CZU 338.

43
https://orcid.org/0000-0003-5489-5058

ASIGURAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR PERSOANEI ÎN ACTIVITATEA

SPECIALĂ DE INVESTIGAȚII

JITARIUC Vitalie, doctor în drept,

Șef al secției nr. 1 (Investigații Criminale)
a Direcției Investigații „Sud”
a Inspectoratului Național de Investigații,
comisar principal.
vjitariuc@gmail.com
ORCID ID:0000-0002-9361-4460

REZUMAT. Statul este obligat să garanteze drepturile și libertățile omului și cetățeanului,

neinvocând, în acest sens, presupunerea ipotetică de buna-credință și conștiinciozitate a
reprezentanților organelor de drept. În egală măsură, cerința vizată se referă și la situațiile de
reglementare legislativă a unor îngrădiri admisibile a anumitor drepturi și libertăți. Aceste
garanții obțin o deosebită importanță în domeniul activității speciale de investigații, care este una
nepublică și are caracter neprocesual. Or, din considerentul că aceasta activitate în măsura în care
aduce atingere drepturilor și libertăților persoanei este auxiliară, subordonată în raport cu
sarcinile de prevenire și combatere a infracționalității, de cercetare a cauzelor penale, garanțiile
procesuale a protecției persoanei nu trebuie să fie, în acest caz, mai șubrede și mai puțin
importante decât în cadrul unui proces penal. Una din sarcinile de bază ale procesului penal
constă în inadmisibilitatea atragerii la răspundere a persoanelor nevinovate în comiterea
infracțiunilor, fapt care impune cerințe dure în raport cu calitatea informațiilor obținute, folosite
în justificarea și formularea anumitor concluzii în cadrul cauzelor penale. Or, toate acestea au
menirea de a asigura o protecție corespunzătoare a drepturilor și libertăților persoanei în cadrul
procesului penal și în activitatea operativ-investigativă ca etapă premergătoare acestuia.
Cuvinte-cheie: proces penal, activitate specială de investigații, ofițer de investigații,
măsuri speciale de investigații, probe, probatoriu, drepturi, libertăți, garanții procesual-penale,
apărare, asigurare, urmărire penală, caracter public, caracter secret, bănuială rezonabilă,
restrângere, proporționalitate.

ENSURING THE RIGHTS AND FREEDOMS OF THE PERSON IN THE SPECIAL

INVESTIGATIVE ACTIVITY

JITARIUC Vitalie, doctor of law,

Head of department no. 1 (Criminal Investigations)
of the Investigation Directorate “Sud/South”
of the National Investigation Inspectorate,
chief commissioner
vjitariuc@gmail.com
ORCID ID:0000-0002-9361-4460

ABSTRACT. The state is obliged to guarantee the rights and freedoms of man and citizen,
not invoking, in this respect, the hypothetical presumption of good faith and conscientiousness of
the representatives of the law enforcement bodies. The requirement also applies to situations of
legislative regulation of admissible restrictions on certain rights and freedoms. These guarantees
are of particular importance in the field of special investigative activity, which is non-public and
non-procedural. However, considering that this activity, insofar as it infringes on the rights and
1
freedoms of the person, is ancillary, subordinated in relation to the tasks of preventing and
combating crime and investigating criminal cases, the procedural guarantees of protection of the
person should not be, in this case, weaker and less important than in criminal trial. One of the
basic tasks of the criminal trial is the inadmissibility of prosecuting innocent people for
committing crimes, which imposes strict requirements on the quality of the information obtained,
used in justifying and formulating certain conclusions in criminal cases. However, all these are
meant to ensure an appropriate protection of the rights and freedoms of the person in the criminal
trial and in the investigative activity as a preliminary stage.
Keywords: criminal trial, special investigative activity, investigating officer, special
investigative measures, evidentiary item, evidence, rights, freedoms, criminal procedure
safeguards, defense, insurance, criminal prosecution, publicity, secrecy, reasonable suspicion,
restriction, proportionality.

Dacă în teoria sancțiunilor penale s-au recunoscut dintotdeauna posibilitatea și necesitatea

restrângerii unor drepturi fundamentale, ca cele referitoare la libertatea individuală sau
proprietate, doctrina modernă și legislațiile tuturor statelor au găsit oportună instituirea unor
ingerințe justificate și cu titlul procesual. Problema care se pune în contemporanietate este dacă
aceste ingerințe pot și trebuie să fie extinse la alte drepturi și libertăți, avîndu-se în vedere
îndeosebi cele legate de viața privată și intimitate, comunicările de orice fel sau domiciliul în
sensul său larg.
Pentru secolul XX, mai ales în a doua sa jumătate, o dominantă a dreptului la scară
mondială a constituit-o grija față de drepturile omului și garantarea acestora atât în edictarea
tuturor normelor legale cât mai ales în domeniul activității judiciare. Pașii uriași pe care știința și
tehnica i-au făcut în secolul trecut proiectează perspective ample pe linia constantă și probabil
accelerată a acestei tendințe. Nu știm ce ne rezervă viitorul în adoptarea unor procedee și
mijloace nebănuite de descoperire a infracțiunilor. Oricare ar fi acestea și oricât de sofisticate nu
ar fi ele, nu trebuie să devină un scop în sine și mai ales o justificare a ideii că în folosul general
informațiile de mare importanță pot fi obținute prin orice mijloace [14, p. 8-9].
Deși specialiștii în domeniu identifică apariția activității speciale de investigații odată cu
activitățile primare ale statului de cercetare a infracțiunilor, reglementări normative autohtone în
acest domeniu au apărut odată cu adoptarea legii privind activitatea operativă de investigații, nr.
45-XII din 12,04.1994. Anterior acest domeniu important al activității sociale era lăsat la
latitudinea reglementărilor departamentale, inaccesibile publicului, deși repercusiunile activității
speciale de investigații limitau substanțial exercitarea celor mai importante drepturi ale omului.
În același timp, chiar și după adoptarea Legii privind activitatea operativă de investigații, unele
aspecte legate de drepturile fundamentale ale omului, afectate în cadrul activității în cauză, au
continuat să fie reglementate prin acte normative subordonate legii, inaccesibile publicului larg.
În consecință, ultimele tendințe în instituționalizarea activității speciale de investigații, prin
adoptarea Legii privind activitatea specială de investigații, nr. 59 din 29.03.2012 [9] și
modificările operate în alte acte normative (în special în Codul de procedură penală al Republicii
Moldova [1]), nu pot fi, în opinia autorului I. Covalciuc, decât salutate. Or, în opinia acestui
autor, este dificil de stabilit ceea ce nu există, mai cu seamă dacă activitățile respective au
caracter, dacă nu secret, atunci, cel puțin, nepublic, iar eventuala ingerință a agenților statului în
sfera drepturilor fundamentale ale omului, de regulă, nici nu poate fi sesizată de către persoanele
vizate cu consecințele de rigoare [4, p. 3].
Normele constituționale consolidează baza juridică al statului contemporan civilizat,
fundamentat pe prinicipiile democratice, ale divizării puterilor în stat, ale priorității drepturilor și
libertăților inalienabile ale persoanei și în ceea ce privește supremația legii. Statul este
principalul actor pe scena dreptului, având cele mai mari competențe și împuterniciri în acest
sens [16, p. 19-20]. Respectiv, împuternicirile organelor statale în sfera reglementării și
exercitării activității speciale de investigații, exercitarea obligațiilor statale în acest domeniu nu
pot să nu aibă o nuanță constituțională.
2
 Metodele speciale de supraveghere sau de cercetare (cunoscute în legislația Republicii
Moldova cu denumirea de măsuri speciale de investigație – n.n.), reprezintă procedee probatorii
care vizează investigarea unor infracțiuni grave de așa manieră încât persoanele în cauză să nu
aibă cunoștință de acest lucru (Recomandarea 10/2005 a Comitetului de Miniștri al Consiliului
Europei). Toate aceste tehnici sunt susceptibile să aducă limitări vieții private a persoanei vizate,
astfel încât legea procesual-penală a reglementat în mod expres condiții de proporționalitate și de
subsidiaritate pentru a realiza un echilibru între eficiența procesului penal și protecția drepturilor
fumdamentale ale persoanei [2, p. 427].
Deci, una dintre cele mai importante garanții ale asigurării drepturilor și libertăților
persoanei în procesul efectuării activității speciale de investigații se regăsește în respectarea
temeiurilor legale și condițiilor măsurilor speciale de investigații. De faptul pe cât de clar sunt
determinate, fixate și reglementate aceste temeiuri și condiții, depinde corectitudinea acestor
măsuri. De asemenea, efectuarea activității speciale de investigații într-un cadru legal
condiționează posibilitatea folosirii rezultatelor ei în probatoriul procesual-penal. Din acest
considerent, temeinicia activității speciale de investigații și a măsurilor exercitate în cadrul ei
este apreciată destul de minuțios de către ofițerii de urmărire penală, procurori, judecători și
avocați [17, p. 141].
Drepturile persoanei reprezintă elementul statutului juridic al individului în sociatate (de
rând cu obligațiile acestuia), ce caracterizează posibilitățile și revendicările acesteia în domeniul
economic, social, juridic și politic. În raport cu activitatea specială de investigații, doctrina de
specialitate evidențiază trei aspecte de bază ale drepturilor omului: a) examinarea acestora în
calitate de obiect de bază al protecției juridice; b) îngrădirea forțată a unor drepturi ale persoanei
în baza prevederilor normelor constituționale și ale altor ramuri de drept; c) încălcarea ilegală a
acestor drepturi de către participanții la activitatea specială de investigații, fapt ce atrage după
sine răspunderea juridică.
Respectarea drepturilor omului și ale cetățeanului în cadrul activității speciale de
investigații reprezintă un caz particular de respectare a dreptului, este o formă particulară a
realizării normelor de drept. În acest caz, respectarea dreptului constă în abținerea organelor
operativ-investigative și ale persoanelor care le reprezintă de la comiterea acțiunilor, inacțiunilor
interzise prin lege: Or, respectarea reprezintă o formă a comportamentului pasiv din partea celor
ce sunt antrenați în exercitarea activității speciale de investigații.
Respectarea drepturilor omului în cadrul activității speciale de investigații presupune
următoarele momente: 1) organele operativ-investigative și ofițerii de investigații nu pot atenta la
inviolabilitatea vieții private, a domiciliului și proprietății, la secretul corespondenței; 2) este
inadmisibilă exercitarea activității speciale de investigații în vederea realizării unor sarcini sau
obiective care nu sunt prevăzute de legislația operativ-investigativă; 3) organelor operativ-
investigative și ofițerilor de investigații li se interzice efectuarea măsurilor operativ-investigative
în interesul partidelor politice, a organizațiilor religioase sau obștești, să participe în activitatea
organelor puterii de stat, să divulge informațiile ce țin de viața privată și de bunul nume al
persoanei [18, p. 38-39].
Literatura de specialitate de atrage atenție la faptul că folosirea metodelor speciale este
supusă unor condiții, la care sunt atribuite: a) rezonabilitatea, adică să existe o suspiciune
rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni; b) proporționalitatea, în sensul că măsura să
fie proporțională cu restrângerea adusă unor drepturi sau libertăți fundamentale; c)
subsidiaritatea, ceea ce presupune că probele nu pot fi obținute în alte modalități procedurale sau
utilizarea altor modalități să presupună dificultăți deosebite, care ar putea prejudicia mersul
cercetărilor ori ar periclita siguranța unor persoane sau a unor bunuri de valoare [15, p. 228].
Condițiile de efectuare a măsurilor speciale de investigații derivă din raționamentele
expuse de către Curtea Europeană în materia art. 8 din Convenție. Or, necesitatea unei ingerințe
în viața privată poate fi justificată numai atunci când nu se poate realiza scopul de investigație
printr-o altă măsură mai puțin restrictivă. Bănuiala rezonabilă presupune existența unui cumul de
informații care să convingă un observator independent că, în cazul de față, a fost comisă o faptă
3
interzisă de legea penală și această faptă putea fi comisă de către persoana care va fi supusă unor
ingerințe în viața privată [6, p. 426].
Per ansamblu, bănuiala rezonabilă nu poate fi divizată în bănuială de fapt și bănuială de
drept, deoarece ea reprezintă un tot întreg, iar în momentul în care bănuiala rezonabilă apare la
investigator, generează obligații de a întreprinde măsuri în vederea confirmării sau infirmării ei.
Bănuiala de fapt și de drept poate fi acceptată doar convențional; bănuiala de drept ar viza
măsuri procedurale, în timp ce bănuiala de fapt, constituie o presupunere, o percepție senzorial-
logică a faptei penale investigate.
Conceptul de bănuială rezonabilă în dreptul procesual-penal prezumă o presupunere sau un
raționament probabilistic, o concluzie preliminară privind implicarea unei persoane în comiterea
unei infracțiuni; în cazul bănuielii rezonabile vinovăția nu are un caracter definitiv, suscitând
investigații preliminare suplimentare și o fundamentare din partea investigatorului [12, p. 14-15].
Atragem atenție și la faptul că instanța Europeană analizează și îndeplinirea condițiilor de
subsidiaritate și proporționalitate a măsurilor speciale de investigații. Or, acestea sunt dispuse
doar atunci când pe altă cale este imposibilă realiarea scopului procesului penal. Aceasta
înseamnă că probele din dosar nu trebuie să fie unicile probe administrate până la dispunerea
operațiunii și cu atât mai mult la transmiterea în instanță. În cazul respectării subsidiarității în
discuție poate fi pus doar modul în care nemijlocit a fost realizată operațiunea și nu caracterul
general și modul cum a fost autorizată. Astfel, în fiecare cauză în care analiza Curții a conchis
neîncălcarea dispozițiilor art. 6 parag. 1, aceasta a reținut că probele obținute de organele de
investigații nu au fost unicele din cauză, instanțele judecătoreștri având posibilitatea de a
administra și alte mijloace de probă, pe care persoana interesată le-a putut contesta în cadrul unei
proceduri contradictorii, desfășurată în fața instanței.
Astfel, în speță, în cauza Klass și alții vs. Germania, Curtea a hotărât că o impersoană
poate, în anumite condiții, să se pretindă victima unei încălcări cauzate prin simpla existență a
unor măsuri secrete sau a unei legislații care permite astfel de măsuri, fără a fi nevoie să pretindă
că acestea i-au fost aplicate în realitate. În plus, condițiile necesare trebuie să fie definite în
fiecare cauză în parte, în funcție de dreptul/drepturile din Convenție a cărui/căror încălcare a fost
invocată, caracterul secret al măsurilor în litigiu și relația dintre reclamant și măsurile respective
[6, p. 430; 7].
Dacă ne vom referi la asigurarea drepturilor și libertăților persoanei în activitatea specială
de investigații în Republica Moldova, cadrul juridic autohton este favorabil protecției drepturilor
și libertăților omului, prin stabilirea modului de atac a unor acțiuni și acte ilegale ale organului
de urmărire penală, ale organului care exercită activitatea specială de investigații sau ale
procurorului care exercită nemijlocit acțiuni de urmărire penală, judecătorului de instrucție, în
scopul restabilirii drepturilor și libertăților lezate [13, p. 165].
Reținem și faptul că procurorul este nu doar unicul subiect din afara subdiviziunilor
specializate ale autorităților care efectuează activitatea specială de investigații cu cele mai vaste
atribuții în domeniul verificării activității speciale de investigații, dar, practic, este unic și din
persoectiva deciziilor pe care le poate lua în cadrul acestor proceduri. Procurorul efectuează,
inclusiv din oficiu, controlul asupra respectării legislației privind activitatea specială de
investigații. De asemenea, tot el dispune și de instrumentele juridice corespunzătoare pentru
sancționarea disciplinară a persoanelor culpabile de încălcarea prevederilor legale în cadrul
activității speciale de investigații.
Din conținutul cadrului legal rezultă o situație diferențiată de control a legalității măsurilor
speciale de investigații, aceasta referindu-se nu doar la organele implicate în activitatea
respectivă, ci și la sfera nemijlocită a controlului. Se constată că măsurile speciale de investigații,
efectuate în cadrul procesului penal, pot fi supuse inclusiv controlului judiciar al fazei
prejudiciare, pe când măsurile speciale de investigații efectuate în afara procesului penal nu
cunosc o atare procedură [4, p. 18].
În altă ordine de idei, dacă în cadrul procesului penal pot fi depuse plângeri împotriva
acțiunilor/inacțiunilor și actelor organului de urmărire penală și ale organului care exercită
4
activitatea specială de investigații, atunci, în cadrul activității speciale de investigații pot fi
contestate doar ordonanța de dispunere și, respectiv, de verificare a legalității acestei măsuri.
Concluzia este evidentă: legea prevede diferențiat posibilitatea contestării anumitor acte în
funcție de procedura în care acestea au fost efectuate, fapt care antrenează ideea inegalității în
fața legii. Cele menționate, raportate la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, cu
ocazia examinării cauzei Argintaru vs. România [8] a egalat, practic, faza premergătoare
urmăririi penale cu procesul penal. Or, cadrul legal în vigoare ar face posibilă ca ingerința de
aceeași gravitate, în anumite cazuri, să poate fi contestată, inclusiv pe cale judiciară, iar în alte
cazuri nu [4, p. 18; 2, p. 350].
Raporturile juridice ce apar în procesul efectuării controlului judiciar inițial asupra
activității speciale de investigații unde încă nu avem părți, unde subiectul verificat nu are statut
de participant la proces și nici nu cunoaște despre acest fapt, au un caracter specific, excluzând
din sfera sa persoanele în a căror privință este efectuată activitatea specială de investigații.
Deoarece persoanele în a căror privință, de către instanța de judecată, sunt examinate materialele
referitoare la îngrădirea drepturilor lor constituționale nu sunt subiecți ai raporturilor juridice,
apoi ele nu obțin careva drepturi subiective în acest sens, inclusiv dreptul la examinarea cauzei
de către o instanță de judecată competentă în materie. Persoanele devin subiecți ai acestui drept
constituțional doar în rezultatul unui control judiciar ulterior și al contestării pe cale judiciară a
hotărârilor și acțiunilor organelor operativ-investigative, precum și în procesul utilizării
rezultatelor activității speciale de investigații în cadrul procesului penal.
Concluzii și recomandări. Activitatea operativ-investigativă este destul de specifică și
multilaterală, din care considerent aspectele juridico-constituționale ale acestei activități sunt
multiple, specifice și destul de diversificate. Problemele legate de aprecierea acestei activități
presupun soluționarea unui spectru larg de chestiuni care țin de mai multe ramuri ale dreptului,
ceea ce evidențiază necesitatea studierii amănunțite a activității speciale de investigații și a
respectării drepturilor și libertăților persoanelor în cadrul ei. Cercetarea subiectului asigurării
drepturilor și libertăților persoanei în activitatea specială de investigații ne demonstrează că
măsurile operativ-investigative reprezintă o pârghie eficientă în lupta cu infracționalitatea. În
același timp, reglementarea juridică a măsurilor operativ-investigative înregistrează anumite
lacune și contradicții, necesitând o revizuire și perfecționare, inclusiv în ceea ce privește
asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor în a căror privință se exercită
activitatea specială de investigații. Asigurarea și garantarea constituționalității obținerii
rezultatelor activității speciale de investigații are o importanță substanțială în raport cu
posibilitatea solosirii lor în cadrul probatoriului procesual-penal.
De asemenea, de lege ferenda, susținem completarea art. 1321 din Codul de procedură
penală al Republicii Moldova cu alin. (3) în următoarea redacție: „Măsurile speciale de
investigații se dispun nu doar în privința faptului infracțiunii sau referitor la persoana care
pregătește, comite sau a coimis o infracțiune, ci și în vederea prevenirii comiterii faptelor
infracționale”.
Bibliografie:
1. Codul de procedură penală al Repiblicii Moldova. Legea Republicii Moldova nr.122-XV
din 14 martie 2003. Monitorul Oficial, 2003, nr.104-110. În vigoare din 12 iunie 2003.
2. Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Coordonator M. Udroiu. Ed. C. H.
BECK. București, 2015.
3. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
din 04 noiembrie 1950. Semnată de către Republica Moldova la 13 iulie 1995, Ratificată prin
Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.1298-XIII din 24 iulie 1999. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr. 54-55/502.
4. Covalciuc I. Măsuri speciale de investigații autorizate de procuror în procesul penal.
Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chișinău, 2018.

5
 5. Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 217
A (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaționale. Vol. I. Chișinău, 2001. p. 11-18.
6. Dolea I. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Comentariu aplicativ). Ediția
a 2-a. Ed. Cartea Juridică. Chișinău, 2020.
7. Hotărârea CtEDO în cauza Klass și alții vs. Germania, din 6 septembrie 1978, nr.
5029/71, par. 34-36. http://jurisprudentacedo.com. (accesat pe 15.01.2022)
8. Hotărârea CtEDO în cauza Argintaru vs. România, din 8 ianuarie 2013, par. 27.
http://jurisprudentacedo.com. (accesat pe 15.01.2022).
9. Legea Republicii Moldova privind activitatea specială de investigații, nr. 59 din
29.03.2012. // Monitorul Oficial nr. 113-118/373 din 08.06.2012.
10. Legea Republicii Moldova „Cu privire la Procuratură”, Nr. 3 din 25.02.2016. // Monitorul
Oficial nr. 69-77/113 din 25.03.2016.
11. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Adoptat prin Rezoluţia
Adunării Generale a ONU nr.2200 A (XXI) din 16 decembrie 1966, art.9 alin.4. În: Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chişinău, 1998. p. 30-50.
12. Pântea A. Bănuiala rezoabilă: cadrul procesual penal național și jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chișinău, 2018.
13. Șterbeț V., Avram M., Popovici T. et al. Ghidul judecătorului de instrucție. Ed. Cartier
Juridic. Chișinău, 2007.
14. Udroiu M., Slăvăiu R., Predescu O. Tehnici speciale de investogare în justiția penală. Ed.
C. H. BECK. București, 2009.
15. Volonciu N., Vasiliu A., Gheorghe R. Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea
generală. Analiză comparativă. Noutăți, explicații, comentarii. Ediția a II-a, revizuită și adăugită.
Ed. Universul Juridic. București, 2016.
16. Зорькин В. Д. Конституционно-правовое развитие России. Изд. Норма. М., 2011.
17. Чечетин А. Е. Актуальные проблемы теории оперативно-розыскных мероприятий.
Монография. Издательский Дом Шумиловой И. И. М., 2006.
18. Шумилов А. Ю. Курс основ оперативно-розыскной деятельности. Учебник.
Издательский Дом Шумиловой И. И. М., 2006.