PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE ÎN IZVOARELE DOCTRINARE ȘI NORMATIVE

DIN STATELE UNITE ALE AMERICII

BRIA Iulia, doctorandă, JITARIUC Vitalie, doctor în drept,

Universitatea de Stat din Moldova
E-mail: briaiulia999@gmail.com
ORCID ID: 0000-0002-2989-0524
Șef al secției nr.1(Investigații criminale)
a Direcției Investigații „Sud”
a Inspectoratului Național de Investigații,
comisar principal
E-mail: vjitariuc@gmail.com
ORCID ID: 0000-0002-9361-4460

Rezumat. Constituirea statului de drept, finalizarea reușită a reformei în justiție,

consolidarea democrației și a drepturilor și intereselor legitime a persoanelor în procesul penal,
precum și perfecționarea activității organelor de drept sunt imposibile în afara respectării
stricte a prevederilor principiului prezumției de nevinovăție. Subiectul prezumției de nevinovăție
în procesul penal a fost întotdeauna complex și actual. Prezumția de nevinovăție reprezintă unul
din cele mai importante principii ale procesului penal. Formularea acestuia se regăsește nu
doar în legislația procesual-penală a fiecărui stat democratic, ci și în textul multiplelor acte și
documente juridice cu vocație internațională. Realizarea prevederilor prezumției de nevinovăție
în Statele Unite ale Americii confirmă importanța acestui principiu nu doar pentru procesul
penal în general, ci și pentru anumite faze, etape ale acestuia. Incursiunea științifică în sursele
doctrinare și normative din Statele Unite ale Americii în materia prezumției de nevinovăție vin
să justifice poziția că apărarea drepturilor și libertăților persoanei pe continentul american (în
special a bănuitului și învinuitului) a cunoscut o evoluție constantă și reușită, servind, în mare
parte, ca model, pentru legislația procesual penală a altor țări. Anume acest moment justifică
actualitatea și importanța acestei cercetări referitoare la asigurarea și realizarea prezumției de
nevinovăție prin prisma izvoarelor doctrinare și normative din Statele Unite ale Americii.
Cuvinte-cheie: proces penal, nevinovăție, prezumție, probatoriu, bănuit, învinuit, inculpat,
izvoare doctrinare, izvoare normative, infracțiune, proces judiciar, garanție procesuală,
apărare, hotărâre judecătorească, dubii, presupuneri, condamnare.

PRESUMPTION OF INNOCENCE IN DOCTRINAL AND REGULATORY SOURCES

OF THE UNITED STATES

BRIA Iulia, PhD student, JITARIUC Vitalie, doctor of law,

Moldova State University
E-mail: briaiulia999@gmail.com
ORCID ID: 0000-0002-2989-0524
Head of the department no.1(Criminal Investigations)
of the Investigation Directorate ,,South”
of the National Investigation Inspectorate,
chief commissioner
E-mail: vjitariuc@gmail.com
ORCID ID: 0000-0002-9361-4460

Summary. The formation of the rule of law, the successful completion of the judicial
reform, the consolidation of democracy and the rights and legitimate interests of persons in
criminal proceedings, as well as the improvement of the activity of law enforcement bodies are
impossible without strict observance of the principle of presumption of innocence. The subject of
the presumption of innocence in criminal proceedings has always been complex and current. The
presumption of innocence is one of the most important principles of criminal proceedings. Its
1
wording is found not only in the criminal procedure legislation of each democratic state, but also
in the text of the multiple acts and legal documents with international vocation. The realization
of the provisions of the presumption of innocence in the United States of America confirms the
importance of this principle not only for the criminal process in general, but also for certain
phases and stages of it. The scientific foray into doctrinal and normative sources in the United
States regarding the presumption of innocence comes to justify the position that the defense of
human rights and freedoms on the American continent (especially the suspect and accused) has
evolved steadily and successfully, serving in most part as a model for the criminal procedure
legislation of other countries. It is this moment that justifies the timeliness and importance of this
research on the assurance and realization of the presumption of innocence in the light of
doctrinal and normative sources of the United States of America.
Keywords: criminal proceedings, innocence, presumption, evidence, suspect, accused,
defendant, doctrinal sources, normative sources, offence, judicial process, procedural
guarantee, defense, court judgement, doubts, assumptions, conviction.

Introducere.
Prezumția de nevinovăție reprezintă unul din cele mai importante principii ale procesului
penal. Textul ei se regăsește nu doar în legislația tuturor statelor democratice, ci și în textul
multiplelor reglementări cu vocație și aplicabilitate internațională.
Ideea că orice persoană implicată într-o cauză penală este considerată inocentă până la
dovedirea vinovăției sale nu este de dată recentă, având o vechime în gândirea juridică de peste
două veacuri [13, p. 119]. Prezumția de nevinovăție a dominat multă vreme normele juridice și
practica judiciară. Doar în urmă cu aproximativ două secole a început să se contureze în
legislația unor state (SUA, Franța ș.a.) principiul prezumției de nevinovăție. Până atunci,
învinuitul era supus torturii pentru a își recunoaște vina ori era supus unor încercări – proba
înecului, a focului ș.a. – judecătorului rămânându-i doar misiunea de a constata dacă învinuitul s-
a înecat ori a fost ars de foc, cazuri în care era considerat vinovat [1, p. 37].
Ca o reacție împotriva prezumției de vinovăție care a dominat multe secole normele și
practica judiciară, ca și doctrina juridică, încă spre sfârșitul secolului al XVIII-lea noua concepție
s-a conturat în anumite acte legislative cu un conținut revoluționar [13, p. 120]. Criticată de
școala pozitivistă, care pretindea o prezumție de vinovăție pentru infractorii ala ziși „înnăscuți”,
pentru a se putea lua împotriva lor măsuri de apărare socială chiar ante delictum, critică însușită
de legislațiile fasciste, prezumția de nevinovăție și-a găsit consacrarea, tot ca o reacție împotriva
terorismului judiciar [12, p. 100].
Totodată, fixarea normativă a prezumției de nevinovăție în calitate de principiu al
procesului penal nu presupune realizarea mașinală a ei, a existenței și aplicării exprese a valorilor
garantate de ea. Prezumția de nevinovăție, cunoscută omenirii de o perioadă îndelungată de timp,
reprezintă totuși, pentru știința juridică și practica judiciară, un fenomen juridico-social relativ
nou. Savanții cercetători recunoscând fără careva rezerve importanța prezumției de nevinovăție
pentru apărarea drepturilor persoanei în procesul penal, exprimă, în același timp o diversitate de
păreri referitoare la realizarea nemijlocită a anumitor atribute ale acesteia. Astfel, este soluționată
în mod diferit chestiunea referitoare la esența și limitele influenței prezumției de nevinovăție în
cadrul probatoriului procesual-penal conform legii procesual-penale a mai multor state. Or, acest
fapt ridică mai multe întrebări de ordin teoretic, practic și legislativ. De asemenea, multe semne
de întrebare ridică chestiunea referitoare la respectarea prezumției de nevinovăție în cadrul
procedurilor speciale (cum este cazul acordului de nevinovăție, prevăzut de legea procesual-
penală a SUA și a altor state). Aceste și multe alte circumstanțe au determinat actualitatea și

2
importanța cercetării prezumției de nevinovăție prin prisma izvoarelor doctrinare și normative
din Statele Unite ale Americii.

Metodologie.
Baza metodologică a investigației este constituită din metode generale și particulare ale
cunoașterii științifice. O valoare deosebită în cadrul acestei investigații a avut-o folosirea
următoarelor metode de cercetare: metoda comparativă (comparația între legislația SUA și a
altor state în materia prezumției de nevinovăție); metoda istorică (aplicată în vederea identificării
particularităților și tendințelor evoluției prezumției de nevinovăție în procesul penal al SUA). Cu
ajutorul acestor metode de cercetare științifică am realizat: analiza complexă a evoluției
prezumției de nevinovăție în procesul penal al SUA; identificarea elementelor de bază ale
prezumției de nevinovăție în legislația procesual-penală a SUA; analiza corelației între prezumția
de nevinovăție și recunoașterea vinovăției în procesul penal al SUA; specificul fixării normative
a elementelor prezumției de nevinovăție în legea procesual-penală a Statelor Unite ale Americii.

Apariția conceptului de prezumție de nevinovăție.

Actualmente, principiul prezumției de nevinovăție reprezintă o regulă de bază a procesului
penal și unul din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumției
nevinovăției în numeroase documente de drept internațional în care se consacră drepturile
fundamentale ale persoanei [3, p. 71].
Prezumția de nevinovăție constituie baza procesuală a dreptului la apărare și a drepturilor
procesuale acordate acuzatului. Numai acceptând teza rezultată din prezumția de nevinovăție, că
simpla acuzare nu înseamnă și stabilirea vinovăției, că răsturnarea prezumției de nevinovăție se
realizează prin hotărârea definitivă de condamnare, se explică reglementarea poziției suspectului
ca subiect principal al procesului penal, a inculpatului ca parte în proces, poziție care implică
recunoașterea de drepturi procesuale, până la o poziție procesuală egală cu a celorlalte părți [12,
p. 103].
Cu referire la prezumția de nevinovăție, profesorul J. Fletcher a constatat „că ea, în calitate
de prevedere legală și concept separat la nivel de doctrină și-a făcut apariția la finele secolului al
XVIII-lea. Declarația franceză a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale din 1799 a
recunoscut-o în calitate de prevedere fundamentală pentru a reduce la minim cazurile de reținere
a învinuitului până la judecată. În câteva cauze penale a instanțelor engleze de la începutul
secolului al XIX-lea, prezumția de nevinovăție era folosită în cauzele civile de către reclamanți
pentru a demonstra presupusele fraude și vicleșuguri din partea pârâților [21, p. 134-135].
Prezumția nevinovăției cunoaște o reglementare extinsă în timp și în o serie de instrumente
de drept internațional. Este menționată în legislația SUA din perioada războiului de independență
și în Declarația Omului și Cetățeanului (art. 9); în Europa reprezintă o prevedere importantă a
Revoluției Franceze de la 1879. Aceste documente au ținut să înlăture vechea prezumție a
vinovăției, când o persoană atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată
vinovată și putea fi impusă să-și demonstreze vinovăția [3, p. 71].

Înscrierea și evoluția prezumției de nevinovăție în procesul penal al SUA.

Dreptul procesual penal al Statelor Unite ale Americii are la bază mai multe elemente,
temelia lui fiind constituită conform prevederilor dreptului comun englez. Or, în SUA s-au făcut
referiri o perioadă îndelungată de timp la hotărârile instanțelor de judecată supreme din Marea

3
Britanie. Însă, din momentul declarării independenței și adoptării Constituției SUA (inclusiv și a
fiecărui stat în parte), și-au făcut apariția noi norme de drept [22, p. 525].
Specificul procesul penal american este determinat, în primul rând, de organizarea
federativă a statului. Din acest considerent, de rând cu legile federale, fiecare stat are propria
legislație procesual-penală. În virtutea acestui fapt, sunt întâlnite frecvent deosebiri substanțiale
în reglementările din procesul penal federal și cel al statelor. Aceste deosebiri se intensifică, în
mare parte, din contul unei mari diversității a soluțiilor pronunțate în cauze identice din fiferite
state [15, p. 53].
O importanță deosebită în șirul izvoarelor federale ale dreptului procesual penal al Statelor
unite ale Americii o are Constituția din 1787 și Bill of Rights din 1791, prin care au fost operate
primele zece modificări în textul Constituției. Bill of Rights a materializat caracterul liberal-
democrat al procesului penal american [16, p. 179].
O perioadă îndelungată de timp, păturile largi ale societății americane și-au exprimat
nemulțumirea în privința faptului că în textul Constituției nu și-au găsit locul garanțiile
drepturilor fundamentale ale cetățenilor și, în particular, normele care ar fi asigurat libertatea
persoanei, interzicerea urmăririi și aresturilor arbitrare. În aceste condiții, sub presiunea societății
americane, Constituția SUA în Constituția SUA au fost operate mai multe completări
(amendamente).
Reținem și faptul că pe durata secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea
în legislația statelor din Europa de Vest nu se găsea un loc corespunzător pentru prezumția de
nevinovăție a învinuitului. În schimb, în Statele Unite ale Americii se înregistra cu totul o altă
atitudine față de ea. Or, prezumția de nevinovăție pentru americani se fundamenta pe prevederile
Constituției conform cărora „Nimeni nu poate fi lipsit de viață, libertate sau proprietate în afara
unui proces de judecată” [19, p. 185].

Unele elemente ale prezumției de nevinovăție în procesul penal al SUA.

Constituția Statelor Unite ale Americii nu conține expres prevederi referitoare la prezumția
de nevinovăție. Totodată, în literatura de specialitate este expusă opinia că privilegiul împotriva
autoacuzării (self incrimination privilege), care derivă din amendamentul IV al Constituției SUA
reprezintă nu altceva decât sinonimul „prezumției de nevinovăție”. În mare parte, această opinie
nu este corectă. Or, putem constata că prioritatea în acest domeniul este deținută de art. 1.12 din
Codul penal Model al SUA, elaborat și publicat de către Institutul de Drept penal în anul 1962.
În pct. 1 al articolului nominalizat se menționează următoarele: „Nimeni nu poate fi condamnat
pentru careva fapte, dacă elementele lor nu sunt dovedite în afara limitelor dubiilor rezonabile. În
absența unor asemenea probe, inculpatul se consideră nevinovat” [7, p. 44].
În continuare, vom efectua o cercetare succintă a unor elemente ale prezumției de
nevinovăție, caracteristice pentru procesul penal din Statele Unite ale Americii. Cele mai
evidente în acest sens sunt următoarele: ordonanțele privind percheziția la domiciliul și aplicarea
măsurii de arest trebuie să ia în calcul respectarea prevederilor legale referitoare la libertatea
persoanei (Amendamentul IV).
Practica acuzărilor arbitrare care a dominat în perioada stăpânirii britanice și folosirea
abuzivă a metodelor acuzatoriale de audiere trebuia dezrădăcinată prin instituirea unor noi reguli
care ar fi interzis atragerea la răspundere penală fără avizul jurilor privind transmiterea cauzei în
judecată (Amendamentul V). Același amendament urma să anihileze regulile procesului

4
acuzatorial, stipulând prevederea că nimeni nu poate fi constrâns să mărturisească împotriva sa
[22, p. 525-526].
Dreptul comun și doctrina procesual-penală din Statele Unite ale Americii, sprijinindu-se
pe Amendamentul V, au dezvoltat teoria privind sarcina probei și prezumția de nevinovăție. Ea
susținea și promova ideea că învinuitul, ca și pârâtul în cadrul unui proces civil, se poate limita
doar la negarea pretențiilor oponentului și nimic să nu demonstreze. Obligațiunea demonstrării
corectitudinii pretențiilor înaintate, sub riscul pierderii procesului și a cauzei, era pusă în sarcina
reclamantului. În mod similar, în procesul penal acuzatorul era obligat să demonstreze toate
elementele componente ale învinuirii (sarcina probei). Până la stabilirea lor, învinuitul era
protejat de prevederile prezumției de nevinovăție. Astfel, observăm un transfer a prezumției
generale a dreptului privat roman în procesul penal. Conform ei, se considera că fiecare cetățean
acționa cu bună-credință până la demonstrarea contrariului [22, p. 526].
Învinuitul poate fi condamnat numai în baza probelor admisibile. Sarcina probei în cauzele
penale este repartizată, conform prevederilor Codului penal Model al SUA, proportional între
părțile la proces. „Sarcina probei – se menționează în pct. 4 al art. 1.12 – este pusă în sarcina
părții care efectuează urmărirea sau a inculpatului, în dependență de faptul în al cărui interes vor
fi invocate circumstanțele stabilite” [7, p. 45].
Una din cerințele referitoare la procedura judiciară corespunzătoare, legată de refuzul de a
face declarații, a fost formulată în hotărârea curții Supreme a SUA în cauza In re Winship din
1970: conform acestei hotărâri, anume în sarcina acuzării este pusă probarea fiecărei
circumstanțe în calitate de element necesar al componenței faptei incriminate. Deși această
prevedere nu se regăsește în textul Bill of Rights, ea se bazează pe prevederile constituționale în
materia procedurii penale judiciare. Cerințele trasate în cauza In re Winship stabilesc două
condiții obligatorii: În primul rând, ele atrag atenția judecătorilor și jurilor la gradul necesar de
demonstrare a vinovăției, de care ei urmează să se conducă la soluționarea chestiunii referitoare
la vinovăția învinuitului – „demonstrarea vinovăției trebuie să se afle în afara oricărui dubiu
rezonabil”. În al doilea rând, sarcina probării elementelor componenței de infracțiune nu poate fi
plasată în sfera de acțiune a apărării în modul în care ar impune înviunuitul să-și demonstreze
nevinovăția. Necătând la faptul că regula stabilită în hotărârea în cauza In re Winship interzice
categoric transferarea sarcinii probei în privința elementelor componenței de infracțiune, ea
totuși admite strămutarea sarcinii probei asupra învinuitului în ceea ce privește circumstanțele
atenuante sau cele referitoare la eliberarea de pedeapsă sau de răspundere penală [14, p. 514-
515].
Spre deosebire de martori, învinuitul nu poate fi constrâns pentru a face declarații. În
dreptul american, recunoașterea vinovăției de către învinuit eliberează acuzarea de sarcina
probării, dovedirii circumstanțelor cauzei, adică nu se respectă prevederile prezumției de
nevinovăție. La etapa transmiterii cauzelor penale în instanța de judecată reprezentanții acuzării
reușesc, de frecvente ori, să convingă învinuitul în vederea încheierii acordului de recunoaștere a
vinovăției [23, p. 165].

Prezumția de nevinovăție și recunoașterea vinovăției.

În Statele Unite ale Americii recunoașterea vinovăției de către învinuit permite a evita
acuzarea în comiterea unei infracțiuni mai grave, beneficiind de demersul acuzării în vederea
aplicării unei pedepse mai blânde. În instanță, după recunoașterea vinovăției se aplică de imediat
măsura de pedeapsă [20, p. 553].

5
 Curtea Supremă de Justiția a Statelor unite a admis pentru prima dată posibilitatea
soluționării cauzei pe baza recunoașterii inculpatului în cauza Hallinger vs. Davis, în 1892.
Curtea a reținut că „instanța de judecată s-a abținut să accepte imediat recunoașterea vinovăției
inculpatului, i s-a atribuit un avocat în vederea apărării și de două ori a fost suspendată ședința de
judecată, pentru o perioadă de mai multe zile, pentru ca inculpatul să fie informat pe deplin de
adevărul, forța și efectul recunoașterii vinovăției sale”.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au început să se înregistreze
tot mai multe cauze în care inculpații își recunoșteau vinovăția. Practica majoritară a instanțelor
americane a rămas însă în continuare în sensul descurajării soluționării proceselor doar pe baza
acestor recunoașteri; „Cum recunoașterea vinovăției este adesea făcută deoarece inculpatul
presupune că va primi, în acest mod, o sentință mai favorabilă din partea instanței, este practica
comună a justiției de a nu încuviința astfel de declarații, cu excepția cazurilor în care inculpatul
încă insistă să-și recunoască vinovăția și după ce a fost informat că o asemenea recunoaștere nu
va conduce la nici o modificare favorabilă în aplicarea pedepsei. Discreția judiciară ar trebui să
fie întotdeauna exercitată în favoarea nevinovăției și a libertății. Toate instanțele ar trebui să
administreze justiția de așa natură încât să asigure o audiere asupra fondului, dacă acest lucru
este posibil” (Cauza Deloach vs State Missouri, 1900) [5, p. 15].
„Recunoașterea vinovăției ar trebui să fie pe deplin voluntară, făcută de către o persoană
capabilă, care să cunoască consecințele acestei recunoașteri, și nu ar trebui să fie indusă prin
frică, înfățișarea greșită a faptelor, neînțelegere, persuasiune, promisiuni, inadvertență sau
ignoranță” (cauza Pope vs. State Florida 1908) [5, p. 16].
După cum s-a arătat în doctrina americană, deși este adevărat că acordul de recunoaștere a
vinovăției poate fi rezultatul unor tactici neloiale ale procurorului, această critică vizează
procesul de negociere, nu dreptul de a încheia acordul. Într-adevăr, fondatorii sistemului
american au inclus dreptul de a fi judecat de un juriu printre principalele garanții constituționale,
dar asta nu înseamnă că inculpații nu au dreptul de a renunța la drepturile lor în schimbul unei
pedepse mai ușoare. Simplificarea procedurii nu poate justifica vicierea Constituției, însă
lipsurile acordului de recunoaștere sunt procedurale, și nu constituționale [5, p. 27; 11, p. 31].
În doctrina americană, de fapt ca și în cea britanică, amploarea și anvergura prevederilor
referitoare la prezumția de nevinovăție sunt evidențiate, în special, prin postulatul achitării
învinuitului în cazul prezenței dubiilor rezonabile din partea jurilor sau a judecătorilor cu referire
la vinovăția lui [22, p. 526].
Referindu-se la un atribut important al prezumției de nevinovăție a învinuitului în sistemul
de drept anglo-saxon precum este in dubio pro reo (toate dubiile în favoarea învinuitului) K.
Moser susținea că „Presumption of Inocence” reprezintă teza de bază care și-a găsit o reflectatre
corespunzătoare în Codul de procedură penală al Statului New-York (Code of Procedure for the
State of New-York) din 1850, art. 444 și 445 [8, p. 31].

Fixarea normativă a elementelor prezumției de nevinovăție.

Autorul N. Poleanski, cercetând problema fixării normative a prezumției de nevinovăție a
învinuitului în dreptul anglo-american ne atrage atenția la conținutul textului din art. 333 din
Codul de procedură penală al statului New-York, conform căruia fiecare persoană atrasă la
răspundere pentru o faptă penală este considerată nevinovată până la demonstrarea contrariului
[18, p. 16].

6
 Același autor vorbește și despre două note explicative ale instanțelor de judecată supreme
din statul New-York în privința faptului ce urmează să se subînțeleagă prin dubii rezonabile în
vinovăția învinuitului. Prima notă explicativă, datând cu anul 1918, a fost pronunțată de către
Curtea de apel din New-York într-o cauză care viza condamnarea unei persoane, descoperite în
mansarda unei case străine pentru tentativă de furt. Casând sentința de condamnare, Curtea de
apel a menționat „că învinuitul are dreptul la acea garanție care este oferită de dreptul general; că
proba trebuie să excludă până la nivelul autenticității morale orice presupunere rezonabilă și
judicioasă a nevinovăției; că faptele dovedite trebuie să fie incompatibile cu nevinovăția, iar
concluzia în privința vinovăției trebuie să fie unică și certă”. În continuare, M. Poleanski scrie:
„În anul 1921, instanța de judecată din New-York a explicat următoarele: Regula prezumției de
nevinovăție constă în faptul că orice probă examinată de juri trebuie, fără să admită nici un fel de
dubii rezonabile, să excludă sau să înlăture orice altă presupunere rezonabilă cu excepția
vinovăției învinuitului. Dovedirea faptelor și circumstanțelor ca temeiuri necesare pentru sentința
de condamnare a persoanei nu doar că trebuie să fie în deplină concordanță cu ea și să indice la
vinovăția învinuitului, ci mai trebuie, în afară de aceasta, să fie incompatibilă cu nevinovăția ei”
[18, p. 16].
Anii 30-40 ai secolului trecut au înregistrat evenimente fără de precedent la nivel mondial
(represiuni în masă, moartea a milioane de oameni nevinovați în lagărele de concentrare,
încălcarea drepturilor populației de origine niponă în SUA care urmare a atacului de la Pearl
Harbor. Or, toate acestea au determinat conștientizarea necesității de a institui o reglementare a
prevederilor prezumției de nevinovăție la nivel mondial, fapt care și-a găsit materializarea în
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948), care a exercitat o influență
substanțială asupra includerii prezumției de nevinovăție a învinuitului în legislația națională a
mai multor state [23, p. 152].
Îndeosebi după al doilea război mondial și în lumina noilor concepții juridico-filozofice și
umanitare de unanimă consacrare în lumea civilizată bazată pe o reală ordine de drept, prezumția
de nevinovăție a depășit limitele înguste ale unei reguli judiciare implicate în materia sarcinii
probatoriului, ridicându-se la nivelul unui drept fără de care prerogativele umane nu pot fi
acceptate ca depline în concepția juridică [13, p. 119].
A doua jumătate a secolului al XX-lea a reprezentat epoca recunoașterii prezumției de
nevinovăție în majoritatea statelor lumii. Acest lucru nu a putut să nu se reflecte și asupra
practicii judiciare din SUA. Prin hotărârea în cauza Taylor vs. Kentucky (30 mai 1978), Curtea
Supremă a Statelor Unite ale Americii a constatat încălcarea Constituției federale de către
judecătoria or. Kentucky, care nu a prevenit Curtea cu Juri în privința faptului că inculpatul este
considerat nevinovat până la demonstrarea vinovăției lui. După adoptarea hotărârii în cauza
Taylor-Kentucky toți judecătorii au fost obligați să includă chestiunea prezumției de nevinovăție
în lista prevederilor referitoare la aplicarea legii penale, ea fiind explicată jurilor în mod
obligatoriu. Până la data când a fost adoptată hotărârea vizată, judecătorii soluționau această
întrebare după propria lor apreciere în baza deciziei din anul 1894 [23, p. 164].
În anul 1966, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a pronunțat hotărârea în cauza
Miranda [4]. În mai 1979 Curtea Supremă a SUA a pronunțat o hotărâre în privința faptului dacă
poate fi catalogată ca încălcare a prevederilor prezumției de nevinovăție a învinuitului
supraaglomerarea camerelor de detenție preventivă. Unele instanțe federale de apel făceau
referire la prezumția de nevinovăție în cazurile când apreciau condițiile de detenție a învinuiților
până la judecată. Or, se susținea că dacă învinuitul este recunoscut nevinovat, el nu poate fi,

7
conform Constituției, pedepsit sau plasat în situații dificile. Și instanțele de fond atribuiau
supraaglomerarea camerelor de detenție preventivă la categoria condițiilor contrare prevederilor
constituționale. Curtea Suprema a SUA, casând aceste hotărâri, a stabilit că prezumția de
nevinovăție, având statut constituțional, nu oferă temeiuri pentru o reglementare juridică
detaliată a condițiilor de reținere și detenție provizorie [21, p. 132-133].
Totodată, nu am identificat o consecutivitate a evoluției conceptelor juridice referitoare la
prezumția de nevinovăție din partea Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii. La 1979
instanța supremă a SUA a decis, în cauza Bell-Wolfish că prezumția de nevinovăție nu se aplică
la faza de urmărire penală. Asupra acestui fapt a atras atenția și profesorul J. Quigley care
declara că „În anumite perioade istorice, prezumția de nevinovăție nu s-a bucurat de interpretare
extensivă și popularitate în dreptul Statelor Unite ale Americii” [17, p. 156], reținând
următoarele „Acuzarea nu va folosi declarații ale inculpatului, indiferent dacă prin acestea se
incriminează sau nu, care au fost obținute în timpul interogării inculpatului privat de libertate,
decât dacă se demonstrează că s-a folosit setul de garanții procedurale pentru asigurarea aplicării
privilegiului împotriva auto-incriminării. Prin interogatoriu în arest înțelegem ascultarea
persoanei private de libertate, la inițiativa ofițerilor de poliție. Cât despre garanțiile procedurale
care trebuie luate, în cazul în care nu se găsesc alte mijloace eficace de a informa acuzatul în
legătură cu dreptul de a păstra tăcerea și de a-i crea ocazia permanentă de a și-l exercita, se vor
lua următoarele măsuri: înainte de orice ascultare, persoana trebuie să fie avertizată că are
dreptul de a păstra tăcerea, că orice declarație pe care o va face poate fi folosită ca probă
împotriva lui și că are dreptul să fie asistat de un avocat, ales sau desemnat din oficiu. Acuzatul
poate să renunțe la exercitarea acestor drepturi, cu condiția ca acest lucru să se facă voluntar, în
cunoștință de cauză și în mod rațional. Dacă totuși acuzatul își exprimă dorința de a consulta un
avocat înainte de a vorbi în vreun fel și în orice moment al procesului, atunci ascultarea se
oprește. De asemenea, dacă acuzatul arată că nu dorește să fie ascultat, poliția nu îl va interoga.
Simplul fapt că acuzatul a răspuns la câteva întrebări sau s-a oferit să dea niște declarații de
bunăvoie nu înseamnă că este privat de dreptul de a nu răspunde la următoarele întrebări, până
când nu se va consulta cu un avocat, și ulterior să consimtă la un interogatoriu” [2, p. 24; 6, p.
313-351].
Actualmente, înscrierea acestei prezumții în cele mai importante documente cu caracter
internațional, dar și în legislațiile marii majorități a statelor lumii (inclusiv și în legislația Statelor
Unite ale Americii) constituie o victorie împotriva concepțiilor din știința criminologiei potrivit
cărora ar exista criminali înnăscuți, care au predispoziție patologică spre săvârșirea de infracțiuni
și pentru care nu ar putea opera prezumția de nevinovăție [9, p. 96-97].
Hotărârea definitivă de condamnare înlătură prezumția de nevinovăție cu caracter definitiv,
cu autoritate de lucru judecat. Până atunci, însă, prezumția de nevinovăție nu se poate opune
continuării procesului penal, trimiterii în judecată a inculpatului și condamnării acestuia dacă din
probele administrate rezultă vinovăția sa [10, p. 84].

Concluzii.
Procesul apariției și consolidării principiului prezumției de nevinovăție în procesul penal al
SUA reflectă politica procesual-penală a statului american la diferite etape ale dezvoltării sale
istorice. Deși prezumția de nevinovăție nu se regăsește în sistemul normelor Constituției Statelor
Unite ale Americii în calitate de garanție a drepturilor fundamentale ale cetățeanului, teoria și
practica judiciară au considerat-o întotdeauna ca fiind una din garanțiile constituționale de bază.

8
Prezumția de nevinovăție se aplică la toate fazele procesului penal american, premergătoare
pronunțării verdictului de condamnare și punerii lui în executare. Unica fază a procesului penal
unde prezumția de nevinovăție nu mai produce efecte este faza executării sentinței de
condamnare, deoarece aici, vinovăția persoanei nu mai este pusă la îndoială, ci se consideră
integral demonstrată.

Referințe bibliografice:

1. Boroi A., Negruț G. Drept procesual penal. Ediția a 2-a, revizuită și actualizată. Ed.
Hamangiu. București, 2020.
2. Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Volumul 1. Coordonator M.
Udroiu. Ed. C. H. BECK. București, 2015.
3. Dolea I., Roman D., Sedlețchi Iu. ș.a. Drept procesual penal. Ed. Cartier Juridic.
Chișinău, 2005.
4. Hotărârea în cauza Miranda vs. Arizona, din 13 iulie 1966. www.supremecourtus.gov
(accesat pe 05.05.2022).
5. Iugan A. V. Acordul de recunoaștere a vinovăției. Ed. Universul Juridic. București,
2015.
6. LaFave W. R. Israel J. H. Criminal Procedure. 2nd edition. West Publishing Co., 1992.
7. Model Penal Code. Official Draft amd explanatory notes. Philadelphia, PA. The
American Law Institute, 1985.
8. Moser K. In dubio pro reo. Die geschichtliche Entwicklung dieses Satzes und seine
Beteutung im heutigen deutschen Strafrecht. Inaugural Dissertation. Munchen, 1933.
9. Neagu I., Damaschin M. Tratat de procedură penală. Partea generală. Ediția a III-a,
revizuită și adăugită. Ed. Universul Juridic. București, 2020.
10. Păvăleanu V. Drept procesual penal. Ed. PRO UNIVERSITARIA. București, 2016.
11. Sandefur T. In Defense of PleaBargaining. Regulation, Vol. 26, nr. 3/2003, p. 31.
Disponibil: http://object.cato.org/sites/cato.org/files/serials/files/regulation/2003/7/v26n3-8.pdf.
(accesat pe 04.05.2022).
12. Theodoru Gr., Chiș I.-P. Tratat de drept procesual penal. Ediția a 4-a. Ed. Hamangiu.
București, 2020.
13. Volonciu N. Tratat de procedură penală. Partea generală. Vol. I. Ed. Paideea.
București, 1993.
14. Бернам У. Правовая система Соединенных Штатов Америки. Изд. Новая
Юстиция. М., 2007.
15. Гуценко К. Ф. Основы уголовного процесса США: Учебное пособие. МГУ. М.,
1993.
16. Жигачев В. Ю. Введение в правовую систему США. Изд. НОРМА. М., 1997.
17. Квингли Дж. Презумпция невиновности в американском праве. // Советское
Государство и Право, №9/1990.
18. Полянский Н. Н. Доказательства в иностранном уголовном процессе.
Юридическое Издательство Министерства Юстиции СССР. М., 1946.
19. Уайнреб Л. Отказ в правосудии. Уголовный процесс в США. М., 1994.
20. Уголовный процесс. Учебник. Под редакцией проф. В. П. Божьева. М., 1998.
21. Флетчер Дж. Презумпция невиновности. // Советское Государство и Право.
№1/1989.
9
 22. Чельцов-Бебутов М. А. Курс уголовно-процессуального права. Изд. Альфа. СПб,
1995.
23. Шахкелдов Ф. Г. Концептуальные аспекты презумпции невиновности в
уголовном процессе: генезис и тенденции совершенствования. Диссертация на соискание
степени доктора юридических наук. М., 2006.

10