PARTICULARITĂȚILE EFECTUĂRII EXAMINĂRII CORPORALE ÎN CAUZELE DE

TRAFIC DE FIINȚE UMANE

THE PARTICULARITIES OF CARPAL EXAMINATION IN HUMAN TRAFFICKING

CAUSES

JITARIUC Vitalie,
doctorand, Institutul de Cercetări Juridice și Politice,
lector-universitar, Facultatea de Drept și
Administrație publică, Universitatea de Stat „B. P.
Hașdeu” din Cahul

Summary: The history of human society demonstrates that the phenomenon of human
trafficking has existed since the earliest times. It is certain, however, that during the social, economic
and political transformations, this phenomenon has undergone changes in both the forms of
manifestation and the legal appreciation. The explosion of this phenomenon occurred at the
intersection of the 90s of the last century, being largely determined by the deep crisis that practically
covered the entire European continent, being linked to the collapse of the former socialist camp.
Multiple radical social-political changes, together with the advances and benefits achieved, have
also generated negative phenomena, including the stimulation of crime both in its general, as well as
in the emergence of new types of crimes and delinquencies. In recent years, the issue of trafficking in
human beings has become one of the most essential, requiring an effective settlement as soon as
possible, because otherwise the consequences of this high-risk and low-risk criminal activity can
lead to disastrous consequences often fatal to the lives of the victims.
Keywords: stimulation of crime, crimes 숀and Բ
delinquencies, criminal activity, disastrous
consequences, victims, cause, suspect, accused, prosecutor, criminal prosecutor officer, criminal
prosecutor body, methods, crime investigation, special investigative measures.

În opera de tragere la răspundere penală a persoanelor care au comis infracțiuni, procesul penal
definește cadrul, limitele în care se pot deplasa organele judiciare, iar criminalistica, modalitățile
efective de obținere a datelor necesare decelării stării de fapt și, în final, dovedirii comiterii
infracțiunii sub toate cerințele sale legate de subiecți, obiect și conținut constitutiv1.
Particularitățile tactice ale efectuării acțiunilor de urmărire penală pe categoria cauzelor de
trafic de ființe umane sunt determinate atât de mecanismul concret al activității infracționale, cît și de
circumstanțele depistării situației criminale și ale pornirii urmăririi penale. Finalmente, tactica unei
anumite acțiuni de urmărire penală este dependentă de cea mai rațională schema metodologică de
lucru a organului de urmărire penală în vederea descoperirii depline și fixării urmelor activității
infracționale2.
Organele de drept trebuie să cunoască care sunt mijloacele traficului de persoane, care sunt
mijloacele cele mai frecvent utilizate de traficanți în scopul comirterii infracțiunilor de trafic de
persoane, ce impact au aceste mijloace asupra procesului de investigare a traficului de persoane și
care sunt posibilele probleme juridice care pot interveni pe parcursul acestui proces de investigare.
Principalele mijloace de trafic de persoane sunt următoarele: a) amenințarea sau utilizarea forței
asupra victimei și familiei acesteia; b) constrângerea; c) psihologice, care se referă la relațiile
victimelor cu alte persoane; d) economice, care se referă la obligarea victimei să plătească sume mari
de bani, sau la prestarea unei munci forțate de către victimă în vederea achitării unei datorii; e)
răpirea victimelor, în special pe cele de sex feminin, prin utilizarea violenței sau a seducției; f)

1
Stancu E., Manea T. Tactică criminalistică (I). Ad. Universul Juridic. București, 2017, p. 5.
2
Криминалистика. Под редакцией А. Г. Филиппова, А. Ф. Волынского. М., 1998, с. 126.

352
frauda, ce implică cinci elemente distincte: o declarație falsă a unui fapt material; cunoașterea cu
bună-știință de către traficantul de persoane că afirmația este falsă; intenția traficantului de persoane
de a efectua afirmații false către presupusa victimă; încrederea justificată acordată de presupusa
victimă pe baza declarației; existența unui prejudiciu, produs presupusei victime; g) înșelăciunea, ce
se referă la oferirea de către traficant a unor informații false sau inexacte către victimă, cum ar fi de
exemplu, în situația în care traficanții de persoane recrutează lucrători în scopul exploatării acestora
prin muncă, sau când traficanții de persoane oferă victimelor un loc de muncă inexistent în scopul
exploatării sexuale a acestora; h) abuzul de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate, care se
referă la orice situație în care victima nu are o alternativă reală acceptabilă, ci doar să se supună
abuzului săvârșit de către traficant; i) oferirea sau acceptarea de plăți sau avantaje pentru obținerea
consimțământului unei persoane având autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării1.
Scopul de bază al cercetării acestor categorii de dosare îl reprezintă stabilirea tuturor
circumstanțelor, legate de comiterea infracțiunii, a tuturor persoanelor, participante la săvârșirea ei,
precum și depistarea tuturor epizoadelor activității infracționale a persoanelor bănuite. Din punct de
vedere metodologic, în procesul cercetării faptelor de trafic de ființe umane, accentul urmează a fi
pus pe protecția și securitatea părților vătămate (victimelor). De poziția lor depinde, în mare parte,
soarta materialului probator pus la dispoziția instanței de judecată.
Victima (persoana vătămată) este persoana fizică care a suferit o leziune, inclusive un injuriu
fizic sau moral, o suferință psihică sau o pierdere economică, cauzate în mod direct de acțiuni sau
inacțiuni care contravin legii penale. La nivelul Consiliului Europei, protecția victimelor
infracțiunilor este asigurată prin următoarele documente internaționale: 1) Decizia Cadru a
Consiliului Europei privind statutul victimelor în procesele penale. Nr. 220/JAI din 15 martie 2001);
2) Convenția Europeană privind compensarea victimelor infracțiunilor violente. Adoptată la
Strasbourg la 24 noiembrie 1983; 3) Recomandarea R (85) 11 Privind poziția victimei în cadrul
dreptului penal și a procedurii penale etc. În viziunea autorului român Adrian Augustin Bărăscu, prin
阀

victimă2 se înțelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice,
materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale3. Noțiunea de victimă mai cuprinde și
unitatea sintetică a stării psiho-fizice și sociale a persoanei care, suferind o violență (psiho-fizică), va
fi obligată să suporte regulile practice ale acesteia, după cum voința victimei va fi determinată sau
influențată de actul de agresivitate. Victima înseamnă întotdeauna ființă umană4. Aceasta este
persoana vătămată penal, adică cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea
materială ori starea de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii5. În conformitate cu Planul de acțiune
al Consiliului Europei și al Comisiei Europene privind modalitățile optime de punere în aplicare a
dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam referitoare la crearea unui spațiu de libertate, securitate și
justiție (pct. 19 și 51), în baza dispozițiilor Tratatului privind Uniunea Europeană și conform
Avizului Parlamentului European emis la 12 decembrie 2000, au fost analizate aspecte importante
privind problematica sprijinului ce trebuie să fie acordat victimelor în cadrul procedurilor penale6.

1
Moise A. C., Stancu E. Criminalistica. Elemente metodologice de investigare a infracțiunilor. Ed. Universul
Juridic. București, 2017, p. 311-312.
2
Victima este persoana fizică care a suferit o leziune, inclusive un injuriu fizic sau moral, o suferință psihică sau o
pierdere economică, cauzate în mod direct de acțiuni sau inacțiuni care contravin legii penale. (A se vedea: Decizia
Cadru a Consiliului Europei privind statutul victimelor în procesele penale. Nr. 220/JAI din 15 martie 2001). La
nivelul Consiliului Europei protecția victimelor infracțiunilor este asigurată de următoarele documente
internationale: 1) Convenția Europeană privind compensarea victimelor infracțiunilor violente. Adoptată la
Strasbourg la 24 noiembrie 1983; 2) Recomandarea R (85) 11 Privind poziția victimei în cadrul dreptului penal și a
procedurii penale etc.
3
Bărăscu A. Protecția martorilor – necesitate în combaterea marii criminalități. București, 2007, p. 36.
4
Butoi T. ș.a. Victimologie. Perspectiva psihologiei victimale asupra cuplului penal victimă-agresor. Ed. Pinguin
Book, București, 2004, p. 151.
5
Boroi A., Nistoreanu Gh. Drept penal. Partea specială. Curs universitar. Ed. ALL BECK. București, 2005, p. 18.
6
Măgureanu A. F.. Statutul victimelor infracțiunilor în cadrul procedurilor penale conform reglementărilor
comunitare. Dimensiunea științifică și praxiologică a dreptului. Materialele Conferinței științifice internaționale

353
 În literatura de specialitate, drepturile victimei sunt expuse în baza corelației existente între
psihologie și normele de drept procesual penal (emoțiile victimei, opiniile publicului larg și nu numai
față de victimă.1 Tot acestea în găsesc și o reflectare în conținutul normelor internaționale referitoare
la acest subiect.2 Drepturile inculpatului și ale victimei nu pot fi concurențiale în mod obligatoriu, ele
avînd capacitatea de a se completa neexcluzîndu-se reciproc, moment conformat și de jurisprudența
CtEDO3.
O particularitate a cercetării infracțiunii de trafic de ființe umane constă în necesitatea unei
colaborări intrernaționale între statele unde a avut loc răpirea, recrutarea, transportarea, transferul,
adăpostirea sau primirea persoanei, în scop de exploatare sexuală comercială sau necomercială, prtin
muncă sau servicii forțate, pentru cerșetorie, în sclavie sau în condiții similare sclaviei, de folosire în
conflicte armate sau în activități criminale, de prelevare a organelor, țesuturilor și/sau celulelor,
precum și de folosire a femeii în calitate de mamă-surogat. În fiecare caz concret este necesar de a
folosi totalitatea normelor juridice pentru atragerea persoanelor vinovate la răspundere. Victimele
traficului de ființe umane urmează a fi supuse, în mod obligatoriu examinării corporale. Aceasta
poate avea loc după adresarea lor cu plângere privind infracțiunea comisă, fie după descoperirea lor
în urma raidurilor, a operațiunilor speciale privind reținerea comerțianților cu „marfă vie”, a
persoanelor care le adăpostesc sau care exploatează victimele prin muncă în condiții de sclavie.
Examinarea corporală constituie o modalitate a cercetării, având ca obiect corpul omenesc.
Obiect de cercetare poate fi corpul învinuitului, bănuitului, inculpatului, sau al părții vătămate. Atât
persoanele menționate, cât și apărătorul pot înainta o cerere privind efectuarea examinării. La
efectuarea examinării corporale se emite o ordonanță a organului de urmărire penală, aceasta fiiund
autorizată de către judecătorul de instrucție. În cazul unui delict flagrant, examinarea poate fi
efectuată fără autorizația judecătorului de instrucție, care este înștiințat în termen de 24 de ore4.
Examinarea corporală este una dintre acțiunile de urmărire penală inițiale și de neamânat, orice
fel de amânare, tărăgănare la desfășurarea ei, duce la pierderea, schimbarea semnificativă a urmelor

ԇ
infracțiunii ce există pe corpul persoanei respective. Totuși, amânarea desfășurării nu exclude faptul
de pregătire amănunțită către aceasta, presupunând: a) analiza datelor faptice, care sunt necesare
pentru luarea deciziei de dispunere a efectuării examinării corporale; b) alegerea timpului, locului și
a particularităților acestor acțiuni; c) pregătirea mijloacelor tehnice pentru depistarea și ridicarea
urmelor5.
Rezultatele examinării corporale permit fixarea stării victimei, ceea ce este necesar pentru a
demonstra exploatarea și constrângerea de a munci. Din considerentul că această constrângere
reprezintă rezultatul batjocurilor, loviturilor, torturării și ale altor forme de violență, rezultatele
examinării corporale reprezintă o probă evidentă și convingătoare a activității infracționale a
făptuitorilor.
Astfel, în procesul examinării corporale este necesar să atragem o atenție deosebită la prezența
zdreliturilor, echimozelor, cicatricelor și a altor leziuni corporale iremediabile pe corpul victimei,
stabilind gradul de gravitate al acestora. O atenție aparte trebuie acordată descoperirii și ficării
posibilelor urme de legare la nivelul încheieturii mâinilor, a gleznelor, precum și a urmelor folosirii
peliculei lipicioase (adezive) pe față, gât pentru a preveni strigătele victimei.

„Contribuții la dezvoltarea doctrinară a dreptului”. In honorem Elena Aramă, doctor habilitat în drept, profesor
universitar, om emerit. Ed. Bons Offices. Chișinău, 2009, p. 192.
1
Groza D. Drepturile victimei. Recuperarea în uitare. Ed. LUMEN. Iași, 2006.
2
Recomandarea 85 (11) a Consiliului Europei privind poziția victimei în cadrul dreptului penal și al procedurilor
penale din 28 iunie 1985 și Declarația Națiunilor Unite privind principiile de bază ale justiției pentru victimile
infracțiunilor și ale abuzului de putere, expusă în cadrul Rezoluției Adunării Generale a ONU la 29 noiembrie 1985.
3
Hotărîrea CtEDO în cauza Pelissier și Lassi vs Franța din 25 martie 1999.
4
Dolea I. Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Comentariu aplicativ. Ed. Cartea Juridică. Chișinău,
2016, p. 315.
5
Gheorghiță M. Tratat de criminalistică. Chișinău, 2017, p. 503.

354
 În cazul în care victima s-a adresat de sine stătător pentru asistență medicală, apoi este necesar
să stabilim: 1) când și cărei instiutuții medicale s-a adresat; 2) dacă această adresare a fost perfectată
documentar; 3) cu cine dintre lucrăririi instituției medicale a comunicat victima; 4) tratamentul
recomandat victimei.
Aceste circumstanțe trebuie verificate, în continuare, în mod obligatoriu prin studierea de mai
departe a actelor medicale corespunzătoare (fișele de înregistrare, certificate, adeverințe medicale,
istorii de boală etc.) în cadrul instituțiilor medical-curative. Ulterior, personalul medical și cel de
deservire, care au comunicat cu victima, urmează a fi audiați în mod obligatoriu. Urmează să luăm în
calcul faptul că în caz de lipsă a înscrisurilor medicale privind adresarea victimei pentru asistență
medicală, declarațiile lucrătorilor medicali pot fi unicul mijloc de probă referitor la starea psihică și
fizică a ei la momentul adresării pentru ajutor.
Datele faptice, după cum este cunoscut, pot fi obținute în urma desfășurării unui șir de acțiuni
de urmărire penală (cercetări la fața locului etc.) și a măsurilor speciale de investigații. În așa mod, la
cercetarea la fața locului pot fi identificate urme, particularitățile formării lor fiind depistate în cadrul
examinării corporale. Depistarea la locul faptei a diferitelor urme, ce conțin particularitățim
anatomice, funcționale, biologice, microparticule servesc ca temei pentru efectuarea examinării
corporale1.
Examinarea corporală a victimei depistate, de exemplu, în procesul cercetării locului faptei sau
a percheziției, urmează a fi efectuată de îndată. Această acțiune de urmărire penală trebuie efectuată
cu luarea în calcul și cu cunoștință de cauză a întregului spectru de urme care poate fi descoperit. La
aceste urme se atribuie:
- urme de epuizare, extenuare fizică și psihică a persoanei răpite, recrutate, transportate,
transferate sau adăpostite în scop de exploatare;
- urme ale violenței, leziunilor, vătămărilor corporale, la care persoana răpită, recrutată,
transportată, transferată sau adăpostită în scop de exploatare a fost supusă;
鰀

- urme ale injecțiilor, ca urmare a administrării substanțelor narcotice sau psihotropice pentru a
învinge voința victimei;
- urme ale folosirii persoanei răpite sau recrutate la munci fizice.
Pentru formularea învinuirii aduse este extrem de important ca declarațiile părții vătămate să
corespundă caracterului urmelor de pe corpul său, iar concluziile expertizei medico-legale să explice
proveniența urmelor, stabilite în procesul examinării corporale2. Expertiza este solicitată pentru
evaluarea acelor fapte care aduc atingere intregrității corporale sau sănătății persoanei (lovirea sau
alte violențe, vătămarea corporală). Legea diferențiază gravitatea infracțiunilor din această categorie
pe baza unui criteriu medico-legal (durata îngrijirilor medicale), fapt ce atrage o responsabilitate
deosebită. De aceea, în rezolvarea problemelor medico-legale trebuie respectate cu strictețe regulile
metodologice, și anume:
- descrierea corectă și amănunțită a leziunilor;
- efectuarea tuturor investigațiilor complementare indicate la caz;
- urmărirea bolnavului în timp pentru evaluarea dinamică a leziunilor în evoluția lor și pentru
prevenirea complicațiilor3.
Acest fapt ne va permite ca, în baza rezultatelor cercetării, să identificăm anumite legături
probatorii între:
a) mijloacele de constrângere a victimei, depistate în procesul cercetării la fața locului sau a
percheziției și urmele de pe corpul sau hainele ei;
b) depozițiile victimei și urmele infracțiunii descoperite la fața locului sau în cadrul
percheziției;
1
Ibidem, p. 503.
2
Смирнов В. К., Варчук Т. В., Дубовая Т. А. Типологический подход при производстве по уголовным делам
о торговле людьми. Изд. ЮНИТИ-ДАНА. М., 2009, с. 143.
3
Groza I. L., Astărăstoaie V. Introducere în medicina legală pentru juriști. Ed. C. H. BECK. București, 2007, p. 185.

355
 c) mijloacele de muncă descoperite, urmele de pe corpul sau hainele victimei și declarațiile ei
referitoare la caracterul și conținutul muncilor pe care a fost constrânsă să le presteze.
În caz de depistare a urmelor injecții pe corpul victimei, este rațional de a purcede, prin
ordonanță, la colectarea mostrelor de sânge pentru dispunerea ulterioară a expertizei în vederea
depistării în sângele persoanei examinate a urmelor de substanțe narcotice sau psihotrope.
Obligativitatea obținerii mostrelor de sânge pentru cercetare poate fi, de asemenea, legată de
necesitatea stabilirii, în procesul examinării corporale, a semnelor de infecție cu boli venerice.
Această circumstanță dictează necesitatea luării măsurilor de precauție de către ofițerul de urmărire
penală, lucrătorul medical, care participă la actul de examinare corporală și de colectare a mostrelor
pentru cercetare.
Necesitatea examinării corporale a victimei este legată, de asemenea, de faptul că rezultatele ei,
inclusiv, în complex cu rezultatele expertizelor judiciare, pot servi în calitate de temeiuri pentru
calificarea suplimentară a acțiunilor făptuitorilor în baza altor norme ale legii penale (ca de exemplu,
viol, privațiune ilegală de libertate, vătămări corporale, transmiterea unei boli venerice, contaminarea
cu maladia SIDA).
Este necesar să ținem cont și de următorul fapt: cauzarea de leziuni corporale este examinată
de legea penală a unor state în calitate de semn calificativ a normei penale care stabilește răspunderea
pentru comiterea faptelor de trafic de ființe umane1.
La examinarea corpului, trebuie să existe o consecutivitate a acțiunilor. De regulă, mai întâi se
face o examinare generală a corpului, ulterior, în mod consecutiv, se examinează părțile corpului de
sus în jos (capul, gâtul, umerii, pieptul, spatele, abdomenul, organele genitale, fesierii, picioarele). Cu
certitudine, mai atent sunt analizate acele părți ale corpului unde probabilitatea existenței urmelor
infracțiunii este mai mare (ținând cont de particularitățile cauzei cercetate, de datele obținute
anterior). Urme caracteristice pe corpul uman ale infracțiunii, de obicei, sunt: leziunile corporale,
hemoragiile, zgârâeturile, rănile, petele de sânge, spermă, alte substanțe. La depistarea urmelor de
쌀Բ
acest fel, se descriu caracterul lor, locul amplasării, mărimea, numărul, forma culoarea.
Semnalmentele specifice la fel se descriu după toți parametrii2.
Examinarea corporală a părților vătămate trebuie efectuată cu aplicarea înregistrării video sau a
fotografiei judiciare. O condiție obligatorie, în acest sens, o reprezintă fotografierea în detaliu și
înregistrarea video a urmelor descoperite pe hainele și corpul persoanei vătămate3. Obicete ale
acestor înregistrări pot fi urmele infracțiunii, semnele respective depistate, cu excepția zonelor intime
ale corpului uman4.
Concluzii. Planificând efectuarea acțiunii de examinare corporală a victimei în vederea
stabilirii anumitor fapte sau circumstyanței ale cauzei cercetate, este necesar să ne ghidăm de
prevederile art. 95-101 CPP al RM, pentru a asigura o administrare a probelor, care ar răspunde
cerințelor admisibilității, utilității și veridicității. Nu trebuie să trecem cu vederea cerința legii
procesual penale referitoare la admisibilitatea probelor, care ne obligă să administrăm un cumul de
probe ce s-ar referi, în exclusivitate, la elementele obiectului probatoriului.
De asemenea, particularitățile tactice ale examinării corporale în procesul cercetării cazurilor
de trafic de ființe umane sunt determinate de particularitățile cauzei și de situația de urmărire penală
existentă în dosar.
Referințe bibliografice:
1. Bărăscu A. Protecția martorilor – necesitate în combaterea marii criminalități. București, 2007.

1
Синицын Л. Ф. Предотвращение торговли людьми: опыт неправительственных организаций. Центр против
насилия и торговли людьми. Пермь, 2002, с. 204.
2
Gheorghiță M. Op. cit., p. 505.
3
Криминалистика. Учебник. Под общей редакцией А. Г. Филиппова. Издание 4-e, переработанное и
дополненное. Изд. ЮРАЙТ. М., 2011, с. 835.
4
Gheorghiță M. Op. cit., p. 505.

356
2. Boroi A., Nistoreanu Gh. Drept penal. Partea specială. Curs universitar. Ed. ALL BECK.
București, 2005.
3. Butoi T ș.a. Victimologie. Perspectiva psihologiei victimale asupra cuplului penal victimă-agresor.
Ed. Pinguin Book, București, 2004.
4. Codul penal al Republicii Moldova: Legea Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002.
Monitorul Oficial, 2002, nr.128-129. În vigoare din 12 iunie 2003.
5. Codul de procedură penală al Repiblicii Moldova. Legea Republicii Moldova nr.122-XV din 14
martie 2003. Monitorul Oficial, 2003, nr.104-110. În vigoare din 12 iunie 2003.
6. Convenția Europeană privind compensarea victimelor infracțiunilor violente. Adoptată la
Strasbourg la 24 noiembrie 1983.
7. Decizia Cadru a Consiliului Europei privind statutul victimelor în procesele penale. Nr. 220/JAI
din 15 martie 2001.
8. Declarația Națiunilor Unite privind principiile de bază ale justiției pentru victimile infracțiunilor și
ale abuzului de putere, expusă în cadrul Rezoluției Adunării Generale a ONU la 29 noiembrie
1985.
9. Dolea I. Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Comentariu aplicativ. Ed. Cartea
Juridică. Chișinău, 2016.
10. Gheorghiță M. Tratat de criminalistică. Chișinău, 2017.
11. Groza D. Drepturile victimei. Recuperarea în uitare. Ed. LUMEN. Iași, 2006.
12. Groza I. L., Astărăstoaie V. Introducere în medicina legală pentru juriști. Ed. C. H. BECK.
București, 2007.
13. Hotărîrea CEDO în cauza Pelissier și Lassi vs Franța din 25 martie 1999.
14. Legea Republicii Moldova cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal
nr. 105-XVI din 16.05.2008. Monitorul Oficial nr. 112-114/434 din 27.06.2008.
15. Legea Republicii Moldova „Cu privire la expertiza judiciară și statutul expertului judiciar”, nr. 68

Բ
din 14.04.2016. MO nr. 157-162/316 din 10.06.2016.
16. Măgureanu A. F. Statutul victimelor infracțiunilor în cadrul procedurilor penale conform
reglementărilor comunitare. Dimensiunea științifică și praxiologică a dreptului. Materialele
Conferinței științifice internaționale „Contribuții la dezvoltarea doctrinară a dreptului”. In
honorem Elena Aramă, doctor habilitat în drept, profesor universitar, om emerit. Ed. Bons
Offices. Chișinău, 2009.
17. Moise A. C., Stancu E. Criminalistica. Elemente metodologice de investigare a infracțiunilor. Ed.
Universul Juridic. București, 2017.
18. Recomandarea 85 (11) a Consiliului Europei privind poziția victimei în cadrul dreptului penal și
al procedurilor penale din 28 iunie 1985.
19. Stancu E., Manea T. Tactică criminalistică (I). Ad. Universul Juridic. București, 2017.
20. Криминалистика. Под редакцией А. Г. Филиппова, А. Ф. Волынского. М., 1998.
21. Криминалистика. Учебник. Под общей редакцией А. Г. Филиппова. Издание 4-e,
переработанное и дополненное. Изд. ЮРАЙТ. М., 2011.
22. Синицын Л. Ф. Предотвращение торговли людьми: опыт неправительственных
организаций. Центр против насилия и торговли людьми. Пермь, 2002.
23. Смирнов В. К., Варчук Т. В., Дубовая Т. А. Типологический подход при производстве по
уголовным делам о торговле людьми. Изд. ЮНИТИ-ДАНА. М., 2009, с. 143.

357