 De ce reperăm, în aproape toate prefețele și comentariile la o
traducere, acea nevoie justificativă? Poate pentru că traducerea
literară, poetică, comentată, „transpunerea creatoare‖ (Petrescu 2000,
44) este una specială, nu poate vorbi plenar, prin ea însăși, are nevoie
imperioasă de suport metalingvistic, de însoțitor discurs.

TEXT SURSĂ ALT CITITOR

(TRADUCĂTORUL) CITITOR TEXT TRADUS

Întrebarea pe care ne-o punem este dacă instanța numită ALT

CITITOR este suficient de pregătită în a micșora distanța dintre TEXT
și CITITOR sau nu face altceva, prin demersul său, decât să o
mărească, opacizând sau limitând calea. Iser (2006), pe linia aceleiași
întrebări, susține că:

„Acest transfer al textului în conștiința cititorului este văzut de multe

ori ca fiind un produs exclusiv al textului. Cu siguranță că textul este
cel care inițiază acest transfer; dar acest transfer se va produce cu
succes doar dacă prin el se vor pune în mișcare anumite dispoziții
ale conștiinței – cele responsabile cu procesele de percepere,
prelucrare și procesare. Prin raportarea textului la aceste date, la care
se adaugă fără îndoială și repertoriul comportamental al potențialilor
săi cititori, textul va declanșa acele acte care vor conduce la
înțelegerea acestuia. În momentul în care textul se împlinește în
procesul de constituire a sensului prin cititor, acesta funcționează în
mod primar ca indicație a ceea ce trebuie pus în lumină, ceea ce
înseamnă că el însuși nu poate fi chiar cel care a fost scos la lumină‖
(243-244).

Din orice unghi am privi lucrurile, cartea de literatură tradusă

trece granițe până a ajunge la cititorul care vrem să fim. Parcurge
distanța dintre conștiințe, dintre seturi de achiziții culturale, morale ori
de altă natură. Textul tradus, oricât de ciudat ar părea, nu mai are
aproape nimic din textul-sursă. Și nu ne referim neapărat la acea
stranietate dobândită de text prin trecerea la un alt sistem lingvistic, la
un alt sistem de expresivitate și de conștiință expresivă. Se
înstrăinează de acesta, pe măsură ce este citit, interpretat și tradus. Se
convertește într-un text susceptibil de a provoca interesul, un fel de
obiect de studiu, asemănător cu o pictură sau cu o sculptură
contemplată.
Sigur că mă voi afla, pe parcursul acestor pagini, în postura
celui care privește o activitate de anvergură, complexă, și încearcă să
înțeleagă dincolo de orientări limitative, dincolo de orice scuturi

69
interpretative. Observațiile, glosările, presupunerile, impresiile
converg spre o zonă de cunoaștere multiplă, din care întotdeauna
textul ieși-va suveran.
Voi porni de la o idee formulată de Irina Mavrodin (Proust
2011a), în prefața la traducerea, din limba franceză, a romanului
proustian În căutarea timpului pierdut: „În cazul romanului proustian,
ca și în cazul poeziei, traducătorul nu are voie să rateze niciun singur
cuvânt, el jucând în economia frazei rolul pe care îl joacă fiecare
cuvânt în economia unui vers‖ (9). Apropierea dintre cele două spații
de manifestare semantică și stilistică, romanul proustian și poezia, de
o anumită factură, ni se pare definitorie, cu atât mai mult cu cât este
propusă de o traducătoare căreia nu-i sunt străine rosturile poeziei.
Muzicalitatea fin întreținută și suflul neartificial, proprii frazei
proustiene, asonanțele, ritmul și alte însemne ale poeticității generice
sunt greu de păstrat în textul tradus, chiar dacă ele sunt simțite ca atare
în romanul proustian. Pentru poetul-traducător, însă, păstrarea
acestora, pe cât posibil, „intacte‖, devine obsesie, necesitate,
argument, flagranță.
A-l traduce pe Marcel Proust s-a dovedit a fi, dintotdeauna,
indiferent la ce limbă sau cultură ne-am raporta, o misiune grea. O
referință pertinentă, în acest sens, ar fi volumul Comment traduire
Proust?, coordonat de Florence Lautel-Ribstein. Puțini traducători au
reușit să intre în profunzimea acestei scriituri aparte, pluristratificate,
să ducă, altfel spus, la bun sfârșit demersul și să rămână cu acea
uimire generică, în stare a mobiliza, la infinit, spiritul. Irina Mavrodin
a fost unul dintre aceștia, conștientă constant de dificultățile textului
proustian și, prin urmare, ale traducerii acestuia în limba română.
Precum Umberto Eco, în unele scrieri, poeta Irina Mavrodin constată,
în prefețele traducerilor sale, cu o sinceritate debordantă, că există un
mecanism sofisticat în cazul frazării proustiene, așa cum există, dar
într-o altă dimensionare culturală, la James Joyce, un alt scriitor
emblematic al literaturii universale, eclectic, complex, care, în mare
măsură, testează limitele actului interpretativ și, implicit, traductiv.
Aceste sofisticării scriitoricești, care au schimbat acut reflexele
literaturii, țin de un nivel imanent al scriiturii, de o forță transmentală,
asemănătoare, în multe privințe, cu cea instaurată în poezie, acolo
unde cuvintele se despovărează de haina confortabilă a uzului cotidian
și intră într-o zonă semantică inedită, cu o multitudine de lumi
posibile, livrate interpretului.

70
Substanța cuvântului poetic. Transfer acceptat la nivelul textului
narativ
Ca traducător, Irina Mavrodin este un caz aparte. Un caz
deosebit, în comparație cu alți traducători de texte literare. De ce?
Pentru că este, la rândul ei, scriitoare, poetă, în primă instanță. Acest
fapt nu poate fi trecut cu vederea. „Independent de percepția pe care o
au despre opera literară și limbajul ei, toți traductologii sunt de acord
că traducătorul literar trebuie să se găsească într-o relație foarte intimă
cu literatura, că trebuie să fie, de fapt, un creator el însuși‖ (Petrescu
2000, 85). E foarte greu, dacă nu imposibil, pentru un poet autentic, să
se despartă de inerentele reflexe, obținute în timp, de poeticitate, pe
care le presupune propria-i creație. Poetul trăiește plenar, în orice
circumstanță a vieții, cu acestea. Cazurile sunt multiple, în literatura
lumii, de poeți care-și transferă substanța cuvântului poetic, a
sufletului poetic, în toate celelalte genuri sau specii literare în care se
vor fi încercat. Încadrabilă în paradigma șaizecismului românesc,
alături de Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ileana Mălăncioiu, poezia
Irinei Mavrodin nu pare a stârni, în mod special, interesul criticilor și
istoricilor literari, la o sumară inspectare a cărților de specialitate.
Recunoscută, în primul rând, ca traducătoare, poeticiană și
traductolog, Irina Mavrodin nu renunță, în tot ce face, la energiile
sensului poetic, instaurator redutabil de formule producătoare de sens,
atât la nivelul textului liric, cât și în textele narative.
Prefețele sale, interviurile, nu foarte multe, ne vorbesc, toate,
despre efortul acestei căutări. Despre efortul poetic sau poetizant al
acestei nevoi de a scormoni permanent în noima unei limbi fără
precedent, cea proustiană, și de a dori să-i găsească un echivalent, un
corespondent în limba română, la fel de poetic, la fel de dens la nivel
stilistic, la fel de revolut și, prin aceste aspecte, greu de cuantificat cu
instrumentele pe care le deține lingvistul ori traducătorul, interpretul,
în general.
Am urmărit, de fapt, demersul mavrodinian, schițat și,
ulterior, detaliat de-a lungul prefețelor, comentariilor însoțitoare,
documentatelor și numeroaselor note de subsol, la romanul proustian
și, prin extensie, la proza de această factură, adică poetică. Îmi permit
să pornesc, oricât de ușor contestabilă ar fi calea, dinspre poezie și să
mă raportez la poeta-traducătoare Irina Mavrodin. O posibilă rețea a
productivității, în traducerea literară, ar putea fi reprezentată, în acest
context, de seria poezie Ŕ poetică/critică literară Ŕ traducere. Poeta-
traducătoare se va înscrie perpetuu în această schemă, în aceste
ipotetice binoame, iar traducerea sa va fi, prin urmare, una asistată de
nivelul de poeticitate propriu textului liric al cărei creatoare este.

71
Traducerile sale se vor hrăni, se vor conecta permanent la aceste texte.
Așadar, nu exclude din actul de a traduce latura destabilizantă, dată de
sensibilitate, căutare, efervescență creatoare, reflexivitate. Pe toate
aceste însemne ale gradului înalt de poeticitate le va lua ca aliați. Cu
referire la poezia reflexivă, foarte apropiată, prin substanță și
muzicalitate, cu fraza proustiană, Gheorghe Crăciun (2009), spre
exemplu, afirmă că:

„Poezia reflexivă (asemenea frazei proustiene – n.n.) înseamnă o

îndepărtare a limbajului poetic de norma comunicării uzuale dusă
până în punctul în care însăși garanția lingvistică a acestei
îndepărtări devine obiect de meditație. Plecând de la cuvinte în
înfățișarea lor obișnuită, ajungând la formele pure (metaforice,
geometrice, metafizice etc.) ale rostirii, poezia reflexivă întâlnește
implacabil, în drumul ei, tăcerea, neantul, indicibilul, limite pe care
nu se mulțumește doar să le identifice, ci pe care se simte de multe
ori obligată și să le facă palpabile, integrându-le în chiar substanța
sa. (…) Poezia reflexivă (asemenea frazei (auto)reflexive proustiene
– n.n.) e obsedată de muzică. Ea devine un spațiu în care cuvintele
își pierd conturul, intrând în rezonanțe reciproce, în care sensurile
manifestă tendința de a se topi într-o unică realitate semantică
obscură, armonică sau dizarmonică‖ (356-357).

Ce are în plus traducătorul-poet față de un alt traducător,

neîncercat în tehnica și arta poeziei? Neîndoielnic, un grad înalt de
sesizare a nuanțelor textuale și de înscriere ulterioară a lor într-alt
sistem lingvistic, fără suprimare, fără adăugare de sens, fără ezitante
poziționări în actul traductiv. O poftă rară de a capta rețeaua întreagă
de sensuri, de a nu rata profilul sensului poetic, de a nu trece cu privire
neutră, indolentă, de cititor obosit, peste ceea ce numim îndeobște
spiritul limbii. Poate că, din acest punct, ar trebui să pornească această
lucrare, care constat că se așază în pagină potrivit unei logici a
interogației spiralate. Mavrodin (Proust 2011b) ne îndeamnă să
credem că:

„Proust ne învață cu o insistență aș îndrăzni să spun «didactică» –

deși arta lui este potrivnică oricărui alt didacticism în afara celui
implicit oricărei mari creații – că un tablou, o simfonie etc. sunt
bucăți de real, după cum și realul este artă când este «citit» prin grilă
artistică. A-l citi astfel înseamnă a-l înnoi, a-l îmbogăți perpetuu, a-l
vedea mai bine și mai adevărat, privirea artistică spălându-l de
pojghița de rutină și obișnuință ce ni-l ascunde cel mai adeseori.‖
(17).

72
Privirea artistică
De fapt, aluziile autobiografice, numeroase, folosirea unor
nume proprii nefictive, reale, adică, vorbesc despre această artă de
captare a cititorului printr-o subtilă trecere de la real(itate) la
ireal(itate). Privirea artistică nu încetează să se manifeste, Irina
Mavrodin pledează constant pentru absolutizarea ei în actul traductiv.
Numai o privire eminamente artistică ar putea conchide că La umbra
fetelor în floare rămâne, în pofida tuturor etichetelor, „luminoasă,
colorată, vie ca un tablou de Monet‖ (19). Teoria traducerii ca poetică,
centrată pe textele literare, este o probă de virtuozitate lexicală și
sintactico-stilistică; în plus, este o probă de depășire a egocentrismului
sau, după cum precizează Camelia Petrescu (2000), a „narcisismului‖
funciar (25-28), propriu ființei umane. Cele șase volume proustiene
traduse de Irina Mavrodin, dacă ar fi să le numim doar pe acestea,
dovedesc, fără doar și poate, o capacitate ieșită din comun de a se
oferi, cu toate potențele intelectuale, prin efort creator, culturii. Anca
Brăescu (2015) surprinde, într-o lucrare de doctorat recent publicată,
armonioasă și inspirată din punct de vedere stilistic, toate aspectele
traducerii, focalizându-și discursul pe practico-teoria traducerii, un
concept pus pe piață de Irina Mavrodin. În ceea ce privește traducerea
romanului proustian, autoarea se concentrează pe compararea edițiilor
apărute până acum, cu evidențierea unor transformări flagrante, a unor
preferințe de traducător în dauna altora. Totul e înregistrat pe viu, sub
ochii cititorului, textele din ediții diferite (Eugenia Cioculescu, Irina
Mavrodin) fiind privite comparativ și judecate prompt, critic, adesea.

„La préoccupation pour une vision complète sur les romans

proustiens, qui surprend aussi les différentes étapes de réception et
qui contient des précisions sur les difficultés de traduction, contribue
à donner à cette réédition une valeur très importante. Du point de
vue de l‘activité d‘Irina Mavrodin, la révision de la première édition
montre la continuité et l‘ouverture de sa démarche traductive,
capable de s‘adapter à de nouveaux enjeux et de s‘inscrire dans une
série ouverte‖ (148).

Într-un interviu, Irina Mavrodin afirmă că: „Cioran ne spune

ceea ce ne spune prin mijlocirea unei scriituri inventate de el‖ (Ioanid
2011). Prin extrapolare, am putea conchide că Proust „ne spune ceea
ce ne spune prin mijlocirea unei scriituri inventate de el‖. O scriitură
inventată, adică o limbă nouă, care a condus finalmente la
revoluționarea unei întregi literaturi și, pe cale de consecință, a unei
întregi paradigme de receptare critică, de hermeneutică, a textului
literar. Prin urmare, traducerea va trebui să țină seama de toate aceste

73
aspecte, să-și asume, conștientizând actul, riscurile și chiar rateurile,
îndepărtarea de textul proustian, deformarea lui până la a-l face de
nerecunoscut etc. Iar traducătorul consacrat1, din paradigma cărora
face parte, fără doar și poate, Irina Mavrodin (alături de Paul Miclău,
Romulus Vulpescu, Alexandru Philippide, Hodoș, Șerban Foarță,
Bogdan Ghiu, Cristian Bădiliță, Romanița Constantinescu etc.),
teoretizează, fără excepție, actul traductiv, într-o încercare de proporții
de a-l despovăra pe cititor de riscurile unei înțelegeri defectuoase. Ei
se transformă, adesea, în adevărați critici literari (Eco 2008, 249-250).
Teoretizând în proximitatea textului tradus, anticipându-l, într-
un fel, pe acesta, traducătorii consacrați sunt maeștri ai seducerii. Se
creează, astfel, un parteneriat puțin comun între autor-traducător-
cititor. Și, dacă ținem cont de faptul că atât autorul, cât și traducătorul
sunt cititori, vom avea o relație între cel puțin trei tipuri de cititor.

„Deposedat de codul său artistic, rămas prin tradiție, veacuri de-a

rândul, în linii mari același, cititorul lumii moderne e invitat la un
soi de cameleonism al simțirii și înțelegerii, condiție susținută de
ideea că actul de lectură e un act de re-creație simpatetică, mergând
până la identificare, a actului de creație. (…) El e silit să-și asume
toate tensiunile și obscuritățile discursului cu care se confruntă, să le
accepte tale quale, fără putință de împotrivire, într-un fel să facă
corp comun cu cel care scrie, cu toate neliniștile și suferințele
interioare ale acestuia. Limbajul există în sine, el nu mai poate fi
tradus‖ (Crăciun 2009, 276).

Să adăugăm și faptul că, în cultura umanității, au existat

creatori nesatisfăcuți de sonoritățile și potențele propriei limbi. Și
atunci, într-un efort fără precedent de remodelare a sinelui, în primul
rând, decid să spargă tiparele, decid să creeze o limbă numai a lor,
codificată, într-un anumit sens, cu puține șanse de a fi învățată și de
alții. Și nu ne vom referi neapărat, aici, la unele limbi poetice, cum ar
fi, la Nichita Stănescu, limba poezească, sau, la Nina Cassian, limba
spargă. E vorba, fără doar și poate, de o supralimbă2, unică,

1
A se vedea delimitarea pertinentă, operată de Georgiana Lungu Badea
(2013, 127).
2
Paolo Albani și Berlinghiero Buonarroti au publicat, în 2010, la Belles
Lettres, un Dictionnaire des langues imaginaires, în care cele 3000 de intrări
fac referire la 1100 de limbi (limbi universale, filosofice, religioase, limbi
artistico-literare, limbi în science-fiction, în banda desenată, limbi ale

74
irepetabilă, extrem de dificil de tradus și de reprodus. Scriitorul se află
tot timpul, uneori în chip tragic, în căutarea unei astfel de limbi
intraductibile, perfecte, neprietenoase, la prima vedere. E doar
cochetărie artistă cu „neajungerea limbii‖? E acea imposibilitate
funciară a ființei umane de a comunica integral? Mereu rămâne ceva
pe dinafară, imposibil de prins în matricea discursului, imposibil de
cuantificat din punct de vedere gramatical, logic, stilistic. Dificultatea
de a traduce fraza romanelor proustiene sau, prin extensie, poezia
provine din faptul că acea alcătuire sintactică are o logică a ei, o
gramatică proprie, conștientizată ca atare doar de creator. A intra în
mintea creatorului, în subtilitățile unui mecanism eminamente
autoreflexiv, constituie piatra de temelie, de încercare, a
traducătorului. Pentru Irina Mavrodin, strategiile de seducție, utilizate
în captarea interesului pentru o traducere perfectă, nu sunt puține. Ele
dau seama de privirea sa artistică, focalizată, înainte de toate, pe
nivelul estetic al limbii, de capacitatea sa extraordinară de a surprinde
puterea întregului narativ prin apel la părțile sale componente. Limba
lui Proust e limba franceză căreia i se adaugă stratul acela rar, de
genialitate, întâlnit doar la marii creatori, care scoate fraza din tiparele
comune și o poziționează, pentru un timp, în sfera intraductibilității.

Tehnica cuibului de pasăre, tehnica războiului de țesut și actul

traductiv
Marcel Proust utilizează o limbă densă, cu suflul asemănător
poeziilor de mari dimensiuni. O limbă răsucită asupra sinelui, care ți
se pare, la început, străină și pe care o înveți pe măsură ce înaintezi în
litera și spiritul cărții. O frază ce pare interminabilă – o perioadă ca
cea de la începutul textului proustian – nu face decât să ne
ademenească, să ne transforme în ființe captive, prinse-n țesătura
romanului ca fluturii în insectar. Și sunt nenumărate aceste fraze
complexe, în acest uriaș rezervor de expresivitate, care-și lasă porțile
larg deschise ochiului scrutător al interpretului. Prin ea, prin această
frază sudată inginerește, suntem, mai apoi, capabili – și acesta pare a fi
marele câștig al unei traduceri care tinde spre perfecțiune – să facem
comparații cu alte fraze prelung orchestrate, structuri sintactice țesute-
n interminabile așteptări semantice, prezente-n alte texte, aparținând
altor autori, români sau străini. Să stabilim filiații, modele, pattern-uri,
paradigme literare. Dacă ne surprindem făcând astfel de jocuri

copiilor, ale alienaților, ale mediumurilor, ale animalelor, alfabete fantastice,

magice, muzicale, scriituri secrete, picturi-cuvinte).

75
comparative, e pentru că textul proustian, tradus în română de Irina
Mavrodin, a devenit model, sursă de inspirație, prilej de surprinzătoare
conexiuni care trec, adesea, granița literarității, transformându-se-n
veritabile excursuri culturale.
Voi reproduce acea perioadă, la care mă gândesc de ceva
vreme, în toată splendoarea ei sintactico-stilistică, convinsă fiind că,
arareori, cititorul e dispus la o astfel de tranșare, de scanare a textului.
Detalii ale existențelor noastre sunt prinse, etalate, acolo, căci fiecare
dintre noi, într-un fel sau altul, ne-am legat sufletește, prin forța cu
care ne ancorăm în real, de-o cameră, de-un pat, de-un colț de
cuvertură. Tabloul face parte din semantica lucrurilor simple, pe lângă
care, din păcate, trecem, de prea multe ori, nepăsători. La o citire
creatoare, la o răscitire, n-am găsit nicio porțiune nelucrată, nefinisată.
Cuvintele, sintagmele dobândesc, așezate în această manieră, o forță
extremă, convertind textul într-o cutie de rezonanță. E doar o mostră
dintr-o selectă pluriorchestrare romanescă, în care amintirile se
întâlnesc și se despart în fluxul memoriei recuperatoare. Textul, în
variantă integrală, e lucrat după aceeași tehnică, a unui, parcă, război
de țesut milenar, care-și țese încă, la vedere, pentru cine dorește să-i
observe congregațiile de fire semantice, subtilele ițe. Proust a numit-o,
în fragmentul de mai jos, într-un mod extrem de expresiv, tehnica
cuibului de pasăre, acea metaforă binevenită, pentru infinita
recuperare a unei memorii debordante, care-și cimentează
programatic, fără încetare, contururile aparent pierdute în zariștea
temporalității. Eu aș numi-o tehnica războiului de țesut. Această
metaforă, a războiului de țesut, e intim legată de semantica verbului a
țese, de sorginte latină, verb care trimite, implicit, și la cuvinte
neanalizabile din perspectiva limbii române actuale, de tipul subtil Ŕ
subtilitate. Echilibrul frastic, mascarea repetițiilor, a jonctivelor de
același fel, ritmul constant, păstrat prin buna poziționare a detaliilor
multiple din descrierea proustiană, conduc, în final, la obținerea unui
efect de anesteziere la cititor, de intrare programată, parcă, într-un
imaginar cu multiple ferestre deschise.

„Dar revăzusem când una, când cealaltă dintre camerele în care

locuisem de-a lungul vieții mele, și ajungeam să mi le amintesc pe
toate în lungile reverii ce urmau după ce mă trezeam: camere de
iarnă unde, când ești culcat, te ascunzi cu capul într-un cuib pe care
ți-l faci din lucrurile cele mai disparate, un colț de pernă, marginea
de sus a cuverturilor, un capăt de șal, muchia patului și un număr de
Débats roses, pe care ajungi să le cimentezi laolaltă, după tehnica
păsărilor, sprijinindu-te la nesfârșit pe ele; Unde, pe o vreme
geroasă, guști plăcerea de a te simți separat de lumea din afară

76
 (precum rândunica marină ce-și are cuibul în adâncul pământului, la
căldură) și unde, focul arzând toată noaptea în șemineu, dormi
învelit într-o mare mantie de aer cald și fumegos, străbătut de
lucirile cărbunilor care se aprind din când în când, impalpabil alcov,
caldă cavernă săpată în chiar trupul camerei, zonă arzătoare și
mobilă prin contururile sale termice, aerisită cu adieri care ne
răcoresc fața și vin din cotloanele ascunse, din părțile învecinate cu
fereastra sau îndepărtate de foc, acum reci; Ŕ camere de vară, unde
îți place să fii unit cu noaptea călduță, unde lumina lunii, sprijinită
de obloanele întredeschise, își aruncă până la piciorul patului scara
fermecată, unde dormi parcă în aer liber, ca pițigoiul legănat de vânt
pe vârful unei raze; Ŕ uneori camera în stil Ludovic al XVI-lea, atât
de veselă încât chiar din prima seară nu am fost prea nefericit în ea,
unde colonetele care susțineau dezinvolt plafonul se îndepărtau cu
atâta grație pentru a arăta și a rezerva locul patului; Ŕ alteori,
dimpotrivă, cea mică și cu plafonul atât de înalt, săpată în formă de
piramidă în înălțimea a două etaje și îmbrăcată parțial în lemn de
acaju, unde, încă din prima secundă, fusesem intoxicat moral de
mireasma necunoscută a vetiverului3, convins de ostilitatea
perdelelor violete și de insolenta indiferență a pendulei, care flecărea
în gura mare ca și cum n-aș fi fost acolo; unde o ciudată și
necruțătoare oglindă pătrată cu picioare, barând oblic unul dintre
colțurile încăperii, își adâncea pe neașteptate, în dulcea plenitudine a
câmpului meu vizual obișnuit, un loc neprevăzut; unde gândirea
mea, străduindu-se timp de ore să se disloce, să se subțieze, mergând
în sus, pentru a lua întocmai forma camerei și a ajunge să umple
până la tavan uriașa ei pâlnie, suferise timp de multe și grele nopți,
pe când eram întins în patul meu, cu ochii ridicați, cu auzul la pândă,
cu nările răzvrătite, cu inima bătând de să-mi spargă coșul pieptului,
până când obișnuința va fi schimbat culoarea perdelelor, va fi redus
la tăcere pendula, va fi arătat oglinzii oblice și crude ce e mila, va fi
ascuns, sau poate chiar va fi izgonit cu desăvârșire, mireasma de
vetiver, și va fi micșorat cu mult părelnica înălțime a plafonului‖
(Proust 2011a, 41-42).

Traducătorul este obligat să păstreze intactă întreaga gamă

senzorială înscrisă în textura romanului și gândirea în axul ei
imperturbabil, în verticalitatea-i. E obligat să nu alunge semnificațiile
din textura cuibului narativ. Fiind vorba de două limbi romanice, nici
n-ar fi imposibil, dar intervine și problema, mult mai insolubilă, a

3
Potrivit MDN (2000), VETIVÉR este „s. m. plantă graminee cultivată în
India și în Antile pentru rădăcinile ei, din care se extrage un ulei folosit în
industria parfumurilor (< fr. vétiver)‖.

77
existenței a două tipuri de gândire, care pot să nu fie afine și, atunci,
asistăm inevitabil la supremația uneia dintre ele. Traducătorul, alias
pătimașul cititor, este în postura celui dominat de text, subjugat unei
dinamici mentale complexe. Cum se desface din mrejele unui text
luxuriant fără să-și rănească orgoliul? Traducătorul va veghea
permanent la concilierea dintre „litera‖ textului și „spiritul‖ său.
„Literă‖, în sens filologic și gramatical; „spirit‖, adică diversele
interpretări pe care le atrage, le suscită un text. Și iată zbaterea în
numele acelei „litere‖ care trebuie să rămână proustiană, fără rest. Ne-
o dezvăluie chiar Irina Mavrodin (Proust 2011a), într-un stil
cvasipoetic:

„Cel care îl traduce pe Proust, tot măsurând și iar măsurând cu un

compas gramatical la fel de rigid ca acela care comandă legile
sintaxei latine, lungile fire nevăzute ce – deloc încâlcite, așa cum par
– leagă între ele multietajatele subordonate ale periodului din În
căutarea timpului pierdut, începe să-și dea mâna și spiritul – adică
începe să înțeleagă în particularitatea lui cea mai intimă, căci înțelegi
cel mai bine ceea ce, deconstruind și apoi construind, tu însuți
înfăptuiești – după mecanismul giganticei fraze proustiene, unealtă
de forare pentru cele mai mari adâncimi sau înălțimi, alcătuită parcă
din nenumărate tronsoane mereu adăugate unele altora prin
mijlocirea unor repetate „qui‖ și „que‖. Fraza lui Proust nu mi se
pare comparabilă cu un instrument fin, ba chiar efeminat – așa cum
adeseori s-a spus –, ci mai curând cu o mașinărie puternică și
greoaie, care gâfâie din toate încheieturile, lansată obsesiv, cu toată
forța, spre infinitezimale particule de necunoscut, care i se sustrag,
pe care le prinde, care îi scapă din nou, retrăgându-se în straturi tot
mai profunde sau tot mai de suprafață, pe care le apucă iarăși. De
mare finețe sunt rezultatele acestor căutări‖ (7-8).

E vorba de subtilitatea abordării, de, mai apoi, bucuria

descoperirii acestei literaturi. „Deoarece opera de artă nu transmite un
mesaj fix, într-o formă unică și univocă, ci permite o multitudine de
reorganizări pe care le lasă în seama cititorului, este nevoie de un
reper important și salvator ca intenția culturii, pentru a putea decoda
intenția autorului‖ (Lungu Badea 2004, 84).
Fragmentul pe care l-am situat sub semnul tehnicii războiului
de țesut s-ar subordona, în fapt, unei modalități binecunoscute în
literatura din toate timpurile, o formă narativă de contemplare a
timpului și a spațiului, de abandon creator, care nu distruge, ci
întreține substanța întregului narativ. E momentul care se întâmplă și-
n realitate, atunci când se parcurg, pe jos, kilometri. Ne așezăm la
umbra unui copac și înaintăm într-o zonă a contemplării prin

78
excelență. Așa se întâmplă și-n fragmentul de mai sus, conceput ca un
popas descriptiv, eminamente contemplativ. El funcționează și ca un
model incontestabil de frază proustiană. S-ar putea spune că regăsim
în ea, la scară mică, toate amprentările scriiturii proustiene. Umberto
Eco (2006) spune, cu referire la genul acesta de stagnare textuală,
dătătoare de sens:

„Unele tehnici de întârziere sau de încetinire pe care autorul le pune

în funcțiune sunt cele care trebuie să-i permită cititorului niște
plimbări inferențiale. (…) În proza narativă se întâmplă ca textul să
prezinte adevărate semnale de suspense, de parcă discursul s-ar
încetini sau chiar ar frâna pe loc și parcă autorul ar sugera: „iar acum
încearcă să mergi mai departe‖… Când vorbeam de plimbări
inferențiale, înțelegeam să spun, în termenii acestei metafore a
noastre, silvestre, niște plimbări imaginare în afara pădurii; cititorul,
pentru a putea prevedea desfășurarea acțiunii, se raportează la
experiența lui de viață, sau la experiența lui din alte povestiri‖ (68-
69).

Traducerea ca punere în oglindă a textului-sursă

Traducerea e o punere în oglindă a textului. O, de fapt, dublă
reflectare. De aici, din această reflectare, se va deduce cum el, textul,
oglindit, prin traducere, nu rămâne același. Oglindirea îi conferă
contururi noi, la care nici autorul nu se va fi, probabil, gândit. Se
produce, astfel, o dezintegrare a textului prim, a obiectului de tradus,
pentru ca, în secvența următoare, să asistăm la efortul de reasamblare
a pieselor dislocate, astfel încât produsul final să fie unul similar, prin
forța persuasiunii și a efectului la cititor, cu cel de la care s-a pornit
aventura traducerii. E foarte adevărat că se pot pierde sau chiar uita,
pe traseu, piese importante, care cu greutate vor mai reface, în oglindă,
fidel, textul prim. Întotdeauna va rămâne afară din joc un rest lexical,
semantic, stilistic. Structurile nu vor fi niciodată gemene,
superpozabile.
Portretul traducătorului se citește printre rânduri, se
construiește, așadar, din corpul generos al prefețelor, din profunzimea
comentariilor, a notelor de subsol, portretul traducătorului anticipează
actul traducerii și, de bună seamă, îl însoțește, atâta timp cât textul
respectiv va fi (re)activat de cititor. Voi încerca să extrag trăsăturile
dominante ale acestui portret, în ideea că traducătorul Irina Mavrodin
mizează tocmai pe acest aspect. Pare foarte important pentru această
traducătoare să-și facă, de la bun început, cunoscut demersul. Traduce
discutând despre traducere, ca pentru a face mai simplu actul în sine,

79
discută despre po(i)etica traducerii sau despre arta de a fi original, de a
nu imita, de a nu reproduce nimic. Uzează, la o privire atentă, de
sinceritate, de un fel de luare în posesie a potențialului cititor, o armă
cu două tăișuri. Textul tradus, asemenea zborului păsărilor, ca să
revenim la metafora invocată mai sus, trebuie să aibă libertate de
afirmare într-alt spațiu etno-cultural decât cel din care provine. El nu
aparține traducătorului sau limbii în care a fost tradus, cum nu aparține
nici limbii de origine, el este al cititorilor de pretutindeni, dar, pentru a
putea fi liber, descătușat din litera moartă, și lizibil, trebuie să fi fost
construit de traducător în acest fel, ca un corp neanexat de nicio limbă
gazdă, ca un corp prin care se poate citi lumea în universalul ei.
Traducerea însoțită de prefață, note și comentarii tinde să devină, prin
forța lucrurilor sau printr-un firesc al lor, hermeneutică, mai ales la
acei traducători conștienți de greutatea demersului lor, în categoria
cărora se încadrează și Irina Mavrodin.
Irina Mavrodin situează traducerea, cum aflăm dintr-un
interviu, abia pe locul al patrulea, într-o posibilă listă a preferințelor
intelectuale. Spune traducătoarea: „Activitatea cea mai dragă nu mi-a
fost traducereaŗ (Ioanid 2011). Această listă începe, cum era de
așteptat, cu poezia, traducătoarea fiind, în ciuda receptării precare, o
foarte bună poetă, care își dorește să fie percepută, în primul rând, ca
poetă. Dar interesant, n-aș zice paradoxal, este faptul că traducerile
sale au multe în comun cu arta de a face poezie. Deși nu s-a specializat
neapărat în traducerea poeziilor, ci în traducere de proză, eseistică,
teorie literară (Mme de Staël, Flaubert, Proust, Camus, Blanchot,
Genette, Bachelard, Pierre Chaunu), Irina Mavrodin simte traducerea
cu instinctualitatea poetului, cu fervoarea acestuia, cu libertatea lui de
a fi.
La întrebarea firească, pusă de Doina Ioanid, ea însăși poetă,
cu ocazia interviului publicat în revista „Observator cultural‖: „Cum
vă apropiați de un text pe care-l traduceți? Cum îl abordați? Cum v-
ați apropiat de textul lui Proust?ŗ, Irina Mavrodin răspunde:

„Traduc la început o parte din text, ca să surprind un mecanism de

funcționare al textului, recurențe ale stilului, fiindcă sunt tot felul de
texte. Într-un fel am lucrat pe Proust, și în alt fel pe Cioran. Fraza
arborescentă a lui Proust mi-a cerut un anumit tip de efort pentru a o
reda, în comparație cu fraza scurtă pe care o poți găsi la Cioran sau
la Flaubert. În Bouvard și Pécuchet, frazele scurte se termină brusc.
După ce ajung prin practică la o vedere teoretică asupra textului, îmi
perfecționez mecanismul de lucru. Consider că traducerea este o
practico-teorie, ceea ce înseamnă că relația între practică și teorie
este biunivocă. Una o influențează pe cealaltă, și din această

80
 influență, din această comunicare se dezvoltă o nouă teorie și o nouă
practică. Există o latură spontană, intuitivă, cînd mă apropii de text,
un simț al limbii (cine nu-l are nu va putea traduce niciodată, oricâte
teorii ar face), și există o latură teoretică. Un bun traducător trebuie
să conștientizeze, măcar până la un punct, gestul lui, să construiască
une petite théorie, nu foarte complexă, adică să aibă capacitatea de
a-și discursiviza propria practică. Pe scurt, trebuie să știi să spui de
ce faci așa și nu altfel‖ (Ioanid 2011).

Traducerea de text literar are și o latură mai puțin amară:

atrage magnetic cititori feluriți, deschide calea receptării, face posibil
dialogul, mai cu seamă pe cel cultural. La una dintre întrebările Doinei
Ioanid, care vizează impactul traducerilor din Proust în perioada
comunistă, Irina Mavrodin spune: „Am tradus autori foarte dificili,
mai ales Proust, acel Proust care mi-a traversat într-un fel existențaŗ
(Ioanid 2011).
În acest context, cu vădită ancorare în sociologia receptării,
traducătoarea-poetă nu se poate abține să nu amintească un episod
tulburător, petrecut pe timpul comunismului, episod care reflectă
arzătoarea dorință a cititorului de „a intra în posesia‖ cărții traduse,
fapt estompat actualmente, când vânzările de carte au scăzut într-un
mod descurajant. „Am stat și m-am uitat să văd cum se vinde. Era
coadă ca la pâine. Atunci am văzut un domn venind spre mine, deși nu
cred că mă cunoștea, ținea volumul la piept ca pe un copil și spunea:
„Vai, l-am cumpărat, am reușit. Nu pot să uit scena asta‖ (Ioanid
2011).
Pentru Irina Mavrodin, traducerea, cu toate insolubilele ei
fațete, reprezintă și un parcurs hermeneutic, o suprainterpretare a
textului, care nu exclude, sub nicio formă nivelul enciclopedic, de
avizată raportare la cultura umanității. Din notele de subsol ale
romanului, spre exemplu, aflăm o sumedenie de lucruri, care, altfel,
fără efortul traducătorului, ar rămâne obscure, ilizibile. Aflăm „prima
dată de Honfleur, de „rochia palimpsest‖ a lui Odette de Crécy, despre
care vorbea Ricoeur. Traducerea reprezintă și o muncă de
documentare și de cercetare‖ (Ioanid 2011). O muncă de documentare
multiplă, care, adesea, iese din tiparele unui sistem lingvistic și se
îndreaptă spre domenii ale cunoașterii la care autorul a făcut aluzie sau
despre care a vorbit în mod direct. Traducătorul, dacă posedă un stil și
o tehnică aparte, poate aduce textul tradus la un nivel de lizibilitate
înalt. Livrează textul, îl chiar armează, pentru viitoare, adecvate,
consistente interpretări.

81
Notele de subsol sau parteneriatul cu cititorul
Irina Mavrodin (Proust 2011) îl ia ca partener pe cititor,
îndemnându-l să accepte un anumit cuvânt sau o anumită sintagmă
folosită, în detrimentul alteia, în textul tradus. E și o formă de
securizare a textului, de scoatere a lui din zona derapantă a ilizibilului.
Iată cum, în nota 48, din primul volum proustian, al ediției invocate
până acum, ne explică: „Françoise utilizează «parantèse» pentru
«parantèle», incorectitudine de exprimare pe care încercăm să o
rezolvăm traducând prin «famelie»‖ (174). Alteori, reproduce note din
ediția Pléiade sau adaugă nuanțe în plus acestora. O canalizare a
lecturii, o întreținere a ei în limitele unei coerențe încetățenite printr-o,
deja, istorie a receptării, apare în următoarea notă: „Începe aici pasajul
antologic al «madeleinei», unde Proust încearcă nu numai descrierea
fenomenologică a mecanismului memoriei involuntare, dar și a însuși
actului creator‖ (76). Când mama autorului ia în mână o carte scrisă de
George Sand, François le Champi, despre care cititorul se prea poate
să nu aibă știință, nota de subsol nu se lasă așteptată: „Roman de
George Sand (1847-1848) citat de Proust și cu câteva pagini mai sus.
Urmează unul din pasajele antologice proustiene despre lectură,
subiect asupra căruia scriitorul meditează în repetate rânduri‖ (73).
Defilarea notelor continuă și-n celelalte volume, din ce în ce
mai arborescent, ca pentru a face un soi de distincție subtilă între
volumul prim, arhicunoscut, receptat cu vârf și îndesat, și celelalte,
rămase, din motive felurite, probabil, în stare de văduvie interpretativă
(vol. I – 127 note; vol. 2 – 524; vol. 3 – 668). Aceste note ar merita, de
bună seamă, un studiu independent, aplicat. Ele, la o privire generală,
demonstrează predilecția traducătoarei-poete spre documentare și
ulterioară, pertinentă informare a cititorului. Notele pot fi clasificate,
în funcție de mesajul transmis, în: notele autobiografiei, care arată că
romanul proustian poate fi receptat prin însemnele autobiograficului
(vezi, în vol. 3, notele 393, 394, 416, 419, 627, 636, 648, 666, 667 și
multe altele); notele explicative (în care asistăm, spre exemplu, la
explicarea unor expresii latinești (665), la descifrarea unor nume de
personalități artistice, de scriitori, pictori, muzicieni, la elucidarea
unor pasaje mitice etc.); notele care semnalează ceva (spre exemplu,
semnalarea unor pasaje itinerante sau a unor cuvinte recognoscibile și-
n alte scrieri proustiene, vezi nota 653); notele rectificatoare, prin care
se corectează unele erori, ale autorului sau ale editorilor (vezi notele
401, 652); notele regimului dubitativ, introduse de traducătoare prin
secvența „Poate că Proust (…)‖ (vezi nota 431). „Les notes
représentent un véritable outil pour la lecture, éclaircissant, par leur
complexité, les particularités d‘ordre culturel, mettant en évidence

82
l‘appartenance du texte à un espace culturel étranger et soulignant les
difficultés du traduire‖ (Brăescu 2015, 147).

Serenitatea actului traductiv și fascinația față de textul tradus

Există o serenitate a efortului traductiv, pe lângă mult invocata
amărăciune, pe care Irina Mavrodin o punctează constant în interviuri
și eseuri. Traducerea de acest tip este una comentată (Țenchea
(coord.) 2008, 193-194) sau este o traducere comunicativă sau
interpretativă (întrucât nu se rezumă la a traduce și atât, năzuiește
înspre o traducere asistată de interpretare), care aspiră la un nivel de
înțelegere foarte înalt. Acest tip de traducere creează o punte între
cititor și scriitor, chiar dacă primul nu este cunoscător al limbii
respective, al limbii din care se traduce. Înțelegem prin traducere
interpretativă acea traducere care construiește, direct sau indirect, o
rețea de sensuri. Aș introduce, cu riscurile aferente, un concept
precum traducere interactivă, în care traducătorul își împărtășește
cazna cititorului, iar acesta reacționează la liziera textului tradus, chiar
dacă nu direct, căci acest fapt ar fi imposibil.
Pare simplu: ce face traducătorul pentru a ajunge la acea
traducere ideală, în stare a-l satisface pe cititor? Irina Mavrodin
folosește, în acest sens, un set de formule explicative, unele încercate,
de-a lungul vremii, și de alți traducători. Noutatea constă, în cazul său,
în îmbinarea unor domenii diferite de receptare a textului și de, apoi, o
altă interpretare a lui. Semnalarea acelor lucruri care ar îngreuna
traducerea. Intră în această categorie referințele culturale, dar și
modalitatea de structurare a discursului la nivel sintactic și lexico-
semantic.
Irina Mavrodin este traducătorul estet, preocupat de latura
artistică, de expresivitatea creației-traducere. Așa cum există scriitori
esteți (vezi Mateiu I. Caragiale, Mircea Cărtărescu), preocupați de
finisarea până la ultima linie, până la ultima „respirație‖, a textului
propriu, există, credem, și categoria, mai rară, e adevărat, a
traducătorilor esteți, calofili. În aceste condiții, dacă admitem faptul că
avem un traducător calofil, atunci am putea aborda și problema
esteticii textului tradus.
Fascinația față de textul pe care urmează să-l traducă există și
ea. Fascinația, de fapt, legitimă, față de un obiect de studiu sau, cu un
cuvânt mai lesne decodabil, îndrăgostirea de acesta, cunoașterea
treptată, apropierea epidermică, respingerea și reinventarea lui. Fără
această stare de fascinație sau de îndrăgostire intelectuală, permanent
alimentată, pe parcursul traducerii, traducătorul nu ar avea cum să

83
tindă spre acea traducere perfectă sau traducere ideală. Rămâne, însă,
problema lui: Din ce punct de vedere perfectă? Sau Cine-o
legitimează ca fiind perfectă?
Observațiile mele se adună, în aceste rânduri, din perspectiva
unui cititor de traduceri literare, cum spuneam. M-a interesat mai cu
seamă angrenajul de comentariu, de studiu critic pertinent, pe care-l
utilizează Irina Mavrodin în prefața la romanul proustian. Din acest
punct, curiozitatea cititorului de literatură, cum mă consider a fi, s-a
mutat în interiorul reflecțiilor teoretice, aparținând traducătoarei vizate
sau culese din alte paliere ale culturii traductive, dar cu vădit impact
asupra fenomenului abordat. Înțelegerea unui autor, a unui tip de
literatură, prin intermediul traducerii comentate, acesta-i fenomenul
investigat în lucrare. Și crearea unui portret al traducătorului prin el
însuși, dacă ni se permite să spunem astfel. În cazul unui traducător
complex, cum este Irina Mavrodin, pot fi reperate transferuri între
poezie, eseu și discursul despre traducere, pe baza principiului
consubstanțialității, activ în laboratorul oricărui creator.
Iată ce spune Irina Mavrodin (Proust 2011, vol. 1), într-un stil
eminamente poetic, cu care, de altfel, și-a obișnuit cititorii, relativ la
dificultatea de a traduce un text, precum cel proustian:

„Când traduci o capodoperă, intri într-un alt tip de cunoaștere,

imediată, globală și acut senzorială. Simți rezistența materialului, a
unor praguri succesive, iar criteriul că l-ai trecut pe ultimul nu ți-l
pot da nicio regulă și nicio știință învățată, și nici măcar acea intuiție
obscură – uneori atât de sigură de sine, alteori atât de șovăielnică –
numită «simțul limbii». Sau aluneci pe un fel de povârniș sticlos, nu
întâlnești nici o asperitate de care să te agăți, și te prăbușești
vertiginos, ca o piatră într-un mare gol. Sau simți parfumuri care te
amețesc, moliciuni unde te cufunzi ca într-un puf, și care te sufocă.
Îți potrivești respirația după un alt ritm, cel al unei fraze – izomorfă
cu răsuflarea unui astmatic, spune un critic – în care intri ca într-un
hățiș fără de ieșire și, din etapă în etapă, vezi cum deznădejdea ți se
schimbă în bucuria de a ajunge pe mica pajiște foarte verde a
punctului, prin care treci către chinul și extazul făgăduite de fraza
următoare. Mergi pe bâjbâite, căci, intermitent, ochii îți sunt orbiți
de mari străluciri florale. Și știi, în tot acest timp, că strădania ta este
doar răsfrângerea unei cu mult mai mari strădanii originare
creatoare, pe al cărei drum necesar și anevoios către un Adevăr îl
străbați tu însuți silabă cu silabă, ca într-o infinit alternată moarte și
înviere‖ (7-8).

Idealul, tendința de a traduce perfect, rezidă și-n nevoia de

regândire, de redescoperire a unor universuri: „E nevoie să regândim

84
universul așa cum probabil că l-a văzut poetul, și spre asta ne conduce
interpretarea textului‖ (Eco 2008, 366). Că ne place sau nu,
traducându-l pe Proust, devenim, pentru o vreme, într-o oarecare
măsură, Proust. Intrăm în pielea scriitorului pentru a-l traduce fidel,
cât mai bine. Paul Cornea (2006), la rându-i, ne învață, din perspectiva
teoreticianului literar, ce înseamnă să traduci:

„Traducerea nu este, în primul rând, o chestiune tehnică, ci una de

mentalitate și de angajament existențial. În cazurile semnificative,
când e vorba de opere religioase, filozofice sau literare, ea
constituie, cum pe drept cuvânt a subliniat Martin Buber, o activitate
creativă, o participare la o experiență intelectuală, de care ne
apropiem nu ca s-o apropriem, ci ca s-o înțelegem deplin și să ne
bucurăm de ecloziunea ei. Traducătorul veritabil e un meseriaș, un
profesionist competent, dar și un suflet sensibil, un om al dialogului
și deschiderii. El e legat de editor printr-un contract, iar de autor prin
empatie și bună-credință‖ (218).

Există, în acest citat pe care l-am ales, cel puțin trei termeni
asupra cărora simt nevoia să mă opresc: apropia, apropria, ecloziune.
Ecloziune e folosit, de bună seamă, cu sensul său figurat, adică,
potrivit dicționarelor, „ieșire la iveală; înflorire‖. Aș adăuga și
deschidere a textului, desfacere a lui în multiple straturi de
semnificație. Apropierea de text nu înseamnă și luare a sa în posesie,
apropriere, adică, ci, pe măsura înaintării în substanța sa, delimitare
de el, situare deopotrivă lângă, tangențial, și în afara sa. Devine
aproape paradoxal, astfel, statutul traducătorului ce tinde spre o
traducere perfectă.
Pentru a putea fi bine tradusă, poezia, proza poetică trebuie,
înainte de toate, să fie bine interpretate, bine „traduse‖ în limba din
care se va face traducerea. Traducerea mavrodiniană, poetică,
comentată sau asistată de comentarii, își asumă, de bună seamă, și
riscul de a fi bănuită de intervenție în intenționalitatea auctorială.
Georgiana Lungu Badea (2013) surprinde astfel acest nivel de risc
major cu care se confruntă toate traducerile de această factură:

„Din discursul valorizant emis de I. Mavrodin reiese că traducerea

trebuie să afirme și subiectivitatea traducătorului, adică să se
regăsească în ea atât vocea auctorială, cât și vocea traducătorului.
Credem că traducerea devine, astfel, purtătoarea unei «erori de
intenționalitate», fixând o lectură posibilă și nu un text deschis, care
să suporte și să susțină interpretări posibile în accepția funcției
textului literar, pentru că acceptabilitatea și traducerea interpretativă
rup echilibrul unui text literar. Caducitatea traducerii este încă și mai

85
 pronunțată atunci când traducătorul ia în considerare doar criteriul
funcționalității, gândindu-se în primul rând la destinatar. Asemenea
traduceri, rezultate ale strategiei comunicative, favorizează îndesirea
traducerilor reactualizate și demonstrează, dacă mai era cazul, că
traducerea definitivă este o utopie. În această ordine de idei, ni se
pare important să subliniem că semiotica traducerii literare se află în
căutarea cititorului-țintă virtual, care să aibă toate trăsăturile
cititorului-sursă astfel încât să poată percepe intenția autorului, chiar
dacă prin intermediar‖ (122).

În loc de concluzie
Fără să căutăm cu orice preț un sens congener cu cel instituit
de traducerea literară, poetică, marca Mavrodin, ne oprim, în finalul
acestei expuneri, asupra unei fraze proustiene (Proust 2011a), de
genul: „Chiar dacă mama era o cititoare infidelă, ea era întotdeauna, în
cazul cărților unde afla sunetul unui sentiment adevărat, și o cititoare
admirabilă, prin respectul și simplitatea interpretării, prin frumusețea
și blândețea vocii sale‖ (73). Mă gândeam, ca-ntr-o concluzie, că
traducătorul de texte literare, Irina Mavrodin, în speță, asemenea
mamei lui Proust, devine, rând pe rând, prin raportare la textul de
tradus, apoi la textul tradus, o cititoare infidelă, o, în cele din urmă,
cititoare admirabilă, cu toate riscurile pe care le implică folosirea
acestor determinanți.

Referințe bibliografice

Brăescu, Anca. La pratico-théorie de la traduction chez Irina

Mavrodin. Suceava: Editura Universității „Ștefan cel Mare‖
din Suceava, 2015.
Cornea, Paul. Interpretare și raționalitate. Iași: Editura Polirom,
2006.
Crăciun, Gheorghe. Aisbergul poeziei moderne. Pitești: Editura
Paralela 45, 2009.
Eco, Umberto. În căutarea limbii perfecte. Iași: Editura Polirom,
2002.
Eco, Umberto. A spune cam același lucru. Experiențe de traducere.
Iași: Editura Polirom, 2008.
Ioanid, Doina. „Poezia, eseul, studiul critic și traducerea s-au
alimentat reciproc‖. Observator cultural, septembrie 2011,
nr. 594: 33.

86
Iser, Wolfgang. Actul lecturii. O teorie a efectului estetic. Pitești:
Editura Paralela 45, 2006.
Lungu Badea Georgiana. Teoria culturemelor, teoria traducerii.
Timișoara: Editura Universității de Vest, 2004.
Lungu Badea, Georgiana. Idei și metaidei traductive românești
(secolele XVI-XXI). Timișoara: Editura Eurostampa, 2013.
Mavrodin, Irina. Prefață la Marcel Proust. În căutarea timpului
pierdut. Swann. 1. București: Editura Art, 2011.
Mavrodin, Irina. Prefață la Marcel Proust. În căutarea timpului
pierdut. La umbra fetelor în floare. 2. București: Editura Art,
2011.
Petrescu, Camelia. Traducerea Ŕ între teorie și realizare poetică.
Timișoara: Editura Excelsior, 2000.
Proust, Marcel. În căutarea timpului pierdut. Swann. 1. Prefață de
Irina Mavrodin. București: Editura Art, 2011a.
Proust, Marcel. În căutarea timpului pierdut. La umbra fetelor în
floare. 2. Prefață de Irina Mavrodin. București: Editura Art,
2011b.
Țenchea, Maria (coordonator). Dicționar contextual de termeni
traductologici (franceză-română). Timișoara: Editura
Universității de Vest, 2008.

Notiță biobibliografică

Simona Constantinovici (27.01.1968). A absolvit Facultatea

de Filologie din Timişoara în 1990. Rămâne la Catedra de limba
română a Universităţii de Vest din Timişoara, unde este actualmente
conferenţiar abilitat. 1990-1991 – bursieră a Guvernului Francez la
Universitatea din Burgundia. Membră a Atelierului literar
„Ariergarda‖ şi a Societăţii Tinerilor Universitari din România. Cărţi
de specialitate publicate: Palimpseste argheziene, Timişoara, Editura
Politehnica 2005; Spaţiul dintre cuvinte. Polifonii stilistice, Timişoara,
Editura Universităţii de Vest, 2006; Sertarele cu ficţiune. Manual de
scriere creativă, Editura Bastion, 2008; L'art du paradoxe dans
l'oeuvre de Paul Claudel. Une approche stylistique, Saarbrucken,
Editions Universitaires Européennes, 2011; Dicţionar de termeni
arghezieni, I, II, III, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2014.

87
G. I. TOHĂNEANU, STANȚE TRADUCTIVE
Valy CEIA
Universitatea de Vest din Timișoara, România

Abstract: Recognized primarily as a stylist, G. I. Tohăneanu is also a

refined translator from Latin. Analyzing closely his translations (the
only Romanian version of Macrobiusʼs encyclopedia, Saturnalia, but
also the three acclaimed works by Virgil: the Aeneid, the Georgics and
the Eclogues), we discover not just the translator's mark and the
elements of his art, but can also discern a translation theory. Without
explaining this complex act, G. I. Tohăneanu denotes the fundamental
dimensions of the translation/translatorʼs value not through a
theoretical design, of conceptualizing the process, but by the power of
his translation creation itself. The present article investigates all this,
using mostly examples from the Virgilian epic.

Keywords: G.I. Tohăneanu, translation from Latin, the Aeneid, the

Art of Translation

Dacă a (re)ajuns să fie îndeobște recunoscută complexitatea

muncii traducătorului, ce nu este nicidecum de simplă liniaritate,
atunci variata creație științifică – sintagmă ce îl definește perfect – a
traducătorului G. I. Tohăneanu (1925-2008) se adaugă acestui efort de
recunoaștere. Întreaga sa operă așază în lumină tocmai articulațiile
fundamentale ale valorii traducerii/traducătorului, nu printr-o
construcție teoretică, de conceptualizare a procesului, ci prin însăși
forța portantă a artei sale traductive. Totodată, traducerea Saturnaliilor
lui Macrobius și, după zeci de ani de pritocire, a copleșitoarei
integrale vergiliene au devenit mărturii vii ale unui mod coerent și
unitar de înțelegere a vieții, în multitudinea planurilor sale.
Extrem de parcimonios cu confesiunile privind munca
traducătorului, nu vom găsi nici în cele cincisprezece cărți, nici în cele
aproximativ șapte sute de studii și articole o teorie articulată cu privire
la procesul traductiv; găsim, în schimb, rispite în scrierile lui G. I.
Tohăneanu diverse idei care, coagulate, ne oferă o concepție coerentă
asupra crezului său în calitate de traducător. Dincolo de orice ambiție

88
teoretică, autorul găsește până la un punct covârșitor efortul de a
păstra în procesul traductiv toate elementele identității și originalității
textului transpus. Tocmai de aceea, a traduce un text literar, și, cu
deosebire, poetic, va însemna păstrarea pentru sine a primei versiuni,
care, prin pritocire și reveniri, devine în timp o operă aflată în
proximitatea stilistică a originalului. Sunt uriașe disponibilitățile
expresive ale traducătorului, ce cunoaște, cum ne dovedesc lucrările
lingvistului, limba română și în dimensiunea sa verticală, spre a-i
prinde toate valențele. În acest sens, pentru o privire din interiorul
procesului voi recurge la traducerea epopeii vergiliene – Eneida. De
asemenea, tocmai spre a profila chipul emblematic al unui veritabil
traducător, se cuvine să operăm o privire în survol asupra lucrărilor
traduse – Saturnaliile lui Macrobius (1961) și a integralei vergiliene,
mult mai târziu (Eneida, 1994; Georgice-Bucolice, 1995), fiindcă
aceasta – creație poetică monumentală și clasică, deopotrivă – ne oferă
și elementele care să configureze instanțele unei traduceri valoroase,
în viziunea lui G. I. Tohăneanu.
Astfel, la o privire comparativă, textele originale ni se
înfățișează total diferite din punct de vedere artistic: Saturnaliile, o
lucrare enciclopedică, inserții de poezie, traducere, imitație și
originalitate, nenumărate soiuri de plante descrise, discuții pe o
tematică extrem de variată, așadar, la Macrobius, toate stilurile poetice
la Vergilius, de la humilisstylus în Epodonlibri (Bucolice), la cel
mediocris în Georgiconlibri (Georgice), până la gravisstylusîn Aeneis
(Eneida) – vezi rota Vergiliana. Dacă pentru a oferi tiparului
Saturnaliile i s-a părut suficient lui G. I. Tohăneanu timpul scurt
pentru traducere, în pofida unei lucrări care incumbă destule
dificultăți, în schimb, expresivitatea majoră vergiliană i-a reprimat ani
în șir orice impuls, oricât de firav, de a restitui gândirea poetică a
acestuia. Acceptând faptul că traducerea este, din punctul de vedere al
traducătorului autentic, conștient de rolul său, mereu perfectibilă – les
belles infidèles, nu ezita să rostească, în răstimpuri, la seminariile
noastre de limba latină1 –, G. I. Tohăneanu „se încumetă‖ să ofere
spațiului cultural românesc o integrală vergiliană abia în pragul a șase
decenii de când a luat prima dată contact, sistematic, cu latina și după
ce în răstimpul a peste patru decenii de activitate didactică universitară
a tradus cu generațiile de studenți cânturi întregi din epopee, bucolice,

1
Cu trimiterile ei multiple, plastica formulă a lui Georges Mounin este
sugestivă pentru drumul lung și sinuos al traducerii unui text clasic antic.

89
excursuri din Georgice2. În sfârșit, cu experiența îndelungată, la o
vârstă venerabilă, apare o nouă traducere a epopeii vergiliene, în 1994,
după ani de la ultima traducere, datorată lui George Coșbuc.
Responsabilitatea era cu atât mai mare, așadar, știut fiind că varianta
coșbuciană fusese răsplătită cu premiul Academiei Române. Opțiunea
noului traducător, G. I. Tohăneanu, pentru endecasilabul iambic, mult
mai adecvat limbii române (vezi Eneida 1994, 29), constituie prima
deosebire majoră, de impact și pentru cei neinițiați. O exersase și
explicase în detaliu alegerea acestui vers Teodor Naum; traducător al
primelor șase cânturi, acesta scrie o prefață-profesiune de credință în
care își explicitează opțiunile de traducere: Cum am tradus Eneida
(Eneida 1979, 5-10). Remarc, tot într-o perspectivă sinoptică,
lexemele și structurile arhaice, poate ușor „incomode‖ pentru lectorul
sfârșitului de secol al XX-lea (compensată, însă, de glosarul final,
lămuritor; vezi Eneida 1994, 636-642), dar având, desigur, năzuința,
în concepția traducătorului, să evoce și în acest mod, discret,
vremurile de început (ale Romei), cele în care se săvârșesc faptele3. În
Prefață (1994, 28-29), Tohăneanu deslușește și își argumentează
alegerile. Reiau succint:

„Traducerea mea se străduie să rămână [...] fidelă textului, dar mai

ales spiritului vergilian. Oricât aș fi dorit să țin seama de exigențele
cititorului modern de poezie, am fost nevoit, pentru ca «duhul
arhaic» să se înstăpânească, să recurg la foarte puține neologisme,
dar la un anumit număr relativ mare de elemente lexicale și de forme
gramaticale specifice «scripturelor române» de odinioară, precum și
la numeroși termeni «neliterari», caracteristici nivelului popular al
limbii. De asemenea, am preferat, nu o dată, formele verbale fără
prefixul în- [...]. Nu este vorba, aici, de o concesie făcută «tiraniei»
versificației, ci de o opțiune de ordin stilistic și estetic‖ (1994, 29).

Sensibilitatea expresivă se vede cu claritate deja în Saturnalii.

Pe de altă parte, cercetătorul se impusese în conștiința academică prin

2
În Prefață la Eneida (1994, 30) traducătorul mărturisește: „Nu pot încheia
fără să menționez că, de-a lungul deceniilor, prin felul cum l-au receptat pe
Vergilius la seminariile de limba latină, studenții clasiciști ai Filologiei
timișorene au devenit, într-un sens greu de «prin», coautori morali ai acestei
cărți‖.
3
Ideea acestei „corespondențe‖ o regăsim risipită în diversele lucrări ale lui
G. I. Tohăneanu. În egală măsură, ea înnobilează stilistic textul: „Perifraza
arhaizantă ocazionează așadar crearea de imagini, dă colorit textului,
potențează expresivitatea cuvântului‖ (Tohăneanu 1976, 40).

90
numeroase cărți ce au drept subiect istoria limbii, lexicologia,
stilistica; așadar, un îndelungat exercițiu de înțelegere a tuturor
firidelor limbii, a nuanțelor, nu de puține ori infinitezimale, care
separă categoric realități artistice. Nu va fi, așadar, peste trei decenii, o
surpriză apariția în cultura română a Eneidei în versiunea sa și, la scurt
timp, a celorlalte două lucrări vergiliene. Găsite în manuscris,
traduceri din odele horațiene ne confirmă intuiția faptului că
stilisticianul a avut mereu o înclinație către poezie și conștiința
dificultății de a reda altui spațiu cultural mai ales o astfel de scriere. E,
cu siguranță, una dintre explicațiile pritocirii îndelungate a integralei
vergiliene, dar i se adaugă, nu mă îndoiesc, și convingerea că alături
de versiuni exemplare ca cele ale predecesorilor săi, o altă apariție
trebuie să fie în chip obligatoriu comparabilă artistic. În spațiul
cultural românesc au fost oferite mai multe traduceri integrale ale
epopeii, în versuri (George Coșbuc 1896; Dumitru Murărașu 1956)
sau în proză (Nicolae Pandelea 1913; Eugen Lovinescu 1938), dar și
parțiale (dintre care se distinge cea a lui Teodor Naum, din 1979), de
care, evident, noul său tălmăcitor trebuia să țină seama. Deopotrivă, o
reverență față de arta înaltă a poetului romanității a dus la apariția
foarte târzie a traducerii lui Vergilius.
Dacă acestea sunt observațiile liminare, fundamentale privind
Eneida, se impune să coborâm acum în profunzimile textelor
(originalul și versiunea lui Tohăneanu), spre a observa arta înaltă a
tălmăcitorului, modul în care acesta își adaptează neîncetat
„rezolvările‖, punând versiunea în acord simultan atât cu forma, cât și
cu fondul ideatic. Este acesta un deziderat al oricărui traducător,
condiție a calității traductive, așa cum o arată și Antoine Berman
(1995).
Spre a aduce sub ochi un exemplu, voi recurge pentru început
la un ilustru episod vergilian, Laocoon. Dar iată, în context, emistihul
asupra căruia voi zăbovi:

fit sonitus spumante salo; iamque arua tenebant

ardentisque oculos suffecti sanguine et igni
sibila lambebant linguis uibrantibus ora.
(Vergilius, Aeneis, II, 209-211).

Să urmărim „soluții‖ ale traducătorilor români pentru acest

emistih, spre a putea judeca varianta lui G. I. Tohăneanu.

George Coșbuc:

„Apa se zbate cu vuet și spumegă – Iată-i pe maluri!

91
 Ochii le scapără foc și le fulgeră roșii de sânge;
Șuieră șerpii, cu limbile trumurate lingându-și gâtlejul‖.

Eugen Lovinescu:

„Marea vâjâia spumegând; iată-i acum pe țărm, cu ochii înflăcărați

de sânge și de foc, lingându-și cu limbile ce fremătau gurile
șuierătoare‖.

Teodor Naum:

„...clocotește
Spumantul val! Acum sunt chiar pe țărmuri;
Ei scapără din ochi văpăi cruntate,
Plesnesc din limbi și-și ling în șuier gura‖.

G. I. Tohăneanu:

„S-aude șuier pe șuvoiul spumei;

Și iată-i că ating acum uscatul
Cu ochi scânteietori scăldați în sânge,
În sânge și în foc. Cu limbi în tremur
Se ling pe gurile șuierătoare‖.

Desigur, ar fi cel puțin o exagerare, socot, să operăm o

clasificare tranșantă a acestor variante, fiindcă ele țin de însuși gustul
artistic al lectorului, precum și de modul în care înțelege să
echivaleze/așteaptă echivalarea dintr-o limbă într-alta. Ceea ce, în
schimb, se poate afirma cu certitudine este conștiința artistică scrutând
varietatea soluțiilor și, după aceea, nevoia irepresibilă de a ajunge la
cea mai satisfăcătoare dintre acestea. Sosirea pe țărmul troian a
hidrelor venite de pe insula Tenedos reprezintă o încercare majoră
pentru traducător tocmai prin absența retorismului în sensul său
comun, de abuz de figuri stilistice consacrate, condiție fundamentală
pentru a reda întocmai atmosfera de un dramatism apăsător. În
celebrul său studiu din 1766, Laocoon sau despre limitele picturii și
ale poeziei, Lessing marchează discreția stilistică, dar și moderația
reprezentării drept condiții obligatorii ale artei clasice. Astfel,
tensiunea momentului, crescândă, este soluționată artistic printr-o
aliterație imperfectă, frântă de un cuvânt al cărui sunet inițial aparține,

92
însă, aceluiași tip de consoane, siflante (s-ș-ș-s)4. Având în vedere
ansamblul, tocmai acest mecanism al rupturii în continuitate, ca să-l
numesc așa, devine extrem de elocvent în economia tabloului.
Tohăneanu izbutește să păstreze sugestia dublă, a tumultului apei care,
până aci calmă, e răscolită acum, și al șuieratului șerpilor. În acest
chip, amenințarea devine iminentă, îmbrăcând aspecte de un
dramatism extrem; dacă întinderea calmă a mării este într-atât de
tulburată, iar cei care provoacă agitația sunt instrumente în mâna
zeului, atunci nici haina sacerdotală, nici momentul sacru al
sacrificiului și, cu atât mai puțin, nici forța fizică a lui Laocoon, preot,
dar și părinte, nu vor curma elanul criminal al celor doi șerpi.
În sine, fiecare termen obligă la o cercetare, fiindcă, precum se
întâmplă în literatura autentică și, cu atât mai mult, în cazul unui poet
alexandrin, tânjind neîncetat după desăvârșirea formală5, nimic „nu
cade‖ la voia întâmplării și nici, măcar, a constrângerilor metrice.
Orice opțiune artistică este o decizie auctorială, responsabilă de
exprimarea cât mai fidelă a mulțimii de idei și sentimente, și nu o
simplă, tristă coerciție metrică, o... licență poetică. Astfel, așezarea
verbului-predicat – fit Ŕ la începutul unității sintactice și, mai mult, a
hexametrului – într-o limbă în care, se știe, topica revendică în mod
canonic predicatul la sfârșitul unității, în poziție finală – reprezintă în
sine un element stilistic puternic, întrucât schimbă perspectiva: aduce
în prim-plan acțiunea (sosirea neabătută a șerpilor uriași) și anunță,
totodată, iminența primejdiei. Mai mult, un verb care prezintă acțiunea
în desfășurare (fio, fieri, factussum „a deveni, a se face‖), conferind

4
În traducerea sa, Dan Slușanschi, rafinat clasicist și filolog, păstrează
aliterația, dar în forma „perfectă‖, în timp ce, transformând în subiect
ablativul prosecutiv (vezi 1994, 74) diluează intensitatea dramatică a scenei:
sunetul este al mării și nu al șerpilor. Redau pasajul: „Se-nvârtejește, sunând,
spuma mării, și-ating și ei țărmul:/ Ochii de pară-s aprinși, ca de foc, și ca
vine de sânge,/ Șuierătoare-a lor limbi li se-nfurcă, din gură sunânde.‖
Apărută la trei ani după Eneida lui Tohăneanu, traducerea greoaie a lui
Nicolae Ionel se află aici mai aproape de original și are, dacă n-ar fi pierdut
aliterația emblematică în context și, iarăși, dacă n-ar fi adusă în registrul
prozaic de adverbul deja: „Vuiet s-aude pe marea-nspumată; deja sunt la
țărmuri,/ Cu arzătorii lor ochi, injectați și de sânge și de flăcări,/ Șuierătoare
își ling cu vibrantele limbi a lor gură.‖
5
Pe patul de moarte, Vergilius a lăsat prietenilor săi responsabilitatea de arde
manuscrisul Eneidei, întrucât nu avusese răgazul să-i dea ultima manus,
ultima cizelare formală. E, iarăși, o amplă cercetare asupra sintagmei care
explicitează modul său de a scrie: more ursino.

93
dinamism imaginii, sporește tensiunea momentului. La rându-i,
sonitus – tradus de către Tohăneanu „șuier‖ – desemnează orice soi de
sunet, doar contextul fiind lămuritor pentru valența cu care îl
înveșmântează cititorul/traducătorul. El poate denumi zumzetul,
fâșâitul, clipocitul etc., așa încât o dată în plus ne este atrasă luarea-
aminte. Al patrulea termen al emistihului (salum,-i) denumește marea
învolburată, năvalnică, etimonul său fiind chiar sal,-is „sare‖; agitată,
întrucât mărimea hidrelor răscolește apa mării, până aci întinsă,
tihnită. Avem, așadar, un prim indiciu al urieșimii acestora și, într-un
efect proleptic, sugestia că un simplu pământean nu se va putea
înfrunta de pe poziții egale cu acestea. Dacă vom considera și faptul că
ele, hidrele, sunt instrumente în mâna zeului răzbunător, atunci șansa
lui Laocoon în salvarea fiilor (căci ce va mai fi însemnând propria
viață când i-au fost răpite odraslele?) devine cu totul iluzorie. Prin
urmare, un lexem menit să sugereze tocmai urieșimea șerpilor și, în
consecință, a luptei cu totul inegale avem în selectarea, din pletora de
sinonime desemnând marea6, a lui salum. Și, ca și cum acest termen n-
ar fi fost suficient, dar voind, evident, să zdruncine conștiințele, există
un epitet redundand, tautologic, retoric, așadar, aliat mării agitate:
spumante. Cariera poetică a termenului e edificată odată cu epopeea
homerică ce ne-o înfățișează pe Afrodita înălțându-se din spuma
mării; or, de data aceasta sugestiile epitetului sunt cu atât mai
răvășitoare, cu cât – se știe – Eneas însuși este fiul Afroditei (Venus,
în panteonul roman), zămislit cu pământeanul Anchise. Cum se
întâmplă în marea literatură, îndeosebi cea poetică, trimiterile
multiple, nu arareori întretăiate ale unui singur lexem, conferă
densitate și adâncime ideatică; iar efectul este cu atât mai percutant, cu
cât se uzează de elemente la îndemâna noastră!
Să urmărim încă un exemplu. Când, după periplul pe mare,
Eneas sosește la curtea reginei Didodescoperă surprins că picturile
murale din palatul cartaginez înfăţişează – fabula picta – îndelungul
război purtat cu grecii. Exclamaţia eroului troian, de o deconcertantă
simplitate stilistică la prima vedere dă glas, într-o conjugare
lingvistică unică, celor mai intime şi definitorii însemne ale umanului:

6
Se știe, cu cât o realitate este mai importantă, cu atât sunt dezvoltate mai
multe elemente menite să o desemneze. Pentru un îngust spațiu peninsular, pe
de o parte, dar și pentru un popor care înfruntă adesea marea, realitatea
intensă a mării, coextensivă vieții romane, se raportează la multitudinea
sinonimică pe care o dezvoltă termenul-reper mare,-is, neutru stilistic.

94
 Sunt lacrimae rerum et mentem mortalia tangunt.
(Vergilius, Aeneis, I, 462).

Poetul roman deslușește aici însăși esența ființei, corolarul

constituindu-l cele două verbe, sunt și tangunt – verbul existenței și
acela al sensibilității, aflate în poziții privilegiate, la început și la capăt
de vers. Cu fineţe de aurar şi cu patos răscolitor ce irumpe şi sfarmă
lanţurile șubrede ale universului literar, Vergiliu închide în această
formulă poetică întreagă dimensiunea vieţii. Aglutinând faţetele
existenței, căreia literatura veritabilă îi profilează chipul, hexametrul
definește condiția umană7 însăși, „the sense of lifeʼs futility, of the
passing of things‖ (Bowring 2008, 97). Anevoie de redat, în urzeala sa
rezistând o multitudine de înţelesuri latente, hexametrul, unul dintre
cele mai enigmatice ale epopeii, răsună astfel în traducere:

George Coşbuc:
„Plâns al durerii e-aici: ce-i soarte-omenească ne doare!‖.

Nicolae Ionel:
„Lacrime sunt la dureri și-ating sufletul cele umane‖.

Dan Slușanschi:
„Lacrimi la greaua-i năpastă, gândind câte duc muritorii‖.

Iată-l în versiunea Naum, în endecasilab:

„Ș-aici curg lacrimi pentru cei ce sufăr

Și soarta muritorilor ș-aice
Înduioșează inima!‖

În proză, la Eugen Lovinescu:

„se mai varsă lacrimi pentru suferinți, iar durerile omenești

înduioșează sufletele‖.

La rându-i, G. I. Tohăneanua tălmăcit aşa memorabilul vers:

„Iar inimile sunt şi-aici mişcate

De tot ce pentru bietul om – durere-i‖.

7
Între alții, utilizează sintagma și E. J. Kenney (1983), fin literat clasicist,
care descifrează amprentele sensibității vergiliene. Vezi, de asemenea, o
nuanțată interpretare la gânditorul și yoghinul indian Sri Aurobindo, rafinat
clasicist și poetician (2004, 33-36; 62-80).

95
 Densitatea dramatică și inserțiile tragice sunt contrabalansate
de „firescul‖ dispunerii gramaticale. Descumpănirea lectorului în fața
specioasei accesibilități lingvistice a versului este ea însăși un indice
al perenității sale, fiindcă marii creatori izbutesc să încapsuleze în
astfel de formule definitive, de o tensionantă concizie, chiar viața
noastră. Tocmai din imbricarea specioasei simplități expresive cu
profunzimea ideației rezultă o transpunere care dă glas, deopotrivă,
„limitelor‖ traducerii, în tentativa re-creării imaginarului poetic
vergilian.
Nu voi zăbovi acum asupra variatelor sale interpretări, ce sunt
iscate chiar de echivocul unui aparent simplu genitiv, rerum; mă
limitez să trimit la un studiu relativ recent al lui Jacky Bowring
(2008), care indică una dintre direcțiile majore ale acestei formulări de
un semantism abisal: melancolia. Sintagma lacrimae rerum „lacrimi
ale lucrurilor/pentru lucruri‖ devine miezul incandescent al
hexametrului, unind în această formulă oximoronică adâncul și înaltul
existenței. Acest limbaj criptic se clădește pe dubla interpretare
sintactică a lui rerum, drept genitiv subiectiv sau drept genitiv
obiectiv; topirea în aceeași formulă, repet, de o simplitate înșelătoare,
a două valori fundamentale, subiectul și obiectul, duce la o maximă
concentrare și, în egală măsură, asigură însăși concentrarea existenței
în sine. „Lucrurile nu sunt în afara noastră, în spațiul exterior
măsurabil [...]; ele însele sunt ținute și con-ținute dintru început în
topos outopos, în care se situează experiența existenței noastre în
lume. Întrebarea «unde este lucrul?» nu poate fi separată de întrebarea
«unde este omul?». Precum fetișul și jucăria, lucrurile nu sunt cu
adevărat în nici un loc, căci locul lor se află dincoace de obiecte și
dincolo de om, într-o zonă care nu mai este nici obiectivă, nici
subiectivă, nici personală, nici impersonală, nici materială nici
imaterială; aici ne aflăm însă în fața acestor necunoscute aparent atât
de simple: omul, lucrul.‖ (Agamben 2015, 101-102). Iată, avem un
indiciu care să valideze premisa traducătorului G. I. Tohăneanu.
Parcurgând cu ochiul ager al clasicistului și cu acuitatea stilistică a
celui care a oferit o ediție comentată a epopeii în versiunea Lovinescu,
Gabriela Creția descifrează atare amprente auctoriale: „Traducerea
domnului Tohăneanu, binecunoscut ca un doct și rafinat latinist, se
înfățișează tot în endecasilabi iambici (fără vreo licență metrică) și
frapează dintru început prin îngemănarea a două calități aparent
ireconciliabile: fidelitatea în spirit și în literă față de Vergiliu, dar și
maniera stilistică marcat personală a celui care, de atâtea ori, ne-a
încântat cu finețea perceperii și exprimării sale poetice. Există în
această tălmăcire un relief aparte, o frumusețe proprie, o «grifă» cu

96
nimic mai prejos decât aceea a unei inspirate creații originale. Și
miracolul stă în această răbdătoare, migăloasă, dar total respectuoasă
re-creare a originalului: textul zboară înalt, dar cu evlavie‖ (1994, 15).
Așa după cum sugerează și precum se întrevede din
străbaterea întregii creații lingvistice a lui G. I. Tohăneanu, patru
condiții, simultane, sunt indispensabile pentru o bună traducere: (1)
cunoașterea în profunzimile și articulațiile sale a limbii-sursă, latina,
(2) a limbii-țintă, cea în care traduci, româna, (3) sensibilitate artistică
excepțională, când vorbim de poezie și, (4) nu mai puțin, cunoașterea
tradiției – a versiunilor anterioare, pentru o obligatorie raportare la
aceasta. Cu neliniștea spirituală consubstanțială, acesta își aproprie
faptul – demonstrat aici, dar evident de-a lungul întregii opere traduse
– că dificultatea traducerii nu rezidă doar în găsirea unui termen
similar celui din limba-sursă, nu se limitează nicidecum la o simplă
echivalență lexicală, ci că presupune întâlnirea esteticului cu eticul, a
formei cu fondul creației. Lori Saint-Martin, ea însăși prolifică
traducătoare, dar și teoreticiană a fenomenului, surprinde această
graniță fluidă dintre original și transpunere, indicând deopotrivă
efortul creator al traducătorului, mereu perfectibil: „Étranger-familier,
loin-proche, même-Autre, dedans-dehors; la traduction littérairenʼaque
des paradoxes à offrir‖ (2016, 242). E sentimentul cu care se măsoară
și traducătorul G. I. Tohăneanu.

Referințe bibliografice

Surse
Vergilius Maro, Publius. Aeneis. Traducere în formele originale de
George Coșbuc. Edițiunea V. București: Editura „Cartea
Românească‖ S. A., [s. a.].
Vergilius Maro, Publius. Eneida. Traducere de Eugen Lovinescu.
Note de Eugen Cizek, prefață și note finale de Edgar Papu.
București: Editura Tineretului, 1967.
Vergilius Maro, Publius. Eneida. În românește de Eugen Lovinescu.
Antologie, prefață, note și bibliografie de Gabriela Creția.
București: Editura Albatros, 1978.
Vergilius Maro, Publius. Eneida (cânturile I-VI). Traducere, note și
prefață de Teodor Naum. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1979.
Vergilius Maro, Publius. Eneida. Prefaţă şi traducere din limba latină:
G. I. Tohăneanu. Note şi comentarii, glosar: Ioan Leric.
Timişoara: Editura Antib, 1994.

97
Vergilius Maro, Publius. Opere. Eneida. Traducere de Nicolae Ionel.
Iași: Institutul European, 1997.
Vergilius Maro, Publius. Eneida. Introducere, traducere în hexametri,
bibliografie și indici de Dan Slușanschi. București: Paideia,
2000.

Referințe critice

Agamben, Giorgio. Stanțe. Cuvântul și fantasma în cultura

occidentală. Traducere din italiană de Anamaria Gebăilă.
București: Humanitas, 2015.
Aurobindo, Sri, The Complete Works of Sri Aurobindo. Volume 27.
Letters on Poetry and Art. Pondicherry: Sri AurobindoAshram
Press, 2004.
Berman, Antoine. „La retraduction comme espace de la traduction‖.
Palimpsestes, 1990, 4: 1-7.
Berman, Antoine. Pour une critique des traductions: John Donne.
Paris: Éditions Gallimard, 1995.
Bowring, Jacky. A Field Guide to Melancholy. Old Castle Books,
2008.
Creția, Gabriela. „Eneida – o nouă traducere‖. România literară,
XXVII, 1994, nr. 24: 15.
Ernout, A., Meillet, A. Dictionnaire étymologique de la langue latine.
Histoire des mots. Paris: Librairie C. Klincksieck, 1932.
Guţu, G. Dicţionar latin-român. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983.
Kenney, E. J. „Virgil and the Elegiac Sensibility‖. Illinois Classical
Studies, VIII, 1983, nr. 1: 44-59.
Lewis, Charlton T. A Latin dictionary. Oxford: Claredon Press, 1933.
Saint-Martin, Lori. „De lʼintraduisible en traduction littéraire:
expérience et réflection‖. Cahiers Echinox. Volume 31. La
Trahison des images, la déficience des langues, Cluj-Napoca,
2016: 239-246.
Slușanschi, Dan. Sintaxa limbii latine. Vol. I. Sintaxa propoziției.
Ediția a II-a, revăzută și adăugită. București: Editura
Universității București, 1994.
Tohăneanu, G. I. Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică și versificație.
București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.

98
Notiță biobibliografică

Valy CEIA. Doctor în filologie, conferenţiar universitar la

Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din
Timişoara, unde predă discipline din aria limbii şi literaturii latine,
Valy Ceia este membră a Centre Internationale de Recherche et
Etudes Transdiciplinaires (CIRET), cu sediul la Paris, a Societății de
Studii Clasice din România, a Centrului de Studii Romanice din
Timișoara (CSRT).
Cercetările sale, cu o tematică variată, vizează constant
literatura latină, stilistica aplicată, istoria limbii latine, literatura
română, transdisciplinaritatea. Cărţile publicate denotă această
diversitate de preocupări ştiinţifice: Narativ şi descriptiv în Ţiganiada
lui I. Budai-Deleanu (2002), Literatură şi credinţă. Structuri tematice
contrastante şi paradoxale (2009), Reflexivitate și acțiune în
literatura latină (2014), Morfologia istorică a limbii latine. I. Clasa
numelui și neflexibilele (2014).

99
 TRADUCEREA „IMPERIALĂ― ȘI
TRADUCEREA „NAȚIONALĂ―.
METADISCURSURI ȘI PROCESE
REALE DE TRADUCERE DIN
SECOLUL AL XIX-LEA
LARISA SCHIPPEL
Universitatea din Viena, Austria

Abstract: The present paper aims to outline the essential differences

between the translation functions involved in nation building
processes, on the one hand, and, on the other hand, the translation
processes occurring in multi-ethnic empires. Towards this end, the
study will use the categories defined by Michaela Wolf in relation to
the Habsburg Empireand apply them to the Russian Empire, and will
compare national developments in Germany and Romania.
At first sight – though this is where more extensive research is needed
– it becomes apparent that those empires that have to deal with
plurilingualism within their borders and have to find pragmatic
solutions for manipulating this plurilingualism in order to ensure their
internal stability are also more liberal insofar as imports from outside
the borders are concerned.

Keywords: translation, nation vs empire, translation meta-discourses,

the nineteenth century

1. Traducerea, traductologia și procesele de nation-

building

Etapa 1: Construcția
Traducerea și contribuția ei la dezvoltarea limbii și literaturii
naționale – „Traductologia‖ lingvistică sau literară

Rolul traducerii – în așa-numitul proces de nation building a

fost studiat în ultimii ani cu o anumită continuitate. Dizdar (2015)

100
prezintă o listă de vreo zece titluri – autori care discută despre
construirea națiunilor sub aspectul participării traducerii, din punctul
de vedere traductologic. Punctele de plecare sunt – ca de obicei în
traductologie – datele furnizate de lingvistică și istoria literară. Și de
aceea în mod natural se bazează și traductologia pe nucleele
construirii națiunii – limba literară și literatura națională, cei doi stâlpi
ai construcției naționale tipice. Mai lipsește și istoria „națională‖ și
mitul național este perfect. „La traduction a en règle générale précédé
la création littéraire autonome; elle a été la grande accoucheuse des
littératures‖ (Cary 1962, 108).
Drept consecință, traducerea este studiată, într-o primă etapă,
în căutarea contribuției sale la dezvoltarea limbii și literaturii
naționale, aportul ei la dezvoltarea limbii – vezi, de exemplu,
Pompiliu Eliade, Paul Cornea –, dar traductologia este – într-o primă
etapă – și chiar ea un participant activ la construirea acelui concept de
națiune pe care istorici ca Lucian Boia sau Sorin Mitu – îl
demonstrează în procesul construirii lui şi îl deconstruiesc astfel.

Etapa 2: Deconstrucția
Prin deconstruirea rolului traducerilor în construirea identității
naționale, traductologia demonstrează interrelația dintre culturi
diferite.
Cea de-a doua etapă este marcată de schimbarea perspectivei.
Paralel cu tendințele critice referitoare la construcțiile naționale –
venind din istoriografie, din curente postcoloniale ale diverselor
discipline – îl menționez doar pe Benedict Anderson cu vestita sa
carte despre Comunități imaginate (Imagined Communities, 1983) și
Națiuni și naționalism (Nations and Nationalism since 1780.
Programme, myth and reality, 1990) de Hobsbawmca și de același
autor Invenția tradiției (The Invention of Tradition 1983), precum și
întrebarea cum de a făcut acest concept cu încărcătură simbolică o
carieră plină de consecințe – cum zice Anderson, traductologia se
interesează de rolul proceselor traductive – în impunerea ideii de
națiune, rol care adeseori este cu totul altul decât acela de a contribui
la înțelegerea popoarelor.
Apreciem că Lucian Boia este primul reprezentant al
pătrunderii mai adânci în specificul acestui concept național. Pornind
de la ideea că „naţiunea este o mare solidaritate‖, consideră că limba,
religia, teritoriul, istoria, structurile economice (specifice, totuşi,
naţiunilor) nu sunt obligatorii. Naţiunea poate fi constituită de către o
elită şi fără unul dintre aceşti factori (dar nu fără toţi). Raportarea
naţiunii, consideră Lucian Boia, la etnic este uneori principalul liant al

101
unei construcţii naţionale (limba fiind expresia ei). Dar, oricum, etnia
poate oferi trăsături bine cristalizate în societăţile primitive, dar, apoi,
către modernitate, limba devine definitorie. Deosebirile dintre naţiuni
devin acum sociale şi de istorice, ambele naturi exprimându-se prin
limbă (cel mai puternic liant dintre toţi cei utilizabili), creatoare sau
purtătoare a unei culturi comune. Procesele reale de traducere au
participat la acele construcții.
Aici, traductologia a fost foarte utilă fiindcă putea arăta că
traducerile nu ascultă sau nu ascultă numai de interesele naționale.
Deci traductologia căpăta un profil critic și putea submina
perspectivele naționale/naționaliste, fiindcă putea demitiza ideea că
națiunea se hrănește mai ales din surse proprii în sensul „invenției
tradiției‖. În astfel de construcții autohtoniste, traducerea a „deranjat‖
întotdeauna, după o cum demonstrează foarte frumos volumele
timișorene care documentează influența traducerilor din limbile
romanice asupra literaturii române (Lungu-Badea, Georgiana (2006-
2008): Un capitol de traductologie românească, I – III). În sensul
acesta traductologia avea și are un potențial subversiv și stă ca un spin
în coasta concepțiilor naționaliste.

Etapa 3: „FoucaultianăŖ
Prin descoperirea și dezvăluirea proceselor și agenților
hegemoniali, traductologia devine un critic de ideologie și de
societate.
În acest proces deconstrucționist urmează sau ar trebui să
urmeze o a treia etapă: Demonstrarea că traducerea și mai ales
politicile traductive funcționau și funcționează ca un fel de catalizator
în procesele de nation-building, dar și ca agenți ai proceselor
hegemoniale. Acesta ar fi etapa în care traductologia ar îndeplini
funcția de critic al ideologiei, urmărind a-i descoperi și a-i dezvălui
interesele hegemoniale.

2. Traducera ca agent al nation-building. Consecințe

Faptul că traducerea era utilizată și instrumentalizată ca un
agent al proceselor de nation-building a dus între altele la rezultatul că
şi traductologia s-a ocupat de acele procese care erau (și sunt?)
relevante pentru națiune, adică de limba și literatura națională și în
mod consecvent, aproape exclusiv, de traducerea literară. Deci,
trecem, acum, de la nivelul traducerii reale la cel al rolului unei
traductologii care își găsește obiectul de studiu tocmai în acele nuclee
ale construcției naționale: limba și literatura. Nu o interesează decât în
mod marginal sferele vieții cotidiene, ale economiei, ale dreptului etc.

102
Acest demers pe care ni-l ofereau Cultural Studies, prin îndreptarea
lor spre viața societății dincolo de literatura națională și limba cultă,
nu a ajuns în traductologie decât foarte marginal și parțial, în ultimele
decenii, și – de regulă, pentru uz practic și pentru perioada actuală.
Datorită acestei preocupări unilaterale în privința literaturii și
limbii naționale, traductologia și, mai mult, istoria traducerii posedă
până azi foarte puține date privind celelalte sfere ale societăților în
care s-a tradus, dar care nu erau interesante de tot felul de construcții
naționale.

3. Traducere dincolo de construcții naționale? Exemplu:

Imperiul Habsburgic
Ajungând la această concluzie care este mai mult sau mai
puțin acceptată în comunitatea traductologilor, m-am interesat de
spații în care dezvoltarea societății era mai puțin dominată de
construcții naționale.
Încă din studențime m-a impresionat faptul că profesorul
nostru de lingvistică romanică – care ne ținea și cursul de Istoria
României – când vorbea despre Bizanț, ne întreba de ce oare Imperiul
bizantin a supraviețuit celui occidental cu o mie de ani. Răspunsul lui
era foarte precis: Se putea baza pe trei factori decisivi – dreptul roman,
cultura greacă și creștinismul ca religie de stat (deci, vestitul
cezaropapism). Ceea ce mă impresiona era faptul ca explicația era așa
de simplă. Poate de atunci, mă fascinează explicațiile aparent simple –
și, într-un fel, elegante. Dar de atunci mă întrebam – studiind totuși
traductologia – dar cum s-au înțeles „ăștia‖ în Bizanț? Sau în Imperiul
Otoman sau în cel Habsburgic?
Într-o oarecare continuitate cu Bizanțul în ceea ce priveşte
mărimea şi multiculturalitatea, aș vrea să pornesc de la Imperiul
Habsburgic pentru a schița câteva idei despre relația stabilită între
traducere și discursul traductologic, pe de o parte, și statutul
sociopolitic al imperiului, pe de alta.
Spre marele nostru noroc există cartea Michaelei Wolf din
Graz: Die vielsprachige Seele Kakaniens. Übersetzen und
Dolmetschen in der Habsburgermonarchie 1848 bis 1918.
Punctul de plecare al Michaelei Wolf este conceptul de
„cultură‖ ca un concept deschis, urmându-l pe Homi Bhabha în sensul
„unui loc al disputei dintre reprezentații de subiecte, de istorie
ș.a.m.d.‖, adică locul unde se produc sensuri într-un proces dinamic și
deschis. În această interpretare, traducerea devine o procedură
intrinsecă a oricărui proces de comunicare și cu acesta de conviețuire.

103
 Facem aici o mică paranteză: În pregătirea acestui studiu, am
căutat site-uri românești despre traducerea culturală, cu intenția de a
găsi definiții și terminologii actuale cu privire la conceptul traducerii
culturale. Am însă impresia că s-a produs o oarecare neînțelegere.
După părerea mea, termenul de traducere culturală se folosește cu
sensul „traducerea culturemelor‖. Altfel, nu ar fi de imaginat un
colocviu cu titlul „Traducere culturală în poezia contemporană‖.
De aceea, ca să fie bine înțeles ce concept am în vedere, îl
citez pe Harish Trivedi1 (2005) și explicația sa foarte argumentată:

„Meanwhile, instead of a cultural turn in Translation studies, we

have on our hands a beast of similar name but very different fur and
fibre – something called Cultural Translation. This is a new
collocation and in its specific new connotation is not to be confused
with a stray earlier use of it in the old-fashioned sense of translation
oriented towards the target culture, what may be called a reader-
oriented or ‗domesticating‘ translation. In fact, the term Cultural
Translation in its new and current meaning does not find an entry or
even mention in any of the recent encyclopedias and anthologies of
translation listed above‖2.

Sau cu cuvintele lui Walter Benjamin în clasicul lui eseu despre

traducere:

„Translation passes through continua of transformation, not abstract

ideas of identity and similarity. [...] Salman Rushdie, exploiting the
etymology of the word ‗translation‘, which means to carry or bear
across, sad: ‗I‗m a translated man‘―.

Ce au încomun Walter Benjamin și Salman Rushdie? Au fost

puși în legătură de către Homi Bhabha.

„...it is the dream of translation as ‗survival‘ as Derrida translated

the time of Benjamin‘s concept of the after-life of translation, assur-

1
Harish Trivedi, professor of English at the University of Delhi, is the author
of Colonial Transactions: English Literature and India (1993), and has co-
edited Interrogating Postcolonialism (1996), Postcolonial Translations (1998)
and Literature and Nation: Britain and India 1800-1990 (with Richard Allen,
2000).
2
Translating Culture vs. Cultural Translation: https://iwp.uiowa.edu/91st/
vol4-num1/translating-culture-vs-cultural-translation.

104
 vivre, the act of living on borderlines. Rushdie translates this in to
the migrant‘s dream of survival; an initiatory interstices; an
empowering condition of hybridity‖ (Trivedi 2005).

Trăsătura definitorie a transculturalităţii – hibriditatea –

amestecul diferit dozat a existat dintotdeauna. Aceasta nu reprezintă
un defect şi nici nu constituie un avantaj: este o realitate gradată
diferit.
Întrebarea însă – dintotdeauna, dar acum mai mult ca oricînd –
este: cum se tratează această diferență. Și aici întrebarea este
următoarea: ce înseamnă acest fapt pentru traductologie. În sensul
acesta, traducerea culturală ca – nu cred că exagerez – categorie
centrală a științelor culturale cuprinde ideea unei negocieri a
diferențelor culturale într-un proces de de- și recontextualizare.
Bineînțeles, fondul acestor discuții este o societate, o lume de
întâlnire, de migrație, de deplasare și replasare, de conviețuire
conflictuală plină de discontinuități, fracturi și diferențe. În această
privință negocierea este indispensabilă și are loc și creează în același
timp un third space, adică spațiul în care nu mai este valabil sensul
inițial al unuia și nici acela al celuilalt. Cei doi care negociază sunt
avizați să negocieze ce vor să înțeleagă într-un anumit caz.
Odată înțeleasă această transculturalitate a lumii, a culturii
actuale, privirea se îndreaptă spre trecut și se înțelege că nici trecutul,
nici culturile așa-zis naționale nu erau deloc omogene, monocolore
cum se sugerează de la Herder încoace...
Întrebarea: Cum se tratează această diferență? este îndreptată
spre disciplina noastră. Care sunt posibilitățile și necesitățile unei
discipline care se ocupă mai mult ca oricare de această diferență?
Revenim la situația din Imperiul Habsburgic, unde una dintre
condițiile centrale este plurilingvismul Imperiului. Plecând deci de la
teza că traducerea contribuie în mare măsură la construcția culturilor,
Wolf promite o trecere în revistă a fenomenului traductiv din
monarhia habsburgică.
În mod oficial – vorbim despre perioada 1848-1918 – avem a
face cu 10 limbi ale Imperiului, deci Imperiul Habsburgic – ca orice
Imperiu – este plurilingv. Care sunt consecințele acestui peisaj verbal?
Eric Hobsbawm: „Unde există mai multe limbi una lângă alta,
plurilingvismul poate fi atât de normal, încât o identificare exclusivă
cu una dintre aceste limbi ar fi cu totul arbitrară― (1996, 71). Limba
comunicării se alege după context, uzul limbii se schimbă după
context, alegerea limbii este o alegere neutră, strict pragmatică.

105
 Michaela Wolf folosește diferențierea pe care o face Mority
Csáky între „pluralitatea endogenă‖ și „pluralitatea exogenă‖ şi
definește pe baza materialului următoarele categorii pentru a acoperi
câmpul traductiv:
a) pluralitatea endogenă înseamnă densitatea etnică și
lingvistică din spațiul central-european și respectiv și din monarhie; pe
când:
b) pluralitatea exogenă înseamnă suma acelor elemente care
se adaugă din exterior.

Prima cuprinde influențele și schimburile de-a lungul

secolelor care au dus la o mulțime de coduri culturale și inclusiv
lingvistice. Capacitatea locuitorilor de a „decoda‖ aceste coduri face
posibil un fel de traducere culturală – cum s-a discutat mai sus. Acest
concept de pluralitate endogenă formează baza pentru diferite tipuri de
traducere, care sunt reprezentative pentru medierea elementelor
culturale din monarhia habsburgică: Ele sunt denumite „comunicare
policulturală‖ și „traducere policulturală‖ (Wolf 2012, 54-55).
Cea de a doua categorie – pluralitatea exogenă – vizează acele
procese europene de difuziune, mai cu seama influențele din Spania,
Franța, Italia sau din Imperiul Otoman privind relațiile sociale,
politice, culturale, literare, gastronomice etc. Și această pluralitate
exogenă formează baza pentru conceptul de traducere transculturală
(Wolf 2012, 58-59).
Din punctul de vedere al transculturalității, conceptul de
„cultură‖ trebuie înțeles ca o entitate relațională care cuprinde o
mulțime de forme de viață, o rețea de identități multiple. Conceptul de
„traducere‖ transculturală cuprinde activitățile traductive care trec
hotarele monarhiei, deci tot ce ține de conceptele tradiționale de
„traducere‖ și de „interpretare‖.
Vom da câteva exemple din peisajul plurilingv-traductiv
habsburgic:

 traducerea obișnuită/cotidiană
În categoria aceasta apar o mulţime de profesii sau activități
profesionale în care schimbarea limbii după contexte şi necesităţi face
parte din viaţa de zi cu zi: servitoare, învățători de casă, bucătari,
slugi, croitorese, meșteșugari, prostituate, birjari, spălătorese, grăjdari
(de cai), doici şi aşa-numitele ‚Tauschkinder‘, copii, care după
obiceiul vremii, se schimbau între familii din partea austriacă și din
partea ungară și trăiau o anumită vreme în familia cealaltă pentru a
învăța limba și traiul din partea cealaltă a imperiului.

106
  traducerea instituționalizată
Acest tip de traducere era indispensabil mai ales în anumite
instituții ale imperiului: școală, armată și pentru funcționari. Aici
pluralitatea lingvistică este manevrată pe baze legale. Se constituie un
câmp de interese naționale și naționaliste.
În concluzie: „În vechea Austrie s-a tradus în mod natural zi și
noapte― (Petioky, apud Wolf 2012). Contactul dintre oficii și petenți
era reglat prin lege. Astfel, de exemplu, funcționa interpretarea și
traducerea la tribunal între 1860 și 1918 datorită interpreților legali
pentru 29 de limbi!
Cel mai vechi și primul „birou‖ de traducere, acel „Erstes
Internationales Uebersetzungsbureau‖, producea 160.000 traduceri din
1880 (1900). Prestigiul lui consta în „realizarea promptă a lucrului‖,
„prompt, la orice vreme a zilei‖, „traducere imediată, în timp ce
curierul așteaptă, chiar și pe cale telefonică―.

 traducerea transculturală
În această categorie sunt subsumate acele traduceri care
transferă texte din străinătate în limba imperiului, de regulă în
germană.
Teza principală și fundamentală a Michaelei Wolf – ca să
rezum o carte de 400 de pagini plină de material la o singură frază:
Imperiul Habsburgic a trăit prin și datorită proceselor traductive.
Această importanță și acest prestigiu fac, poate, de înțeles și
faptul că traducerea are un statut înalt și în Austria de azi, unde, de
exemplu, funcționează trei instituții universitare – Viena, Graz și
Innsbruck – pentru 8 milioane de locuitori –, pe când în Germania, de
pildă, pentru 80 milioane, există în ziua de azi tot trei instituții
universitare – Leipzig, Heidelberg, Mainz/Germersheim (parțial și
Saarbrücken).

4. Traducere dincolo de construcții naționale? Exemplu:

Rusia
Necunoașterea limbii turce nu ne permite cercetarea modului
în care procesele similare s-au derulat în Imperiul Otoman. Există
actualmente o cercetare traductologică foarte vie în Turcia, dar
majoritatea rezultatelor sunt prezentate, până acum, în turcește. Ceea
ce s-a publicat în engleză se raportează la procesele traductive în
legătura cu kemalismul, adică cu modernizarea Turciei, care urmează
– din nou – modelul național.
Când e vorba de istoria activității traductive din Rusia, de
regulă, discuția începe cu Petru I și inițiativa lui de a moderniza

107
această țară. În general, în secolul al XVIII-lea, se constată o activitate
traductivă foarte intensă. Acest fapt este dovedit, descris, în ultima
lucrare (în limba engleză) – a lui Sergej Tjulenev, publicată în seria
TransÜD la Berlin. Translation and the Westernization of Eighteenth-
Century Russia. A Social-Systemic Perspective. Mai puțin cunoscut,
poate, este faptul că tot secolul este marcat de o intensă activitate de
traduceri, de înființarea așa-numitelor colegii de traducere atât în
perioada lui Petru I (1682-1725), cât și în perioada împărătesei
Ecaterina cea Mare (1762-1796). Înaintea epocii marcată de Țarina
Rusiei, se face simțită deja influența luminismului și, împreună cu el,
influența limbii franceze. O oarecare curiozitate constă în faptul că
iluminismul își face loc în Rusia „de sus‖, adică datorită inițiativelor
țarilor, ale țarinelor Elisabeta și Ecaterina a II-a.
În sensul traducerii culturale se poate interpreta convingerea
lui Petru privitoare la necesitatea de modernizare a țării. Dar
bineînțeles, Petru nu era fără premergători: așa, deja tatăl lui, Alexei,
iniția, de exemplu, traducerea cărții lui Erasmus din Rotterdam, De
civilitate morum puerilium, importând astfel pedagogia iluminismului
în Rusia. Acea vestită Mare Ambasadă a lui Petru I care îl va duce la
Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneția și Londra este
începutul unui proces care va dura mult mai mult decât viața lui și
care va fi continuat într-o mai mare sau mai mică măsură până la
apogeul din 1815, când Rusia, la sfârșitul războaielor anti-
napoleonene, devine un partener recunoscut din Europa și va face
parte din acele puteri care la Viena încheia vestita Sfânta Alianță:
Imperiul Habsburgic, Prusia și Imperiul Rus.
Într-o oarecare măsură comparația cu situația din Imperiul
Habsburgic nu poate fi decât șchioapă, fiindcă nu avem o descriere
atât de elaborată și atât de bogată în materiale documentare pentru
Rusia. Aș vrea să încerc o schiță cum este sau poate fi situația
lingvistică și traductivă din Rusia. Voi folosi categoriile lui Wolf și
voi încerca să schițez măcar câteva puncte de referință:

a) Limbile pe baza recensământului din 1897

Spre deosebire de Imperiul Habsburgic, unde întrebarea din
recensământ cerea informații despre limba colocvială, în Rusia,
întrebarea privește naționalitatea, ceea ce dă o altă imagine, așadar
numai parțial comparabilă.
populația rusească: 55,7 milioane (48%)
ucraineană: 22,4 milioane (18%)
polonă: 7,9 milioane (6%)
belorusă: 5,9 milioane (5%)

108
 evreiască: 5,1 milioane
tătară: 3,7 milioane
cazahă: 3,1 milioane
germană: 1,8 milioane
lituaniană: 1,7 milioane
letonă: 1,4 milioane
georgiană: 1,4 milioane
bașchiră: 1,3 milioane
armeană: 1,2 milioane
moldovenească: 1,1 milioane
estonă: 1,0 milioane
restul: 11 milioane (diferite etnii)
Un lucru trebuie spus dinainte: cifra vorbitorilor nu este
întotdeauna un indice pentru rolul pe care o limbă îl joacă într-o
societate. Dar reținem că harta limbilor este destul de variată și
reflectă demersul colonizator al Imperiului Rus, care este un demers
expansiv, sau, altfel spus, Imperiul se extinde, nu cucerește alte părți
ale lumii. În sensul acesta situația este similară cu cea din Imperiul
Habsburgic, ambele fiind imperii fără colonii (spre deosebire de
Imperiul britanic sau spaniol, de exemplu).

b) Putem pleca de la ideea că și în Rusia ar fi funcționat o

comunicare policulturală. Vom vedea ce poate fi constatat în materia
de traducere habitualizată (Wolf):
În toate aceste profesii enumerate pentru Imperiul Habsburgic,
se găsea personal de etnie și de limbă diferite de cele existente și
vorbite în Imperiu – informațiile de care dispunem sunt extrase ... mai
ales din literatură. Găsim bunăoară, așa cum o găsim la Gregor von
Rezzori, în descrierea copilăriei sale în Bucovina, pe doica sa care
vorbea un amestec din idiș și ucraineană, doici care vorbeau nemțește,
învățători care vorbeau franțuzește sau englezește, deci limbile
dinăuntrul și din afara imperiului. Pentru funcționalitatea unei case,
unei familii, unei curți era absolut necesară această traducere
ordinară/cotidiană. Date nu prea avem, dar descrieri de toate felurile
ne stau mărturii.

c) traducerea instituționalizată
„Fără tolmaci (așa în rusește!) nu pot să fiu nicio zi!‖ zicea
medicul Johannes Coster von Rosenburg. Și i se dădea imediat un
tălmaci – Lavrentij Bek, care în mod normal lucra la colegiu
(minister) de externe și este, la cererea medicului, transferat la colegiu

109
farmaceutic. Robert Erskine era primul din mai mulți medici scoțieni
la curtea țarilor ruși. Cum vorbeau ei cu țarul?
Banca de date Erik-Amburger, care îi înregistrează pe străinii
din Rusia prerevoluționară, conține 4973 de medici (străini). Toți
vorbeau rusește? Or fi învățat cu timpul... Cum vorbeau la început?
Cifra tuturor străinilor înregistrați în această bancă de date
cuprinde 100 000 de străini cu profesii diferite, de la medici la
meteorologi, la profesori, la constructori și ingineri etc.
Datorită faptului că istoria medicinei este una foarte bine
studiată, avem informații despre faptul că medicii – nu numai cei de
curte, ci și cei din armată – lucrau cu interpreți. Astfel, Heinrich
Kellermann povestește că nu-i poate trata pe acei mulți streliți răniți –
de teamă că aceștia nu-l înțeleg bine și că, neluându-și medicamentele
cum trebuie, ar putea muri.
Pe lângă traducerea obișnuită/cotidiană exista și traducerea
instituționalizată. Posolskij prikaz (un fel de minister de externe), de
exemplu, avea în 1689, pe lângă 53 defuncționari, 22 de traducători și
17 interpreți. În legislația domnească se găsesc paragrafe speciale
despre pensiile pentru traducătorii și interpreții din diferite domenii.
Banca de date (Amberger) înregistrează 127 de traducători străini.
În mod consecvent se instalează pe lângă curtea lui Petru I nu
numai un colegiu de traducători, ceea ce face și Ecaterina II, –
amândoi țarii punând, în acest fel, accentul și pe educarea noilor
traducători.

d) Traducerea transculturală este acel proces prin care Rusia

este vestită.

„Translation-transfer was a major mechanism for bringing a

latecomer to the level reached by firstcomers. Translation exercised
its function of opening the communication system to a new
influence‖ (Tyulenev 2012, 97).

Țara s-a modernizat de-a lungul secolului al XVIII-lea și până

în cel al XIX-lea traducând. Fapt care îl pune pe Klaus Städtke, marele
slavist din Bremen, să vorbească despre o „cultură traductivă‖
(Übersetzungskultur). În sensul acesta, traducerea este o activitate
continuă, neîncetată – din secolul al XVIII-lea. Dar, din nou,
reamintim că, atunci când e vorba de aceste procese, în mijlocul
atenției stă literatura. Ilustrativ, din acest unghi, este și – vestitul
Traité de cession de lřAlaska, – de care dispunem în limba franceză,

110
„Nous, Alexandre II, Empereur et Autocrate de toutes les Russies...― –
cine l-a tradus? Sau cine l-a scris?
În sensul acesta revoluția din 1917 nu este nicidecum o
cezură, ci se continuă chiar cu un nou avânt procesul de traducere din
literatură, dar și în diferite discipline științifice. S-ar putea adăuga
multe și multe încă nu știm, dar nu o istorie exhaustivă a istoriei
traducerii din Rusia este obiectul meu, ci întrebarea dacă categoriile
câștigate din analiza Imperiului Habsburgic s-ar potrivi și pentru o
descriere a realităților din Imperiul Rus – și impresia mea este că – da.
Și această întrebare este numai una intermediară pentru a căuta un
răspuns la întrebarea dacă putem diferenția o „traducere imperială‖ de
una „națională‖, prin prisma rolului – și a funcției – proceselor
traductive în funcționarea statelor și a societăților de diferite tipuri
(vezi și Schippel 2013).

5. Comparația imperiilor cu națiunile română și cea

germană
Pornim o dată mai mult de la Schleiermacher. Pentru el,
traducerea este un act de patriotism în primul rând pentru a dezvolta
limba germană cu scopul de a multiplica funcțiile ei, dar mai ales
pentru a fi capabilă de o literatură comparabilă cu cea franceză –
dușmanul preferat din toată perioada de construcție națională – limba
și literatura fiind doi din trei stâlpi primordiali ai construcției
naționale. Obiectivul suprem este cel național, traducerea fiind un
instrument pentru atingerea lui, adică pentru construirea unei identități
naționale sau cum o rezumă Anthony Pym: „Il ne s‘agit pas d‘une
opposition primaire entre deux nations mais d‘une opposition entre
deux façons de construire l‘identité nationale― (France/Allemagne)
(1997, 33).
La fel în România: Traducerea și pentru Eliade Rădulescu și
pentru Titu Maiorescu este mijlocul unei construcții naționale, care
iarăși este obiectivul suprem. Pentru Țara Românească și Moldova
acesta înseamnă clar: limba română, și numai ea. În constituție numai
ea există. Când, după tratatele de la Paris, România Mare e constituită,
partea populației neromânoglotă atinge o treime din populația totală a
României. Se declanșează oare o activitate traductivă, cum era firesc?
Pentru Imperiul Habsburg, Wolf constată o interdependență
clară între politica de limbă – perioade în care se pare a fi de dorit să
fie instalată o limba unică – germană (un demers eșuat, de altfel) – și
intensificarea proceselor traductive. Putem oare constata asemenea
interdependențe pentru statele noastre naționale? Un stat național are o
limbă națională. Dar cine o vorbește cu adevărat? Dacă ne gândim la

111
Bucureștiul multicultural și plurilingv de altădată (despre care se
vorbește acum cu mare plăcere), câte limbi se vorbeau și cum se
înțelegeau oamenii? Când am tradus cărțile Cristinei Vintilă-
Ghițulescu, În șalvari și cu îșlic – despre biserică, sexualitate,
căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, m-am
întrebat de multe ori cum vor fi vorbit ei. Actele acelor procese zac –
cum îmi zice autoarea – în arhive.
Atât pentru România, cât și pentru spațiul german putem
constata că instalarea unui regim național duce pas cu pas dar
consecvent la instalarea unei singure limbi naționale, indiferent de
realitățile verbale, lingvistice din țara respectivă. Cum, de exemplu, s-
au făcut înțeleși hughenoții veniți și chiar chemați din Franța după
ridicarea Edictului de la Nantes, ajungând în Prusia germanofonă? S-a
tradus pentru ei când aveau a face cu oficiu de cadastru pentru a obține
pământ, de exemplu? În ce limbă au fost scrise contractele de vânzare
și cumpărare? Cum au vorbit galițienii veniți în Rhenania pentru noua
industrie minieră și cum s-au înțeles cu colegii lor germanofoni?
De ce pun aceste întrebări la sfârșit?
1. Sunt convinsă că, pe de-o parte, atâta timp cât
traductologia se ocupă în mod exclusiv sau preponderent de literatura
beletristică, ea va rămâne în logica gândirii naționale și nu va depăși
cu adevărat limitele filologice, care erau de partea lor „constructorii‖
națiunii; iar, pe de altă parte, atâta timp cât va domina ideea despre
maternitatea limbii și despre paternitatea țării, cetățenii parcă ar fi
orfani...
2. Sunt convinsă că traductologia care vrea să fie respectată și
acceptată în ansamblul celorlalte discipline umaniste (măcar) trebuie
să acopere tot câmpul traductiv și nu numai partea și așa destul de
bine documentată – literatura...
3. Sunt convinsă că părăsirea cadrului național al studiilor
traductologice și aplicarea unei perspective transculturale ne va duce
la rezultate care pot dovedi că traducerea – fie policulturală, fie
transculturală – are un statut mult mai decisiv pentru o societate decât
s-a înțeles până acum.
De aceea am ținut la această comparație dintre imperii și
națiuni, care, desigur, este foarte fragmentară, din cauza lipsei de
analize premergătoare. Dar imperiile ne pot arăta că funcția traducerii
este una decisivă, de stabilitate a societății. O traductologie critică și
autoreflexivă ne poate arăta aceste construcții, obiectivul ei ar putea să
fie o privire transculturală.

112
Referințe bibliografice

Cary, Edmond. „Pour une théorie de la traduction‖. Diogène, 40,

1962: 96-120.
Dizdar, Dilek. „Translationswissenschaft als Gegenwartswissen-
schaft‖. In: Dieter Lamping (Hg.). Geisteswissenschaftheute.
Die Sicht der Fächer. Stuttgart: Krôner (Krôners
Taschenausgabe, 441), 2015: 194-209.
Hobsbawm, Eric. Nationen und Nationalismus. Mythos und Realität
seit 1780. Übersetzt von Udo Rennert. dtv, München, 1996.
Nikolaev, Sergej I. Ot Kochanovskogo do Mitskevicha: razyskaniia po
istorii polʹsko-russkich literaturnykh sviazei XVII-pervoĭ treti
XIX v, Sankt-Peterburg: Izd-vo S.-Peterburgskogouniversiteta,
2004.
Pym, Anthony. Pour une éthique du traducteur. Arras Artois Presses
Université. Presses de l‘Universitéd‘Ottawa, 1997.
Schippel, Larisa. „Weltbilder und Selbstbilder. Translation und
Diskurs‖. In: Klaus Dieter Baumann (ed.). Fach Ŕ Translat Ŕ
Kultur. Interdisziplinäre Aspekte der vernetzten Vielfalt.
Festschrift für Hartwig Kalverkämper. Berlin: Frank &
Timme, 2011: 489-509.
Schippel, Larisa. „History of Translated Knowledge. The Case of
Pettenkofer‘s Central Texts in Russia‖. In: Natalya Reinhold
(ed.). The History of Translation in the Cross-Cultural
Perspective. Moscow: University publisher RGGU, 2012:
134-143.
Trivedi, Harish. „Translating Culture vs. Cultural Translation‖.
Disponibil online la: http://iwp.uiowa.edu/91st/vol4-num1/
translating-culture-vs-cultural-
translation#sthash.tVGaamgG.dpuf.
Tyulenev, Sergey. Translation and the Westernization of Russia.
Berlin: Frank & Timme. 2012.
Wolf, Michaela. Die vielsprachige Seele Kakaniens. Übersetzen und
Dolmetschen in der Habsburgermonarchie 1848-1918.
Wien/Kôln/Weimar: Bôhlau, 2012.

Notiță biobibliografică

Larisa SCHIPPEL este profesor universitar doctor de

comunicare transculturală și coordonatoare a Centrului de
Traductologie din cadrul Universității din Viena, traducătoare;

113
„visiting professor‖ ș.a. la Universitățile din Leipzig, Jena, Graz,
Moscova, Voronez, Chișinău. Domeniile sale prioritare de cercetare:
traductologia, textologia, teoria oralității, istoria culturii.

114
 DESPRE O TRADUCERE ÎN FRANCEZĂ A
JURNALULUI DE CĂLĂTORIE ÎN CHINA
AL LUI NICOLAE MILESCU (SPĂTARUL)
HÉLÈNE LENZ
Universitatea din Strasbourg, Franța

Abstract: The journals Atelier de Traduction, Translationes, and

Rielma have already established the concepts of ―cultureme‖ (Lungu-
Badea 2009) and ―cultural dimension of translations‖ (Constantinescu
2014). Such concepts justify the critical valorisation of a text such as
the Journal of a Journey to China by NicolaeMilescu (Spatharus).
This account of a journey taken between 1675 and 1677 was written in
Russian by a Moldavian, discovered by B. P. Hasdeu in 1866,
introduced in French in 1833 by Emile Picot‘s monography (reedited
in 2012), and translated into Romanian three times by Gh. Sion
(1888), Em. C. Grigoraș (1926) and Corneliu Bărbulescu (1974). As
such, it is a document that has to be accompanied by a study of other
national works of the same period. The ―retranslations‖ (another
concept explored nowadays) of this text led to the discovery of the
symbolic value of an author who, according to NicolaeIorga in 1929,
combined the history of China with the history of Decebal, the
Dacian. The tsarist power employedNicolaeMilescu, this polyglot
Latinist competent in Christian and political terminology, to try to
mediate between Russia and China.
Milescu‘s book will be examined based on the originality of the travel
account, attested by scholars. CorneliuBărbulescu underscores the fact
that the Journal can, in fact, be seen as the beginning of Russian
ethnography. For example, the description of the Ostyak represents
the first (Russian ethnographic) document mentioning them. The
present paper will highlight the documentary virtues of the text. When
he records new information on Siberia, NicolaeMilescu corrects some
of the errors of older geographers. The account of the actual
diplomatic mission in China is rich in observations regarding the
language and rituals regarding foreigners as observed by emissaries,
translators, linguists. For example, the verbal exchanges regarding the
commercial relations with the Russians who had come to China are

115
explained through the fact that they could speak Chinese and
Mongolian. The text mentions a Mongolian translator, a translator
called Solomon but also the Jesuits Adam Schall and, in particular,
Ferdinand Verbiest, whose rank is alihahava in Chinese. Milescu‘s
narrative is always aware of communicational methods (the spoken
language is rendered in writing, some letters are translated from
Chinese into Latin, etc.) and a lot of the verbal exchanges rendered in
it unfold following the model of Verbiest, who spoke Latin. Of most
interest to both parties (Western and Chinese) are the information
regarding customs, sciences (the passion of the Chinese for astrology
explains why the Jesuits competent in calendars were left alone), even
musical/poetic performances. Danube, Danube, performed in front of
the askaniamaI, forces two linguists to sing in Chinese. The
descriptions of the Great Wall, of the city of Tianjin, of the imperial
city of Pekin are all of great literary and historical interest.
If one of the aims of the Romanian translation and translation studies
is that of translating/presenting into French and in France an author
unknown or little known by the Western public, despite his expedition
whose scope was comparable to that of Marco Polo, the prior study of
the ―Romanian translation ideas and meta-ideas from the sixteenth to
the twenty-first century‖ (Lungu-Badea 2013) is indispensable.
How could this account by NicolaeMilescu become as attractive,
useful, and pleasant as the Histoire du Prince Dracula, published by
MateiCazacu (1988)? The translation into French – a project we are
currently working on and an excerpt of which – the first known
description of the Baikal Lake in Siberia – will soon be finalised –
could provide an opening towards a wider reception of Milescu. The
discussion of the translation difficulties and their provisional and then
final solutions will contribute to the overall definition of the
translation studies research done in Romania.

Keywords: cultureme, Nicolae Milescu, retranslation, French critical

edition

Introducere
Cum s-ar putea vorbi de Nicolae Milescu în fața unui public
care l-a studiat deja? Este, pare imposibil pentru cineva care nu a scris
o carte, nu a făcut o teză sau un articol care să justifice o asemenea
îndrăzneală. Și, totuși, eu sunt în această situație. Întrucât Descrierea
Chinei, o carte descoperită în detaliu în română în urmă cu doar doi-
trei ani, mi s-a părut atât de aproape de așteptările cititorului european

116
modern, am început să mă gândesc să o traduc sau să o retraduc în
franceză. În acest studiu de traductologie românească, sunt prezentate
câteva dintre observațiile extrase din abordarea traducerii textului lui
Milescu. Aceasta mi-a demonstrat, mai întâi, că Milescu a văzut în
călătoria sa o operație de decriptare hrănită din povești privind
manifestările traducerii scrise și orale într-o altă limbă și, prin urmare,
hrănită de originile principiilor traducerii (românești) în sens larg.

Milescu – traducător și poliglot

Milescu – scriitor, cartograf, traducător, diplomat, un „Marco
Polo al României‖, născut la Vaslui în 1636, mort la Moscova în
1708, era și poliglot. La 30 de ani vorbea fluent cinci limbi: turca,
greaca, latina, franceza, rusa. La 80 de ani (vârstă la care conduce o
acțiune diplomatică în favoarea armenilor), ajunge să stăpânească deja
nouă limbi. Primelor cinci li se adaugă româna, greaca veche, germana
și suedeza. În fine, misiunea descrisă în Descrierea Chinei, i-a permis
să învețe și puțină chineză. Aceste cunoștințe l-ar fi impresionat pe
împăratul Sheng-zu, care l-a primit în audiență („Marco Polo al
României‖. Disponibil online la: adevărul.ro, accesat în 12 noiembrie
2015).
Totuși, interacțiunile cu diferitele populații pe care misiunea
lui Milescu le-a permis în spațiul chinez nu s-au făcut decât prin
schimbul de texte scrise sau printr-o comunicare orală în limbi pe care
Milescu nu le cunoștea. Aceste tranzacții au fost însoțite de alte tipuri
de schimburi (cadouri, forme de salut, gesturi ale corpului, după cum
o cerea momentul). De aceea textul lui Milescu, de obicei considerat
ca un raport de călătorie, de descoperire geografică și etnografică ni se
pare mai întâi analizabil în termeni de comunicare în care
transpunerea verbală joacă un rol esențial.

Mizele politice și comerciale ale misiunii lui Milescu în

China. O punte țaristă
La data misiunii sale în China, Nicolae Milescu, boier român
stabilit în Rusia din 1671, se căsătorește cu o moscovită. Este și el
cetățean rus și e de religie ortodoxă. A redactat, tradus și compilat
numeroase opere dintre care fără îndoială Lexiconul greco-latin-slav
al cărui autor este considerat (Păcurariu 2008, 17-18). Înaltele sale
calități intelectuale remarcate la începutul secolului al XX-lea de către
savantul francez Emile Picot sunt recunoscute de puterea țaristă. Se
știe de altfel că Nicolae Milescu este și primul traducător al Bibliei în
limba română, ceea ce conferă activității sale – ascunsă la momentul
acela sub semnătura lui Șerban Cantacuzino – o demnitate deosebită.

117
Puțin după sosirea sa în Rusia, a fost numit „funcționar‖ al
Departamentului Ambasadorilor (Posolski prikaz).
Cu acest statut va fi trimis în China și va redacta documentul
al cărui conținut va face din el primul sinolog român și una din
primele autorități mondiale în materie. Natura misiunii sale și a
pregătirii acesteia sunt prezentate de Păcurariu astfel:

„Am lăsat la urmă două lucrări ale lui Nicolae Milescu și anume cele
legate de misiunea sa în China, ca trimis al țarului Alexei
Mihailovici Romanov, o misiune politică, economică și de
informare. Autoritățile rusești trebuiau să stabilească relații politice
cu China, urmărindu-se și găsirea unui drum mai bun prin Siberia
spre China, care să faciliteze și relațiile economice. Încredințându-i-
se o asemenea misiune, Milescu a cercetat timp de un an documente
din arhiva instituției în care lucra (Posolski prikaz), cărți referitoare
la China, între care și cea a lui Marco Polo («Marco Pavel» cum îl
numea el), lucrările iezuitului Martino Martini De belo tartarico
(Anvers, 1654) și un Atlas Sinensis (Amsterdam, 1655), însemnările
de călătorie ale unor olandezi; a stat de vorbă cu membrii unor
misiuni diplomatice anterioare‖ (2008, 18).

Cine sunt membrii acestor misiuni diplomatice anterioare?

Fără îndoială funcționari ai Departamentului Ambasadorilor la
Moscova, a căror trecere a lăsat urme în toată lucrarea Descrierea
Chinei. Două misiuni rusești au precedat astfel pe cea a lui Milescu,
după cum o arată Platonova (2011). Textul boierului român se
construiește deci ca un fel de joc de pistă/parcurs punând întrebări
asupra comportamentului misiunilor rusești recente de care depindea
însăși viața sa. El va căuta răspunsuri și cu privire la motivele
neînțelegerii dintre ruși și chinezi care au condus începând din 1616 la
dezvoltarea de relații între China și Occident, în cadrul cărora și
misiunea sa are vocația de a rezolva blocajul survenit.
Natura drumului de parcurs va implica ajutorul interpreților, a
traducătorilor recrutați se pare în timpul călătoriei sale. Din acest
moment, transportul unei scrisori evocate în primele rânduri ale
poveștii traduse de Bărbulescu (1974) confruntă cititorul cu o realitate
lingvistică subliniată de articolul din 2011 al Platonovei:
imposibilitatea descifrării unei scrisori a împăratului chinez către țarul
rus. Acest obstacol de comunicare este un motiv principal al
povestirii. Nici Milescu și nici delegația venită de la Moscova nu
cunosc chineza scrisă sau vorbită. Demonstrația imposibilității de
comunicare între civilizația occidentală (rusă) și chineză va fi întărită.
Va fi evident imediat că doar comerțul și apelul la ritualurile corporale

118
folosite la Curtea de la Pekin, după cum vom vedea la finalul
povestirii, vor fi de natură să răstoarne un fel de zid care plasa cele
două părți în neîncredere și autarhie.
Pentru a nu complica prezentarea de față, am ales eliminarea
totală din expunere a tot ce privește traducerea acestei scrisori.
Descrierea globală a reflecției traductive a lui Milescu în Descrierea
Chinei ar cere să se facă referire la ea, dar nu este locul aici, iar anexa
oferă un rezumat rapid al unei probleme lăsate deoparte în ciuda
interesului și importanței sale.

Principalele activități de traducere ale povestirii și

problemele de terminologie
Activitatea de traducere va fi necesară de-a lungul întregii
călătorii. Limbile vorbite de populațiile întâlnite pe timpul traseului
Moscova – Pekin nu sunt cunoscute și comunicarea verbală necesară
activităților curente (aprovizionarea, schimbarea animalelor de povară
și de încălecat, popasuri la hanuri etc.) este indispensabilă. Delegația
Milescu nu cunoaște chineza. O scrisoare de acreditare va fi prima
condiție pentru obținerea mijloacelor materiale ale continuării
drumului. Ea este respectată în calitate de „mediator‖ sau media
caracteristică a puterii. Astfel, nu pare necesar să fie decriptată, e de
ajuns să fie prezentată pentru a suscita nu doar teama, ci și o supunere
necondiționată.

„Dar dacă ei nu vor ști nimic despre scrisoarea împăratului lor,

atunci, chiar dacă ar avea poruncă, nu se vor grăbi să adune
mijloacele de transport, pentru că așa sunt oamenii din stepă […]
Văzând cât de mare le este încăpățânarea și că nu pot altfel să-mi
urmez drumul, le-am arătat scrisoarea împăratului lor, așezată într-o
cutie învelită cu atlas galben, pe care am ridicat-o cu respect
deasupra capului, și toți cei de fată au căzut în genunchi cu mare
spaimă, atingând-o cu capul, așa precum fac preoții noștri cu sfintele
daruri. Și când o văzură, o și recunoscură, fără să o mai citească,
spunând că erau încredințați mai presus de orice că le-am spus
adevărul și că într-adevăr, sunt trimis de Măria Ta; în viitor ni se va
da întreaga cinste și prețuire. Îndată am pus la loc scrisoarea cu tot
respectul (aveam la mine patru scrisori chinezești, dar lor le-am
arătat numai una), și ei au și poruncit să se împartă vitele noastre pe
la săteni pentru a le hrăni‖ (Bărbulescu 1974, 134).

Termenul cel mai frecvent utilizat atât de Grigoraș, cât și de

traducătorii români din secolul al XIX-lea (1926/1942 et 1956/1974)
este «tălmaci». El se aplică celor care transpun spusele orale sau scrise

119
dintr-o limbă în alta pe parcursul unei călătorii. Această activitate este
efectuată exclusiv de bărbați. Cu excepția lui Solon, șeful
traducătorilor chinezi la curtea de la Pekin, niciun traducător nu este
apelat pe numele său. Totuși, Milescu descrie încă de la începutul
povestirii prezența alături de el a unui traducător, fără a preciza
limbile cunoscute de acesta. Faptul că dispunea de un astfel de
însoțitor ar putea fi o marcă a statutului său înalt de negociator între
țar și împăratul chinez. Textul nu precizează naționalitatea acestui
traducător. Nu se precizează nici dacă acesta îl însoțește pe Milescu
până la Pekin, nici dacă Milescu a schimbat unul sau mai mulți
interpreți.
În al doilea rând găsim termenul de «dragoman» al cărui sens
este precizat de dicționarul unilingv român ca fiind «interpret oficial
în țările din Orient». Regăsim și termenul de «tergiman» (Bărbulescu
1974, 303), termen de etimologie turcească semnificând „interpret,
traducător‖ – „Solul l-a rugat pe iezuit să-i mai tălmăcească o dată,
căci înțelegea prost cele traduse de tergimanul nostru‖ (Bărbulescu,
1974, 303).
Principala funcție explicit atribuită traducătorilor
(chinezi) este aceea de a proceda la operațiuni comerciale alături de
autorități guvernamentale și comercianți: „mandarinii și toți tălmăcii și
negustorii s-au înțeles împreună cu ce preț să cumpere mărfurile
noastre‖ (Bărbulescu 1974, 289). Mai departe, interpreții sunt invitați
de mandarin să negocieze prețul unei pietre prețioase.

„Fiind aproape gata de plecare, la sol au venit toți tălmăcii chinezi în

taină și l-au întrebat dacă vrea să cumpere piatra cea mare de rubin,
pe care a văzut-o mai înainte, fiindcă ei vorbiseră cu mandarinul ca
să o vinde cu două mii de lani‖ (Bărbulescu 1974, 319).

Remunerarea traducătorilor: se pare că există un pasaj

relativ la înmânarea cadourilor (de către partea chineză) către diverși
intermediari de tranzacții verbale orale și scrise la curtea de la Pekin.
Secretarii (grămăticii) sau funcționari ai cancelariei serviciilor ruse ale
țarului (Posolski Prikaz) sunt cei care primesc cadouri la fel ca și cei
cinci traducători, în următoarea proporție (ușor inferioară pentru
traducători – (originea traducătorilor și limbile de traducere nu sunt
precizate de context).
 „Cei cinci tălmaci au primit câte un oziam de mătase, câte
un val de mătase volosianska și paisprezece bucăți de kitaik"
(Bărbulescu 1974, 297). Oferirea unor pălării funcționarilor
cancelariei Prosolski Prikaz (grămătici) se poate explica poate în

120
context prin faptul că este interzis să se prezinte cu capul descoperit la
Curtea chineză (invers în raport cu obiceiul de la curtea țarului), după
cum am precizat anterior.
 „Grămăticii de la Posolski Prikaz au primit câte un oziam de
mătase, câte o pălărie, câte o centură cu cuțit, câte o pereche de
ciubote, câte un val de mătase proastă, VOLOSIANSKA, câte
șaisprezecebucăți de kitaik" (Bărbulescu 1974, 297).

Se observă că funcțiile traducătorului pot fi lărgite la

nivelul de consilier al protocolului într-o problemă crucială pentru
povestire: obligația de a face plecăciune la Curtea chineză, care a
cauzat deja eșecul unei misiuni rusești anterioare celei a lui Milescu
(cea a lui Baicov, douăzeci de ani mai devreme). În pasajul care
urmează, traducătorul pune ambasadorul la curent despre valoarea
simbolică a unui comportament gestual/corporal. Gestul și modul de
a-l îndeplini în fața împăratului chinez au valoarea unei manifestări
verbale.

„Pe sol, l-au dus între ei către tron. Când au ajuns în fața tronului, i-
au spus să se plece o dată până la pământ, iar tălmaciului i-au
poruncit să-i pună perna sub genunchi și să se așeze cu picioarele
sub el, după obiceiul turcesc‖ (Bărbulescu 1974, 237).

Mai târziu, un consilier de protocol va fi felicitat pentru

reușita unui demers pe care el l-a recomandat. În consecință, va fi
solicitat ca traducător dovedind astfel importanța unei funcții de
interpretariat dincolo de Logos. Această activitate interpretativă se
situează mai ales dincolo de sfera de influență a limbii latine, stăpânită
de Verbiest și de iezuiții care se întrețin cu ambasadorul țarului la
Pekin (Milescu cunoaște de exemplu, în afară de latină și turca).

„Însuși bogdihanul vrea să te invite pe Domnia Ta la el, în fundul

palatului său unde locuiește și nimeni mai înainte nu a stat în felul
ăsta în fața habilor nicanţi și chinezi, care n-au dat voie niciodată să
fie văzuți, și chiar ei (iezuiții) se minunează cum de s-a trecut peste
acest obicei. Au mai spus că i-au chemat să-i fie tălmaci și să-i arate
cum să se poarte după obicieiul lor și că sunt foarte bucuroși pentru
cinstea Măriei Sale țarului și pentru slava lui între toate celelalte
popoare creștine‖ (Bărbulescu 1974, 275).

Limbile de traducere. Limbile de traducere sunt cele

întâlnite în timpul călătoriei, dar o importanță aparte este acordată de
povestire limbii chineze, limba teritoriului împăratului către care se

121
organizează misiunea. Cea de-a doua limbă întâlnită/indicată drept
condiție de bază a misiunii la Pekin este latina vorbită de occidentalii
care trăiau în China și care vor fi primii intermediari între misiunea
rusă și curtea chineză.

Chineza
Problema traducerii chinezei se află în centrul documentului
lui Milescu deoarece povestea lui Bărbulescu a început prin evocarea
unei scrisori a împăratului Chinei adresate țarului și trimisă în 1616,
despre care Platonova stabilește că a fost descifrată abia în 1675.
Povestea tradusă de Bărbulescu începe în 1676. Dacă scrisoarea
împăratului chinez către țar a fost deja tradusă, povestea lui Milescu
nu e în aceeași situație. Fie pentru că efectiv nicio traducere scrisă nu
a fost furnizată ambasadorului, fie pentru că conținutul textului
chinezesc a fost considerat imposibil de transmis țarului și pentru că
Milescu a fost invitat să meargă să reclame corectarea acesteia.
A fost confirmat prin viu grai că misiva în cauză nu conține
nimic agresiv. Totuși, este imposibil să se acorde credit afirmațiilor
binevoitoare. Bunele intenții nu pot fi probate de ambasador deoarece,
pe de o parte, mesagerul (Milescu) nu cunoaște chineza, pe de altă
parte, niciunul nu a fost capabil să traducă în scris un astfel de text.
Conținutul său binevoitor nu a fost dezvăluit oral decât cazacilor în
1616 (detaliu confirmat prin articolul Platonovei care stabilește că
aceștia, cazacii, au servit drept intermediari în timpul primei misiuni
rusești din 1616). Se pare de asemenea că formulele respectuoase
necesare oricărui curier adresat țarului lipsesc în această scrisoare. De
unde necesitatea unei intervenții diplomatice ruse cu intenția de a
stabili dacă lipsa în cauză e una de natură lingvistică sau un refuz de a
recunoaște măreția țarului. „Dar este scrisă fără titlurile Măriei Tale și
începe numai cu atât: Bogdihanul, Ţarului alb, sănătate‖ (Bărbulescu
1974, 13).
Această eventuală insolență chineză, consecința și cauza
eșecului misiunii ruse, se va dovedi probabil în timpul ceremoniei
plecăciunii care cerea ca ambasadorul țarului să se plece în fața
împăratului chinez. Totuși, la începutul povestirii, ambasadorul, care
dorește înainte de toate să obțină o audiență la Pekin unde ține să
ajungă cu orice preț, se mulțumește să insiste pe buna sa credință,
strâns legată de lipsa cunoștințelor lingvistice.

„Dar, deși Țarul ar fi dorit foarte mult să știe, ce era scris în

scrisoarea Hanului, aceasta fu cu neputință, din cauza nepriceperei
noastre în limba chinezească‖ (Grigoraș 1926, 72).

122
 „Eu l-am spus că răspunsul Măriei Tale la scrisoarea lor întârziase
pentru că de la Nercinsk până la Moscova e cale lungă, și mai ales
pentru că nu s-a putut tălmăci scrisoarea hanului, și multă vreme au
fost căutați oameni în stare să o tălmăcească, dar nimeni nu putuse.
Totuși, deși nu o înțeleseseră (…) marele țar bănuia că nu poate să
fie scris altceva în scrisoare decât prietenie și dragoste, cum li s-a
spus cazacilor și prin viu grai‖ (Bărbulescu 1974, 147).

În consecință, prima cerință a țarului este de a lua cunoștință

de intențiile împăratului chinez față de persoana sa în propria sa limbă.

„Nu era obiceiul marelui țar să trimită îndărăt scrisorile împăraților

vecini. Totuși, dacă acum a trimis prin mine această scrisoare, și mi-
a poruncit să o păzesc cu aceeași cinste ca și pe scrisoarea Măriei
Sale, mi-a dat-o pentru a fi tălmăcită în limba rusă și apoi să i-o aduc
înapoi, pentru ca Măria Sa țarul să afle ce scrie bogdihanul și ce
dorește‖ (Bărbulescu 1974, 147).

Dacă Milescu nu cunoaște chineza, diferiți traducători din

perioada călătoriei cunosc această limbă alături de kalmouk, de
mongolă. Fie ei aparțin acestor naționalități, fie sunt bilingvi sau
multilingvi din cauze pe care povestirea nu le detaliază. Un
protagonist important al povestirii, Gantimur, este un prinț tunguz –
„un uriaș plătitor de tribut Înălțimii Tale" (Bărbulescu 1974, 137). El a
fost convertit la creştinism. Menținerea sa în captivitatea chineză sau
eliberarea sunt prezentate ca fiind de un interes la fel de mare ca și
contractele comerciale între cei doi împărați. Mai multe pasaje
importante ale poveștii vor evoca eliberarea lui Gantimur. Este posibil
ca această convertire religioasă a tunguzului – stabilită prin articolul
scris de Platonova – să fi făcut din el un om susceptibil – în maniera
olandezului Verbiest la curtea chineză, datorită cunoașterii celor două
limbi, chineza și latina – de a pune accent pe mizele traducerii sau
traductologice în relația dintre imperiul chinez și imperiul rus.
Încă de la începutul povestirii, cele două limbi chineze sunt
diferențiate. Textul diferențiază chinezii de nord din chinezii din sud
(nicanți), dar se întâmplă să fie citat și termenul de «mandchou». „Și
ei spun tălmaciului meu, care cunoaște atât limba chineză, cât și pe
cea a nicanților (…)‖ (Bărbulescu 1974, 136). O scurtă descriere
etnografică a făcut distincția între locuitorii Chinei de Sud (nicanți) și
manchous. La fel ca boierii români din vremea lui, Milescu cunoștea
turca. Lucru care nu a fost valabil în cazul predecesorului său Baicov.
Aceasta îi va permite poate, la sfârșitul povestirii în mod deosebit, să

123
se deosebească față de alți misionari occidentali creștini, incapabili să
stăpânească elemente de civilizație chineză apropiate de cele ale
otomanilor. De la începutul călătoriei sale de altfel, ambasadorul
țarului identifică la chinezii din sud trăsături comportamentale care îi
apropie de turci, adică de o civilizație cu care Milescu – pe jumătate
fanariot – este familiarizat. Este vorba fără îndoială de o populație pe
care azi am numi-o minoritară.

„Or nicanții sunt poporul vechi chinez și de aceea atât în orașul

împărătesc, cât și aici, manciurienii sărbătoresc (victoria) în cântece
și bătăi de tobe și oamenii aduc jertfe idolilor. În mijlocul lor ne
simțim într-o altă lume. În afară de asta, și ei sărbătoresc asemenea
turcilor, începutul anului în luna martie, și nu numai atât, ci și
datinile lor sunt asiatice și turcești (…). În vorbire sunt cuviincioși și
în îmbrăcăminte simpli (…). Aici în sate, se găsesc mulți nicanți
(chinezi) în robie la chinezi (manciureni) și ei spun tălmaciului eu,
care cunoaște atât limba chinezilor, cât și pe cea a nicanților, că
manciureniii mint când se laudă că i-au cucerit (…)‖ (Bărbulescu
1974, 136).

Latina: De îndată ce misiunea ajunge la Pekin, limba de

comunicare și de traducere cel mai des evocată este latina. Aceasta
este utilizată de iezuitul olandez Ferdinand Verbiest, care este
interpretul lui Milescu.

„Când Verbiest a sosit în fața ambasadorului și au schimbat saluturi,

solul l-a cunoscut după înfățișare și a început a-i vorbi în latinește,
întrebându-l dacă nu era din ordinul iezuiților și dacă este de multă
vreme acolo. Și pentru că Verbiest a răspuns tot în latinește, au fost
foarte bucuroși că se puteau înțelege unul cu celălalt" (Bărbulescu
1974, 199).

Recunoașterea demnității țarului rus, miză primordială a

expediției, este un fapt pentru care trebuie să se mulțumească lui
Verbiest. Dacă cunoaște latina (necunoscută de chinezi) pentru că este
iezuit, cunoaște și chineza (pentru că locuiește de mult timp la Pekin).
Verbiest și ambasadorul țarului comunică în latină. Acest
comportament va trezi interesul chinezilor. Acești demnitari, pentru a
se asigura de calitatea „canalelor‖ lor de comunicare, încep să-i
întrebe pe interlocutori despre nivelul lingvistic al partenerului. Ei se
interesează la Verbiest de cunoștințele lui Milescu și la Milescu de
cunoștințele lui Verbiest. Această evaluare (antrenând comparația
între latina unui catolic și cea a unui ortodox) ajunge la recunoașterea

124
în aceste locuri a unui drept cvasijuridic (în Occident): posibilitatea de
a alege sau de a refuza un traducător.

„Mandarini chinezi l-au întrebat pe iezuit dacă ambasadorul a putut

să vorbească cu el, și acesta a răspuns că vorbește foarte bine și
despre orice. L-au întrebat apoi și pe ambasador dacă îi place de
acest tălmăci și dacă poate să se înțeleagă cu el pe deplin.
Ambasadorul a fost recunoscător bogdihanului că i-a trimis un astfel
de om, care nu numai că va putea să tălmăcească cuvânt cu cuvânt
cele discutate prin viu grai, dar și scrisorile și titlurile celor doi mari
împărați le va putea, de asemenea, tălmăci cuvânt cu cuvânt"
(Bărbulescu 1974, 199).

În mod ciudat pentru logica modernă, cunoștințele de

astronomie ale lui Verbiest – recunoscute de chinezi – par să asigure
susținerea ambasadorului țarului, în afirmația cu privire la demnitatea
împăratului său. Această demnitate este de natură solară, așa cum a
afirmat Milescu la începutul povestirii, într-o lungă metaforă despre
aștri, planete și rolul jucat de țar în univers. Cunoștințele de
astronomie ale lui Verbiest sunt fără îndoială de natură să traducă
titlul exact al împăratului rus – incorect tradus de chinezi – titulatură
fără de care acesta este dezonorat și ambasadorul Milescu riscă să fie
condamnat la moarte la întoarcerea sa la Moscova (Bărbulescu 1974,
199).
Latina cunoscută de Milescu este considerată de acesta ca un
element de siguranță suplimentară. Cum ea este mai puțin obscură
decât mongola (bogdoită) în care scrisoarea împăratului chinez ar fi
fost tradusă, el va putea verifica conținutul.

„Dacă cer o copie tălmăcită în latinește după scrisoarea hanului, nu o

cer pentru a-l învăța cum să scrie, ci din două pricini: întâi, pentru ca
să nu se mai întâmple așa cum s-a făcut mai înainte, că bogdihanul
și-a scris scrisoarea către Măria Ta doar în limba bogdoiților și de
aceea nici până astăzi nu se știe ce era scris în ea, în timp ce dacă voi
avea o copie în latinește, eu voi ști ce cuprinde scrisoarea, după cum
va ști și Măria Sa țarul, putând astfel să răspundă la timpul potrivit"
(Bărbulescu 1974, 304).

Pe perioada drumului până la Pekin, latina a fost de asemeni

utilizată în scopuri mai puțin solemne, precum mânuirea unor obiecte
tehnice la Moscova, de exemplu: „Kolaiul i-a trimis ambasadorului o
însemnare în limba latină și un model de alamă pentru ca să-i facă la
Moscova roți de fier pentru ceasornic" (Bărbulescu 1974, 231).

125
 În capitala chineză latina va fi între altele utilizată de către
ambasadorul rus pentru corespondența cu țarul, cu o copie la
împăratul chinez, probabil din rațiuni de siguranță politică, dacă nu
chiar polițienească. Se presupune că garanția implică intervenția
pentru traducere a iezuiților latinofoni: Verbiest sau colegii săi.
Obiectul cererii formulate în scrisoarea menționată mai jos este în
orice caz permisiunea de a ridica 30 de oameni pentru escortă pe
drumul către Seleghinsk. Nevoia de traducere în latină este motivată
în povestire: prin necunoașterea limbii ruse de către partea chineză pe
de o parte și prin necunoașterea limbii chineze de către partea rusă de
cealaltă parte. Singurul lucru care apare aici ca indispensabil este
necesitatea utilizării unei limbi care să asigure transparența cererii și
răspunsul de care va depinde compunerea convoiului. Pentru această
cerere logistică/administrativă, este solicitat un secretar alături de
traducător, fără îndoială pentru a nota și controla precizia unor spuse
cu valoare juridică:

„În ziua de 26 august, solul a trimis la cancelarie pe un grămătic și

un tălmăci și le-a poruncit să ceară răspunsul la dorințele tarului, pe
care le-a dat în limba latină și o copie după scrisoare pe care dorește
bogdihanul să o trimită tarului, tot în latinește. Și alihamba i-a spus
grămăticului: Bogdihanul dacă binevoiește să o trimită țarului, tot în
latinește. Și alihamba i-a spus grămăticului: Bogdihanul dacă
binevoiește să trimită un răspuns la dorințele tarului va scrie în
scrisoarea sa, ori va răspunde prin viu grai, iar ceea ce cere solul, o
copie după scrisoare, se poate da fiindcă nu înțelegeți limba noastră.
Grămăticul le-a mai întrebat pe alihamba dacă s-a dat poruncă să se
învoiască treizeci de oameni pentru a pleca pe drumul
Seleghinskului (…)" (Bărbulescu 1974, 301).

Lanțul traductiv oral și retur – traducerea circulară

La 30 august, la finalul misiunii – care se suprapune cu
încheierea lucrării –, numărul variantelor de expresii orale ale
traducătorilor este la apogeu, dovedind importanța acordului prealabil
cu privire la limba înțeleasă de toți, dar mai ales necesitatea de a se
recurge la scris. Și în acest caz latina iezuiților se dovedește necesară
ca limbă principală de legătură. Această latină permite un demers de
traducere mot à mot în baza unei reguli de înlănțuire ale cărei
elemente sunt următoarele. Limba-sursă: chineza vorbită, tradusă în
mongolă, tradusă în rusa vorbită. În acest moment al transmiterii,
lanțul este rupt/blocat de neînțelegerea parțială a unui traducător. Se
recurge deci pentru verificare la toți ceilalți traducători mongoli care
confirmă neînțelegerea. Eșecul odată constatat, se revine la utilizarea

126
chinezei. Cum chineza nu era cunoscută de ambasador, o traducere a
intervenției orale chineze în latina orală de către iezuit se dovedește
necesară. Ca o măsură de securitate politică/religioasă (latina fiind
limba catolicilor și rusa/slavona limba creștinilor ortodocși), prin
simpla grijă de precizie filologică, sau pentru a garanta securitatea sa
față de împăratul chinez, ambasadorul țarului cere atunci ca respectiva
cale de comunicare să fie dublată. Cuvintele în latină orală ale
iezuitului trebuie să fie retraduse în rusa orală, apoi în mongolă orală
cuvânt cu cuvânt (fără îndoială pentru a reveni la chineza inițială orală
în ultimă instanță).

„Și până când Sava Jamotin nu a sosit, kolaiul nu a spus nimic, iar
când a venit și acesta, îndată mandarinul a început să vorbească în
limba chineză, alihamba a tălmăcit spusele lui în limba mongolă și i-
a poruncit tălmaciului nostru să ni le dea în rusește. Tălmaciul a
început să rostească în rusește cuvintele kolaiului și cele însemnate
mai jos. Solul, văzând că tălmaciul nu înțelege unele vorbe, i-a
chemat pe toți ceilalți tălmaci mongoli, dar nici aceștia n-au putut să
spună ceva clar. Și văzând solul cât de însemnate sunt cele spuse de
kolai, dar că tălmacii noștri nu sunt în stare să le redea limpede, l-a
rugat pe kolai să-i spună aceleași vorbe în limba chineză iezuitului,
iar iezuitul să le spună în latinește ca să le înțeleagă mai bine solul.
Kolaii au poruncit să fie spuse aceleași vorbe în limba latină, și
iezuitul a repetat pe înțelesul tuturor. Totuși, solul pentru o mai bună
înțelegere a celor spuse, ceea ce auzea de la iezuit în latinește îi
spunea tâlmaciului lor în limba rusă, care îi repeta lui alihamba în
limba mongolă și astfel, cuvânt cu cuvânt, legând tot ce i-a spus
iezuitului solului în latină și apoi ce s-a spus în mongolă, a fost
întocmai ca cele de mai jos" (…) (Bărbulescu 1974, 308, 309).

Traduceri scrise dublate în două limbi: pentru o mai bună

garanție a înțelegerii
Necesitatea de a traduce orice intervenție importantă în două
limbi este motivată în primul rând prin necesitatea de a obține o
garanție suplimentară de înțelegere mai ușoară:

„Cât despre scrisoarea pe care a scris-o bogdihanul către Măria Ta și

pe care a trimis-o prin Nercinsk, cea pe care le-am arătat-o acum,
grămăticul lor, cu care m-am împrietenit după ce i-am dat daruri, mi-a
spus că a fost scrisă în două limbi: în chineză și în mongolă, pentru o
mai lesnicioasă înțelegere‖ (Bărbulescu 1974, 137).

Unei astfel de scrisori îi lipsesc formele de respect necesare

oricărei scrisori adresate țarului. De unde necesitatea unei intervenții

127
diplomatice ruse care să decidă dacă lipsa lor dovedește o insuficiență
lingvistică sau un refuz de a recunoaște măreția țarului – această
ipoteză se va dovedi probabil în timpul ceremoniei plecăciunii care
cerea ca ambasadorul țarist să își arate supunerea față de împăratul
chinez. „Dar este scrisă fără titlurile Măriei Tale și începe numai cu
atât: Bogdihanul, Țarului alb, sănătate‖ (Bărbulescu 1974, 137).

Problema greșelii de traducere, problema oralității –

văzută ca nefiabilă – și cea a minciunii
Problema veridicității celor spuse și a fiabilității traducerii
sunt legate între ele în mai multe rânduri. Ele sunt legate și de
necesitatea de a folosi scrierea. Ele constituie prin urmare o reflecție
asupra calităților respective ale exprimării orale și scrise și a statutului
acestora reproduse în textul românesc. Oralul nu este dovedit ca fiind
nici inferior, nici superior scrisului. El este doar insuficient pentru ca
tranzacția să fie recunoscută ca oficială, legală sau «juridică», în orice
caz constitutivă unei loialități a tranzacției.
 Un mandarin îi spune de exemplu lui Milescu că vorbele
sale sunt foarte frumoase, dar că ar vrea să știe dacă sunt adevărate. El
cere să fie scrise în rusă. Scopul cererii nu este precizat. Mandarinul
voia să aibă un document care să-i permită să controleze spusele lui
Milescu cu ajutorul unor superiori ruși (autorități religioase sau
guvernamentale)? Sau poate doar pentru rațiuni formale scrisul era
văzut ca singurul mod sigur de a păstra cele spuse oral? Din teama de
a se vedea legat împotriva voii sale printr-un document scris în caz de
șantaj, dar și de teama unei greșeli sau fraude, ambasadorul își
motivează refuzul. El respinge notarea spuselor sale deoarece se
gândește la posibilitatea unei traduceri voit eronate. El folosește
termenii «trădători» și «minciună». Din acest motiv al
loialității/bunei/relei credințe, discursul lui Milescu va avea în
permanență un caracter emoțional, mereu axat pe voința de a obține de
la partenerul chinez o încredere necondiționată (?), făcând trimitere la
propria sa demnitate de ambasador în onoarea țarului a cărui
nerespectare este susceptibilă de a conduce la moartea sau pedepsirea
sa la momentul întoarcerii sale la Moscova.
 Cererea (chinezilor) mandarinilor de a obține o copie scrisă
în rusă a celor exprimate oral este una punctuală? Vine din norme atât
chineze, cât și ruse cu privire la o etică a scrisului separată de o etică a
oralului? Milescu refuză să se supună din voința de a menține separate
statutul scrisului (cuvinte reținute ca atare) și cel al oralului (cuvinte
mai libere, negociate?), așa cum le înțelege propria sa civilizație?
Argumentul avansat de mandarin este o transmitere (a scrisorii și a

128
traducerii sale) către împăratul chinez în timp ce Milescu insistă
pentru a obține o audiență. În acest scop, negociază o notare scrisă
prealabilă a cuvintelor sale de către însuși mandarinul respectiv. Buna
credință a celor două părți se va verifica pe parcursul audienței la
Pekin. Mandarinul se dorește, de asemenea, mediator al eventualelor
ambasade chineze pe lângă țar, pentru care dorește să obțină garanții.
Milescu refuză întotdeauna să se noteze cuvintele sale. Insistența părții
chineze se va concretiza într-o acuzație, prin urmare o insultă. Rușii în
general sunt acuzați de inconsecvență, de nerespectarea cuvântului
dat.

„Mandarinul mi-a răspuns că vorbele mele sunt foarte frumoase,

însă ar vrea să fie la fel de adevărate. Mă roagă însă ca eu să-i dau
scris în rusește tot ceea ce-i am spus și această scrisoare el o va da
secretarului său și grămăticilor de la cancelarie pentru a o tălmăci în
limba lor și împreună, scrisoarea și traducerea le va trimite
bogdihanului. Atunci se va dovedi buna lui credință și solia mea va
fi adeverită. Eu i-am spus că ceea ce i-am comunicat prin viu grai,
voi repeta și la împărăție întocmai, dar scrisoare n-am să-i dau,
pentru că printre ei sunt trădători ruși care ar fi tălmăcit această
scrisoare în chip mincinos, deoarece ei doresc să semene vrajbă și
dușmănie între cei doi împărați, dar ceea ce am spus eu
mandarinului poate să scrie în felul său și să trimită bogdihanului. Și
când voi fi la Pejin, dacă voi spune altceva decât se găsește în
scrisoare sau cele spuse prin grai în afară de prietenie și dragoste,
atunci să nu mai fiu crezut cu nimic (…) Apoi mi-a dat hârtie scrisă
cu mâna sa în care se spunea că, dacă vor veni soli de ai lor la Măria
Ta, să fie primit așa cum am fost și eu. Despărțindu-ne, am părăsit
cortul, și el a plecat la locuința sa, eu la a mea. Îndată după aceea, i-a
trimis la mine pe ajutorul său și pe grămătic, care au scris în limba
lor ceea ce-am spus; că în scrisoarea Măriei Tale nu este nimic
altceva afară de prietenie și dragoste. Iarăși m-au rugat să scriu
acestea în rusește, dar eu m-am împotrivit încă o dată cu hotărâre. A
doua zi au sosit la locuința mea askaniama împreună cu secretarul
său (zarguceiul) și cu grămăticii, începând să spună că nu numai că
nu le dădeam scrisoarea, dar nici măcar nu-i lăsam să se uite la ea.
‗Nici nu vrei să scrii în rusește ceea ce ai spus prin viu grai, de aceea
nu putem crede cele auzite, pentru ca voi sunteți nestatornici, așa
cum a fost și cu Baikov și cu alți neguțători ai voștri care au venit la
noi, și chiar în anii trecuți, una au vorbit, și alta au făcut' (…)‖
(Bărbulescu 1974, 150, 151).

Loialitatea este afirmată în alte pasaje ca fiind condiția sine

qua non a contractului scris între guvernanți, a căror diplomat
intermediar garantează deopotrivă transparența și sinceritatea atât prin

129
traducerea în latină, cât și prin aplicarea sigiliului țarului, garantând
conformitatea documentului cu bunele sale intenții.

„( …) atunci vor vedea toți că în scrisoarea țarului care este scrisă tot
în limba latină are și pecetea țarului și cred ca va fi citită de același
iezuit și toți vor vedea atunci că n-am umblat cu nici o minciune sau
viclenie" (Bărbulescu 1974, 206).

Mizele emoționale ale povestirii

Mizele emoționale ale călătoriei lui Milescu sunt foarte
importante atât pentru un cititor român invitat să-și pună întrebări
asupra specificității expediției compatriotului său din urmă cu mai
multe secole, cât și pentru orice cititor occidental modern care își pune
întrebări despre misterele și pericolele unei civilizații atât de diferite
cum este această Chină, fără îndoială amprentată de ideile țariste și
confuciene, medievală și imperială. Orice cititor este de altfel provocat
să se lase pătruns de pericolul unei puteri atât de autoritare cum este
puterea rusă, așa cum este prezentat de Milescu interlocutorilor săi,
supuși chinezi, fără îndoială cu scopuri strategice.
Povestirea antrenează și o comparație a derulării misiunii lui
Milescu ca boier român, cu o misiune țaristă anterioară (cea a lui
Baicoff). Cele două misiuni au eșuat în a obține pentru împăratul
chinez contracte comerciale în favoarea imperiului rus al țarului. Este
clar totuși că misiunea lui Milescu se dovedește una reușită atât din
punct de vedere intelectual, cât și științific. În multe privințe, Milescu
subliniază că a ajuns mai departe decât Baicoff în investigarea și
înțelegerea atitudinilor chineze. Fie că afirmația corespunde unei laude
de sine, fie că așa au stat lucrurile, acțiunea de autovalorizare a lui
Milescu a avut o anvergură incontestabilă. Prefața traducerii lui
Grigoraș publicată în 1926 insistă pe denunțarea de către un boier
moldav a caracterului tiranic a unei dominații rusești suportate de
români de-a lungul istoriei lor. Se poate considera că Descrierea
Chinei demonstrează cu generozitate prin exemplul valorii
operaționale a latinei orale sau scrise – limbă savantă superioară rusei
și mai ales chinezei, imposibil de descifrat – în materie de tranzacții
internaționale ale epocii. Această demonstrație trimite indirect la o
raționalizare a valorii unei limbi de origine latină dezvoltată în acea
epocă a începuturilor științifice prin poporul mai puțin important pe
care îl reprezenta Milescu.

130
 Difuzarea în România și în afara ei a textului lui Nicolae
Milescu la începuturile secolului al XX-lea
Importanța documentului lui Milescu pentru un public român
poate fi la rândul ei înțeleasă deoarece a fost tradus de trei ori de la
sfârșitul secolului al XIX-lea. Prima traducere a textului este în
română. Ea datează din 1888 și aparține lui George Sion. A doua
traducere românească aparține lui Grigoraș în perioada interbelică
(1926), cu o reeditare în perioada celui de al doilea război mondial – și
o nouă traducere a lui Bărbulescu – în perioada comunistă (reeditată în
1974). Acești factori au fondat în mod firesc reputația lui Nicolae
Milescu ca un clasic al literaturii naționale. Faptul nu contrazice cu
nimic evidenta anvergură internațională a documentului inițial.
Ultimele două traduceri românești se bazează pe un text rusesc al lui
Arseniev care a servit pentru difuzarea în engleză a scrierii lui Milescu
despre China. Înainte, în secolul al XVII-lea, textele de călătorie ale
lui Milescu (despre Siberia și China) fuseseră difuzate în franceză.
Lingvistul și poetul suedez Sparwenfeld aflase de ele și depusese un
exemplar al textului rus la Biblioteca Națională din Paris. Nu se poate
spune că Milescu este necunoscut în afara României și Rusiei. Ba mai
mult, chiar în Franța este considerat de Emile Picot, de exemplu, ca
primul sinolog român și unul din primii savanți în materie, ai lumii
occidentale.

„Lucrările memorialistice ale lui Nicolae Milescu au circulat în

numeroase copii-manuscris, în slavo-rusă, după care s-au făcut
traduceri în limba greacă. Una din versiunile grecești a fost revăzută
de Hrisant Notaras, viitor patriarh al Ierusalimului și dedicată lui
Constantin Brâncoveanu: un alt exemplar s-a copiat pentru
Constantin Stolnicul Cantacuzino, unchiul domnitorului. După o
versiune grecească s-a făcut și prima traducere românească de către
George Sion (București, 1888), a urmat alta, a lui M. C. Grigoraș, în
două ediții (1926 și 1942)‖ (Păcurariu 2008, 19).

„În limba română, notăm doar ultima traducere din Jurnalul

siberian și Descrierea Chinei, datorată lui Corneliu Bărbulescu și
publicate în câteva rânduri, cu un temeinic studiu introductiv (1956,
1958 și alte ediții: 1974 de pildă)‖ (Păcurariu 2008, 19).

În timpul vieții lui Milescu, lucrările sale de călătorie au fost

difuzate în Nordul Europei datorită intervențiilor lui Sparwnfeld.

„Chiar din timpul vieții lui Milescu, cele două lucrări au ajuns să fie
cunoscute chiar și în apusul Europei. Acest lucru a fost posibil
datorită diplomatului francez în Rusia Foy de la Neuville și

131
 iezuitului Philippe Avril, care au publicat două lucrări referitoare la
călătoria sa în Siberia și China (Paris, 1683, respectiv 1692). În
1685, învățatul suedez J. G. Sparwenfeld îl vizita pe Milescu la
Moscova, și a rămas impresionat de cunoștințele sale, considerându-
l un «vir perdoctus» (bărbat prea înțelept). A obținut aprobarea să
facă o copie după textul rusesc al Descrierea Chinei (manuscris
păstrat azi în Biblioteca Națională din Paris). În rusește, pe lângă
numeroasele copii-manuscris, cele două lucrări s-au tipărit de Iurii
N. Arseniev în 1892 și 1896, urmate de alte ediții. În limba engleză
s-au tradus de J. Baddeley, care le-a publicat în două volume la
Londra, en 1919‖ (Păcurariu 2008, 19).

Concluzii
La întrebarea retorică pusă de Georgiana Lungu Badea în
lucrarea sa din 2013, Idei și metaidei românești, „există o
traductologie românească? ‖, considerăm că se poate răspunde
afirmativ trimițând la Nicolae Milescu, atât de puțin cunoscută în
Occident și mai ales în Franța. Opera și personalitatea lui Milescu
traducător al Bibliei, compilator de povestiri vechi despre China,
constituie fără îndoială prima etapă a unei reflecții și a unei practici
traductologice românești. În ce privește conținutul descriptiv al
călătoriei în China, el constituie unul din primele obiective (obiecte?)
și cu siguranță una din primele reprezentări.

132
Referinţe bibliografice

Cazacu, Matei. Lřhistoire du Prince Dracula en Europe centrale et

orientale (XVème siècle). Présentation, édition critique,
traduction et commentaire. Genève: Droz; Paris: Champion
(Ecole Pratique des Hautes Etudes, IV ème section, Hautes
études médiévales et modernes, 61), 1988.
Dumbravă, Daniela. „Nicolae Milescu nu a plagiat‖. România
Literară, Revista a Uniunii Scriitorilor din România, nr. 41,
2007. Disponibil online la: Nicolae Milescu nu a plagiat -
Fundatia România Literară.htm, www.romlit.ro/nicolae_
milescu_nu_a_plagiat.
Lungu-Badea, Georgiana. Idei și metaidei traductive românești
(secolele XVI-XXI). Timișoara: Editura Eurostampa, 2013.
Iorga, Nicolae. Œuvres inédites de Nicolas MILESCU publiées par
N.Iorga [préface de 18 pages en français, description de la
Chine et du „Pays de Bougdaniŗ (Moldavie) en grec].
Bucarest: Académie Roumaine, Etudes et Recherches III,
Ateliers graphiques „Cultura Națională‖, 1929.
Picot, Emile. Notice Biographique et Bibliographique sur Nic. Spatar
Milescu [copie de „Notice Biographique et Bibliographique
sur Nicolas Spatar Milescu, ambassadeur du Tsar Alexis
Mihajlovic en Chineŗ par Emile Picot (1844-1918). Paris:
Ernest Leroux Editeur, 1883., Printed in Great Britain by
Amazon, 2016.
Polo, Marco. Le livres des Merveilles. Edition présentée par Joëlle
Ducos, Pr à l‘Université Michel de Montaigne-Bordeaux3,
Traduction et adaptation de Joëlle Ducos. 1ère edition. Paris:
Bordas/SEJER, 2005; édition présente: Univers des Lettres,
Paris: Bordas, 2014.

Corpus

Spătaru-Milescu, Nicolae. Călătorie în China (1675-1677) Ŕ cu o

hartă Ŕ, în românește și cu o prefață de Em. C. Grigoraș.
București: Tipografiile Române Unite, 1926.
Spătaru-Milescu, Nicolae. Jurnal de călătorie în China. Traducere,
cuvînt înainte, indicații bibliografice de Corneliu Bărbulescu.
București: Editura Eminescu, 1974.

133
Notiță biobibliografică

Hélène LENZ, cercetător emerit la Universitatea din

Strasbourg, director al Departamentului de studii românești din cadrul
aceleiași universități (până în 1 septembrie 2015), codirector al
programului EA 4376, Culture et Histoire dans lřespace roman, a
obținut titlul de doctor în 1980, iar în 2004 a susținut Doctoratul de
Stat, în domeniul limbilor romanice. Este autoare a 65 de articole
științifice. A tradus în limba franceză din 40 de autori români și a
publicat traducerile în mai multe reviste și volume (8). A coordonat
volumul intitulat Écrire ailleurs: deux Moldavie(s), apărut în 2013.
Volumul colectiv Marionnettes roumaines: rétrospectives, prospectives,
de a cărui coordonare s-a ocupat, a fost publicat in iulie 2016, la
Presses Universitaires de Strasbourg.

134
 DEZVOLTĂRI ALE CONCEPTULUI DE
CULTUREM ÎN LUCRĂRILE
TRADUCTOLOGICE ROMÂNEȘTI
ANDA RĂDULESCU
Universitatea din Craiova, România

Abstract: The current article proposes an epistemological approach to

the concept of cultureme in the Romanian Translation Studies. It is a
timely research given the existence of a certain looseness in the
definition, usage, and particularly identification of culturemes in
various types of oral or written texts. The analysis will offer a review
of the definitions of the concept in several fields (computer studies,
sociology, communications, cultural studies, translation studies,
language teaching, linguistics), of the theories the concept is grounded
in, and of the way in which it has been integrated in translation studies
research in our country.

Keywords: cultureme, cultural allusion, cultism, cultural information,

cultural transfer

1. Scurt istoric al culturemului

Culturemul, unul dintre conceptele-cheie ale teoriei traducerii,
se află într-o relație de strânsă dependență cu termenul de cultură, din
care, de altfel, și derivă. Caracterul destul de dificil de surprins al
elementului cultural, relativitatea statutului său, precum și
numeroasele domenii, mai mult sau mai puțin apropiate, în care este
utilizat, fac din culturem o noțiune ale cărei definiții variază, dar care
converg în a-l asocia cu unitatea purtătoare de informație culturală.
Cuvânt intrat relativ recent în limbajele de specialitate (în jurul anilor
1980), el nu este consemnat de majoritatea dicționarelor generale
străine sau românești. Astfel, cele franceze, precum Le Trésor de la
Langue française informatisé, Larousse, Robert, spaniole
(Diccionario de la Real Academia), italiene (Dizionario italiano) sau
românești (Dicționarul explicativ al limbii române, 2009) nu îl
menționează. Termenul figurează, totuși, în Marele dicționar de

135
neologisme al lui Marcu din 20001. În dicționarele românești de
specialitate, el apare în 2003, în Mic dicţionar de termeni utilizaţi in
teoria, practica și didactica traducerii al Georgianei Lungu-Badea și
în ediția revăzută și adăugită din 2008 a Dicţionarului contextual de
termeni traductologici (coordonator – Maria Țenchea).
Deși până în prezent i s-au dedicat numeroase studii, termenul
continuă să fie polivalent și destul de ambiguu, iar criteriile de
clasificare și mecanismele sale de transfer dintr-o limbă într-alta sunt
încă departe de a obține adeziunea unanimă a specialiștilor din
diversele sfere de activitate care operează cu noțiunea de „culturem‖:
lingviști, traductologi, sociologi, didacticieni, informaticieni etc. De
altfel, utilizarea lui în domenii conexe precum cibernetica (Moles
1967, 154, apud Lungu-Badea 2004, 71), studiile culturale și didactica
limbilor străine (Poyatos 1971, 1976, 1983, 1994, Blanco Santos și de
la Fuente Martinez 1998, citați de Moțoc 2015, 24), studii
interculturale (Oksaar 1998, apud Lungu-Badea 2003, 2004, 2009b),
studii sociologice românești (Benkô, 1989 și Evseev 1999), dar mai
ales traductologice (Nida & Rayburn 1981, Vermeer 1983, Vermeer și
Witte 1990, Nord 1997, Bassnett & Lefevere 1995, Sandrini 1997,
1999, 2002, Cordonnier 1995, 2002, Alvaraz & Africa-Vidal 1996,
Chesterman 1997, 2000, Bensimon 1998, Ballard 2003), a dus la
apariția unor termeni ce demonstrează caracterul eteroclit al
fenomenului, dificultatea de a reuni caracteristicile sale într-o definiție
unică, precum și diferitele unghiuri din care problematica culturalului
poate fi abordată. De aici și ezitarea de ordin terminologic pe care o
remarcăm la diverși teoreticieni sau practicieni ai traductologiei, care
folosesc fie denumirea de cultureme, fie de elemente purtătoare de
informație culturală, de referenți culturali, de elemente culturale sau
de unități cu specific cultural.

2. Principalele domenii de apariție a termenului

Reținem cinci domenii principale în care termenul este folosit,
amplu discutate și exemplificate de Lungu-Badea (2004, 27-35), care
evidențiază nu numai întrepătrunderea planurilor, ci și o anumită
circularitate a definițiilor, fiecare trimițând la celelalte domenii, fără
însă a delimita câmpul exact al culturemului sau a-i preciza trăsăturile
pertinente.

1
Este definit ca fiind cea mai mică unitate a unui fenomen sau fapt de
cultură, element comun al unor forme, structuri, genuri de cultură.

136
 2.1. În plan lingvistic culturemele sunt unități lingvistice
simple sau complexe (cuvinte, sintagme, frazeologisme, enunțuri etc.)
ce reflectă realități sociale și culturale specifice unei comunități sau
unui popor și care ridică probleme de transfer dintr-o limbă în alta.
Enunțuri ca Embrassons-nous, Follvile2 se apropie foarte mult de
aluziile culturale, ceea ce ne face să ne punem întrebarea dacă între
cele două noțiuni se poate face o demarcare clară sau nu. Oscilația
între cei doi termeni o remarcăm și la Collès (2006, 168)3, care remarca
încărcătura culturală a culturemelor, a cuvintelor ce conțin conotații de
tip sociocultural, referințe literare, istorice sau politice, evenimente,
emoții, cântece, într-un cuvânt a termenilor care evocă implicit o
realitate culturală și care pot să fie incluși în categoria expresiilor
idiomatice sau stereotipe.
Pentru alți cercetători, dintre care îl menționăm pe Borel
(2004, 68), culturemul este asociat behavioremului, ca „fenomen
cultural universal‖, identificabil în plan verbal, nonverbal sau
extraverbal. În această categorie Borel introduce ritualurile de
politețe4, formalizate în cadrul behavioremului verbal, deoarece tipul
de formulă utilizată de locutor îi dezvăluie apartenența culturală.
Conform definiției lui Borel, considerăm că o formulă ritualizată de
salut precum românescul sărut mâna (trad. lit. „je vous baise la main‖;
trad. echiv. bonjour) este culturem, deoarece face referință la un
comportament social specific secolului trecut, formula respectivă

2
Lungu-Badea îl echivalează cu expresia nolens-volens sau cu adaptarea –
explicitare Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă (2004, 135) și arată că
decodarea acestor cultureme presupune un bagaj cognitiv apreciabil din
partea traducătorului, care trebuie să ofere o soluție inspirată de traducere a
termenilor, cu atât mai dificilă cu cât actualizările semnificanților sunt greu
de realizat în traducere, termenii fiind de multe ori desueți sau legați de o
anumit context (de exemplu, Iarna nu-i ca vara, expresia celebră prin care
fostul primar al Capitalei, Traian Băsescu, se dezvinovățea pentru că orașul
rămânea paralizat după prima cădere masivă de zăpadă), care se pierde cu
timpul, chiar și pentru nativii unei limbi.
3
În original: „Ces mots à charge culturelle partagée ou culturèmes – c‘est-à-
dire des mots renfermant des connotations de type socioculturel, des
références littéraires, historiques ou politiques, des événements, des
émotions, des chansons, bref, tous les termes qui évoquent implicitement une
réalité culturelle – peuvent être inclus dans les expressions idiomatiques ou
stéréotypées‖.
4
„[…] plus précisément par une formule linguistique ritualisée de manière
différente en fonction de l‘appartenance culturelle de celui qui la produit‖
(Borel 2004, 68).

137
nemaifiind utilizată în relațiile interpersonale actuale decât pentru a
marca un respect profund față de o persoană de sex feminin. Și, în
orice caz, formula nu va mai implica și gestul de a săruta mâna
persoanei, așa cum o impunea codul bunelor maniere ale societății
timpurilor trecute. Dificultatea redării contextului cultural pe care
aceste formule ritualizate o implică este cu atât mai evidentă cu cât,
chiar și între limbi cu aceleași origini, echivalențele de traducere sunt
mai mult sau mai puțin aproximative. De exemplu, pentru formula să-
ţi fie de bine (trad. lit. „qu‘il te soit de bien‖; trad. echiv. de rien, je
vous en prie), pe care locutorii români o adresează la sfârșitul unei
mese (de obicei oferite), celelalte limbi romanice nu dispun de acte
reactive similare sau corespondente, această urare fiind specifică
culturii noastre.
2.2. În didactica limbilor străine, culturemul este destul de
apropiat de accepțiile pe care termenul le are în plan lingvistic, el fiind
asociat cuvintelor purtătoare de informație culturală, recunoscută și
împărtășită de nativii unei limbi5. Pentru Blondel, Collès și col. (1998)
care au studiat spațiul francofon din trei țări diferite – Belgia, Canada
(zona Québec) și Franța –, statutul de culturem este conferit nu numai
conotațiilor socioculturale, referințelor politice, literare sau istorice, ci
și ritualurilor proprii francofonilor, care țin de o anumită generație,
regiune sau țară francofonă, la fel ca și trăsăturile culturale ale unui
cuvânt, expresii sau proverb ce constituie o marcă a unui anumit nivel
de limbă.
În spațiul hispanic, Poyatos utilizează încă din 1971 termenul
de culturem, în lucrările de didactică a limbilor străine, cu referire la
comunicarea nonverbală (apud Blanco Santos 1998), modelul propus
de el fiind „flexibil și adaptabil pentru o analiză sistematică și
progresivă a unei culturi‖ (Blanco Santos 1998, apud Moţoc 2015,
126). Pentru Poyatos (1971, 23), termenul desemnează „orice porțiune
semnificativă de activitate sau non-activitate culturală percepută prin
intermediul unor semne sensibile și inteligibile cu valoare simbolică și
susceptibilă să fie divizată în unități mai mici sau amalgamată în altele
mai mari6‖. El stabilește cinci etape de analiză ale culturemului și
anume: (1) cultureme de bază (rezultat al interacțiunii dintre
organisme și mediul lor de viață, fundamentale în culturile avansate);
(2) cultureme primare (cuprind caracteristicile comportamentale și

5
„[…] culture partagée avec l‘immense majorité des natifs‖ (Blondel, Collès
și col. 1998, 4).
6
(Blondel, Collès și col. 1998, 4).

138
ambientale ale unei culturi, sub forma unor modele comportamentale
și teme culturale); (3) cultureme secundare (cuprind anumite scenarii
ale unei culturi date, de fapt o analiză detaliată a culturemelor
primare7); (4) cultureme terțiare interioare și (5) exterioare (permit
clasificarea culturemelor primare în sisteme senzoriale, precum cel
vizual, acustic, olfactiv, tactil și kinestezic8). Aceste etape sunt
preluate de alți specialiști, precum Blanco Santos (1998) și de la
Fuentes Martinez (1998), comparația elementelor culturale făcându-se
cu diferite culturi mai îndepărtate (maghiară, japoneză), fapt ce poate
ridica anumite probleme de înțelegere și de comunicare.
2.3. În plan social, culturemul ca unitate purtătoare de
informație socială trimite la un fenomen social specific, comparabil
sau identic cu altul, dar care aparține unei culturi diferite.
Traductologii germani Vermeer și Witte (1990, 136) consideră că
anumiți traducători opun în mod voluntar un fenomen socio-cultural
altuia asemănător, pe baza anumitor puncte comune, ele însă fiind
diferite sub aspectul frecvenței lor, cât și sub aspectul comunităților
care le folosesc și care le conferă statutul de culturem. De altfel, teoria
lor eșuează atunci când este pusă în practică tocmai pentru faptul că
nu totdeauna caracterul de unicitate a unui obiect este evident. De
exemplu, cei doi atribuie lingurii statutul de culturem, în virtutea
faptului că printre caracteristicile sale se numără posibilitatea de a o
folosi atât pentru a consuma lichide, cât și solide, pe când furculița are
o folosire limitată de natura tipului de hrană pe care o putem consuma
cu ea – și anume numai solidă. După ei, în culturile orientale,
corespondentul cultural al furculiței ar fi bețigașele, care au același rol
de a folosi la consumarea substanțelor solide. În cazul celor două
culturi îndepărtate – occidentală și orientală – furculița și bețișoarele
prezintă, într-adevăr, o particularitate culturală, dar în cadrul culturilor
occidentale (franceză, italiană, spaniolă, română, engleză, germană

7
Din categoria culturemelor interioare, Poyatos menționează locuința, școala,
biserica, locul de muncă sau barul, iar dintre cele exterioare, piața, stadionul,
parcul sau plaja.
8
În teza sa de doctorat, Moțoc (2015, 129) arată cum pot fi aplicate toate
aceste clasificări în domeniul traductologiei și al practicii traducerii. Astfel,
cultura vizuală-urbană-ambientală-interioară catalană este reflectată în
romanul Piața Diamantului de Mercè Rodoreda prin descrierea locuințelor,
în timp ce cultura vizuală-urbană-ambientală-exterioară este prezentă în
același roman în descrierea străzilor, a pieței cu produse alimentare, a
tarabelor pline cu diferiți pești și scoici, terminologia specifică utilizată fiind
aceeași în întregul roman.

139
etc.) e mai dificil de acceptat ca furculița și lingura să constituie
cultureme!
Dacă culturemul este un fenomen social care, după părearea
lui Vermeer și Witte (1990), are o relevanță culturală specifică, atunci
această relevanță depinde de modul de apreciere a celui care compară
fenomenele și de orizontul său de așteptare, diferențele putând surveni
atât în plan cognitiv, cât și emoțional, sau chiar în ambele simultan.
Așa cum arată și Lungu-Badea (2004, 31-33) punctul lor de vedere
este contestabil din cauza faptului că aceste criterii (relevanța
culturală, specificitatea, frecvența de folosire a unui termen,
perspectiva idioculturală9), în funcție de care Vermeer și Witte acordă
unui fenomen/termen statutul de culturem nu sunt acceptate sau
împărtășite de toți membrii unei comunități lingvistice. Ceea ce este
însă relevant pentru teoria lor este observația pertinentă că prin
traducere unele cultureme dispar, pe când alte fenomene pot deveni
cultureme (Vermeer și Witte 1990, 140-141) și că singurul care poate
decide dacă modifică sau nu statutul culturemului (prin recreare sau
gomare totală) este doar traducătorul, în virtutea dorinței de a reface
atmosfera culturală și spirituală specifice unei epoci sau a unui
scriitor.
2.4. În plan cultural, culturemele sunt elemente specifice unei
culturi date. Ele se referă la viața materială și spirituală ce
caracterizează o comunitate și se materializează în cuvinte care
denumesc diferite feluri de mâncare, obiecte vestimentare, unități de
măsură, funcții administrative etc.
În contextul traducerii, ele sunt resimțite ca fiind străine de
cultura limbii-țintă, manifestă o anumită rezistență în traducere, care
scoate în evidență insuficiența unui dialog cultural între limbile aflate
în contact. Cordonnier (1995, 56; 182-183) afirma că dacă
traducătorul cunoaște foarte bine limba-țintă, el nu mai are deloc/sau
foarte puțin tendința de a face apel la explicații, la note de subsol sau
la parafraze pentru a explica anumiți termeni, iar în felul acesta
tensiunile din traducere sunt mult mai rare atunci când se încearcă
„domesticirea‖10 sensurilor unor cuvinte. Apariția zonelor de tensiuni

9
Specificul cultural al fiecărei comunități lingvistice.
10
Termenul de domesticire a fost folosit prima dată de Nietzsche, care se
referă la traducerile unor texte grecești de către cunoscuți poeți latini din
Roma antică. Ei au naturalizat textele, prin suprimarea antroponimelor și
toponimelor grecești și înlocuirea lor cu cele latinești. De asemenea, toate

140
între limbile aflate în contact este evidențiată și de Buzelin (2004,
733), care remarcă tocmai necesitatea de a opera transformări,
metisage, hibridizări pentru a înlătura barierele culturale dintre limbi
diferite11. Transpunerea implicitului cultural, aflat într-o relație strânsă
cu receptarea și lizibilitatea unei opere traduse, constituie una din
principalele provocări ale traducerii. Cum orice limbă este emanația
unei comunități lingvistice specifice și reflectarea unei civilizații bine
definite în timp și în spațiu, ea va cuprinde în mod necesar anumite
elemente absolut specifice acestei comunități, care o particularizează
și o disting.
De altfel, fiecare limbă decupează în mod diferit realitatea
extralingvistică, de aceea este necesar ca traducătorul să joace rolul de
mediator între culturi, pentru a reduce diferențele dintre diferitele
limbi culturi și pentru a ajuta la înțelegerea și acceptarea celuilalt, cu
tot ce ține de specificul său cultural (credințe, ideologii, tradiții,
obiceiuri etc.). Practic, „domesticind‖ culturemele, traducătorul le
introduce în limba și cultura-țintă, de cele mai multe ori sub formă de
împrumut sau de report, traducerea devenind un fel de spațiu de
schimb cultural, în care asistăm la o confruntare între concepțiile
traducătorului cu fiecare dintre limbile culturi12 (Cordonnier 2002, 43)
din care sau spre care se efectuează traducerea.
2.5. În plan comunicațional culturemul (sau culturema la
Benkô 1989 și Evseev, 1985) se poate defini ca unitate a informației
culturale, termenul referindu-se la „rezultatul provocat de un act
cultural din momentul impactului cu un receptor (cu implicații
numeroase, mai ales în perioada următoare, numită postinformație‖
(Benkô 1985, 5). După părerea lui Benkô 1989 (apud Lungu-Badea
2004, 34), culturema se conturează ca rezultat al impactului dintre
individ și mesajul transmis de autor prin intermediul textului tipărit.
Prezența culturemului poate fi sesizată de subiectul-receptor prin

referințele culturale au fost substituite cu referințe proprii culturii romane

(Guidère 2010, 98).
11
„Toute traduction est plus qu‘une opération de transfert entre deux langues-
cultures opposées et étrangères l‘une à l‘autre, elle implique en même temps
un processus de transformation, une pratique de métissage et d‘hybridité, une
zone de tension, un instrument de construction d‘identités collectives‖
(Buzelin 2004, 733).
12
Traducerea devine astfel un spațiu de schimb între diferite culturi, în care
se confruntă „les conceptions du traducteur et celles de chacune des cultures
en présence…‖ (Cordonnier 2002, 43).

141
intermediul ideilor, al sensului, al atmosferei, al grupurilor de cuvinte,
al construcțiilor logice, al descrierii unor sentimente sau situații etc.
Evseev (1985, 16, apud Lungu-Badea 2004, 35), completează
ideea lui Benkô referitoare la unitatea informației culturale, care, după
părerea sa, „trebuie să aibă caracteristicile unui semn universal,
detectabil în orice tip de mesaj cultural‖, oricare ar fi natura limbajului
(orală, gestuală, plastică muzicală). El concluzionează asupra
necesității utilizării culturemului în sociologia culturii pentru studierea
„integrării și optimizării elementelor culturale în cadrul educației
permanente‖ (Evseev 1985, 16).
Ambii cercetători susțin că ar trebui pornit de la arhetipuri
pentru inventarierea corectă a culturemelor, pentru că ele reflectă
cultura tradițională, unde universul uman este organizat în funcție de
anumite credințe, ritualuri, obiceiuri, mituri. Numai după o analiză
atentă a semnelor sau, mai precis, a invariantelor semnelor culturale
din interiorul unei civilizații se poate ajunge la o înțelegere corectă a
tuturor codurilor culturale, care referă la aceeași realitate „chiar dacă
folosesc mijloace diferite de redare și vizează fiecare obiectele
realității sub un anumit unghi de vedere‖ (Evseev 1985, 23).

3. Culturemul în lucrările traductologice românești

3.1. În România, termenul începe să fie vehiculat în domeniul
traductologic datorită lucrărilor publicate la Universitatea de Vest
din Timișoara. El a fost făcut cunoscut în special prin publicațiile
Georgianei Lungu-Badea – prin apariția, în 2004, a cărții Teoria
culturemelor, teoria traducerii, bazată pe teza sa de doctorat. Lucrarea
a fost precedată de Mic dicţionar de termeni utilizaţi în teoria,
practica și didactica traducerii (2003), republicat în 2008 și 2012
după revizuirea și adaugarea altor termeni. Problema culturemelor este
prezentă și într-o serie de articole de-ale sale, dintre care nu amintim
decât La problématique du transfert culturel (2003), La traduction de
lřécart culturel (2007), Remarques sur le concept de culturème
(2009), Traduire les « effets d'évocation » des culturèmes : une
aporie? (2010).
Pentru autoare, culturemul este în primul rând un act cultural,
de aceea el nu poate fi identificat decât dacă traducătorul are
cunoștințe culturale prealabile sau sensibilitate adecvată la fenomenele
culturale din limbile sursă și țintă. Aceste calități îl ajută la reperarea
elementelor purtătoare de informație culturală și îi permit segmentarea
și diferențierea textului în unități de traducere și unități de cultură, dar
și înțelegerea precisă a semnificației (Lungu-Badea 2004, 122). Pentru
cercetătoare, culturemul este „unitatea minimală purtătoare de

142
informație culturală care nu se descompune în vederea perceperii
sensului și realizării traducerii, întrucât această operație ar perturba
receptarea corectă a sensului de către destinatar (cititor, traducător
etc.) și, prin urmare, ar produce alterarea intenției autorului‖ (35).
Definiția sintetică a conceptului, nereductibilă la cuvânt, colocaţie,
sintagmă, enunţ şi care cuprinde „contextul global al închegării
sensului‖ (168), îi oferă autoarei posibilitatea de a propune o grilă de
clasificare a culturemelor şi o diferenţiere de alte concepte înrudite,
precum aluziile/conotaţiile culturale, cultismele, neologismele etc.
Datorăm lui Lungu-Badea nu numai prezentarea, definirea,
trecerea în revistă a ariei semantice a termenului, precum și a
domeniilor în care el este folosit, cu referire exactă la cei care l-au
promovat sub diversele denumiri, ci și delimitarea conceptului de alte
unități funcționale precum conotația, aluzia, neologismul sau
traductemul. De asemenea, clasificarea interesantă pe care o face
culturemelor în funcție de patru criterii (formal, funcțional, după tipul
de text în care se nasc și după spațiul lingvistic de apariție)13 constituie
un punct de plecare pentru toți cei care, într-un fel sau altul, au
contribuit la aprofundarea teoriei sale și la dezvoltările ulterioare ale
conceptului.
3.2. La Universitatea din Craiova, problema culturemelor se
axează pe tipul de dificultăți pe care traducătorul le are de înfruntat și
pe rezistența transpunerii lor în altă limbă, lucrarea Les culturèmes
roumains: problème spéciaux de traduction (2010) venind să
completeze studiile lui Lungu-Badea. Astfel, Rădulescu se oprește
asupra mecanismelor pe care se bazează transferul elementelor
culturale în cadrul traducerii, lucrarea focalizându-se pe raportul limbă
– gândire, mai precis pe relațiile dintre semnul lingvistic și realitatea
pe care acesta o reflectă, operația de denumire și de referință ocupând
în cadrul analizei un loc important, tocmai pentru a evidenția
diferențele de ordin conceptual dintre limbile aflate în contact. Adeptă
a teoriei lui Saussure, autoarea avansează ideea că informația culturală
vine în completarea valorii semnului lingvistic, în anumite limbi
neexistând realitatea extralingvistică asociată semnului sau chiar

13
După primul criteriu, autoarea distinge între culturemele simple și cele
complexe, formate din unități frazeologice; după cel de-al doilea criteriu,
clasifică culturemele în istorice și actuale; după cel de-al treilea criteriu,
opune culturemele literare (specifice poeziei și prozei) celor neliterare; după
al patrulea criteriu, face deosebirea între culturemele autohtone și cele străine
(2004, 219).

143
conceptul la care se face referire. Tocmai de aceea elementele
culturale sunt rezistente în traducere sau chiar intraductibile.
Bensimon (1998, 11) considera că plajele de intraductibilitate
lingvistică sunt exact cele de natură culturală, fapt ce o îndreptățește
pe cercetătoare să se oprească tocmai asupra elementelor din cultura
română care trimit la o civilizație specifică, la obiecte din viața
materială și spirituală, la apelative rurale, la mărci ale violenței
verbale și la structuri paremiologie specifice poporului nostru.
Folosindu-se de strategiile și de procedeele de traducere din
lucrările lui Ballard, Cordonnier, Wecksten, Lungu-Badea sau
Codleanu, Rădulescu trece în revistă soluțiile aflate la îndemâna
traducătorului pentru a transfera încărcătura culturală a unei structuri
din limba-sursă în limba-țintă, menționând și modificările,
transformările, distorsiunile sau chiar pierderile suferite de informația
culturală în timpul transferului într-o altă limbă. Toate aceste
echivalențe sau adaptări ale elementelor culturale țin, pe de-o parte, de
gradul de apropiere dintre limbi, de cât de primitoare este limba-țintă,
cât și de abilitatea traducătorului de a folosi strategia de traducere
adecvată, de a fi un adevărat mediator între cele două limbi culturi.
Universitarii craioveni au prezentat comunicări la diferite
colocvii din țară (Pănculescu, Difficultés de traduction dans la prose
de Mihail Eminescu: le conte fantastique Făt Frumos né dřune larme,
București 2004) sau din străinătate (Dincă, Traduction et barrières
socio-culturelles, Pecs 2004 și Dincă, Rădulescu, Construction dřune
compétence interculturelle: le cas des structures culturellement
connotées, Paris 2010), axate pe problemele de traducere ridicate de
transferul culturemelor în limba franceză și pe competențele necesare
traducătorului în vederea receptării cât mai exacte a sensului lor în
limba-țintă.
3.3. Conceptul de culturem este dezvoltat la Universitatea
Ovidius din Constanța în special prin lucrările lui Codleanu, care
publică în anul 2004 rezultatele tezei sale de doctorat, sub titlul
Implications socio-culturelles dans l'acte traductif: l'adaptation.
Autoarea face o analiză minuțioasă, atât semantică, cât și lexicală și
morfo-sintactică, a unor structuri românești ce apar în scrierile literare
din secolele XIX-XX, scoțând în evidență atât particularitățile lor
pentru nativii români contemporani (faptul că multe sunt considerate
desuete, nemaifăcând referire la realitățile actuale – împărțire
administrativ-teritorială a țării, unități de măsură, funcții și demnități,
monede, obiecte vestimentare și de interior, obiceiuri și sărbători
religioare etc.), cât și dificultatea de a le reda printr-un echivalent sau
de a le adapta, pentru a le face mai ușor de înțeles pentru nativul

144
francofon. Studiile sale nu se opresc aici, ci continuă cu o serie de
articole publicate în reviste de prestigiu, precum și cu comunicări
științifice susținute în cadrul unor congrese sau conferințe naționale și
internaționale (L'adaptation: difficultés de délimitation d'un concept
2002, Allusions socio-culturelles et problèmes de traduction 2008,
Scaunul Domnesc ou de la polysémie divergente et des implications
traductives 2015).
3.4. Același interes pentru transferul elementelor purtătoare de
informație culturală o regăsim și în studiile universitarilor ieșeni, ca
de exemplu Cuciuc, Correspondances et équivalences dans la
traduction interlinguale des culturèmes des textes littéraires
folkloriques 2010, Traduction culturelle: transfert de culturèmes
2011, La projection de la dualité linguistico-culturelle dans lřacte
auto-traductif de lřauteur de la diaspora, 2012.
3.5. Remarcăm faptul că toate aceste studii au avut un ecou
deosebit în traductologia românească, influențând tânăra generație de
cercetători și de doctoranzi, care a ales să meargă pe drumul jalonat de
universitari consacrați și să aplice, uneori chiar să și extindă accepțiile
termenului culturemului. Am dori să menționăm câteva teze de
doctorat care, fie în totalitate, fie parțial, au mers pe această direcție, și
anume:
- Diana Moțoc, Traducerea, loc de întâlnire a culturilor și
limbilor catalană și română. Studiul de caz: culturemul14, 2015,
susținută la Universitatea de Vest din Timișoara, teză condusă de prof.
univ. dr. Georgiana Lungu-Badea;
- Maria-Cristina Hetriuc, Le problème de la composante
multiculturelle dans lřœuvre de Panait Istrati: traduction,
autotraduction, réécriture15, teză susținută în 2015 la Universitatea

14
Toată partea a doua a tezei este dedicată traducerii culturemului și
ospitalității limbii române ca limbă-țintă. Studiul se axează pe transferul
toponimelor și antroponimelor, al florei și faunei specific mediteraneene, pe
tradiții, obiceiuri, activități socio-culturale, personalități catalane, mărci de
produse, vestimentație, sărbători, apelative, profesii, monede, expresii
idiomatice, interjecții, lucrarea având drept corpus romanele Piața
Diamantului de Mercè Rodoreda, Departe, în zarea albastră a scriitorei
Carme Riera și Vocile lui Pamano al lui Jaume Cabré.
15
Autoarea prezintă în cadrul primului capitol intitulat La composante
multiculturelle de lřœuvre de Panait Istrati (2015, 13-78) aspecte legate de
tradiții orientale, balcanice și otomane, reflectate în lexicul folosit de Istrati,
pe care de obicei îl transferă prin report în franceză sau prin parafraze
explicative, rar prin note de subsol.

145
Ștefan cel Mare din Suceava și condusă de prof. univ. dr. Muguraș
Constantinescu;
- Petronela Munteanu, Traduction et adaptation de lřœuvre de
Victor Hugo. La dimension culturelle16, teză susținută tot la
Universitatea „Ștefan cel Mare‖ din Suceava, sub îndrumarea doamnei
prof. univ. dr. Muguraș Constantinescu;
- Ana Coiug, André Baillon en roumain: une lecture
traductologique17, 2010, susținută la Universitatea Babes-Bolyai din
Cluj Napoca, elaborată sub conducerea prof. univ. dr. Rodica Pop;
- Flavius Florea, La traduction comme interprétation:
Kawabata en français18, 2008, susținută la Universitatea din
București, teză condusă de prof. univ. dr. Dolores Toma.
3.6. Nu putem încheia scurta noastră trecere în revistă a
cercetărilor românești asupra culturemului fără a aminti două studii
importante, și anume articolul lui Crudu (2011), Culturemul ca și
reprezentare perilingvistică în actul traducerii. Exemplificare pe un
roman al Aglajei Veteranyi (Universitatea din Sibiu) și al lui Bercea,
The powerless translator: an argument based on legal culturemes
(Universitatea din Timişoara), care atestă faptul că termenii purtători
de informație culturală se regăsesc practic în toate domeniile de
activitate și că ei nu apar numai în sfera literarului.

16
Capitolul V, intitulat La traduction des référents culturels et les marques
culturelles dans les romans Notre Dame de Paris et Les Misérables (129-
175), se ocupă de transferul antroponimelor, toponimelor, apelativelor,
sistemului socio-politic din epoca lui Hugo, precum și a diferitelor monede
care circulau în acel timp.
17
Partea a doua a tezei, subcapitolul 3.2. Culturemul și interpretarea
acestuia, constituie o analiză succintă a conceptului. În capitolul rezervat
problemelor lexicale ridicate de traducerea în română a lui Baillon
doctoranda, care este în același timp și o foarte bună traducătoare, se oprește
asupra numelor proprii și a referințelor culturale, analizând probleme legate
de vocabularul religios, de spitalul anilor ‘20, de dificultatea de a transfera
sociolectele și cuvintele conotate cultural.
18
În cadrul Capitolului 4, Estetica japoneză în operele lui Kawabata
transpusă în franceză, Florea analizează referenții culturali care țin de
ceremonialul ceaiului, al artei grădinii, ikebanei, jocului de go și evidențiază
modificările pe care traducătorul le face în traducere: suprimarea/gomarea
unor cultureme pentru confortul cititorului, diminuarea numărului sau
amânarea folosirii unor cultureme transferate în limba-țintă sub formă de
report, înlocuirea prin folosirea de echivalente cu semantism mai mult sau
mai puțin larg, deformarea sensurilor unor elemente conotate cultural.

146
 În loc de concluzie am dori să remarcăm varietatea studiilor
care au fost consacrate termenului, eforturile cercetătorilor români de
a găsi domenii variate în care termenul este folosit, de a propune grile
de lectură traductologică pentru stabilirea caracterului de cultureme al
unor cuvinte purtătoare de informație culturală, de a le clasifica în
funcție de criterii precis stabilite și, cel mai important, de a analiza
soluțiile propuse de traducători pentru echivalarea/adaptarea lor în
limba-țintă, menționând limitele traducerii, pierderile stilistico-
semantice, modificările și amenajările care se impun uneori pentru ca
sensul să poată fi înțeles de cititorii străini.

Referințe bibliografice

Alvarez, Roman, Vidal, Carmen-Africa (eds.). Translation, Power,

Subversion. Clevedon: Multilingual Matters Ltd., 1996.
Ballard, Michel. Versus: La version réfléchie. Repérages et
paramètres. Paris: Ophrys, 2003.
Bassnett-Macguire, Susan. Translation Studies. London: Methuen,
1980.
Bassnett-Macguire, Susan, Lefevere, André. Translation, History,
Culture. A sourcebook. London: Routledge, 1990.
Benkô, Otto. „Culturema sau despre iradiaţiile mesajului receptat‖.
Culturǎ, model, educaţie permanentǎ. Aspecte actuale ale
educaţiei permanente. Timișoara: Tipografia Universității de
Vest, 1985: 5-14.
Benkô, Otto. „Culturema. Punct final?‖. Elemente de teoria şi
practica informaţiei şi comunicǎrii. Timișoara: Tipografia
Universității de Vest, 1989: 184-196.
Bensimon, Paul. „Présentation‖. Palimpsestes. Traduire la culture,
1998, nr. 11: 9-14. Paul Bensimon și Didier Coupaye (res.).
Paris: Presses de la Nouvelle Sorbonne.
Bercea, Raluca. „The powerless translator: an argument based on legal
culturemes‖. In: Simone Glanert (ed.). Comparative Law Ŕ
Engaging translation. London: Routledge, 2014: 140-156.
Berman, Antoine. Lřépreuve de lřétranger. Culture et traduction dans
lřAllemagne romantique. Paris: Gallimard, 1984.
Blanco Santos, Maria-Cristina. „La comunicaciñn y su relaciñn con la
cultura‖. In: Maria Cestero Mancera (ed.). Estudios de
comunicaciñnno verbal. Alcalá de Henares: Editorial
Edinumen, 1998: 17-36.

147
Blondel, Alain, Collès, Luc et col. Que voulez-vous dire? Compétence
culturelle et stratégies didactiques. Bruxelles: Duculot, 1998.
Borel, Stépane. Parler Bi(e)lingue Ŕ Parler Biennois: Une approche
holistique du bilinguisme à Biel-Bienne, 2004, Mémoire de
licence en linguistique sous la direction de Laurent Gajo.
Disponibil online la: https://doc.rero.ch/record/5478/files/
1_mem_BorelS.pdf (Accesat în la data de 2 iulie 2015).
Buzelin, Hélène. „La traductologie, l‘ethnographie et la production
des connaissances‖. Meta, 2004, nr. 4, vol. 49: 729-746.
André Clas (dir.), Montréal: Les Presses de l'Université de
Montréal. Disponibil online la: https://www.erudit.org/revue/
meta/2004/v49/n4/009778ar.pdf (Accesat în la data de 2 iulie
2015).
Chesterman, Andrew. Memes of Translation. The spread of ideas in
translation theory. Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins
Publishing Company, 2016. Disponibil online la:
https://books.google.ro/books?id=4UqYCwAAQBAJ&printse
c=frontcover&dq=Memes+of+Translation&hl=ro&sa=X&ved
=0ahUKEwjwotSg9bjOAhUJBcAKHZNQCGcQ6AEIHzAA#
v=onepage&q=Memes%20of%20Translation&f=false
(Accesat în la data de 2 iulie 2015).
Codleanu, Mioara. „L‘adaptation: difficultés de délimitation d‘un
concept‖. Annals of Philology, 2002, vol. XIII: 57-67. Aida
Todi (coord.). Constanța: Ovidius University Press.
Codleanu, Mioara. Implications socio-cultrelles dans lřacte traductif:
Lřadaptation. Constanţa: Ovidius University Press, 2004.
Codleanu, Mioara. „Allusions socio-culturelles et problèmes de
traduction‖. Signes, discours, sociétés, 2008, Nr. 1. Disponibil
online la: http://www.revue-signes.info/document.php?id=372
(Accesat în la data de 2 iulie 2015).
Codleanu, Mioara. „Scaunul Domnesc ou de la polysémie divergente
et des implications traductives‖. Diversité et identité culturelle
en Europe, 2015, Nr. 2, tome 12: 63-74, București: Muzeul
Național al Literaturii Române. Disponibil online la:
file:///D:/Downloads/DICE%2012_2_Full%20text%20(oct).p
df (Accesat în la data de 2 iulie 2015).
Coiug, Ana. André Baillon en roumain. Une lecture traductologique.
Teză de doctorat, coord. prof. univ. dr. Rodica Pop. Cluj-
Napoca: Universitatea Babeș-Bolyai, 2010.
Collès, Luc. „Didactique de la littérature et diversité culturelle‖. In
Luc Collès et coll., Espaces francophones. Diversité
linguistique et culturelle, Fernelmont: E. M. E., 2006: 163-176.

148
Cordonnier, Jean-Louis. Traduction et culture. Paris: Hatier-Didier,
1995.
Cordonnier, Jean-Louis. „Aspects culturels de la traduction: quelques
notions clé‖. Meta, 2002, Nr. 1, vol. 47: 38-50. André Clas
(dir.). Montréal: Les Presses de l'Université de Montréal.
Disponibil online la: https://www.erudit.org/revue/meta/2002/
v47/n1/007990ar.pdf (Accesat în la data de 2 iulie 2015).
Crudu, Mihai. „Das Kulturem als perilinguistische Vorstellung im
Übersetzungsakt. Am Beispiel eines Romans von Aglaja
Veteranyi‖. Germanistische Beiträge 2011, No. 29: 210-228.
Maria Sass. Sibiu: Colectivul de Germanistica al DSAAG al
Falcultății de Litere și Arte din cadrul Universății „Lucian
Blaga‖. Disponibil online la: http://reviste.ulbsibiu.ro/
gb/GB29/Crudu_210-224.pdf (Accesat în la data de 2 iulie
2015).
Cuciuc, Nina. „Correspondances et équivalences dans la traduction
interlinguale des culturhèmes des textes littéraires
folkloriques‖. In: La France et les Roumains depuis 150 ans Ŕ
relations politiques et culturelles. Iaşi: Editions Universitaires
Alexandru Ioan Cuza, 2010: 331-341.
Cuciuc, Nina. „Traduction culturelle: transfert de culturèmes‖. La
linguistique, 2011, Nr. 2, vol. 47: 137-150. Colloque de Corfu.
Paris: Presses Universitiares de France. Disponibil online la:
file:///D:/Downloads/LING_472_0137%20(1).pdf (Accesat în
la data de 2 iulie 2015).
Evseev, Ivan. „Proiectul unei grile valorice a textului lecturat‖. In:
Otto Benkô și col. (ed.). Cultură, model, educaţie permanentă.
Aspecte actuale ale educaţiei permanente. Timişoara:
Tipografia Universităţii din Timişoara, 1985: 15-32.
Evseev, Ivan. Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale.
Timişoara: Amarcord, 1999.
Flavius, Florea. La traduction comme interprétation: Kawabata en
français. Teză de doctorat, coord. Prof. Univ. Dr. Dolores
Toma. București: Universitatea din București, 2008.
Disponibil online la: https://drive.google.com/drive/folders/
0B1lbTPRgrzGqNVpJVm9Na1BiWjA (Accesat în la data de
2 iulie 2015).
Guidère, Mathieu. Introduction à la traductologie. Penser la
traduction: hier, aujourdřhui, demain (2-e édition). Bruxelles:
De Boeck, 2010.
Hetriuc, Maria-Cristina. Traduction, autotraduction, réécriture de
l'oeuvre de Panait Istrati. La composante multiculturelle. Col.

149
 Studia Doctoralia. Francophonie – Traductologie. Suceava:
Editura Universității Ștefan cel Mare, 2015.
Lungu-Badea, Georgiana. Mic dicţionar de termeni utilizaţi în teoria,
practica și didactica traducerii. Timișoara: Editura
Universității de Vest, 2003.
Lungu-Badea, Georgiana. Teoria culturemelor, teoria traducerii.
Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2004.
Moțoc, Diana Florina. Traducerea, loc de întâlnire a culturilor și
limbilor catalană și română. Studiu de caz: culturemul. Teză
de doctorat, coord. prof. univ. dr. Georgiana Lungu-Badea.
Timișoara: Universitatea din Timișoara, 2015.
Muntean, Petronela. Traduction et adaptation de lřoeuvre de Victor
Hugo. La dimension culturelle. Col. Studia Doctoralia,
Francophonie – Traductologie. Suceava: Editura Universității
Ștefan cel Mare, 2015.
Nida, Eugene, Reyburn, William. Meaning Across Cultures: A Study
on Bible Translating. New York: Orbis, 1981.
Oksaar, Els. „Kulturemtheorie. Ein Beitrag zur Sprachverwen-
dungschung‖. Kommission beim Verlag Vandenhoeck &
Ruprecht. Gottingen: Joachim Jungius-Gesellschaft der
Wissenchaften, 1988.
Poyatos, Fernando. „Sistemas comunicativos de una cultur‖. Yelmo,
Nr. 1, 1971: 23-27.
Poyatos, Fernando. „Analysis of a culture through its culturemes:
theory and method‖. In: William Charles McCormack și
Stephan Wurm (eds.). Language and Man. Anthropological
Issues. Hague: Mouton, 1976: 313-322.
Rădulescu, Anda. Les culturèmes roumains: problèmes spéciaux de
traduction. Craiova: Editura Universitaria, 2010.
Sandrini, Peter. „Mehrsprachige Fachkommunikation: Wissens – und
Kulturtransfer im Zeitalter der Globalisierung‖. In: Zybatow,
Lew N. (ed.). Translation zwischen Theorie und Praxis.
Frankfurt am Mein: Peter Lang, 2002: 395–410.
Ţenchea, Maria (coord.). Dicţionar contextual de termeni
traductologici (franceză-română). Timişoara: Editura
Universităţii de Vest, 2008.
Vega de la Fuente Martinez, Maria. „Communcaciñn no verbal:
algunas diferencias culturales entre Hungria y Espana‖.
Estudios de comunicaciñn no verbal, 1998: 37-52. Ana Maria
Cestero Mancera (ed.). Madrid: Editorial Edinumen.
Vermeer, Hans. „Translation Theory and Lingusitics‖. In: Pauli
Roinila, Ritva Orfanos and Sonja Tirkkonen-Condit (eds.).

150
 Näkökohtia käänämisen tutkimuksesta. Joensuu: University of
Joensuu, 1983: 1-10.
Vermeer, Hans, Witte, Heidrun. „Exkurs 3 Kultureme‖. Text context.
Beiheft 3, Morgen Sie Zistrosen, 1990: 135-145, Heidelberg:
Julius Groos.

Dicţionare
Diccionario de la lengua espaðola. Disponibil online la:
www.rae.es/recursos/diccionarios/drae (Accesat în la data de 2
iulie 2015).
Dictionnaire de français Larousse. Disponibil online la:
www.larousse.fr (Accesat în la data de 2 iulie 2015).
Dictionnaire Le Robert. Disponibil online la: www.lerobert.com
(Accesat în la data de 2 iulie 2015).
Dicţionarul explicativ al limbii române. Disponibil online la:
https://dexonline.ro/ (Accesat în la data de 2 iulie 2015).
Dizionario italiano. Disponibil online la: www.grandidizionari.it/
Dizionario_Italiano.aspx (Accesat în la data de 2 iulie 2015).
Le Trésor de la langue française informatisé. Disponibil online la:
http://atilf.atilf.fr (Accesat în la data de 2 iulie 2015).

Notiță biobibliografică

Anda Rădulescu este profesor la Facultatea de Litere a

Univerității din Craiova. Predă cursuri de sintaxa limbii franceze
contemporane (constituenții de frază), de teoria și practica traducerii și
de interculturalitate. Centrele sale de interes sunt gramatica
contrastivă, traducerea și sociolingivistica. Este autoarea a 9 cărți, a
peste o sută de articole publicate în reviste naționale și internaționale
de specialitate. A participat la 46 de colocvii internaționale în țară și
peste hotare. Face parte din comitetul științific al revistelor
Translationes (Timişoara), Argotica (Craiova), Colocvium (Craiova)
și din comitetul de redacție al Annales du Département des Langues
Modernes Appliquées (Craiova). Din 2014 este director al Annales des
Langues et des Littératures Romanes (Craiova). Este membru
permanent al axei de cercetare Textes et cultures la Universitatea din
Artois.

151
 CONCEPTUL DE „CULTUREM‖ ÎN
TRADUCTOLOGIA ROMÂNEASCĂ ŞI
SPANIOLĂ. SIMILITUDINI ŞI
DISCREPANŢE
Diana MOŢOC
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, România

Abstract: Different approaches in translation studies have been applied

to cultural terms. In the Hispanic space, Molina proposes an analysis of
norms which operated on the target text and also on the generated
changes and relationship of equivalence between TT and ST. In the
Romanian context, Lungu-Badea has an outstanding contribution to the
definition, theorizing and analysisof cultural terms. The Romanian
researcher defines the concept and determines its features by using
binary oppositions. She proposes a classification of culturemes through
the comparative-cultural method and finds solutions to problems
derived from them by analysing the intention-situation in translation.
First of all, this paper offers an overview of the conceptualization of the
term in the two spaces, and, secondly, it sets out to establish the
similarities and/or differences between them.

Keywords: cultureme, cultural transfer, cultural equivalence

1. Introducere
Concept funcţional în teoria şi practica traducerii, culturemul
(nume proprii, referinţe culturale, istorice, geografice, livreşti etc.)
este considerat a fi piatră de încercare pentru traducător, la limita
traductibilităţii (Lungu Badea 2004).
Termenul de culturem este un termen relativ nou creat, care
nu a pătruns încă în cele mai importante dicţionare ale unor limbi ca
spaniola (Diccionario de la Real Academia) sau franceza (Larousse).
De asemenea, nu este înregistrat în Dicţionarul explicativ al limbii

152
române1; îl găsim, totuşi, în Marele dicţionar de neologisme, de Florin
Marcu (2000), unde este definit ca fiind „cea mai mică unitate a unui
fenomen sau fapt de cultură, element comun unor forme, structuri,
genuri de cultură (după semantem)‖.
Conceptul este utilizat în câteva domenii conexe: studii
culturale şi didactica limbilor străine (Poyatos 1971, 1976, 1983,
1994, Blanco Santos şi Vega de la Fuente Martìnez, 1998), studii
consacrate interculturalităţii (Oksaar 1988, apud Lungu Badea 2003,
2004, 2009b), sociologia românească (Benkô 1985, Evseev 1985) şi
traductologie, în special în abordarea diferenţelor culturale şi a
transferului cultural, aşa cum reiese din studiile efectuate de H.
Vermeer (1983), H. Vermeer şi H. Witte (1990), C. Nord (1997), P.
Sandrini (1999, 2002), A. Chesterman (1997, 2000)2 etc.
În spaţiul hispanic, după ce termenul de culturem (culturema,
sp.) a fost utilizat pentru prima oară în didactica limbilor străine, de
Poyatos (1971, 1976, 1983, 1994), în traductologie, a făcut obiectul de
studiu al mai multor cercetători: Hurtado Albir (2001/2004), Molina
(2001, 2006), Luque Nadal (2009), Rodrìguez Abella (2009), Vercher
Garcìa (2011) etc. Menţionăm că ne vom referi în continuare cu
precădere la studiile cercetătoarei Lucìa Molina (2001, 2006), dar şi la
concepte şi criterii definite de Amparo Hurtado Albir (2004).
O contribuţie remarcabilă la definirea, teoretizarea conceptului
şi analiza traducerii culturemelor îi revine spaţiului traductologic
românesc, graţie, mai cu seamă, modelului elaborat de cercetătoarea
Lungu Badea (1999/2001, 2002, 2003, 2004, 2009a, 2009b, 2011,
2012), care îşi centrează o importantă parte a activităţii traductologice
pe această noţiune3. Plecând de la teoriile traductologice
contemporane, de la semiotica traducerii, estetica receptării şi de la
studiul comparativ al acesteia, Lungu Badea construieşte o teorie
traductologică argumentată ştiinţific, pe care o denumeşte teoria

1
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.
2
Preluăm aici parcursul realizat de Lungu Badea (2004, 2009b). Potrivit
cercetătoarei, culturemul este utilizat, de asemenea, în literatură, semiotica
rusă, lingvistică, fenomenologie, semiotica dramaturgică, drept comparat etc.,
desemnând fapte culturale specifice acestor domenii (Lungu Badea 2003,
2009b, 20).
3
Cercetarea se bazează pe teza doctorală intitulată Le rôle du contexte
extralinguistique dans la traduction des culturèmes susţinută la Universitatea
de Vest, în 2003, precum şi pe studiile premergătoare acesteia (1999, 2001,
2002), şi dezvoltată în lucrările din 2004, 2009b, 2011a, 2011b, 2012c.

153
comparativ-culturalistă a traducerii, pe baza studiilor descriptive şi
evaluative ale unor fapte concrete, şi anume traducerea culturemelor.
În traductologia românească, culturemul a fost abordat, de
asemenea, de Anda Rădulescu (Les culturèmes roumains: problèmes
spéciaux de traduction, 2010), care, plecând de la analiza traducerii
culturemelor româneşti în franceză, subliniază dificultatea de redare a
acestora, mai ales când ele se încrucişează cu aluzia culturală şi
conotaţia. Remarcăm, de asemenea, faptul că revista Translationes a
dedicat primul său număr (2009) traducerii culturemului, mai exact,
dificultăţii de traducere a faptului cultural şi interferenţelor
interculturale rezultate din contactele culturale. Notăm, pe lângă
studiul semnat de Lungu Badea („Remarques sur le concept de
culturème‖, 2009b), la care ne vom referi în continuare, contribuţiile
traductologilor Anda Rădulescu („Parémies roumaines formées à
partir d‘un nom de peuple – quelle stratégie de traduction?‖, 2009),
Alina Pelea („Analyse des personnages de contes comme culturèmes
et unités de traduction‖, 2009), Ioana Bălăcescu şi Bernd Stefanink
(„Gérer les culturèmes en traduction‖, 2009).

2. Noţiunea de „culturem”. Aspecte terminologice şi

definiţii
În spaţiul hispanic, aşa cum anticipam mai sus, termenul de
culturem (culturema, în limba spaniolă) este utilizat pentru prima oară
de Fernando Poyatos4 în domeniul didacticii limbilor străine, mai
precis, al comunicării neverbale. Astfel, după ce foloseşte termenul
deja în lucrările din 1971 (apud Blanco Santos 1998), 1976 şi 1983
(apud Poyatos 1994), în subcapitolul „Para el análisis sistemático de
una cultura: el modelo interdisciplinar de los culturemas‖ (1994, 37-
42), el propune un model, flexibil şi adaptabil, pentru o analiză
sistematică şi progresivă a unei culturi pe baza unităţii pe care o
denumeşte culturema şi pe care o defineşte astfel:

„orice porţiune semnificativă de activitate sau non-activitate

culturală percepută prin intermediul unor semne sensibile şi

4
Ne-am oprit la definirea conceptul de „culturem‖ la Poyatos, dat fiind şi
faptul că acesta a fost extrem de puţin valorificat în domeniul traductologic,
chiar dacă în analiza noastră comparativă ne vom referi mai puţin la
abordarea sa. Ulterior, teoria culturemelor propusă de Poyatos a stat la baza
altor studii, în acelaşi domeniu, între care le menţionăm pe cele semnate de
Blanco Santos (1998) şi Vega de la Fuentes Martìnez (1998).

154
 inteligibile cu valoare simbolică şi susceptibilă a fi divizată în unităţi
mai mici sau amalgamată în altele mai mari‖ 5 (37-38).

Declinându-şi preferinţa tot pentru termenul de culturema,

Molina (2001, 2006) consideră pertinentă recurgerea la sufixul „ema‖
(echivalent al lui „em‖), utilizat în lingvistică, dar şi la comoditatea şi
claritatea folosirii unui singur cuvânt specializat în raport cu o
sintagmă (cuvinte/elemente/mărci culturale etc.). De asemenea, îşi
motivează alegerea prin faptul că îşi bazează definiţia pe cea a lui
Nord, considerând culturemul „un element verbal sau paraverbal care
are o încărcătură culturală specifică într-o cultură şi care, fiind
transferată în altă cultură, poate provoca un transfer nul sau diferit de
cel original‖6 (Molina 2001, 91). Definiţia este reluată şi parţial
nuanţată în lucrarea din 2006:

„înţelegem prin culturem un element verbal sau paraverbal care are

o încărcătură culturală specifică într-o cultură şi care intrând în
contact cu o altă cultură prin traducere, poate provoca o problemă de
natură culturală între textul-sursă şi textul-ţintă‖7 (Molina 2006, 79).

În demersul său, Lungu Badea (1999/2001, 2003, 2004,

2009b, 2012), după referirea la accepţia termenului în diferitele teorii
care îl utilizează (teoria culturemului, a transferului cultural,
sociologie, traductologie), prezintă mai întâi formarea şi definiţia
termenului, pentru a identifica în continuare conceptul de „culturem‖
prin opoziţiile binare pe care le stabileşte între acest concept şi alte
concepte funcţionale în lingvistică, stilistică sau traductologie.
Notăm ca o primă discrepanţă între abordările comparate
faptul că în timp ce Molina (2001, 2006) se limitează în a stabili un

5
„Cualquier porciñn significativa de actividad o no-actividad cultural
percibida a través de signos sensibles e inteligibles con valor simbñlico y
susceptible de ser dividida en unidades menores o amalgamada en otras
mayores‖ (Poyatos 1971, 23; 1994, 37-38). Menţionăm că traducerea tuturor
citatelor din prezentul articol ne aparţine.
6
„un elemento verbal o paraverbal que posee una carga cultural especìfica en
una cultura y que al ser transferido a otra cultura, puede provocar una
transferencia nula o distinta al original‖ (Molina 2001, 91).
7
„entendemos por culturema un elemento verbal o paraverbal que posee una
carga cultural especìfica en una cultura y que al entrar en contacto con otra
cultura a través de la traducciñn, puede provocar un problema de ìndole
cultural entre los textos origen y meta‖ (Molina 2006, 76).

155
parcurs strict traductologic al conceptului de „culturem‖ (Nida 1945,
Margot 1979, Vlahov şi Florin 1970, Vermeer 1983, Newmark 1988,
Nord 1994, Katan 1999 etc.), în parcursul teoretic diacronic şi
sincronic întreprins de Lungu Badea, este pusă pentru prima oară în
legătură utilizarea termenului în domeniul cibernetic (Moles 1967), al
interculturalităţii (Oksaar 1988), sociologic (Benkô şi Evseev 1986) şi
al traductologiei (transferul cultural) (Vermeer 1983, Vermeer şi Witte
1990, A. Chesterman 1997, 2000), precum şi definirea conceptului de
„culturem‖ prin opoziţie cu celelalte concepte lingvistice amintite.
Termenul a fost creat după modelul termenilor fonem,
morfem, lexem, şi desemnează nume proprii, referinţe culturale,
istorice, geografice, livreşti etc. (Lungu Badea 2004). Conceptul,
funcţional în teoria, practica, didactica şi critica traducerii, este definit
de Lungu Badea ca fiind:

„unitatea minimală purtătoare de informaţie culturală care nu se

poate descompune în vederea perceperii sensului şi realizării
traducerii, întrucât această operaţie ar perturba receptarea corectă a
sensului de către destinatar (cititor, traducător etc.) şi, prin urmare,
ar produce alterarea intenţiei autorului‖ (2004, 35).

Identificarea culturemului se bazează pe diferenţierea prin

opoziţii binare de alte noţiuni cu care s-ar putea confunda. În primul
rând, Lungu Badea (2009b) distinge între conotaţie şi culturem, prima
reprezentând sensul figurat şi contextual al unei lexii simple ori
compuse, în timp ce culturemul este o lexie simplă, compusă sau o
expresie lexicalizată care funcţionează ca unitate semantică, a cărei
reperare depinde de „(re)cunoaşterea contextului extralingvistic de
origine‖8 (34). De aici rezultă şi caracterul relativ al statutului de
culturem, sarcina de a-l identifica revenindu-i cititorului-sursă şi,
respectiv, traducătorului, care, la rândul său, are sarcina să-i asigure
destinatarului receptarea TŢ.
Apropiate, aluzia culturală şi culturemul, diferă totuşi prin
faptul că „aluzia este, prin definiţie indirectă (Bologne 1991, 6-7): un
cuvânt, o frază ce evocă o persoană/un lucru fără a o/îl desemna (cf.
Petit Larousse), spre deosebire de culturem care o/îl desemnează‖9

8
„(re)connaissance du contexte extralinguistique d‘origine‖ (Lungu Badea
2009b, 34).
9
„[l‘] allusion est, par définition indirecte (Bologne 1991, 6-7): un mot, une
phrase évoquant une personne/chose sans la désigner (cf. Petit Larousse), à la
différence du culturème qui la désigne‖ (Lungu Badea 2009b, 46).

156
(Lungu Badea 2009b, 46). O altă diferenţiere fundamentală pe care o
semnalează Lungu Badea între cele două noţiuni este cea referitoare la
raportul pe care fiecare îl are cu locutorul: aluzia se referă la o cultură
presupus comună între interlocutori, iar culturemul creează o
complicitate între locutori, pe baza unor informaţii culturale, istorice sau
actuale, care pot fi sau nu cunoscute.
În cazul celei de a treia opoziţii binare, între culturem şi
neologism, dacă cel din urmă acoperă o lacună lingvistică în LŢ
(împrumuturi sau creaţii interne necesare) sau este o manifestare de
pedanterie, potrivit lui Lungu Badea (2009b), primul reprezintă „o
caracteristică a comunicării care se manifestă în actul traducerii în
momentul transferului practicilor monoculturale şi a faptelor culturale
ale limbii-sursă spre limba-ţintă‖10 (52).
Nici conceptele de „cultism‖ şi „culturem‖ nu se suprapun,
cultismul fiind utilizat atât pentru a desemna un împrumut savant, cât
şi pentru manifestarea unui stil literar preţios, afectat (aşa-numitul
gongorism), în timp ce culturemul este specific culturii-sursă,
specificitate care nu este neapărat reperabilă în cultura-ţintă, iar
valoarea de fapt cultural este atribuită de contextul extralingvistic
(Lungu Badea 2009b). În sfârşit, din ultima opoziţie (traductem vs
culturem), reţinem că, potrivit cercetătoarei române, traductemul este
o unitate de lucru, de echivalenţă, care funcţionează doar în cadrul
procesului traductiv; spre deosebire de acesta, culturemul este
reperabil formal independent de actul de traducere.
În ceea ce priveşte punctele de convergenţă sau de divergenţă
între cele două abordări traductologice, remarcăm că, în timp ce
aspectele terminologice permit observarea unei prime similitudini – şi
anume, în ambele spaţii lingvistice se optează pentru termenul de
culturem (culturema, sp.) –, în definirea conceptului există însă şi
discrepanţe. Dacă ambele teorii precizează faptul că este specific unei
culturi, fie deja în definiţie (la Molina), fie atunci când sunt stabilite
caracteristicile culturemului (la Lungu Badea), între care
monoculturalitatea, la care ne referim mai jos, în conceptualizarea
noţiunii notăm o primă divergenţă: în timp ce Lungu Badea (2004) o
defineşte ca fiind o unitate minimală de sens purtătoare de informaţie
culturală, pentru Poyatos (1994) este o porţiune divizată în unităţi mai
mici sau amalgamată în altele mai mari.

10
„une caractéristique de la communication qui se manifeste dans l‘acte de
traduction lors du transfert des pratiques monoculturelles et des faits culturels
de la langue source vers la langue cible‖ (Lungu Badea 2009b, 52).

157
 Cel mai evident punct de divergenţă pe care îl identificăm însă
între cele două conceptualizări se referă la dependenţa vs autonomia
culturemului faţă de traducere. În definiţiile sale, Molina (2001, 2006)
afirmă deja dependenţa culturemului de transferul cultural, anticipând
caracterul dinamic al acestuia, în vreme ce Lungu Badea (2004,
2009b) distinge între caracteristicile care definesc statutul
culturemului, autonomia acestuia faţă de traducere. Remarcăm în
abordarea cercetătoarei Lungu Badea argumentarea identificării şi
delimitării noţiunii prin opoziţiile binare evocate mai sus, din care se
desprind respectivele caracteristici definitorii ale statutului
culturemului. Şi anume, este vorba despre o microunitate:
1) monoculturală: culturemul este specific unei culturi, în care
produce un anumit efect, în funcţie de semnificaţie şi context, care nu
e sesizabil într-o altă cultură, cu mici excepţii, datorate faptului că
potenţialul cultural, motivaţia istorică şi socio-culturală poate să se
găsească uneori parţial (sau cu o valoare culturală diferită) şi în alte
culturi (Lungu Badea 2009b, 31, 71). Reţinem, în acest sens, şi
următoarea afirmaţie:

„Definit ca cea mai mică unitate purtătoare de informaţie culturală,

culturemul este de asemenea o realitate culturală proprie unei culturi
care nu se regăseşte în mod necesar într-o altă cultură‖11 (Lungu
Badea 2009b, 69).

2) în al doilea rând, este o microunitate relativă; aceasta

decurge din subiectivitatea emiţătorului şi a receptorului, din bagajul
cognitiv şi orizontul de aşteptare propriu fiecărui participant la
comunicare (Lungu Badea 2009b, 71).
3) în sfârşit, în al treilea rând, este autonomă faţă de traducere.
Aceasta este, aşa cum menţionam mai sus, cea mai evidentă
discrepanţă între cele două abordări traductologice. Dacă la Molina
(2006) culturemele se manifestă în cadrul transferului cultural,
motivându-şi afirmaţia prin exemple de cultureme care nu există în
afara traducerii între catalană şi spaniolă; potrivit cercetătoarei Lungu
Badea (2009b, 71), culturemele se manifestă şi în afara procesului
traductiv, aducând ca argument faptul că, prin traducere, cel mai

11
„Défini comme la plus petite unité porteuse d‘information culturelle, le
culturème est aussi un concept théorique désignant une réalité culturelle
propre à une culture qui ne se retrouve pas nécessairement dans une autre‖
(Lungu Badea 2009b, 69).

158
adesea se şterge semnificaţia culturemului, se pierde încărcătura
culturală, ori ea produce un efect diferit.
Cât despre caracterul relativ pe care îl distinge Lungu Badea şi
care decurge din subiectivitatea emiţătorului şi a receptorului, îl
considerăm similar caracterului dinamic pe care-l conferă atât Molina,
cât şi Hurtado Albir culturemului, prin faptul că înţelegerea şi
soluţionarea sa depinde de contextul situaţional, între parametrii
căruia se numără şi cei doi participanţi la comunicare.

2. Clasificarea culturemelor
Motivul pentru care elementele culturale existente în texte pot
genera probleme sunt, firesc, diferenţele culturale. Prin urmare,
clasificarea culturemelor s-a impus ca o abordare a tipologiei
diferenţelor culturale dintre diversele culturi, propunerile existente în
studiile de traductologie fiind multiple şi grăitoare cu privire la
complexitatea operaţiei.
Pentru a analiza modul în care au fost transpuse elementele
culturale în traducerile în arabă ale romanului Un veac de singurătate,
de Gabriel Garcìa Márquez, şi reluând propunerile traductologice
existente – Nida (1945), Margot (1979), Vlahov şi Florin (1970),
Newmark (1992 [1988], Nord (1994), Katan (1999, 45) –, Molina
(2001) clasifică diferenţele culturale în patru categorii:
1. Mediul natural: floră, faună, fenomene atmosferice, climă,
peisaje (naturale şi create), toponime. Include domeniul „ecologiei‖ lui
Nida, sau „cadrul natural‖ al lui Nord.
2. Patrimoniul cultural: personaje (reale sau de ficţiune),
evenimente istorice, ceea ce ţine de religie, festivităţi, credinţe
populare, folclor, opere şi monumente emblematice, locuri cunoscute,
nume proprii, ustensile, obiecte, instrumente muzicale, tehnici folosite
la exploatarea pământului, pescuitul, chestiuni legate de urbanism,
strategii militare, mijloace de transport etc. Patrimoniul include
comportamentele culturale care răspund funcţiei referenţiale la Nord,
„cultura religioasă‖ şi „istoria‖ la Nida, „cultural materială‖ la
Newmark, precum şi realia folclorice şi mitologice la Vlahov şi
Florin.
3. Cultura socială: pe de o parte, convenţii şi obiceiuri sociale
– mod de adresare şi politeţe, mod de a mânca, de a se îmbrăca, de a
vorbi; obiceiuri, valori morale, saluturi ca gest, distanţa fizică dintre
interlocutori etc.; iar, pe de altă parte, organizarea socială – sisteme
politice, legale, educative, organizaţii, meserii şi profesii, monede,
calendare, măsuri etc. Ea coincide cu „cultura socială‖ la Nida, cu

159
„organizaţii şi obiceiuri‖ la Newmark şi cu comportamentele culturale
care răspund funcţiei fatice, expresive şi apelative la Nord.
4. Cultura lingvistică: antroponime, transliteraţii, proverbe,
zicători, metafore generalizate, asociaţii simbolice, interjecţii,
blasfemii, insulte etc. Din cele patru subcategorii ale lui Nida,
conceptul le păstrează pe cele fonologice şi lexicale.
La aceste categorii autoarea introduce şi fenomenul
interferenţelor culturale, care constă în disfuncţia unui concept între
culturile sursă şi ţintă, dat fiind că este asociat cu conotaţii culturale
diferite în fiecare din cele două limbi-culturi. Pe de o parte este vorba
despre falşii prieteni culturali (acelaşi concept, comportament sau gest
au o conotaţie culturală diferită; ex.: bufniţa în cultura occidentală
sugerează înţelepciune, în cultura arabă, prevestire rea, la noi, poartă
spre orient, şi una şi alta, fie spus între paranteze), iar pe de altă parte,
despre ceea ce numeşte „ingerinţele‖ culturale (atunci când în TS apar
elemente proprii culturii-ţintă; ex.: „Hasta la vista, baby‖, din TS
englez, redat în spaniolă, prin tehnica adaptării: „Sayonara, baby‖)
(Molina 2001, 2006).
Pentru a asigura funcţionalitatea şi pentru a le face mai
operaţionale, Lungu Badea (2004, 2009b) optează în clasificarea
culturemelor pentru combinaţii de criterii, reţinând astfel un criteriu
formal, coroborat cu unul funcţional. Din punct de vedere formal,
autoarea distinge:
1. Cultureme simple: lexii simple (nume comune sau nume
proprii) sau compuse.
2. Cultureme compuse: sintagme şi unităţi frazeologice
constituite ca unităţi de sens. Lungu Badea subliniază faptul că în
cazul culturemelor reprezentate de expresii, cuvintele care le compun
„îşi pierd individualitatea semantică, semnificaţia este dată de
microtext care funcţionează într-un context şi conţine adesea o
referinţă intertextuală‖ (67).
Din punct de vedere funcţional, Lungu Badea clasifică
culturemele în:
1. cultureme istorice, care actualizează relaţia dintre emiţător
şi epoca sa;
2. cultureme actuale.
Remarcăm o contribuţie inedită, şi anume, faptul că este
singura teoreticiană care menţionează, clasifică şi descrie expresiile
palimpsest drept cultureme. Acest lucru este cu atât mai notabil cu cât
identificarea acestui tip de culturem este mai anevoioasă decât a
celorlalte, întrucât dificultăţile de înţelegere se amplifică. În cazul
expresiilor palimpsest, „[p]ermutările sau redistribuirile frazeologice

160
permit «subtilizarea» exprimării prin exploatarea unor structuri
consacrate în care sunt turnate alte elemente lexicale‖ (Lungu Badea
2004, 67). Din cauza acestei „încastrări‖ în forme care devin mai greu
de sesizat datorită referinţelor culturale pe care le presupun, expresiile
astfel create riscă să nu fie integrate în contextele extralingvistice şi
lingvistice necesare receptării conţinutului, iar intenţia autorului să nu
fie redată în transferul interlingvistic (Lungu Badea 2004, 67).
În cele două modele de analiză la care ne referim, găsim
criterii de clasificare diferite: în timp ce Molina (2001, 2006)
utilizează un criteriu tematic (al tipologiei diferenţelor culturale),
Lungu Badea (2004, 2009b) optează pentru o combinaţie de criterii,
respectiv un criteriu formal, coroborat cu unul funcţional. Împărtăşim
opinia cercetătoarei române potrivit căreia clasificarea culturemelor nu
este un scop în sine, ci o modalitate de a facilita înţelegerea
fenomenului şi, mai mult decât atât, de a facilita reperarea acestora,
menită să asigure reuşita transferului cultural.

3. Transferul cultural. Modele de analiză

Lungu Badea (2001, 2002, 2003, 2004, 2009b) situează
culturemul în centrul teoriei pe care o elaborează, şi pe care o
denumeşte comparativ-culturalistă. Această perspectivă teoretică are
ca fundament comparatismul şi teoria interpretării, semiotica lui
Umberto Eco (1990, 1992) şi a lui L. Nanni (1991, 1995, apud Lungu
Badea 2004), precum şi modelul literar de traducere. Integrarea
traducerii în acest context global pleacă de la distincţia pe care o face
Eco între elementele necesare pentru atribuirea sensului, cărora Lungu
Badea le găseşte corespondenţa în procesul traductiv astfel:

„intentio auctoris, corespunzând în limbajul traductologilor

conceptului de vouloir-dire, intentio operis, adică proiectul textului
însuşi care, ca dispozitiv semnificant, deschide şi limitează
posibilele interpretări, şi intentio lectoris, a cărei manifestare este
dependentă de bagajul cognitiv şi de complementele cognitive […]‖
(2004, 84).

Autoarea adaugă o a patra intenţie, introdusă de L. Nanni

(1991, 1995, apud Lungu-Badea 2004), care primează în faţa
celorlalte trei, şi anume, intenţia culturii, aceasta fiind „matricea,
sistemul în care funcţionează intenţia operei, intenţia autorului şi
intenţia cititorului‖, precedându-le în spaţiul socio-cultural (81). În

161
acord cu această abordare, perspectiva comparativ-culturalistă relevă
acţiunea mediului cultural asupra autorului ca emiţător, a
traducătorului ca receptor/emiţător şi a cititorilor ca receptori12.
Ceea ce îi permite traducătorului să rezolve distanţa culturală
este competenţa sa biculturală, faptul că este un „intermediar cu dublă
apartenenţă culturală‖ (Lungu Badea 2004, 86); aceasta îi conferă
capacitatea de a evalua corect ocurenţele, reperând referinţele
culturale (culturemele) şi redându-le adecvat în TŢ. De altfel, autoarea
scoate în evidenţă necesitatea competenţei bilingve şi biculturale a
traducătorului, dimensiune indispensabilă a competenţei traductive,
condiţie sine qua non pentru acest „autor de gradul doi‖13 (receptor-
emiţător) în realizarea traducerii, pentru înţelegerea varietăţii
contextelor (lingvistic, extralingvistic, situaţional, cognitiv etc.). Prin
urmare, mediul cultural, contextul extralingvistic şi orizontul de
aşteptare al fiecărui cititor-traducător determină descifrarea anumitor
asocieri între cuvinte, referinţe culturale etc. Iar acestea din urmă,
culturemele, îi impun traducătorului „să repereze linia de demarcare
dintre cititorii excluşi şi cititorii complici, să definitiveze harta
cunoaşterii şi ignoranţei culturale în cultura-ţintă, să ajusteze
«ignoranţa culturală»‖ (Lungu Badea 2004, 87).
În abordarea sa, cercetătoarea acordă un rol însemnat
contextului extralingvistic14, în reperarea, înţelegerea şi restituirea
culturemelor, acestea având prin urmare o natură istorică, culturală,
literară etc. Autoarea îl defineşte ca fiind: „ansamblul evenimentelor,
codurilor, raporturilor sociale etc. necesare pentru înţelegerea unui
enunţ‖ (Lungu Badea 2004, 92). În opinia sa, contextualizarea este
vitală în traducerea intenţiilor. De altfel, parametrii după care poate fi
analizat contextul – şi care condiţionează deopotrivă producerea şi
receptarea – sunt uşor de corelat cu intenţiile lui Nanni (intenţia
culturii, intenţia autorului, intenţia cititorului, intenţia operei). Aceşti

12
Pe de altă parte, cultura „orientează şi modelează interpretarea textului de
tradus, se interpune între subiectivitatea traducătorului şi obiectul tradus‖
(Lungu-Badea 2004, 82).
13
„Dincolo de intenţia de bază a autorului (Ia), vor apărea, vor fi incluse
involuntar şi alte intenţii, de fapt sub-intenţii «traductoriale», care ar trebui să
coincidă atât cu intenţia autorului, traducătorul fiind un autor secund (Iař),
dar şi intenţia cititorului sursă, aşa cum este el imaginat, în mod ideatic (Ics)‖
(Lungu-Badea 2004, 91).
14
„Orice abordare a traducerii, susţine Lungu Badea, fie ea de natură
teoretică ori practică, eşuează complet în cazul în care limba este izolată de
realitatea în care se verbalizează‖ (2004, 92).

162
parametri sunt: obiectul (despre ce este vorba în mesaj), emiţătorul
(cel care enunţă), receptorul (cel căruia i se adresează mesajul) şi
vectorul (condiţiile spaţiale şi temporale ale enunţului). La aceştia se
adaugă tipul de relaţie: ton, canal, domeniul discursului.
Mai mult decât atât, înţelegerea contextului global (în care
autoarea include context lingvistic, extralingvistic, cultural, istoria
culturii, a universului cultural şi artistic al autorului şi contextul de
apariţie al operei) este cea care determină reuşita traducerii.
Lungu Badea (2004, 2009b) concepe şi aplică un model de
evaluare a traducerii culturemelor, prin raportare la contextul
extralingvistic, la condiţiile de producere a operei şi sensului, dar şi la
condiţiile de receptare şi lecturile plurale pe care orizonturi de aşteptare
diferite le pot actualiza. Metoda de evaluare se organizează astfel: 1)
reperarea culturemelor în TS; 2) evidenţierea formelor de limbaj
păstrate în LS; 3) constatarea dificultăţii de redare în TŢ a culturemului
(neredat, parţial redat, redat incorect); 4) aprecierea soluţiilor pentru
care optează traducătorul: explicitări, cultureme, omisiuni, glosări, note
de traducător etc. (2004, 109, 2009b, 65, 71).
Soluţiile de traducere depind de strategia de traducere. La
alegerea acesteia, converg mai mulţi factori: intenţia, finalitatea,
destinatarul, dar şi constrângerile editoriale sau comerciale ori gustul
epocii/comunităţii lingvistico-culturale în care se traduce. Mai ales,
strategia globală a traducerii culturale ia în considerare finalitatea TS,
tipul de text şi finalitatea TŢ, determinate de situaţia de comunicare a
TS şi de receptare a traducerii. Potrivit cercetătoarei, traducătorul poate
opta pentru o strategie comunicativă (centrată pe destinatarul TŢ),
semantică (fidelă sensului), literală (fidelă LS, exotică), liberă
(adaptare), culturală sau erudită (traduceri comentate, filologice) şi
idiomatică (formă şi conţinut).
În modelul său, Molina (2001, 2006) pleacă de la studiile
descriptiv-sistemice (Teoria polisistemului, The Manipulation School)
şi funcţionalişti. Modelul de analiză propune două părţi: prima fază, o
analiză a fiecărui text-ţintă, adică normele care au operat asupra lui şi
transformările generate de aceste norme; a doua fază urmăreşte
relaţia de echivalenţă care se stabileşte între fiecare TŢ şi TS şi care
este tipul acestei echivalenţe.
Molina (2001, 2006) conferă o dimensiune dinamică
culturemului, bazându-se pe două premise: pe de o parte, şi pentru
autoarea spaniolă culturemele nu există în afara unui context, iar pe de
altă parte, ele apar în cadrul transferului cultural (fiind o consecinţă a
acestui transfer) între două culturi concrete. Perspectiva acestei
dimensiuni dinamice presupune o serie de factori care trebuie luaţi în

163
considerare: contextul situaţional, limbile în contact, funcţia textuală,
scopul soluţiei adoptate în traducere etc.
Hurtado Albir (2004, 614-615), la rândul său, consideră
traducerea culturemelor dintr-o perspectivă funcţională şi dinamică. În
acest sens, în opinia autoarei, factorii ce trebuie avuţi în vedere sunt
următorii:
1. Tipul de relaţie între cele două culturi (dominantă vs
minoritară, paritate a celor două culturi, apropiere vs depărtare
culturală, ce determină viziunea pe care o are o cultură asupra
celeilalte, precum şi redarea culturemelor. La acest punct, autoarea
subliniază că pot exista şi următoarele situaţii: inechivalenţe culturale
(inexistenţa unui semn cultural în cealaltă cultură), falşi prieteni
culturali (gesturi, concepte, comportamente cu conotaţii diferite),
„ingerinţe‖ culturale (folosirea într-o cultură a unor elemente preluate
dintr-o altă cultură şi adesea distorsionate).
2. Genul textual, ale cărui caracteristici condiţionează funcţia
culturemului, dar şi domeniul textual. Prezenţa unui culturem într-un
text literar (pentru a da culoare locală) sau într-un text tehnic (folosit
pentru a descrie), poate presupune o traducere diferită: acesta poate fi
păstrat, adaptat, suprimat etc. Autoarea aduce exemplul substituirii
cântecului francez La Madelon, din banda desenată Le fils dřAstérix,
cu un cântec în spaniolă sau catalană, în traducerile în limbile
respective, ceea ce nu s-ar fi întâmplat, probabil, dacă ar fi fost vorba
despre un roman, întrucât ar fi produs o dislocare cu privire la cadrul
cultural al poveştii.
3. Funcţia culturemului în TS, relevanţa sa în raport cu
ansamblul textului.
4. Natura culturemului: registrul, noutatea, specificitatea/
universalitatea.
5. Caracteristicile destinatarului: motivaţia, nivelul cultural.
6. Finalitatea traducerii, care determină alegerea metodei de
traducere (cf. Hurtado Albir: traducere interpretativ-comunicativă,
adaptativă, filologică, literală), care, la rândul ei, determină opţiunea
pentru o soluţie de traducere sau alta, pentru o tehnică sau alta.
În opinia celor două autoare spaniole, utilizarea unui procedeu
este şi ea întotdeauna dinamică şi funcţională: în funcţie de tipul de
text, de modalitatea de traducere, de finalitatea traducerii şi de
strategia sau metoda aleasă (interpretativ-comunicativă, liberă,
filologică, literală), care se modifică în funcţie de context şi de
finalitatea traducerii (Hurtado Albir 2004).
La nivelul modelului de analiză propus de fiecare dintre cele
două perspective traductologice, un prim posibil punct de întâlnire ar

164
putea fi similitudinea dintre normele polisistemice pe care îşi bazează
analiza Molina (2006) şi intenţia culturii, respectiv constrângerile în
receptarea şi producerea sensului la care se referă Lungu Badea
(2004):

„[c]ultura-sursă îşi impune constrângerile în receptarea şi producerea

sensului (teoria polisistemică), iar traducătorului îi revine sarcina de
a rezolva, de a diminua distanţarea culturală respectând în acelaşi
timp şi constrângerile limbii-ţintă‖ (82).

Distingem o similitudine şi mai vădită între factorii

determinanţi în alegerea metodei de traducere (Hurtado Albir 2004,
Molina 2001, 2006) – tipul de relaţie între cele două limbi şi culturi,
contextul situaţional, genul textual, funcţia şi natura culturemului,
destinatarul şi finalitatea sau scopul soluţiei adoptate în traducere –, şi
parametrii după care este analizat contextul global pentru stabilirea
strategiei traductive (Lungu-Badea, 2004, 2009b): intenţia culturii,
finalitatea TS, tipul de text şi finalitatea TŢ, determinate de situaţia de
comunicare a TS şi de receptare a traducerii, dar şi de destinatar.
Notăm divergenţa terminologică, dar şi parţială similitudine
conceptuală între noţiunile de „strategie‖, respectiv „metodă de
traducere‖. Astfel, regăsim la Lungu Badea (2003, 2008, 2012b) în
definirea termenului strategie o accepţie pe care o putem considera
similară noţiunii de metodă la Hurtado Albir (2004) şi Molina (2001,
2006), fără a o suprapune total, dată fiind şi complexitatea şi
caracterul mai nuanţat al definiţiei cercetătoarei românce, pentru care
strategia este:

„Ansamblul procedeelor de traducere folosite de un traducător cu

scopul de a transfera în LŢ sensul unui TS, dar şi atmosfera culturală
în care este produs acest sens, astfel încât să suscite cititorului-ţintă
o reacţie similară celei pe care o are cititorul-sursă. […] Strategia de
traducere este stabilită de traducător în funcţie de scopul TS şi de
finalitatea prezumtivă atribuită TŢ‖ (2012b, 135-136).

Hurtado Albir (2004) defineşte metoda de traducere:

„desfăşurarea unui proces traductiv anume, care se supune unui
principiu în funcţie de obiectivul urmărit de traducător; este vorba
despre o opţiune globală ce parcurge întregul text‖ (54), iar alegerea
metodei „este determinată de contextul în care se efectuează
traducerea şi de finalitatea pe care o urmăreşte aceasta, care poate fi
diferită în funcţie de destinatar‖ (251). Autoarea distinge patru tipuri
de metode de traducere: interpretativă-comunicativă (traducerea

165
sensului), literală (transcodificare lingvistică), liberă (modificarea
categoriilor semantice şi comunicative) şi filologică (traducere erudită
şi critică).
Strategiile de traducere definite de Lungu Badea (2012b) sunt
comparabile, dar mai nuanţate: 1. strategie comunicativă (centrată pe
destinatarul TŢ), 2. semantică (fidelă sensului), 3. literală (fidelă LS,
exotică), 4. liberă (adaptare), 5. culturală sau erudită (traduceri
comentate, filologice), 6. idiomatică (formă şi conţinut).
Aceeşi divergenţă terminologică se păstrează şi în ceea ce
priveşte procedeele de traducere, ceea ce uneori implică şi diferenţe în
definirea conceptului. Vinay şi Darbelnet (1958) sunt primii care au
definit procedeele tehnice ale traducerii şi au propus o clasificare a
acestora. După această primă propunere, terminologic, s-a optat fie
pentru procedeu, fie pentru tehnică, iar conceptual au avut loc
multiple nuanţări.
Atât Hurtado Albir, cât şi Molina optează pentru termenul
tehnică de traducere, definit de Hurtado Albir (2004) ca fiind un
procedeu „vizibil în rezultatul traducerii care se utilizează pentru
obţinerea echivalenţei de traducere a microunităţilor textuale‖15 (268).
La rândul său, Molina (2001) defineşte tehnica de traducere ca
„procedeu de analiză şi catalogare a funcţionării echivalenţei de
traducere‖16 (115), având cinci caracteristici fundamentale: 1)
afectarea rezultatului traducerii; 2) catalogarea în comparaţie cu
originalul; 3) referirea la microunităţi textuale; 4) caracterul discursiv
şi contextual; şi 5) funcţionalitatea.
În ceea ce priveşte traductologia românească, termenul utilizat
este cel de procedeu de traducere, în opinia noastră mai adecvat
definiţiilor; de altfel, semnalăm faptul că Hurtado Albir şi Molina
definesc tehnica drept „un procedeu…‖(v. paragraf anterior). Lungu
Badea (2012b) defineşte procedeul de traducere ca desemnând „orice
modalitate folosită deliberat de traducător în momentul reflecţiei
asupra TS şi al căutării unui echivalent‖ (115).
Notăm ca punct convergent al celor două abordări rolul
esenţial şi determinant pentru reperarea şi transferul culturemelor care
este conferit competenţei bi-culturale şi celei extralingvistice. Explicit
în expunerea pe care am făcut-o cu privire la perspectiva comparativ-

15
„…visible en el resultado de la traducciñn, que se utiliza para conseguir la
equivalencia traductora‖ (Hurtado Albir 2004, 268).
16
„…procedimiento de análisis y catalogaciñn del funcionamiento de la
equivalencia traductora‖ (Molina 2001, 115).

166
culturalistă a traducerii culturemelor, acesta este implicit reliefat în
descrierea competenţei traductive de grupul PACTE, de la
Universitatea Autonomă din Barcelona, a cărui cercetătoare principală
este Hurtado Albir. Grupul PACTE (1998, 2000, 2001, apud Hurtado
Albir 2004), în urma cercetărilor empirico-experimentale în domeniul
competenţei de traducere şi a dobândirii ei, include între
componentele indispensabile nu doar o subcompetenţă bilingvă, ci şi o
subcompetenţă biculturală, extralingvistică (pe lângă cele de transfer,
instrumental-profesională, psihofiziologică şi strategică). Potrivit lui
Hurtado Albir (2004, 395), subcompetenţa extralingvistică implică
cunoştinţe implicite şi explicite despre lume în general şi în domenii
specializate, şi anume cunoştinţe: 1) despre traducere; 2) despre cele
două culturi; 3) enciclopedice; 4) tematice.
În sfârşit, în ceea ce priveşte modelul de evaluare a traducerii
culturemelor, remarcăm, la Lungu-Badea, complexitatea analizei (în
patru faze) în identificarea culturemelor în TS (prin caracteristicile
statutului acestora) şi evaluarea soluţiilor în TŢ, argumentată şi
nuanţată, carentă în modelul lui Molina, care se opreşte la analiza
normelor şi a transformărilor şi la relaţia de echivalenţă.

Concluzii
Analiza comparativă a celor două perspective traductologice
în ceea ce priveşte traducerea culturemelor pune în lumină existenţa
atât a similitudinilor, cât şi a discrepanţelor, a punctelor de
convergenţă, dar şi de divergenţă între cele două abordări, şi care dau
seama de plurivalenţa culturemului, dar şi de conceptualizarea sa, în
parte, diferită. Remarcăm, o dată în plus, complexitatea, profunzimea
şi nuanţarea modelului teoretic, a analizei de evaluare, în traductologia
românească, aşa cum se conturează în cercetarea Georgianei Lungu
Badea, şi anume în abordarea comparativ-culturalistă a traducerii
culturemelor.

Referinţe bibliografice

Bălăcescu, Ioana, Stefanink, Bernd. „Gérer les culturèmes en

traduction‖. Translationes, 1, 2009b: 135-147. Timişoara:
Editura Universităţii de Vest.
Blanco Santos, Marìa Cristina. „La comunicaciñn y su relaciñn con la
cultura‖. In: Ana Marìa Cestero Mancera. Estudios de
comunicaciñn no verbal. Madrid: Editorial Edinumen, 1998:
17-36.

167
Diccionario de la Real Academia. Disponibil online la:
http://www.rae.es/recursos/ diccionarios/drae (Accesat în 2
iulie 2016).
Larousse. Disponibil online la: http://www.larousse.fr/dictionnaires/
rechercher?q= cultureme&l=francais&culture (Accesat în 2
iulie 2016).
Lungu-Badea, Georgiana. „Culturemele – între conotaţii şi aluzii
culturale. Încercare de definire a conceptului de culturem‖.
Analele Universităţii de Vest din Timişoara, Seria Ştiinţe
Filologice, AUT, XXXIX, 2001: 369-383.
Lungu-Badea, Georgiana. Teoria culturemelor, teoria traducerii.
Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2004.
Lungu-Badea, Georgiana. „Quelques questions concernant la
traduction des noms propres: application au roumain‖. In:
Tatiana Miliaressi. La Traduction: philosophie, linguistique et
didactique. Lille: Université Charles de Gaulle – Lille3,
collection UL3 „Travaux et Recherches‖, 2009a: 249-252.
Lungu-Badea, Georgiana. „Remarques sur le concept de culturème‖.
Translationes, 1, 2009b: 15-78. Timişoara: Editura
Universităţii de Vest.
Lungu-Badea, Georgiana. „La traduction (im)propre des noms propres
littéraires‖. Translationes, 3, 2011: 65-79. Georgiana Lungu-
Badea şi Alina Pelea. Timişoara: Editura Universităţii de Vest.
Lungu-Badea, Georgiana. „Traduire les «effets d'évocation» des
culturèmes: une aporie ?‖. In: Florence Lautel-Ribstein şi Jean-
Yves Masson. Revue Septet. Des Mots aux actes. „Jean-René
Ladmiral: une œuvre en mouvementŗ. Perros-Guirec: Éditions
Anagrammes, nr. 3, 2012a: 289-308.
Lungu Badea, Georgiana. Mic dicţionar de termeni utilizaţi în teoria,
practica şi didactica traducerii. Ediţia a III-a, revăzută şi
adăugită. Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2012b.
Luque Nadal, Lucìa. „Los culturemas, ¿unidades linguìsticas,
ideolñgicas o culturales?», 2009. Disponibil online la:
elies.rediris.es/Language_Design/ LD11/LD11-05-Lucia.pdf
(Accesat în 3 iulie 2014).
Marcu, Florin. Marele dicţionar de neologisme. Bucureşti: Editura
Saeculum, 2000.
Molina, Lucìa. Análisis descriptivo de la traducciñn de los
culturemas. Tesis doctoral. Bellatarra: Universitat Autònoma
de Barcelona, 2001.

168
Molina, Lucìa. El otoðo del pingüino. Análisis descriptivo de la
traducciñn de los culturemas. Castellñn de la Plana: Univ.
Jaime I, 2006.
Moţoc, Diana. Traducerea, loc de întâlnire pentru limbile şi culturile
catalană şi română. Studiu de caz: culturemul. Teză
doctorală. Universitatea de Vest din Timişoara, 2015.
Pelea, Alina, „Analyse des personnages de contes comme culturèmes
et unités de traduction‖. Translationes, 1, 2009b: 97-117.
Timişoara: Editura Universităţii de Vest.
Poyatos, Fernando. „El culturema, unidad para el estudio de una
cultura‖. Yelmos, 1, 1971: 23-27.
Poyatos, Fernando. La comunicaciñn no verbal. Cultura, lenguaje y
conversaciñn. Madrid: Ediciones Istmo, Biblioteca Espaðola
de Lingüìstica y Filologìa, 1994.
Rădulescu, Anda. Les culturèmes roumains: problèmes spéciaux de
traduction. Craiova: Editura Universitaria, 2010.
Rodriquez Abella, Rosa Marìa. „El hombre de mi vida: análisis de la
traducciñn de los culturemas del ámbito gastronñmico‖. In:
Carmen Navarro, Rosa Marìa Rodrìquez Abella, Francesca
Dalle Pezze, Renzo Miotti. La comunicaciñn especializada.
Bern: Peter Lang AG, Linguistics insights, 2008: 321-339.
Vega de la Fuente Martìnez, Marìa. „Comunicaciñn no verbal:
algunas diferencias culturales entre Hungrìa y Espaða‖. In:
Ana Marìa Cestero Mancera. Estudios de comunicaciñn no
verbal. Madrid: Editorial Edinumen, 1998: 37-52.
Vinay, Jean-Paul, Darbelnet, Jean, Stylistique comparée du français et
de lřanglais. Méthode de traduction. Paris: Didier, 1958.

Notiță biobibliografică

Diana MOŢOC este asistent universitar la Departamentul de

Limbi Moderne Aplicate, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-
Napoca. A obţinut doctoratul în traductologie la Universitatea de Vest
din Timişoara, cu teza Traducerea, loc de întâlnire a culturilor şi
limbilor catalană şi română. Studiu de caz: culturemul, sub
îndrumarea ştiinţifică a prof. univ. dr. Georgiana Lungu Badea. A
beneficiat de stagii de cercetare la Sorbonne Nouvelle de Paris,
Université Libre de Bruxelles, Université de Genève, Universitat
Autònoma de Barcelona, Universidad Complutense de Madrid,
Universidad de Santiago de Compostela. A tradus poezie şi proză din
literatura spaniolă (Jorge Manrique, Javier Marìas) şi catalană (Quim
Monzo, Miquel Rayñ Ferrer).

169
 INCURSIUNI ÎN PALIMPSTINA:
TRADUCEREA LITERATURII
POSTCOLONIALE ÎN CONTEXT
ROMÂNESC
Dana CRĂCIUN
Universitatea de Vest Timișoara, România

Abstract: This paper sets out to investigate the ―orientalising‖

potential of the process of translating postcolonial literature, both in
general and with specific reference to the Romanian context. The
analysis starts from some of the main theoretical positions in the field
of postcolonial (translation) studies, and identifies some of the
vulnerabilities of these texts. Various translation approaches are
discussed in terms of their advantages and disadvantages. In order to
avoid ―orientalising‖ through translation, the translator needs to be
familiar with the main theoretical principles of postcolonialism and
put together a set of consistent translation strategies, which could
ensure the best preservation of the textual hybridity.

Keywords: postcolonial studies, Orientalism, hybridity, third place of

translation

În iunie 2015, cu doar trei luni înainte de apariția ultimului său

roman, Salman Rushdie a trimis un email editorilor și traducătorilor
săi din întreaga lume cu o cerință foarte clară referitoare la un termen
esențial din acest text. Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți
(2015) este rescrierea rushdieană a faimoaselor O mie și una de nopți
și crește din sâmburele narativ al luptei dintre tărâmul oamenilor și cel
al djinnilor. Djinnii sunt creaturi magice și capricioase, cu apariții
frecvente în tradiția orientală. Ortografia cuvântului variază în engleză
(există atât forma djinn, cât și varianta anglicizată de genie), iar în
românește, conform DEX-ului, s-a stabilizat varianta „djinn‖,
existând, de asemenea, și varianta arhaică gin. Tocmai acesta este însă
termenul care face subiectul mesajului trimis de Rushdie în
săptămânile premergătoare publicării romanului, în care romancierul

170
cere expres evitarea ortografierii cu „d‖, pe care o consideră
orientalizantă.
Termenul folosit de Rushdie, „orientalizant‖, face trimitere la
Orientalism, lucrarea fundamentală a lui Edward Said din 1978, a
cărei teză principală susține că reprezentarea occidentală asupra
Orientului, în toate formele sale, inclusiv discursul științific, este
aservită mecanismului imperial. Ca urmare, Orientul este configurat
ca un „Other‖, un „altul‖ inferior, efeminat, exotic, irațional, primitiv
și înapoiat în cunoaștere, incapabil de a-și înțelege interesele și de a-și
croi propriul destin. Conform lui Said, o astfel de reprezentare are ca
scop atât aservirea „celuilalt‖, cât și continua reiterare a poziției de
superioritate deținute de cultura occidentală. Intervenția lui Rushdie
subliniază faptul că nu doar discursul critico-academic și literar are
potențial orientalizant, adică de perpetuare a stereotipurilor ce relegă
cultura orientală într-o perpetuă poziție de inferioritate și alteritate
negativă, ci și practica traducerii.
Articolul de față își propune să deschidă discuția asupra
acestui potențial „orientalizant‖ în contextul traducerii textelor
postcoloniale în limba română. Un prim pas esențial este acela de a
examina raporturile dintre literatura postcolonială și actul traducerii,
raporturi investigate recent de câteva nume de marcă ale
traductologiei. Multe dintre ele se regăsesc util reunite în volumul
Postcolonial Translation. Theoryand Practice (1999) editat de Susan
Basnett și Harish Trivedi, precum și în Changing the Terms.
Translation in the Postcolonial Era, editat de Sherry Simon and Paul
St-Pierre (2000). Trebuie, de asemenea, identificate și definite câteva
din trăsăturile principale ale textului de natură postcolonială, trăsături
care pot reprezenta dificultăți și vulnerabilități traductive în ce privește
potențialul „orientalizant‖ al traducerii de care vorbeam mai sus.
Odată delimitat teritoriul teoretic, mă voi concentra pe piața
românească de traduceri, în care textele autorilor ce pot fi catalogați ca
postcoloniali reprezintă o pondere importantă în ultimele două
decenii. Pentru a limita demersul și a-l face mai coerent, mă voi referi
la texte provenind din subcontinentul indian, care vor fi abordate prin
prisma trăsăturilor identificate în prealabil.
Întrebarea de bază de la care pornește intervenția de față
vizează posibilele scenarii în care s-ar putea încadra traducerea
textului postcolonial într-un spațiu care, deși se află în afara ecuației
postcoloniale tradiționale, are, datorită istoriei sale atât mai
îndepărtate (vorbim, în fond, de un spațiu care s-a aflat în diferite
contexte imperiale de-a lungul timpului), cât și mai recente
(comunismul) caracteristici asemănătoare. O posibilă teză care se

171
conturează este că, în absența unei reflecții traductologice coerente în
privința acestui tip de text (care constituie un caz special de dificultate
culturală), traducătorul român devine vulnerabil în fața tentației (și
pericolului) de a orientaliza. Ca urmare, ar fi benefică o mai bună
conștientizare a caracteristicilor specifice acestei literaturi și o
dezvoltare a componentei traductologice relevante, precum și o
conturare a unor ipoteze traductive care să orienteze traducătorii într-o
oarecare măsură și să îi ajute în efortul de a rezista tentației de a
„naturaliza‖ textul-sursă, de a-l aduce prea aproape de cititor. Altfel se
riscă o perpetuare a mecanismelor culturale hegemonice într-o cultură
care, datorită istoriei sale, ar trebui să fie sensibilă la ierarhiile de
putere.

1. Textul postcolonial ca traducere

Dacă Susan Bassnett și Andre Lefevere vorbeau în 1990
despre „cotitura culturală‖ în traductologie, Bo Pettersson (1999)
vorbește despre o „cotitură postcolonială‖, care are loc odată cu
numărul din ce în ce mai mare de texte provenind din spațiul
postcolonial, un spațiu care, conform definiției oferite de Ashcroft,
Griffiths și Tiffin în The Empire Writes Back (2002, 2), cuprinde toate
culturile afectate de imperialism din momentul colonizării și până în
zilele noastre. Acest moment de cotitură necesită, după părerea lui
Pettersson, atât o nouă teorie (cea postcolonială clasică părându-i-se
inadecvată datorită afinității prea mari cu teoria poststructuralistă), cât
și, mai ales, o aplecare mai îndeaproape asupra practicii în vederea
conturării unor norme care să depășească stadiul descriptiv și să se
constituie în ipoteze puse la dispoziția traducătorilor spre utilizare.
În „Introducerea‖ lor la Postcolonial Translation: Theoryand
Practice, Bassnett și Trivedi susțin că „a vorbi de traducere
postcolonială este aproape o tautologie‖ (1999, 12), deoarece într-o
perioadă în care se valorizează dislocațiile de tot felul, termenul de
„traducere pare să fi închis cercul‖, revenind la sensul inițial de
ruptură spațială (12-13), sens pe care îl menționează, de altfel, și
Rushdie în eseul său „Imaginary Homelands‖ când spune „we are
translated men‖1 [1992, 17]. Homi Bhabha evidențiază și el același
aspect când vorbește despre identificarea unei hibridități

1
Chiar traducerea acestor câteva cuvinte reprezintă un bun exemplu de
problemă traductivă cu substrat postcolonial. Pentru a păstra ecoul etimologic
din „translate‖ pe care, evident, Rushdie mizează, varianta „traduși‖ nu este
cea mai adecvată în română și este de preferat termenul „translați‖.

172
„transnaționale și translaționale‖ (1994, 5), precum și despre felul în
care o seamă de scriitori postcoloniali, printre care și Salman Rushdie,
își validează statutul postcolonial prin faptul că produc o operă care
transcende granițele fizice/politice, cu alte cuvinte o operă
transnațională, și care este deja „translată‖, scrisă în engleză, dar o
engleză ce nu mai aparține colonizatorului. În „Postcolonial writing
and literary translation‖, capitolul care deschide volumul editat de
Bassnett și Trivedi, Maria Tymoczko construiește și ea argumentul
literaturii postcoloniale ca traducere, având grijă însă să se delimiteze
de o abordare „metaforică‖ și văzând în traducerea literară un
fenomen „analog scriiturii postcoloniale‖ (1999, 20, subliniere în
original). Chiar dacă, spre deosebire de traducători, scriitorii
postcoloniali nu transpun un text, ci o cultură care trebuie înțeleasă ca
„limbă, sistem cognitiv, literatură (...), cultură materială, sistem social
și cadru legal‖ (20), cele două procese converg tocmai în încercarea de
mediere culturală.
În ambele tipuri de text pot fi identificate trăsături
asemănătoare, de la perturbări lexicale (elemente de vocabular cu
încărcătură culturală ce nu este imediat accesibilă cititorului) până la
structuri gramaticale deviante ce reflectă și ele aspecte ale culturii de
origine pe care traducătorul, respectiv scriitorul postcolonial, trebuie
să le redea. Ca urmare, atât traducătorul, cât și scriitorul postcolonial
se văd nevoiți să recurgă la o serie de strategii prin care să faciliteze
comunicarea. Definirea și selectarea acestor strategii depind, în mare
măsură, de poziționarea traducătorului/scriitorului vizavi de culturile
pe care le reprezintă și de mecanismele de putere cu care acestea sunt
asociate. Tymoczko susține că, în această încercare, atât în cazul
traducerilor literare, cât și al literaturii postcoloniale, esențială este
„interpretarea‖, obiectivitatea fiind „imposibilă‖ (23). Este important
de reținut acest aspect deoarece toate demersurile care se încadrează în
paradigma postcolonială, fie că vorbim de producerea textelor, de
traducerea lor sau de conturarea unei reflecții traductologice asupra
acesteia, trebuie percepute ca dinamice, fluide, dificil de clasificat în
termeni absoluți.

„Așa cum nu poate exista o traducere finală, nu poate exista nici o

interpretare finală a unei culturi printr-o modalitate literară. Nu
există un ultim cuvânt‖ (Tymoczko 1999, 23-24).

2. Textul postcolonial în traducere

A vedea literatura postcolonială ca traducere mi se pare un
prim pas esențial în încercarea de a înțelege această literatură în

173
traducere. Așa cum arată Bassnett și Trivedi în „Introducerea‖ lor,
acest tip de text continuă să ne parvină prin intermediul limbilor
hegemonice, engleza în principal, ceea ce, evident, ridică problema
perpetuării mecanismului colonial precum și a „relației asimetrice de
putere‖ dintre limbile „vernaculare‖ și engleză (1999, 13). Atât
practica traducerii acestui tip de texte, cât și teoretizarea sa trebuie să
se bazeze pe o conștientizare a acestor mecanisme și relații. Această
conștientizare presupune, la rândul său, o familiarizare cu trăsăturile
definitorii ale acestui tip de text.
Dezvoltarea studiilor postcoloniale din ultimele trei decenii a
dus la o diversitate de încercări de definire și interpretare a culturilor
postcoloniale și a textelor produse de acestea. Avem la dispoziție un
corpus bogat, care include atât abordări teoretice abstracte, ce vizează
eșafodajele socio-politice în ansamblul lor (pe lângă Edward Said,
menționat mai devreme, trebuie amintiți Bill Ashcroft, G. C. Spivak,
Homi Bhabha), cât și investigații mai aplicate la nivel literar și în ce
privește traducerea acestui tip de text literar. În această ultimă privință
trebuie amintiți G. N. Devy, Ania Loomba, Sujit Mukherjee, Tesajwi
Niranjana etc. În scopul analizei de față, voi scoate în evidență doar
câteva dintre trăsăturile literaturii postcoloniale, cele pe care le
consider a fi mai importante din punct de vedere al unei mai bune
conștientizări a problemelor ce pot apărea în procesul de traducere.
Textul literar postcolonial se prezintă ca un palimpsest, cu
straturi culturale și lingvistice diferite, ce se constituie, așa cum
sugeram mai sus, în urma unor procese de traducere intra- și
interculturală. Se împletesc astfel diferite aspecte ale civilizațiilor
indigene cu aspecte ce țin de civilizația colonizatoare. Atât textura
straturilor individuale, cât și felul în care acestea sunt suprapuse țin de
intențiile fiecărui scriitor.
Un astfel de produs este esențialmente hibrid și se situează,
atât prin origine, cât și prin traiectorie ulterioară, într-un al treilea
spațiu al negocierilor continue dintre diferiții agenți implicați în aceste
complexe relații. Principalul teoretician al hibridității postcoloniale
rămâne Homi Bhabha, care, în The Location of Culture (1994) în
principal, explorează diferitele fațete ale conceptului. Simplificând
într-o oarecare măsură, trebuie să vedem în hibriditate o împletire de
elemente occidentale și orientale, care începe din momentul
colonizării și continuă pe tot parcursul său, ba chiar și după cucerirea
independenței de către fostele colonii. Este un fenomen dinamic, care
conturează un al treilea spațiu al traficului dintre culturile implicate,
spațiu în care iau naștere noi identități și forme de reprezentare. În
viziunea lui Bhabha, hibriditatea îi afectează atât pe colonizatori, cât și

174
pe cei colonizați, atât pe cei care dețin puterea, cât și pe cei oprimați,
și transcende dicotomiile coloniale standard, cum ar fi sine/celălalt,
superior/inferior, acasă/exil etc. Ca urmare, are potențialul de a
submina mecanismul clasic al puterii și de a deconstrui în acest fel
hegemonia culturală occidentală.
Ca expresie a acestui proces dinamic, literatura postcolonială
trebuie văzută și ea ca un produs fluid, care, în consecință, nu
reprezintă un punct de pornire stabil în ceea ce privește traducerea.
Paradoxal, am putea spune chiar că textul postcolonial devine mai
stabil numai prin traducere, deși, evident, această stabilizare îi poate
afecta trăsăturile definitorii.
Dacă în cele din urmă Homi Bhabha valorizează pozitiv
hibriditatea și cel de-al treilea spațiu – tocmai datorită potențialului lor
subversiv –, poziția scriitorului postcolonial rămâne una incertă și
vulnerabilă. Ca entitate decizională, acesta se expune criticilor din
ambele direcții, atât cea a spațiului colonizat din care provine, precum
și cea a spațiului colonizator, căruia implicit i se adresează. În
încercarea lor de a reda contextul din care provin, scriitorii selectează
și simplifică, privilegiază și marginalizează, creând un text care va fi,
inevitabil, mai „simplu‖ decât contextul. Din punct de vedere
lingvistic, chiar decizia de a scrie în engleză îi face pe scriitorii
postcoloniali ținta unor acuzații de inautenticitate. Pe de altă parte,
felul uneori ireverențios în care își prezintă cultura autohtonă poate
provoca și el reacții extreme. Salman Rushdie oferă exemplul unui
scriitor care a fost supus ambelor tipuri de critici, în cazul său
acuzațiile de blasfemie culminând, după cum bine se știe, cu
pronunțarea unei fat wace i-a deturnat atât creația, cât și biografia.
Pornind de la premisa „palimpsestică‖ invocată mai sus,
textul-sursă trebuie văzut ca un nod tensionat de decizii, iar
modalitățile în care au fost selectate și aranjate straturile dezvăluie
intențiile autorului în raport cu contextul hibrid în și din care creează.
Aceste intenții, reflectate în deciziile luate, ar putea fi grupate
provizoriu după cum urmează: rezistență în fața hegemoniei
lingvistice și culturale a colonizatorului; subminare a acestei
hegemonii; restructurare/transmutare a centrelor de putere; și ofensivă
dinspre margine spre centru2. Strategiile utilizate sunt dinamice, chiar

2
The Empire Writes Back, titlul volumului fundamental de studii
postcoloniale editat de Ashcroft, Griffiths și Tiffin (2002) este de fapt un
ecou al unui articol scris de Rushdie în 1982 și intitulat „The Empire Writes

175
dacă se poate identifica un set relativ limitat de strategii recurente.
Variațiile depind de intențiile de moment ale autorului și de
componenta pe care dorește să o privilegieze, putând lua inclusiv
forma unor strategii traductive (prin care se creează un text ce pare
deja tradus).
Acest tip de text-sursă deja tradus prezintă dificultăți din toate
punctele de vedere, iar metodele la care poate recurge traducătorul se
arată la fel de dinamice ca și cele ale autorului. Complicata informație
culturală (implicit politică/ideologică) este codificată într-o varietate
de moduri la diferite niveluri ale textului, cele mai vizibile fiind
deviațiile de la nivel lexical, gramatical și pragmatic, deviații ce nu se
stabilizează însă, nu devin deviații tipice nici măcar în cazul autorilor
respectivi (în sensul că aceștia își modifică tehnicile de la un text la
altul). În ciuda varietății de strategii la care poate recurge traducătorul,
este imperativ ca acesta să reziste tentației de „naturalizare‖ a textului-
sursă, de aservire a acestuia culturii-țintă, și să adopte o poziție de
protejare a stranietății și hibridității textului postcolonial. În cazul
acestor texte, argumentul lui Antoine Berman referitor la „l‘épreuve
de l‘étranger‖ își redovedește relevanța, nu ca un exercițiu elitist, ci ca
o încercare de păstrare a intențiilor motivate politic și ideologic ale
textului-sursă. Același îndemn la păstrarea alterității, la acceptarea
„celuilalt‖, îl face și Irène Kristeva (2010, 152), iar Michaela Wolf
pledează la rândul ei pentru o situare și a traducătorului într-un al
„treilea spațiu‖, de unde să practice „strategii intervenționiste‖ (2000,
130). Sarcina traducătorului devine astfel aceea de a „exclude
monolingvismul‖ și de a-i facilita și cititorului accesul la această
hibriditate și acest spațiu „între‖/„in-between‖, unde „să fie simultan
capabil de lectură și traducere, unde traducere devine o parte
integrantă a experienței de lectură‖ (Mehrez 1999, 122).

3. „Subcondimentul indian”3 în asezonări românești

Spre deosebire de alte spații culturale în care traducerile au o
pondere scăzută (e.g., Marea Britanie 4%, Statele Unite 3%, conform
unor statistici publicate de Literature Across Frontiers sau Three
Percent, resursă a Universității Rochester), în România această
pondere este mult mai mare (aproximativ 60%, conform, printre alții,

Back with a Vengeance‖, la rândul său un ecou al faimosului film din seria
Star Wars, The Empire Strikes Back.
3
Atât „Palimpstina‖, cât și „subcondimentul indian‖ sunt termeni folosiți de
Salman Rushdie în Ultimul suspin al Maurului (2002).

176
lui Ciprian Șiulea într-un interviu din România literară, 2013, no. 13).
Faptul în sine este foarte interesant și ar merita, fără îndoială, o analiză
separată. În interviul menționat, Ciprian Șiulea pune această situație
pe seama unei „imaturități a pieței cărții‖ din România, dar printre
cauzele fenomenului s-ar putea număra și o politică editorială
restrictivă înainte de 1989, care privea traducerile din anumite spații
culturale cu suspiciune. S-a recuperat mult în ultimii douăzeci și cinci
de ani, pe piața românească apărând marea majoritate a titlurilor
consacrate în paradigma vestică. Recent se observă chiar o orientare
spre publicarea aproape în timp real a autorilor străini, multe traduceri
fiind lansate simultan cu originalele sau la foarte scurt timp după
acestea. Una din componentele care și-a consolidat prezența pe piața
românească (repet, pe filieră occidentală) este cea a literaturii
postcoloniale. Datorită propriei arii de specializare profesională, mă
voi axa doar pe literatura postcolonială provenind din spațiul anglofon
și, mai precis, din fostele colonii ale coroanei britanice, în speță India,
însă întrebările esențiale sunt practic aceleași.
O primă astfel de întrebare esențială ar putea fi tocmai aceea a
statutului acestor texte postcoloniale într-o societate postcomunistă (s-
a discutat mult în perioada recentă despre trăsăturile pe care cele două
paradigme le-ar avea în comun). Se poate vorbi despre o afinitate
ideologică sau culturală care să fi condiționat selecția de texte
publicate în traducere? Sau e vorba doar de un criteriu „de piață‖,
editurile mergând pe principiul „numelui cunoscut‖? Evident,
tensiunea ideologică inerentă statutului de „nume cunoscut‖ este și ea
relevantă. După cum observă, printre alții, Tymoczko (1999, 31), este
de luat în seamă faptul că mulți dintre cei care ajung la un anumit
nivel de recunoaștere sunt cei care trăiesc în metropolele coloniale și
au fost integrați astfel unui canon al cărui resort rămâne totuși cultura
hegemonică. Prin alegerile editoriale făcute, spațiul românesc, care, în
principiu cel puțin, s-ar putea situa pe o poziție asemănătoare cu cea a
culturilor fost „marginale‖, „ocupate‖, se înregimentează în armata
canonică a spațiului hegemonic (piața anglofonă, în acest caz).
Ca exemplu, putem examina ce se întâmplă la capitolul
traducerilor din autori indieni/anglo-indieni. Fără a dori să diminuez în
vreun fel meritele literare incontestabile ale unor autori cum ar fi
Salman Rushdie sau Amitav Ghosh, merită remarcat faptul că nume
extrem de respectate pe subcontinentul indian, cum ar fi G. V. Desani,
Raja Rao și R. K. Narayan, își așteaptă în continuare traducătorii. În
cazul lui Salman Rushdie, pe lângă statutul său canonic conferit de
importante recunoașteri, cum ar fi Premiul Booker, pe care autorul l-a
câștigat inițial în 1981 pentru Copiii din miez de noapte, primind apoi

177
și The Booker of Bookers în 1993 și The Best of the Booker în 2008,
mai avem și dimensiunea spectaculoasă pe care, din păcate, și-a
dobândit-o datorită fatwei pronunțate de ayatolahul Khomeini ca
urmare a publicării romanului Versetele Satanice. Printre alți
câștigători anglo-indieni ai premiului, publicați în traducere, trebuie
menționați Arundhati Roy, cu Dumnezeul lucrurilor mărunte (1997,
2004 în traducere), Kiran Desai, Moștenitoarea tărâmului pierdut
(2006, 2007), Aravind Adiga, Tigrul Alb (2008, 2009). Putem specula,
așadar, că aceste decizii țin mai degrabă de factorii economici decât de
cei culturali. (Acești autori constituie, de altfel, și minicorpusul din
care au fost extrase cele câteva ilustrări din articolul de față.)
Pornind de la trăsăturile textului postcolonial conturate
anterior, voi examina mai îndeaproape în cele ce urmează problemele
specifice pe care aceste trăsături le pot ridica, precum și posibilele
strategii la care pot recurge traducătorii. Textele-sursă sunt toate scrise
în limba engleză, dar, așa cum sugeram deja, o engleză pe care acești
scriitori indieni și-o însușesc și o remodelează în diferite proporții.
Mulți dintre ei se consideră îndreptățiți să facă acest lucru și își
justifică alegerea în termeni ce se înscriu clar în paradigma
postcolonială. Salman Rushdie însuși spune:

„suntem toți de părere, sper, că nu putem pur și simplu folosi limba

cum o făceau englezii, că trebuie să o remodelăm conform nevoilor
noastre. Cei dintre noi care folosim engleza, o facem în ciuda
ambiguității pe care o resimțim față de ea, sau poate tocmai din
cauza acestei ambiguități, poate din cauză că vedem în această luptă
lingvistică o reflectare a celorlalte lupte care au loc în lumea reală,
lupte între cultura din noi și influențele ce se exercită asupra
societăților noastre. A cuceri engleza ar putea însemna încheierea
procesului nostru de eliberare‖ (1992, 17, trad. n.).

El face, de asemenea, o oarecare diferențiere atunci când

vorbește nu doar despre cum scriitorii indieni își apropriază limba în
scopuri subversive, ci și despre felul în care unii scriitori indieni de
după independență nu mai percep limba engleză ca pe un instrument
al opresiunii coloniale. Așadar, utilizarea limbii engleze nu este doar o
chestiune de traducere din celelalte limbi însoțite de tot atâtea trăsături
culturale ale Indiei, ci și o încercare de a delimita un alt spațiu – un al
treilea spațiu –, nici indian, nici britanic, dar care poate fi recunoscut
de ambele și în care se pot transcende dicotomiile coloniale.
Identificarea problemelor de traducere (ce corespund unor
strategii creative tipice) și a posibilelor strategii de abordare a acestora
va fi făcută la două niveluri, lexical și gramatical, și se va încerca o

178
scurtă discuție a câtorva avantaje și dezavantaje prezentate de
diferitele strategii. Trebuie menționat clar în acest moment că lucrarea
de față nu se dorește o critică a traducerilor existente, ci o trecere în
revistă a aspectelor tipic postcoloniale și dificultăților puse de acestea
în vederea emiterii unor ipoteze legate de o practică de preferat în
acest context.
În plan lexical, această hibriditate poate lua cel puțin două
forme. Pe de o parte, mulți din acești scriitori împletesc pur și simplu
în textele lor cuvinte din limbile lor autohtone, cum ar fi hindi și urdu
(în cazul lui Salman Rushdie și Arundhati Roy) sau kannada (în cazul
lui Raja Rao). Dacă inițial unii scriitori au inclus minime glosare de
termeni pentru a înlesni cititorilor „traducerea‖ elementelor
necunoscute sau au oferit explicații, acest tip de paratext este tot mai
rar. Cuvintele autohtone din text rămân un prag peste care cititorul
textului-sursă trebuie să treacă de unul singur.
Motivațiile și efectele unei asemenea strategii sunt multiple. O
astfel de defamiliarizare a cititorului de limbă engleză poate avea un
efect destabilizator al paradigmei culturale hegemonice. Confruntat cu
lexicul străin, cititorul se regăsește pe un teritoriu unde s-ar putea
simți mai puțin tentat/îndreptățit să orientalizeze. Evident, cititorii din
spațiul anglofon vor fi măcar în parte familiarizați cu unele din aceste
elemente de vocabular, deoarece, așa cum subliniază Bhabha,
hibridizarea are loc în ambele direcții și cultura inițial colonizatoare
absoarbe elemente din spațiu inițial colonizat. O parte din elementele
ce țin, de exemplu, de tradiția culinară a subcontinentului indian nu
vor mai constitui praguri semantice dificil de trecut de către cititorul
de limbă engleză. Altele însă rămân în planul alterității.
Un al doilea tip de strategie este reprezentat de utilizarea de
către scriitorii în cauză a unei engleze „indiene‖. Acest tip de
„apropriere‖ lingvistică poate fi explicat tot prin prisma procesului de
„hibridizare‖ ce are loc de-a lungul perioadei de colonizare, aceasta
nefiind însă omogenă. Varii elemente lexicale evoluează diferit în
funcție de spațiul în care sunt utilizate. Parcursurile lor diferite pot fi
exploatate de către scriitori pentru a scoate în evidentă, de exemplu,
statutul cultural diferit al personajelor în funcție de spațiul în care se
află, sau pentru a intensifica posibilele sentimente de inadecvare
resimțite de migranții dinspre fostele colonii britanice. Voi ilustra pe
scurt cu câteva exemple provenind din povestirea „The Courter‖
(„Vajnicul‖) din volumul East, West (Orient, Occident) al lui Salman
Rushdie. Protagonistul, un adolescent indian a cărui familie se mută în
Anglia și care este trimis la o școală cu internat, se vede luat peste
picior de către colegii săi din pricina englezei pe care o folosește: „...in

179
my Bombay way I said «brought-up» for upbringing (...) and
«macaroni» for pasta in general‖ (Rushdie 1994, 185). În primul caz
avem de-a face cu o schimbare a valorii gramaticale, băiatul folosind
participiul trecut (brought-up) cu valoare de substantiv, în loc de
upbringing. În cel de-al doilea, se inversează relația de hiponimie-
hiperonimie, utilizându-se termenul mai specific (macaroni) în loc de
cel general. Tatăl protagonistului sfârșește și el într-o situație
problematică (și comică, în același timp) tot din cauza unei
ambiguități lexicale. Trimis de soția sa la farmacie ca să cumpere
tetine pentru mezina familiei, acesta se întoarce indignat și... bătut atât
la propriu (farmacista îl plesnește), cât și la figurat (deoarece continuă
să-i scape încurcătura lingvistică în care s-a aflat). „Then I asked did
she have any nipples, and she slapped my face‖ (1994, 183, subl. n.).
În engleza britanică standard, nipples înseamnă sfârcuri, de unde și
furia farmacistei, cuvântul pentru tetină fiind teat. Când însă i se
explică bărbatului de către fiica sa de paisprezece ani că ar fi trebuit să
folosească acest cuvânt, este rândul femeilor adulte din familie să se
revolte, teat în engleza indiană însemnând sfârc.
Ca o variantă nestabilizată însă a acestui tip de strategie avem
colocațiile nefirești ce apar în unele texte. Deși sunt scrise în engleză,
aceste texte sunt deseori presărate de astfel de combinații neobișnuite,
care sunt rezultatul unor transpuneri directe, lipsite intenționat de
rafinament traductiv, fie ale unor colocații firești în limbile autohtone,
fie ale unor combinații ce le dislocă intenționat pe cele din engleză.
Este important de subliniat, așa cum o face și G. J. V. Prasad în
„Writing translation. The strange case of the Indian English novel‖
(1999), că aceste colocații/combinații nefirești nu sunt tipice englezei
indiene, care era sursa complicațiilor lexicale menționate în paragraful
precedent: „Acești scriitori creează (în) engleze ce nu sunt
neintenționate și nu reprezintă doar – sau în întregime – variante ale
englezei indiene‖ (Prasad 1999, 44), ci o „traducere‖ (45) menită să
creeze o limbă nouă pentru situațiile și personajele care o necesită. Nu
este vorba nici de o simplă (și tradițională) încercare de a adăuga
culoare locală, ci tocmai de o conturare a unui spațiu intermediar,
hibrid, în care textul devine palimpsest, sub stratul care „imită‖
engleza (și imitația, „mimicry‖, este un alt concept important în
studiile postcoloniale, insuficient valorizat din perspectivă
traductologică) putându-se auzi și alte voci, ramificate înspre diferite
aspecte ale complexei realități postcoloniale indiene. Samia Mehrez
susține că, prin delimitarea acestui spațiu intermediar,

180
 „aceste texte caută să se decolonizeze de doi asupritori simultan, de
fostul colonizator occidental care se laudă naiv cu existența lor și le
recuperează în cele din urmă, precum și culturile naționale
tradiționale, care le neagă miop importanța și astfel de
marginalizează‖ (1992, 121).

În ambele cazuri descrise în paragrafele anterioare putem

identifica intențiile subversive ale procesului de hibridizare, care
constituie, de altfel, una din dimensiunile principale ale argumentului
lui Bhabha (1994). Dominația limbii imperiale, engleza în acest caz,
este inevitabilă în cadrul procesului colonial. Tot inevitabilă este însă
și „coruperea‖ acestei limbi în momentul în care pătrunde treptat în
diferitele straturi ale administrației. Departe de a fi un proces
unilateral, argumentează Bhabha, impunerea lingvistică se transformă
într-un trafic bilateral în care atât engleza, cât și limbile autohtone se
transformă.
În abordarea acestor dificultăți tipice textului postcolonial, la
orice nivel s-ar afla ele, ar fi de dorit ca traducătorul să întreprindă
inițial două demersuri fundamentale. În primul rând, trebuie să caute
să înțeleagă cât mai bine cu putință contextul textului și să identifice și
să analizeze îndeaproape posibilele intenții pe care autorul le va fi avut
cu aceste deviații. În această privință este fundamentală familiarizarea
traducătorului cu principiile critico-teoretice de bază ale studiilor
postcoloniale. Oricât de exagerată ar putea părea o asemenea afirmație
la prima vedere, a începe procesul de traducere fără o cunoaștere
adecvată a acestei dimensiuni teoretice reprezintă un risc important,
care poate duce la o a doua (sau a treia) aservire a acestui tip de text.
În al doilea rând, traducătorul trebuie să își definească o serie
(necesar limitată) de strategii traductive. Evident, acestea trebuie să
reflecte conștientizarea contextuală și critică despre care vorbeam în
paragraful anterior. Orice transfer lingvistic și cultural presupune
crearea unui mecanism care privilegiază – pentru a rămâne în aria
terminologică a postcolonialismului – anumite relații de putere și
marginalizează altele. În cazul literaturii care constituie obiectul
acestui articol, acest mecanism este cu atât mai sensibil. Felul în care
el se conturează devine indicativ nu doar pentru felul în care
relaționează cele două culturi (cea indiană și cea română în acest caz),
ci și felul în care ele se poziționează prin raportare la centrul de putere
politică și culturală (cel britanic, adică). Ca urmare, dacă nu dorește să
cadă tocmai în capcana „orientalizării‖, traducătorul român de
literatură postcolonială trebuie să reziste tentației de a face textul să
„sune‖ prea bine în limba română, de a-l aservi limbii și culturii-țintă.
Cu alte cuvinte, trebuie păstrat un nivel de stranietate care să sugereze

181
într-o suficientă măsură nodul de tensiune istorică, lingvistică și
culturală în jurul căruia este constituit textul-sursă.
Concret, ce semnifică toate acestea la nivel lexical? Dacă ne
referim la primul tip de strategie menționat mai sus, anume cel al
împletirii cuvintelor din limbile autohtone în textul-sursă, evident este
de preferat păstrarea acestora ca atare și în textul-țintă. Adevărata
dilemă se ivește însă în legătură cu inserarea unui posibil paratext care
să faciliteze cititorului român accesul semantic. Reflecția
traductologică românească în această privință este încă în curs de
elaborare. La nivel practic, știu din proprie experiență că editurile care
publică aceste traduceri tind să fie oarecum reticente în privința
proliferării paratextului constituit de prefețe, postfețe și justificări ale
traducătorului. Motivele unei asemenea reticențe sunt multiple și
justificate – sau justificabile – prin rațiuni practice, care țin atât de
obiectivele variilor editori/colecții, cât și de pârghiile comerciale în
virtutea cărora acționează editurile. Există însă cel puțin două scurte
intervenții din partea practicienilor, care conturează cei doi poli între
care pot acționa traducătorii.
În „Nota traducătorului‖ care deschide volumul Pămîntul de
sub tălpile ei, traducerea din 2003 a romanului publicat în 1999 de
Salman Rushdie, Antoaneta Ralian spune: „Țin să informez cititorii
acestei cărți că, în mod deliberat, nu am împănat cu note de subsol
amplul și complexul roman al lui Salman Rushdie – cu mici excepții
în care o explicație mi s-a părut indispensabilă pentru înțelegerea
textului‖ (5). Traducătoarea remarcă, de asemenea, diferite aspecte ale
complexului stil rushdiean, declarând că acestea ar fi fost „aplatizate
de acuratețea fastidioasă a notelor‖ (5). În plus, „[s]ensurile
abundenței de cuvinte indiene, menite să imprime culoare locală, se
deduc cu ușurință din context‖ (5). În propria mea „Notă parțial
explicativă a traducătorului‖ din cadrul postfeței care încheie
traducerea volumului Ultimul suspin al Maurului (2002), îmi exprim –
fără a intra, e adevărat, în detalii justificative – preferința pentru notele
de subsol, în ciuda riscului „de a îngreuna lectura‖ (561). În cele ce
urmează, îmi propun să trec pe scurt în revistă câteva din avantajele și
dezavantajele celor două opțiuni, evident prin raportare la cadrul
postcolonial al intervenției de față și la premisa constituită de dorința
de a evita o recolonizare a textului prin traducere.

182
 Păstrarea lexicului autohton fără aparat ajutător (note de
subsol sau explicații în text4) reprezintă o abordare al cărei avantaj
principal este absența oricărei imixtiuni din partea celei de-a treia
culturi prin vocea traducătorului. Se evită astfel orice fel de derapaj
orientalizant, știindu-se bine că, oricât de „inocente‖ ar fi intențiile
explicative ale traducătorului, limba este departe de a fi un vehicul
neutru, fiecare alegere lexicală fiind capabilă de a lăsa „urme‖ în sens
derridean. Prin absența explicației, a acestei forme de mediere
semantică, cititorul român poate resimți un disconfort destabilizator
măcar în parte asemănător cu cel al publicului-țintă inițial, de limbă
engleză, senzație care, la rândul său, poate duce la reconsiderarea și
revalorizarea (centrarea chiar) culturii autohtone sursă și de-
centralizarea (marginalizarea chiar) culturii privilegiate.
Întrebarea care se ridică imediat însă este aceea a reacției
următoare din partea cititorului român (sau a publicului-țintă de gradul
al doilea). În această reacție – sau posibilă lipsă de reacție – constă
potențialul pericol sau dezavantaj al acestei abordări. Evident, pentru o
analiză pertinentă a acestui aspect, ar trebui să facem incursiuni prin
prisma paradigmei receptării; simplificând însă în scopul investigației
de față, putem contura speculativ doi poli principali: pe de o parte, o
cercetare (traducere) pe cont propriu, pe care cititorul curios o inițiază
în vederea unei parțiale decodări semantice a acestor elemente
lexicale, și, pe de altă parte, o ignorare a acestor elemente și un
aparent refuz de a le accesa semantic. Problemele sunt, probabil,
imediat vizibile în ambele cazuri. În cel dintâi, procesul de cercetare și
decodare va depinde în mare măsură de sursele pe care cititorul le
accesează și care pot ușor duce la o încărcare ideologică/hegemonică a
felului în care sensul va fi perceput. Ar fi nerealist (absurd, chiar) de
a-i cere cititorului care caută doar o înlesnire de lectură să își valideze
sursele din punct de vedere postcolonial. În al doilea caz, absența
punții semantice de orice fel poate încuraja o „re-exotizare‖ a
elementului autohton, o intensificare a „alterității‖ în sens negativ, de
desprindere de „celălalt‖.
Voi da doar un exemplu, nu înainte de a reitera că referirile la
traduceri existente la care recurg în acest articol au rol strict ilustrativ
și nu se constituie în vreo critică de ansamblu coerentă a vreunei
traduceri sau vreunui traducător. Așa cum am sugerat deja, scopul

4
Explicațiile inserate în text nu sunt recomandate însă, deoarece, așa cum
remarcă și Georgiana Lungu-Badea, duc la confundarea „vocii/intenției
autorului cu aceea a traducătorului‖ (2014, 125).

183
intervenției de față este de a identifica aspectele textului postcolonial
care pot deveni capcane „orientalizante‖ și nu de a face o analiză
critică a traducerilor publicate deja. Așadar, în ceea ce privește
cuvintele provenite din limbile autohtone ale subcontinentului indian,
susțineam anterior că păstrarea lor fără aparat explicativ poate limita
cititorul român în mod semnificativ din punct de vedere postcolonial.
De exemplu, în capitolul al doilea din The Ground Beneath Her Feet,
romanul din 1999 al lui Salman Rushdie, se detaliază nașterea lui
Ormus Cama, unul din protagoniștii cărții. Mama sa a născut deja un
prunc care moare și, nedându-și seama că purtase de fapt gemeni în
pântece, se simte cuprinsă din nou de dureri și spune:

EN: „Suchpressure on my back passage, either I am in danger of

passing a stool or else there is someother chokra trying to make an
appearance‖ (Rushdie 1999, 25).
RO: „ – Vai ce tare mă apasă pe intestine, sau sînt gata să scap un
scaun, sau vreun chokra încearcă să iasă la iveală‖ (Rushdie 2003,
39).

Traducerea în română păstrează chokra în original, fără niciun

fel de explicație. Alături de faptul că în textul-țintă se omite
„someother‖, care ar fi putut lămuri cititorul măcar asupra faptului că
dă să se ivească încă un copil, descifrarea înțelesului termenului din
hindi rămâne la latitudinea disciplinei cititorului. Or utilizarea acestui
termen, care semnifică băiat ce lucrează ca servitor și are nuanțe
peiorative, este importantă în complicata economie culturală a
romanului.
Dacă referințele orientale rămân neelucidate, în aceeași
traducere cele câteva note de subsol care există totuși
(„indispensabile‖, după spusele traducătoarei în nota introductivă
menționată mai sus) sunt clarificări ale englezei sau referințelor
culturale occidentale. Riscul unui asemenea non-intervenționism
inconsecvent este de a da impresia că se privilegiază paradigma
occidentală – mai ușor accesibilă? – în fața celei orientale.
Evident, încercarea de construire a unui aparat explicativ nu
este nici ea lipsită de pericole majore. Nu am făcut-o până acum, dar
trebuie menționată chestiunea recunoașterii elementelor ce țin de
paradigma postcolonială, care nu sunt întotdeauna marcate cultural în
text. Vorbind despre cultureme, Georgiana Lungu-Badea susține că
„ele pot fi recunoscute doar dacă există o sensibilizare
corespunzătoare în acest sens, cunoștințe preliminare și un bagaj
cultural adecvat‖ (2004, 122). În cazul de față, din acest bagaj trebuie
să facă parte, cum sugeram și anterior, o familiarizare cu conceptele și

184
principiile de bază ale teoriei postcoloniale. Cea mai mare capcană
însă rămâne aceea a limbajului însuși, a lipsei sale de „inocență‖ și
„neutralitate‖. Nici nu poate fi concepută o obiectivizare absolută a
lexicului utilizat de traducători în notele explicative. De asemenea,
cum trasăm limitele explicației și cum selectăm aspectele relevante? În
trasarea acestor limite și în selecția acestor aspecte, traducătorul
trebuie să aibă criterii și strategii bine definite, pe care trebuie să le
aplice cu consecvență. Este contraproductivă o notă de subsol care
explică un termen culinar indian (avaloseoondas) din text prin
„Specialitate culinară indiană‖ (Roy 2004, 268). Evident, aceste
strategii sunt definibile și aplicabile prin raportare la fiecare text în
parte, ceea ce nu înseamnă însă că nu pot fi conturate principii mai
generale care să circumscrie activitatea traductivă.
În ciuda acestor minusuri, această abordare prezintă câteva
avantaje importante, mai ales dacă vorbim de aparatul explicativ ce ia
forma notelor de subsol și presupunând existența acelui set de criterii
și strategii menționate în paragraful precedent. După părerea mea, atât
ca traducător, cât și ca simplu cititor, un asemenea avantaj ar fi natura
flexibilă a relației pe care o inițiază notele de subsol. Mare parte din
reticența care se manifestă când vine vorba de acestea se explică
tocmai prin impresia că ele ar îngreuna lectura și, ca urmare, ar afecta
negativ plăcerea cititorului. Or, spre deosebire de explicațiile incluse
în textul ca atare, notele de subsol nu silesc un contact spațial-vizual
imediat din partea cititorului. Rămâne la latitudinea, curiozitatea,
disponibilitatea acestuia dacă va accesa sau nu explicația oferită în
acel moment al lecturii. În cazul în care, din varii motive ce țin,
evident, de profilul dinamic de cititor al fiecăruia, explicația din nota
de subsol este ignorată în prezent, ea rămâne disponibilă pentru o
consultare ulterioară. Se construiește astfel încă un tip de spațiu
intermediar, „in-between‖, în care se poate facilita traficul dintre
multistratificata cultură (anglo-)indiană și cea română și în care să i se
ofere cititorului român șansa de a-și negocia propria raportare
laalteritatea traducerii și propria apropiere de spațiul postcolonial.
Trebuie exprimate clar câteva concesii care sper că s-au
conturat măcar în remarcile anterioare. Sunt conștientă că a vorbi
despre flexibilitatea relației dintre cititor și aparatul explicativ poate da
impresia că îmi deconstruiesc propria idee de bază, anume aceea de a
împiedica o re-orientalizare și o re-aservire a culturii postcoloniale. În
fond, „libertatea de alegere‖ poate duce la o decodare trunchiată, o
relaționare semantică parțială, care, la rândul său, poate avea
consecințe problematice. Este un scenariu plauzibil și imposibil de
eradicat, la fel cum o obiectivizare absolută a limbajului este de

185
neconceput. În ansamblu însă, și în ciuda potențialelor dezavantaje
menționate mai sus, notele de subsol redactate conform unor criterii
clar definite și, mai ales, consecvente rămân instrumentul preferabil în
medierea unei relații cu textul de natură postcolonială care să nu
amplifice procesele orientalizante.
Singura afirmație categorică pe care o voi face legat de
redarea lexicului tipic textelor postcoloniale este că trebuie evitată
găsirea unei echivalențe cu orice preț, asimilarea sau naturalizarea
forțată. O asemenea abordare este păguboasă în orice fel de transfer
cultural, dar devine cu atât mai problematică în cazul unui tip de text
care urmărește tocmai diferențierea. Dacă autorul decide să-l îmbrace
pe Tai, bătrânul barcagiu din Cașmir (pe care îl înzestrează, de altfel,
cu trăsături aproape mitice), cu o chugha-coat (palton bărbătesc gros,
tipic regiunilor asiatice, bogat ornamentat și viu colorat), este
inexplicabilă redarea acestui articol de îmbrăcăminte prin „parpalac‖
în românește (Rushdie, 2005, 18).5
Dacă nivelul lexical este, probabil, cel mai vizibil când vine
vorba de provocările cu care se confruntă traducătorul, cel gramatical
prezintă atât un grad de dificultate mai ridicat, cât și un potențial
subversiv mai subtil. În abordarea acestui nivel, traducătorul trebuie să
distingă cu un grad confortabil de certitudine între idiosincrazii ale
personajelor (cum ar fi, de exemplu, obiceiul Epifaniei da Gama,
matroana din Ultimul suspin al Maurului de a sufixa toate verbele cu -
ofy) și manifestări gramaticale ale diferitelor aspecte post/coloniale
(hibriditate, marginalitate etc.). În această ultimă categorie s-ar înscrie
preferința pentru anumite moduri, timpuri și aspecte verbale (de
exemplu, aspectul continuu în loc de cel simplu în engleză) sau
construcții gramaticale deviante care sunt rezultatul unor transpuneri
directe ale unor structuri din limbile autohtone, de genul celor pe care
Prasad le discută în „Writing translation‖. The strange case of the
Indian English Novel‖ referindu-se la proza lui Raja Rao și Salman
Rushdie (1999, 49-52). Având în vedere rolul pe care deviațiile de
acest fel îl joacă în stratificarea textului-sursă, ar fi de dorit să se

5
Doar ca anecdotă, dar cu iz rushdiean, traducerea în engleză a romanului
Degete mici (Little Fingers, 2009) de Filip Florian, oferă un exemplu straniu
de orientalizare de gradul al doilea sau de resituare spațialo-culturală. Florian
vorbește despre tradiționala zacuscă, pe care traducătorul însă alege să o
redea prin chutney. Într-o interpretare caritabilă, am putea în vedea această
redare un efect secundar al hibridizării postcoloniale ce caracterizează cultura
britanică.

186
încerce o redare a lor. Fără îndoială, o asemenea încercare este extrem
de dificilă. Ca să dau doar un exemplu, în propoziția „It was my own
foolish pride and vanity (...) from which cause I did run from you,
although the job here is good [...]‖ (Rushdie, 1995, 193), expresia
redată prin cursive este o construcție gramaticală deviantă în engleză,
identificabilă însă ca traducere din hindi/urdu (v. Prasad, 1999, 53) și
care contribuie la stratificarea socială a personajului. Redarea în
română, „Din mândrie și orgoliu prostesc am fugit de tine [...] chit că
munca de-aici e bună‖ (Rushdie, 2005, 271), deși corectă, pierde
deviația și substratul său cultural. Se poate vedea și din acest exemplu
cât de problematice sunt aceste deviații și cât de greu de redat.
Destabilizarea gramaticalității textului-țintă poate părea o soluție
firească, însă această destabilizare trebuie făcută în așa fel încât să nu
se obțină pur și simplu o structură vag agramată recognoscibilă în
cultura-țintă. (În exemplul anterior, orice agramaticalitate ar fi trebuit
să fie consecventă cu personajul.) Cel mai frecvent se recurge, de fapt,
la o schimbare de registru și se redă anomalia gramaticală intenționată
printr-un limbaj familiar, colocvial, vulgar, chiar. O asemenea
strategie însă reprezintă o adaptare culturală neadecvată în contextul
postcolonial la care ne raportăm. Ideal, traducătorul ar trebui să
recurgă la combinații defamiliarizante pentru cititorul român. Evident,
se pierde astfel ecoul palimpsestic, de straturi traduse, dar se transmite
măcar ideea de deviație.
Tot pe palierul gramatical, trebuie reamintită preferința pentru
sintaxa stufoasă și confuză a multor scriitori indieni, printre ei
numărându-se și Salman Rushdie. Acest tip de sintaxă prolixă, aflat la
limita coeziunii și coerenței, este o preferință marginală în limba
engleză standard. Așadar, scriitorii care recurg la el își semnalează și
la nivelul formei, nu doar al conținutului, intențiile subversive.
Româna este foarte flexibilă în această privință, acceptând cu ușurință
sintaxa luxuriantă, bazată pe ramificări continue ale subordonatelor.
Ca urmare, se poate reda firesc acest procedeu, ceea ce înseamnă că se
pierde potențialul destabilizator al acestuia, pierdere inevitabilă având
în vedere natura limbii-țintă. Trebuie evitate însă încercările de
„curățare‖ și „clarificare‖ a sintaxei, care duc la o neutralizare a
intențiilor textului-sursă, și trebuie să se încerce respectarea fracturilor
de coeziune și coerență ale textului-sursă (cum sugeram, de altfel, și în
postfața la Ultimul suspin al Maurului, la care am făcut referire și
anterior).
Atât procedeele lexicale, cât și cele gramatice construiesc o
textură culturală a cărei complexitate și ale cărei intenții subversive la
adresa culturii hegemonice trebuie păstrate într-o măsură cât mai mare

187
cu putință. Mai mult decât în cazul altor tipuri de texte, în cazul
literaturii postcoloniale este esențială menținerea stranietății textului,
din cauza mecanismelor de putere implicate în construcția acestui gen
de literatură.

Concluzie
Dezvoltarea studiilor postcoloniale din ultimele trei decenii a
dus și la o reconsiderare a procesului de traducere a textelor
postcoloniale. „Cotitura postcolonială‖ din traductologie are ca scop
principal prevenirea „orientalizării‖ sau „recolonizării‖ culturilor
postcoloniale prin intermediul traducerii. Pornind de la câteva poziții
teoretice de bază din domeniul studiilor postcoloniale și de la reflecția
traductologică aferentă, acest articol și-a propus să identifice, la rândul
său, posibilele puncte sensibile caracteristice acestor tipuri de texte
care, în procesul traducerii, ar putea duce la o recolonizare/
reapropriere culturală. Principalele probleme menționate în intervenția
de față țin de nivelurile lexico-semantice și gramaticale ale textelor, și
identificarea lor este însoțită de o scurtă discuție asupra avantajelor și
dezavantajelor principalelor strategii pe care traducătorul român le are
la dispoziție în abordarea acestor probleme. Este, evident, o
intervenție limitată (rămâne, de exemplu, netratat nivelul hibridității
intertextuale), care însă speră să încurajeze o discuție mai amplă
asupra procesului de traducere a literaturii postcoloniale în română.
Chiar și în urma unei astfel de intervenții sumare, se pot schița
câteva concluzii. În primul rând, se remarcă lipsa unui metatext de
natură traductologică axat pe acest tip de texte, în care să se contureze
atât un set de principii teoretice pe care traducătorul să le aibă în
vedere, cât și un set de posibile (ipoteze de) bune practici la care să
poată recurge. Din păcate, în România nu se (mai) practică o adevărată
cronică de traducere. Textele care apar în aceste rubrici în revistele
literare sunt, în mare parte, cronici clasice de întâmpinare ale operelor
respective și nu analize pertinente ale traducerilor în sine, făcute de
cititori/critici cu competență în ambele limbi. Este adevărat – și
trebuie subliniat acest fapt – că în ultimele două decenii mediul
academic a recuperat și dezvoltat componenta culturală în
traductologie, de remarcat în această direcție fiind eforturile
Georgianei Lungu-Badea, care, în câteva din lucrările sale, în special
volumul Teoria culturemelor, teoria traducerii (2004) sintetizează
cercetarea existentă și o dezvoltă, propunând diferite modalități de
înțelegere și abordare a problemelor puse în general de termenii cu
încărcătură culturală specifică. Discursul academic însă, textele
produse în mediile universitare au, din păcate, circulație restrânsă și

188
nu pătrund în suficientă măsură în spațiul mai larg în care se produc
aceste traduceri. Există – și o spun atât ca universitar, cât și ca
traducător – o ruptură între mediul teoretic și cel practic, ruptură care
poate avea repercusiuni asupra calității procesului traductiv.
În al doilea rând, ca urmare a acestei lacune și a acestei
rupturi, traducătorul rămâne vulnerabil în fața pericolului „orientali-
zării‖, al ștergerii specificității culturale de tip postcolonial și al
naturalizării unui text în care marca diferenței joacă un important rol
subversiv. Este de preferat păstrarea într-o măsură cât mai mare a
stranietății textului, precum și construirea unui aparat explicativ care
să îi faciliteze cititorului pătrunderea în hibriditatea de tip
postcolonial. În cele câteva traduceri menționate în această lucrare, se
poate observa o varietate de atitudini traductive în această privință, de
la reticența față de utilitatea notelor de subsol, la înțelegerea
importanței acestora. În privința redactării notelor explicative, se
remarcă o abordare inconsecventă, oscilând între abundența de detaliu
și o concizie care nu lămurește mare lucru.
Ca urmare, ar fi benefică o mai bună comunicare între
traductologie și practica traductivă. Pentru a păstra terminologia
postcolonială, avem nevoie de o hibridizare a acestor domenii.
Evident, aceasta implică renunțarea la stereotipii și reticențe, ceea ce,
o spun din nou din experiența ambelor perspective, nu este
întotdeauna ușor. Traducătorului care se confruntă cu un text complex
și, de cele mai multe ori, cu multe alte considerente ce țin de
publicarea cărții (termene-limită, redactori, chiar și corectori, care se
întâmplă să răstoarne și ei eșafodajul textual atent construit de
traducător), traducătorului, deci, i se poate părea că abordările
teoretice și abstracțiunea care le caracterizează uneori sunt complet
rupte de realitate. Teoreticianului căruia prismele conceptuale îi sunt
foarte familiare, o analiză atentă, dar de cele mai multe ori selectivă, a
textului tradus poate să îi dezvăluie transferuri problematice, uneori
chiar inexplicabile. Nu este doar un paradox facil – avem nevoie de
„traducători‖ între cele două culturi, cea teoretică și cea practică, de
instanțe mediatoare (iar resuscitarea cronicii de traducere autentice ar
putea juca acest rol), iar o mai bună înțelegere reciprocă va duce, fără
îndoială, la o mai mare consecvență în ce privește traducerile de
literatură postcolonială și nu numai.

189
Referințe bibliografice

Ashcroft, Bill, Gareth Griffiths, and Helen Tiffin. The Empire Writes
Back. Theory and practice in post-colonial literatures. Second
edition. London and New York: Routledge, 2002.
Bassnett, Susan and André Lefevere (ed.). Translation, History and
Culture. London and New York: Pinter, 1990.
Bassnett, Susan & Harish Trivedi. Postcolonial Translation. Theory
and Practice. London& New York: Routledge, 1999.
Berman, A. 2000. „Translation and the Trials of theForeign‖. In:
Lawrence Venuti (ed.). The Translation Studies Reader.
London: Routledge, 284–297.
Bhabha, Homi. The Location of Culture. London & New York,
Routledge, 1994.
Crăciun, Dana. „Din noi nu rămîn decît poveștile‖. Postfață la Salman
Rushdie, Ultimul suspin al Maurului. Traducere, note și
postfață de Dana Crăciun. Iași: Polirom, 2002: 549-562.
Filip, Florian. Little Fingers. Translated by Alistair Ian Blyth. Boston:
Houghton Mifflin Harcourt, 2009.
Kristeva, Irène. „L‘éthos du traducteur‖. In: Georgiana Lungu-Badea,
A. Pelea, M. Pop (eds.). (En)Jeux esthétiques de la traduction.
Éthique(s) et pratiques traductionnelles. Timișoara: Editura
Universității de Vest, 2010: 143-152.
Lungu-Badea, Georgiana. Teoria culturemelor, teoria traducerii.
Timișoara: Editura Universității de Vest, 2004.
Mehrez, Samia. „Translation and the Postcolonial Experience: The
Francophone North African Text‖. In: Lawrence Venuti (ed.).
Rethinking Translation: Discourse, Subjectivity, Ideology.
London & New York: Routledge, 1992: 120-138.
Petterson, Bo. „The Postcolonial Turn in Literary Translation Studies:
Theoretical Frameworks Reviewed‖. Canadian Aesthetics
Journal/Revue canadienne d'esthétique, volume 4,
Summer/Été 1999 [online] (Accesat în septembrie 2015).
Prasad, G. J. V. „Writing translation. The strange case of the Indian
English novel‖. In: Susan Bassnett & Harish Trivedy.
Postcolonial Translation. Theory and Practice. London &
New York: Routledge, 1999: 41-57.
Roy, Arundhati. Dumnezeul lucrurilor mărunte. Traducere din
engleză de Luana Stoica. Note de Luana Stoica și Adelina
Patrichi. București: Humanitas, 2004.
Rushdie, Salman. Midnightřs Children. London: Vintage, 1995
(1981).

190
Rushdie, Salman. „The Empire Writes Back with a Vengeance‖. The
Times, 3 July 1982: 8.
Rushdie, Salman. „Imaginary Homelands‖. In: Salman Rushdie.
Imaginary Homelands. Essays and Criticism: 1981-1991.
London/New York: Granta Books in association with Penguin
Books, 1992: 9-21.
Rushdie, Salman. The Ground Beneath Her Feet. London: Vintage,
2000 (1999).
Rushdie, Salman. Pămîntul de sub tălpile ei. Traducere de Antoaneta
Ralian. Iași: Polirom, 2003.
Rushdie, Salman. Copiii din miez de noapte. Traducere și note de
Radu Paraschivescu. Ediția a II-a. Iași: Polirom, 2005.
Said, Edward. Orientalism. New York: Pantheon, 1978.
Three Percent. A resource for international literature at the
University of Rochester. [online]. 2015 (Accesat în noiembrie
2015).
Translation Statistics from Literature Across Frontiers [online]. 2015
(Accesat în noiembrie 2015).
Tymoczko, Maria. „Postcolonial writing and literary translation‖. In:
Susan Bassnett & Harish Trivedi. Postcolonial Translation.
Theory and Practice. London& New York: Routledge, 1999:
19-40.
Vazaca, Marina. „Interviu cu Ciprian Șiulea: Situația traducătorului
literar în Europa de Est‖. In: România Literară [online], no.
13, 2013 (Accesat în noiembrie 2015).
Wolf, Michaela. „The Third Space in Postcolonial Representation‖.
In: Sherry Simon and Paul St-Pierre (eds.). Changing the
Terms. Translation in the Postcolonial Era. Ottawa:
University of Ottawa Press, 2000: 127-146.

Notiță biobibliografică

Dana CRĂCIUN este lector în cadrul Departamentului de

limbi şi literaturi moderne al Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie,
Universitatea de Vest din Timişoara. Predă literatură modernistă,
teorie literară şi studii americane, iar printre interesele sale de
cercetare se mai numără scriitura autobiografică, literatura
contemporană, precum şi traducerea textului postcolonial. A tradus, de
asemenea, câteva volume de proză din engleză în română (titluri
apărute la editurile Polirom, Humanitas şi Vellant).

191
 SELECTIVITATEA SINTAGMATICĂ ŞI
CONSTRÂNGERILE LEXICALE ÎN
TRADUCEREA REPREZENTATIVĂ
RICHARD SÂRBU
Universitatea de Vest din Timişoara, România

Abstract: This paper analyses the specific features of the lexical-

syntactic structures that determine translators to engage in numerous
psycholinguistic operations in order to address interlinguistic
divergences and to give the translation a representative character. An
important focus of the paper is the discussion of a particular, primarily
psycholinguistic model of illustrating the main steps that have to be
taken to render Russian verbs of movement into Romanian,
emphasising the decisive role played by the common reference term in
the comparative analysis and, at the level of discourse, by the revealer
of discursive significance, whose task is to clarify the vaguer terms of
movement in the source language (Romanian in our case).

Keywords: representative character, syntagmatic constraints,

synonymic selection, language-discourse, revealer of discursive
significance

Judecând după marea diversitate a actelor de limbaj, a

registrelor funcţional-stilistice, a particularităţilor de expresie ce
reflectă mentalul comunitar, precum şi după multe alte componente
care guvernează comunicarea corectă în fiecare limbă în parte, vom
admite şi noi, ca şi mulţi alţi lingvişti, că pentru redarea corectă,
coerentă şi bine articulată ca substanţă şi formă a unui text original
într-o altă limbă trebuie luată în considerare o perspectivă bine
orientată, nu numai din punct de vedere logic, ci şi sub aspect
expresiv-emoţional, şi focalizată asupra aceleiaşi realităţi descrise/
desemnate în TS. De aceea, vom fi de acord cu acei lingvişti care
susţin că în traducerea unui text trebuie să prevaleze nu apropierea cu
orice preţ de original – şi acolo unde e posibil, şi acolo unde e
imposibil – încălcându-se adesea bunul-simţ/bunul gust al cititorului,
căruia i se adresează traducerea, ci printr-o reelaborare a TS în TŢ,

192
după matricea lingvistico-stilistică a LS, iar acest lucru nu poate fi
realizat decât printr-o laborioasă activitate de căutare şi selecţie a celor
mai reprezentative mijloace lexical-semantice şi lexical-sintactice de
configurare a înţelesurilor din textul original, în măsură să dea seama
de conţinutul LŢ sub toate aspectele acestuia – semantic, emoţional-
stilistic, pragmatic etc., astfel încât traducerea să „consune‖ cu
originalul, reprezentându-l întocmai la toate nivelurile.
Evident, formularea aceasta, destul de vagă la o primă lectură,
impune câteva precizări de ordin metodologic. E drept, s-a vorbit şi s-
a scris mult despre exigenţele unei traduceri adecvate. La rându-ne,
vom aprofunda şi detalia şi noi câteva aspecte fundamentale ale
parcursului actului de traducere, mai ales în privinţa depăşirii
dificultăţilor traductive, a acelor momente în care pericolul erorilor de
translatare este inerent, dar care poate fi depăşit graţie gândirii
energetice a traducătorului, cum ar spune Eugeniu Coşeriu (Munteanu
2007).
Mai întâi se impun câteva precizări preliminare cu privire la
conturarea conceptului de r e p r e z e n t a t i v i t a t e în traducere, la
condiţiile pe care ar trebui să le satisfacă o traducere pentru a fi
considerată r e p r e z e n t a t i v ă în raport cu textul original. Într-o
prezentare sintetică, iată care ar fi, după opinia noastră, criteriile de
reprezentativitate pe care trebuie să le îndeplinească un text-ţintă în
raport cu un text-sursă, cu originalul:
 consubstanţialitatea semantică (convergenţa denotativ-
referenţială şi conotativ-figurativă), inclusiv selectivitatea sinonimică
şi restricţiile sintagmatice;
 similitudinea de conţinut informaţional, de scop/intenţie
comunicaţional-pragmatică (inclusiv luarea în considerare atât a
articulaţiilor logico-tematice şi a celor acţional-discursive);
 convergenţa de impact emoţional-expresiv (afinitatea
configuraţiilor prozodice Ŕ ritm, rimă, măsură etc.);
 congruenţa tonalităţilor funcţional-stilistice, consens
atitudinal faţă de persoane/personaje în raportul autor-traducător;
 reflectarea specifică a cadrului situaţional desemnat;
 paralelismul sintactic;
 amprenta stilului propriu/individual al traducătorului.

În lucrarea de faţă sunt discutate şi ilustrate aceste criterii, cu

exemple selectate cu precădere din limbile rusă şi română. Vom
încerca, în speţă, să ilustrăm dobândirea caracterului reprezentativ al
traducerii prin satisfacerea câtorva din criteriile menţionate mai sus, şi
anume: (a) prin consubstanţialitate semantică, inclusiv prin selecţii

193
sinonimice adecvate şi printr-o corectă soluţionare a restricţiilor
sintagmatice specifice, în care să se ia în considerare parcursul de la
„sintaxa gândurilor‖ la sintaxa cuvintelor în discurs, (b) prin luarea în
considerare a cadrului situaţional specific desemnat, (c) prin
convergenţă atitudinală/autor-traducător/faţă de personajele unui text
şi (d) prin convergenţa de impact emoţional-expresiv (afinitatea
configuraţiilor prozodice Ŕ ritm, rimă, măsură etc.).
În demersul nostru analitic am recurs la 3 modele traductive:
1. situaţional-denotativ; 2. transformaţional-semantic; 3. psiholing-
vistic (vezi infra, fig. 1, fig. 2, fig. 3a, fig. 3b).
Aderăm la teza potrivit căreia în procesul de traducere este
importantă în egală măsură descrierea unităţilor lingvistice atât la
nivel de sistem, cât şi în planul utilizării sistemului limbii. Trebuie să
se facă o distincţie clară între semnificaţia cuvintelor şi interpretarea
semantică a parametrilor sintagmatici ai cuvintelor (potenţialul
sintagmatic). Şi, drept consecinţă, se impune luarea în considerare a
trei categorii de restricţii combinatorii ale cuvântului în enunţ:
restricţiile morfosintactice, restricţiile semantice propriu-zise şi
restricţiile combinatorii lexicale în lanţul discursiv al textului.
În etapa premergătoare procesului de echivalare este
importantă nu numai dezvăluirea asemănărilor şi deosebirilor dintre
limbi la nivelul sistemului (analiza contrastivă), ci şi cunoaşterea
regulilor de selecţie şi de combinare a mijloacelor de expresie în
construcţia enunţurilor. Aceste reguli se referă la sfera discursului şi
nu a limbii, constituind aşa-numita gramatică a discursului şi
reflectând spiritul limbii. Într-o astfel de semantică normativă
relevante se dovedesc regulile de alt ordin decât strict lingvistic, şi
anume exigenţele funcţional-contextuale şi sintactico-pragmatice.
Mai întâi de toate, aşa cum apreciază mai toţi traductologii de
azi (Lungu-Badea 2005, passim), o condiţie esenţială pe care trebuie
să o îndeplinească o traducere reprezentativă, ar fi menţinerea
conţinutului informaţional, sau consubstanţialitatea semantică,
convergenţa atât în plan referenţial-denotativ, cât şi în plan conotativ,
precum şi la nivelul colocaţiilor lexico-semantice şi lexico-sintactice.
Congruenţa obiectual-logică este un criteriu universal valabil în
practica traducţională.
În privinţa convergenţelor/divergenţelor structural-semantice
dintre TS şi TŢ, vom putea mai lesne să conturăm ideea de
reprezentativitate a traducerii faţă de original, dacă ne vom referi la
unele aspecte ale constrângerilor lexicale, la restricţiile combinatorii
ale sinonimelor, examinate intra- şi interlingvistic, la restricţiile
sintagmatice, în general.

194
 Selecţia sinonimică şi selectivitatea/constrângerea sintagma-
tică se realizează potrivit cu sistemul, cu norma şi uzul, în funcţie de
intenţie, stil şi de registru în două formule de selecţie: și-și, respectiv,
ori-ori. Acest criteriu este unul dintre cele mai importante, deoarece
alegerea cea mai potrivită a versiunii echivalente a unui termen pentru
destinatarul traducerii dă adesea translatorului multă bătaie de cap.
Sunt cazuri în care seriile sinonimice coincid în cele două limbi şi în
plan semantic, paradigmatic, chiar şi la nivelul componentelor
minimale de sens (al semelor), dar şi în planul actualizării lor
sintagmatice. Această convergenţă se manifestă şi la nivelul enunţului,
sinonimele respective putându-se substitui reciproc fără a modifica
semnificaţia contextului respectiv. De pildă, seria sinonimică teamă,
frică, spaimă are drept corespondente perfecte în limba rusă, nu numai
la nivelul semnificaţiei generice „stare emotivă de nelinişte provocată
de un pericol‖, ci şi la nivelul componentelor minimale de sens –
„nonintensiv‖, „intensiv‖, „foarte intensiv‖, ceea ce permite o
translatare directă, literală a lor în rusă: боязнь Ŕ страх Ŕ ужас
(Sârbu 2010, 276). Se înţelege că, dacă traducătorul, din diverse
consideraţii, nu ia în seamă gradaţia acestor sinonime după
intensitatea emoţiilor desemnate, enunţul-ţintă respectiv va exprima,
diferit de original, un grad mai accentuat ori mai atenuat al afectivităţii
descrise, în concordanţă cu finalitatea urmărită.
În alte cazuri, însă, se constată o deosebire în ceea ce priveşte
selectivitatea sinonimică şi atunci vom avea de-a face cu constrângeri
lexicale, respectiv, cu restricţii combinatorii specifice fiecărei limbi,
situaţii în care nu ne vom mai putea ghida după regula de selecţie
„conjuncţională‖ şi-şi, ci vom fi restricţionaţi de regula „disjunctivă‖
ori-ori. Astfel, seria sinonimică din rusă применять, употреблять,
использовать, пользоваться are drept corespondente în limba
română verbele sinonime a aplica, a întrebuinţa, a folosi, a utiliza, dar
spre deosebire de cele ruseşti, ele nu au restricţii combinatorii, nici la
nivel de sistem, nici la nivelul normelor (Sârbu şi Kiraly 1991). În
schimb, verbele ruseşti prezintă restricţii combinatorii. De pildă,
употреблять nu se poate combina decât cu denumiri de instrumente,
iar применять Ŕ doar cu denumiri de metode, proceduri, tehnologii.
Ca atare, o combinaţie de tipul *употреблять метод va fi aberantă,
acest verb rusesc putându-se combina cu termeni lingvistici precum
слово, предлог, суффикс etc. Din această cauză, nu putem vorbi de o
congruenţa deplină a acestor sinonime, nici la nivel paradigmatic/
sistemic, nici în planul actualizării semnificaţiilor lor în plan
sintagmatic.

195
 Un alt tip de nepotriviri sintagmatice este cel al termenilor
fără corespondenţe depline, din punct de vedere colocaţional, în
ambele limbi, unui termen dintr-o limbă corespunzându-i în alta o
serie sinonimică, ai cărei membri se diferenţiază prin trăsături
semantice relevante ce nu le permite intersubstituirea în context fără
modificarea semnificaţiei mesajului. Astfel, membrilor seriei
sinonimice a omorî, a ucide, a asasina, cu sensul propriu generic „a
lua viaţa cuiva‖, dar diferenţiaţi între ei semantic doar în română, le
corespunde în rusă un singur cuvânt убить, care, în context, poate
acoperi global toate semnificaţiile termenilor respectivi româneşti
„despre fiinţe, în general, oameni, animale‖, „despre oameni‖, „despre
personalităţi oficiale‖. În consecinţă, traducătorului din rusă în
română, îi va reveni obligaţia să selecteze dintre sinonimele româneşti
pe cele corespunzătoare, astfel încât să nu se ajungă la colocaţii
nepotrivite sau chiar aberante, ca *a asasina pisica, porcul ş.a.m.d.
Dacă însă intenţiile auctoriale sunt altele, şi selecţiile vor putea fi
altele, decât cele permise de norme, şi atunci aceste reguli
colocaţionale pot fi încălcate.
La fel, asemenea situaţii pot fi urmărite plecând de la limba
rusă. Avem în vedere exemplele, când unei serii lexicale ruseşti, nu
neapărat sinonimice, îi corespunde în română un singur cuvânt şi când
traducătorul trebuie să selecteze corect echivalentul potrivit:

(1) Cf. rus. стирать (бельѐ), мыть (посуду, пол),

чистить (зубы), умывать (руки, лицо) Ŕ rom. a spăla.

De reţinut aici este faptul că sinonimele ruseşti au distribuţii

complet diferite, în raport de complementaritate disjunctivă [ori – ori],
iar traducătorul, potrivit cu norma limbii ruse, va trebui să opereze
corect selecţiile respective, pentru a se ajunge la versiuni acceptate de
destinatarul-ţintă. Tot în raport de complementaritate semantico-
discursivă sunt şi verbele ruseşti играть (на рояле, на аккордеоне...)
şi петь (арию, песню...), pentru care sunt relevante semantic
distincţiile „a interpreta la un instrument‖ şi „a interpreta vocal‖, şi
cărora le corespunde în română un singur verb a cânta. În aceeaşi
categorie se încadrează şi verbele ruseşti знать, уметь care îşi
selectează în mod diferit partenerii sintagmatici, primul îmbinându-se
exclusiv cu termeni ce desemnează „cunoştinţe‖ Ŕ знать слова,
песню, историю, рассказ, примеры etc. –, iar cel de-al doilea
combinându-se exclusiv cu verbe ce desemnează deprinderi – уметь
читать, писать, петь, рассказывать etc. Ambele verbe au în
română un singur corespundent – a şti (o poezie, un cântec, istorie, o

196
povestire, exemple etc.); (a şti citi, cânta, povesti etc.). De aici
decurge şi dificultatea întâmpinată, de traducătorul în rusă, la
selectarea echivalentului corespunzător.
Un caz special îl reprezintă verbele ruseşti достать şi
вынуть, cu posibilităţi combinatorii restrictive şi care au drept
corespondent românesc doar un singur cuvânt a scoate. În timp ce în
română se poate spune nediferenţiat a scoate batista, banii... din
buzunar, a scoate mâna din buzunar, a scoate piciorul din baltă, a
scoate o carte din raft, în ruseşte fiecare verb are colocaţii specifice.
Astfel, достать se poate combina doar cu cuvinte ce desemnează
obiecte detaşate de agentul acţiunii: платок, деньги из кармана,
книгу со шкафа, în timp ce вынуть se întrebuinţează exclusiv cu
termeni ce denumesc obiecte care reprezintă părţi intrinseci/
„organice‖/ale agentului acţiunii: вынуть руку из кармана, ногу из
лужи (Apresjan 1974, 160). Сombinaţii de tipul *достать руку из
кармана, *достать ногу из лужи vor fi cotate drept nişte sintagme
aberante, ori îmbinări ce desemnează situaţii cu totul speciale, în care
se admite că *mâna din buzunar sau *piciorul din baltă nu aparţine
agentului, ci altei persoane.
Selectivitatea sintagmatică în traduceri presupune nu numai
operaţii de substituţie ce ţintesc sistemul static al limbii, ci şi
aplicarea regulilor de selecţie şi de combinare a mijloacelor de
expresie în plan dinamic, la construirea enunţurilor. Aceste reguli ţin
însă de sfera v o r b i r i i şi nu a l i m b i i, alcătuind g r a m a t i c a
v o r b i r i i, întrucât ele vizează utilizarea elementelor limbii şi nu
alcătuirea ei. Asemenea „reguli de vorbire‖, constituind „gramatica
vorbirii‖, reflectă în fapt „s p i r i t u l l i m b i i‖.
Astfel, în română şi franceză, de exemplu, nu există un termen
special pentru desemnarea segmentului temporal de «24 de ore», în
timp ce în rusă există cuvântul sutki, iar în suedeză – cuvântul dygn.
Echivalentul românesc al cuvântului rus. sutki este o zi şi o noapte
sau, mai exact, 24 de ore, iar cel francez este jour et nuit, respectiv, 24
heures.

(2) Cf. şi: rus. dvoje sutok – rom. 48 de ore – fr. 48 heures;
rus. troje sutok – rom. 72 de ore, fr. 72 heures.

Selectarea foarte frecventă de către vorbitorii ruşi a

construcţiilor cu substantivul sutki în cele mai diverse situaţii, în locul
unor sintagme sinonimice cu substantivul čas «oră», ţine de gramatica
vorbirii. În schimb, întrebuinţarea acestui mijloc de expresie în
română şi franceză nu este un fapt reglementat de legităţile vorbirii, ci

197
ţine de sistemul limbii, deoarece în sistemul lexical al acestor două
limbi lipseşte termenul corespunzător celui rusesc (sutki) pentru
noţiunea în discuţie. Astfel de «lacune lexicale» («trous lexicaux») ţin
de sistemul limbii, ilustrând un pregnant contrast interlingvistic. În
schimb, cuvântul rusesc nedelja are drept corespondente perfecte în
română (săptămână) şi în franceză (semaine) şi totuşi, un francez,
pentru redarea acestei noţiuni, va recurge cel mai adesea la sintagma
huit jours, iar pentru două săptămâni va prefera îmbinarea 15 jours.
Acesta este un fapt de vorbire şi nu unul ce ţine de sistemul limbii
franceze, întrucât întrebuinţarea diferenţiată de la o comunitate
lingvistică la alta a mijloacelor de expresie pentru una şi aceeaşi
noţiune nu se explică prin deosebiri de sisteme lexicale, ci prin alte
cauze de natură pragmatică, în speţă prin uz. La drept vorbind, nimic
nu-l împiedică pe francez să spună une semaine, deux semaines. În
vorbirea francezului se observă tendinţa de selecţie a unităţilor
lexicale cu valoare temporală cu rang mai mic: zi în loc de săptămână,
săptămână în loc de lună, lună în loc de an ş.a.m.d. Cf. 30 jours, 15
mois, 18 mois. Atât în română, cât şi în franceză sau rusă, sunt
posibile ambele mijloace de expresie, dar în vorbire se preferă când o
formă de exprimare, când alta, în funcţie de uz. De exemplu, o
franţuzoaică va spune: Cet enfant a quinze mois şi nu …un an et trois
mois, în timp ce o rusoaică sau o româncă va spune mai de grabă
Mojemu synu god i tri mesjaca (Fiul meu are un an şi trei luni) şi nu
…pjatnadcatř mesjacev (…cinsprezece luni). Cum se poate observa, în
vorbirea românilor şi a ruşilor se preferă utilizarea unităţilor temporale
mai mari.
Confruntând actualizarea acestor fapte de limbă în limbile
franceză şi rusă, cercetătorul rus V. G. Gak (2004 [1966], 10) a
formulat, în spiritual gramaticii vorbirii, următoarea legitate: „…în
vorbirea franceză, la desemnarea unităţilor de timp există tendinţa de
folosire a denumirilor de unităţi temporale mai mici, în timp ce în
vorbirea ruşilor se întrebuinţează denumiri ale unităţilor mai mari de
timp‖.
Deosebiri semnificative remarcăm între limbile germană şi
engleză în ceea ce priveşte poziţia sintactică a subiectelor
neînsufleţite, germana prezentând mai multe restricţii decât engleza
(cf. Nickel 1989 [1971]). Astfel, numai în engleză este frecventă
întrebuinţarea mai multor verbe (de tipul earn „a câştigaŗ, gain „a
obţineŗ, get „a aflaŗ, save „a salvaŗ lose „a pierde‖, make „a faceŗ,
obtain „a obţineŗ, realize „a obţine profitŗ, win „a câştigaŗ) în

198
propoziţii active cu „instrumentul‖, „locativul‖ şi „obiectul‖ la
începutul propoziţiei, actantul în poziţie iniţială devenind subiect1.
Verbele corespondente din germană, de obicei, nu permit
folosirea „instrumentului‖ în poziţie de subiect. Ca atare, o propoziţie,
cum ar fi: This bet won me ₤ 100 (Acest pariu mi-a adus 100 de lire
st.), ar putea fi tradusă în germană: Diese Wette brachte mir ₤ 100 ein.
Dar formula preferată frecvent de nemţi este structurată diferit: Mit
(durch diese) dieser Wette gewann ich ₤ 100 (Datorită acestui fapt am
câştigat 100 de lire st.).
O serie de verbe care exprimă „distrugerea‖ unui obiect
însufleţit sau neînsufleţit (de ex., damage „a dăuna‖, drown „a îneca‖,
fracture „a rupe, a fractura‖, injure „a stricaŗ, kill „a ucide‖, shatter,
‖a sparge în bucăţi‖, smash „a învinge‖, stunt „a opri creştereaŗ) atât
în engleză, cât şi în germană se supun aceloraşi restricţii. Totuşi,
vorbitorii germani preferă să utilizeze construcţii în care
„instrumentul‖ nu poate apărea de regulă cu funcţia de subiect (3).

(3) Comp. engl.: The accident killed many people

(Accidentul a ucis mulţi oameni) şi germ. Bei (durch den) dem
Unfall wurden viele Menschen getotet (În urma accidentului
au murit mai mulţi oameni).

Limba engleză este „mai liberală‖ în comparaţie cu germana şi

în situaţii în care poziţia iniţială o are „locativul‖ în funcţia de subiect
(4), (5). Astfel, verbe precum seat „a aşeza‖ şi sleep „a dormi‖ (dar şi
multe altele, cum sunt drown „a îneca‖, feed „a nutri‖, grow „a
creşte‖, hide „a ascunde‖, see „a vedea‖, show „a arăta‖şi altele),
precum şi corespondentele lor germane permit poziţia iniţială a
locativului, dacă „agentul‖ devine „obiect‖, având un determinant
cantitativ, dar numai în engleză „locativul‖, în poziţie iniţială, poate
îndeplini funcţia de subiect. În germană, construcţiile selectate de
vorbitori în mod firesc sunt cele cu locativul iniţial îndeplinind alte
funcţii sintactice decât în engleză.

(4) Comp. engl.: This aircraft seats 100 people („Acest avion
„cuprinde‖ 100 persoane‖); germ. In diesem Flugzeug kőnnen
100 Personen Platz finden („În acest avion sunt 100 de locuri
pentru persoane‖).

1
Aceşti termeni sunt utilizaţi în „gramatica cazurilor‖, fundamentată de C. J.
Fillmore (1968).

199
 (5) This tent sleeps four people („Acest cort „cuprinde‖ patru
oameni‖); germ. In diesem Zelt kőnnen vier Personen schlafen
(În acest cort dorm/pot dormi patru persoane‖).

Soluţionarea corectă, prin selecţii sintagmatice conforme cu

normele LŢ, în asemenea cazuri, conferă textului tradus coerenţă şi
reprezentativitate în raport cu originalul.
După părerea noastră, în înţelegerea şi restituirea originalului
trebuie să se urmeze următorul algoritm al paşilor succesivi de analiză
şi sinteză în patru direcţii fundamentale:
(a) activitatea preliminară de căutare şi stabilire a
corespondenţelor sinonimice în plan lexical şi, ulterior, în plan
gramatical, ceea ce presupune stabilirea seriilor sinonimice corelative
din LS şi LŢ, un moment urmat imediat de (b) selecţia termenului care
corespunde în cea mai mare măsură – şi denotativ, şi conotativ, şi sub
aspect cultural – termenului din original. Această operaţie se poate
realiza diferit de la un traducător la altul, potrivit cu opţiunile lui
stilistice şi cu concepţia sa despre lume şi viaţă, iar în cazul textelor
beletristice, potrivit cu harul său literar. Dar în cazul unor traducători
care nu sunt literaţi ca profesie şi când traduc texte nonliterare,
aparţinând altor stiluri funcţionale, ni se pare absolut necesară (c)
analiza contrastivă/comparativă a lexemelor, a îmbinărilor/sintagmelor
lexicale şi chiar unor segmente de text ce reclamă dificultăţi în
translatare şi, evident, (d) raportarea la planul discursiv al textului, ca
întreg (Fedorov 2002 [1953]).
Această etapă – analiza contrastivă (comparativă) –
presupune, printre altele, aprofundarea termenilor corelativi (a
sinonimelor, în cazul discutat mai sus) în două modalităţi: (a)
unidirecţional şi (b) bidirecţional.
Procedeul de analiză unidirecţională reprezintă o cale directă
de stabilire a termenilor echivalenţi, fie plecându-se de la LS, fie
plecându-se de la LŢ, pe baza decelării componenţial-semantice a
termenilor corelativi, şi este aplicabil mai ales în cazurile în care
divergenţa semantică dintre termenii vizaţi nu este mare, iar
corespondenţele sunt cât se poate de evidente (de ex., seria sinonimică
a termenilor ce desemnează trăsături de caracter sau sentimente, în
limbile confruntate). Atunci când însă divergenţa dintre termenii
sinonimici sau cvasisinonimici interlingvistici este mare, consider a fi
mai util cel de-al doilea tip de demers, cel al analizei contrastive
bidirecţionale. Acest procedeu presupune ca termenii din LS şi cei din
LŢ să nu fie corelaţi în mod direct, ceea ce ar conduce la erori de
echivalenţă lexico-semantică, ci indirect printr-un I N T E R M E D I

200
A R, cu sprijinul unui termen comun de referinţă, adică al unor
termeni metalingvistici – tertium non datur – în măsură să joace rolul
unor punţi de legătură interlingvistică, cu ajutorul cărora pot fi puşi în
evidenţă termenii corelativi cu cea mai mare asemănare lexical-
semantică. Un asemenea limbaj metalingvistic ar fi util, de pildă, în
cazul stabilirii corespondenţelor lexico-semantice interlingvistice din
cadrul termenilor ce denumesc relaţii de rudenie. Prin intermediul
unor metatermeni, precum grad de rudenie, I, II, III, IV..., generaţia I,
II, III ..., relaţie directă, de sânge/indirectă, pe filieră paternă/
maternă etc. pot fi descrişi cu o mare exactitate termenii corelativi din
ambele limbi.
Desigur, o atare analiză comparativă amănunţită nu o
efectuează de fiecare dată explicit traducătorul când întâmpină
dificultăţi în alegerea echivalentelor; dar, de fiecare dată, implicit, se
produce o asemenea comparaţie pe baza unor componente de sens
abstracte. Cred că ar fi practic imposibilă, de pildă, transpunerea
adecvată a verbelor deplasării din română în rusă şi invers, fără o
analiză comparativă a semnificaţiilor specifice ale acestui important
compartiment al vocabularului oricărei limbi. Căci, dacă în limba rusă
aceste verbe au un statut lexico-gramatical (sunt organizate în
paradigme lexico-gramaticale), în română verbele deplasării sunt
grupate după criterii lexico-semantice (Evseev 1974).
Pentru o transpunere cât mai apropiată de original,
traducătorul trebuie să rânduiască în context cele mai corespunzătoare
potriviri lexical-semantice, punând fiecare unitate lingvistică la locul
potrivit, în deplin acord cu normele fiecărei limbi, dar şi cu luarea în
considerare a uzului, şi să ia în considerare – în cazul de faţă – faptul
că în sistemul limbii ruse verbele de mişcare sunt rânduite în funcţie
de trei coordonate semantice definitorii – modul în care se face
deplasarea (pe jos ori cu un vehicul), direcţia deplasării (într-o
direcţie, dus-întors sau în mai multe direcţii) şi mediul deplasării (pe
pământ/pe apă/prin aer) – coordonate care nu sunt relevante pentru
verbele de mişcare româneşti, căci, de pildă, verbul a merge are o
semnificaţie mai generală şi, de aceea, mai ambiguă, el putând avea
mai multe valori contextuale, corespunzătoare mai multor cuvinte
ruseşti идти – ходить ... ехать Ŕ ездить, deoarece, la nivel de
sistem, în română opoziţiile verbale pe cele trei dimensiuni menţionate
mai sus se neutralizează şi se deduc doar în context. Ca atare, o
traducere ad litteram a acestui verb în rusă ar crea o serie de confuzii,
deoarece cititorul rus nu poate realiza dacă deplasarea se face într-o
direcţie sau în mai multe, dacă este pe jos sau cu un mijloc de
transport ori dacă este pe apă, prin aer sau pe pământ. Pentru ca verbul

201
a merge să se corespundă cu toate ipostazele sale ruseşti contextuale
se impun anumite extensiuni sintagmatice lămuritoare de tipul pe jos,
a se deplasa, cu trenul, în parc, prin parc, a frecventa, cu avionul, cu
vaporul etc., chiar şi contexte mai ample, în măsură să concretizeze
valoarea verbului de mişcare rusesc, jucând rolul unui revelator de
semnificaţie discursivă2 (RSD, în care S (semnificaţie) în accepţiune
coşeriană). În asemenea cazuri este evidentă tendinţa verbelor
româneşti spre generalizare, în timp ce verbele de mişcare ruseşti au o
valoare concretă lexematică, prin însăşi structura lor semantică,
nemaiavând nevoie de precizări contextuale. Iată câteva exemple
ilustrative ale situaţiilor descrise mai sus.

Fig. 1. Model de analiză denotativ-situaţională

2
RDS – revelator de semnificaţie discursivă (cf. fig. 2, fig. 3a, fig. 3b) – este
un concept operațional care poate fi verbalizat sau dedus într-un context mai
larg. Termenul este convergent intensional cu cel propus de Gh. Doca –
„revelator verbal al semnificaţiei contextuale‖ (Doca 1989).

202
Fig. 2. Model semantico-transformaţional

203
 Într-o proiecţie preponderent psiholingvistică, operaţiunile
efectuate în traducere din română în rusă a unor texte ce conţin verbe
de mişcare vor putea fi prefigurate astfel:

Fig. 3a. Model general pentru activităţi traductive

204
 Fig. 3b. Model particular PL pentru activitatea traductivă (Verbele de
mișcare rusești (neprefixate) și corespondentele lor din limba română
(fragment))

NOTĂ: Prin referire la metatermenii ce desemnează substanța

abstractă a verbelor deplasării din rusă (verbalizată implicit) şi română
(neverbalizată, cu semnificaţie ambiguă), prin operaţii de reconstituire
logică a enunţurilor ruseşti şi prin reformulări dezambiguizate cu
ajutorul metatermenilor comuni de comparaţie, precum şi a unor
REVELATORI DE SEMNIFICAŢIE DISCURSIVĂ (RSD),
verbalizaţi ori deduşi din context, enunţurile corespunzătoare din
română dobândesc un înţeles concret şi, ca atare, o deplină
echivalenţă.

Din acest model rezultă succesiunea principalelor etape

parcurse la echivalarea în română a verbelor de mişcare ruseşti,
relevându-se rolul decisiv pe care îl are în analiza comparativă
întreprinsă termenul comun de referinţă (tertium non datur), iar la
nivelul discursului – revelatorul de semnificaţie discursivă (RSD),
care are rolul de a explicita pe parcursul textului termenii cu un
conţinut mai vag din limba-sursă (română, în cazul nostru), referitor la
deplasare. Grupul de verbe discutat este ilustrativ pentru situaţiile în
care traducătorul se confruntă cu dificultatea de a selecta termenul

205
corespunzător din TŢ (rusă), care exprimă implicit toate componentele
semantice relevante ale deplasării – direcţie, mijloc de deplasare,
mediu Ŕ pentru corespondentele lor din română, în care aceste
componente lipsesc, dar care trebuie să fie explicitate, într-un context
mai apropiat sau mai îndepărtat, cu ajutorul unor „revelatori
contextuali‖, pentru a se ajunge la o echivalare corectă. Modelul de
analiză prezentat ilustrează, totodată, limitele analizei contrastive şi
necesitatea completării ei cu procedee de analiză contextual-dinamică.
O altă cerinţă a reprezentativităţii unei traduceri este
reflectarea cadrului situaţional specific. În multe cazuri situaţia la
care se referă un enunţ oarecare din TS este redată întocmai în TŢ prin
corespondenţele funcţionale specifice fiecărei limbi. Alteori, situaţia
în care se exprimă un conţinut dat se schimbă, acelaşi fapt fiind
motivat diferit, fie din punct de vedere lingvistic – presiunea uzului –,
fie din raţiuni culturale, mentalităţi, tradiţii etc. Referitor la
referenţialitatea situaţională, distingem patru cazuri:

a. menţinerea aceluiaşi cadru situaţional şi a aceloraşi

mijloace lexical-gramaticale de desemnare a acestui cadru, evident, în
condiţiile păstrării conţinutului informaţional din TŢ;
b. desemnarea aceleiaşi situaţii, dar cu alte mijloace de
expresie, decât cele utilizate în original, în condiţiile congruenţei de
conţinut;
c. modificarea reperelor situaţionale şi a mijloacelor de
desemnare a acestora, cu menţinerea conţinutului mesajului transpus;
d. situaţia desemnată este diferită, precum şi mijloacele de
expresie, iar conţinutul mesajului este cu totul altul, ori, în cel mai
fericit caz, aluziv şi „alocat‖ contextual doar la nivelul textului
integral; avem de-a face de această dată cu o traducere excesiv de
liberă, în care situaţiile desemnate nu mai sunt nici pe departe afine.
Pentru primele trei situaţii, care intră în sfera de referinţă
avută în vedere, cea a traducerilor reprezentative, selectăm câteva
exemple ilustrative din idiomatică:

(6) rom. a arunca cuiva praf în ochi Ŕ rus. бросать кому-

либо прах в глаза („a arunca cuiva praf în ochi‖, „a înşela, a
păcăli‖;
(7) rom. a face din ţânţar armăsar – rus. сделать из мухи
слона („a face din muscă elefant‖, „a exagera‖);
(8) rom. a vinde castraveţi grădinarului – rus. ехать в Тулу
со своим самовром („a merge la Tula cu propriul samovar‖,

206
 „a face ceva absurd‖, Tula fiind un centru industrial unde se
fabrică samovare).

Evident, în aceste frazeologisme e c h i v a l e n t e îşi găsesc

ilustraţia şi alte criterii ale reprezentativităţii traducerilor –
consubstanţialitatea semantică, paralelismul lexical, sintactic şi
pragmatic, convergenţa stilistico-funcţională, consensul intenţional-
sentenţial (6)-(8); (9)-(12); (13)-(15).
Cf. şi alte exemple de menţinere, respectiv, de pierdere, prin
traducere, a reperelor situaţionale, sau de diferenţiere a mijloacelor de
expresie (parafrazări) pentru descrierea aceleiaşi situaţii de
comunicare, în rusă şi română (Komissarov 1990, 51-52):

(9) rom. a răspunde la telefon – rus. снять трубку; Cine mă

caută la telefon?– Кто меня спрашивает? [„Cine întreabă
de mine?‖];
(10) Arată destul de bine la vârsta lui Ŕ Он выглядит
намного молoже. [„Arată mult mai tânăr‖.];
(11) Musca stă pe tavan – Муха сидит/şade/на потолке; cf.
engl. A fly stands on the ceiling;
(12) Nu o prea vedem pe aici Ŕ Она ведѐт уединѐнный образ
жизни [„Duce un stil de viaţă izolat‖].

Aceeaşi idee exprimată cu alte cuvinte în TS şi în TŢ este

evidentă şi în exemplele următoare:

(13) Aş fi ultimul om care să facă asta – Уж я, во всяком

слyчае этого не сделаю (echivalentul lingvistic rusesc
последний se referă la ordinea de dispunere a oamenilor,
obiectelor etc.; în lipsa unui echivalent adecvat, termenul în
discuţie este omis);
(14) Mă indispune spălatul duşumelei – От мытия полов y
менянастроение портится. [Ideea enunţului se modifică
structural prin schimbarea raportului c a u z ă – e f e c t: „Din
cauza spălatului duşumelei mi se strică dispoziţia‖]; Cf. engl.
Skrubbing makes me bad-tempered [ca în română];
(15) Nu are după ce bea apă Ŕ У него скpомные
материальные условия жизни. „Are condiţii modeste de
trai‖.

În toate aceste exemple, se observă cum aceeaşi situaţie este

văzută din diferite unghiuri, sau, altfel spus, imaginile mentale ale

207
aceleiaşi situaţii se redau prin mijloace diferite de expresie, ceea ce
generează deosebiri structural-semantice ale textului tradus faţă de
original.
Convergenţa atitudinală este o altă condiţie a
reprezentativităţii unei traduceri în raport cu originalul şi presupune
menţinerea aceleiaşi atitudini faţă de persoane/personaje. Nu este
vorba aici de atitudinea autorului/traducătorului faţă de substanţa
conţinutului şi a expresiei TŢ, care poate fi diversificat, nuanţat,
reconfigurat artistic. În cazul textelor literare, traducătorul va trebui
să-şi nuanţeze atitudinea de simpatie, ironie, solidaritate, detaşare,
dezgust, repulsie etc. faţă de personaje, în conformitate cu atitudinea
autorului textului original. Altminteri, se încalcă principiul
convergenţei intenţionale şi, drept urmare, se pierde efectul urmărit de
TS. Un exemplu elocvent, în acest sens, mi l-a oferit, în calitate de
colaborator la confruntarea cu originalul, traducerea în limba slovenă,
de către Katja Spur, a romanului lui Augustin Buzura, Orgolii. Şi
anume, în episoadele cu sanitarul, prototipul unui delator dezgustător,
care în notele sale informative către securitate despre colegii săi, dar,
mai cu seamă, despre şeful clinicii, un chirurg eminent, invitat la
însemnate reuniuni ştiinţifice din străinătate, utiliza un limbaj
agramat. Traducătoarea slovenă, contrariată de mostrele de
analfabetism din textul original, de altfel, redactate intenţionat în
original cu caractere italice, şi neînţelegându-le rosturile urmărite de
Buzura în caracterizarea abjectului delator, a crezut de cuviinţă să
recurgă la „literarizarea‖ limbajului personajului respectiv, adică să
transpună pasajele respective, într-o slovenă literară exemplară. Ceea
ce a urmat se înţelege de la sine – refacerea respectivelor pasaje şi
împovărarea textului sloven cu enunţuri similare agramate, întâlnite în
limbajul oamenilor neinstruiţi. Pe această cale, s-a putut restitui în TŢ
funcţia expresiilor agramate din original şi, totodată, consensul
atitudinal al creatorilor TS şi TŢ.
Convergenţa de tonalitate stilistico-funcţională este o
condiţie ce presupune ca textul tradus să reproducă întocmai cele mai
importante particularităţi stilistice ale registrului funcţional, căruia îi
aparţine textul/segmentele de text/original – ştiinţific, gazetăresc,
juridic, colocvial, oficial, beletristic etc. O amplă expunere a acestui
tip de exigenţe poate fi întâlnită, de pildă, în lucrările lingviştilor ruşi
Fedorov (2002 [1953])3, Komissarov (1990), Paršin (2004), Tjulenev

3
A. V. Fedorov (2002 [1953]) fundamentează conceptul de „echivalenţă
deplină‖ – „polnocennoe sootvetstvie‖, „corespondenţă valoric identică‖ – în

208
(2004), сare concep şi ilustrează echivalenţele traductive din
perspective diferite4.
O traducere va putea fi considerată reprezentativă în măsura în
care reflectă mărcile tematice şi acţional-discursive din TS, inclusiv
inferenţele, şi le ia în consideraţie în redarea „spiritului‖ limbii-ţintă.
În traducerea unui text este imperios necesar să se ia în considerare nu
numai articulaţiile tematice, logice ale unui enunţ, ci, în egală măsură,
trebuie să se transpună şi articulaţiile acţional-pragmatice ale
discursului (Pop 1985). O traducere reprezentativă trebuie să redea nu
doar articulaţiile logico-tematice ale unui enunţ, ci să verbalizeze şi
anumite mărci acţional-discursive, cum ar fi reproşul, indignarea,
nedumirirea, îndoiala, dezgustul, ameninţarea etc. (Borchin 2011, 144-
145), nuanţe de natură pragmatică, menite să amplifice ori să
completeze informaţia de bază a enunţului. Un traducător debutant de
limba română în rusă, în translatarea unui enunţ de tipul Bine că ai
mai trecut şi tu pe la facultate, ar opta mai degrabă pentru versiunea
Хорошо, что ты зашѐл на факультет „E bine că ai trecut pe la
facultate‖, omiţând să redea şi nuanţa de reproş, printr-un revelator
contextual de tipul наконец („în sfârşitŗ).
Cum ştim, relaţiile concesive se pot exprima în construcţii cu
conjuncţiile subordonatoare clasice deşi, cu toate că, în ciuda faptului
că ş.a. În multe situaţii, însă, mai ales în vorbirea vie dialogată, aceste
mărci tematice lipsesc, ele fiind substituite cu mărci acţional-
pragmatice:

(16) Cf. rom. Degeaba, tot nu mă poţi convinge să rămân cu

voi. – rus. Напрасно, не убеждаете меня остаться с вами.
Degeaba, ştiu totul. Ŕ Напрасно, я всѐ знаю.

Paralelismul sintactic este o cerinţă îndeplinită în cele mai

numeroase cazuri. Acest paralelism contribuie la coerenţa
informaţională a discursului. Adesea, mai mult din motive de natură
lingvistică, se fac abateri de la acest criteriu (fraze prea lungi în TS,

strânsă legătură cu funcţiile unităţilor lexicale avute în context, la nivelul

„textului ca întreg‖.
4
V. N. Komissarov (1990) propune un alt model de sistematizare/clasificare
a echivalenţelor, şi anume, pe niveluri: scopul comunicării, situaţia
desemnată şi mijloacele de descriere a situaţiilor, paralelismul semantic şi
sintactic.

209
prea multe perioade, necesitatea unei alte segmentări actuale a
enunţurilor etc.).
Afinitatea configuraţiilor emoţional-afective/estetice este
un criteriu funcţional în transpunerea textelor literare şi reflectă
menţinerea la aceeaşi, sau la aproximativ aceeaşi, cotă a impactului
emoţional-afectiv asupra destinatarului textului tradus. Avem în
vedere, totodată, varietatea stilului propriu/acomodarea-reamena-
jarea prozodică (menţinerea sau modificarea tropilor, a modalităţilor
de expresie poetică, în general). Pentru a ilustra această cerinţă a
reprezentativităţii textului literar tradus în raport cu textul-sursă, am
ales câteva versiuni ale „Luceafărului‖ eminescian în limbile rusă şi
slovenă. În fapt, aceste versiuni reprezintă, la diverse registre de
tonalitate poetică, câteva orchestraţii ale aceleiaşi partituri. Este vorba
de traducerile semnate de Iurij Koževnikov (I. K), Aleksandr Brodskij
(A. B.), Grigorij Perov (G. P.) şi David Samoilov (D. S.), pentru limba
rusă, şi Ioje Şmit (I. Ş), pentru versiunea slovenă. Nu ne propunem o
evaluare detaliată a acestor texte, ci doar selectarea unor pasaje care să
ne servească drept ilustrare a consideraţiilor teoretice formulate mai
sus.
De la început se impune constatarea că traducătorii selectaţi au
remarcat şi au relevat semnificaţiile filosofice ale poemului,
caracteristicile lui de basm şi idilice, dar niciunul dintre ei nu a pus în
evidenţă latura mitică a textului, anume mitul zburătorului, unul din
miturile fundamentale ale literaturii române. Dincolo de toate acestea,
cele cinci versiuni analizate se remarcă prin izbutite redări ale celor
mai importante evenimente cosmice şi terestre trăite de către
protagoniştii poemului. La toţi se remarcă preocuparea expresă pentru
conservarea ritmului iambic, a măsurilor şi pentru reconfigurarea
poetică a strofelor prin rime bine alese, ca şi afinitatea configuraţiilor
emoţional expresive, dar şi strădaniile fiecăruia de a-şi imprima
amprenta proprie, în concordanţă cu individualitatea artistică a
fiecăruia.
Interesante sunt pasajele în care autorii menţionaţi, prin
izbutite adaptări şi modulaţii, dau textului rusesc un veşmânt adecvat
şi convergent, din punct de vedere stilistic, în care nota artistică
individuală este evidentă şi intenţia poetului român – bine finalizată,
iar recurenţa compensaţiilor în LŢ este firească, mai ales când avem
de-a face cu un text poetic, în care problemele de ritm, măsură şi rimă
sporesc dificultățile de traducere.
Un exemplu relevant de restituire reprezentativă/adecvată a
textului eminescian în rusă este transpunerea versului-chemare, rostit
de Cătălina, „O, dulce-al nopţii mele domn,...:

210
 (17) О, царь ночей, владыка мой, [A. B] (ad-lit. „O, ţar al
nopţilor, stăpân al meu‖);
(18) Властитель тьмы... [I. K] („Stăpân al
întunericului,...‖);
(19) О, властелин моих ночей... [G. P;D. C.] („O, stăpân al
nopţilor mele‖);
(20) O, dragi knez mojih nočej [I. Ş] („O, drag cneaz al
nopţilor mele‖).

Între versiunile ilustrate constatăm, pe lângă o convergenţă

semantică şi un perfect paralelism situaţional-sintactic, şi unele
deosebiri de expresie poetică, cu mici adaptări ale ipostazei
Luceafărului, ca domn, domnitor, ţar, stăpân, cneaz (21). Acest
exemplu ilustrează, totodată, varietatea mijloacelor sinonimice
selectate, în concordanţă cu stilul individual al traducătorilor:

(21) Cf. rom. domn al nopţii mele: respectiv, ţar al nopţilor şi

stăpân al meu, stăpân al întunericului, stăpân al nopţilor
mele, cneaz drag al nopţilor mele.

De menţionat mai este şi soluţia adoptată în patru din cele

cinci versiuni discutate a raportului posesiv cu privire la noapte/nopţi
Ŕ al nopţii, al nopţilor m e l e. Căci, în fapt, nu este implorat „un
stăpân al întunericului sau al nopţii‖, în general, ci „al nopţii Cătălinei,
fata prinsă în mrejele dragostei‖.
Aceeaşi similitudine se poate remarca şi în pasajele în care
este descrisă frumuseţea fetei de împărat. Este ştiut că Eminescu
însuşi a stăruit multă vreme, primenind mereu, de la o variantă la alta,
textul poemului. Aşa s-a întâmplat şi cu sintagma o preafrumoasă fată
(un giuvaer de fată, dalie de fată, pasăre de fată, graure de fată
etc.).Traducătorii au potenţat imaginea fetei numind-o când ţarevnă,
minunăţie de fată, preafrumoasă ţarină, când krasaviţa deviţa –
„preafrumoasă fecioară‖. Dar frumuseţea fetei este mai bine conturată
în plan comparativ; ea are o ipostază u n i c ă (era u n a la părinţi) şi e
asemuită, în original, cu fecioara/sfântă/între sfinţi şi cu luna între
stele (22), (23), (24).
Opţiunile sinonimice ale traducătorilor, în acest caz, sunt, în
general, identice:

(22) ca fecioara/madona printre sfinţi, ca luna printre stele

[A. B., I. K., G. P., I. Ş.]

211
 (23) ca Maica Domnului între sfinţi şi ca luna de pe cer [D.
S.]
(24) frumoasă ca o icoană [I. K].

Se remarcă opţiunea (23) pentru restituirea imaginii f e c i o a

r e i prin apel la un termen specific rusesc богоматерь (ad lit. Maica
domnului), în intenţia sa de a naturaliza expresia şi de o apropia mai
mult de sensibilitatea spirituală a cititorului rus.
Interesantă ni se pare opţiunea lui A. B. pentru o caracterizare
apozitiv-explicativă a Luceafărului: Лучафэр Ŕ небожитель [din
небо+ житель] „vieţuitor cerescŗ, în care vedem o încercare de
naturalizare a termenului din original.
Un exemplu ilustrativ pentru modalităţile diverse de a păstra
constanta semantică, schimbându-se forma expresiei, prin modulaţii
(25), (26), (27), (28), ni-l oferă segmentul din partea finală, în care se
marchează atitudinea depreciativă faţă de protagonistă. Traducătorii
vizaţi restituie, fiecare în felul său şi potrivit cu sensibilitatea sa
poetică, sintagma chip de lut, o aluzie la mitul creaţiei divine a omului
din lut:

(25) creatură din ţărână [G. P.]

(26) oală/blid/hârb sărman (o contingenţă metonimică care ne
trimite la materialul din care se produc acestea)[D. C.]
(27) o mână de pământ [A. B.]
(28) o sărmană făptură din lut [I. Ş.]
(29) sintagmă omisă de I. K.

Însă, dincolo de încorsetările pozodice, traducătorii nu au

izbutit întotdeauna să redea spiritul textului eminescian. Bunăoară,
echivalarea sintagmei din rude mari împărăteşti (30) nu a putut fi
realizată decât parţial:

(30) dintr-o familie numeroasă, de neam împărătesc/de

ţari/moştenitoare de ţari.

În schimb, finalul poemului ilustrează o transpunere adecvată,

cu unele transpoziţii, a segmentului ce redă gestul decisiv al
Luceafărului, Ci eu în lumea mea rămân/nemuritor şi rece ((31)-(34)
în re-traducerea mea R. S.):

212
 (31) „Iar eu rămân în bezna (întunericul/ceaţa) mea/nemuritor
şi rece‖ [G. P. – cu utilizarea formelor lungi ale adjectivelor
bessmertnâi iholodnâi, care desemnează „permanenţa‖ stării
respective];
(32) „Iar eu altul nu pot să fiu/sunt rece şi veşnic‖ [D. S. – cu
utilizarea formelor scurte adjectivale – holoden i vecen, care
exprimă o acţiune de moment şi mai categorică];
(33) „Iar mie mi-e dat să fiu eu însumi/nemuritor şi rece‖ [I.
K.];
(34) „Iar eu am un alt tărâm/nemurirea şi nepăsarea‖ [A. B.].

Este evident că, în multe alte cazuri, nu pot fi găsite

întotdeauna cele mai potrivite echivalenţe lingvistice directe ori
„oblice‖.
Dacă ar fi să supunem demersului traductiv, de pildă, unele
enunţuri ce conţin neologisme expresive de tipul celor selectate de G.
I. Tohăneanu (1995, 5-6) pentru ilustrarea potenţialului expresiv al
neologismeror de origine latină, în contextul limbii române actuale,
sub nicio formă nu am putea vorbi de o traducere adecvată, deoarece
imaginile desemnate de asemenea termeni nu pot fi desluşite decât
printr-o raportare la etimonul latin, sau cum plastic se exprima autorul
citat, decât „dinspre obârşii... dinspre pragul dintâi al latinei‖. De
pildă, sintagma preluată de la G. Călinescu, „o licoare exprimată din
struguri italici‖, care impresionează prin ineditul ei, poate fi desluşită
ca atare doar dintr-o perspectivă istorică (cf. lat. exprimare „a stoarce‖
– ex-, indicator al direcţiei dinspre interior spre exterior ... + premere
„a apăsa, a presa‖), astfel încât exprimată este o metaforă cu
semnificaţia iniţială din latină, imposibil de a fi redată adecvat în
limba rusă, o limbă de origine slavă, decât pe o cale ocolitoare,
perifrastică ori parafrastică, mult îndepărtată de original, dar care
trebuie să fie r e p r e z en t a t i v ă pentru stilul elevat călinescian.
G. I. Tohăneanu (1995, 5-6) ne mai oferă câteva exemple, cu
care, la rândul nostru, putem să ne argumentăm consideraţiile făcute
mai sus. Este vorba de termeni ca exorbitant („aceste lumi
exorbitante‖– locuri situate în afara orbitei capitalei), cu conotaţii mult
întinerite (din lat. ex- + orbis, orbita, orbitare), a delira cu o altă
accepţiune decât „a aiura, a bate câmpii‖, şi anume, cu accepţiunea
motivată istoriceşte (cf. lat. lira „brazdă‖, delirare „a ieşi din brazdă‖,
la propriu, despre vite). Şi acest termen şi-a pierdut caracterul
imagistic iniţial, ajungând să însemne „a aiura‖. În astfel de situaţii,
transpunerea în rusă se va putea realiza reprezentativ doar la nivel
referenţial/denotativ, prin ample perifraze, şi numai cu aproximaţie, cu

213
numeroare pierderi în planul emoţional-expresiv, care doar la nivelul
textului, ca întreg (Fedorov 2002 [1953], passim), pot fi recuperate
prin diverse compensaţii funcţional-expresive.
Prin cele menţionate în rândurile de mai sus, am vrut să
supunem atenţiei celor interesaţi câteva din condiţiile pe care trebuie
să le satisfacă un text tradus pentru a putea fi cotat drept reprezentativ
în raport cu textul original. Reprezentativitatea unei traduceri vizează,
după părerea noastră, în primul rând referenţialitatea, conţinutul
informaţional al unui text, inclusiv compensaţiile stilistice, şi abia în al
doilea rând – potrivirile de substanţă şi de formă ale unei anumite
expresii. În cazul unei traduceri adecvate priorităţile sunt inversate.
Cele două concepte vizate se află într-un raport de interferenţă, fiecare
având câte o zonă specifică, şi o zonă comună mai extinsă, noţiunea
de reprezentativitate fiind, după opinia noastră, mai largă.

Referinţe bibliografice

Apresjan, Ju. D. Leksičeskaja semantika. Sinonimičeskie sredstva

jazyka. Moskva: Nauka, 1974.
Lungu-Badea, Georgiana. Tendinţe în cercetarea traductologică.
Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2005.
Borchin, Mirela-Ioana. Semantica modurilor incertitudinii. Timişoara:
Excelsior Art, 2011.
Doca, Gh. „Un „revelator‖ verbal al semnificaţiei contextuale‖. Relaţii
interdisciplinare ale lingvisticii aplicate. Cluj-Napoca:
Centrul de multiplicare al Universităţii, 1989.
Evseev, I. Semantica verbului. Timişoara: Facla, 1974.
Fedorov, A. V. Osnovy obščej kategorii perevoda (lingvističeskie
problemy). Sankt Peterburg: Filologia tri, 2002 [1953].
Fillmore, C. J. „The case for case‖. Novoe v zarubežnoj lingvistike, X,
Moskva, 1968: 369-495.
Gak, V. G. Besedy o francuzskom slove. Iz sravnitelřnoj leksikologii
francuzskogo i russkogo jazykov: Izd. 2-e. Moskva: Editorial
URSS, 2004 [1966].
Komissarov, V. N. Teoria perevoda (lingvističeskie aspekty). Moskva:
Vysšaja škola, 1990.
Munteanu, C. Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva
lingvisticii integrale. Piteşti: Independenţa economică, 2007.
Nickel, G. „Contrastive linguistics and foreign – language teaching‖.
In: Gerhard Nickel (ed.). Papers in Contrastive Linguistics
Cambridge: Cambridge University Press, 1971: 1-16; cf.

214
 traducerea rusă în vol. Novoe v zarubežnoj lingvistike, XXV,
Kontrastivnaja lingvistika, Moskva, 1989: 362-363.
Paršin, A. A. Teoria i praktika perevoda. Moskva: Russkij jazyk,
2000.
Pop, Liana. „Mărci dialogale‖. Limba română, XXXIV, nr. 5, 1985:
420-427.
Sârbu, R. „Repere ale analizei contrastive orientate uni- şi
bidirecţional‖. Analele Universităţii de Vest din Timişoara,
XLVIII, 2010: 272-285.
Sârbu, R., Király, Maria. „Sintagmatičeskaja izbiratel‘nost‘
sinonimov. Metodičeskij aspekt sopopstavitel‘nogo analiza‖.
Filologie rusă, XII, Bucureşti, 1991: 239-250.
Tjulenev, S. V. Teoria perevoda. Moskva: Gvadiki, 2004.
Tohăneanu, G. I. Dicţionar de imagini pierdute. Timişoara: Amacord,
1995.

Notiță biobibliografică

Richard SÂRBU – profesor universitar doctor la

Departamentul de limbi şi literaturi moderne al Facultăţii de Litere,
Istorie şi Teologie, din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.
Principalele direcţii de afirmare profesional ştiinţifică sunt: lingvistică
generală şi contrastivă, slavistică, semantică şi lexicologie,
lexicografie, dialectologie sud-dunăreană, psiholingvistică. În
domeniile precizate, a publicat mai multe volume de specialitate la
edituri din ţară şi străinătate, precum şi numeroase studii şi articole. A
colaborat la traducerea unor autori români (Marin Preda, Augustin
Buzura, Eugen Uricariu, Aurel Rău ş.a.) în limba slovenă şi a unor
scriitori sloveni (Vladimir Kovačič, Kiril Zlobec, Pavle Zidar, Beno
Zupančič ş.a.) şi ruşi (Teofan Zatvornik) în limba română. Timp de
patru ani a fost titularul Lectoratului de limba română de la
Universitatea din Ljubljana, când a avut prilejul de a efectua mai
multe anchete dialectale la istroromâni, valorificate ulterior prin cărţi
şi studii. A participat cu referate la mai multe manifestări ştiinţifice
naţionale şi internaţionale (la congresele MAPRJAL si de slavistică de
la Moscova, Bratislava, Cracovia, Ljubljana, Pola ş.a.).

215
 ABORDAREA
LINGVISTICO-PRAGMATICĂ A
TRADUCERILOR PROZEI PENTRU COPII
SCRISE DE SPIRIDON VANGHELI
LUDMILA ZBANȚ
Universitatea de Stat din Moldova din Chişinău, Republica Moldova

Abstract: This article aims at analysing the strategies applied in the

translation of a particular type of literary text, namely children‘s
literature. In spite of some simplistic approaches to the issues arising
from the translation of such texts, in reality, the translation of these
really special texts requires multiple psycholinguistic, socio-cultural,
educational, and emotional skills in order to produce an adaptation of
the translated texts, at different levels of intervention in the basic text,
which nevertheless should remain "harmless" compared to the
message included by the author of the original in the canvas of the
created literary work.

Keywords: Spiridon Vangheli, literary translation for children,

direct/indirect translation, socio-cultural interferences/discrepancies,
translation strategies

Introducere
Operele destinate copiilor sunt parte integrată a literaturii
naţionale. Scrierile pentru copii au cunoscut diverse abordări de-a
lungul evoluţiei societăţilor. Vom constata că, în timp ce „culturile
robuste manifestă un interes tot mai sporit faţă de acest compartiment
literar‖ în tradiţia românească, mai ales în cea din Basarabia,
„literatura pentru copii îşi proclamă cu dificultate dreptul la existenţă‖
(Vrabie 2009, 7), fiind marginalizată o perioadă îndelungată de lumea
culturală, când „orice discuţie despre literatura pentru copii are de
înfruntat un demers fastidios pentru probarea «apartenenţei» sale la
conceptul de «literatură»‖, afirmă cercetătoarea Diana Vrabie (Vrabie
2009, 9). Dar, totuși, în pofida unei atare atitudini,

216
 „Dincolo de statutul controversat şi apartenenţa mereu suspectată,
literatura pentru copii din Basarabia va obţine treptat preţuirea
binemeritată. Stângace la început, situată în imediata vecinătate a
pedagogiei prin conţinutul ostentativ moralizator, concepută într-un
registru stilistic al «moldovenismului» rudimentar, ea va tatona toate
genurile literare. Cu o eficientă reprezentare în genul liric, literatura
pentru copii obţine un profil distinct în genul epic, cu precădere la
nivelul prozei scurte. Concizia, flexibilitatea, caracterul alert,
disponibilitatea, operativitatea, motivează succesul ei în lectura
copiilor‖ (Vrabie 2015, 4).

Nimeni nu mai pune sub semnul întrebării faptul că literatura

pentru copii este o modalitate mai deosebită de reflectare artistică a
viziunilor lumii prin prisma unui cititor de o vârstă fragedă, iar această
lume are un caracter antropocentric, orientat spre copil sau spre un
oarecare personaj cu care se asociază tânărul cititor.
Scrierile pentru copii au, de obicei, forma unor texte scurte, cu
personaje clar conturate şi fabula simplă, în care lipseşte elementul
tragicului (cel puţin, în tradiţia europeană), căci conştiinţa copilului
respinge finalul nefericit, adică, regăsim toate caracteristicile specifice
unui basm sau unei poveşti.
Este clar că literatura destinată tânărului cititor are o
importanţă educaţională şi estetică deosebită prin contribuția la
formarea personalităţii copilului. Probabil anume aceste considerente
motivează faptul că acest gen de literatură devine o disciplină tot mai
prezentă în cursurile universitare de formare a specialiştilor în
domeniul ştiinţelor educaţiei şi a viitorilor profesori de literatură.
O bună parte din textele literare recomandate pentru studii în
cadrul acestui curs sunt traduceri din literatura pentru copii care se
înscrie în patrimoniul universal. O primă abordare a acestor texte
scoate la suprafaţă calitatea traducerilor. Scrierea şi traducerea
operelor destinate copiilor sunt două acte în conlucrare strânsă, fiecare
necesitând metode şi tehnici particulare în scopul de a-și respecta
destinatarul final, iar această condiție înaintează exigențe deosebit de
înalte, cu diverse interferențe de domenii implicate.
Cercetătorul francez Bernard Friot vrea să fie mai convingător
în acest sens: el operează cu noţiunea de „traduction cibliste‖ (Friot
2003), punând accentul pe traducerea orientată în exclusivitate spre un
destinatar special – copilul. Abordările de acest gen explică
necesitatea operării cu strategii centrate pe o reproducere aproape
fidelă a conţinutului şi stilului originalului.
În demersul nostru încercăm să punctăm particularitățile de
aplicare a principiilor respective în practica traducerii literaturii pentru

217
copii pe un corpus de traduceri în franceză, italiană, engleză și rusă ale
nuvelelor scrise de Spiridon Vangheli, autorul deosebit de apreciat de
numeroase generaţii de copii din Republica Moldova şi din afara ei.

Literatura pentru copii în Republica Moldova. Spiridon Vangheli

– scriitor pentru copii şi al copilăriei
Literatura română din Republica Moldova cunoaşte o evoluţie
vizibilă în a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioada în care în
toate domeniile artei şi culturii predomină realismul socialist, dar, mai
ales, la începutul secolului al XXI-lea, fiind construită „pe un fundal
proteic, animat de contradicţii şi reconcilieri atât social-politice, cât şi
cultural-artistice‖ (Vrabie 2015, 3). Este perioada marilor contradicţii,
condiţionate de ideologia şi doctrinele clasei dominante, impuse în
toate domeniile, inclusiv în literatura română din Basarabia, care
„rămâne ostatică ideologizării, aderând, previzibil, la criteriile
sociopolitice şi etice în detrimentul celor estetice‖ (Vrabie 2015, 3).
În atmosfera marcată de opresiunea ideologică, literatura
pentru copii oferă un refugiu scriitorilor care evită să fie atraşi de tot
felul de doctrine ideologice. Ei încearcă să se centreze pe condiţia
umană şi să creeze „într-un univers al înstrăinării un câmp securizant
de valori‖ (Cimpoi 1996, 210), să repună în circuit un sistem de valori
nepoluate, necontrafăcute, prin viziunea proaspătă a copilului,
contribuind astfel la redescoperirea izvoarelor fireşti ale vieţii (Bantoş
2012), lucru totuşi greu de imaginat în spaţiul „sovietic‖, îmbibat de
doctrina comunistă.
În pofida acestei realități, creaţia pentru copii este „unul din
prestigioasele compartimente ale literaturii basarabene‖, „marele mit
al literaturii basarabene, fără ca ea să încerce a o priva de dimensiunea
existenţială a suferinţei şi înstrăinării‖, care devine cunoscută şi
apreciată departe de hotarele Republicii Moldova, datorită modului
„fundamental de a concepe lumea prin prisma universală a copilăriei‖
(Cimpoi 1996, 209), căci „Copilul este personajul fundamental al
literaturii basarabene, candidul, ingenuul din proza anilor şaizeci‖
(210).
În palmaresul promotorilor de vază ai literaturii pentru copii
din spaţiul basarabean, un loc aparte îi revine lui Spiridon Vangheli
(născut în anul 1932), care face parte din generaţia scriitorilor
postbelici, trecută prin mari lipsuri, foamete şi deportări, perioadă
caracterizată de academicianul Mihai Cimpoi ca „paradis pierdut‖
(1996, 210). Probabil, evenimentele trăite de viitorul scriitor în
frageda copilărie, care rămâne totuşi o amintire luminoasă în memoria
lui Spiridon Vangheli, l-au marcat şi l-au motivat definitiv în alegerea

218
sa: să scrie pentru copii, căci acesta este publicul căruia îi consacră
întreaga activitate de prozator, traducător, poet şi editor.
Decesul mamei sale, la o răscruce a vieții când viitorul scriitor
avea doar 12 ani, l-a maturizat foarte repede: „Atunci a asfinţit
copilăria şi adolescenţa mea, a doua zi m-am pomenit înhămat la carul
cel mare al vieţii‖, va spune mai târziu scriitorul (Biobibliografie
2012, 40). Alături de fraţii săi, îl ajuta pe tata, om gospodar (în
condițiile anilor 1940-1950 a fi gospodar însemna a fi dușman al
puterii sovietice) şi anume din această cauză hărţuit de reprezentanţii
puterii sovietice şi de cei invidioşi. Copiii petreceau o bună parte a
timpului „la coliba din Sărături – o oază de lumină în copilăria
scriitorului. Păi, că acolo le era via, livada, harbuzăria, aveau fântâna
lor, şi se afla nu departe de sat‖ (Biobibliografie 2012, 40). Amintirile
despre aceste seri i-au sugerat, fără îndoială, multe idei pe care le
adresează mai târziu micilor cititori.
Spiridon Vangheli este un fenomen literar aparte din
Basarabia, una „din personalităţile cele mai originale şi complexe în
contextul literaturii basarabene pentru copii din cea de-a doua
jumătate a secolului al XX-lea‖ (Armaşu-Canţîr 2012, 19), un scriitor
prodigios care îşi bucură cititorii cu o vastă varietate de texte.
Debutul scriitoricesc se produce în anul 1962 prin volumul În
ţara fluturilor, urmat de Soarele (1963), Pe lume (1964), Băieţelul
din coliba albastră (1964), Balade (1966), Isprăvile lui Guguţă
(1967), Ministrul bunelului (1971), Guguţă Ŕ căpitan de corabie
(1979), Steaua lui Ciuboţel (1981), Calul cu ochii albaştri (1981),
Guguţă şi prietenii săi (1983), Privighetoarea (1985), Măria Sa
Guguţă (1989), Pantalonia Ŕ Ţara Piticilor (1989), Moara veselă
(1990), Ghiocica (1991), Tatăl lui Guguţă când era mic (1999), Copii
în cătuşele Siberiei (2001), Taina inelului (piesă, Teatrul municipal de
păpuşi „Guguţă‖) (2003), Ştrengaria (2012), Şi eu sunt Guguţă
(2013), „scrieri ce ne poartă pe undele miraculoase ale copilăriei‖
(Vrabie 2009, 12).
Pe lângă opera literară, Spiridon Vangheli este unul din
coautorii Abecedarului, alături de Grigore Vieru (1970, 1980), şi
realizator al proiectului de proporţii „Carte de citire şi gândire‖ (2006)
în 4 volume.
Felul de a vedea lucrurile al lui Spiridon Vangheli, de a le
povesti altora, scoate la suprafaţă multe asemănări cu scrierile „bădiţei
de la Humuleşti‖. Probabil această comparaţie a motivat-o pe Olguţa
Caia, strănepoata lui Ion Creangă, rudă dreaptă cu Vangheli, să se
întrebe în textul intitulat „De la bădiţa din Humuleşti – La bădiţa din
Chişinău. O sută de ani‖ despre moştenirea lui Crengă în creaţia lui

219
Vangheli (Biobibliografie 2012, 22-24). Asemenea lui Ion Creangă,
Spiridon Vangheli reuşeşte să creeze un memorabil reprezentant al
copilăriei universale, „un arhetip, o esenţă luminoasă a copilului,
observată la ora inocenţei‖ (Şleahtiţchi 2004, 18).
Opera lui Spiridon Vangheli se sprijină pe promovarea
valorilor specifice folclorului moldovenesc, dar şi a tradiţiilor
literaturii din arealul românesc „prin polarizarea clară în jurul
idealului de bine şi rău‖ (Armaşu-Canţîr 2012, 34), iar personajele
create de el au devenit simboluri ale copilului moldovean, fiind
confundate cu numele autorului: „Spui, astăzi, Guguţă, şi subînţelegi
Spiridon Vangheli‖ (39), căci personajele literare vangheliene reflectă
în lumea imaginarului, aşternută pe numeroasele pagini ale operei
sale, trăirile prin care a trecut autorul, într-o simbioză armonioasă a
realului şi miticului.
Meritul deosebit al personalităţii şi scriitorului Vangheli
constă indubitabil în faptul că pune în valoare psihologia copiilor,
scrie cât mai autentic posibil despre lumea lor spirituală, felul de a
gândi, ceea ce îi reuşeşte cu succes, iar drept confirmare pot servi
numeroasele scrisori primite de-a lungul anilor de la copiii de
pretutindeni.
Totodată, Spiridon Vangheli nu se adresează doar copiilor:

„O carte destinată copilului trebuie să fie interesantă şi pentru adult.

Numai aşa îi dai şansă celui mic să se reîntoarcă apoi la carte, numai
astfel poţi ieşi la algebra vieţii. Pe de altă parte, adultul tot are
nevoie să revină la o carte bună de altădată, astfel îşi alimentează
copilul din suflet. Nu-l lasă să moară‖ (Biobibliografie 2012, 38).

Opera lui Spiridon Vangheli în traducere

Harul de povestitor al lui Spiridon Vangheli, care îmbină cu
multă abilitate realul şi fantasticul, a cucerit numeroşi cititori de
diferite vârste şi a motivat totodată volumul impunător şi diversitatea
traducerilor scrierilor sale.
Opera lui Spiridon Vangheli este tradusă în mai mult de 60 de
limbi şi i-a adus aprecierea internaţională prin conferirea Diplomei de
onoare Andersen în anul 1974. Este laureat al Premiului de Stat al
R.S.S.M. (1980), Premiului Ministerului Învăţământului din R.S.S.M.
(1982). Vangheli este Maestru Emerit în Artă din R.S.S.M. (1982), a
mai obţinut Premiul de stat al U.R.S.S. (1988), are titlul de Scriitor al
Poporului (1992), a fost distins cu Ordinul Republicii (1996), este
deţinător al Premiului „Ion Creangă‖ al Academiei Române (1996), al
Premiului special al Uniunii Scriitorilor din România (2002), al
Marelui Premiu „Ion Creangă‖ al Salonului Internaţional de Carte

220
pentru Copii (2007). Cărţile Isprăvile lui Guguţă şi Steaua lui
Ciuboţel (în care „Guguţă e fiul bunei credinţe, Ciuboţel e fiul visului
şi al dorului […]‖, afirmă academicianul Cimpoi (1996, 211) au
cunoscut versiuni în engleză, franceză, germană, rusă, ucraineană,
cehă, slovacă, japoneză, chineză, armeană, letonă, maghiară, bielorusă
turcă, lituaniană, bulgară, finlandeză, estonă, arabă, georgiană, hindi,
italiană ş.a. în milioane de exemplare (Dicţionarul scriitorilor români
2007, 461).
Datorită traducerilor, opera vangheliană cucereşte generaţii şi
generaţii de copii din diverse spații socioculturale, într-o extindere
cronologică de lungă durată.
Vom preciza că aceste traduceri au cunoscut două etape
calitativ diferite de abordare a originalului. Prima etapă coincide cu
perioada în care Moldova era una din republicile U.R.S.S., perioadă în
care era greu de imaginat o traducere în afara controlului organelor de
cenzură, subordonate în totalitate politicii promovate de partidul
comunist. În această perioadă, orice traducere din limbile de dincolo
de „cortina de fier‖ erau realizate prin intermediul limbii ruse, fiind
motivate de necesitatea de a ține sub control impactul ideologic
puternic al traducerilor asupra societăţii în întregime sau asupra unor
membri ai ei, ceea ce explica, de fapt, trierea şi prelucrarea foarte dură
a oricărei informaţii de către organele de partid, care stopau orice
pluralism de idei sau discuţii democratice, iar „Calificarea
traducătorului era determinată de nivelul la care acesta cunoştea limba
rusă, nu limba originalului‖ (Condrea 2006, 24-26). În contextul
analizei traducerilor literare din perioada „sovietică‖, constatăm o
activitate destul de intensă, cel mai mare volum fiind constituit de
traducerile din limba rusă. O altă latură importantă a activităţii de
traducere din acei ani vizează traducerile din literaturile „popoarelor
frăţeşti‖ din fosta U.R.S.S., realizate tot prin intermediul limbii ruse
(Condrea 2006, 28), cu unele excepţii, când, de exemplu, se purcede
direct de la textul în română (în condiţiile sociale de atunci este
utilizat glosemul „limbă moldovenească‖), cum ar fi traducerea în
limba franceză a istorioarei Gougoutsa Ŕ capitaine de navire, realizată
în 1979 de compatriotul nostru Mircea Ioniţă, sau traducerea în limba
engleză în anul 1987 a nuvelei The Nichtingale de Ovidiu Cotelea, tot
originar din Basarabia.
Această condiţie explică, în parte, geografia limbilor utilizate
în anii 1960-1980 pentru traducerile scrierilor lui Spiridon Vangheli.
De altă parte, există încă un argument forte, care motivează interesul
pentru opera vangheliană: ea era adresată copiilor şi deci era
purtătoare de valori morale şi educaţionale greu de neglijat. Vom mai

221
aminti că majoritatea traducerilor erau efectuate de profesioniștii care
proveneau din „republicile surori‖, rare sunt cazurile de traduceri
realizate de traducătorii din exteriorul U.R.S.S.
Cea de-a doua etapă a traducerii textelor lui Spiridon Vangheli
începe odată cu declararea independenţei Republicii Moldova, în anii
nouăzeci ai secolului al XX-lea. Această etapă este marcată de
schimbări radicale în abordarea textelor de tradus: în primul rând,
dispare condiţia pretraducerii în limba rusă; în al doilea rând, apar
nume ale traducătorilor venind dintr-un context internaţional. În afară
de aceasta, persistă interesul traducerii „interne‖, destinate etniilor
stabilite în Republica Moldova (armeană, bulgară, găgăuză, rusă,
ucraineană).
Consultarea ediţiei biobibliografice a scriitorului oferă
informaţii pertinente pentru examinarea dinamicii traducerilor operei
lui Spiridon Vangheli în dimensiunea ei temporală, spaţială, precum şi
pentru identificarea traducătorilor care s-au manifestat pe acest tărâm.
Primele traduceri sunt realizate în limba rusă, începând cu
anul 1962 (traducător R. Olşevschi), urmează altele în 1964, în 1966,
1967, 1969, până în prezent, limba rusă ocupând probabil, cel mai
important loc în palmares, fapt uşor de explicat prin statutul ei de
„limbă de comunicare între republicile surori‖ pe care îl deținea în
perioada „sovietică‖ şi, ulterior, în Republica Moldova, după
obținerea independenței și până în prezent, mai fiind încă populată de
un număr important de vorbitori de limbă rusă. Pe lângă traducerile în
rusă, produse de V. Berestov, Â. Akim ş.a., apar cele în letonă şi
lituaniană, inclusiv Guguces nuotukiai (Isprăvile lui Guguţă), realizată
în 1969 de D. Montviliene, urmată în 1974 de Senelio ministras
(Ministrul bunelului) de K. Pundzevičius şi în 1982 de Guguce Ŕ laivo
kapitonas, tot în versiunea în letonă a lui K. Pundzevičius. În 1970
sunt înregistrate primele traduceri în limba ucraineană (făcute de M.
Solov‘anov, V. Zaporožec‘). Ele continuă în anul 1970: Prigodi
hlopčika Guguţe (Isprăvile lui Guguţă) tradusă de M. Pšinka. În anul
1971, apoi în 1977 sunt publicate versiunile traducerii Hlopčik z
blakitnogo kurena (Băieţelul din coliba albastră) a lui V. Zaporožec‘.
În 1973, traducătorul M. Pšinka lansează Novi prigodi hlopčika
Guguţe (Alte isprăvi ale lui Guguţă), traducere actualizată în 1981, în
Prigodi hlopčika Guguţe. În 1988 este publicată traducerea în limba
ucraineană a lucrării Hlopčik Čobitok ta ziročka (Steaua lui Ciuboţel)
de A. Mastkivskij. Tot în 1971 încep traducerile operei lui Spurudon
Vangheli în limba bielorusă: Prigodi Guguţe (Isprăvile lui Guguţă) de
A. Martinovič, care lucrează şi la traducerea Guguţă Ŕ căpitan de
corabie, publicată în 1983.

222
 În 1971, pe lângă traducerile în rusă şi în ucraineană, văd
lumina zilei cele în estoniană (traducător I. Tammsaar). Din 1971 sunt
înregistrate traduceri de cărţi în limba letonă: Gugučes čepure (Cuşma
lui Guguţă) în versiunea lui M. Butlere, iar în 1978 – Gugučes
pierdzivojumi (Isprăvile lui Guguţă), realizată de L. Briedis. În 1986,
tot L. Briedis traduce Čabatinš no Dudelčiema (Steaua lui Ciuboţel).
Anul 1972 este marcat de atragerea în circuit a unor limbi noi
în traducerea scrierilor lui Spiridon Vangheli: tătară (traducător Z.
Nuri), georgiană (traducător K. Tabatadze); nuvela De unde vin Moşii
Crăciuni a fost tradusă în acest an în limbile arabă, bengali, chineză,
coreeană, engleză, finlandeză, germană, hindi, italiană, japoneză,
maghiară, mongolă, sârbo-croată, spaniolă, urdu (India), vietnameză.
Printre limbile de traducere din acest an cităm estoniana (I. Rannap
traduce Fănucă şi Moşii Crăciuni), ucraineana (V. Zaporožec‘ traduce
Podmetalřšiki; Ŝipcy dlâ orehov) şi franceza (traducerea Les Pères
Noël). În 1973 apare traducerea în limba estoniană Gugutse seiklused
(Isprăvile lui Guguţă) de N. Alver și nuvela Banca lui Guguţă tradusă
în limbile arabă, bengali, chineză, coreeană, engleză, finlandeză,
franceză, germană, hindi, italiană, japoneză, maghiară, mongolă,
sârbo-croată, spaniolă, urdu (India), vietnameză. În următorul an, în
aceste limbi este tradusă nuvela Poştașul; H. Iurisson traduce în
estoniană Miniaturile lui Spiridon Vangheli, iar L. Butkiewicz traduce
în franceză nuvela Banca lui Guguţă. Anul 1976 vede ieșite de sub
tipar traducerile în letonă (Guguce, Guguc čepure şi Stalla
Palaidnibas făcute de L. Briedis); traducerea în azerbaidjană a nuvelei
Guguţă Ŕ căpitan de corabie şi în kazahă a nuvelei În pădure;
traducerea în engleză pentru Guguzes gift realizată de M. Morton,
probabil o traducere indirectă din rusă (pentru definiția noțiunii a se
vedea: Lungu Badea 2012, 159), traducătoarea fiind o bună
cunoscătoare de limba rusă, în plus există mai multe opere traduse din
rusă semnate de această autoare.
Anul 1977 vine cu noi traduceri: în kirghiză, a nuvelei Banca
lui Guguţă, câteva nuvele sunt traduse în estoniană, letonă, lituaniană,
rusă, ucraineană. În 1978 apar primele traduceri în limba iacută,
continuă traducerile în estonă, letonă, rusă, ucraineană. În 1980 vede
lumina tiparului traducerea în rusă a cărţii Guguţă Ŕ kapitan korabla
(Guguţă Ŕ căpitan de corabie), realizată din nou de V. Berestov, care,
astfel, devine traducătorul cel mai fidel al operei lui Spiridon Vangheli
în limba rusă.
Şi anul 1981 este unul propice pentru noi limbi atrase în orbita
traducerilor operei vangheliene: alături de rusă, găsim nuvele în avară,
finlandeză, kirghiză, lacă, maghiară, tadjică. Anul 1982 aduce o

223
diversitate mare de limbi spre care sunt realizate traduceri din opera
lui Vangheli: azerbaidjană, estoniană, letonă, maghiară, rusă,
ucraineană, extinse și spre anul 1983, alături de engleză, franceză,
germană, japoneză, poloneză, spaniolă, turkmenă. În 1984 apar mai
multe traduceri în limba estoniană realizate de A. Iaaksoo (Bunelul,
Clopoţel, Cocostârcii, Omul de zăpadă, Vanaisa); I. Petrovatz traduce
în maghiară nuvela Cum o învaţă Guguţă pe mama să meargă pe
bicicletă; S. Matsuya traduce în japoneză Frizerul. Anul 1986
înregistrează traduceri în limbile bielorusă şi cehă Guguc a snehulâči;
apar noi traduceri în limbile engleză, franceză, germană, italiană,
kazahă, maghiară, spaniolă. În 1988, L. Gogohia traduce în georgiană
cartea Guguţă şi Ciuboţel; tot în acest an apare traducerea în lituaniană
a Čiubatuko žvajgžde (Steaua lui Ciuboţel), realizată de V.
Matulevičius. În 1997 sunt înregistrate primele traduceri în limba
găgăuză Paduun musaafiri şi Kelebek memleketindã de K. Vasilioglu;
mai multe traduceri în găgăuză sunt realizate în 2004 şi 2005. Anul
1994 este marcat de traducerea în italiană Gugu realizată de B. Masini.
În anul 2009, Hang Zhou traduce în chineză cărţile Isprăvile lui
Guguţă, Steaua lui Ciuboţel, iar în 2010 apar noi traduceri realizate
din română în germană de Dagmar Kresse Guguzes Schulbank, Der
Brieftrager: (prosa, deutsch); M. Morton traduce noi lucrări în
engleză. În 2011 apar traduceri în găgăuză, bulgară şi ucraineană –
limbi vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.
Din lista incompletă a textelor şi limbilor spre care au fost
traduse scrierile lui Spiridon Vangheli apare foarte clar dimensiunea
popularității scrierilor sale la cititorii de toate vârstele şi care aparţin
diverselor spaţii geografice şi culturale. Scriitorul basarabean este un
adevărat ambasador al meleagurilor natale, care atrage numeroşi
admiratori de pretutindeni prin simbioza realului şi fantasticului, a
comicului şi esteticului, reunite pe paginile cărţilor sale. Nu vom
exclude din lista componentelor succesului acestor scrieri pe cea a
calităţii traducerilor, îngrijită şi multiplicată de traducătorii operei
vangeliene.
Totuşi, cea mai mare şi mai importantă reuşită a scriitorului
Vangheli este traducerea realizată din limba copilului matur pe care o
trăieşte în prezent, prin limba copilului de altă dată, pe care a
cunoscut-o când era mic, spre „limba‖ (adica mentalitatea)
dintotdeauna a copiilor. El a abolit distanţa care separă vârstele,
rămânând totodată fidel copilăriei, asigurându-şi astfel marele succes
şi aprecierea destinatarilor săi cei mai importanţi – copiii.

224
O abordare pragmatică a traducerilor operei lui Vangheli
Abordarea pragmatică a operei lui Vangheli reconfirmă ideea
că presupusa simplitate a traducerii literaturii pentru copii este doar o
iluzie, căci atare texte oglindesc, mai întâi de toate, empatia simţită de
scriitor pentru publicul său; de aceea ele sunt împânzite de tot genul
de aprecieri, conţin numeroase descrieri ale emoţiilor, redate prin
variate procedee stilistice, toate asigurându-i dinamismul şi
expresivitatea. În plus, literatura pentru copii moşteneşte tradiţiile
basmelor şi ale poveştilor, adică ea trebuie să fie clară şi pe înţelesul
principalului său lector, păstrându-şi totodată deschiderea spre un
public mai vast. În acelaşi timp, este greu de imaginat o literatură
pentru copii din care ar lipsi aspectul educativ. Toate împreună,
suprapuse tendinţei de a restabili cu maximă fidelitate sensurile
originalului, marcate deseori de constrângeri lingvistice şi culturale,
pun în faţa traducătorului o serie de probleme a căror soluţionare
necesită multă abilitate şi creativitate.
Dar cum ar putea fi înţeleasă creativitatea în contextul
traducerii literare pentru copii? Abordarea filosofică a problematicii
schimbărilor lingvistice accentuează condiţia că limbajul aparţine
lumii culturii şi libertăţii, care se sprijină pe activităţile productive
intenţionale ale omului, ele fiind în mare parte creative. În acest
context, marele lingvist Eugeniu Coşeriu subliniază în mod expres că:

„Prin creativitate înțelegem o productivitate care comportă două

sensuri: productivitate în raport cu „obiectele‖ produse și creativitate
în raport cu procedeele de producere corespondente (ce pot fi ele
însele «produse»). Deci creativitatea este proprietatea activităților
umane care nu numai că aplică reguli de producere, ci, în același
timp, le modifică‖ (Coşeriu 2009, 318).

Traducerea unor texte cu o vizibilă dominantă a culturii obligă

traducătorul să aplice procedeele de producere corespondente, să fie
creator al unui produs în care sunt păstrate aceste marcaje ale culturii-
sursă, dar adaptate la un destinatar dintr-o altă cultură.
Discipolul lui Eugeniu Coşeriu, cercetătorul german Johannes
Kabatek, dezvoltă aceste idei, afirmând că „Limbajul în forma unei
limbi particulare îi dă şi îl condamnă pe om la libertate‖, în condiţia în
care în orice limbă coexistă universalitatea şi particularitatea, totodată
nu putem neglija condiția că „un fapt universal este, de asemenea, că
limba particulară este nu numai un exemplar al universalităţii, ci oferă
o viziune particulară a lumii care este diferită de celelalte şi care nu se
poate cuprinde în totalitatea sa plecând de la universalitate‖ (Kabatek
2015, 53). Astel, Kabatek pune în valoare două dimensiuni importante

225
ale comunicării interculturale, cea universală și cea legată de o cultură
concretă, ambele având o încărcătură particulară în procesul
traducerii.
Analiza viziunilor lui Coșeriu asupra universaliilor, aplicată la
procesul traducerii, inclusiv a celei literare, a contribuit la înţelegerea
faptului că toate universaliile sunt, mai întâi de toate, posibile, adică:

„Il s‘agit des systèmes possibles qui sont indépendants des langues.
Les universaux font partie de l‘univers total qui est la plus grande
classe d‘équivalences. A l‘intérieur de ces systèmes fonctionne le
duo Ensemble/Elément où «A et B ne sont pas la même chose au
sens de l'Identitémais sont la même chose au sens de
l'Equivalence»,ce qui est le résultat des raisonnements en logique
fractale‖ (Identité et Equivalence, Négation et Alternation. A se
vedea, de asemenea: Zbanţ, Gheorghiţă, Zbanţ 2015).

Această universalitate stă la baza transferului oricăror tipuri de

texte, asigurând procesul traducerii ca atare.
Cercetările ştiinţifice, practica analitică şi descriptivă
transformă orice limbă într-un obiect, ceea ce permite observarea ei şi
identificarea „produselor de limbaj‖ (Coşeriu 2009, 319). Printre ele
se regăsește traducerea-produs, a cărei elaborare necesită păstrarea
legăturii cu realitatea socioculturală a limbii respective. Totodată,
schimbarea lingvistică, generată de transferul dintr-o limbă-cultură în
alta, presupune neapărat inovaţie şi adoptare, rezultate dintr-o
activitate individuală, subiectivă – cea a traducătorului. Calitatea
produsului obţinut în urma acestei schimbări depinde de totalitatea
competenţelor de ordin comunicativ, cultural, lingvistic, strategic ce
se conţin în bagajul intelectual şi profesional al subiectului traducător,
de capacitatea lui de a răspunde condiţiilor concrete de realizare a
traducerilor, inclusiv de corectitudinea lingvistică co-raportată la
destinatarul traducerii.
În rândurile consacrate corectitudinii lingvistice, Eugeniu
Coşeriu susţine că ea nu se opune acceptabilităţii, fiind, de fapt una
din formele acesteia, iar „judecăţile despre corectitudine, ca şi alte
judecăţi despre acceptabilitate, sunt valabile pentru limba ca activitate
(deci şi pentru traducere, L.Z.), nu pentru limba ca tip de cunoaştere,
adică, pentru aşa-numita „performanţă‖, şi nu pentru „competenţă‖:
competenţa este criteriul, nu obiectul judecăţilor‖ (Coşeriu 2009, 315).
Altfel spus, compararea efectelor de respectare a normelor
caracteristice limbii-sursă cu cele din limba-ţintă „este o problemă de
acceptabilitate a vorbirii la nivelul şi din punctul de vedere al unei
limbi anume‖, expresiile „corecte‖ corespund cunoaşterii idiomatice

226
respective (Coşeriu 2009, 315). În contextul celor afirmate, înțelegem
totuși că, în traducerea literaturii pentru copii, nu este vorba doar
despre o simplă acceptabilitate a formelor „corecte‖ în limba-ţintă, ele
fiind insuficiente pentru a răspunde așteptărilor destinatarului-copil.
Exemplele ce urmează arată cu prisosinţă necesitatea de a lua
în calcul numeroase elemente ce ţin de dimensiunea pragmatică a
realizării unei traduceri, adică este vorba despre situaţia concretă de
comunicare caracteristică spaţiului geografic şi social, ancorată la
dimensiunea cronologică respectivă, atât a producerii originalului, cât
și a traducerii (traducerilor) acestuia. Nu poate fi neglijată mentalitatea
unui copil, felul său de a vedea lumea reală, îmbinând-o cu cea
imaginată.
În blocul 1 de exemple, observăm încercarea traducătorilor de
a respecta nivelul mentalității de vârstă şi capacitatea de receptare a
informației de către cititorul – copil, care este format într-un anumit
spațiu cultural. Dinamica evenimentelor descrise în fragmentul de mai
jos prin fraze scurte, este susţinută în textul original şi în traduceri prin
utilizarea formelor verbale, prin dialogul reluat în fiecare text, care
încearcă (dar reuşeşte la un grad diferit) să pună în valoare stilul
familiar al comunicării.

Blocul 1 de exemple:

Originalul în A doua zi Guguţă se scoală cu noaptea în cap, iese în

română vîrful picioarelor afară şi dă mîncare la oi.
Cînd a venit tata cu un snop de ciocleji, băiatul mergea
călare pe berbec prin ocol.
- Tu eşti, bre?
- A, bună dimineaţa, tată! şi i-a făcut semn să ducă
cioclejii la loc (55).
Traducerea Le lendemain Gougoutsa se leva de bonne heure, sortit
în franceză à pas de loup de la maison et donna à manger aux
brebis.
Quand le père vint dans l‘enclos, une gerbe de
fourrage sous le bras, Gougoutsa était déjà à cheval
sur un mouton.
- Hé, cřest donc toi?
- Ah! bonjour, père! et il lui fit signe de
reporter la gerbe à sa place (4).
Traducerea Fragmentul este omis
în italiană
Traducerea Very early the other morning he had tiptoed into the

227
în engleză yard and quietly fed the sheep. By the time his father
had come outside, Guguze had already finished
feeding the animals and was riding a big ram around
the sheep pen.
―Good morning, Guguze,ŗ Father had said.
―Hi, Papa,‖ Guguze had said, motioning to his father
to take back the feed he was carrying to the sheep pen.
Traducerea Утром Гугуцэ поднялся раньше всех, вышел на
în rusă цыпочках во двор и потихоньку накормил овец.
Отец приходит, а Гугуцэ уже катается по загону
верхом на баране.
— Доброе утро, Гугуцэ!
— А-а! Привет, отец! — и машет рукою: неси,
мол, корм обратно (4).

Vorbim în această situație despre unele aspecte gramaticale

ale traducerii, mai exact despre o schimbare importantă în utilizarea
timpului verbelor: în original fragmentul debutează cu verbele la
prezent (se scoală, iese, dă), iar acţiunile ce urmează sunt descrise
prin forme verbale la trecut (a venit, mergea, a făcut semn). În limba
rusă ordinea de utilizare a formelor verbale merge de la trecut spre
prezent (поднялся, вышел, накормил/приходит, катается,
машет). În limba engleză sunt utilizate formele verbale la trecut.
Totodată, folosirea perfectului simplu în versiunea în limba franceză
(probabil în intenția de a respecta riguros normele clasice ale
francezei, aplicate la comunicarea în scris) ştirbeşte din efectul
comunicativ din original, în care este inclus un dialog între tată și fiu,
dialog ce aparține stilului familiar, redat, credem, mai reușit în
traducerea în rusă. Pentru a selecta echivalențele adecvate ale formelor
verbale, trebuie reunite mai multe condiții care ar transmite registrul
stilistic al acțiunilor descrise în original, respectând conținutul lor
lexical, desfășurarea în timp și în spațiu, păstrarea adaptării textului la
competențele de comunicare ale unui copil, adică respectarea
dimensiunii pragmatice a situației concrete, inclusiv prin formele de
adresare tată – fiu, specifice fiecărei societăți: în română: - Tu eşti,
bre? - A, bună dimineaţa, tată!; în franceză Hé, cřest donc toi? Ah!
bonjour, père. – în ambele limbi este exprimat clar respectul copilului
față de tatăl său. În engleză și rusă rolurile sunt întrucâtva inversate,
căci copilul este cel care il salută mai familiar pe tatăl său: ―Good
morning, Guguze,ŗ Father had said. ―Hi, Papa,‖; Доброе утро,
Гугуцэ! — А-а! Привет, отец!

228
 Este evident că, atunci când vorbim despre textele pentru copii
şi despre transferul lor dintr-o limbă cultură-sursă în una ţintă, mai
este nevoie de o altă componentă deosebit de importantă pentru
procesul traducerii textelor destinate copiilor, scoasă la suprafaţă tot
de Eugeniu Coşeriu: ea ţine de cunoaşterea elocuţională şi expresivă.
Pornind de la exemplele extrase din textul original în limba română şi
din traducerile acestora în engleză, franceză, italiană şi rusă, am
încercat să urmărim cu un ochi critico-binevoitor, modul în care sunt
transferate mesajele ce conţin diverse structuri elocuţionale şi să
comparăm efectele pragmatice ale situaţiilor descrise în original cu
cele obţinute în traducere.
Amintim în acest sens aprecierile aduse de către
academicianul Mihai Cimpoi creaţiei lui Spiridon Vangheli. Criticul
literar afirmă că:

„Spiridon Vangheli este înzestrat cu darul de a satisface setea de

epic şi de fantastic prin câteva întâmplări obişnuite, de a se folosi
doar de câteva elemente ale realului pentru a crea o atmosferă
poetică. Naratorul procedează la o personalizare a eroului, el
devenind prin rolul deosebit care i se acordă de către adulţi „Măria
Sa Guguţă‖. În ultimă analiză, fantasticul nu este decât realul care,
angajat în joc, este trăit cu intensitate şi „reparat‖ în sensul dorinţei
copilului‖ (Cimpoi 1996, 211).

Traducerea textului marcat de o asemenea „încărcătură‖

necesită multiple strategii de selectare a echivalentului potrivit:
lexicale, sintactice, dar, mai ales pragmatice, căci, după cum am
menționat, o simplă adaptare doar la nivel lingvistic, oricât de bine s-
ar înscrie ea în normele unei limbi concrete, poate să nu corespundă de
departe aşteptărilor destinatarului-copil. Pentru a păstra şi amplifica
acest interes, traducătorul trebuie să vibreze în unison cu scriitorul,
ambii fiind conştienţi de faptul că destinatarii creaţiei lor fac abia
primii paşi în lumea literaturii artistice şi că există riscul de a şterge
acest interes propunând copiilor un text prea complicat.
Cele trei tipuri de competenţe (Coşeriu 2009, 13; 260-274):
elocuţională, abordată în planul universal al vorbirii, cea idiomatică,
înscrisă în funcţionarea limbilor particulare şi cea expresivă,
exteriorizată în planul discursului, generează trei tipuri de discursuri
care se coagulează original în conţinuturile textelor pentru copii, iar
sarcina traducătorului constă în a le re-ţese cu maximă abilitate în
canavaua traducerii. Pentru a reuşi acest demers, traducătorul va
recurge, printre altele, la competenţa elocuţională, care presupune
familiarizarea cu specificul „fundalului‖ gândirii şi vorbirii unui copil.

229
Este o abordare universală, în afara funcţionării limbilor particulare, al
cărei joc şi efecte discursive trebuie să se regăsească în traducere.
Am încercat să comparăm felul în care traducătorii au găsit
soluţii pentru traducerea istorioarelor inventate de Spiridon Vangheli
în cele patru versiuni analizate. Un factor important al reușitei
traducerii este personalitatea traducătorului, experiența sa
profesională, cunoașterea limbilor ș.a.
Amintim că am operat cu traducerea în limba engleză făcută
în SUA, în anul 1977, de Miriam Morton. Născută în Rusia în anul
1920, ea a emigrat mai târziu în SUA unde a fost apreciată pentru
activitatea sa de editor şi de traducător în engleză din limbile rusă şi
franceză, inclusiv a literaturii pentru copii.
Traducerea în limba franceză, folosită în analizele din
corpusul faptic, este realizată în anul 1979 de Mircea Ioniţă, profesor
de limbă franceză la Universitatea Pedagogică de Stat „Alecu Russo‖
din Bălţi, cercetător în domeniul filologiei.
Traducerea în limba rusă, datând cu anul 1987, îi aparţine lui
Valentin Berestov, cunoscut poet, scriitor, traducător rus, care şi-a
consacrat o mare parte a activităţii profesionale scrierii şi traducerii
poeziei şi prozei pentru copii.
Traducerea în limba italiană, publicată în anul 1994, este
realizată de Beatrice Masini, jurnalistă, editor şi traducător. Ea scrie
cărţi pentru copii şi adolescenţi; opera sa este tradusă în mai mult de
douăzeci de limbi; este câştigătoare a premiului Pippi, a premiului
Elsa Morante Ragazzi şi a premiului Andersen ca cel mai bun autor
pentru copii al anului 2004.
Din informaţia succintă despre fiecare traducător observăm că
toţi, cu excepţia profesorului Mircea Ioniţă, fie au fost scriitori pentru
copii, fie au tradus literatura pentru copii. Această constatare nu este
întâmplătoare, ci confirmă condiția că personalitatea lingvistică şi
culturală a traducătorilor reprezintă o componentă foarte importantă în
procesul de traducere a literaturii pentru copii. De fapt, este valorizată
capacitatea unei comunicări interculturale, generate de procesul
traducerii, în care unul dintre participanții la dialog este un copil. În
aceste condiții vorbim despre o capacitate sporită a traducătorilor de a
se familiariza cu literatura pentru copii prin activitatea de scriere sau
de traducere, de a sesiza gradul necesar de adaptare a textului literar la
psihologia unui copil, parte a unei societăţi diferite de cea în care a
fost scris originalul, de a simţi lumea copilului dincolo de textul de
tradus, păstrându-i simplitatea, optimismul şi curăţenia şi de a rămâne
totodată invizibil în calitate de persoană matură care lucrează pentru

230
cei mai mici – toate precondițiile enumerate contribuie simţitor la
corelarea produsului final cu aşteptările cititorului în formare.
Literatura pentru copii este puternic ancorată de societatea din
care vine, iar traducerea ei este, de cele mai multe ori, o adaptare,
chiar o re-scriere şi re-facere a conţinutului şi a formei originalului.
Ceea ce rămâne comun, într-un fel ceva universal – este condiţia
operării cu un limbaj simplu, dinamic, marcat de un colorit stilistic
emoţional, cu un personaj central îndrăgit de cititori, care le
exteriorizează felul de a vedea şi a aprecia lumea din jur. Este tocmai
cazul lui Guguţă, unul din personajele principale a scrierilor lui
Spiridon Vangheli, un copil care vine din universul rustic, mai exact
din satul Trei Iezi, iar toate aventurile lui Guguţă îl prezintă în raport
cu familia, rudele şi consătenii săi. Este vorba despre un băieţel
optimist, inteligent şi destul de îndrăzneţ, care întruchipează lumea
feerică a copilăriei.
Compararea originalului cu traducerile oferă un spaţiu generos
pentru analiza strategiilor abordate de către traducători pe fundalul
unor principii generale, menite să optimizeze întregul proces de
traducere. Totodată înţelegem că traducerea literaturii pentru copii nu
poate ieși din cadrul ideologic, moral şi estetic al polisistemului literar
şi traductologic.
Analiza traducerilor povestioarelor scrise pentru copii de
Spiridon Vangheli permite să constatăm chiar de la bun început că
fiecare versiune conţine un grad mai mare sau mic de adaptare a
originalului la realitatea cunoscută de micii destinatari ai limbilor
concrete. Acest grad de adaptare se înscrie în parametrii situaţiei
pragmatice în care a fost realizată o traducere sau alta. Vom menţiona
că adaptarea se operează atât la nivel verbal, cât şi la cel nonverbal,
adică în prezentarea grafică a volumelor. Prezenţa imaginilor creează
dificultăţi suplimentare în traducerea literaturii pentru copii, mai ales
în cazurile când conținutul este strâns legat de imagine, de exemplu în
istorioara „Cușma lui Guguță‖.
De cele mai multe ori desenele sunt purtătoare de informaţie
conotativă ce ţine de aspectul cultural, estetic, psihologic. Tendinţa
generală este de a păstra ilustraţiile în textele traduse, asigurând astfel
un transfer mai amplu al informaţiei generale, a tonalităţii textului
original. Totuşi există situaţii când această strategie este inacceptabilă,
căci, deseori, ilustraţiile folosite în textele pentru copii pierd din
pertinenţa lor informativă din cauza că aceeaşi imagine semnifică ceva
diferit sau chiar nu transmite nimic pertinent destinatarului în cultura-
ţintă.

231
 Desenele care însoţesc traducerile textelor vangheliene
reflectă, mai întâi de toate, opţiunea editorilor, dorinţa lor fie de a
păstra „ecoul‖ originalului, fie de a-l reduce la zero. Amintim că
volumul în original conţine imagini perfecte ale realităţii rustice
caracteristice Moldovei, adică toate personajele poartă haine naţionale,
multe nuvele reproduc textual şi iconic imagini ale satului
moldovenesc, ale tradiţiilor naţionale, în particular ale celor ce ţin de
sărbătorile de iarnă ş.a.
În versiunea în limba franceză, realizată de Mircea Ioniţă,
traducător autohton, regăsim desene realizate de pictorul moldovean
Igor Vieru, care păstrează numeroase elemente ale portului naţional
moldovenesc, dar le adaptează într-un fel la un stil mai neutru, adică la
un cititor care vine dintr-o altă cultură decât cea moldovenească.
Volumul tradus în SUA a fost ilustrat cu multă grijă de Trina
Shart Hyman, care a respectat stilul naţional moldovenesc, adaptat la
capacităţile de interpretare ale unui copil american. Pe fiecare pagină a
volumului dat textul are un cadru sugestiv care înglobează reuşit
elemente ale realităţilor etnoculturale moldoveneşti, alături de imagini
ce reproduc parţial informațiile de bază ale conţinutului nuvelei
concrete. Probabil acest cadru-ornament explică absenţa numerotării
paginilor în volum, care nu are prea mare importanță pentru un copil.
Cea „mai radicală‖ adaptare a ilustraţiilor şi a conţinutului
textelor traduse o înregistrăm în traducerea în limba italiană.
Ilustraţiile pictate de Marcella Brancaforte nu conțin nicio aluzie la
realitatea moldovenească, fiind întru totul adaptate pentru a fi
receptate de un mic cititor italian, până şi „vestita‖ cuşmă ţuguiată a
lui Guguţă, confecţionată din blană de oaie, este înlocuită de autoarea
imaginilor prin una, mai degrabă cu un specific cultural rusesc (un
argument în plus pentru a considera traducerea în italiană ca una
indirectă, realizată prin intermediul limbii ruse). În textul tradus în
italiană sunt „şterse‖ la fel multe situaţii vădit axate pe realitatea
moldovenească, astfel textul devenind trunchiat ca formă şi conţinut,
un fel de adaptare și nu o traducere ca atare.
În linii generale, credem că succesul traducerii literaturii
pentru copii este asigurat prin echilibrarea co-raportului conţinut –
creativitate – simplitate – „libertate‖ în alegerea materialului lingvistic
și semantic. Această balansare motivează aplicarea strategiilor de
traducere de ordin lexical, sintactic, textual (împrumuturi şi calcuri,
transpoziţii, schimbări de la o unitate la alta, schimbări de structură a
unităţilor de diferit volum; schimbări care ţin de coeziunea textului;
schimbări ale modului de exprimare oscilând de la un nivel la altul;
schimbări de ordin retoric), a strategiilor semantice (sinonimia;

232
antonimia; hiponimia; modificarea gradului de abstractizare al
textului; schimbarea de distribuţie; parafrazarea; schimbarea figurilor
de stil ş.a.) sau ale celor pragmatice (culturale, schimbarea gradului de
înţelegere a textului făcând mesajul mai explicit sau mai implicit;
omiterea sau adăugarea unor informaţii; schimbări interpersonale;
schimbări ilocuţionare; schimbări de coerenţă şi traduceri care
schimbă gradul de vizibilitate al textului) (mai multe detalii: Groparu-
Spiţă 2011).
Să urmărim în câteva blocuri de exemple strategiile de
selectare a materialului lingvistic şi alegerea procedeelor sintactice şi
semantice de traducere (ele interferează frecvent într-un text).

Blocul 2 de exemple:

Originalul în Iarna l-a găsit sub cuşmă în satul Trei-Iezi. I-a plăcut
română mătuşii Ierne băieţelul (54).
Traducerea L‘hiver le surprit sous son bonnet de fourrure dans le
în franceză village de Trois-Chevreaux: le petit garçon plut
beaucoup à tante Hiver (3).
Comentariu În limba franceză este calchiată denumirea satului
(Trei-Iezi Ŕ Trois-Chevreaux). Lexemul cuşmă nu este
tradus pur și simplu prin lexemul generic chapeau, ci
perifrastic, prin bonnet de fourrure, precizând că este
vorba anume despre o cușmă pentru timpul rece și,
astfel, evidențiind caracteristici importante care sunt
valorificate în mai multe episoade și nuvele cu
implicarea cușmei lui Guguță (încălzește iarna copii
pe drum de la școală, protejază un sat întreg de frig
etc.).
Traducerea Fragmentul este omis
în italiană Probabil, alegerea traducătoarei este dictată de mai
mulți factori: credem că este vorba despre o
simplificare și o adaptare importantă a textului
original la mentalitatea unui copil italian. Nuvela
începe cu dialogul între tată și Guguță, fiind omisă
descrierea satului și a cușmei lui Guguță prin care
demarează textul în original. Probabil este vorba
despre o condiție de volum impusă de editorii
volumului.

233
Traducerea Guguze had just on his tall, fur hat for the first time
în engleză that year, when Winter came.
It was clear that Winter liked both Guguze and his
lambs‘ – wool hat.
Comentariu În limba engleză este omis fragmentul în care se
conţine denumirea satului Trei-Iezi, ceea ce poate fi
rezultatul unor dubii în alegerea unei variante potrivite
mentalității unui copil englez pentru care noțiunea de
ed nu este pertinentă. Lexemul cuşmă este tradus
perifrastic – fur hat. Credem că este un echivalent
reușit care conține semele informative ale cuvântului
din original.
Traducerea Не успел Гугуцэ надеть свою большую зимнюю
în rusă шапку, а зима уже тут как тут. Видно,
понравились ей мальчик и его шапка (3).
Comentariu În limba rusă este omis fragmentul în care se conţine
denumirea satului, posibil din dorința de a exclude
anumite ambiguități semantice generate de lexemul ed
– козлик, diminutiv al lexemului козѐл, sub influența
conotației negative a lexemului козѐл în limbajul
familial (nemernic, prost ș.a.). Lexemul cuşmă este
tradus perifrastic – большую зимнюю шапку, adică o
cușmă mare de iarnă, fără a preciza din ce material
este fabricată, nici forma ei, importantă totuși pentru
unele episoade descrise în original.

Alegerea procedeului de traducere perifrastică a lexemului

cuşmă este probabil motivată de imaginile din textul original, din care
desprindem că este vorba despre o căciulă fabricată din blană de oaie.
Dicţionarele de limbă oferă aceeași informaţie.
Renunţarea la folosirea în traducere a denumirii satului de
baștină a lui Guguță este una intenţionată şi pune în valoare orientarea
spre destinatarul dintr-o altă cultură pentru care această informaţie
pare a nu fi pertinentă.
În blocul 3 de exemple observăm schimbări la nivel structural,
marcat prin omisiuni, şi la cel semantic, prin felul de a traduce unele
interjecţii („Poc!ŗ Ŕ „Vlan!ŗ Ŕ Хлопнул Гугуцэ себя по лбу) sau
chiar tendința de ale exclude totalmente din context sau de a le înlocui
printr-un material care explicitează semnificația interjecției, adică este
vorba despre o supratraducere.

234
 Blocul 3 de exemple:

Originalul în Numai o dată l-a făcut de ruşine. Cîte nu-i făgăduia la

română poarta şcolii şi cum n-o netezea Guguţă Ŕ degeaba,
cuşma nu se făcea mai mare. Era tocmai un ger că a
răguşit clopoţelul şcolii, iar în satul Trei Iezi nu auzeai
un cîine hămăind.
Abia ajuns în ogradă, Guguţă şi-a dat seama ce e la
mijloc – uitase în dimineaţa aceea să dea mîncare la
oi. „Poc!ŗ îşi trage atunci o sfîrlă în frunte, ca să ţină
minte ce are de făcut.
Şi cuşma nu-i mai făcea mofturi (56).
Traducerea Une seule fois le bonnet lui joua un mauvais tour. À la
în franceză porte cochère de lřécole Gougoutsa lui promit monts
et merveilles, il le caressait, mais cřétait en vain: le
bonnet ne voulait pas grandir. Et ce jour-là il faisait si
froid que la clochette de l‘école s‘enroua, et les chiens
des Trois-Chevreaux n‘aboyaient pas.
Arrivé dans la cour, Gougoutsa se rendit compte de ce
qu‘il y avait: le matin il avait oublié de donner à
manger aux brebis. „Vlan!ŗ s‘appliqua-t-il une
chiquenaude sur le front pour qu‘il n‘oubliât plus ce
qu‘il avait à faire.
Et le bonnet ne fit plus des siennes (5-6).
Comentariu Versiunea în limba franceză reia, în general, toate
ideile din textul original. Observăm, totuşi, o
schimbare substanţială de stil, care se explică prin
străduința traducătorului de a respecta cu maximă
fidelitate normele limbii franceze scrise, utilizând în
permanență forme verbale de perfect simplu (joua,
sřenroua, rendit, sřappliqua-t-il – cu inversia subiect-
predicat), sau de subjonctiv (pour quřil nřoubliât),
ceea ce nu este deloc caracteristic stilului de
comunicare al unui copil. Este destul de sofisticată
structura frazei: Et le bonnet ne fit plus des siennes, e
greu de imaginat ca un copil să folosească astfel de
structuri.
Traducerea Poi viene il grande gelo.
în italiană È l‘inverno più freddo che sia mai capitato.
I cani non abbaiano più perché hanno mal di gola. Il
campanello della scuola non suona più perché gli è
andata via la voce (18).

235
Comentariu În traducerea în limba italiană înregistrăm o adaptare
prin reducerea substanţială a volumului informativ al
textului original. Traducătoarea a intervenit masiv în
conţinut, astfel, mesajul tradus diferă foarte mult de
original, nu regăsim elementele de personificare a
căciulii şi dialogul prin care Guguţă încearcă să o
roage să crească (Numai o dată l-a făcut de ruşine.
Cîte nu-i făgăduia la poarta şcolii şi cum n-o netezea
Guguţă Ŕ degeaba, cuşma nu se făcea mai mare).
Lipseşte momentul educativ care transmite mesajul
despre necesitatea de a-şi respecta obligaţiunile, adică
de a munci pentru a putea beneficia de ceva, respectiv,
nu este tradusă nici interjecția. (Abia ajuns în ogradă,
Guguţă şi-a dat seama ce e la mijloc Ŕ uitase în
dimineaţa aceea să dea mîncare la oi. „Poc!ŗ îşi
trage atunci o sfîrlă în frunte, ca să ţină minte ce are
de făcut. Şi cuşma nu-i mai făcea mofturi).
Traducerea Fragmentul este omis
în engleză Cauzele omiterii fragmentului ar putea fi tot tendința
traducătoarei de a adapta textul la mentalitatea
copilului englez, adică excluderea detaliilor ce descriu
niște realități cotidiene ale unui sat moldovenesc, căci,
din punctul de vedere al selectării echivalenților în
procesul traducerii – nu se conturează dificultăți prea
mari. Un alt motiv ar putea fi spațiul redus rezervat
publicației, ceea ce obligă traducătorul să reducă din
volumul textului.
Traducerea Но однажды шапка подвела мальчика. Он ей и то
în rusă обещал, и другое, и гладил еѐ, и упрашивал ŕ не
растѐт шапка. И надо же было этому случиться
как раз тогда, когда от мороза в школе звонок
охрип и во всѐм селе Трое Козлят ни одна собака
лаять не могла. Пришѐл Гугуцэ домой и всѐ понял:
он же утром овец не накормил! Хлопнул Гугуцэ
себя по лбу — не забывай про дела. И шапка опять
стала его слушаться (5).
Comentariu Interjecția din original „Poc!ŗ este redată în rusă
contextual – Хлопнул Гугуцэ себя по лбу ŕ не
забывай про дела [nu uita ce trebuie să faci!].
Traducătorul a recurs la explicitarea sensului
interjecției.

236
 Necesitatea găsirii soluţiilor creative de traducere, adică
adaptarea la sistemul gramatical al limbii respective, procedeele de
traducere a unor interjecții și a modalității de comunicare copil –
matur, mai este condiționată de caracterul ludic al limbajului folosit
în literatura pentru copii, bazat pe efectele sonore, jocul de cuvinte,
utilizarea tropilor, iar perspectiva abordării traductologice a acestora
este pluridisciplinară, centrată pe nivelul cognitiv, psihologic, social,
artistic, literar. În textele pentru copii atare elemente pot fi
reprezentate prin interjecţii, cântece de leagăn, cimilituri etc.
Elementele feerice din textele vangheliene sunt reconstituite
destul de reuşit în traduceri, păstrând practic descrierea situației din
original, ceea ce se explică, probabil, prin faptul că feericul oscilează
la limita realului, reflectând mersul obişnuit al gândirii unui copil, care
le sesizează în ansamblu, iar traducătorul are un vast câmp de
manifestare a aptitudinilor sale creative.

Blocul 4 de exemple:

Originalul în După ce împrăştia copiii pe la pragurile lor, cuşma se

română făcea iar mică, s-o poată pune Guguţă în cui (56).
Traducerea Ayant reconduit les enfants, le bonnet redevenait petit
în franceză pour que Gougoutsa pût lřaccrocher au clou (5).
Comentariu Este păstrat efectul magic din original.
Traducerea Quando Gugu ha accompagnato tutte le bambine e
în italiană anche la maestra, torna a casa.
E quando appende il colbacco allřattaccapanni,
quello diventa normale. Solo un poř grande.
Comentariu Este păstrat și dezvoltat efectul magic din original.
Traducerea Fragmentul este omis
în engleză Presupunem că omiterea fragmentului rezultă din
alegere deliberată a traducătoarei, motivele le-am
expus anterior.
Traducerea Отведѐт Гугуцэ детей, и шапка сразу становится
în rusă маленькой, чтобы еѐ можно было на вешалку
повесить (5).
Comentariu Este păstrat efectul magic descris în textul original.

Acelaşi specific al mentalității unui copil, al felului său de a

gândi este descris în blocul de exemple 6. Tot aici observăm
interferenţele ce țin de informaţia de ordin sociocultural și putem

237
aprecia strategiile și procedeele de traducere pentru care a optat
fiecare traducător.

Blocul 5 de exemple:

Originalul în Într-o zi Guguţă s-a pomenit că are şapte bănuţi. Şi

română unde îi pune în cel mai adînc buzunar şi nu umblă la ei
trei zile, poate vor scoate puişori de bani. Cînd colo, a
găsit lîngă banii vechi numai o ţintă. Sora lui, Dica, i-a
spus că nici în buzunarul ei monedele nu fac puişori.
Iar buzunarul lui tata nu era acasă (61).
Traducerea Une fois Gougoutsa se trouva avoir sept kopeks. Il les
în franceză enfuit au plus profond de sa poche et n‘y toucha point
trois jours durant dans l‘espoir que ses kopeks feraient
éclore des poussins dřargent. Trois jours après il ne
trouva auprès de son argent rien de plus qu‘un clou.
Sa soeur Dique lui dit que chez elle non plus les
pièces de monnaie ne faisaient jamais de poussins. Et
la poche de son père n‘était pas à la maison (8).
Comentariu În traducerea în limba franceză traducătorul recurge la
un împrumut din limba rusă – sept kopeks, alături de
un termen francez – lřargent. Alegerea acestui
echivalent reflectă perioada în care a fost realizată
traducerea respectivă, anul 1979, când în spaţiul
Republicii Moldova circula acest fel de monede, deci
este o traducere adaptată la situaţia de comunicare
concretă, adică cu elemente din cultura rusă, chiar
dacă Spiridon Vangheli a folosit în textul original un
lexem cunoscut de multă vreme de poporul
moldovenesc – bănuți.
Traducerea Un giorno Gugu ha trovato sette monete, non una di
în italiană più nè una de meno.
Le ha infilate nella tasca più profonda dei pantaloni e
per tre giorni non le ha toccate. Sperava tanto che
aumentassero di numero, ma non è successo.
Pazienza.
Non è successo nemmeno nelle tasche della sua
sorellina Ghighi, che però non aveva sette monete:
non aveva nemmeno una (29).
Comentariu În limba italiană este utilizat lexemul cu o semantică
generică – monete. În extinderea traducerii, expresia
puişori de bani este tradusă prin parafrază, fără a

238
 utiliza un substantiv ce ar denumi monede: che
aumentassero di numero.
Traducerea Однажды Гугуцэ нашѐл семь копеек. Не больше и
în rusă не меньше. Опустил он монетки в самый глубокий
карман, три дня туда не залезал: вдруг рядом с
прежними новые монетки заведутся? Но в
кармане, кроме гвоздя, ничего нового не
обнаружилось. Сестрѐнка сказала, что в еѐ
кармашке деньги сами не заводятся. Насчѐт
папиного кармана брат с сестрой ничего сказать не
могли: его не было дома.
Comentariu În limba rusă observăm prezenţa mai multor unităţi
lexicale: копеек, монетки, деньги. Totodată, în acest
fragment găsim o supratraducere – Однажды Гугуцэ
нашѐл семь копеек. Не больше и не меньше. În
original nu există un astfel de text, în schimb, el
figurează și în versiunea în italiană: Un giorno Gugu
ha trovato sette monete, non una di più nè una de
meno, fapt ce confirmă o dată în plus că traducătoarea
de italiană s-a bazat pe textul în limba rusă și nu pe
originalul în română.

O influenţă identică a condițiilor mediului sociocultural în

care este efectuată traducerea o desprindem din exemplele din blocul
6:

Originalul în Cînd vede aşa, Guguţă cumpără un bumb.

română Îi mai rămăseseră acolo nişte bănuţi şi a hotărît să-i
caute mamei o rochie, dar să fie numaidecît albastră,
că mama are ochi albaştri. N-a găsit o rochie ca ochii
mamei.
Mai umblă Guguţă prin magazin, că are bani. Iaca dă
de nişte pantofi cu călcîiul de-o jumătate de arşin
(57).
Traducerea Ce voyant, Gougoutsa acheta un bouton. Il lui restait
în franceză encore quelques kopeks, et il décida d‘acheter une
robe à sa mère. Il voulait absolument qu‘elle fût bleue
comme les yeux de sa mère. Tout à coup il remarqua
des souliers avec des talons hauts dřune demie-
archine (8).
Comentariu Nu putem explica opțiunea lui Vangheli care
utilizează unitatea de măsură de origine rusească (o

239
 jumătate de arșin), dar regăsim acest împrumut și în
traducerea în limba franceză: des talons hauts dřune
demie-archine.
Traducerea Allora Gugu compera un bottone. Un bottone costa
în italiană quattro monete. Gliene sono rimaste tre. Gugu
vorrebbe comperare un vestito per il bottone, ma non
uno qualunque: un vestito blu. Sono belle, però, anche
quelle scarpe col tacco alto (30).
Comentariu În limba italiană nu este precizată înălțimea tocului
pantofilor, doar se spune că sunt înalți: scarpe col
tacco alto.
Traducerea Видя такое дело, купил Гугуцэ пуговицу. Теперь у
în rusă него оставалось три копейки. Надо бы к пуговице
платье прикупить. И не какое-нибудь, а голубое.
Но голубого платья в продаже не было. Может,
взять вон те туфли на высоких каблуках? (6).
Comentariu În limba rusă nu este precizată înălțimea tocului
pantofilor, doar se spune că sunt înalți: туфли на
высоких каблуках: observăm că traducătorul a
neutralizat un cuvânt arhaic – arșin, care nu este
pertinent pentru un copil vorbitor de limbă rusă. Spre
deosebire de original, în care Guguță doar vede
pantofii, în limba rusă este utilizată o întrebare, care
transmite un alt mesaj – Guguță se întreabă dacă vrea
să cumpere pantofii, adică are dubii.

Alegerea traducătorilor de a neutraliza în multe cazuri

informația marcată de valențe socioculturale transmite grija pentru
destinatarul textelor traduse: în ultimul exemplu contează că este
vorba despre pantofi pe tocuri înalte, copiii nu au nevoie de mai multe
detalii, ele ar putea reduce atenția cititorilor în formare. Totodată, nici
într-o versiune din cele analizate nu a fost păstrată descrierea
mentalității unui copil, care este sigur că șapte bănuți constituie o
sumă importantă: Îi mai rămăseseră acolo nişte bănuţi şi a hotărît să-i
caute mamei o rochie, dar să fie numaidecît albastră, că mama are
ochi albaştri. N-a găsit o rochie ca ochii mamei. Mai umblă Guguţă
prin magazin, că are bani.
Este interesant de analizat felul în care traducătorii
soluţionează traducerea cântecelor de leagăn, căci structura sonoră are
o importanță deosebită pentru copilul care abia descoperă secretele și
profunzimea aspectului fonologic al limbii materne. Traducătorul
aplică capacități sporite de creativitate pentru a menține interesul

240
copilului care va savura naturalețea, muzicalitatea, rima, ritmul
textului tradus.

Blocul 7 de exemple:

Originalul în Altă dată Guguţă s-ar fi gîndit ce să facă cu bucata de

română poveste care i-a rămas în cap, dar acum nu-i ardea de
asta. Să fie bună fata de împărat să-l aştepte pe Făt-
Frumos pînă va avea timp Guguţă în altă seară să
spună povestea mai departe.
Când a dat să-i măsoare piciorul, s-a mișcat o mână
de-a mamei. Guguță a luat-o încetinel în palmele lui
mititele și, legănând-o, îi cântă așa:
Nani, nani,
Mâna mamei...
Cum a adormit mâna, Guguță hai să măsoare talpa
mamei! (58).
Traducerea Lorsqu‘il voulut prendre la pointure du pied de sa
în franceză mère, une main de celle-ci remua. Gougoutsa la prit
doucement et la berça tout en chantonnant:
Dodo, petite, dodo
Dors, menotte, dors…
La main une fois endormie, Gougoutsa se mit à
mesurer le pied de sa mère (9).
Comentariu Traducătorul a simulat un cântec de leagăn în limba
franceză, în care sunt utilizate elemente caracteristice
acestui tip de text în cultura franceză, cu elemente și
procedee tipice pentru cântexele de leagăn, ușor de
recunoscut: dodo, petite....
Traducerea Esce in punto di piedi dalla camera da letto, torna con
în italiană un filo in mano e si avvicina alla mamma. Lei muove
lentamente la mano. Gugu gliela prende e la culla,
canticchiando una ninnananna.
Fař la ninna, fař la nanna,
o manina della mamma,
dormi fino a domattina,
Fai la brava, cara manina (32).
Comentariu În traducerea în italiană regăsim o muzicalitate sporită
a cântecului de leagăn, cu o succesiune de diminutive,
specific pentru tradiția acestei culturi.
Traducerea На цыпочках вышел он из спальни и вернулся с

241
în rusă ниткою в руках. Приложил он нитку к маминой
ноге, и тут у мамы рука шевельнулась. Взял
Гугуцэ мамину руку в ладошку, начал еѐ
покачивать.
Ночь тиха, постель мягка,
Баю-баюшки, рука.
От этой песенки рука сразу уснула (6-7).
Comentariu În versiunea tradusă în limba rusă este propus un text
echivalent la nivel funcțional cu originalul, dar marcat
de specificul cântecelor de leagăn rusești, însoțite de
elemente tradiționale pentru acest gen literar, ca Баю-
баюшки... și o rimă adaptată acestui tip de texte.

Nu se pot extrage elemente de echivalenţă la nivel de

microstructură, accentul este pus pe dimensiunea funcțională, adică pe
tipul de text care trebuie să fie un cântec de leagăn, după cum rezultă
din context. Alegerea este adecvată realităţii socioculturale concrete.
Atare efecte se suprapun deseori elementelor de factură
socioculturală incorporate în textul original, iar traducerea oscilează
între păstrarea lor ca atare, adaptarea la regulile de comunicare în
societatea şi cultura-ţintă (până la limita de ștergere a specificului
culturemelor din textul original), sau excluderea lor totală, în funcţie
de pertinenţa informativă în textul concret şi de nivelul de
traductibilitate care poate fi aplicat.

Blocul 8 de exemple:

Originalul în Altă dată Guguţă s-ar fi gîndit ce să facă cu bucata de

română poveste care i-a rămas în cap, dar acum nu-i ardea de
asta. Să fie bună fata de împărat să-l aştepte pe Făt-
Frumos pînă va avea timp Guguţă în altă seară să
spună povestea mai departe (58).
Traducerea L‘autre fois cela aurait gêné Gougoutsa de ne pas
în franceză terminer son conte, maintenant il ne s‘en soucier
point: que la fille du roi ait patience et attende Fet-
Froumos1 jusqu‘au soir où Gougoutsa pourrait
continuer son récit (9).
1
Héros des contes populaires moldaves.
Comentariu Traducătorul a optat pentru păstrarea numelui propriu
Făt-Frumos, adaptat la pronunţia în limba franceză
Fet-Frumos, recurgând la glosarea prin notă de subsol.

242
Traducerea Gugu è bravo a raccontare le storie: cosí bravo che a
în italiană metà storia la mamma è già addormentata. Adesso il
principe azzurro dovrà aspettare un po‘ per incontrare
la principessa: in questo momento Gugu non ha tempo
di occuparsi di lui (32).
Comentariu În limba italiană este neutralizată informaţia
socioculturală, fiind folosit un lexem cu un sens
generic: il principe azzurro, mai clar pentru micii
cititori italieni.
Traducerea Пошѐл он домой, стал дожидаться вечера, когда
în rusă мама спать ляжет. А чтобы она быстрее уснула,
Гугуцэ стал рассказывать ей сказку про царевну.
Мама уснула на середине, и другая половина
сказки осталась в голове у Гугуцэ. Что ж, пусть
царевна подождѐт своего Фэт-Фрумоса до
следующего раза. Гугуцэ было не до них (6).
Comentariu Traducătorul a optat pentru păstrarea numelui propriu
Făt-Frumos, transcris în limba rusă ca Фэт-Фрумос,
fără explicaţii suplimentare, căci sensul este explicitat
prin elementele din cotext: Что ж, пусть царевна
подождѐт своего Фэт-Фрумоса до следующего
раза (să-și aștepte prințul până „altă dată‖).

În procesul traducerii literaturii pentru copii ne convingem

mai mult ca oricând despre justeţea abordării textuale a traducerii,
promovată de numeroşi traductologi moderni, printre care un loc
aparte îi revine lui Eugeniu Coşeriu: „La rîndul său, traducerea
priveşte direct nivelul discursului şi nu nivelul unei anume limbi
(numai textele sînt traduse) [subl. n. – L. Z.] şi este legată, de aceea,
de distincţia desemnare/semnificaţie/sensŗ [subl. n. – L. Z.] (Coşeriu
2009, 314-315).
Doar la nivelul textului este posibilă redistribuirea elementelor
informative ale mesajului original în vederea conservării încărcăturii
semantice și a efectelor pragmatice, ceea ce contribuie la calitatea
traducerii, adică la reducerea discrepanţelor dintre original şi
versiunea tradusă.
Strategiile de traducere pragmatică merg dincolo de nivelul
textului, căci orice text, indiferent de destinația lui, este scris de
oameni și pentru oameni. În textul tradus trebuie transmise maximal
așteptările, interesele, scopurile țesute în original. Este știut că
dimensiunea pragmatică a traducerii presupune structura relațiilor și a
conexiunilor dintre text și realitatea lingvistică, inclusiv realitățile

243
socioculturale. Traducătorul intervine cu elementele considerate de el
ca fiind importante și necesare pentru înţelegerea unor informaţii mai
speciale de ordin sociocultural, îngrijindu-se de efectele ce ar trebui să
rezulte din cunoașterea și interpretarea lor adecvată de către destinatar.
În exemplele analizate, am observat diverse abordări în textul tradus,
de la extindere informativă până la reducere substanțială de text; de la
respectarea strictă a normelor gramaticale, ce generează pierderi
comunicative, la o libertate foarte mare a expunerii fabulei nuvelelor
traduse (la limita „prietenilor perfizi ai traducătorului‖). Vom vorbi
deci, despre o schimbare în textul tradus a pragmaticii textului
original, adaptând-o la un nou destinatar. Ceea ce rămâne comun în
cazul nuvelelor lui S. Vangheli este destinatarul copil, dar mentalitatea
acestuia nu este absolut identică în diferite societăți.

Blocul 9 de exemple:

Originalul în Bătea la uşă, însă, o sărbătoare mare, de care e una pe

română an, cînd toţi bărbaţii trebuie să facă daruri.
Guguţă a fost primul dintre bărbaţii satului care a
pornit după cumpărături. Cum ieşea pe portiţă, bi-bi,
un automobil pe drum (61).
- Iii! se opreşte omuleţul. Am să-i cumpăr mamei o
maşină, că o dor picioarele cînd umblă prin ogradă
(61).
Traducerea Le jour d‘une grande fête approchait, celle où tous les
în franceză hommes doivent faire des cadeaux. Gougoutsa fut le
premier des hommes de son village qui alla faire des
achats. Au moment où il sortait par le portillon un
coup de klaxon retentit: une Volga.
- Voilà, dit le petit bonhomme en s‘arrêtant.
J‘achèterai une auto à ma mère, car elle a mal aux
pieds à tant marcher dans la cour (8).
Comentariu Textul tradus reflectă condițiile pragmatice și sociale
la care ne-am referit anterior, adică necesitatea de a
respecta cerințele dictate de unele organisme de
supraveghere ideologică, cerințe valabile atât pentru
producerea textelor originale, cât și pentru traduceri.
Traducătorul este într-un fel obligat să aducă mărci ale
realității sovietice, chiar dacă autorul Vangheli evită
să ofere detalii ce ar ancora evenimentele descrise la o
anumită perioadă istorică. Dacă în textul original este
vorba despre un oarecare automobil, informația

244
 reprodusă fidel în traducerea în italiană și în rusă, apoi
în versiunea în limba franceză este utilizată denumirea
unei mărci de automobile (considerate luxoase),
produse în Uniunea Sovietică – une Volga.
Totodată, prin această opțiune traducătorul
explicitează dorința lui Guguță de a-i face mamei
cadou cea mai bună mașină – o Volgă, etalon al
calității în contextul social respectiv.
În traducerea în limba franceză este păstrat efectul
comic al „exploatării‖ automobilului descris în
original: Jřachèterai une auto à ma mère, car elle a
mal aux pieds à tant marcher dans la cour.
Traducerea Stava per arrivare dei regali, quando tutti gli uomini
în italiană fanno un regalo a tutte le donne. Gugu è stato il primo
a entrare nel negozio del villaggio. Pensa di
comperare unřautomobile per la sua mamma. Cosí poi
potrà accompagnarla al mercato, ed è comodo,
perché non bisogna portare pacchi e pacchetti: li
porta la macchina (30).
Comentariu În limba italiană se vorbește doar despre ideea de a
cumpăra un automobil, dar se pune accentul pe partea
practică a folosirii lui: Cosí poi potrà accompagnarla
al mercato, ed è comodo, perché non bisogna portare
pacchi e pacchetti: li porta la macchina.
Dispare efectul comic, bazat pe modul de gândire naiv
al unui copil, schimbând accentul spre pragmatic. Este
un fel de „autohtonizare‖ a informației din original,
adaptată la felul de cunoaștere a lumii de către copiii
italieni, care nu prea sunt familiarizati cu realitatea
rurală moldovenească (când mama obosește umblând
prin ogradă din cauza volumului mare de lucru pe care
trebuie să-l facă).
Traducerea Приближался день, какой бывает раз в году. Когда
în rusă все мужчины всем женщинам делают подарки.
Гугуцэ первым из мужчин своего села явился в
магазин. По дороге он надумал купить маме
машину. Возить маму на базар будет, конечно, он,
Гугуцэ.
Comentariu În traducerea în limba rusă desprindem un efect
similar celui din limba italiană: По дороге он
надумал купить маме машину. Возить маму на
базар будет, конечно, он, Гугуцэ.

245
 Observăm din nou o supratraducere în limba rusă,
unde este adăugat un fragment lipsă în original:
Возить маму на базар будет, конечно, он, Гугуцэ,
pe care îl regăsim și în versiunea în italiană: Cosí poi
potrà accompagnarla al mercato, ed è comodo,
perché non bisogna portare pacchi e pacchetti: li
porta la macchina.

Secvențele din blocul 10 de exemple oferă modele de adaptare

pragmatică substanțială operate de traducătorii de limbă rusă și de
limbă italiană. În cazul concret ne referim la schimbarea finalului
nuvelei „Cadoul‖. Probabil, în opinia traducătoriilor de limbă italiană
și rusă, finalul nuvelei, scris de S. Vangheli, nu răspunde așteptărilor
unui copil care așteaptă un sfârșit fericit al istoriei cu cadoul pentru
mama. Posibil, anume din aceste considerente, traducătorii respectivi
au adăugat fragmente informative prin care răspund acestor așteptări
ale micilor cititori.

Blocul 10 de exemple:

Originalul în Guguţă a aşteptat încă multă vreme la fereastră să stea

română ninsoarea, pînă l-a găsit mama într-un tîrziu adormit,
cu un bumb în mînă (59).
Traducerea Gougoutsa attendit bien longtemps auprès de la
în franceză fenêtre que la neige cessât de tomber, et sur le tard, sa
mère le trouva endormi un bouton à la main (11).
Comentariu În limba franceză este păstrată cu fidelitate informația
din original, inclusiv în ceea ce ține de finalul istoriei:
sa mère le trouva endormi un bouton à la main.
Traducătorul, la fel ca autorul originalului, a încheiat
istoria pe o notă întrucâtva tristă: Guguță nu a reușit
să-i pregătească mamei un cadou adevărat de
sărbătoarea femeilor.
Traducerea Gugu si è addormentato. La mamma lo trova che
în italiană dorme sulla panca davanti alla finestra. Nella manina
aperta ci sono tre monete e un bottone di cui la
mamma aveva bisogno (34).
Comentariu În limba italiană traducătoarea propune un sfârșit
fericit de nuvelă: Nella manina aperta ci sono tre
monete e un bottone di cui la mamma aveva bisogno.

246
Traducerea Небо потемнело, холмы побелели, а мальчик
în rusă уснул. Мама нашла его, спящего, у окна. В руке он
держал три копейки и пуговицу. Чудесную
пуговицу. Как раз такую, какая была маме очень
нужна (7).
Comentariu În limba rusă înregistrăm de asemenea o încheiere
fericită a istoriei cu cadoul pentru mama: В руке он
держал три копейки и пуговицу. Чудесную
пуговицу. Как раз такую, какая была маме очень
нужна.
Traducerile în rusă și în italiană adaugă un detaliu
important: Guguță a cumpărat bumbul de care mama
avea nevoie.

În exemplele precedente au fost înregistrate diferite grade de

intervenție în informația din textul-sursă. Este clar că situația depinde
nemijlocit de abilitatea traducătorului și de felul în care el
interpretează textul original și îl adaptează la așteptările și la gradul de
cunoaștere a realității înconjurătoare de către cititorul în formare, care
aparține limbii și culturii-țintă. Din acest motiv, vorbim despre
echivalențe stabilite la nivel textual și chiar macrotextual, adică de
echivalențe dinamice, care pun în valoare orientarea traducătorului
spre așteptările destinatarului său, în condiția unei bune cunoașteri a
mentalității acestuia. Întrebarea despre acceptabilitatea unor astfel de
transformări rămâne însă deschisă, căci, credem, este vorba totuși
despre o gradare diferită a nivelului de fidelitate față de original, nu
întotdeauna ușor de argumentat.
O altă constatare de ordin general, la care am ajuns
suprapunând versiunile realizate în diferite limbi, este că, fidelitatea
informativă a originalului, comparativ cu traducerea lui, apare mai clar
în cuplul de limbi română – franceză. Acest raport cunoaște devieri
importante pentru binomul limba română – limba rusă, limba română
– limba italiană. Mai mult decât atât, considerăm că în cazul limbii
italiene avem de-a face cu o traducere indirectă, realizată prin
intermediul limbii ruse: ajungem la această concluzie în urma
comparării efectelor comune de adaptare a conținutului originalului în
textele traduse în aceste două limbi. Pentru limba engleză, urmează să
analizăm mai multe fragmente, dar este foarte posibil că, și în acest
caz, să fie vorba tot despre o traducere indirectă din rusă, judecând
după portofoliul de limbi al traducătoarei americane, care a produs
mai multe traduceri din limba rusă în engleză, fiind o bună
cunoscătoare de limbă rusă.

247
 Concluzie
Traducerea literaturii pentru copii înaintează exigenţe sporite
faţă de traducător. La fel ca autorul, traducătorii trebuie să fie
conştienţi de numeroasele restricţii de ordin moral, etic, educaţional,
să fie capabili să contribuie adecvat la cunoaşterea şi respectarea unei
culturi străine.
Orice traducere a literaturii pentru copii este orientată cu
preponderenţă spre formarea intelectuală a tinerilor cititori, contribuie
la dezvoltarea interesului pentru lectură, a capacităţilor analitice de
gândire.
Traducerea textelor de acest gen este actualizată în
permanenţă, fiind adaptată în plan sincronic şi sociocultural la
aşteptările destinatarului-copil prin formele dinamice de echivalenţă,
stabilite la nivel textual și macrotextual.
Scrierile lui Spiridon Vangheli au cunoscut atât traduceri
realizate nemijlocit din limba română spre limbile străine, cât și
traduceri indirecte, mai ales prin intermediul limbii ruse. Această
alegere este motivată într-o anumită perioadă istorică, cea a ex-URSS,
prin politica clasei dominante, care prevedea traducerea textelor în
limba rusă, iar apoi din rusă în alte limbi. Mai târziu, traducerile
indirecte sunt condiționate de factori subiectivi, adică de competențele
lingvistice ale traducătorului (cazul traducerii în limba italiană a
nuvelelor lui Vangheli).
Comparând edițiile traducerilor în diferite limbi, am constatat
că, în procesul traducerii literaturii pentru copii, nu sunt rare situațiile
de adaptare (de diferit grad) la așteptările destinatarului atât a textului,
cât și a dimensiunii paratextuale, inclusiv a celei iconice.

Referințe bibliografice

Armaşu-Canţîr, Ludmila. Structuri şi formule narative în opera lui

Spiridon Vangheli. Chişinău: Garamont-Studio, 2012.
Bantaş, Ana. „Spiridon Vangheli şi lumea primară‖. Revista Limba
Română, nr. 7-8, anul XXII, 2012. Disponibil online la:
http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1689
(Accesat în 12 iulie 2015).
Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia.
Chişinău: Editura Arc, 1996.
Condrea, Irina. Traducerea din perspectivă semiotică. Chişinău:
Cartdidact, 2006.

248
Coşeriu, Eugeniu. Omul şi limbajul său. Iaşi: Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza‖, 2009.
Debombourg, Héloïse. „Les différents procédés de traduction dans la
littérature de jeunesse‖. La Clé des Langues (Lyon: ENS
LYON/DGESCO). Mis à jour le 9 mai 2011 (Accesat în 1
februarie 2015).
Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia 1812-2006. Muzeul
literaturii române „M. Kogălniceanu‖. Chişinău: Editura Prut
Internaţional, 2007.
Friot, Bernard. „Traduire la littérature pour la jeunesse‖. Le français
aujourd'hui, 3, 2003, n° 142: 47-54. Disponibil online la:
www.cairn.info/revue-le-francais-aujourd-hui-2003-3-page-
47.htm (Accesat în 1 februarie 2015).
Groparu-Spiţă (Chifane), Cristina. Traducerea literaturii pentru copii.
Rezumatul tezei de doctorat. Galaţi, 2011. Disponibil online
la: www.arthra.ugal.ro (Accesat în 30 august 2015).
Identité et Equivalence, Négation et Alternation. Disponibil online la:
http://hubertelie.com/u_phi_scien-fr-140-000-negation-
alternation-identite-equivalence.html#id_neg_iv_alt (Accesat
în 19 ianuarie 2012).
Kabatek, Johannes. Tradiţii discursive. Studii. Bucureşti: Editura
Academiei Române, 2015.
Lungu Badea, Georgiana. Mic dicționar de termeni utilizați în teoria,
practica și didactica traducerii. Timișoara: Editura
Universității de Vest, 2012.
Pederzoli, Roberta. La traduction de la littérature dřenfance et de
jeunesse et le dilemme du destinataire. Bruxelles: Editeur P.
Lang, 2012.
Şleahtiţchi, Maria. „Literatura pentru copii: între inocenţa şi nostalgia
jocului‖. In: Literatura pentru copii. Chişinău: Editura Ştiinţa-
Arc, 2004: 18.
Spiridon Vangheli şi universul senin al copilăriei. Biobibliografie.
Biblioteca Naţională pentru Copii „Ion Creangă‖, alcătuitor:
Tamara Maleru. Ediţie îngrijită de Claudia Balaban. Ediţia a
2-a, revăzută şi completată. Chişinău: „Baştina-Radog‖ SRL,
2012.
Vrabie, Diana. Literatura pentru copii (analize literare, note
biobibliografice, bibliografie critică şi sugestii pentru
lectură). Chişinău: Editura Integritas, 2009: 7-12.
Vrabie, Diana. „Proza scurtă pentru copii. Între tradiţionalism şi
postmodernism‖. Prefaţă la antologia Prozatori contemporani
din Basarabia. Tîrgovişte: Editura Bibliotheca, 2015: 3-4.

249
Zbanţ, Ludmila, Gheorghiţă, Elena, Zbanţ, Cristina. „Le chaos, le
système et le fractal appliqués à l‘analyse du processus de
traduction‖. LřExpérience de traduire, sous la rédaction de
Mohammed Jadir et Jean-René Ladmiral, nr. 3, vol. 1, Paris:
Editions Champion, 2015: 219-233.
Zbanţ Ludmila, Zbanţ, Cristina. „Abordarea textuală a traducerii în
viziunea lui Eugeniu Coşeriu‖. Anuar de lingvistică şi istorie
literară. T. LI, 2011, număr special Lucrările colocviului
internaţional Eugeniu Coşeriu – 90 de ani de la naştere (Iaşi –
Bălţi, 27-29 iulie 2011). Bucureşti: Editura Academiei
Române, 2012.

Notiță biobibliografică

Ludmila ZBANŢ este doctor habilitat, profesor la

Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Limbi și Literaturi
Străine, Departamentul de traducere, interpretare și lingvistică
aplicată. A fost implicată în numeroase proiecte internaţionale ca
director de proiect, codirector sau membru în echipe de cercetare.
Interesele sale științifice sunt centrate pe probleme actuale din
domeniul ştiinţelor limbii, în special pe studii comparate ale limbilor
romanice (româna, franceza, spaniola), dar şi ale altor limbi moderne,
abordate din perspectivă traductologică și terminologică. Rezultatele
investigaţiilor prezentate în cadrul conferinţelor ştiinţifice naţionale şi
internaţionale desfăşurate în Armenia, Bulgaria, Georgia, Franţa,
Italia, România, Rusia, Spania, Ucraina, Ungaria. Cercetările au fost
materializate în circa 160 de publicaţii ştiinţifice, inclusiv 2
monografii, 4 suporturi de curs, numeroase articole științifice
publicate în reviste și culegeri din Republica Moldova, România,
Franța, Armenia, Georgia, Rusia, Spania, Ungaria, Ucraina.

250
 NOTE CU PRIVIRE LA TRADUCEREA
NUMELOR PROPRII LITERARE1
GEORGIANA LUNGU-BADEA
Universitatea de Vest, Timișoara, România

Abstract: This article examines the translation of proper nouns (Pn).

Defining proper nouns has been an issue since antiquity, and the thesis
regarding the duality of language applies to them as well. In Cratylos,
Plato concurs with Socrates‘ opinion (the word is an organon, with the
help of which some body says something about something to
somebody else) and this is an issue that continues to be relevant.
The analysis will focus on the translation of semantic Pn in literary
works, particularly those proper nouns that refer to the characters and
to the titles of these words, which are themselves proper names
belonging to the category of ergonyms. The main purpose of this
paper is to challenge the prejudice according to which the interlingual
rendering of Pn does not pose problems to the translator because such
Pn are rendered through reporting or trans-coding.

Keywords: proper names, translation of literary proper names,

translation of titles

Introducere
Problema definirii numelor proprii (Npr) a constituit o
preocupare încă din Antichitate, teza dualităţii limbajului extinzându-
se şi la acestea. În Cratylos, Platon reţine opinia lui Socrate despre
acest subiect (cuvântul este un organon, cu ajutorul căruia cineva
spune altcuiva ceva despre un lucru, o realitate) a cărui vitalitate nu s-
a diminuat deloc.
Abordăm, în acest articol, aspecte legate de traducerea Npr
semantice2 din opere literare, care desemnează personaje literare, şi a

1
Prezenta contribuție este o reactualziare a studiului „Translation of Literary
Proper Names‖ publicat în Onomastics in Contemporary Public Space, O.
Felecan (ed.), Cambridge Scholars Publishing, 2013: 443-457.

251
titlurilor operelor literare, ele însele nume proprii, din categoria
ergonimelor. din dorinţa de a atrage atenţia asupra unei prejudecăţii
traductive. Conform acesteia, restituirea interlinguală a Npr este o
operaţie care nu solicită traducătorul, întrucât acestea se redau prin
report sau transcodare (Ballard 2001, Delisle 2003). Ilustrarea
legitimei extinderi a non traducerii, specifice Npr asemantice, la
categoria Npr semantice şi literare (ergonime, antroponime, toponime
fictive etc.) a permis identificarea riscurilor de denaturare a textelor
sursă și țintă3, a informării, comunicaţiei şi a comunicării, şi de
abatere de la sensul, intenţia sau efectul scontat de autor.
Onomastica literară şi natura cvadridimensională a numelor
proprii (semantică, sociolingvistică, grafică şi fonetică), locul acordat
numelor proprii în diferite paratexte şi referinţe culturale pretind,
uneori, explicaţii paratextuale sau creaţii traductive „re-active‖. Astfel,
(in)traductibilitatea numelor proprii literare, create de scriitori, atinge
nu numai orizonturi diferite ale analizei traductologice, ci şi
chestiunea semantismului numelor proprii (descriptive, modificate,
mixte etc.).
Taxonomia onomastică (antroponime: patronime, prenume;
toponime: oronime, odonime etc., pragmonime, ergonime)
demonstrează complexitatea fenomenului desemnat prin sintagma
„nume propriu‖ (Tomescu 1998). De altfel, substanţa acestuia face
imposibilă ignorarea naturii sale cvadridimensionale: semantică,
sociologică, grafică şi fonetică, mai ales că semele – macro-, micro-,
mezogenerice şi specifice (Herbert 1996, 43) – care particularizează
Npr semantice examinate (literare, antroponime, porecle, ergonime) se
pot actualiza simultan sau consecutiv, sporind dificultatea
generalizării unui comportament prototipic.

2. Natura pluridimensională a Npr literar

Este, aşadar, dificil de scindat cercetarea Npr de analiza
naturii lui cvadridimensionale. Prenume, patronime, pseudonime,
porecle, cultureme, pseudo-Npr (cf. Frege 1971), reinvestite cu sensuri
noi prin lexicalizare şi recontextualizare, în alte texte decât literare,
unde dobândesc statutul de culturem (Jourdain, Folleville, Fréron,

2
Neologismele, Npr asemantice ori cele care nu conţin decât seme
macrogenerice (/uman/ şi /masculin/, pentru Giuseppe, Pascal, Ion, sau
/uman/ şi /feminin/, pentru Florence, Anne, Claire) nu constituie obiectul
nostru de studiu.
3
Abreviate TS şi TŢ, în ceea ce urmează.

252
Panurge, etc., cf. Lungu-Badea, 2004, 2009a, 2011b), cu toate pretind
analiza semantismului lor.

2.1. Despre semantismul Npr şi despre traducerea lor

Traducerea relevantă solicită depistarea şi înţelegerea funcţiei
de desemnare a Npr care, actualizată la nivel semasiologic, serveşte la
identificarea unei entităţi sau a unui concept foarte precis, dar şi a
conotaţiilor şi semnificaţiilor actualizabile în context.
Dilema definirii, abordării, tratării şi folosirii Npr, întreţinută
de interpretarea tendenţioasă a clivajului perspectivelor semantică-
asemantică, i-a preocupat în egala măsură pe filosofi, lingvişti şi
scriitori. Admirabil ilustrată de Carroll, se perpetuează şi în traducere:

"[...] but tell me your name and your business.‘

„My name is Alice, but –‘
‗It‘s a stupid name enough!‘ Humpty Dumpty interrupted
impatiently. ‗What does it mean?‘
ŘMust a namemean something?‘Alice asked doubtfully.
‗Of course it must,‘ Humpty Dumpty said with a short laugh:
‗my name means the shape I am – and a good handsome shape
it is too. With a name like yours, you might be any shape,
almost‘" (Lewis Carroll [1871] 1964, 181).

Este la fel de constructiv, de creativ, tratată de traducători: fr.

Alice, respectiv, acomodarea fonetică Heumpty-Deumpty, față de
reportul rom. Alisa, asimilat grafic şi fonetic, şi de creaţia lexicală
Coco-Cocou (Ballard 2011).

2.1.1. Despre Npr metaforice şi lexicalizate

Numeroase Npr lexicalizate îşi actualizează funcţia de
identificare în textele literare, pamflete, satire. Npr şi ergonim,
Candide (Voltaire 1990) prezintă seme inerente şi aferente şi conotaţii
care alcătuiesc paradigma semantică a candorii: naivitate, inocenţă,
puritate etc. Graţie cunoştinţelor lexicale, extralingvistice,
paratextuale, peritextuale, traducătorul identifică entitatea desemnată
(Gary-Prieur 1994, 34) printr-un Npr al cărui sens rezultă din
interacţiunea mai multor tipuri de seme (macrogeneric/
uman/,/masculin/; microgeneric/erou, personaj voltairian/;
mezogeneric/ficţiune/; specific, cel mai naiv/, /cel mai pur/ etc.).
Să notăm că traducerea unui tip de Npr, chiar şi când apar
într-unul şi acelaşi text literar, nu este supusă unei strategii unice de
redare, printr-un procedeu traductiv unic. Astfel, în restituirea Npr

253
frère Giroflée, rom. fratele Garoafă, it. frařGarofolo, sp. el hermano
Alhelì, engl. Father/Friar Giroflee (Voltaire 1990), observăm că
intervine o conotaţie diferită: sensul semnului este asociat cu un Npr
metaforic, nu referenţial. Semantismul lui derivă din conotaţia pe care
semnul o actualizează în context, distingându-se aşadar de Npr
referenţiale al căror semantism decurge din conţinutul referentului,
interpretarea denominativă bazându-se exclusiv pe Npr ca semn
lingvistic (Gary-Prieur 1994, 58). Deşi Candide şi frère Giroflée fac
parte din categoria Npr metaforice, maniera de a le traduce nu este
asemănătoare: primul (sensul semnului, „de o puritate morală
absolută‖) va fi redat în LŢ prin echivalenţă semantică (rom. Candid;
it. Candido, sp. Cándido, engl. Candide), cel de-al doilea va putea fi
adaptat, pentru a evita explicarea ironiei voltairiene într-o notă de
traducere, sau redat prin report (în engl.) şi comentat în nota
traducătorului. Decizia traducătorului este influenţată direct de tipul de
text şi de finalitatea lui, dar şi de mentalitatea destinatarului, de
varietăţile lingvistice (de ex., engl. Humpty Dumpty (Carroll), fr.
Heumty-Deumpty (Carroll/Parisot), roum. Coco-Cocou (Carroll/
Papadache)4. Cu toate acestea: Blancheur este redat prin report, deşi
face parte din aceeaşi categorie şi s-ar putea înscrie în paradigma
semantică a lui Candid (Bédier 1981, Gyurcsik 2000).
Npr semantice ca Gargantua (cu etimologia bizară, empirică,
subiectivă, omofonică que grand tu as), Badebéec (bouche-bée şi bec-
ouvert, „gură-cască‖, „gură căscată‖), Pantagruel (din gr. panta, „tot‖
şi gruel, „alterat‖), Epistemon ou Pricocol; Painensac, Mouillevent,
sunt redate prin report sau prin creaţii calchiate în versiunea română:
Pâine-n-sac et Vântură-vânt ş.a. (Rabelais 1961, în traducerea lui Al.
Hodoş).
Pentru restituirea Npr mixte, descriptive-denominative, şi
procedeul de traducere este mixt: report şi traducere semantică:
Aguyguerran le Roux, Iseut la Blonde (Bédier 1981, 24, 55),
Aguyguerran cel Roşcovan, Isolda cea Blondă (Bédier/Gyurcsik 2000,
10, 32), la Reine aux cheveux dřor (Bédier 1981, 48), Reginei cu părul
de aur (Bédier/Gyurcsik 2000, 27).

4
Exemple extrase din versiunea în limba română a lucrării Numele propriu în
traducere (titlu original: Le Nom propre en traduction de Michel Ballard,
2001) 2011.

254
 2.1.2. Npr-cultureme
Efectul de evocare intrinsec al Npr-cultureme augmentează
rezistenţa lor la traducere (Lungu-Badea 2012, 289-308), iar la aceasta
se adaugă relativitatea generală care condiţionează semnificaţia şi
semnificanţa Npr cultureme: 1) identificabile automat, întrucât sunt
uzuale şi uşor inteligibile pentru publicul-sursă, dar nu neapărat
transparente pentru traducător; 2) mai puţin întrebuinţate, livreşti,
istorice, aşadar cvasi(in)accesibile traducătorului; 3) inaccesibile, non
uzuale sau de uz restrâns, variind de la un vorbitor la altul5.
Importanţa acestor Npr, la fel ca aceea a pseudo numelor proprii
Scheineigenname (Frege 1971, 116-117), este esenţială în cazul
folosirii lor recontextualizate.
Compararea tipurilor de Npr denominativ şi metaforic arată
că, prin descriptivismul lui, Npr modificat metaforic se apropie de
substantivul comun. De pildă, Npr metaforic Harpagon (/personaj de
ficţiune/, /personaj molieresc/, /cel mai avar/) desemnează o persoană
caracterizată de anumite calităţi. Ca Npr lexicalizat prin modalizatori:
un adevărat/un vrai Harpago, nişte/des Harpagons (Harpagoni?), este
foarte probabil să fie substituit6 de un culturem specific LŢ, de Hagi
Tudose, pentru a respecta categoria Npr sau de „zgârie-brânză‖.
Reamintim (Lungu-Badea 2004, 2011a) încă o întrebuinţare
recontextualizată, chiar în aceeaşi epocă, a patronimului Fréron
(/istorie/, /jurnalist şi polemist francez/, /cel mai celebru adversar al lui
Voltaire/, /cel mai puţin capabil [după părerea lui Voltaire] să scrie
texte literare/) şi intersectarea semelor:

TS: Qu‘appelez-vous un „folliculaire‖? dit Candide. — C‘est, dit

l‘abbé, un faiseur de feuilles, un Fréron (Voltaire 1994, 209)

5
Cf. Bally, „l‘effet évocateur produit par la langue littéraire [et par d‘autres
langages]‖, n‘existe que parce qu‘il se déploie „sur le fond général de la
langue commune‖ (1951: 247), așadar, dacă „[l]es effets naturels sont dus
aux mots eux-mêmes, au sentiment de plaisir ou de déplaisir qu‘ils suscitent,
à leur valeur esthétique ; les effets par évocation résultent de la faculté qu‘ont
les mots – les culturèmes en lřoccurrence – d‘évoquer le milieu où leur
emploi est plus courant. ‖ (1951: 247).
6
După tipul de text, mai multe tipuri de soluţii sunt de luat în calcul pentru
redarea Npr-cultureme: 1) report, transcodare sau împrumut, după nivelul de
limbă sau de discurs; 2) 1) însoţit de explicitare; 3) echivalenţă dinamică; 4)
3) plus o notă a traducătorului; 5) 1) plus o notă a traducătorului (Lungu-
Badea 2004, 113).

255
 TȚ (rom): Ce înseamnă un pamfletar? […] Unul care scrie tot felul
de fiţuici şi le răspândeşte în toate părţile Ø. (Voltaire traduit par Al.
Philippide 1993, 157).

TȚ (it.): „Che significa per voi «follicolario»?‖ disse Candido.

„Significa‖, disse l‘abate, „un facitore di fogli, un Fréron‖.
(Voltaire, Candido ovvere lřottimismo, traduzione de Riccardo
Baccheli (1988) 2004, 119)

TȚ (span.): ¿ A qué llamáis foliculario?, dijo Cándido. – Es, dijo el

abate, fabricantes de panfletos, un F…* (Voltaire, traducciñn de
Elena Diego 2001, 132)
o F… es Fréron, periodista director de LřAnnée littéraire à
partir de 1754 e enemigo de Voltaire (NdT – E.D.).

TȚ (engl.): „What is a folliculaire?‖ – said Candide.

„It is‖, said the Abbé, „a pamphleteer – a Fréron*‖. (Voltaire,
anonymous English version, 1991, 58. Le traducteur souligne)
o *NdT: „Freron – a reference to Elie Freron‖. Ou dans une
autre version: „Elie Catherine Fréron was a French critic
(1719-1776) who incrured the enmity of Voltaire? In 1752
Fréron, in Lettres sur quelques écrit du temps, wrote:
pointedly of Voltaire as one who chose to be all things to
all men…‖.

şi

TS: „D‘où vient que ce nom de Fréron/ Est l‘emblème du ridicule?‖

(Voltaire, Les Fréron)
TȚ: De unde numele ăsta, Freron/ E blazon de bufon (trad.n.)

În Candid, unde, ca Rabelais, Voltaire motivează semnul şi

semnificaţia contextuală a Npr cu ajutorul unui substantiv comun,
subiectivitatea combinatorie a soluţiilor traductive pare să domine.
Doar traducătorul român omite Npr (Ǿ) şi alege pamfletar, „autor de
pamflete‖, dezvoltând un sens învecinat „conţopist, copist,
„gribouilleur‖, scribălău „scribouillard‖, fără să respecte însă raportul
folliculaire-feuilles). Fiţuicar, derivat de la fiţuică, ar putea preceda
Npr Fréron, care ar trebui păstrat şi în versiunea românească.
Traducerea spaniolă este salvată la nivelul acceptabilităţii, nu
şi al adecvării, prin nota de traducere. Traducătorii de limbă italiană,
spaniolă, engleză utilizează corespondentul lexical, împrumutat,
parafrazat şi explicat prin echivalentul semantic pentru a reda fr.
„faiseur de feuilles‖ (făcătorul de foi, nu de frunze!), fr. pamphlétaire.

256
 Subestimarea trăsăturilor specifice ale Npr determină
modificarea intenţiei autorului, prin schimbarea referentului produsă
de adoptarea echivalenţei stilistice funcţionale. Astfel, prezervarea
prin report7 a patronimului Hainăroşie8 (/ficţiune/, /comunist român/,
/cel mai fervent/) duce la ratarea completă a intenţiei psihologice a
autorului şi a intenţiei semantice a TS. Variabilitatea strategiei de
restituire a Npr literare este justificabilă uneori chiar în unul şi acelaşi
text, sub pana aceluiaşi traducător. Alteori, este incomprehensibilă,
trădând subiectivism sau inconsecvenţă, ca în cazul Npr autentic Paul
Goma (/realitate istorică/ şi/sau /ficţiune/; /scriitor român cu reşedinţa
la Paris/, /disident român şi anticomunist prin excelenţă/), redat prin
alt patronim Paul Toma.

3. Titlurile literare şi Npr

Tematic (Qu‘est-ce que la traduction „relevanteŗ?, Derrida)
sau rematic (Plaidoyer pour les intellectuels, Sartre), etichetă,
program de lectură auctorial, lectorial, editorial, comercial, titlul face
parte din categoria ergonimelor. Este un acte de vorbire (cf. Hoek
1981, 244) locuţionar, cu funcţie informativă (283), un act de vorbire
ilocuţionar (284), cu funcţie performativă şi întemeiat pe autoritatea
emiţătorului, dar şi un act de vorbire perlocuţionar, cu caracter
persuasiv, incitant şi comercial.
Proteismul funcţiilor titrice este cauza aprehensiunilor
traducătorului. De lungimi variabile, ergonimele literare pot
împrumuta diferite forme:
 una-două litere: S/Z de Barthes,
 un cuvânt, dintr-un substantiv comun: LřÉtranger, it.
Lo straniero, sp. El extranjero, rom. Străinul de
Camus,
 un Npr cu valoare titrologică: Artémis, Nerval;
Caligula, Camus; Phèdre, sp., it., rom. Fedra, Racine;
fr., it., catalană Kyra Kyralina, rom. Chira Chiralina,
Istrati),

7
Habits rouge ar fi făcut trimitere la soldaţii englezi, totuşi traducerea prin
calc Vesterouge ar putea, în pofida hiponimiei, să redea Npr semantic creat
de Ţepeneag.
8
Exemple extrase din Maramureş de Dumitru Ţepeneag (2001). A se vedea
G. Lungu-Badea, „Des idiosyncrasies de l‘auteur à celles du traducteur‖ în G.
Lungu-Badea (2009c).

257
  propoziţie (non)eliptică: La matière et la mémoire, it.
Materie e Memoria, rom. Materie şi memorie, sp.
Materia y memoria (Bergson); Le Mythe de Sysyphe,
Mitul lui Sisif, Camus; Jřaccuse, rom. Acuz, Zola)
 frază: fr. Mais, maman, ils nous racontent au
deuxième acte ce qui sřest passé au premier, rom.
Bine, mamă, dař ăştia ne povestesc în actu doi ce se-
ntâmplă-n actu-ntâi, Vișniec.

Periplul traductiv al ergonimelor nu este întotdeauna lipsit de

incidente de receptare, ca în cazul traducerii unora dintre titlurilor
poveştilor lui Perrault:

fr. angl. rom.

La Belle et la Bête Beauty and the Beast Frumoasa şi bestia
Le chat botté Puss in Boots Motanul încălţat
Le petit chaperon rouge Little Red Riding Hood Scufiţa Roşie
Cendrillon Cinderella Cenuşăreasa
La belle au bois dormant The Sleeping Beauty Frumoasa din
pădurea adormită

Dincolo de funcţia sa semantică, titlul este şi Npr al unei opere

prin aceasta se deosebeşte de altă operă, de alt text, de alt produs
artistic. Titlul filmului Dancing North, derivat din metaromanul sau
metascenariul italian Dancing Nord. Viaggio tra gli inuit del Canada
(Rinaldis), arată că alegerea editorială este operată pentru a distinge
cartea, scenariul şi filmul printr-o marcă minimalistă, asigurată de
ortografierea North-Nord, care ar putea constitui – totodată – şi
confruntarea celor două lumi despre care tratează produsele culturale
în discuţie. Traducătorul romanului Dancing North/Nord va alege
între: non-traducerea titlului (nu intraductibilitate, ci non-
traductibilitate asumată) şi traducerea perlocuţionară.
Există şi în cazul ergonimelor situaţii în care reportul (Ponts
des Arts, Ţepeneag) şi literalismul semantic (Therapy 1995, La
Thérapie, rom. Terapia, Lodge; Le Testament français, rom.
Testamentul francez, Makine; LřIsola fatale [fr. LřÎle fatale, roum.
Insula fatală] Rinaldis) sunt alegeri non-cronofage. Există însă şi
titluri al căror efect evocator este mai puţin manifest. De exemplu: it.
Vento largo, explicat de Biamonti în glosarul de termeni liguri şi

258
provensali, plasat la sfârşitul romanului9, care este redat prin
echivalenţă sintagmatică în fr. Vent largue şi în rom. [Vânt larg].
Redat literal în limba franceză şi explicat de critici şi traducători 10
drept un vânt marin imprevizibil şi neliniştitor. Traducerea în limba
română este posibilă şi literal, şi semantic, termenul marinăresc vânt
larg fiind definit drept „vânt care bate între travers şi patru carturi
înapoia traversului‖ (Ionescu 1982)11. Totuşi, efectul perlocuţionar
pare complet ratat prin acest procedeu. Singur traducătorul poate
decide dacă să tranşeze – sau nu? – în favoarea fidelităţii faţă de autor
(ca în soluţia comentată) sau să se pună în slujba cititorului-ţintă.
Titlul poveştii Papuciada (sau istoria armatei bravului
căpitan Papuc), de Camil Petrescu, are un itinerar traductiv similar.
Papuciada (un fel de odisee lipsită de glorie), titlu creat de autor din
papuc (< tc.) et cruciadă, este redat în fr. prin report, Papuciade,
aclimatat grafic şi fonetic. Or această non-traducere are un efect
previzibil: ratarea efectului locuţionar, ilocuţionar, perlocuţionar.
Recrearea în fr, a Npr de la fr. babouche (< tc., < persan ,
format din „picior‖ şi „a acoperi‖, v. şi TLFi) şi croisade, ar
duce la: Baboucheade (oulřhistoire de lřarmée du brave capitaine
Babouche)12.
Pentru un toponim cu funcţie de ergonim, reportul poate fi
nesatisfăcător. Astfel, titlul romanului lui Dumitru Ţepeneag,
Maramureş (localitate – şi județ din nordul României – considerată a
desemna centrul topografic al Europei) este redat în fr. Au Pays de
Maramures (2001), cu o aluzie nedisimulată la „Ţara minunilor‖ a lui
Lewis Carroll.
Un alt titlu de roman, de acelaşi autor român, Zadarnică e
arta fugii este redat literal-semantic în engl. americană Vain Art of the
Fugue, dar jocul de cuvinte şi polisemia rom. fugă sunt recreate de
traducătorul francez, care îmbină inspirat arpèges et pièges în:

9
Vènt-larg: (provenzale) letteralmente, vento largo. Vento di mare, a largo
raggio; cambia sovente direzione e inquieta i naviganti. È detto anche
„largado‖ (Biamonti 1994, 109).
10
„Le vent largue est en Provence un air marin plein de fougue et de caprice
dans ses brusques changements de direction‖ (Saundersen 1993); un „vent
marin‖. Tramuta (1993) traduce explicaţia datp de (1991, 109).
11
Aceeaşi definiţie se regăseşte şi la Dumitru Munteanu, Marinărie: manual
pentru liceele cu profil de marină.
12
Pentru utilizarea cuvântului babouche, a se vedea şi Charles Nodier,
Histoire du Roi de Bohème et ces sept châteaux (1830, 322-323).

259
Arpièges. Rien ne sert de courir, compensând polisemia rom. fugă,
„fugue‖ şi „fuite‖, fără să mai pomenim asociațiile fonetice false pe
care le-ar putea dezvolta în raport cu fr. „fougue‖.
Observăm că antroponimele care apar în texte literare sunt
redate automat atunci când sunt însoţite de apelative, traduse prin
echivalent semantic cum o impune tradiţia: Le Neveau de Rameau, it.
Il nipote di Rameau, rom. Nepotul lui Rameau, La Cousine Bette,
engl. Cousin Bette, it. La cugina Bette, rom. Verişoara Bette, Père
Goriot, it. Il padre Goriot, sp. El padre Goriot, rom. Moş Goriot.
Remarcăm păstrarea Npr (patronime sau prenume) însoţite de
apelative traduse: Goriot, Bette, Rameau etc. Uneori, se înregistrează
şi excepţii: Oncle Anghel de Panait Istrati, redat în rom. Moş Anghel,
nu prin echivalentul semantic „unchi‖ (ca în Oncle Vania, Unchiul
Vania de Cehov), ales totuşi în catalană, El Tion Anghel, it. Lo zio
Anghel, engl. Uncle Anghel.
Literar sau nu, titlul este o provocare continuă. Având în
vedere că folosirea termenilor de „substantiv propriu‖ sau de „nume
propriu‖ nu este întotdeauna echivalentă nici în gramatică şi
lingvistică, nici în onomastică, întrucât obiectivele şi perspectivele
acestora nu sunt identice (Leroy 2004, 30), ni se pare util să facem
două precizări. Prima se referă la statutul titlului lucrării
traductologice Le Nom propre en traduction de Michel Ballard, titlu
care este el însuşi substantiv sau nume propriu, ergonim; a doua, la
intenţia traductivă. Fără a rezuma cercetările consacrate substantivului
sau numelui propriu, menţionăm, din dorinţa de a nu denatura
orientarea lucrării traduse, că cercetările româneşti în domeniu
clasifică numele proprii fie în categoria substantivului, fie le consideră
o clasă nominală independentă, fie le plasează – alături de pronume –
în clasa substitutelor nominale, fie în diverse subclase onomastice
(Tomescu 1998, 3-15).
În terminologia gramaticală românească sunt întrebuinţaţi
termenii de „substantive proprii‖13, respectiv de „nume proprii‖14. Am

13
De la I. Manliu şi Ioan Slavici, Curs practic şi gradat de gramatică
română (1900, 15), la D. Macrea, Gramatica limbii române (1954, 124);
Iorgu Iordan şi Vladimir Robu, Limba română contemporană (1978, 368);
Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi
pronumele. Adverbul („având numai denotat nu şi sens, substantivele proprii
doar denumesc...‖ (1976, 37), „substantivele proprii sunt incompatibile cu
determinarea prin articol nehotărât‖ (38), „sub aspect fonetic, substantivele
proprii feminine nu cunosc unele alternanţe fonetice din flexiunea cauzală a
substantivelor comune‖ (49), Dimitrie Macrea, Limba română (1956, 71) ş.a.

260
ales termenul consacrat în onomastică, în dauna celui utilizat mai ales
în gramatici, şi am redat, aşadar, fr. nom prin echivalentul lexical
„nume‖, cu toate că – în conformitate cu gramaticile româneşti şi,
chiar, conform conţinutului lucrării traduse – „substantiv‖ ar fi fost,
cel puţin, la fel de adecvat, întrucât nu toate numele proprii din
franceză sunt nume proprii în română, nici măcar întotdeauna
substantive proprii (de exemplu: un Français, un francez), iar alte
nume proprii sunt, la origine, substantive comune.
Dacă titlul vodevilului lui E. Labiche, Embrassons-nous,
Folleville, este uşor transferabil în alte limbi, prin traducere literală şi
report al Npr:

TS: Le vaudeville de Eugène Labiche Embrassons-nous, Folleville

est paru en 1850
TȚ (rom.): Vaudevilul Sa ne îmbratisam, Folleville de Eugène
Labiche a aparut în 1850
TȚ (it.): […] Abbracciamoci, Folleville […]
TȚ (engl.): Give Us a Hug, Folleville! 15
TȚ (nl.): Reik mij de hand, Folleville! (trad. de P. H. Schroder, 1931)

Recontextualizarea lui face traducerea problematică. Notăm

două situaţii de recontextualizare:

14
V. Titu Maiorescu, Despre descrierea limbei rumâne, 1866, 7, 31, 44, 59,
62, 68; I. Manliu, Ioan Slavici, Curs practic şi gradat de gramatică română,
Socec & Comp, 1900, 130, 186, 188; NP (chiar cu această abreviere, 210) în
„Limba română‖, Institutul de Lingvistică Bucureşti, 1966, p. 209-211; Al.
Graur, Mic tratat de ortografie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 54.
102, 132; în „Cercetări de lingvistică‖, vol 32-36, Institutul Iorgu Iordan,
Academia RSR, 1987, p. 162, 179, 171 sqq.; Gramatica limbii române,
Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963, p. 88, 89, 102 sqq.; Eugen
Câmpeanu, Substantivul: studiu stilistic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1975, p. 102: „numele proprii sunt indicative, iar cele comune
semnificative‖; Iorgu Iordan consideră că o „mare parte din numele proprii‖
sunt „apelative izolate, având, adică, un sens special, aplicat la un singur
obiect sau la o singură fiinţă‖ (Scrieri alese, Editura Academiei RSR, 1968,
184); Probleme de logică, vol. 9, Editura Academiei RSR, 1986, 38: „numele
proprii sunt simboluri, fie semimotivate [...], fie arbitrare. Atunci când sunt
folosite în prezenţa obiectelor, în contextele pragmatice, numele proprii
funcţionează, îndeosebi, drept semne indicatoare şi drept semnale (vocativ,
imperativ).‖
15
„Cosmopolis‖, n°62, June 2005: 62. URL: http://pages.cs.wisc.edu/~suan/
vie/cosmo/Cosmopolis-62.pdf

261
 „Cet «Embrassons-nous, Folleville», aussi soudain que de
commande, nous met mal à l‘aise‖ (Maurice 2000).

sau

„Embrassons-nous, Folleville. Chahutés par la crise économique, les

leaders du G20 ont fait jeudi, 2 avril à Londres, une belle
démonstration d‘unité‖ (Roche 2009, 6).

În funcţie de context, de intenţia auctorială, de finalitatea TS,

respectiv a TŢ, de destinatar, ergonimul reinvestit cu sensul pe care i
l-a conferit vodevilul, în acest caz, ar putea fi redat semantic, dar nu
formal prin: 1) latinismul nolens-volens, 2) expresia rom. echivalentă,
vrei nu vrei…, 3) Să treci prin furcile caudine la ... (din lat. furculae
caudinae); 4) prin expresia idiomatică Vrei, nu vrei, bea, Grigore,
agheasmă, aptă să redea efectul perlocuţionar, dar nu şi efectul
locuţionar.

Concluzie
Este de dorit ca relaţia care se instaurează între scriitor,
traducător şi cititorul-ţintă să fie asemănătoare cu cea stabilită între
autor şi cititorul-sursă. Pentru a atinge acest obiectiv orice procedeu
de traducere pare justificat – traducere literală, report, adaptare, creare
de noi Npr ori de noi ergonime –, atâta timp cât rezultatul corespunde
şi răspunde aşteptărilor şi intenţiilor traductive multiple, conjugate în
spaţiul traducerii: psihologică, semantică, culturală, ideologică.

Referințe bibliografice

Ballard, Michel. Numele proprii în traducere [titlu original: Le Nom

propre en traduction. Paris: Ophrys, 2001]. Traducere
coordonată de G. Lungu-Badea. Prefaţă şi note de traducere
de G. Lungu-Badea. Timişoara: Editura Universităţii de Vest,
2011.
Bally, Charles. Traité de stylistique française, vol. I. Heidelberg:
Winter, 1951.
Delisle, Jean. La Traduction raisonnée. 2e édition. Ottawa: Presses de
l‘Université d‘Ottawa, 2003.
Frege, F. L. G. Sens et Dénotation [traduction française de C. Imbert].
In: Gottlob Frege. Écrits Logiques et Philosophiques. Paris:
Seuil, 1971: 102-126.

262
Galisson, R., André, J.-C. Dictionnaire de noms de marques courants.
Essai de lexiculture ordinaire. Paris: Didier Erudition, 1998.
Gary-Prieur, Marie-Noëlle. Grammaire du nom propre. Paris: PUF,
1994.
Hoek, Leo H. La marque du titre. Paris: Mouton, 1981.
Ionescu, Gh. Dicţionar marinăresc. Bucureşti: Editura Albatros, 1982.
Kéchichian, Patrick. „Le Passeur mélancolique‖. Le Monde, 13 août
1993.
Kleiber, Georges. Problèmes de référence. Descriptions définies et
noms propres. Paris: Klincksieck, 1981.
Kripke, Saul. La Logique des noms propres [titlu original: Naming
and Necessity]. Paris: Éditions de Minuit, 1982.
Leroy, Sarah. Le nom propre en français. Paris: Editions Ophrys,
2004.
Lungu-Badea, Georgiana. „Les Titres: fonctions et róles dans la
traduction‖. Buletinul Ştiinţific al UPT, fasc. Limbi moderne,
tom 44, 58, 1999: 41-44.
Lungu-Badea, Georgiana. Teoria culturemelor, teoria traducerii.
Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2004.
Lungu-Badea, Georgiana. „Quelques questions concernant la
traduction des noms propres: application au roumain‖. In: T.
Miliaressi (éd.). La Traduction: philosophie, linguistique et
didactique. Lille: Université Charles de Gaulle – Lille3,
collection UL3 „Travaux et Recherches‖, 2009a: 249-252.
Lungu-Badea, Georgiana. „Remarques sur le concept de culturèmeŗ.
Translationes, 1, 2009b: 15-78. Timişoara: Editura
Universităţii de Vest.
Lungu-Badea, Georgiana. „Un panorama de la traduction roumaine
des noms propres (roumain-français)‖. In: T. Milliaressi (éd.).
De la linguistique à la traductologie. Presses Universitaires
du Septentrion, 2011a.
Lungu-Badea, Georgiana. „La traduction (im)propre des noms
propres litteraires‖. In: Translationes. Editor-in-chief: G.
Lungu-Badea and Alina Pelea, 3, 2011b.
Lungu-Badea, Georgiana. „Traduire les effets d‘évocation des
culturèmes: une aporie?‖. In: Des Mots aux actes. «Jean-René
Ladmiral: une œuvre en mouvement». Paris: Editions
Anagrammes, n 3 (2012): 289-308.
Mill, John Stuart. Système de logique dans Système de logique
inductive et déductive: exposé des principes de la preuve.
Lièges-Bruxelles: Pierre Mardaga, éditeur, 1988 [1843].

263
Raskin, Lydia. „De la traduction des noms propres‖. Anales des
Filologia Francesca, 12, 2003-2004: 371-383.
Roche, Marc. „Pendant ces temps, les traders de la City ont la tête
ailleurs‖. Le Monde, samedi 4 avril 2009: 6.
Saundersen, Emmanuel. „La terre gaste‖. La Croix, 20 juin 1993.
Sublet, J. Levoile du nom. Essai sur le nom propre arabe. Paris: PUF,
1991.
Tomescu, Domniţa. Gramatica numelor proprii în limba română.
Bucureşti: Editura ALL Educational, 1998.
Tramuta, Marie-José. La Quinzaine littéraire, 1er déc. 1993.

Online documents
Lexique des termes marins. S.v. http://www.mandragore2.net/
dico/lexique1/lexique1.php?page=r.
Maurel, Denis, Tran, Mickaël. „Une ontologie multilingue des noms
propres‖. Corela. Numéros spéciaux: Le traitement
lexicographique des noms propres, 2005. Disponibil online la:
http://edel.univ-poitiers.fr/corela/document.php?id=460
(consulté le 21 mai 2008).
Plato, Cratylus. S.v. Disponibil online la: http://philosophy.eserver.
org/plato/cratylus.txt.

Corpus

Balzac, Honoré de. Cousin Bette. Translated with notes by Sylvia

Raphael. Oxford: Oxford Press University, „Oxford World‘s
Classics‖, 1992.
Biamonti, Francesco. Vento largo. Torino: Giulio Einaudi editore,
[1991] 1994. (Vent largue. Traduit en français par Bernard
Simeone. Éditions Verdier, 1993).
Djuvara, Neagu. Civilisations et lois historiques. Essai dřétude
comparée des civilisations. Paris/La Haye: Djuvara et
Moutton et Cie, 1975.
Djuvara, Neagu. Civilizaţii şi tipuri istorice. Un studiu comparat al
civilizaţiilor. Traducere din franceză de Şerban Broché.
Bucureşti: Humanitas, 2007.
Istrati, Panaït. Kyra Kyralina y El Tion Anghel. Valencia: Editorial
Pre-Textos, 2008. Traduccìon en castellano.
Lodge, David. Therapy. London: Penguin Books, 1995. Thérapie.
Traduit de l‘anglais par Suzanne V. Mayoux. Rivages poches/
Bibliothèque étrangère, 2004. Terapia. Traducere de Radu
Paraschivescu. Iaşi: Editura Polirom, 2002.

264
Makine, Andreï. Le Testament français. Paris: Gallimard, 1995.
Makine, Andreï. Testamentul francez. Traducere în limba română de
Virginia Baciu. Iaşi: Editura Polirom, 2002.
Nodier, Charles. Histoire du Roi de Bohème et ces sept châteaux.
Paris: Delangle Frères Éditeurs-Libraires, 1830.
Rabelais, François. Gargantua et Pantagruel. Mis en français
moderne par Messire Jehan Garros. Paris: Librairie Gründ,
1945.
Rabelais, François. Gargantua şi Pantagruel. În româneşte de
Alexandru Hodoş, prefaţă de N.N. Condeescu, Cuvântul
traducătorului. Chişinău: Editura Hyperion, 1993.
Rinaldis, Antonio. Dancing Nord. Viaggio tra gli inuit del Canada.
Torino: E.D.T. Edizione di Torino, 1999.
Rinaldis, Antonio. LřIsola fatale. Viennepierre Edizioni, 2006.
Traducere în limba română (fragmente) de Anne Poda, în
Translationes, nr. 4, 2012.
Ţepeneag, Dumitru. Maramureş. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001.
Ţepeneag, Dumitru. Au pays de Maramureş. Traduit du roumain par
Alain Paruit. Paris: P.O.L. editeur, 2001.
Tsepeneag, Dumitru. Arpièges. Rien ne sert de courir. Traduit du
roumain par Alain Paruit. Paris, Flammarion, 1973.
Tsepeneag, Dumitru. Zadarnica e arta fugii. Bucureşti: Editura
Albatros, 1991.
Tsepeneag, Dumitru. Vain Art of the Fugue. Translated by Patrick
Camiller, Dalkey Archive Press, 2007.
Visniec, Matei. Mais, maman, ils nous racontent au deuxième acte ce
qui sřest passé au premier. Paris: L‘Espace d‘un instant, coll.
„Maison d‘Europe‖, 2004.
Voltaire. Candide ou lřoptimisme. Édition présentée, annotée et
commentée par André Magnan. Paris: Bordas, 1979.
Voltaire. Candide ou lřoptimisme. Édition présentée, annotée et
commentée par Jean Goldzink. Librairie Larousse, 1990.
Voltaire. Micromégas. Zadig. Candide. Introduction, notes,
bibliographie, chronologie par René Pomeau. Paris:
Flammarion, 1994.
Voltaire. Candid sau optimismul. Traducere de Al. Philippide, studiu
introductiv de N. N. Condeescu. Chişinău: Editura Hyperion,
1993.
Voltaire. Cándido o el optimismo. In: Voltaire. Cándido. Micromegas.
Zadig. Ediciñn y traducciñn de Elena Diego. Madrid Catedra,
„Letras Universales‖, 2001: 57-169.

265
Voltaire. Candido ovvero lřottimismo. Traduzione di Riccardo
Baccheli, con un saggio di Roland Barthes. Milano: Arnoldo
Mondadori Eitore S.p.A., 1988.
Voltaire. Candide. Stanley Appelbaum (ed.). Anonymous English
version. Mineola N. Y.: Dover Thrift Editions, 1991.
Voltaire. Candide or Optimism. Translated by Raffel Burton. New
Haven: Yale University Press, 2005.

Notiță biobibliografică

Georgiana LUNGU-BADEA – profesor universitar doctor în

cadrul Departamentului de limbi și literaturi moderne, la Facultatea de
Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest din Timișoara,
director al Școlii doctorale de științe umaniste, redactor-șef al
revistelor Dialogues francophones și Translationes; membru-fondator
al Centrului de Cercetare ISTTRAROM-Translationes; membru în
comitetul științific al editurilor Artois Presses Université (Arras,
Franța), ZetaBooks (Bucureşti), Eurostampa (Timişoara), al mai
multor reviste de specialitate – a publicat 9 cărți în calitate de unic
autor, a coordonat 9 volume și a publicat peste 90 de articole, în
limbile franceză și română.

266
 TRADUCEREA DE POEZIE ÎN
CONTEXTUL CERCETĂRILOR
TRADUCTOLOGICE
LUMINIŢA VLEJA
Universitatea de Vest din Timişoara, România

Abstract: Although translations are for thousands of years and the

first reflections on the act of translation existed for over two thousand
years, traductology is emerging as a discipline only recently,
approximately for the last two decades of the history of translation
past. Investigation on the history of translation can lead to revealing
the timeliness and usefulness concepts which, in the beginning,
enjoyed of the attention of renowned linguists (as Jakobson, Nida,
Mounin) and, later on, they record a split vision and strictly linguistic
approach to translation. Since the 1990s it stands a new spirit came
from sociology, influencing translation studies, but we can also talk
about an interdisciplinary ―sectorization‖: terminology, the practice of
translation, and the interpretation come to complete the unity and
complexity of translation.
There is already some proofs that the interdisciplinary translation
approach could be a stimulate that gives a very accelerated pace of
research and the results are fruitful. Translation from everywhere, with
its specific characteristics, even if we talk about the French, English,
German, American, Canadian, Italian, Spanish or Romanian space,
show the same tendency to divide into more translations, depending
on the basic specialty of the translator and its center of interest
(literature, semiotics, linguistics, psycholinguistics, sociology etc.) as
well as its study objects (word, phrase, sentence, text, translation
processes, intentions of communication etc.)
About the mechanisms of meeting a language to another one and its
poetic world it has been already written quite a lot. Acting on the
potential of thought and sensitivity, the translator of poetry faces, as
distinguished Croce (Aesthetics, Bari, 1926), with the inability to
compose the non-repeatability on second and third hand. The
untranslatability is the life of language, as observe also Steiner (After
Babel, 1983, 304) and, more, it has been advanced to the idea that in
the translation of poetry everything is delusion (Vladimir Nabokov,

267
"Problems of Translation: Onegin in English", Partisan Review, XXII,
1955).
We intend to follow in this article how it is reflected in studies of
translation the problem of the levels of translatability of poetic texts,
the losses/compensations of expressiveness. The understanding and
translation of poetry requires a hermeneutical process, artistry and a
clever monitoring of word‘s energy on linguistic land which is
unstable, sometimes with fundamental losses. We try to follow and
find some marks that we are offered by translation studies about the
authorial, textual, lecturers and translating court. The poetic
phenomenon was analyzed by various commentators in different
terms, depending on rhetorical strategies (in Romanian literature
Mircea Scarlat spoke, in this regard, of lavish decorating and the
refusal of adornment) or eras characterized by a certain kind of
rhetoric. To what extent is translation a faithfully report to rhetorically
code, with rhythmic phenomenon, with noise or lexical choices? And
to what extent is the interpretation or misrepresentation? On the poetic
texts studied in the mirror, the traductologists and translators,
implicitly, refer to a problem that requires more thought and adjacent
explanatory, descriptive, interpretative demarche.

Keywords: traductology, literary translation, translation of the poetic

text, court lecturers, translation court.

Introducere
Examinând îndeaproape operaţia de traducere, Paul Ricoeur
făcea distincţia dintre traducere şi traductibilitate. „Traducerea este o
stare de fapt, traductibilitatea este o stare de drept.‖, afirma celebrul
traducător, hermeneut, fenomenolog, filozof francez (Ricoeur 2005,
48). Tot el lua în discuţie diferite modele potrivite pentru situaţii
specifice. În concepţia sa, operaţia de traducere presupune mai întâi
existenţa unor traducători bilingvi, deci a unor mediatori în carne şi
oase; apoi ea constă în căutarea celei mai bune adecvări cu putinţă
între resursele proprii limbii-gazdă şi cele ale limbii de origine; în
acest sens, nu merită să preţuim modelul orgolios al „spolierii
egiptenilor‖ pe care îl întâlnim o dată la Sfântul Augustin, ci, mai
degrabă, modelul mai modest propus de von Humboldt, al înălţării
geniului propriei limbi la nivelul geniului limbii străine, mai ales
atunci când este vorba de creaţii originale ce constituie o provocare
pentru limba-gazdă. Ceea ce înseamnă să locuieşti cu adevărat la

268
Celălalt, pentru a-l putea apoi călăuzi către tine însuţi, în calitate de
musafir invitat (Ricoeur 2005, 48).
Este ştiut că actul traducerii se confruntă atât cu o serie de
exigenţe şi capcane de ordin gramatical, lexical şi stilistic, cât şi cu
exigente care ţin de cultura şi reflecţia nu doar a traducătorului, ci şi
de cea a publicului-ţintă, mai ales atunci când vorbim de traducere
literară. În acest sens, termenii a tălmăci, tălmăcire, a răstălmăci,
răstalmăcire1 instituie o relaţie oarecum decalată cu actul traducerii.

Precizări conceptuale
Pornind de la acest model care presupune extinderea spiritului
traducerii la raportul dintre culturi, „adică la conţinuturile de sens
vehiculte de traducere‖ (Ricoeur 2005, 48), ne punem întrebarea, deja
retorică, dacă traducerea literară este o artă sau o ştiinţă? Văzută mai
exact ca artă susţinută de o ştiinţă, traducerea poeziei presupune, în
primul rând, distincţia între modalităţile expresiei lirice şi reflectarea
obiectivă a trecerii de la starea poetică la forma poetică prin proiecţia
unei stări de sentiment şi a unei stări de spirit. O operă literară nu
poate fi creată, receptată şi tradusă fără cunoaşterea şi aplicarea unor
modele, norme şi convenţii.
Intenţia noastră nu este aceea de a oferi soluţii, ci de a sublinia
complexitatea demersului atât pentru traducător, cât şi pentru cititorul
traducerii. Unele probleme care derivă de aici, precum neînţelegerea
textului, ar putea avea ca jaloane comune (ne)cunoaşterea lumii şi a
universului ficţional, organizate sub forma unei enciclopedii.
Obiectivul unei traduceri bune nu este acela de a fi copie a originalului
sau de a exprima exact ideea originalului, ci de a oferi posibilitatea de
a întâlni această idee, de a menţine legătura dintre toate componentele
textului în textul însuşi. E imposibil ca toate aceste componente să-şi
menţină semnificaţia în textul-ţintă (cu toate conotaţiile şi reperele
extratextuale care în cultura-ţintă vor fi diferite). Caz cu atât mai
dificil însă cu cât un text literar se bazează pe altă operă literară;

1
Gelu Ionescu, în al său Cuvânt înainte al cărţii Universaliile traducerii.
Studii de traductologie de Magda Jeanrenaud, preciza în legătură cu aceşti
termeni: „Cît priveşte termenul de «tălmăcire», el este [...] un sinonim destul
de imperfect al noţiunii de «traducere». El înseamnă şi a prelucra, pe înţelesul
destinatarului, ceea ce a spus emitentul – deci o «adaptare» pe care o
traducere corectă ar trebui să o evite. Ca să nu mai spun că oarecum
arhaizantul «răstălmăcire» înseamnă o variantă comentată în chip părtinitor a
unui text în limba-ţintă, prezentată ca adevărată, dar în fond falsă (sau în mod
premeditat deformată ca înţeles)‖ (Jeanrenaud 2006, 9).

269
cititorul s-ar putea să nu poată intra în structura profundă a textului
literar.
După cum susţin unii autori (Comloşan, Borchin 2003, 127),

„Modurile ar corespunde unor forme a priori, universale, esenţiale

ale discursului literar, care decurg din formele cele mai generale şi
comune de structurare a limbii în comunicare. Ele sunt generate de
situaţia de discurs, ca tipuri de enunţare, funcţii ale limbajului sau
acte de vorbire, şi fac parte din sistemul de utilizare a limbii în
situaţii tipice de comunicare.‖ (Coşeriu 1993)

Modurile au fost considerate „forme naturale‖, în sensul că şi-

ar avea originea în uzul „normal‖, non-literar al limbii. Tot în
Dicţionar de comunicare (lingvistică şi literară) autoarele (Comloşan,
Borchin 2003, 127) arată că unii poeticieni, mai ales cei ce provin din
spaţiul cultural german, precum Kayser 1979, consideră modurile
epic, liric şi dramatic ca fiind atitudini formante fundamentale,
neconvenţionale, un fel de genuri naturale, moduri de trăire, tipuri de
viziune asupra lumii sau funcţii esenţiale ale limbii, sustrăgându-se
prin aceasta determinării sociale şi culturale (Monica Spiridon 1981,
378-379).
De fapt, modurile nu sunt „forme naturale‖, chiar dacă sunt
modele generale ale expresiei literare; ele reprezintă modele ale
formelor pe care le primeşte discursul lingvistic într-o situaţie de
comunicare „nenaturală‖, culturală. Basil Munteanu (1967) le numea
constante dialectice ale uzului literar al limbii, explicând că aparţin
sistemului literar şi nu celui lingvistic.
Oprindu-se asupra textului literar, pe care îl definesc în
context epistemologic în Dicţionar de comunicare (lingvistică şi
literară), autoarele (Comloşan, Borchin 2003, 129) precizează:

„Dintre modurile de prezentare a textului literar, modul poetic,

care nu se confundă cu forma versificată, a fost cel dintâi identificat
de teoreticieni. Prima definiţie a poeziei (v. Aristotel) vedea în
aceasta modul mimetic, adică acel tip de enunţare ce are ca
finalitate crearea de imagni cu ajutorul semnelor limbii. Aceste
imagini pot fi simulacre (imitaţii) ale lumii reale sau pot fi imagini
ale unor lucruri care nu există în realitate şi care sunt produsul
fanteziei vorbitorului. Poezia este, în această accepţiune, vorbire
care produce reprezentări mentale, fără percepţii şi senzaţii
prealabile, atunci când se excude posibilitatea unei experienţe a
realului. Pentru Aristotel modul poetic de funcţionare a limbii în
vorbire se caracterizează prin efectul acestui tip de enunţ: imaginea
nemotivată de experienţa cu realitatea, şi anume ficţiunea‖.

270
 Trecând în revistă ipostazele eului vorbitor, autoarele sunt de
acord cu Käte Hamburger (1986) care constată „că enunţarea literară
poate recurge şi la alte modalităţi decât cele specifice enunţării
comune.‖ Hamburger se referă la modul liric, pe linia tradiţiei
germane (unii poeticieni sunt adepţi ai teoriei goetheene a „formelor
poetice naturale‖, v. E. Staiger, 1959; W. Kayser, 1979). Însă, „deşi
poezia lirică există de la începuturile literaturii, identificarea unui
mod liric este opera teoriei literare a secolului al XVIII-lea‖
(Comloşan, Borchin 2003, 131).
Într-o primă etapă termenul „liric‖ se referea la acel gen de
poezie care era destinată să fie cântată cu acompaniament muzical, cu
predilecţie liră sau flaut. Modificarea de sens apare în secolul al
XVIII-lea, când cuvântul începe să desemneze un mod poetic, iar
începând cu romantismul, genul liric se adaugă genurilor tradiţionale,
epic şi dramatic. Astăzi, dacă privim poezia ca o situaţie de
comunicare, observăm că discursul liric combină monologul, dialogul,
construcţia dramatică, rezultând astfel modificări de o mare
complexitate în structura strofei, a ritmului şi a metrului („O,
Atotputernice, Atotţiitorule,/o, Nimicitorule El Shaddai!/Tot ce mi-ai
dat, mi-ai luat‖ (Dorcescu 2015, 433). Situației discursive i se poate
acorda un rol periferic în interpretarea sensului sau poate deveni axa în
jurul căreia filologii, poeţii, traducătorii își construiesc interpretarea în
momentul „traducerii‖ în termenii proprii ai limbii-ţintă.
Şi, deoarece abordarea poeziei se bazează în primul rând pe
natura percepţiei sonore, muzicale, configurată de ritm, armonie,
cantabilitate, definiţiile genului liric sunt legate organic de aceste
elemente, care, în traducere, înseamnă nu doar a reda „ideea poetică‖,
ci şi a transpune echilibrul formelor şi tonalitate din textul original,
nemaivorbind aici şi despre modul de receptare.
Definiţiile date genului liric adâncesc precizările care se
dovedesc necesare şi în cazul traducerii. „Se spune lirică despre poezia
care exprimă emoţii, sentimente intime, cu ajutorul ritmurilor,
imaginilor capabile să comunice cititorului emoţia poetului‖ (Robert
éléctronique, apud Comloşan, Borchin 2003, 131). Iar abatele
Batteaux considera că putem defini poezia lirică drept „...aceea care
exprimă sentimentul. La care să se adauge o formă de versificaţie care
să fie cantantă...‖ (Batteaux 1755, apud Robert éléctronique).
Dificultăţile specifice traducerii poeziei încep odată cu
raportul dintre sens şi expresie, care este cu mult mai strâns în cazul
poeziei decât în cazul prozei sau al teatrului. În discursul poetic sens şi
expresie se confundă uneori. În opinia multor poeţi, lingvişti, scriitori
sau eseişti poezia este intraductibilă, fiind posibilă doar transpunerea

271
creatoare: „Un poème passant d‘une langue dans une autre, cela
devient deux poèmes puisés a la même source d‘inspiration‖ (Tournier
1977, 207).

Discursul liric: fidelitate sau infidelitate?

Într-un interviu realizat de Muguraş Constantinescu (2005,
190-191), Gérard Genette spunea:

„Tout ce que je peux vous dire d‘une traduction, quand je la lis, c‘est
tout simplement si elle est agréable à lire ou non; moi, je ne vais pas
vérifier sa fidélité... La fidélité littérale n‘est peut-étre pas toujours
pour moi le principal mérite d‘une traduction... la première chose
que je demande au traducteur ou à la traductrice, n‘est pas la fidélité
littérale mais de rendre l‘esprit et le style de l‘original avec la
transposition nécessaire en français‖.

Michel Ballard afirma că este foarte importantă relaţia unei

limbi cu traducerea ei, pe care o numea, într-un articol publicat destul
de recent (Ballard 2011, 5), „marraine du vulgaire roman‖. Referindu-
se la rolul major pe care l-a avut traducerea în cazul genezei şi al
standardizării ei complexe, traductologul francez trece în revistă cele
mai importante figuri şi momente din istoria traducerii limbii franceze,
esenţiale în formarea acesteia şi concluzionează cu o idee care este
valabilă şi în cazul altor limbi:

„l‘histoire de la traduction nous enseigne à quel point cette activité

est fondamentale dans l‘élaboration d‘une langue. L‘histoire de la
langue française est faite d‘un rapport aux autres langues et aux
autres cultures‖ (Ballard 2011, 28).

Tot Michel Ballard, referindu-se la traducerea de poezie în

secolele XVI-XVII, numeşte atât de inspirat această perioadă
„l‘époque des belles infidèles: un mal pour un bien‖. El spune că nu i
se pare atât de importantă chestiunea fidelităţii, cât cea a condiţiilor
care au favorizat acest gen (Ballard 2011, 13).
Traducerea poeziei s-a dovedit a fi problematică încă de la
primele însemnări ale celor care s-au ocupat de ea:

„...la traduction va recevoir des coups et des critiques de la part d‘un

chef de mouvement comme du Bellay qui, dans sa Défense et
illustration (1549), met en doute la capacité à traduire une oeuvre
littéraire et surtout poétique et qui de toute façon estime la création
en «langue vulgaire» préférable à la traduction d‘oeuvres écrites en
latin. C‘est ce point de vue qui va se developper, de façon peut-être

272
 insidieuse d‘abord, puis de plus en plus ouverte pour générer la
mentalité des «belles infidèles»‖ (Ballard 2011,13).

Aşadar, pentru majoritatea traducătorilor şi traductologilor

problematica traducerii este una extrem de complexă. Au fost create şi
aprofundate, de-a lungul timpului, numeroase concepte. Odată cu
dezvoltarea studiilor al căroror obiect de cercetare îl constituie
traducerile s-a făcut simţită nevoia unor dicţionare explicative ale
termenilor traductologici. Într-un astfel de dicţionar (Lungu-Badea
2008, 153), apărut ca urmare a amplorii luate de lingvistică şi
extinderea traductologiei în contact cu alte domenii, în jurul mai
multor axe de cercetare, traducerea de poezie este definită astfel:

„Traducerea literară, traducerea textelor literare, inclusiv traducerea

de poezie, complică schema simplei comunicări scrise (Hurtado
Albir, 1990, Cordonnier, 1995). Acest tip de traducere se bazează pe
relaţia de afinitate intelectuală şi emoţională, pe empatia dintre autor
şi traducător (cf. EMPATIE). Conţinutul TŢ are în vedere atât
universul şi intenţia culturii sursă, cât şi universul LŢ, traducătorul
fiind în acelaşi timp cititor şi autor sau co-autor al textului de tradus‖
(Wuilmart 1998, 383-395).

Eugeniu Coşeriu, raportându-se la traducere, aducea în

discuţie termeni ca lingvistica textului sau conţinutul lingvistic, cu
cele trei paliere ale sale: desemnarea, semnificatul şi sensul (Coşeriu
2000, 242). Niciunul din aceste concepte nu trebuie neglijat în
momentul traducerii de poezie. În această ordine de idei, putem spune
că traducerea unui poet fiind condiţionată de sistemul prozodic al
limbii-sursă şi al limbii-ţintă, dificultăţile se vor dovedi cu atât mai
mari cu cât sistemul fiecăreia este mai deosebit. S-a adus ca exemplu,
în acest sens, traducerea lui Eminescu în germană, o limbă cu versul
bazat pe numărul silabelor accentuate şi neaccentuate cu regularitate şi
în care rezultatele sună mult mai bine decât în franceză, în care
traducătorul poate întâmpina uneori dificultăţi de expresie
insurmontabile, din cauza faptului că aici versul este bazat pe numărul
de silabe, indiferent de accent (Philippide 1964, 13-14).
Un al concept important în traducere şi care ţine totodată de
procedeele tehnice ale liricii este cel de „atmosferă‖. Despre atmosferă
ca temă în literatură (Neţ 1989) sau ca prezenţă în poezia lirică (Rusu
1937) scrie şi Petru Poantă, în Cercul de la Sibiu. Introducere în
fenomenul originar: „Atmosfera este imanentă poeziei, e chiar sensul
ei şi se realizează prin diferite categorii artistice: ritmul, melodia,
imaginea intuitivă şi tectonică‖ (Poantă 2011).

273
 Alte constrângeri? Au existat dintotdeauna şi vor mai exista,
desigur, într-un grad mai mare sau mai mic, în cazul traducerii
atmosferei şi a „spaţiului poetic‖, în funcţie şi de criteriile asupra
cărora ne vom opri în continuare.

Criterii ale poeticului: dinspre semnificant spre semn şi

perspectiva istorică
Revizuind observaţiile cu privire la definirea şi caracterizarea
genului liric şi a modului de enunţare specific liricii constatăm că
acesta cunoscut două etape:
1. prima, în care discursul liric este desemnat ca discurs
reprezentativ (mimetic), a cărui intenţie ar fi cea de a reprezenta un
obiect inefabil: afectivitatea (perioada afectivă);
2. a doua, care începe odată cu simbolismul şi în care
discursul liric este văzut ca discurs ce traduce o experienţă spirituală
de tip aparte (Comloşan, Borchin 2003, 131).
Mircea Scarlat, în Istoria poeziei româneşti, vol I, menţiona
că:

„...primul criteriu al poeticului a fost, la noi, unul formal, poezia

fiind înţeleasă la început ca simplu decor. Această rostire ornată (cu
ritm, rimă etc.) era investită cu rol ornat, împodobind (precum...
vignetele prezentînd însemne heraldice) texte redactate în proză.
Astăzi însă, tocmai această înţelegere a poeziei este violent
contestată. Între aceste două atitudini s-au «derulat» cîteva secole de
poezie româneacă, interval în care criteriul poeticului a cunoscut
cîteva schimbări esenţiale, toate cu urmări vizibile în «strategia»
retorică adoptată de poeţii români.
Preluând terminologia lui Saussure, am putea spune că opţiunile
poeţilor noştri au mers dinspre semnificant spre semn. Poezia era
privită la început ca frumoasă rostire, adaos ce poate îmbrăca un
conţinut indiferent (din punct de vedere strict estetic), nespecific ei.
Astfel înţeleasă, expresia poetică se orientează nu spre semn, ci
(doar) spre semnificant, care trimite la un semnificat. Un pas
intermediar l-ar constitui căutarea unui semnificat specific poeziei.
În artă, acest semnificat este modelat de subiectivitatea artistului şi
de memoria lui culturală (convenţia artistică ce îl face să se
obiectiveze în poezie şi nu în pictură, de exemplu; ele acţionează
simultan asupra creatorului. Operând cu discursuri, şi nu cu termeni,
propoziţii, fraze, semantica înseamnă altceva în literatură decât în
lingvistică. În poezia modernă, creatorul nu se mai manifestă în
primul rând prin limba naturală, ci prin gestul artistic (care se
bazează pe elementele limbii naturale, fără a se reduce totuşi la
aceasta); în acest caz studiem semantica gestului artistic, nu

274
 semantica unor cuvinte. Altfel spus, analizăm convenţia artei ca
limbaj determinat istoric‖ (Scarlat 1982, 36-37).

O altă distincţie conceptuală, pe care o întâlnim la Curtius

(Curtius 2000, 113) este cea de la care porneşte filologul german când
vorbeşte despre forma de existenţă a poetului medieval:

„Excursurile VI-XI reprezintă fragmente ale unei „istorii a teoriei

despre poezie‖ (Geschichte der Dichtungstheorie). Prin această
expesie desemnez concepţia despre esenţa şi funcţia poetului şi a
poeziei, spre deosebire de poetică, în care este vorba de tehnica
poeziei. Distincţia conceptuală dintre teoria poeziei şi poetică
fertilizează cunoaşterea. Că ele se ating şi se suprapun uneori de
facto nu constituie o obiecţie. Istoria teoriei despre poezie nu se
confundă nici cu istoria poeticii şi nici cu cea a criticii literare.
Concepţia proprie a poetului despre sine, de pildă, care este atinsă în
treacăt în excursul XII, sau contradicţia dintre poezie şi ştiinţă
(excursul XI), sunt teme principale ale unei istorii a poeticii.‖

Prin cercetarea sa, criticul şi istoricul german Ernst Robert

Curtius îşi propunea să treacă în revistă teoriile timpurii despre arta
poetică, inclusiv teoria despre delirul divin al poetului, expusă în
Fedru al lui Platon. Curtius vorbeşte despre poezia Evului Mediu din
mai multe perspective: poezia ca eternizare, poezia ca diversisment,
poezia şi scolastica etc. Tot el afirmă că:

„ştim prea puţine deocamdată pentru a putea trece la o prezentare

istorică cuprinzătoare a teoriei despre poezie; problema aproape că
nici n-a fost observată. Excursurile următoare (la care se va adăuga
şi excursul XVII) sunt, aşadar, numai specimene ale unei ramuri de
cercetare care va trebui constituită de acum încolo. Eu le înfăţişez
aici doar ca pe un material semiprelucrat, pentru a da un imbold
cercetărilor ulterioare‖ (Curtius 2000, 113).

De ce se scriau versuri? se întreabă Curtius. Şi tot el explică,

evocând neliniştile şi „cazna‖ din care s-a născut poezia medievală:

„Acest lucru se învăţa la şcoală. Foarte mulţi autori medievali au

scris versuri pentru a se putea înfăţişa astfel fiecare ca litteratus şi
clericus; spre a putea compune complimente, epitafuri, petiţii,
dedicaţii, câştigând prin aceasta favoarea celor puternici, sau spre a
purta corespondenţă cu persoane egale în rang; dar şi de dragul
banilor murdari. Meşteşugul poetic se poate preda şi învăţa, e o temă
de şcoală şi o materie didactică. Scrierea de versuri, cel puţin în
latină, a fost pentru mulţi o caznă. Ce chin putea provoca scrierea de

275
 versuri arată o epistolă a unui necunoscut către un tânăr lăudat
pentru înţelepciunea sa şi îndemnat să se expună «biciului poeziei»,
dacă vrea să-şi desăvârşească talentul. O mărturie a faptului că
scrierea de versuri este istovitoare ne-o oferă însuşi Dante. Din
Purg., 31, 140 urm. Înţelegem de aici că alcătuirea de versuri este
istovitoare, ca şi studiul, de altfel. Ea pricinuieşte culoarea palidă a
feţei‖ (Curtius 2000, 114).

Fiecare text literar reflectă stilul propriu al autorului. Din acest

punct de vedere, s-a pus de multe ori întrebarea, retorică, dacă poezia
se poate traduce. Unii, mai sceptici, au răspuns că traducerea poeziei
este o utopie. Alţii, mai toleranţi, au spus că traducerea este un act de
iubire. În celebrul său eseu Miseria y esplendor de la traducciñn
publicat în 1937 mai întâi sub formă de articole în ziarul La naciñn
din Buenos Aires şi mai apoi în 1940 în cartea sa Ideas y creencias şi
postum în Obras completas, vol. 5, Madrid, Alianza Editorial, Revista
de Occidente, 1983, 431-452, Ortega y Gasset vorbea despre un
paradox, pe care el îl numea „la miseria y el esplendor de la
traducciñn‖.
Este evident că, fără un aparat interpretativ sau nuanţator,
poezia, ca formă a cunoaşterii afectiv-intuitive, ridică obstacole în
calea traducătorului, începând cu marea dilemă a urmăririi formei sau
a căutării conceptului şi a expresiei artistice purtate de acea formă.
Textul literar este un sistem conotativ şi denotativ, în care sistemul
conotativ presupune două niveluri: conotaţie la nivelul sistemului şi la
nivelul textual. Acest fapt complică traducerea, deoarece între unităţile
de traducere a două sisteme pot exista echivalenţe la nivel denotativ,
dar nu şi la nivel conotativ. Octavio Paz, eseist şi poet în acelaşi timp,
consideră că imposibilitatea traducerii poeziei se datorează conota-
ţiilor. În opinia sa, poezia este ca o ţesătură de conotaţii şi tocmai de
aceea ea rămâne intraductibilă (Paz 1972).
Între cele două ipoteze opuse, posibilitatea/imposibilitatea
traducerii există o cale de reconciliere, asociind fiecărui text un anumit
grad de traductibilitate sau un indice al traductibilităţii sale într-o
limbă determinată. În acest sens Umberto Eco avea o observaţie
remarcabilă în Limitele interpretării:

„Problema era în ce chip anume opera, prevăzând un sistem de

aşteptări psihologice, culturale şi istorice din partea receptorului
(astăzi am spune un «orizont de aşteptări») tinde să instituie ceea ce
Joyce numea în Finneganřs Wake, un «Ideal Reader». Fireşte,
atunci, vorbind de «operă deschisă», mă interesa că acest cititor
ideal era obligat să sufere – tot în termeni joyceeni– de o «insomnie

276
 ideală», indus, cum era, de către strategia textuală, să interogheze
opera la infinit. Cu toate acestea, insistam spunând că trebuia să
interogheze acea operă, şi nu propriile-i pulsiuni personale, într-o
dialectică de «fidelitate şi libertate» care, încă o dată, îmi era
inspirată de estetica interpretării a lui Pareyson (căreia îi elaboram o
versiune «secularizată»)‖ (Eco 1996, 22).

Între tendinţele dominante (literalitate şi re-creaţie sau re-

scriitură) în traducerea de poezie au existat întotdeauna şi căi de
mijloc. În căutarea unei versiuni cât mai expresive, traducătorii-poeţi
sau poeţii-traducători rămân (sau nu?) aproape de original prin diverse
strategii traductive. Resursele şi potenţialul celor două limbi în contact
de traducere, forţa poetică a TŢ, alături de dilemele majore în practica
traductivă a poeziei (privilegierea TS sau a TŢ, a conţinutului sau a
formei, a autorului sau a cititorul?) i-au determinat pe traducători şi
traductologi să redefinească actul traductiv şi parametrii săi. Reţinem,
în acest sens, punctul de vedere al Irinei Mavrodin, acela conform
căruia traducerea este un act de conştientizare artistică (Mavrodin
2006, 12), traducătorul este un meta-autor, un poetician în raport cu
textul tradus şi un poïetician în raport cu textul creat prin traducere
(Mavrodin 2006, 12).

Experienţe traductive: de la tensiune la relaxare

În amplul prolog pe care îl face la un frumos volum bilingv de
poezie de Jorge Manrique, volum apărut în 2014 în traducerea, cu
notele şi cuvântul înainte ale Oliviei Petrescu şi Dianei Moţoc,
Octavio Pineda spune despre acest poet clasic spaniol că este „primul
poet liric al parnasului limbii spaniole‖ (Manrique 2014, 7). Ni se pare
important şi relevant, în lumina a ceea ce am socotit necesar să
amintim mai sus în legătură cu definirea genului liric, că Octavio
Pineda îşi pune din capul locului o întrebare esenţială în traducerea
acestui poet clasic spaniol, un clar exemplu că „poezia depăşeşte orice
limitare, orice graniţă: ea nu are sfârşit. Străluceşte peste veacuri şi
ţări‖ (Manrique 2014, 7).

„Ne întrebăm însă cărui gen îi aparţin stihurile. Liricii, filosofiei,

religiei? Dincolo de problema delimitării genurilor, stihurile răspund
deopotrivă celor trei. Uneori, cu respiraţia lor profundă şi cu o fină
percepţie a realităţii vor să exploreze sensul vieţii noastre; alteori, ne
îndreaptă cugetarea asupra adevăratelor valori pe care se sprijină
societatea; şi, în ultimul rând, ne fac conştienţi de ceea ce reprezintă
trecerea noastră prin lume, moştenirea noastră.[...] s-ar impune o

277
 interpretare hibridă (sublinierea noastră) care să le îmbine,
completându-le astfel conţinutul.‖ (Manrique 2014, 17-19)

Rămânând în această arie a delimitării genurilor, importantă în

traducere, este de apreciat valoarea observaţiilor de natură lingvistică
pe marginea traducerii de poezie, tocmai prin raportarea lor şi la alte
tipuri de studii, cum ar fi Poetica matematică, publicată de Solomon
Marcus în 1970. Studiul matematic al poeziei, deşi părea paradoxal la
acea dată, înlesnea studierea poeziei, aşa cum bine observa Raymond
Queneau, care enumera patru faze în raporturile oricărei ştiinţe cu
matematica: a) empirică (când se numără faptele); b) experimentală
(când se măsoară); c) analitică (când se calculează); d) axiomatică
(când se deduce) (Seche 1972, 759).
„Matematica, ca şi poezia, nu se poate povesti. Fiecare trebuie
să ajungă la ele pe contul său propriu‖, spunea Solomon Marcus
(Seche 1972, 757). Pentru a vedea cum se întâmplă acest fenomen atât
în receptarea poeziei, cât şi în traducerea ei, am ales un model de
traducere-experiment, pe care îl relatează însuşi matematicianul
român.
Situându-se într-un univers semiotic inedit, Solomon Marcus,
pasionat, între altele, de poetică, lingvistică şi semiotică, prezintă în
capitolul Parodie şi traducere la Marin Sorescu (2011, 893-901) un
experiment interesant pe care l-a realizat cu ajutorul unor români şi al
unor vorbitori nativi ai altor limbi decât româna.
Matematicianul român porneşte de la poemul Am legat...:

„Am legat copacii la ochi/ Cu o basma verde/ Şi le-am spus să mă

găsească// Şi copacii m-au găsit numaidecât/ Cu un hohot de
frunze.// Am legat păsările la ochi/ Cu o basma de nori/ Şi le-am
spus să mă găsească/ Şi păsările m-au găsit/ Cu un cântec// Am legat
tristeţea la ochi/ Cu un surâs/ Şi tristeţea m-a găsit a doua zi/ Într-o
iubire// Am legat soarele la ochi/ Cu nopţile mele/ Şi i-am spus să
mă găsească/ Eşti acolo, mi-a spus soarele/ După timpul acela/ Nu te
mai ascunde.// Nu te mai ascunde/ Mi-au spus toate lucrurile/ Şi
toate sentimentele/ Pe care am încercat să le leg la ochi‖.

În urma acestui experiment, autorul a observat că toate

persoanele solicitate (unele neavând legătură cu literatura) au fost de
la început de părere că textul se traduce uşor în limba lor maternă.
Celor care nu cunoşteau limba română, Solomon Marcus le-a supus
atenţiei versiunea în limba engleză sau franceză, traducerea făcându-se
astfel indirect într-o altă limbă.

278
 Urmărind toate aceste persoane în procesul de traducere, care
nu a durat mai mult de 30 de minute, autorul experimentului a fost
interesat să observe unde apar momente de ezitare şi reflecţie şi unde
anume operaţia de traducere se desfăşoară spontan. Tocmai aceste
chestiuni le discută Solomon Marcus, deoarece locurile unde a apărut
o ezitare au fost şi locurile unde, mai apoi, la retraducerea în
româneşte, s-au produs devieri faţă de textul original.
Firul experimentului a fost următorul: Sorescu tradus în
italiană, franceză şi germană şi de aici, înapoi în limba română. Prima
observaţie în urma acestui demers a fost aceea că cele şase traduceri
nu pun, în general, probleme de ordin sintactic. Ordinea lineară
coincide, de cel mai multe ori, cu ordinea structurală. Unele neglijenţe
sau inexactităţi comise de traducători rămân fără consecinţe grave; un
exemplu semnificativ în acest sens este înlocuirea lui a găsi prin a
căuta în traducerea din italiană. Matematicianul român a urmărit vers
cu vers metamorfozele textului de ieşire în raport cu cel de intrare şi a
notat minuţios confruntarea ieşirilor cu intrările (versuri intacte sau
nu, modificări sinonimice, înlocuiri de adverbe, modificări de tip
verbal fără consecinţe asupra ansamblului). Experimentul a fost unul
mai amplu, însă autorul lui a omis traseele mai lungi, unde, pentru a
reveni la limba de plecare, a făcut apel la la cel puţin două limbi.
Experimentul cuprinde şi engleza, spaniola, araba, greaca,
unele limbi extrem-orientale şi africane. Concluzia este că structura
generală a deosebirilor dintre textul original şi cel final este aceeaşi de
fiecare dată. În ciuda deosebirilor mari dintre germană şi italiană,
retraducerea din germană nu prezintă deosebiri mai mari faţă de textul
sorescian decât retraducerea din franceză, limbă înrudită cu italiana.
Situaţia aceasta, confirmată şi de celelalte experimente, arată că textul
sorescian este dominat de elemente şi structuri univoce, care nu lasă
loc, când sunt trasferate într-o altă limbă, niciunei alegeri între mai
multe variante posibile (elemente univoce, de înalt grad de
determinare şi specificitate: ochi, verde, găsit, frunze, păsările, nori,
cântec, tristeţea, soarele, nopţile mele, timpul, ascunde, lucrurile, care
se regăsesc intacte pe toate traseele parcurse). Solomon Marcus
include aici şi elemente susceptibile de variante sinonime: copacii,
sentimentele şi altele, care şi ele s-au regăsit intacte. Este vorba de
elemente a căror importanţă este cu atât mai mare cu cât unele din ele
se repetă: copacii, găsit, păsările, tristeţea, soarele, ascunde.
Într-o etapă următoare întrebarea pe care şi-o pune Solomon
Marcus este următoarea: care este structura profundă a textului în
discuţie, transferată fără probleme în toate traducerile considerate şi
regăsită intactă la sfârşitul fiecărui traseu? Este vorba de o anumită

279
structură narativă ludică, simulând jocurile copiilor şi pe care
matematicianul o reprezintă cu mijloace proprii. Prima parte a
structurii este un patrulater având drept vârfuri o acţiune (am legat),
obiectul acţiunii (copacii, păsările, tristeţea, soarele), instrumentul
acţiunii (o basma verde, o basma de nori, un surâs, nopţile mele) şi o
cerere adresată obiectului acţiunii (şi i-am/le-am spus să mă
găsească). A doua parte a structurii constă într-o reacţie a obiectului
acţiunii, reacţie alcătuită, la rândul ei, din două părţi, o acţiune (şi
copacii m-au găsit numaidecât, şi păsările m-au găsit, şi tristeţea m-a
găsit a doua zi) sau o replică (esti acolo, mi-a spus soarele, după
timpul acela) şi instrumentul sau condiţiile acţiunii (cu un hohot de
frunze, cu un cântec, într-o iubire), sau un imperativ (nu te mai
ascunde), care se amplifică în final, fiind reluate de toate lucrurile şi
toate sentimentele pe care subiectul a încercat să le păcălească. La fel
ca în modelul arghezian (poemul De-a v-aţi ascuns), jocul are un final
grav.
Comentând cele şase traduceri rezultate şi pe baza
metamorfozelor textului de ieşire în raport cu cel de intrare, autorul
experimentului constată că nu s-au produs devieri majore de la
original în procesul de traducere şi nici în cel de retraducere, ceea ce
înseamnă că „textul sorescian considerat manifestă o deosebită
stabilitate, în sensul că o deviere de la original nu tinde să se amplifice
prin traducerile ulterioare, ci se stabilizează, regăsindu-se în textul de
sosire‖ (Marcus 2011, 899).
Faptul că poemul sorescian îşi păstrează farmecul în limbi
impregnate de mentalităţi atât de diferite este un test al universalităţii
elementului ludic de care se prevalează poezia luată în discuţie. Prin
urmare, este de părere autorul, este clar că astfel de texte pot deveni un
instrument de explorare a mentalităţilor şi psihologiilor. Dar aspectul
pe care Solomon Marcus a dorit să-l sublinieze este altul: prin acest
experiment se întrevede răspunsul la o întrebare fundamentală relativă
la orice text, în special la cele literare: în ce fel şi în ce măsură
depinde un text de limba în care a fost el conceput? (Şi aici intervin
implicaţiile care decurg din decupajul realităţii, specific fiecărei
limbi). Textul ales s-a dovedit relativ independent de limba română.
Locul de maximă dependenţă a fost considerat versul 5: cu un hohot
de frunze. Într-un grad mai mic: basma, bandeau, fazzoletto; copacii –
arborii –, având ca explicaţie provenienţa din fondul de substrat.
Autorul constată că sensurile textului sorescian rezistă atât la
transferurile într-o altă limbă, cât şi la modificările sinonimice în
interiorul aceleiaşi limbi şi tocmai această dublă rezistenţă explică
puternica stabilitate a textului în procesul de traduceri şi retraduceri

280
realizat în acest experiment. Concluziile lui Solomon Marcus sunt
următoarele:

„Un anumit statut al limbajului poetic, pe care îl teoretizează

numeroşi autori (de exemplu, Tudor Vianu: actul liric este reflexiv,
cel ştiinţific tranzitiv, sau Pius Servien, care afirma absenţa
expresiilor echivalente în limbajul poetic) şi pe care l-am preluat şi
dezvoltat în Poetica matematică (sub forma sinonimiei infinite a
limbajului ştiinţific opusă absenţei sinonimiei în limbajul poetic) se
dovedeşte a fi nu statutul general al limbajului poetic, ci expresia
tendinţelor manifestate de o anumită orientare poetică (un
reprezentant al ei de seamă fiind Mallarmé). Dar poate exista un
statut unic al limbajului poetic în toată varietatea sa actuală de
manifestări? Nu cumva trebuie mai degrabă să vorbim de o tipologie
a limbajului poetic, fără a ne ambiţiona în căutarea unui numitor
comun al tipurilor identificate? De altfel, chiar în Poetica
matematică observăm că modelul propus pentru limbajul poetic şi
pentru cel ştiinţific are rolul unui termen de referinţă, deci al unui
sistem de coordonate în raport cu care fiecare text se plasează în altă
parte‖ (Marcus 2011, 900).

În cazul traducerii poemului sorescian nu putem susţine că au

fost întâmpinate dificultăţi insurmontabile, chiar dacă s-a afirmat în
general de către lingvişti, scriitori, eseişti şi poeţi că poezia este, prin
definiţie, intraductibilă. Traducătorul de poezie este considerat un
rival al autorului, deoarece rezultatul demersului său este creaţie sau
re-creaţie: „Un poème passant d‘une langue dans une autre, cela
devient deux poèmes puisés à la même source d‘inspiration‖ (Tournier
1977, 207).

Concluzii
Atenţia acordată de teoreticieni, în ultima vreme, teoriei
generale a comunicării, fenomenelor semantice, psihologice,
sociologice şi literare legate de traducerea textului poetic contribuie la
elaborarea unei teorii generale a transferului în interiorul unui sistem
sau între sisteme semiotice diferite. În acest context s-a vorbit despre
grade diferite de ospitalitate pe care diferite limbi le manifestă faţă de
o operă literară. S-a constatat, de exemplu, aşa cum aminteam mai sus,
că Eminescu sună mai bine în germană decât în franceză. Alexandru
Paleologu, citat de Solomon Marcus cu ocazia experimentului său,
vorbea chiar despre „cvasi-imposibilitatea de a traduce satisfăcător
poezia străină în franţuzeşte‖. O cauză o aflăm din tratatele de
versificaţie, care ne învaţă că regulile cantităţii silabice (alternanţa
silabelor lungi şi scurte) din versificaţia latină sunt înlocuite în versul

281
francez şi în versul românesc prin reguli de calitate fundamentate pe
ritmul accentelor. Totuşi, între cele două sisteme de versificaţie
neolatine există o diferenţă esenţială, datorată diferenţei dintre
sistemele fonologice: regularitatea accentului în franceză şi
neregularitatea lui în română. Tendinţa ritmului poetic tradiţional în
franceză este de a corespunde accentelor naturale ivite întotdeauna la
sfârşitul grupurilor sintagmatice. Accentul neregulat în română ar
facilita în schimb un ritm mai degrabă liber (Ghiţă 2005, 38-39).
Deopotrivă ştiinţă şi artă, şi mai exact artă susţinută de o
ştiinţă, traducerea literară reprezintă una din cele mai frumoase
victorii ale comunicării culturale. Traducerea de poezie reprezintă o
operaţie de transfer în universul mental al altei culturi. „În acest sens –
spunea Paul Ricoeur – putem vorbi despre un ethos al traducerii, al
cărui scop ar fi să repete în plan cultural şi spiritual gestul ospitalităţii
lingvistice...‖ (Ricoeur 2005, 49).
Traducerea textelor poetice nu se limitează la simpla operaţie
de verificare cu ajutorul dicţionarului. Poate fi considerată pe bună
dreptate o artă profund inserată în contextul cultural al translaţiei, care
include competenţa morfologică, înţelegerea perfectă a mesajului,
atitudinea corectă faţă de mesaj, respectarea tradiţiilor şi a valorilor
culturale şi, nu în ultimul rând, responsabilitatea traducătorului. În
ciuda tuturor dificultăţilor, traducerea poeziei rămâne o provocare şi o
confruntare permanentă a traducătorului cu mai multe puncte de
vedere care au o singură constantă: traducerea este în acelaşi timp un
act critic şi de interpretare, căci traducătorul este un cititor şi un
interpret al textului original, devenind apoi mediator şi creator şi, în
ultimă instanţă, el este criticul propriului său act.

Referinţe bibliografice

Ballard, Michel. „Le français, langue de traduction‖. Traduction et

francophonie. Simpozion internaţional: Suceava, 16-17 mai
2011. Suceava: Muşatinii, 2011.
Carpov, Maria. Introducere la semiologia literaturii. Bucureşti:
Editura Univers, 1978.
Cohen, Jean. Structure du langage poétique. Paris: Flammarion, 1966.
Comloşan, Doina, Borchin, Mirela. Dicţionar de comunicare
(lingvistică şi literară). Timişoara: Excelsior Art, vol. 1, 2002.
Comloşan, Doina, Borchin, Mirela, Dicţionar de comunicare
(lingvistică şi literară). Timişoara: Excelsior Art, vol. 2, 2003.

282
Constantinescu, Muguraş. La traduction entre pratique et théorie.
Prefaţă de Irina Mavrodin. Editura Universităţii din Suceava,
2005.
Constantinescu, Muguraş. Pour une lecture critique des traductions.
Reflexions et pratiques. Paris: L‘Harmattan, 2013.
Coșeriu, Eugen. Lecţii de lingvistică generală. Traducere de Eugenia
Bojoga. Chişinău: ARC, 2000.
Curtius, Ernst Robert. Literatura şi Evul Mediu latin. Bucureşti:
Editura Paideia, 2000.
Dorcescu, Eugen. Nirvana. Cea mai frumoasă poezie. Timişoara:
Editura Eurostampa, 2015.
Eco, Umberto. Limitele interpretării. Traducere de Ştefania Mincu şi
Daniela Bucşă. Constanţa: Editura Pontica, 1996.
Ghiţă, Elena. Mic tratat despre limbajul poeziei. Bucureşti: Cartea
Universitară, 2005.
Hamburger, Käte. Logique des genres littéraires. Paris: Seuil, 1986.
Jakobson, Roman, „Aspects linguistiques de la traduction‖. Essais de
linguistique générale, Paris: Seuil, 1973.
Jeanrenaud, Magda. Universaliile traducerii. Studii de traductologie.
Iaşi: Polirom, 2006.
Kayser, Wolfgang. Opera literară. Bucureşti: Univers, 1979.
Kohn, Ioan. Virtuţile compensatorii ale limbii române în traducere.
Timişoara: Editura Facla, 1983.
Lungu Badea, Georgiana. Tendinţe în cercetarea traductologică.
Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2005.
Lungu-Badea, Georgiana. Mic dicţionar de termeni utilizaţi în teoria,
practica şi didactica traducerii. Timişoara: Editura
Universităţii de Vest, 2008.
Lungu Badea, Georgiana. Idei şi metaidei traductive româneşti
(secolele XVI-XXI). Timişoara: Editura Eurostampa, 2013.
Manrique, Jorge. Coplas a la muerte de su padre. Stihuri la moartea
tatălui său. Ediţie bilingvă. Traducere, cuvânt înainte şi note
de Olivia Petrescu şi Diana Moţoc. Prolog de Octavio Pineda.
Bistriţa: Casa de Editură Max Blecher, 2014.
Mavrodin, Irina. Despre traducere Ŕ literal şi în toate sensurile.
Craiova: Scrisul Românesc, 2006.
Marcus, Solomon. Paradigme universale. Piteşti: Editura Paralela 45,
2011.
Munteanu, Basil. Constantes dialectiques en littérature et en histoire:
problèmes, recherches, perspectives. Paris: Didier, 1967.
Neţ, Mariana. O poetică a atmosferei: rochia de moar. Bucureşti:
Editura Univers, 1989.

283
Oancea, Ileana. Semiostilistica. Timişoara: Editura Excelsior, 1998.
Oancea, Ileana. Poezie şi semioză. Timişoara: Editura Marineasa,
1999.
Paz, Octavio. „Traducere: literatură şi literalitate‖. Secolul XX, nr. 5,
1972.
Philippide, Al. „Traductibil, intraductibil la Eminescuŗ. Secolul XX,
nr. 6, 1964: 13-14.
Poantă, Petru. Cercul de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar,
Ideea europeană, 2011. Disponibil online la:
https://books.google.ro/books?id=nnJuDAAAQBAJ&lpg=PT
117&dq=Petru%20Poant%C4%83%20%20atmosfera&hl=ro
&pg=PT122#v=onepage&q=Petru%20Poant%C4%83%20%2
0atmosfera&f=false.
Ricoeur, Paul. Despre traducere. Traducere şi studiu introductiv de
Magda Jeanrenaud. Postfaţă de Domenico Jervolino. Iaşi:
Polirom, 2005.
Rusu, Mădălina, Rusu Ioan. Metodă practică de traducere pentru
limba franceză. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
2008.
Scarlat, Mircea. Istoria poeziei româneşti, I-IV. Bucureşti: Minerva,
1982, 1984, 1986, 1990.
Seche, Luiza. „Solomon Marcus, Poetica matematică‖. Limbă şi
literatură, nr. 4, 1972: 757-764.
Speranţia, Eugeniu. Iniţiere în poetică. Bucureşti: Editura Albatros,
1972.
Spiridon, Monica. „Contribuţia teoriei retorice la o sistematică a
tipurilor de discurs‖. Revista de istorie şi teorie literară, t. 30,
iulie-sept., 1981: 378-379.
Steiner, George. După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii.
Bucureşti: Editura Univers, 1983.
Tournier, Michel. Le Vent Paraclet. Paris: Gallimard, 1977.

Notiță biobibliografică

Luminiţa VLEJA. Conferenţiar la Facultatea de Litere,

Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timişoara. Predă cursuri
de Sintaxa limbii spaniole, Iniţiere practică şi teoretică în traducere,
Romanistică, cursuri la Masteratul de studii romanice. Membră în
comitete de redacţie şi ştiinţifice ale unor colocvii şi reviste (CICCRE,
Colindancias, Philologica Banatica, Analele Universiţăţii de Vest din
Timişoara, Quaestiones Romanicae, Romanica, Translationes).

284
Profesor invitat la Universităţile din Extremadura, Szeged, Viena.
Participare la colocvii naţionale şi internaţionale în ţară şi în
străinătate (Cáceres, Innsbruck, Valencia, Barcelona, Bratislava, La
Coruða, Szeged, Pécs). Membră în proiecte despre traduceri.

285
 ABORDAREA POEMELOR
TRUBADUREȘTI – ÎNTRE RESCRIERE ȘI
TRADUCERE
CHRISTINA ANDREEA MIȚARIU
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir‖ din București, România

Abstract: The present paper sets out to follow the trajectory of the
poetic art of the Provencal troubadours, which emerged at the
beginning of the twelfth century in Occitania and has taken various
forms in various cultures all the way to the present. Nietzsche
considered them the true founders of modern European culture, while
Ayn Rand viewed the troubadour as ―the spiritual ancestor or the
symbol of the Romantic man‖ (Rand 1975, 118). Almost a millennium
after the appearance of the troubadour art, it is interesting to
investigate the extent to which we can preserve unchanged that
combination of love and poetry when translating it into various
cultures.

Keywords: troubadour, l‘art de trobar, Provencal poetry, poetic art,

fixed form poetry.

În zorii secolului al XII-lea, în Occitania apăruse o formă

literară „modernă‖ care va influența întreaga Europă. Trubadurii s-au
impus ca autori-compozitori și, uneori, interpreți ai unor opere ce
dezvăluiau o ingeniozitate incredibilă. Arta lor – lřart de trobar –
cânta dragostea, bucuria și prospețimea, într-o alchimie subtilă de
cuvinte și sunete. Iubirea și poezia se întrepătrundeau și se
condiționau reciproc, într-o manieră artistică de un rafinament fără
precedent. Însă pentru a înțelege și simți acest univers, publicul
trebuia să fie pregătit să citească printre rândurile scrise în plana lenga
romana și să deslușească elaborata împletitură metrică și melodică a
cântecelor. Poemele trubadurilor occitani presupun o artă încifrată,
care atingea deopotrivă intelectul și inima, spre deosebire de poezia
romanticilor, apărută ulterior, care viza mai ales sensibilitatea. Din
acest motiv, trubadurii aduseseră prin lirica lor un fel de cod social,
poetic și psihologic. Astfel, pentru a putea recepta o parte din creațiile

286
trubadurilor era nevoie de o anume educație. Trubadurii nu exprimau
doar sentimente, ci vehiculau un cod, nefiind, după cum s-a spus, atât
de importantă sinceritatea lor, ci impresia de sinceritate.
Originalitatea lucrării este o valoare modernă, aproape
inexistentă în arta trubadurescă, în care reutilizarea unei melodii
preexistente pentru a o adapta unui alt poem reprezenta un principiu
de creație. De asemenea, oralitatea reprezenta o condiție obligatorie de
existență a acestor poeme cântate, prilejuind fiecărui interpret să le
„ajusteze‖ în funcție de talentul personal. Paul Zumthor făcea referire
la participarea activă a interpretului în procesul de creație artistică,
introducând în lucrarea La mesure du monde (1993, 366) termenul de
„autor-participant‖.
După aproape un mileniu de la apariția artei trubadurilor, este
interesant de observat în ce măsură se poate păstra nealterată acea
osmoză între poezie și iubire, trecând prin proba transpunerii în culturi
diferite, cu ajutorul traducerii sau chiar al rescrierii.
Marele medievist Jacques Le Goff insista în lucrarea sa La
Civilisation médiévale asupra necesității de a disocia civilizația
medievală de istoria tradițională, rupând astfel lanțul genealogic. De
asemenea, este interesant de văzut ce s-a păstrat din moștenirea
trubadurescă și ce a devenit ea de-a lungul secolelor.
Cu toate că această tradiţie a fost etichetată drept „eretică‖ şi
practicanţii ei au fost decimaţi în cadrul aşa-numitei Cruciade
Albigensiene, ideile acestei culturi au supravieţuit şi au fost răspândite
în nordul Franţei de către trouveri, în teritoriile germanice de către
minnesangeri şi în Peninsula Iberică de către vihuelistas. Mai mult
decât atât, influențele liricii provensale au depășit spațiul european,
inspirând poeți ca Erza Pound, Harold și Augusto de Campos.
Trobar-ul reprezintă o formă artistică excepțională de
celebrare a iubirii și a poeziei într-un limbaj poetic inedit și virtuoz.
Apărut în langue d'oc în plin Ev Mediu (între secolele al XI-lea și al
XII-lea), acest „tipar‖, ce ridica iubirea la nivel de artă, este greu
aplicabil structurilor mentale ale omului post-modern, atât de puternic
marcat de pragmatismul existențialist.
Prezentul articol nu își propune să se întoarcă la o lectură a
poemelor trubadurești medievale, în contextul lor lingvistic și istoric
original, ci să realizeze o scurtă problematizare a raportării
contemporane la trobar, la reinventarea acestei arte în context actual.
Din această perspectivă, traducerea acestor poeme reprezintă un
adevărat proces de creație, o re-scriere ce utilizează resursele poetului
inițial, transpuse într-o altă realitate istorică și lingvistică.

287
 Lectura în sine a textelor medievale devine din ce în ce mai
dificilă, odată cu trecerea timpului. Sursele provensale anterioare
secolului al XIV-lea abundă în „occitanisme‖ adesea opace pentru
traducători și lingviști. Uneori, întreg repertoriul textual al unei
perioade vădește o interpretare lingvistică extrem de delicată.
Specialiștii au remarcat tendința medievistului de a se raporta la
traducerile princeps, atunci când acestea există. Dar, de cele mai multe
ori, raportarea la un element suplimentar complică îndeplinirea
misiunii lor. Pentru a studia minuțios o sursă, utilizarea traducerii
trebuie să fie străjuită de un întreg ansamblu de precauții
metodologice. Ideal ar fi ca, în situația în care se poate vorbi de o bună
stăpânire a limbii-sursă, să se intre în contact direct cu textul, pentru a
se elimina influențarea a priori exercitată de o traducere care, prin
esență, rămâne subiectivă, indiferent de calitatea ei. Există, oricum, o
mulțime de posibilități de interpretare sau de variante stilistice, iar
până și cele mai bune traduceri pot ascunde greșeli mai mult sau mai
puțin împovărătoare.
În situația unui text celebru, deja îndelung „prelucrat‖,
utilizarea mai multor traduceri concurente în aceeași limbă poate servi
ca măsură de siguranță metodologică, sugerând vastitatea și
diversitatea posibilelor interpretări. În special, compararea versiunilor
apărute într-o perioadă determinată permite reliefarea relativității
alegerilor. Aceasta este una dintre cele mai importante perspective din
care specialistul poate estima atât evoluția, cât și limitele
transgresiunii dintr-o limbă în alta.
Evaluarea semantică a termenilor medievali și evoluția
acestora în timp interferează de fapt cu pierderea relativă a stăpânirii
vectorilor lingvistici ai limbii-sursă. Astfel, putem compara traduceri
vechi de o calitate excelentă, mânați mai mult sau mai puțin conștient
de tendința de a „moderniza‖ conceptele medievale, punând în prim-
plan problematica echivalențelor lexicale. Această „corecție bifocală‖
realizată prin consultarea concomitentă a textului și a traducerii/
traducerilor lui are, de asemenea, avantajul de a corecta potențialele
inadverențe prilejuite de interpretarea restrictivă a oricăruia dintre
texte.
După cum preciza și V. Gak, prin analiza comparativă a
textului original şi cel al traducerii se poate ajunge la o argumentare
ştiinţifică obiectivă a multor aspecte ale traducerii. Analiza
comparativă permite stabilirea echivalenţelor, dar şi a legităţilor
interlingvistice care, pe de o parte, îmbogăţesc teoria traducerii, iar, pe
de altă parte, îl ajută pe traducător în alegerea formelor
morfosintactice corespunzătoare. În plus, confruntarea originalului cu

288
traducerea îi permite să sesizeze în ce măsură sunt justificate
modificările. Acestea pot fi efectuate cu scopul clar de a stabili cu cât
mai mare acuratețe echivalențe interlingvistice, capabile să redea cu
maximă exactitate conţinutul în limba-ţintă. Ele se pot focaliza la
nivel de cuvânt, îmbinare de cuvinte, propoziţie, frază, unitate
sintactică complexă şi text – unitatea maximală a discursului. Este
imposibil însă de a aduce justificat în discuție chestiuni legate de
lexicografie sau lexicometrie într-un text tradus. În schimb, poate fi
totuși util să se ia în considerare diferitele variante de traducere a
textului, pentru a evita „fetișizarea‖ excesivă a originalului care,
oricum, în afara statutului său textual adesea ambiguu, a suferit deja
diverse intervenții, legate de procesul de editare.
Lectura paralelă a originalului și a traducerii/traducerilor ar
trebui, în cele din urmă, să ducă la soluționarea problemelor semantice
inerente interpretării textului, regăsind în aceasta una dintre
principalele mize ale cercetării în istoria medievală, așa cum o definise
Alain Guerreau. Specialistul francez s-a ocupat cu precădere de
aspectul semantic din perspectivă diacronică, de erorile de traducere,
de diferența colosală dintre sensul cuvântului într-un text medieval și
ceea ce înțelegem noi. Ilustrativ este exemplul termenului vinea care,
făcând saltul istoric din perioada medievală până în prezent, devine un
concept aproape complet diferit ca încărcătură semantică. A traduce
acest termen cu „viță-de-vie‖ este, în opinia autorului, un nonsens
perfect: „il n‘y a pas […] de mot qui soit, même de loin, un équivalent
acceptable du terme vinea dans une charte du XIe siècle‖ (Guerreau
2001, 234). Prin aspect, prin intervenția omului, prin produsul final,
via secolului al XI-lea se deosebește de vița-de-vie a secolului al XX-
lea. Diferența este dată cu precădere de faptul că pentru autorul
medieval (un călugăr), vinea este încărcată de conotații biblice, iar
vinul este sângele lui Hristos. Guerreau consideră că în astfel de
situații, medievistul se confruntă cu un «examen de lřintraduisibilité»,
altminteri traducerea ar implica o dimensiune educațională cu totul
străină de carte.
Dificultăţile reale apar cu adevărat atunci când semantismul
expresiei lingvistice din limba-sursă nu coincide totalmente cu cel din
limba-ţintă şi viceversa sau în cazul în care lexemul din limba-sursă
nu are echivalent în limba-ţintă. Sub acest aspect traducerea poemelor
trubadurești devine dificilă, în special într-o cultură în care iubirea
curtenească și toate aspectele ce o implică sunt inexistente pe plan
istoric.
Practic, realitatea specifică culturii dintr-o epocă de care ne
despart aproximativ 900 de ani trebuie redată într-un limbaj sintetic,

289
forțat să poată cuprinde această bogăție poetică. Referindu-ne strict la
traducerea de poezie, dificultățile par să se amplifice. După cum
sublininiau Bantaş şi Croitoru, idealul rămâne mereu acelaşi şi mereu
de neatins, ca „transcriere a unui poem într-o altă limbă cu
convingerea că aşa ar fi scris-o poetul însuşi dacă s-ar fi exprimat în
limba respectivăŗ (Bantaş, Croitoru 1998, 23).
Traducătorul de poezie este, în mod ideal, el însuși un poet,
atâta vreme cât are ca obiectiv păstrarea sau reconstrucția farmecului
versului, linia melodică a acestuia, puterea de sugestie a figurilor de
stil, jonglând cu cuvintele astfel încât să sune cât mai fidel
originalului. Cert este că teoriile poetice ale traducerii sunt singurele
în măsură să „lumineze‖ drumul traducătorului literar. Atâta vreme
însă cât apropierea sa de literatură este și rezultatul unei afinități
profunde, a discernământului, și, mai ales, al talentului.

Căci, „traducerea este – cum o descrie Newmark – în primul rând, o

știinţă ce presupune cunoașterea și verificarea faptelor și limbii care
le descrie – la acest nivel se verifică ceea ce este fals și neadevărat;
în al doilea rând, este o aptitudine legată de folosirea limbajului
adecvat și general acceptat; în al treilea rând, este o artă care face
distincție între literatura de bună calitate și cea de calitate inferioară
– acesta este nivelul la care traducerea este creatoare, intuitivă şi,
uneori, chiar inspirată; în ultimul rând, traducerea este o problemă
de gust: aici argumentele tac și vorbesc preferințele, traducerile
meritorii fiind reflectarea diferenţelor individuale‖ (Newmark 1998,
6).

Ceea ce intrigă la poezia trubadurilor este faptul că, încă din

primele sale etape constitutive, ea dă dovadă de o incontestabilă
maturitate a expresiei și rafinamentului, prefigurând astfel o formă
poetică bine definită, ce nu putea fi atinsă decât prin contribuția unor
poeți anteriori.
Fiind lirică în adevăratul sens al cuvântului, poezia
trubadurescă unește cu măiestrie vers și melodie, apărând ca un
fenomen artistic complex, fapt de care trebuie ținut cont în procesul
traductologic. Considerăm că este interesant de observat destinul
acestei legături încercate de proba timpului și a transpunerii în alte
culturi, fie că este vorba de traduceri propriu-zise sau de re-scrieri.
Deşi Occitania era compusă din numeroase entităţi feudale
mici (Grillo 1989, 66), langue dřoc a beneficiat în epoca medievală de
o ortografie comună şi a servit admirabil ca limbă a filozofiei, ştiinţei,
dreptului şi artelor, ca şi drept dialect cotidian al vorbitorilor săi.
Folosirea ei a continuat până în secolul al XIV-lea, iar declinul care i-a

290
urmat este strâns legat de evoluţia puterii regale şi a statului francez.
Trubadurii vorbeau numeroase dialecte, chiar dacă occitana era limba
lor literară, limbă la contribuția căreia ei au pus piatra de temelie. Sub
acest aspect, trebuie să ținem seama de faptul că occitana avea
oarecum o tentă artificială și foarte condensată, fie că ne referim la
nivel lingvistic, fie semantic. Numeroase cuvinte erau omografe, iar ei
se foloseau din plin de această resursă.
Din alt punct de vedere, recurența temelor și a procedeelor
stilistice utilizate creează de multe ori confuzie în ceea ce privește
originalitatea poemelor. De foarte multe ori se relua aceeași melodie,
procedeu ce îngreunează în cercetările moderne identificarea stilului
unui trubadur.
Sub acest aspect, scrierea nu trebuie privită ca finalitate, ci
mai degrabă ca rezultat al unei transmisiuni în lanț, un act de creație
extras dintr-un continuum integrat tradiției orale, ce poartă marca
unei practici bine stăpânite.
Așa cum autenticitatea este o noțiune ce ține de modernitate,
la fel și diferențierea stilurilor a fost adusă în discuție tot la mult
timp după ce vremea trubadurilor a apus. Jean-Michel Caluwé
sublinia această diferență, menționând că trăitorii acelor vremuri cel
mai probabil că nu realizaseră o clasificare a genurilor, așa cum o
avem acum:

„Il est vrai aussi que le statut de l‘œuvre médiévale est tellement
différent de ce que nous attendons aujourd‘hui d‘une œuvre, que la
question des genres, telle que nous la concevons aujourd‘hui ne
saurait sans difficulté extrapolée au Moyen Âge‖ (Du chant à
l'enchantement, 33).

Mulți dintre trubaduri par să caute voit să își șocheze

auditoriul, fie printr-un laconism brutal, fie printr-o acumulare
excesivă de consoane sau prin alcătuirea versurilor dintr-o succesiune
de cuvinte monosilabice, procedee condamnate de Malherbe.
Celebrul cântec La fleur inverse, atribuit lui Raimbaud
d‘Orange, este amețitor în versiunea sa originală, prin efectul creat de
faptul că aceleași opt cuvinte realizează rima în cele șase strofe.
Reiterarea nu este însă decât aparent perfectă, pentru că de fapt este
vorba de mici variațiuni: în strofele impare apare adjectivul feminin
enversa, în timp ce în strofele pare apare inverse (persoana I a
indicativului prezent al verbului inverser) sau pluralul tertres în
strofele impare și singularul tertre, în strofele pare etc. De altfel, în
interiorul fiecărei strofe, niciun vers nu rimează cu altul, astfel că am

291
putea considera că ele nu sunt gândite pentru a flata urechea
ascultătorului, ci intelectul.
Iată mai jos exemplul primei strofe a poemului:

Er resplan la Hors enversa Voici que resplendit la fleur inverse lřels

Irencans ranex e pels tertres sur rocs rugueux et sur tertres.
Quais Hors? Neus, gels et conglapis, Quelle fleur? Neige, gel, givre,
Que cotz c destrenh e trenca, qui frappe, tourmente, tranche,
Don vey morz quils, critz, brays, sis- à cause de quoi je vois morts
pépie-clcs ments, cris, bruits, sifflements
Pels fuels, pels rams e pels giscales, en feuilles, branches, jeunes
pousses.
Mas mi te vert e jauzen joys, Mais me tient vert et joyeux Joie
Er quan vey secx los dolens croys, quand je vois desséchés les tristes
méchants.

Chiar și o traducere exemplară, cum este cea realizată de

Pierre Bec pierde oarecum din măiestria originalului:

Quand paraît la fleur inverse

Sur rocs rugueux et sur tertres,
- Est-ce fleur? Non, gel et givre
Qui brûle, torture et tronque! Ŕ
Morts sont cris, bruits, sons qui sifflent
En feuilles, en rains, en ronces.
Mais me tient vert et joyeux Joie,
Quand je vois secs les âcres traîtres.

Culmea sofisticării în ceea ce privește dispunerea rimelor

este atinsă de sextina lui Arnaut Daniel, intitulată Lo ferm voler qřel
cor mřintra1, pe care el însuși o numea „sa chanson d‘ongle et
d‘oncle‖, în care, de-a lungul celor șase strofe, cele șase cuvinte ce
rimau (intra, ongla, arma, verga, oncle, cambra) sunt permutate
după o regulă complicată.
Pe măsură ce ne îndreptăm atenția spre genul trobar clus,
unde ermetismul este voit, procedeele stilistice puse în operă sunt
cu atât mai dificil de recreat într-o altă limbă. Probabil că aceasta
era și intenția autorului, aceea de a-și selecta auditoriul, rezervându-
și creațiile unui public foarte restrâns și avizat.

1
Voința fermă ce-n inimă-mi intră.

292
 Bazându-ne pe contribuțiile unor poeți contemporani, cum ar
fi: Jacques Roubaud, a poeților ce aparțin grupului oulipian francez,
Ezra Pound din Statele Unite sau Augusto și Haroldo de Campos din
Brazilia, putem observa în ce măsură mai poate deveni limbajul poetic
oglindă a unei forme idealizate de a iubi, în ce măsură mai poate
impresiona cititorul acea formă poetică extrem de codificată și
inventivă – cansos – fără de care iubirea nu putea fi evocată de
trubaduri. Cert este însă că influența pe care au exercitat-o trubadurii
asupra altor culturi ale acelor vremuri reverberează până în zilele
noastre. Astfel, melanjul poliglot, practic intraductibil, nu din rațiuni
tehnice, ci stilistice, este întâlnit în continuare, în cele mai diferite
contexte. De exemplu, textul poetului dadaist Tristan Tzara Lřamiral
cherche une maison à louer reprezintă un melanj de discurs a 3
observatori care perorează simultan, fiecare într-un alt idiom. Un alt
exemplu în acest sens ar putea fi poeta de origine italiană Amelia
Rosselli, care la vârsta de 25 de ani scria un lung poem liric cu formă
liberă: Diario in tre lingue , în care trei limbi diferite (italiana,
engleza și franceza) se înlănțuiau grațios.
Jacques Roubaud evoca în prefața unei cărți intitulată La
Fleur inverse (după celebrul poem al lui Raimbaud d‘Orange) un
canso atribuit lui Guillaume IX d‘Aquitaine, À la douceur du temps
nouveau:

Ab la dolchor del temps nouvel À la douceur du temps nouveau

foillo li bosc e li aucel les bois feuillissent les oiseaux
chanton chascus en lor lati chantent chacun en son latin
segon lo vers del novel chan selon les vers du nouveau chant

„Timpul cel nou‖ este primăvara, anotimpul când în mod

simbolic totul renaște, iar păsările – prefigurând trubadurii – cântă,
fiecare pe limba ei, „cântecul cel nou‖. De aceea, după cum preciza
Roubaud, primăvara sărbătorim poezia „de secole în toate limbile
Europei‖. Cuvintele canso-ului asociază cât se poate de relevant
delicatețea cântecului și a primăverii, cu dorința și cu iubirea:

La nostrřamor va einassi La notre amour va ainsi

com la brancha de lřalbespi
quřest sobre lřarbrřen creman
la nuoit ab la ploiřez al gel
tro lřendeman que-l sols sřespan
per la fueilla vert el ramel
que la branche d‘aubépine
qui est sur l‘arbre en tremblant
la nuit dans la pluie et le gel
le lendemain le soleil se répand
par les feuilles vertes les rameux

293
 Roubaud atrage atenția asupra faptului că aproape nouă secole
separă varianta originală a canso-ului de noi, fapt ce ne împiedică să
ne imaginăm cum de, la vremea aceea, modul de a trăi și a cânta
iubirea evocat în versurile sale a constituit o noutate: „la langue neuve
de lřamour parla, en langue romane. […] Lřoc, le provençal, lřoccitan
comme on voudra. Une manière neuve dřêtre dans la poésie, qui nřest
pas celle de la Chanson de Roland, naît alors, en langue provençaleŗ
(Roubaud 1986, 183).
J. Roubaud spunea că dragostea însăși, în sensul ei plenar,
pare o invenție a secolului al XII-lea, atribuită trubadurilor. Invenția
lor nu este însă sentimentul în sine, ci legătura lui indisolubilă cu
poezia, modul în care iubirea alimentează și potențează elanul artistic
al trubadurilor.
Așa cum afirmă în prefața lucrării sus-amintite, poetul preferă
contemporaneității arhaismul trobar-ului, mult mai valoros:

„Écrire des poèmes, composer de la poésie dans les conditions

contemporaines est un exercice difficile. S‘obstiner dans cette voie
suppose le choix d‘un modèle, la référence à une époque favorisée
où la poésie fut, et brilla. J‘ai choisi la Provence du XIIe siècle. On
peut penser la poésie à travers les Troubadours, leur exemple. La
poésie la plus contemporaine, pour survivre, doit se défendre de
l‘effacement, de l‘oubli, de la dérision par le choix d‘un archaïsme.
L‘archaïsme du trobar est le mien‖ (Roubaud 1986, 197).

Poate unul dintre poeții cel mai puternic marcați de stilul

trubaduresc și aflați în afara spațiului romanic este Ezra Pound care,
fascinat fiind de cultura vechii Europe și mai apoi a Chinei, a încercat
să schițeze istoria umanității în o serie de Cantos, la care a lucrat
aproape toată viața sa, din 1920, până în 1960. În Cantos, limba
engleză interferează cu provensala trubadurilor, cu italiana prinților
renascentiști, cu ideogramele chinezești și cu argoul soldaților din cel
de-al Doilea Război Mondial.
Interesul față de acest izvor nesecat de inspirație s-a
manifestat și la Josof Prokope, din Cehia, care în 2002 publica în
colaborare cu Jiri Holub o antologie a poeziei trubadurilor. În
introducerea acesteia, el menționa că publicul nu trebuie să fie
obligatoriu avizat, să cunoască unele aspecte de bază ale literaturii
occitane, pentru că, începând din secolul al XI-lea, iubirea se trăiește
similar, pretutindeni în Europa.
Prokope remarca faptul că, creativitatea traducătorului este cu
atât mai încercată, cu cât sunt luate spre traducere poeme mai vechi,
ținând cont de faptul că între 60 și 80 % din lexicul occitan vechi este

294
compus din cuvinte monosilabice. De asemenea, e arhicunoscut faptul
că trubadurii utilizau cuvinte sau expresii care puteau avea până la trei
nivele de sens, pentru fiecare vers. Or aceasta constituie o enormă
problemă pentru traducător.
De cele mai multe ori, traducerea se aseamănă cu un veritabil
rebus, structurat pe următoarea schemă: majoritatea cupletelor numără
maxim opt picioare, cu hemistihuri de câte patru picioare, iar în rest,
fiecare cuplet reprezintă un grup semantic independent.
După cum mărturisea și Prokope, traducerile nu au cum să fie
perfecte. Chiar dacă din punct de vedere filologic ele pot fi exemplare,
rămân însă departe de a fi veritabile poeme.
Astăzi, respectând textul original și folosindu-ne de diversele
instrumente pe care modernitatea ni le oferă (traduceri recente și mai
vechi în marile limbi de cultură), putem maximiza performanța
traducerii, rămânând perfect conștienți de faptul că, până și cea mai
bună traducere rămâne o simplă încercare de interpretare și o continuă
provocare pentru a fi devansată de o alta și mai „fidelăŗ spiritului
care a însuflețit originalul.
Chiar și cu limitările date de impedimentele traductologice,
arta trubadurescă merită a fi descoperită și apreciată pentru moștenirea
pe care ne-a lăsat-o și pentru faptul că, în continuare, reprezintă un
izvor de măiestrie artistică și înțelepciune.

Referințe bibliografice

Bantaş, A., Croitoru, E. Didactica Traducerii. Bucureşti: Editura

Teora. 1998.
Bec, Pierre. La lyrique française au Moyen Âge: XIIe-XIIIe siècles:
contribution à une typologie des genres poétiques médiévaux.
Paris: Picard, 1977-1978, 2 vol.
Bec, Pierre. Ecrits sur les troubadours et la lyrique médiévale. Paris:
Paradigme, 1992.
Brunot, Ferdinand. Histoire de la Langue Française des Origines à
Nos Jours. Tome 1 (de l'époque latine à la Renaissance).
Paris: Librairie Armand Colin, 1966.
Coşeriu, Eugen. „Portée et limites de la traduction‖. Parallèles, 1997,
n° 19: 19-34. Cahier de ľEcole de Traduction et
ďInterprétation. Université de Genève.
Гак, В. Сопоставительное исследования и переводческий анализ
// Тетради переводчика, № 16., Международные
отношения. Москва. 1979.

295
Grillo, R. D. Dominant Languages: Language and Hierarchy in
Britain and France. Cambridge University Press, 1989.
Le Goff, Jacques. La Civilisation de lřOccident médiéval. Colecția
„Les Grandes Civilisations‖. Paris: Arthaud, 1984.
Guerreau, Alain. LřAvenir dřun passé incertain. Quelle histoire du
Moyen Âge au XXIe siècle?. Paris: Le Seuil, 2001.
Marrou, Henri-Irénée. Les troubadours. Paris: Editions du Seuil,
1997.
Newmark, Peter. A Textbook of Translation. Singapore: Prentice Hall
International, 1998.
Rand, Ayn. The Romantic Manifesto. II expanded edition. NY: New
American Library, 1975.
Roubaud, Jacques. La fleur inverse. Paris: Ramsay, 1986.
Zumthor, Paul. La mesure du monde. Paris: Edition du Seuil, 1993.

Notiță biobibliografică

Christina Andreea MIȚARIU a absolvit în anul 1997

Facultatea de Litere, Istorie și Filosofie din cadrul Universității de
Vest din Timișoara, specializarea Franceză-Germană. A continuat
studiile cu modulul de studii aprofundate Antropologie culturală, în
cadrul facultății sus-menționate. A urmat studiile doctorale în
Romanistică, obținând în anul 2007 titlul de doctor în filologie, cu
lucrarea Lirica trubadurilor Ŕ un model romanic prestigios, sub
coordonarea dnei Prof. univ. dr. Ileana Oancea. Începând din anul
1997, activează ca titular la Facultatea de Management Turistic și
Comercial Timișoara, din cadrul Universității Creștine „Dimitrie
Cantemir‖ din București.

296
297
 Imprimat la
Tipografia Universităţii de Vest
Str. Paris, nr. 1
300003, Timişoara
E-mail: editura@e-uvt.ro
Tel./fax: +40-256 592 681

298