1.

1 Noţiunea şi importanţa criminalisticii

Trăim o perioadă de complexe transformări în domeniul mentalităţilor, în cel al modului de a selecta

priorităţile şi, nu în ultimul rând, în cel al felului în care acţionăm pentru soluţionarea lor. Şi într-un
plan şi în celălalt, opţiunile sunt clare – în cel dintâi, integrarea în sistemul democrat european, în cel
de-al doilea garantarea siguranţei cetăţenilor, a liniştii şi ordinii publice, în contextul respectării
rigorilor proprii statului de drept. Acest din urmă aspect induce, în plan practic, abordarea actului de
justiţie, în aşa fel încât să se asigure respectarea drepturilor constituţionale ale oricărui cetăţean,
apelând, pentru demonstrarea vinovăţiei, la argumentele unor probe indubitabile, ce nu pot fi
obţinute decât cu ajutorul acelei veritabile ştiinţe „de frontieră” care este CRIMINALISTICA.
Progresul realizat în toate domeniile cunoaşterii umane la sfârşitul secolului al-XIX-lea a favorizat
apariţia noii ştiinţe, care s-a impus ca necesitate obiectivă într-un moment când mijloacele de luptă
ale justiţiei penale împotriva criminalităţii deveniseră insuficiente faţă de creşterea numărului
infractorilor şi multiplicarea metodelor şi mijloacelor perfecţionate de operare.
In anul 1893 Hans Gross judecător de instrucţie şi profesor de drept penal publica "Manualul
Judecătorului de instrucţie" şi introduce termenul prin care "System der Kriminalistik" apare ca
"Ştiinţă a stărilor de fapte în procesul penal"[1]. Apare astfel explicit termenul de Criminalistică.
Ulterior evoluţia ştiinţelor aduce noi valenţe Criminalisticii, care le preia rapid şi se adaptează
acestora:
· apare şi se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea şi identificare;
· începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judiciară.;
· se dezvoltă antropometria criminală - Bertillon 1885;
· este creat şi începe să fie folosit microscopul modern – 1873;
· este dezvoltat studiul grupelor sanguine – 1895;
· reacţia de precipitare este folosită frecvent în Germania în cercetarea omorurilor;
· 1865 - Mendel şi alţii, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială;
· 1894 - Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistică;
· 1909 - Jules Reiss crează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va deveni Institutul
de poliţie ştiinţifică;
· 1913 este fondată Şcoala de la Graz ( H. Gross), Şcoală de la Munchen şi Şcoala de la
Lyon creată de Edmond Locard în S.U.A.;
· începând cu 1945 Berkeley University şi John Jay College din New York sunt cele mai celebre
şcoli de Criminalistică alături de FBI Academy, Germania - Bundes Kriminal Amt, Franţa - Identite
Judiciare Paris, Anglia - Home Office Forensic Lab. Londra Metropolitan Forensic Science Lab.

Este incontestabil faptul că renumitul magistrat austriac a beneficiat de eforturile depuse în

dezvoltarea acestei noi ştiinţe de către predecesori săi. El a fost pregătit de un reputat specialist
francez – Alphonse Bertillon – şef aş Serviciului de identitate judiciară din Paris la sfârşitul secolului
trecut. Imediat după Hans Gross, alţi reputaţi jurişti – A. Niceforo, A. Reiss, E.Goddefroy – aveau să
publice lucrări proprii noii ştiinţe judiciare, denumită poliţie ştiinţifică sau tehnică, în funcţie de
conţinutul problematicii abordate.

Din punct de vedere terminologic, criminalistica mai este definită:

· în tarile francofone "Poliţie tehnică" sau "Poliţie ştiinţifică", justificată prin dorinţa de a departaja
probele materiale stabilite prin mijloace tehnico-ştiinţifice de celelalte;
· în ţările germanice s-a introdus şi folosit termenul de "Kriminalistik", iar în ţările anglo-saxone se
vorbeşte de "Forensic Sciences" care s-ar traduce prin "Ştiinţele legale";
· în prezent expresia de "Ştiinţe forensic" sau pur şi simplu "forensic" (laborator forensic, expert
forensic) tinde să se extindă ca un neologism în toate limbile, precum alţi termeni unanimi adoptaţi;

Forensic vine de la cuvântul latin "forum" care înseamnă în antichitate piaţa publică, loc de
judecată. Ştiinţele forensic ar fi deci cele care au legătură cu justiţia şi se definesc ca ansamblul
principiilor ştiinţifice şi al metodelor tehnice aplicabile investigării infracţiunilor comise, pentru a proba
existenţa faptei ilicite, identitatea autorului şi modul său de a opera.

Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un

ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi
prevenirii faptelor antisociale[2].

"Ştiinţă contra crimei" cum a mai fost denumită, criminalistica ne apare ca o ştiinţă complexă, care
utilizează şi adaptează datele şi metodele de analiză proprii altor discipline, cum ar fi fizica, chimia şi
biologia pentru cercetarea probelor materiale, psihologia şi psihiatria pentru audieri şi verificarea
credibilităţii declaraţiilor, matematica şi statistica pentru calculele de probabilitate etc.
Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără ştirea sa, lasă întotdeauna
urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale şi pe obiectele purtate alte
urme, indicii de obicei imperceptibile dar caracteristice pentru prezenţa sau acţiunea sa.[3]

1.2 Legăturile cu ştiinţele juridice şi judiciare

Deşi are un caracter autonom, prin natura obiectului său şi, îndeosebi, prin rolul jucat în stabilirea
adevărului, Criminalistica este indisolubil legată de ştiinţele juridice, ca şi de ştiinţele naturii amintite
mai sus.

Conexiunile cu ştiinţele juridice

Dintre ştiinţele juridice, Criminalistica are cele mai strânse legături cu Dreptul penal, Dreptul
procesual penal şi Criminologia. Legăturile nu se rezumă, însă, numai la ştiinţele penale, ci şi la alte
ramuri ale Dreptului. Astfel, deşi în literatura de specialitate este prea puţin acceptat, practica
demonstrează că, în unele cazuri a căror rezolvare juridică aparţine domeniului dreptului muncii,
dreptului transporturilor, dreptului civil etc., există situaţii sau împrejurări care pot fi elucidate numai
prin mijloace şi metode specifice Criminalisticii. De pildă, cercetarea la faţa locului în cazurile unor
accidente de muncă, stabilirea autenticităţii unui testament olograf etc.

Conexiunea cu Dreptul penal

Din perspectiva realizării scopului fundamental al Dreptului penal, “apărarea valorilor şi relaţiilor
sociale esenţiale ale societăţii”, constatăm o legătură strânsă între această ramură de drept şi
Criminalistică, ultima având rolul specific de descoperire a faptelor prevăzute de legea penală, de
cercetare şi interpretare a urmelor acestora, precum şi de identificare a autorilor infracţiunilor.
Esenţialmente, Criminalistica serveşte la clarificarea sau conturarea elementelor constitutive ale
infracţiunilor, respectiv a obiectului, a subiectului, a laturii obiective şi a celei subiective.

Conexiunea cu Dreptul procesual penal

Legătura dintre Criminalistică şi Dreptul procesual penal este atât de strânsă încât, la un moment
dat, unii autori au încercat să includă ştiinţa Criminalisticii în ştiinţa Dreptului procesual penal.
Obiectul ştiinţei Dreptului procesual penal este, însă, cu totul altul, el privind “studiul normelor
juridice procesual penale şi al raporturilor juridice reglementate de acestea”.
Conexiunea dintre cele două ştiinţe se materializează pe terenul luptei împotriva fenomenului
infracţional, activitatea criminalisticii servind scopul procesului penal prin descoperirea şi punerea în
evidenţă a probelor necesare aflării adevărului.
întreaga activitate de cercetare criminalistică se desfăşoară pe baza şi în conformitate cu normele
de drept, cele procesual penale având o poziţie preponderentă. De pildă, iniţierea şi aplicarea
regulilor sau metodelor tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, cum sunt percheziţia şi
reconstituirea, sau ascultarea martorilor şi învinuitului se fac numai cu respectarea normelor
procesual penale.
Orice activitate specifică Criminalisticii, începând cu cercetarea la faţa locului şi continuând cu
celelalte acte de anchetă, cu întocmirea rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică sau de
expertiză, necesită respectarea normelor juridice stabilite de Codul de procedură penală.

Conexiunea cu Criminologia
Conexiunea dintre Criminalistică şi Criminologie este determinată de scopul comun general al celor
două ştiinţe, respectiv combaterea şi prevenirea fenomenului infracţional. Diferenţa dintre acestea îşi
găseşte reflectarea în specificitatea obiectelor lor . în esenţă, Criminologia studiază starea dinamică
[4]

şi cauzele criminalităţii în scopul iniţierii de măsuri destinate prevenirii sau combaterii faptelor ilicite,
în timp ce Criminalistica elaborează metode şi procedee tehnico-ştiinţifice şi tactice de descoperire
şi cercetare a infracţiunilor, a urmelor acestora, precum şi de identificare a infractorilor.
Sublinierea acestei diferenţe se impune, cu atât mai mult cu cât continuă să se facă unele confuzii
între cele două ştiinţe, nu numai în privinţa denumirii, dar chiar şi a conţinutului. Esenţială rămâne,
totuşi, interferenţa strânsă dintre Criminalistică şi Criminologie pe planul luptei împotriva faptelor
ilicite.
Conexiunile cu ştiinţele judiciare.
Alături de ştiinţele juridice, Criminalistica are, prin natura obiectului său, numeroase legături cu alte
ştiinţe sau ramuri ale acestora, respectiv cu aşa-numitele ştiinţe de sprijin sau „auxiliare” dreptului, în
primul rând cu Medicina legală şi Psihologia judiciară, ca şi cu alte ştiinţe ale naturii.
Pot fi considerate “auxiliare” ştiinţe cum sunt Criminalistica sau Medicina legală, când ele reprezintă,
în fapt, instrumente de bază ale justiţiei în descoperirea faptelor penale, a probelor necesare
constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, sau stabilirii identităţii făptuitorului? Credem că
răspunsul poate fi numai parţial afirmativ, dată fiind importanţa acestor ştiinţe în stabilirea
adevărului.

Legătura cu Medicina legală. Criminalistica are legături semnificative cu această ramură a ştiinţelor
medicale, existând domenii, cum ar fi cercetarea infracţiunilor împotriva persoanei, îndeosebi
omuciderea, cercetarea urmelor biologice, identificarea persoanelor şi cadavrelor după
semnalmentele exterioare sau după resturi osoase ş.a., în care asistăm la o întrepătrundere a celor
două ştiinţe. Totodată, precizăm că, aşa cum se va vedea în secţiunea următoare, Medicina legală a
servit efectiv Criminalisticii să se afirme în domeniul dreptului şi al învăţământului superior juridic, o
contribuţie însemnată având-o fraţii Nicolae, Ştefan şi Mina Minovici.
Referitor la distincţia dintre obiectul Criminalisticii şi obiectul Medicinii legale, subliniem că Medicina
legală este o ştiinţă care studiază “problemele patologiei umane, legate de viaţa, sănătatea şi
activitatea omului, ca fapte incriminate sau relaţii sociale ocrotite de lege, în scopul de a oferi probe
cu caracter ştiinţific”.

Legătura cu Psihologia judiciară - în procesul judiciar, este necesar ca organele de urmărire penală
şi de judecată să fie înarmate cu cunoştinţe privind legile de bază ale Psihologiei, precum şi despre
condiţiile subiective sau obiective care pot influenţa procesele de percepţie şi de memorare.
Studiind caracteristicile psihosociale ale participanţilor la procesul penal (infractor, martor, victimă),
ale anchetatorului şi chiar ale judecătorului sau apărătorului, ca şi legităţile psihice specifice
diverselor faze ale săvârşirii faptei penale sau soluţionării cauzei, Psihologia judiciară serveşte
Criminalisticii la elaborarea metodelor tactice de ascultare a martorilor, învinuiţilor, inculpaţilor, chiar
şi în situaţia în care aceştia sunt minori, bolnavi sau handicapaţi mintal, în efectuarea unor activităţi
de urmărire penală, cum sunt recunoaşterea, confruntarea sau percheziţia.

1.3 Obiectul criminalisticii

Sublinierea principalelor aspecte menite să contureze obiectul propriu Criminalisticii prezintă

importanţă cel puţin pe două planuri distincte: pe de o parte, remarcă aportul său particular în
aflarea adevărului, iar pe de altă parte, evidenţiază unitatea şi autonomia sa (dar numai în anumite
limite) faţă de celelalte ştiinţe juridice şi nejuridice, dar aflate în slujba justiţiei; avem în vedere
medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia şi biologia judiciară etc.
Dacă despre Criminalistică se poate spune, în linii mari, că este destinată descoperirii şi cercetării
infracţiunilor în scopul aflării adevărului, obiectul acestei ştiinţe trebuie privit mult mai nuanţat.

Sub raport ştiinţific, principalele direcţii de acţiune ale Criminalisticii sunt următoarele:
· iniţierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracţiunilor, începând cu urmele
specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale
fenomenelor fizico-chimice etc., în vederea identificării persoanelor sau obiectelor.
· adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte la necesităţile proprii Criminalisticii, a
unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii,
pentru aplicarea lor la specificul activităţii de prevenire şi de combatere a infracţiunilor.
· elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire penală, precum
şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui fundament ştiinţific investigării.
· studierea practicii judiciare, în vederea valorificării ştiinţifice şi generalizării experienţei pozitive
rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia investigării infracţiunilor.
· analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea celor mai adecvate
procedee de combatere şi de prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora.
· perfecţionarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracţiuni, cu preponderenţă a
acelora care aduc atingere unor valori sociale deosebite, a acelora care sunt săvârşite cu violenţă şi,
în general, a faptelor penale care prezintă dificultăţi de investigare.
· elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri destinate prevenirii infracţiunilor sau altor fapte
cu caracter antisocial.

1.4 Caracterele criminalisticii

Raportată la alte ştiinţe chemate să participe la activitatea judiciară, cum este Medicina legală, sau
la alte ramuri de drept, îndeosebi ramurile Dreptului penal şi procesual penal, fără a exclude, însă, şi
alte ramuri ale dreptului, inclusiv Dreptul civil, Criminalisticii îi sunt specifice anumite caractere:
· caracterul judiciar - caracterul judiciar este impus de legătura indisolubilă a Criminalisticii cu
activităţile de cercetare şi urmărire penală. Practica demonstrează, fără putinţă de tăgadă că, în
foarte multe situaţii, activitatea consacrată soluţionării cauzelor penale este precedată de un proces
laborios destinat strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta ilicită,
identificării autorului şi câteodată, chiar a victimei. Acest proces începe, deseori, din faza cercetării
la faţa locului şi continuă cu activităţile de investigare, analiză, verificare în laborator a urmelor sau
mijloacelor materiale de probă, precum şi cu alte acte de urmărire penală, guvernate de reguli
tactice elaborate de Criminalistică. În literatura de specialitate, s-au exprimat mai multe opinii privind
poziţia Criminalisticii în sistemul ştiinţelor juridice penale. într-o primă opinie este îmbrăţişată, pe
drept cuvânt, teza potrivit căreia ne aflăm în faţa unei ştiinţe cu caracter independent3. Precizăm,
însă, că, deşi activitatea de cercetare criminalistică se desfăşoară în strictă conformitate cu
respectarea unor reguli de drept, acestei ştiinţe nu i se poate atribui un caracter juridic, dat fiind
obiectul său specific care se înscrie în acţiunea tehnico-tactică de investigare a faptelor antisociale.

· caracterul autonom - evaluarea obiectului Criminalisticii conduce la concluzia că acesta este

deosebit de cel al altor ştiinţe juridice. Astfel, nici una dintre acestea nu îşi propune să elaboreze
metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, ridicare şi examinare a urmelor infracţiunii sau
de identificare a infractorilor. De asemenea, aceste ştiinţe nu urmăresc să preia şi să adapteze, din
diverse domenii ale ştiinţelor naturii, procedee sau metode capabile să faciliteze clarificarea
împrejurărilor de fapt în care s-a comis actul ilicit. Astfel, în domeniul prevenirii săvârşirii de fapte
antisociale, prezent în politica penală şi comun tuturor ramurilor dreptului nostru, modalităţile de
prevenţie se particularizează în procedee sau măsuri cu totul specifice criminalisticii. Măsurile,
amintite numai în parte, vizează, spre exemplu, prevenirea falsului în înscrisurile oficiale (buletine de
identitate, acte de stare civilă, legitimaţii), falsificarea de monede, timbre sau de alte valori,
prevenirea incendiilor, accidentelor de muncă sau de circulaţie, prevenirea sustragerilor din avutul
public sau particular ş.a.

· caracterul unitar - structura complexă a Criminalisticii este impusă de necesitatea rezolvării unor
probleme dintre cele mai diverse, determinate atât de varietatea faptelor penale ce trebuie
investigate, cât şi de împrejurările deosebite, nu de puţine ori singulare, în care se săvârşesc actele
ilicite. Criminalistica se constituie într-un sistem armonios şi unitar, determinat de însăşi finalitatea
acestei ştiinţe.

1.5 Sistemul criminalisticii

Evaluarea exactă a contribuţiei pe care Criminalistica o are la soluţionarea cauzelor penale şi la

aflarea adevărului, impune de la bun început o precizare: rolul Criminalisticii in aflarea adevărului
trebuie privit intr-un sens larg.
Este categoric fals să se considere că acest rol în investigarea faptelor juridice se reduce numai la
descoperirea şi examinarea urmelor unei infracţiuni sau a mijloacelor materiale de probă - activitate
aparţinând domeniului denumit şi poliţie ştiinţifică - ce vizează o sferă mult mai cuprinzătoare de
probleme. Astfel, pe lângă componenta tehnică propriu-zisă, întâlnim şi
componentele tactice, specifice efectuării unor acte importante de urmărire penală, precum şi
componenta metodologică a investigării faptelor penale.
În limbajul multor practicieni ai dreptului, ba chiar şi al unor experţi criminalişti, Criminalistica este
redusă numai la partea sa tehnică, interpretare eronată, uneori determinată de o atitudine
subiectivă, mai puţin amicală, faţă de o ştiinţă care îşi întinde aria de acţiune asupra întregului
proces penal, contribuind, totodată, şi la elucidarea unor probleme din alte ramuri ale dreptului.
Un ilustru director al Laboratorului de identitate judiciară al Prefecturii poliţiei din Paris, profesor de
Criminalistică, Pierre F. Ceccaldi, atrăgea atenţia că nu se poate vorbi de o Criminalistică în sens
restrâns din moment ce ea se aplică cercetării infracţiunii în sensul său larg . De altfel, în literatura
[5]

de specialitate este predominantă ideea că aria de acţiune a Criminalisticii cuprinde întregul proces
penal, începând cu faza de urmărire şi terminând cu aceea de judecată . [6]
Aportul Criminalisticii la soluţionarea cauzelor penale se manifestă pe trei planuri - tehnic, tactic şi
metodologic - aparent distincte, dar aflate într-o pronunţată conexiune, dat fiind scopul acestei
ştiinţe. De aici rezultă sistemul tripartit al Criminalisticii, implicit al disciplinei pe care o studiem.

Tehnica criminalistică.
Tehnica criminalistică este destinată asigurării mijloacelor şi metodelor ştiinţifice necesare
descoperirii, fixării, interpretării şi examinării, în condiţii de laborator, a urmelor infracţiunii, a
mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării făptuitorilor, a victimelor, a armelor,
instrumentelor etc., folosite ori produse ale actul ilicit. în acest domeniu întâlnim inclusiv cercetarea
falsurilor, a scrisului, cercetarea urmelor de explozii, incendii, accidente de trafic etc.
Partea tehnică a lucrării conţine, pe lângă prezentarea problematicii traseologiei (în sensul său larg)
şi o privire asupra laboratoarelor criminalistice, precum şi asupra executării fotografiei judiciare,
domeniu cu evidente rezonanţe în întreaga activitate de investigaţie criminalistică.

Tactica criminalistică.
Tactica criminalistică este un domeniu care înglobează un ansamblu de procedee şi de reguli
specifice, destinate efectuării unor acte de procedură sau activităţi procedurale, plecându-se din
chiar momentul cercetării la faţa locului.
Domeniul tactic al Criminalisticii este rezultanta studierii şi generalizării practicii judiciare, precum şi
al adaptării la necesităţile actului de investigaţie a elementelor de Psihologie judiciară. Acesta
reprezintă suportul ştiinţific pe baza căruia sunt realizate multe dintre activităţile de investigaţie sau
procedurale, cu o rezonanţă particulară în aflarea adevărului, cum ar fi, de exemplu, ascultarea învi-
nuiţilor sau a inculpaţilor, a persoanelor vătămate, a martorilor, efectuarea percheziţiilor,
reconstituirilor etc. Rolul acestor reguli tactice se manifestă nu numai în faza de urmărire penală, ci
şi în aceea de judecată.

Metodologia criminalistică.
Investigarea fiecărui fapt penal presupune urmarea unei anumite conduite de către organele
judiciare, destinate descoperirii şi administrării probelor necesare dovedirii existenţei sau inexistenţei
elementelor constitutive ale infracţiunii.
Astfel, în cazul unei morţi violente, investigaţia penală vizează stabilirea cauzei şi naturii morţii, a
momentului, locului şi împrejurărilor în care a fost suprimată viaţa victimei, identificarea făptuitorului,
a instrumentelor vulnerante, a mobilului ş.a.
Aceasta impune utilizarea tuturor metodelor tehnice şi a procedeelor tactice aparţinând primelor
două domenii ale Criminalisticii, acestea interferându-se în momentul anchetei propriu-zise, ceea ce
demonstrează că este imposibil de făcut o disociere între elementele structurale ale acestei ştiinţe, a
procesului, indiferent de faza sa, ori a naturii faptei investigate.

1.6 Principiile investigaţiei criminalistice

Principiile fundamentale ale Criminalisticii

Principiul legalităţii.
Principiul legalităţii este fundamental pentru întreaga activitate a unui stat de drept. El este prevăzut
atât în Constituţie, cât şi de normele penale. Astfel, Criminalistica serveşte acelui deziderat, conform
căruia, nimeni să nu se sustragă răspunderii pentru încălcarea legilor şi să nu rămână nepedepsit,
dar, totodată, nimeni să nu fie sancţionat sau pedepsit pe nedrept.
Situarea principiului legalităţii pe unul dintre primele locuri ale sistemului principiilor fundamentale ale
Criminalisticii are menirea să evidenţieze faptul că totalitatea activităţilor de investigare criminalistică
trebuie să se desfăşoare în concordanţă perfectă cu prevederile legale. în condiţiile unui stat de
drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt esenţiale pentru existenţa societăţii civile, orice
încălcare a legii, orice abatere de la regulile de executare a uneia dintre activităţile sau actele de
cercetare criminalistică, poate atrage după sine sancţiuni, fie cu caracter administrativ, fie cu
caracter procesual, acestea putând merge până la anularea actului ilegal.

Principiul aflării adevărului.

Acest principiu are o semnificaţie cu totul deosebită, pornind de la faptul că, pentru înfăptuirea
justiţiei penale, este imperios necesară aflarea adevărului. Art.3 al Codului de procedură penală
prevede că: “în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la
faptele cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”.
Realizarea acestei cerinţe presupune reflectarea exactă a realităţii obiective în concluziile desprinse
de organele judiciare prin intermediul probelor. Aflarea adevărului este, deci, consecinţa unei
activităţi complexe de investigare a faptelor şi împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumită
cauză.
Fiind o ştiinţă care înmănunchează o multitudine de procedee, tehnici şi metode, Criminalistica pune
la dispoziţia justiţiei mijloace de cunoaştere ştiinţifică a adevărului. De altfel, este unanim admis că
adevărurile ştiinţifice sunt obţinute, de regulă, prin folosirea unor metode complexe şi tehnici care
servesc la descoperirea, descrierea şi explicarea proceselor şi fenomenelor lumii materiale.
Mijloacele ştiinţifice proprii Criminalisticii pot descoperi autorul faptei ilicite şi pot scoate la lumină
probele necesare aflării adevărului în procesul penal, ceea ce este de natură să consolideze opinia
exprimată în literatura de specialitate, că există întrutotul posibilitatea aflării adevărului de către
organele judiciare chemate să soluţioneze o anumită cauză penală.

Prezumţia de nevinovăţie.
Conform acestui principiu, orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este
prezumată nevinovată, numai organelor judiciare revenindu-le obligaţia de a administra probele
necesare dovedirii vinovăţiei. Prezumţia de nevinovăţie nu se limitează numai la o fază sau alta a
procesului penal, operând, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, pe tot parcursul său.
In activitatea complexă de cercetare şi analiză a urmelor unei infracţiuni sau a mijloacelor materiale
de probă, specialiştii criminalişti trebuie să caute, în egală măsură, atât elementele prin care se
poate stabili vinovăţia, cât şi elementele de dovedire a nevinovăţiei.
In condiţiile independenţei organelor judiciare, ca şi ale luptei cu fenomenul infracţional, este
necesară evitarea părerilor preconcepute, a concepţiilor insuficient argumentate ştiinţific, într-un
cuvânt, a încercărilor de stabilire cu orice preţ şi în orice mod, a vinovăţiei unei persoane, întrucât s-
ar încălca în mod flagrant principiul enunţat.
în vederea lărgirii sferei de aplicare a prezumţiei de nevinovăţie, în literatura de specialitate se
insistă pentru acordarea unei importanţe deosebite actelor premergătoare urmăririi penale. Prin
aceasta, organele judiciare ar fi obligate să adopte “o atitudine de maximă prudenţă în momentul în
care decid că unei persoane i se poate atribui calitatea de învinuit, prin începerea urmăririi penale
împotriva ei”.
Ca argument al importanţei Criminalisticii în garantarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi invocată
inclusiv posibilitatea, creată prin utilizarea metodelor criminalistice moderne, de a evita soluţii de
condamnare neconforme cu realitatea, sau de eludare a adevărului.

Principiul existenţei urmelor oricărui fapt penal.

Toate faptele ilicite ale omului, ca, de altfel, orice activitate a sa, produc transformări sau modificări
ce se obiectivizează, din punct de vedere criminalistic, în urme ale infracţiunii. Reflectarea materială
a actului infracţional reprezintă una dintre premisele de bază ale cercetării criminalistice, fiind
aproape unanim admisă teza că nu poate exista infracţiune fără urme . Pentru înţelegerea exactă a
[7]

acestui principiu, se impun câteva precizări, cu atât mai mult cu cât, uneori, se afirmă că, în practică,
pot fi întâlnite şi aşa-numitele “crime perfecte”.
În primul rând, prin urmă a infracţiunii, trebuie să se înţeleagă orice modificare materială intervenită
în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, între fapta autorului şi modificarea
intervenită este necesar să existe un raport cauzal caracterizat prin aceleaşi criterii ca raportul
cauzal prezent în structura laturii obiective a infracţiunii. Astfel se poate explica de ce urma este
interpretată nu numai ca o modificare materială, realizată în exclusivitate de autorul faptei, ci şi ca o
modificare materială determinată de victima unei agresiuni, dar ca o consecinţă a infracţiunii, cum
sunt muşcăturile, zgârieturile, petele de sânge aflate pe corpul sau îmbrăcămintea agresorului.
In al doilea rând, noţiunea de urmă trebuie privită într-un sens foarte larg, întrucât prin urmă nu se
înţelege numai urma formată prin contactul direct a două corpuri (urmele de mâini, de picioare, de
dinţi, de buze, de pneuri, ale instrumentelor de spargere etc.) ci şi urme de resturi materiale, urme
biologice, reziduuri ale tragerii cu arma de foc, microurme diverse etc. însăşi consumarea infracţiunii
sau modul de operare al infractorului pot să fie incluse în categoria generală a urmelor, aspect
asupra căruia vom reveni în partea destinată traseologiei .
În sistemul principiilor fundamentale ale Criminalisticii, teza potrivit căreia săvârşirea unei infracţiuni
lasă urme în mediul ei material şi în conştiinţa oamenilor are semnificaţie şi prin aceea că reprezintă
un factor stimulator de perfecţionare permanentă, pe toate planurile, a mijloacelor şi metodelor
Criminalisticii. Aşa se explică de ce de Ia identificarea pe baza urmelor mâinii s-a ajuns la
identificarea după voce sau prin stabilirea profilului A.D.N.
Nu de puţine ori organele de urmărire penală sunt puse în faţa unor infractori abili şi preocupaţi să-şi
perfecţioneze metodele. Aceasta nu înseamnă, însă, că o faptă poate rămâne fără urme. Dacă nu s-
a descoperit nici o urmă, aceasta nu înseamnă că ea nu există. Din contră, se naşte întrebarea dacă
s-a procedat corect în investigare, dacă s-a apelat la toate mijloacele tehnico-ştiinţifice adecvate
împrejurărilor faptei.

Principiul identităţii.
În centrul investigaţiilor criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului în procesul penal se află
identificarea persoanelor, a obiectelor sau a fenomenelor aflate în legătură directă, cauzală, cu
faptele incriminate de legea penală . [8]

Identificarea presupune, după cum se va vedea în capitolul următor, un proces de căutare şi

valorificare ştiinţifică a probelor necesare descoperirii infractorului şi soluţionării cauzei penale . La[9]

baza acestui proces, caracterizat prin varietate şi complexitate, stă un principiu fundamental al
gândirii umane şi mume,principiul identităţii . [10]

Particularizat la necesităţile justiţiei, principiul identităţii capătă, prin intermediul Criminalisticii,

anumite trăsături specifice determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecţilor
infracţiunii, fie activi, fie pasivi, ca şi prin stabilirea exactă a tuturor faptelor şi împrejurărilor în care a
fost săvârşită o anumită faptă penală.

Principiul operativităţii în efectuarea investigaţiei penale.

Acest principiu este caracteristic întregii activităţi consacrate rezolvării cauzelor penale, el servind
scopului procesului penal, mai ales în direcţia constatării la timp şi în mod complet a faptelor
prevăzute de legea penală, precum şi la identificarea infractorilor.
Pe bună dreptate, în literatura juridică de specialitate, s-a subliniat că rapiditatea are consecinţe
directe asupra administrării unor probe de calitate, în sensul că “o dată cu trecerea timpului se şterg
urmele din amintirea oamenilor şi de pe obiect, dispar oamenii şi obiectele”1. Din sistematizarea unei
bogate experienţe practice se desprinde cu claritate ideea că şansele de descoperire a infractorului
scad pe măsura scurgerii timpului, aspect de natură să susţină afirmaţia că “timpul lucrează în
favoarea infractorului”.
Urgenţa are rezonanţă în întreaga activitate de investigaţie. Astfel, cercetarea la faţa locului se
desfăşoară cu maximă urgenţă pentru prevenirea dispariţiei urmelor. Avem în vedere nu numai
urmele perisabile prin natura lor, cum sunt urmele biologice, ci toate categoriile de urme. Existenţa şi
calitatea urmelor poate fi influenţată negativ nu numai de scurgerea timpului, dar şi de factori
meteorologici, de acţiunea oamenilor sau animalelor ş.a.
Organele de cercetare şi urmărire penală sunt confruntate, nu de puţine ori, cu dificultăţi determinate
de acţiuni aparent lipsite de importanţă ale unor persoane de bună-credinţă: victima unui furt face
curăţenie în casă, sau, mai grav, rudele victimei unui omor o ridică din locul în care a fost ucisă, apoi
spală şi aşează cadavrul în pat, în aşteptarea organelor judiciare.
Urgenţa se impune şi în condiţiile efectuării de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize destinate
identificării unor obiecte ale căror caracteristici exterioare se pot modifica din cauza uzurii sau
degradării în timp.
În cazul unor acte de urmărire penală, cum sunt percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri,
reconstituirea, confruntarea etc., a căror efectuare este guvernată de normele procedurale şi de
reguli tactice criminalistice, se impune respectarea principiului operativităţii pentru motive desigur
cunoscute. Insistăm, mai ales, asupra importanţei ascultării operative a martorului şi învinuitului,
primul putând fie să uite unele elemente semnificative pentru stabilirea adevărului, fie să sufere influ-
enţe, iar cel de-al doilea având timpul necesar să-şi pregătească răspunsul la învinuirile aduse.

1.7 Evoluţia criminalisticii în România

Referitor la evoluţia Criminalisticii în ţara noastră, se cuvine subliniat faptul că, încă de la apariţia
acestei ştiinţe la sfârşitul secolului al XlX-lea, au existat preocupări efective ale unor oameni de
ştiinţă în sensul elaborării şi introducerii de elemente de criminalistică în procesul judiciar,
remarcabile prin originalitatea lor.
Încă din secolul al XlX-lea, în timpul domniei lui Nicolae Şuţu, îşi face apariţia, la Iaşi, o lucrare
intitulată “Reguli ce urmează a se păzi în privegherea si cercetarea vinovaţilor”, cuprinzând unele
elemente de ordin tactic şi metodologic .
În anul 1879, în România începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea ce a situat ţara noastră
pe unul dintre primele locuri în Europa în domeniul Criminalisticii.
Primul serviciu de identificare judiciară se înfiinţează în anul 1895, serviciu ale cărui rezultate au fost
mai puţin notabile din cauza folosirii unui sistem relativ greoi de identificare, constând într-o fişă
antropometrică, care conţinea şi impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă, inclusiv
fotografia din faţă şi din profil a infractorului. Pentru perfecţionarea procesului de identificare s-a
recurs la dactiloscopie şi, în anul 1909, prof.dr. Mina Minovici, pe baza cercetărilor proprii, obţine
primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele mâinii.
Alături de dezvoltarea dactiloscopiei, se întreprind studii vizând iniţierea unor metode de cercetare
criminalistică a falsurilor în înscrisuri şi de identificare a persoanei după scris. Sunt demne de
amintit, în acest sens, lucrarea dr. Ştefan Minovici, “Falsul în documente şi fotografia în serviciul
justiţiei' (1900) sau “Tratatul de grafologie şi expertiză în falsuri' (1910) al criminalistului Mihai
Moldoveanu.
Elaborarea primului tratat românesc de Medicină legală, în anul 1904, de către prof.dr. Nicolae
Minovici, a servit şi promovării unor elemente de criminalistică, întrucât o parte a lucrării se referea
la procesul de identificare pe baza fotografiei, semnalmentelor, a urmelor digitale şi a urmelor de
picioare.
După primul război mondial, oameni de ştiinţă ca Henri Stahl şi Mihail Kembach se apleacă cu
atenţie asupra posibilităţilor de perfecţionare a expertizei grafice şi a falsului în înscrisuri .
[11]

Începând cu anul 1930, activitatea în domeniul criminalisticii devine mai complexă, fiind aprofundată
cercetarea ştiinţifică în traseologie, dactiloscopie şi balistică judiciară. Rezultatul acestor cercetări a
făcut obiectul lucrării “Elemente de poliţie tehnică”, publicată de dr. Constantin Ţurai în anul 1937.
În primii ani postbelici, paralel cu asigurarea unei dotări corespunzătoare a organelor de cercetare şi
urmărire penală, se înfiinţează institute şi laboratoare de specialitate în preocupările cărora au intrat
nu numai problemele practice, dar şi cercetarea ştiinţifică criminalistică. Amintim în acest sens
înfiinţarea în 1956 a Institutului de Criminalistică al Procuraturii Generale şi în 1958 a Laboratorului
central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiţiei, laborator ce îşi constituise şi
structuri interjudeţene la Bucureşti şi Cluj. Un alt moment important este marcat în anul 1968 prin
înfiinţarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei.
Până în anul 1980, rezultatul cercetării ştiinţifice şi, în general, al activităţii acestor instituţii se
concretizează într-un număr de lucrări de specialitate, cu un caracter aplicativ. Ulterior însă, din
cauza uzurii fizice şi morale a mijloacelor tehnico-ştiinţifice, a lipsei de interes manifestat de vechiul
regim, rezultatele au fost mai puţin notabile, întreg domeniul investigaţiei criminalistice intrând într-un
con de umbră.
Secolul XXI începe să se definească prin introducerea treptată a celor mai moderne metode de
investigaţie, în special sub aspect tehnico-ştiinţific, paralel cu o restructurare a organizării
laboratoarelor de specialitate şi, mai ales, a sistemului de urmărire penală.
Învăţământul criminalistic din ţara noastră a urmat şi urmează un drum destul de sinuos. Primele
noţiuni de Criminalistică au fost predate în facultăţile de drept prin intermediul cursurilor de Medicină
legală introduse la stăruinţa fraţilor Minovici, în Bucureşti (1904) şi Iaşi (1913).
În literatura de specialitate interbelică s-a discutat mult despre importanţa învăţământului
criminalistic la nivel universitar. Credem că nu este lipsit de semnificaţie şi de actualitate un citat din
presa de specialitate a vremii: “Ce va putea face un licenţiat în drept, pus să ancheteze a doua zi
după numirea sa, când el nu are alte cunoştinţe decât cele câteva sute de articole ale Codului Penal
şi de procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile facultăţii, cu toate mijloacele
speciale ale criminaliştilor practicieni, îi dau putinţă să se folosească, în cercetările lui criminalistice,
de toate mijloacele ajutătoare şi nu sunt sute ci mii” . [12]

Preocupări notabile, pentru pregătirea în domeniul criminalisticii, au existat în cadrul organelor de

poliţie, prin înfiinţarea “Şcolii de poliţie ştiinţifică” (1920) şi, ulterior, a “Şcolii de poliţie tehnică”
(1929). Noţiuni de criminalistică, îndeosebi în domeniul identificării grafice, au fost predate şi în
cadrul “Şcolii superioare de Arhivistică şi Paleografie”, înfiinţată în Bucureşti în anul 1931.
Primul curs de Criminalistică este redactat şi predat studenţilor jurişti de către prof. Camil Suciu, de
la Facultatea de Drept din Bucureşti, în anul 1951, iar primul manual de Criminalistică, elaborat de
acelaşi autor, apare în anul 1963 . [13]

Astăzi, atât pe plan teoretic şi, mai ales, în practică, este recunoscut rolul pe care îl au cunoştinţele
de Criminalistică în pregătirea complexă a studentului jurist, indiferent de domeniul în care acesta îşi
va desfăşura activitatea (justiţie, parchet, poliţie, avocatură ş.a.).

[1] Hans Gross – Gesammelte Kriminalistiche Aufsatze, Leipzig, 1902

[2] Emilian Stancu – Tratat de criminalistică, Universul juridic, Bucureşti, p.12
[3] P.F. Ceccaldi – La criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962, p.3
A.Dincu, “Curs de criminologie şi penologie”, T.U.B., 1969, p. 13 şi “Criminologie", T.U.B.,
[4]

1988,p.16.
P.F.Ceccaldi, “La criminalistique”, supra cit., p.6-7; autorul menţionează că, în accepţiunea sa
[5]

largă, Criminalistica este un ansamblu de procedee aparţinând poliţiei tehnice (folosite în

conducerea unei anchete), poliţiei ştiinţifice (întrebuinţate la examinarea probelor materiale), la care
se adaugă procedeele juridice de administrare a probelor, criminalistica situându-se astfel, la
jumătatea drumului dintre poliţie şi justiţie. In aceste condiţii, afirmă autorul, nu se poate vorbi de o
criminalistică în sens strict, din moment ce ea se aplică cercetării infracţiunii, privită în sensul său
larg.
Acest punct de vedere este exprimat în lucrări, cum ar fi, de pildă, cele ale lui C.E.O'Hara şi J.II.
[6]

Osterburg, “An Introduction to Criminalistics”, New York, 1949; H. Soderman şi O'Connel, “Manuel
de l'anquete criminelle moderne”, Paris, 1953; C.Suciu, “Criminalistica”, supra cit:, B.Holyst,
“Kriminalistika”, Varşovia, 1975; M.Le Clere, “Manuel de police technique”, supra cit:, K.P.O'Brien şi
R.C.Sullivan, “Criminalistics”, Theory and Practice, Londra, 1976; C.E.O'Hara, “Fundamentals of
Criminal Investigations", supra cit:, I.Mircea, “Criminalistica”, supra cit., p.7.
[7]
P.F.Ceccaldi, "Criminalistique", supra cit., p.2.
 L.Ionescu şi D.Sandu, “Identificarea criminalistică’, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p.1-2.
[8]

Identificarea este definită ca “o activitate prin care se stabileşte identitatea persoanelor sau
[9]

obiectelor pe baza trăsăturilor şi particularităţilor dinainte cunoscute”, Dicţionarjuridic penal, supra

cit., p. 127.
Prin identitate se înţelege “starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp
[10]

caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el însuşi” (Mic dicţionar enciclopedic, Ediţia a

Il-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.472). în logică principiul identităţii impune ca
“orice expresie să-şi păstreze sensul pe parcursul unui anumit proces de gândire”. (Mic dicţionar
filosofic, ediţia a Il-a, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p.268).
C.Suciu, “Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România”, în “Şcoala românească de
[11]

criminalistică”, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1975, p.29.

G.Maxim, “Spre o poliţie ştiinţifică în tara noastră", în rev. “Poliţia modernă”, an. III, nr.6-7/1928,
[12]

Iaşi, 1928.
[13]
în anul 1972 a fost redactat un manual complet de criminalistică, de către prof. C.Suciu, prin
lărgirea şi adâncirea tratării, fiind destinat nu numai juriştilor, dar chiar şi criminaliştilor practicieni.
 2.1 Identificarea criminalistică

& 2.1.1 Conceptele de identificare şi identitate

Stabilirea identităţii unor persoane sau obiecte, în sens larg, reprezintă elementul definitoriu al
procesului de investigare criminalistică. Acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă
importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice. Se apreciază că identificarea criminalistică
reprezintă “problema centrală a investigaţiilor criminalistice”[1], fiind în acelaşi timp “piatra unghiulară
a acestei ştiinţe”[2]. Raportându-se la necesităţile practice, în literatura de specialitate se
învederează că acest gen de activitate este “indisolubil legat de actul de justiţie”[3].
Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci şi pe
baza declaraţiilor unui martor ocular sau al victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este,
de pildă, recunoaşterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Acest
proces este posibil datorită perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor
caracteristice ale unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg al
categoriei de fiinţe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane ori
obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor
obiecte sau persoane în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor[4].
Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistică presupune
recunoaşterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de
alte obiecte asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin
trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine însuşi.
Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta
individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, permanente, ce le
deosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a
existenţei lor. De precizat că, prin identic, trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este
unic, o persoană, un obiect sau chiar fenomen[5].
Cu privire la condiţiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare ale persoanei sau
obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:
a) Pentru stabilirea identităţii nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului
identificării, fiind suficiente caracteristicile esenţiale prin care acesta se individualizează şi se
distanţează de celelalte obiecte.
b) Deşi identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor
stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici
temporare.
c) Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, întrucât orice lucru, orice element
caracteristic al acestuia se află în permanentă mişcare şi transformare, fiind supus acţiunii şi
influenţei unor factori externi sau interni.
Procesul este propriu atât fiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv urmelor acestora[6].
Deci identificarea criminalistică se distinge, faţă de procesele de identificare întâlnite în alte domenii
ale ştiinţei, prin anumite elemente de specificitate.
Astfel, într-o opinie, prin identificarea criminalistică “se înţelege stabilirea obiectului care se află în
legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare”[7].
Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca “un proces de stabilire cu ajutorul
mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza
caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar şi individualizat, conţinute, transmise sau
reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se
constituie ca o metodă de cunoaştere ştiinţifică a obiectelor, relevante din punct de vedere al
probaţiunii şi de creare a posibilităţilor descoperirii relaţiilor ce leagă obiectele unele de altele[8].
Identificarea criminalistică este, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului
concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de
particularităţi sau trăsături caracteristice. Identificarea serveşte în ultimă instanţă, scopului
procesului penal de aflare a adevărului.
Prin urmare, definim identificarea criminalistică şi ca un proces de constatare a identităţii unor
persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode
ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar[9].
Rolul identităţii şi al identificării criminalistice în stabilirea anumitor împrejurări care au legătură cu
fapta cercetată a fost şi este controversat în literatura de specialitate.
După unii autori identificarea operează nu numai în cazurile în care obiectul cercetării constă în
stabilirea anumitor stări de fapt, ci în oricare altă situaţie chiar şi în aceea a corectei încadrări
juridice a unei fapte penale. Adepţii acestei teze argumentează că, în fond, realizarea unei corecte
încadrări juridice, în ultimă instanţă, înseamnă a stabili identitatea între elementele constitutive ale
infracţiunii cercetate şi cele ale unei fapte prevăzute de legea penală.
Nu există nici o îndoială că elemente ale identificării logice pot fi întâlnite în orice activitate care
urmăreşte punerea în evidenţă a împrejurărilor faptice ale cauzei penale cercetate, dar nu este mai
puţin adevărat că identificarea criminalistică are specificul ei determinat de conţinutul problemelor
incluse în obiectul ştiinţei criminalistice, în general, şi în obiectul propriu identificării, în special.
În criminalistică sunt supuse identificării obiecte ce posedă un sistem de caracteristici care se află în
legătură cauzală cu fapta cercetată. Pentru a demonstra, de exemplu, legătura cauzală dintre
acţiunea sau inacţiunea unei persoane şi rezultatul faptei sale, trebuie determinate mai
întâi legăturile existente între diferite obiecte.

& 2.1.2 Obiectul identificării. Definiţie şi clasificare

În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte, persoane, fenomene care au anumite
caracteristici, particularităţi şi care se află în relaţie cauzală cu fapta cercetată.
De aceea, pentru a demonstra existenţa legăturii cauzale între o anumită faptă şi consecinţele
acesteia, este necesar mai întâi să se stabilească cât mai exact raporturile dintre diferitele obiecte în
ansamblul faptic verificat. De aici se poate concluziona că identificarea criminalistică are un rol
determinant în cercetarea datelor faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea
şi verificarea elementelor materiale care pot explica şi proba o anumită stare de fapt.
Nu intră în sfera identificării criminalistice probleme cum ar fi vinovăţia sau nevinovăţia unei
persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la
examinarea şi clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta. Astfel, criminalistului nu i se poate
cere să răspundă la întrebarea dacă o anumită persoană a comis furtul, în schimb poate fi întrebat
dacă urmele de mâini descoperite la faţa locului au fost sau nu create de o anumită persoană.
Se remarcă deci că pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme de natură juridică ci
probleme de natură faptică[10].
Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el fiinţă
sau lucru, precum şi fenomenul care a generat o anumită stare de fapt, care prezintă
caracteristici sau proprietăţi, precum şi însuşiri particulare, prin care el se manifestă în spaţiu
şi timp, îl face susceptibil, de a crea urme şi implicit, de a fi identificat, stabilindu-se astfel şi
relaţia lui cauzală cu faptele cercetate.
Identificarea criminalistică presupune existenţa obligatorie a două categorii de obiecte, care
trebuie diferenţiate în raport cu scopul acestei activităţi.
Din acest punct de vedere prima categorie o reprezintă obiectele de identificat, respectiv acele
obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică,
aceste obiecte mai sunt denumite şi obiecte scop, avându-se în vedere de fapt, ceea ce se
urmăreşte prin identificare.
A doua categorie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare sau într-o altă
terminologie obiecte mijloc, deci acelea care poartă urmele unei fapte şi urmele însăşi, acestea
servind la identificarea obiectelor care le-au creat[11].
În literatura de specialitate, obiectele scop sunt denumite şi obiecte căutate, iar obiectele
mijloc obiecte verificate[12].
De exemplu, dacă la locul faptei au fost descoperite urme de încălţăminte, pantofii care au creat
urmele vor fi obiecte scop (căutate), iar pantofii presupuşi a fi creat urmele examinate, vor fi obiecte
mijloc (verificate). De asemenea, glonţul sau tubul descoperit la locul faptei în cazul descoperirii unei
arme de foc la comiterea unei infracţiuni, constituie obiect mijloc, în timp ce arma bănuită ridicată de
la făptuitor constituie obiectul scop, de identificare.
Delimitarea foarte exactă a acestor obiecte nu prezintă doar importanţă terminologică, strict
teoretică, dimpotrivă ea are importanţă practică, confuziile între cele două categorii de obiecte
menţionate putând atrage erori cu consecinţe negative asupra justei finalizări a cauzelor.
Stabilirea identităţii între caracteristicile obiectelor identificatoare şi cele ale obiectului de identificat,
se rezolvă în raport de obiectele supuse cercetării, din care cauză, acestea nu se mai numesc
obiecte de identificat.
În procesul identificării, pe lângă obiectele căutate şi verificate, mai sunt şi urmele lor. Tocmai aceste
urme oferă posibilitatea criminalistului să examineze şi să stabilească proprietăţile, caracteristicile
individuale ale obiectelor cercetate. Deci, pe de o parte, există obiecte de identificat, iar pe de altă
parte, urmele acestora, denumite obiecte identificatoare.
Practica judiciară atribuie identificării criminalistice şi înţelesul de individualizare a unui obiect după
un semn distinctiv sau modificat intenţionat ori accidental. Se exemplifică în acest sens, relevarea
seriilor pilite de pe arme sau motoare, reconstituirea unor acte distruse prin ardere, spălare, răzuire,
evidenţierea unor scrisuri acoperite şi altele.
În activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor se întâlnesc numeroase situaţii în care
identificarea autorilor unor infracţiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre cu
identitate necunoscută sau a unor obiecte, animale etc, se face pe baza altor date decât cele oferite
de cercetarea tradiţională criminalistică a urmelor descoperite la faţa locului. Este vorba de
identificarea unei persoane, a unui obiect sau a unui animal după memorie, pe baza imaginii
acestora, respectiv a unor trăsături exterioare sau a altor caracteristici, aşa cum acestea au fost
văzute, percepute de către o altă persoană: martor, victimă, iar în cazuri mai rare chiar de
făptuitor[13].

& 2.1.3 Principiile identificării

2.1.3.1. Principiul identităţii

Acest principiu presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret dar, aşa cum
aminteam, este important a fi stabilită şi neidentitatea, necesară excluderii din cercul suspecţilor a
persoanelor bănuite de săvârşirea unei fapte penale. Aplicarea acestui principiu trebuie respectată
într-un mod riguros pentru a se evita eventualele confuzii redate de situaţia în care cercetarea se
rezumă numai la stabilirea elementelor de asemănare a persoanelor fără aprofundarea cunoaşterii
şi relevării elementelor specifice.

2.1.3.2. Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al

identificării şi obiecte mijloc de identificare
Obiectul scop al identificării se află în legătură cauzală cu fapta ilicită şi se concretizează în diferite
ipostaze (persoana infractorului sau a victimei, instrumentele folosite la săvârşirea faptei ş.a.).
Obiectul mijloc de identificare constă în urmele obiectului scop şi în modelele de comparaţie
realizate experimental în laborator.
Este absolut necesară distincţia între cele două obiecte, nefiind permisă nici o abatere de la acest
principiu.

2.1.3.3. Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor

de identificare
Caracteristicile esenţiale ale unei persoane nu sunt suficiente pentru a-l individualiza de celelalte
fiinţe umane, ele trebuind să prezinte şi o anumită stabilitate. Această stabilitate se raportează la
intervalul de timp cuprins între momentul descoperiri urmelor şi momentul efectuării examenelor
comparative.
Expertul criminalist va trebui să delimiteze caracteristicile schimbătoare de cele relativ stabile şi să
determine cu precizie dacă acestea au putut fi influenţate de diverşi factori interni sau externi, în
formă sau conţinut.
2.1.3.4. Principiul dinamicităţii caracteristicilor de identificare
Prin prisma schimbării trăsăturilor şi proprietăţilor caracteristice, a interacţiunii cauzale cu factori
care pot determina modificări de ordin calitativ şi cantitativ, este necesară abordarea cercetării
persoanelor în mişcare.
& 2.1.4 Formele şi etapele identificării

2.1.4.1 Formele identificării

Fazele procesului de identificare marchează momentele mai

însemnate de stabilire a caracteristicilor esenţiale ale obiectului-
mijloc şi obiectului-scop, în urma examinării lor comparative[14].
Înainte de identificarea propriu-zisă, obiectele sunt delimitate - pe baza caracteristicilor descoperite -
în tipuri, grupe şi uneori chiar în subgrupe, activitate ce se realizează prin reţinerea, în procesul
examinării, a trăsăturilor esenţiale şi comune mai multor obiecte, fenomene sau fiinţe asemănătoare.
Utilitatea practică a primei faze din procesul identificării constă în aceea că deschide posibilitatea
eliminării acelor obiecte, fiinţe ori fenomene din sfera cercetării, care nu au trăsăturile de grup
respective şi orientării atenţiei asupra unei sfere mai restrânse de exemplare, în care se află şi cel
căutat, adică obiectul-scop.
Când obiectele-mijloc redau detalii individuale ale obiectelor, fenomenelor sau fiinţelor supuse
examinării, procesul examinării continuă cu cea de-a doua fază, cea a identificării obiectului-scop, a
delimitării sale de toate celelalte asemănătoare lui.
Această din urma fază constă în stabilirea acelor caracteristici de detaliu ale obiectului-scop şi
redate de obiectele-mijloc, care sunt proprii numai unei singure fiinţe sau a unui singur obiect ori
fenomen.
În funcţie de natura exemplarelor studiate comparativ şi de precizia cu care obiectele-mijloc redau
caracteristicile obiectului-scop, trăsăturile coincidente, necesare identificării, pot fi diferite ca număr.
Indiferent de natura exemplarelor supuse cercetării, cu cât între obiectele-mijloc şi obiectul-scop se
constată mai multe caracteristici individuale (comune), cu atât identificarea se face cu mai mare
precizie.
Metoda folosită în procesul identificării constă în examinarea comparativă a obiectului-scop cu
fiecare din obiectele-mijloc. Întâi, se reţin trăsăturile comune mai multor persoane sau obiecte,
realizându-se astfel determinarea de grup apoi urmează selectarea caracteristicilor, care, prin
specificul lor şi prin detaliile ce le prezintă, pot fi întâlnite numai la un singur obiect-scop[15].
Întregul examen din procesul identificării parcurge două etape.
Prima etapă constă în stabilirea caracteristicilor coincidente şi deosebirilor dintre exemplarele
examinate.
A doua etapă cuprinde explicarea raţională a coincidenţelor şi necoincidenţelor stabilite.
În această etapă este necesar ca explicaţiile ce se dau situaţiilor constatate să se bazeze pe faptul
că:
- numai o parte din caracteristicile obiectului creator, aflate pe partea de contact cu obiectul primitor,
sunt redate în urma sa;
- claritatea caracteristicilor obiectului creator, reproduse în obiectul primitor sau pe suprafaţa
acestuia depinde de natura ambelor obiecte;
- caracteristicile obiectelor-mijloc şi ale obiectului-scop suferă, de la formare şi până la
examinare, modificări mai mult sau mai puţin perceptibile. Este necesar să se ţină seama de
împrejurările în care au fost create caracteristicile respective, de timpul şi condiţiile de păstrare, de
mijloacele cu care au fost transportate obiectele-mijloc şi obiectul-scop, spre a se face aprecierile
corespunzătoare[16].

2.1.4.2 Etapele identificării criminalistice

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile caracteristice

ale obiectelor sau persoanelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, tipului, modelului,
etc până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător
acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea
apartenenţei generice şi identificarea individuală.
Ambele trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima
constituind premisa logică a celei de-a doua[17].
În practica identificării criminalistice sunt cazuri în care nu sunt parcurse cele două etape ale
identificării.
Astfel, atunci când din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce priveşte genul,
concluzia va fi de excludere a identităţii şi ca atare cercetarea se opreşte la prima etapă.
În acelaşi stadiu se rămâne atunci când caracteristicile identificatoare sunt insuficiente, urma nu este
complet imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absenţa particularităţilor necesare
identificării individuale.
Se cunosc însă şi situaţii în care stabilirea identităţii nu este precedată în mod obligatoriu de o
determinare generică. De exemplu, un text scurt, dactilografiat, dar care conţine caracteristici
specifice, oferă suficiente elemente pentru a concluziona că a fost scris la o anumită maşină.

A. Etapa stabilirii apartenenţei de gen (identificarea de gen sau generică)

Determinarea apartenenţei de gen constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau
urma dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, grup îi aparţine. Sistemul
se materializează în clasificări ale lucrurilor, deci în operaţii logice de includere a unui obiect într-o
anumită clasă[18].
Pentru determinarea apartenenţei de gen se apelează în primul rând la clasificările şi sistematizările
ştiinţelor naturii şi tehnicii. Drept criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcţia
obiectelor, structura sau compoziţia chimică a substanţelor, iar pentru fiinţe însuşirile anatomice,
fiziologice şi psihice.
Pe de altă parte, clasificările interesând identificarea criminalistică trebuie să ţină seama şi de
specificul acesteia şi anume de a servi ca mijloc de probă în justiţie.
Deci pentru realizarea identificării în prima etapă, sunt examinate şi evidenţiate trăsăturile generale
ale obiectelor, determinându-se apartenenţa la gen (categorie, grup). Este vorba de însuşirile fizice
şi funcţionale cele mai generale, care conduc la stabilirea categoriei mari de obiecte care au aceste
însuşiri[19].
Astfel, prin examinarea unei urme lăsate de pneurile unui autovehicul, pe îmbrăcămintea victimei
unui accident de circulaţie se poate stabili lăţimea pneurilor, desenul anvelopei iar pe această bază,
categoria de autovehicule echipate cu astfel de pneuri (camion, autoturism). De asemenea, din
examinarea tubului sau glonţului tras, găsite în apropierea victimei, respectiv în corpul acesteia, se
poate stabili calibrul armei cu care s-a tras, deci categoria (genul, grupul) mare din care face parte
această armă.
În literatura de specialitate[20], această etapă mai este denumită şi identificarea criminalistică de
gen sau generală.
În logică, termenii menţionaţi au următoarele semnificaţii:
- “grupul” - reprezintă ansamblul de fiinţe, de obiecte, de plante asemănătoare, reunite din punct de
vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcţional;
- “genul” - este o clasă de obiecte având aceleaşi note esenţiale şi cuprinzând cel puţin două
specii;
- “categoria” - include grupa de fiinţe sau obiecte asemănătoare şi înrudite în clase, ordine,
familii[21].

B. Etapa identificării propriu-zise (individuale)

În cea de a doua etapă se finalizează procesul de identificare prin individualizarea sau determinarea
obiectului concret aflat în legătură directă cu fapta cercetată. Această etapă este denumită etapa
identificării criminalistice.
La aceasta se ajunge prin restrângerea treptată a sferei cercetărilor, eliminând succesiv, dintre
obiectele care fac parte din acelaşi gen sau grup, pe acelea care au trăsături particulare ce nu se
regăsesc la obiectul identificator.
Astfel, continuând exemplificarea din etapa identificării de gen, în cazul urmei de pneu prezentată pe
îmbrăcămintea victimei, prin evidenţierea unor elemente de uzură, defecte de fabricaţie, reflectate în
urmă şi existenţa acestora pe unul din pneurile autovehiculului bănuit, se poate stabili în concret
autovehiculul echipat cu pneul care a creat urma. În cel de-al doilea exemplu, după ce în etapa
identificării de gen, s-a stabilit calibrul 7,62 mm al armei bănuite, pe baza comparărilor succesive cu
gloanţele şi tuburile modele de comparat, pot fi evidenţiate o serie de elemente de detaliu (din
câmpurile de striaţii de pe glonţ sau din microrelieful urmelor percutorului de pe tub), putându-se
stabili în mod cert arma de foc (exemplarul concret) ce a fost folosit la săvârşirea faptei.
Se înţelege că stabilirea obiectului concret este mult mai valoroasă pentru organul judiciar, dar şi
determinarea apartenenţei la gen are o reală importanţă, cel puţin din două motive: în primul rând
ajută la restrângerea progresivă a sferei obiectelor verificate, implicit uşurând sarcina identificării
concrete; în al doilea rând dă posibilitatea elaborării unor versiuni cu privire la obiectele care ar fi
putut crea urmele descoperite la faţa locului[22].
Deci procesul identificării criminalistice începe cu stabilirea celor mai generale caracteristici, ceea ce
permite determinarea apartenenţei la o categorie mare de obiecte. Pe măsură ce sunt evidenţiate
însuşirile, caracteristicile, cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se îngustează, pentru ca în
final, pe baza unor calităţi, proprietăţi, semnalmente şi semne particulare, să se ajungă la stabilirea
concretă a obiectului sau persoanei căutate.
Bineînţeles, etapa finală, în care se ajunge la identificarea individuală, are o valoare deosebită sub
raportul aflării adevărului în procesul penal.
Deşi una din sarcinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă stabilirea persoanei
sau obiectului concret aflat în legătură directă cu săvârşire infracţiunii – deosebit de importantă
pentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs
până în punctul dorit.
Astfel, pot fi frecvent întâlnite situaţii când urmele nu conţin destule caracteristici de individualizare
(ex. – un fragment de urmă papilară, glonţul extras din victimă a suferit deformări esenţiale, unele
urme de natură dinamică – urme de frânare).
De asemenea, în numeroase cazuri, obiectul de identificat nu are un caracter determinat, strict
individual, aşa cum este cazul identificării unor substanţe (sânge, vopseluri, uleiuri), când nu este
posibil a se stabili decât apartenenţa de gen a acestora.
În cazul urmelor materiale (fire, fibre, cioburi de sticlă, minerale), microurmelor, procesul identificării
vizează de regulă determinarea categoriei sau grupului căreia îi aparţine urma cercetată.
Totuşi şi în cazul acestor urme, nu trebuie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator de
urmă, datorită perfecţionării mijloacelor tehnico-ştiinţifice de investigaţie, ori stabilirea unor
împrejurări concrete în care s-a format urma.
Diversitatea urmelor de reflectare a obiectelor şi fiinţelor conturează două genuri de identificare
distincte: identificarea după imaginile fixate material şi identificarea după imaginile fixate în
memorie[23]. Primul reprezintă modalitatea cea mai frecvent întâlnită şi se realizează prin
compararea urmelor cu obiectele presupuse că le-au creat sau cu reflectările acestora. Cel de-al
doilea gen se bazează pe capacitatea de memorizare a subiectului care, în anumite condiţii de
spaţiu şi timp, a perceput caracteristicile unei fiinţe, unui obiect sau fenomen[24].
În marea majoritate a situaţiilor şi împrejurărilor de fapt, în care la un anumit moment se ajunge la
cercetarea criminalistică, se apelează la diverse categorii de specialişti şi experţii atât din domeniul
ştiinţei criminalistice cât şi din alte domenii ca: fizicieni, chimişti, biologi, antropologi, psihologi,
medici legişti.
Prezentăm câteva din domeniile de identificare criminalistică mai frecvent întâlnite în practică:
identificarea traseologică, identificarea dactiloscopică, identificarea balistică judiciară, identificarea
grafică, identificarea persoanelor după scris, identificarea maşinilor de scris, identificarea
persoanelor după semnalmentele, identificarea cadavrelor, identificarea prin intermediul unor
cartoteci criminalistice, etc.

& 2.1.5 Metodologia identificării criminalistice

Obiectele supuse identificării sunt deosebit de variate atât ca formă sau mărime, cât şi ca natură ori
funcţionalitate. Ca urmare şi caracteristicile identificatoare vor fi diferite de la o categorie de obiecte
la alta. De exemplu, caracteristicile în cazul identificării instrumentelor de spargere sau mijloacelor
de transport.
În identificarea criminalistică trebuie să se aibă în vedere următoarele:
o construcţia (structura) obiectului (de exemplu , caracteristicile exterioare ale instrumentelor de
spargere , urmele lăsate de interiorul ţevii pe proiectil, urmele de mâini, urmele mijloacelor de
transport, etc);
o componenţa obiectului ( de exemplu, componenţa lubrifianţilor sau carburanţilor);
o deprinderile funcţionale şi obişnuinţele motrice ale persoanei (exemplu deprinderea scrierii,
gesturile, mimica,etc).
Studiul obiectelor supuse identificării are două stadii, şi anume:
Examinarea separată a fiecărui obiect în parte, în scopul evidenţierii caracteristicilor identificatoare.
Acestea pot fi studiate atât nemijlocit, cât şi pe modele. În majoritatea covârşitoare a cazurilor,
examinarea caracteristicilor se face pe modele obţinute pe cale experimentală, care trebuie să
corespundă anumitor cerinţe şi în special, să fie compatibile cu urmele obiectului căutat. În acest
scop, specialistul sau expertul trebuie să cunoască cât mai exact condiţiile în care s-a format urma
obiectului căutat pentru a le reproduce cât mai fidel în momentul obţinerii modelelor..De exemplu, o
probă de scris luată unei persoane în stare de ebrietate poate să difere de scrisul firesc al acesteia,
cum la fel pot interveni modificări dacă poziţia scriptorului va fi alta decât aceea din momentul scrierii
actului în litigiu.
Condiţiile în care sunt obţinute modelele de comparaţie au o importanţă deosebită pentru întregul
proces al identificării şi rezultatele acesteia.
Examinarea separată a obiectelor de identificat, de regulă, începe cu obiectul căutat, nefiind exclusă
nici posibilitatea examinării la început a obiectului verificat.
Examinarea comparativă constă în compararea proprietăţilor şi caracteristicilor exterioare ale
obiectului căutat cu cele ale obiectului verificat, pentru a se stabili care dintre acestea sunt
asemănătoare şi care se deosebesc. Mai întâi vor fi comparate caracteristicile de ordin general,
după care se va trece la cele strict individuale. Compararea obiectelor supuse identificării se poate
face prin procedee care îndeplinesc nu numai rolul de tehnici de lucru dar şi acela de demonstraţie
vizuală a rezultatelor obţinute.
- Procedeul juxtapunerii, presupune aşezarea obiectelor sau urmelor de comparat în acelaşi câmp
vizual apropiate unul de celălalt, fie direct sau sub forma fotografiilor executate la acceaşi scară.
Sunt folosite în acest scop microscoape comparatoare sau alte mijloace optice ori de protecţie, iar în
laboratoarele de expertiză criminalistică o astfel de examinare se face cu ajutorul fotografiilor, mai
ales în situaţiile în care este nevoie de mărirea imaginii. Procedeul este deosebit de eficace, dar o
incorectă folosire a luminii la fotografiere poate determina grave erori. De exemplu, juxtapunerea a
două fotografii reprezentând obiectul căutat şi cel verificat, la executarea cărora nu au fost
respectate aceleaşi condiţii de iluminare (poziţie, intensitate, culoare,etc) poate duce fie la obţinerea
unei continuităţi liniare inexistente în realitate, fie la nerelevarea celei existente şi la privarea
cercetării penale de un rezultat categoric.
- Procedeul suprapunerii, după cum arată şi denumirea, constă în suprapunerea urmelor una peste
cealaltă, a peliculelor foto, desene pe hârtie de calc, fotografii sau imagini transparente ale unuia din
obiecte peste imaginea celuilalt obiect. Acest procedeu, de asemenea, are o aplicare destul de
largă, datorată posibilităţilor pe care le oferă în relevarea asemănărilor sau deosebirilor dintre diferite
obiecte comparate.
- Procedeul îmbinării constă în unirea imaginilor cu ajutorul unui microscop comparator prin
translatarea imaginilor, în vederea obţinerii continuităţii liniare la examinarea striaţiilor de pe gloanţe,
crestelor papilare la două amprente, desenele de pe bancnote, impresiuni de ştampile, urmele
create de instrumente de spargere. Continuitatea unui ansamblu de caracteristici morfologice
constituie dovada absolută a identităţii.
Procesul identificării criminalistice se încheie cu formularea concluziilor de către expertul sau
specialistul criminalist, pe baza asemănărilor şi deosebirilor materialelor supuse examinărilor.
Pentru a fi admisă ca mijloc de probă, concluzia trebuie să răspundă unor cerinţe sau condiţii, şi
anume expertul este abilitat să pună concluzii numai în problema care reclamă o calificare de
specialitate conf art.116 Cod proc.pen., concluzia să fie precisă şi accesibilă fără a necesita
cunoştinţe speciale.
Concluziile pot fi certe (categorice) şi de probabilitate. Sunt situaţii însă în practica expertizei
criminalistice când nu se pot formula nici una din concluziile de mai sus.
Concluziile certe, la rândul lor, pot fi pozitive sau negative fără echivoc. De exemplu „glonţul extras
din victimă a fost tras cu arma seria....” sau „glonţul extras din victimă nu a fost tras cu arma
seria....”. În primul caz este vorba de o concluzie certă pozitivă, iar în al doilea de o concluzie certă
negativă.
O categorie de concluzii ce au generat multe discuţii în rândurile specialiştilor şi practicienilor sunt
cele de probabilitate.
De cele mai multe ori, la o asemenea concluzie se ajunge din cauza insuficienţei cantitative sau
calităţii necorespunzătoare a materialelor comparate. Cu alte cuvinte, obiectul căutat, în special, nu
oferă specialistului sau expertului caracteristici suficiente din punct de vedere cantitativ şi calitativ
care să permită formularea unei concluzii categorice.
O opinie exprimată în literatura de specialitate şi îmbrăţişată de cea mai mare a practicienilor,
susţine admisibilitatea şi utilitatea concluziilor de probabilitate. Concluziile de probabilitate nu exclud
existenţa unei anumite împrejurări, dar nici nu o pot confirma pe deplin, rămânând o presupunere
ştiinţifică argumentată cu privire la existenţa sau inexistenţa acesteia.
O situaţie aparte este aceea referitoare la cazurile în care specialistul sau expertul este pus în
imposibilitatea de a rezolva problema cu care a fost sesizat. Asemenea situaţii sunt determinate în
principal de doi factori: de cantitatea cu totul insuficientă de caracteristici la obiectul căutat şi de lipsa
metodei sau aparaturii ştiinţifice necesare efectuării examinării respective.
Sunt situaţii în practică când impresiunea digitală este îmbâcsită fără a distinge detaliile
caracteristice sau numărul acestora este redus numeric, sau în alte situaţii cantitatea probei de
analizat este infimă, o peliculă de vopsea sau eşantion de sol din câteva granule, o pată minusculă.
Aşa cum rezultă din practica judiciară, sunt cazuri în care concluzia „nu se poate stabili” este luată
drept o concluzie negativă, adică, persoana bănuită este exclusă din cercul de suspecţi. O
asemenea apreciere a acestei concluzii este total greşită şi ca atare, trebuie eliminată din activitatea
organelor judiciare.

2.2 Tehnici de laborator

destinate investigării criminalistice

& 2.2.1 Noţiuni generale privind cercetarea la faţa locului

Un act de justiţie modern şi eficient impune folosirea, pe scară din ce în ce mai largă, a celor mai
avansate metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice, în activitatea de prevenire şi combatere a
infracţiunilor, precum şi lărgirea posibilităţilor de cercetare ale laboratoarelor criminalistice care
influenţează pozitiv finalitatea procesului penal.
Potrivit atribuţiilor care îi revin, fie în calitate de organ de urmărire penală, fie în calitate de magistrat
sau de apărător, orice jurist trebuie să fie bine informat despre aceste tehnici întrucât este obligaţia
profesională dar şi deontologică:
· să se servească direct de mijloacele tehnice criminalistice sau cu sprijinul specialiştilor;
· să vegheze la corectitudinea folosirii metodelor ştiinţifice de investigare a faptelor penale;
· să aprecieze şi să valorifice în deplină cunoştinţă de cauză rezultatele expertizelor criminalistice
în procesul judiciar.
Nimeni nu mai poate nega faptul că fiecare subiect oficial chemat să participe la realizarea actului de
justiţie trebuie să fie mai mult decât avizat asupra metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice de
clarificare a împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune, precum şi de identificare a subiecţilor
faptei penale.
În prezentarea acestor mijloace tehnico-ştiinţifice, le vom distinge, pe de o parte, pe cele folosite
în cercetarea la faţa locului, iar pe de altă parte, pe cele folosite în examinările criminalistice de
laborator. Distincţia este însă numai de ordin metodologic, întrucât unele dintre aceste metode sau
mijloace, cum sunt, de exemplu, cele specifice fotografiei judiciare, în radiaţii vizibile sau invizibile,
pot fi întâlnite în ambele împrejurări.

Importanţa cercetării la faţa locului - investigarea la faţa locului - asupra căreia vom reveni pe larg -
reprezintă unul din actele iniţiale de urmărire penală, cu o largă rezonanţă în ansamblul
preocupărilor consacrate soluţionării unei cauze penale, ea presupunând cunoaşterea imediată,
directă şi completă a locului în care s-a comis infracţiunea, sau acolo unde au fost descoperite
urmele sau consecinţele acesteia. Semnificaţia unei asemenea investigaţii este înscrisă de art.129
C.pr.pen., potrivit căruia cercetarea la faţa locului este necesară în vederea efectuării de constatări
cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, descoperirii, fixării şi ridicării urmelor faptei penale,
stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, precum şi împrejurărilor în care a fost
săvârşită infracţiunea.
Locul săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la actul infracţional şi la
autorul acestuia. Aşa se poate explica de ce cercetarea la faţa locului serveşte nu numai la
descoperirea urmelor, sau la surprinderea acelor împrejurări de natură să conducă la demascarea
infractorului, ci şi la cunoaşterea nemijlocită de către procuror, apărător şi instanţa de judecată a
locului respectiv.
Din perspectiva investigaţiilor criminalistice, cercetarea la faţa locului parcurge două faze
principale: statică şi dinamică, fiecăreia fiindu-i caracteristice anumite obiective. Fireşte, cercetarea
propriu-zisă la faţa locului este, însă, anticipată de acţiuni premergătoare sau măsuri preliminare,
având aceeaşi importanţă.

Acţiuni premergătoare cercetării la faţa locului - în debutul cercetării la faţa locului se acţionează în
direcţia soluţionării unor probleme urgente de care va depinde direct reuşita cercetării ulterioare,
cele mai importante fiind următoarele:
· stabilirea locului comiterii infracţiunii şi punerea lui sub pază, pentru conservarea şi protejarea
urmelor de aşa-zisul “val al curioşilor”, care poate schimba înfăţişarea locului, distruge urmele faptei,
schimba poziţia obiectelor etc.;
· acordarea primului ajutor victimei, înlăturarea pericolelor iminente. Această măsură este prioritară
faţă de alte măsuri preliminare, ea implicând o intervenţie promptă şi, mai ales, calificată;
· fixarea tuturor împrejurărilor care pe parcurs se pot schimba sau modifica. In funcţie de situaţia
concretă, organului de cercetate sau de urmărire penală îi revine o sarcină dificilă, în sensul că
trebuie să reţină o multitudine de împrejurări, unele dintre ele trecătoare sau perisabile (temperatură,
miros, caracterul iluminării etc.).

Cercetarea propriu-zisă - se derulează în două faze importante:

· Faza statică - în linii mari, cercetarea la faţa locului debutează cu luarea unor prime
măsuri, constând în înlăturarea eventualelor pericole, delimitarea locului, constatarea morţii victimei,
selecţionarea martorilor asistenţi şi reţinerea persoanelor suspecte, examinarea generală a locului
faptei, stabilirea modificărilor intervenite în câmpul infracţional ş.a. În aceste momente, pe cât este
posibil, nici un obiect nu este atins sau mişcat de la locul său. Se procedează la fixarea poziţiei
obiectelor principale, a victimei (dacă este cazul) şi, în general, a întregului ansamblu al locului, în
scopul formării unei imagini asupra naturii faptei, momentului şi modului în care s-ar fi putut
desfăşură. Fixarea presupune, în această fază, fotografierea, filmarea sau videofilmarea, ultimul
procedeu asigurând o operativitate mai mare în acţiune. Totodată, se execută măsurători pentru
stabilirea distanţelor dintre obiectele principale sau dintre acestea şi urmele infracţiunii aşa cum au
fost ele găsite în momentul sosirii echipei de cercetare.
· Faza dinamică este cea mai complexă etapă a cercetării, ea implicând antrenarea integrală a
mijloacelor tehnice aflate la dispoziţia echipei, precum şi participarea tuturor lucrătorilor la efectuarea
investigaţiilor. în această etapă este permisă mişcarea sau deplasarea obiectelor pentru a se putea
asigura o examinare optimă a lor. Pe lângă căutarea, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor,
microurmelor sau mijloacelor materiale de probă, se execută fotografii de detaliu sau măsurători
fotografice la scară. Tot în această fază se încearcă clarificarea a ceea ce denumim împrejurări
negative, caracterizate prin neconcordanţa dintre starea şi poziţia victimei sau a unor obiecte şi
situaţia de fapt, cum ar fi descoperirea unui cadavru care prezintă plăgi tăiate profund, fără ca în jur
să existe vreo urmă de sânge. împrejurările negative pot releva intenţia autorilor unei infracţiuni de
a-şi masca fapta sau de a deruta cercetările.

& 2.2.2 Trusele criminalistice

Trusele criminalistice universale - dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul căruia se pot

efectua principalele operaţiuni de cercetare la faţa locului, împărţit în mai multe compartimente,
dintre care distingem:
· compartimentul traseologic destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, de picioare, de
dinţi, de instrumente de spargere ş.a., din care fac parte: substanţe pulverulente, pensule din păr de
veveriţă sau din pene de struţ, pensulă magnetică, pulverizatoare sau spray-uri pentru relevarea
urmelor latente, pulverizatorul cu iod, plicuri cu folii adezive pentru transferarea urmelor papilare,
sursele de lumină (vizibilă şi ultravioletă), materiale pentru executarea mulajului urmelor de
adâncime etc.
· compartimentul pentru executarea măsurătorilor şi marcarea obiectelor principale, precum şi a
zonei cercetate, compus din ruletă, bandă metrică, împărţită în segmente de 10 cm, colorate
alternativ alb-negru, jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu suporturi de fixare, cretă
forestieră.
· compartimentul necesar executării desenelor şi schiţei locului faptei, conţinând riglă gradată,
busolă, hârtie milimetrică, hârtie de calc, diverse creioane colorate, şablon tip pentru lucrul pe hartă
etc.
Trusa mai conţine instrumentarul de amprentare a persoanelor şi cadavrelor la faţa locului (tuşieră,
rulou, placă etc.), precum şi o serie de instrumente ajutătoare, cum ar fi: diamant pentru tăiat
geamul, magnet, şurubelniţe, briceag universal, cleşte, patent, ciocan, daltă etc. Acestora li se
adaugă eprubete sau containere pentru ambalarea urmelor biologice, urmelor materie, a
microurmelor etc. Trusa criminalistică universală mai dispune şi de aparatură foto. De regulă, însă,
pentru executarea fotografiilor judiciare se foloseşte o trusă independentă, cu diverse tipuri de
obiective, de dispozitive pentru executarea unor fotografii de detaliu de la mică distanţă, de filtre,
precum şi de materiale fotosensibile diverse.

Trusa pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi ce permit identificarea
unor substanţe stupefiante, printre care haşiş, marijuana, L.S.D., substanţe din grupa opiaceelor,
amfetaminelor etc.
Testarea se realizează prin introducerea unei cantităţi din substanţa suspectă într-un tub de cauciuc
sau plastic ce conţine fiola cu reactiv. Prin presarea pereţilor tubului se sparge fiola, reactivul intrând
în reacţie cu substanţa de identificat. Tipul stupefiantului se determină în funcţie de modul de
colorare a reactivului.

Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanţe fluorescente sau chimice, în scopul prevenirii
sau descoperirii unor infracţiuni. Frecvent, se foloseşte în descoperirea sustragerilor. De asemenea,
poate fi folosită în surprinderea în flagrant şi în infracţiuni de genul luării de mită, şantajului ş.a.
Trusa mai conţine, în afara flacoanelor cu substanţe de marcare (aflate sub formă de prafuri, de
lichide sau unguente), şi instrumente, dintre care amintim pensulele, mojarul de porţelan,
pulverizatorul, cilindrul gradat, mănuşile chirurgicale, precum şi un detector cu radiaţii ultraviolete.
Depistarea persoanelor care vin în contact cu obiectele marcate se face, fie din cauza aderării
prafului fluorescent (pus în evidenţă numai cu radiaţii ultraviolete) la mâinile sau îmbrăcămintea
persoanei, fie din cauza reacţiei dintre substanţele chimice şi elementele din compoziţia transpiraţiei,
care determină o colorare specifică a pielii. Substanţele din trusă, îndeosebi cele chimice (ninhidrina,
nitratul de argint), dar şi cele fluorescente, cum este cazul acidului betaoxinaftolic, reclamă
respectarea unor reguli stricte de conservare, transport şi manipulare, întrucât conţin o serie de
elemente toxice.

Trusa pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiaţie de tip laser, portabilă şi astfel concepută
încât să asigure atât descoperirea urmelor, cât şi fixarea lor fotografică, în condiţii de mare
acurateţe.
 Alte categorii de truse cu destinaţie specială - în dotarea unităţilor Ministerului Afacerilor Interne se
mai găsesc truse destinate cercetării accidentelor de cir-
culaţie, cercetării exploziilor şi incendiilor, inclusiv truse pentru examinarea cadavrelor
neidentificate, truse pentru cercetarea falsurilor în înscrisuri etc.

& 2.2.3 Laboratoarele criminalistice mobile

Pentru efectuarea unor investigaţii complete la faţa locului, mai ales în cazul unor infracţiuni cu
pericol social ridicat, este nevoie de o gamă mai largă de mijloace tehnice criminalistice. Unităţile de
poliţie şi ale parchetului au la dispoziţie laboratoare criminalistice mobile, instalate pe autovehicule
de diverse tipuri. în ipoteza necesităţii efectuării unor cercetări în locuri greu accesibile (munţi,
păduri, lacuri, în porturi sau în raza acestora etc.), laboratoarele criminalistice mobile pot fi instalate
pe elicoptere, nave ori şalupe.
Laboratoarele mobile dispun de principalele truse criminalistice universale şi specializate,
completate cu mijloace suplimentare cum ar fi, de exemplu, cele necesare descoperirii şi ridicării
microurmelor, descoperirii urmelor latente de picioare pe covoare, materiale pluşate, linoleum,
executării de mulaje mai dificile, ca şi refacerii inscripţiilor ştanţate pe obiecte metalice ce au fost
înlăturate prin răzuire.
De asemenea, există instrumente optice de examinare de genul microscoapelor simple sau
stereomicroscoapelor. Lor li se adaugă diverşi reactivi şi instrumentar pentru analiza orientativă a
urmelor biologice. Compartimentul foto dispune de o gamă foarte largă de mijloace pentru
executarea de fotografii în condiţii de noapte, inclusiv în radiaţii invizibile - ultraviolete şi infraroşii.
Pot fi efectuate, totodată, lucrările strict necesare de laborator, printre care şi developarea
materialului fotosensibil.
Pentru consemnarea rezultatelor cercetării sau a altor acte procedurale efectuate la faţa locului, cum
ar fi luarea declaraţiilor martorilor, victimei, ori persoanelor suspecte, se foloseşte aparatură de
filmat, precum şi de înregistrare videomagnetică. în ultimul timp sunt folosite cu rezultate foarte bune
înregistrările videomagnetice, atât pentru fixarea situaţiei întâlnite la locul faptei, cât şi în luarea
declaraţiilor, existând posibilitatea verificării pe loc a calităţii înregistrării.
Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare poate fi efectuată cu mijloace tehnice de
tipul “Foto-identi-kit”-ului, “Identi-kit-ului” sau “Minicompozitor”- ului. La acestea se adaugă trusa
specială de identificare a cadavrelor necunoscute.
Un compartiment important este cel al aparaturii de detecţie. EI cuprinde detectoare de metale cu
câmp electric, detectoare cu radiaţii roentgen, detectoare pentru descoperirea cadavrelor ascunse
sau îngropate. Precizăm că detectoarele de cadavre funcţionează pe principiul reacţiei dintre gazele
de putrefacţie (hidrogenul sulfurat) şi un reactiv impregnat într-o hârtie de filtru.
Printre alte categorii de detectoare, amintim detectoarele de materiale radioactive de tipul
radiodozimetrelor, detectoarele de substanţe explozibile şi detectoarele cu radiaţii invizibile
(ultraviolete şi infraroşii)1.
Posibilităţile de detecţie a stupefiantelor sau materialelor explozive sunt astăzi lărgite prin folosirea
unei aparaturi de radiografiere neutronică. Laboratoarele criminalistice mobile mai conţin şi
echipamente adecvate pentru intervenţii operative, începând cu cele de prim-ajutor şi terminând cu
cele de asigurare a ordinii.
[1] Paul L. Kirk, “Crime Investigation, Physical Evidence and the Police Laboratory ”, Interscience
Publishere, New York, 1966, pag. 12.
[2] Emilian Stancu, “Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor”, Bucureşti, 1986, pag.26.
[3] L.Ionescu, D. Sandu, “Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag.5.
[4] C. Suciu, “Criminalistică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.16.
[5] Emilian Stancu, “Criminalistică”, Editura Actami, Bucureşti, 1995, op. cit. pag.38.

[6] Emilian Stancu, “Criminalistică”, Editura Actami, Bucureşti, 1995, op. cit. pag.38-39.
[7] N. Dan, “Tratat practic de criminalistică”, vol.II. Ed. De Ministerul de Interne, Bucureşti, 1979,
pag.10.
[8] C. Dumitrescu, “Identificarea criminalistică” – Notă de curs, ed. 1992, pag. 2.
[9] Emilian Stancu, “Criminalistică”, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, op. cit. pag.40.
[10] ***, “Tratat practic de criminalistică”, vol II, 1978, pag. 11; Emilian Stancu, “Criminalistică”, op.
cit. pag. 40.
[11] E. Stancu, “Criminalistică”,1997, pag. 41, 1994, pag. 48-49.
[12] ***,“Tratat practic de criminalistică”, vol II, op. cit. pag. 11.
[13] C. Dumitrescu, E. Gacea, “Elemente de antropologie judiciară”, Bucureşti, 1993, pag. 11.
[14] I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16
[15] I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16
[16] I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16-17
[17] L. Ionescu, D. Sandu, op. cit. pag. 102, E. Stancu, “Criminalistică”, 1997, pag 47.
[18] L. Ionescu, D. Sandu, op. cit. pag. 104, E. Stancu, “Criminalistică”, 1995, pag. 48.
[19] E. Stancu, “Criminalistică”, 1992. Pag. 35; 1994, pag 54, C. Dumitrescu, “Identificarea
criminalistică”, Note de curs, 1994, pag 15.
[20] ***,“Tratat practic de criminalistică”, vol II, 1978, pag. 13.
[21] “Mic dicţionar enciclopedic”, Bucureşti, 1972, pag. 472.
[22] ***,“Tratat practic de criminalistică”, vol II, 1978, pag. 13.
[23] C. Dumitrescu, “Unele aspecte ale identificări criminalistice”, în Analele Academiei de Poliţie “Al.
I. Cuza”, 1994, pag. 86.
[24] L.Ionescu, D. Sandu, “Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990
 2.3 Fotografia judiciară

& 2.3.1 Rolul fotografiei judiciare în investigarea infracţiunilor

Fotografia judiciară deţine o poziţie particulară bine conturată în ansamblul investigaţiilor

criminalistice. Adaptarea tehnicilor fotografice la specificul procesului judiciar a reprezentat,
indiscutabil, o necesitate obiectivă. Investigaţia criminalistică a avut un prim suport tehnico-ştiinţific
în metodele fotografice, procedeul fixării imaginilor fiind pus la punct de către Dagurre în anul 1839.
România s-a situat printre primele ţări europene care a apelat la serviciile fotografiei judiciare,
practicarea ei fiind semnalată încă din anul 1879 de către serviciile specializate ale poliţiei
capitalei[1].

Rolul fotografiei în activitatea organelor judiciare este astăzi unanim recunoscută. Astăzi, alături de
fotografia devenită clasică, se apelează la tehnicile de fotografiere digitală ca şi la înregistrările
video.
Avantajele mai importante care au impus fotografia în activitatea complexă de cercetare a
infracţiunilor constau în:
· fidelitatea în fixarea şi redarea imaginii locului faptei, a urmelor infracţiunilor, a rezultatelor
diverselor cercetări criminalistice de laborator
· obiectivitate în prezentarea datelor obţinute prin mijloace criminalistice, fixate prin intermediul
fotografiei asupra faptei şi a persoanei infractorului
· rapiditatea şi simplitatea de executare a fotografiilor, ceea ce permite operativitatea cazului
· evidenţa probatorie a fotografiei
· influenţa psihologică pe care o poate avea fotografia asupra învinuitului, inculpatului, precum şi
asupra organelor de judecată.

În prezent, importanţa fotografiei, precum şi a înregistrărilor este realmente considerabilă, acestea

devenind, potrivit prevederilor Codului de procedură penală, mijloace de probă.

Fotografia serveşte la:

· documentare, prin fixarea locului faptei şi a urmelor;
· demonstrare, prin prezentarea vizuală a rezultatelor examinărilor optice;
· identificare, prin compararea, juxtapunerea sau suprapunerea imaginilor;
· semnalare, prin reproducerea trăsăturilor persoanei (recunoaştere sau căutare în fişierul de
înregistrare a recidiviştilor);
· măsurare, prin introducerea în fotografia judiciară a unui reper etalonat (centimetru);
· observarea şi fixarea rezultatelor observaţiilor facute prin intermediul unor tehnici particulare
de iluminare (reflexie, transmisie, incidenţă, filtrare, polarizare, luminiscenţă); de asemenea în
zonele spectrale invizibile (infraroşu, ultraviolet, raze X şi gama).

Fotografia judiciara este o ramura a tehnicii criminalisticii care adaptează şi elaborează metodele
de fixare prin fotografiere a rezultatelor si modului de desfăşurare a unei activităţi de urmărire,
precum si metodele corespunzătoare cercetării de laborator a probelor materiale.

& 2.3.2 Fotografia judiciară de teren

Fotografia judiciară cu caracter operativ – executată cu prilejul cercetării la faţa locului sau în
împrejurări similare – de către organele de urmărire penală, se înscrie printre principalele procedee
de fixare a rezultatelor cercetării, reprezentând un auxiliar preţios al procesului verbal[2].
Procedeele de fotografiere aplicate la faţa locului includ:
· fotografia de orientare
· fotografia schiţă
· fotografia obiectelor principale
· fotografia de detaliu
· fotografia urmelor şi măsurătorile fotografice.

Fotografia de orientare – cuprinde întregul tablou al locului faptei cu toate împrejurimile sale si
ajuta la orientarea in teren. In funcţie de natura şi întinderea locului ea poate fi:
· unitara, când se realizează dintr-o singura poziţie,
· panoramica în cazul fotografierii pe segmente a locului respectiv.
§ la rândul sau fotografia panoramica poate fi:
· circulară - când locul faptei este foarte întins si nu poate fi cuprins într-o singura imagine
(exemplu: o zona împădurită)
· liniară - când obiectul de fotografiat are dimensiuni mari si de asemenea nu poate fi
cuprins intr-o singura imagine (exemplu: un imobil de dimensiuni mari situat pe o strada).

Fotografia schiţă - oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate particularităţile sale, fără împrejurimi şi
are în prim plan obiectul principal, central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia s-a
îndreptat nemijlocit acţiunea infractorului. In funcţie de forma locului faptei, de gradul in care este
acoperit cu diverse obiecte, fotografia schiţa poate fi :
o unitară – în care ceste redată totalitatea locului faptei într-un singur cadru;
o panoramica – este o alternativă la redarea unitară a locului faptei, în ipoteza în care acesta
ocupă o suprafaţă mare, imposibil de redat într-o singură fotografie. Poate fi:
· liniară – când aparatul se deplasează paralel cu locul faptei
· circulară – realizată prin luarea de imagini prin rotirea aparatului situat într-un punct central
· pe sectoare – presupune redarea pe porţiuni a locului faptei,
· încrucişata – se execută cu aparatul situat succesiv în puncte diferite sau diametral opuse.

Fotografia obiectelor principale - cuprinde numai o parte din locul faptei în care se afla obiectele
care au legătură directă cu fapta, ca de exemplu : obiectele corp delict, obiecte care au suferit
modificări de poziţie ori deteriorări şi toate categoriile de urme. Fiecare obiect trebuie astfel
fotografiat, încât imaginea să redea elementele şi detaliile sale caracteristice de identificare.

Fotografia de detaliu se realizează astfel încât să redea detaliile obiectelor şi urmelor fotografiate.
Pentru executarea unei fotografii de detaliu se vor alege – un obiectiv fotografic cu caracteristici
optice adecvate mărimii detaliului, filtre pentru punerea în evidenţă a detaliilor şi surse de lumină
adecvate surprinderii detaliilor fotografiate.

& 2.3.3 Fotografia semnalmentelor

2.3.3.1 Fotografia de identificare a persoanelor

Fotografia de identificare a persoanelor face parte dintre metodele importante de identificare a

recidiviştilor, alături de identificarea dactiloscopică.
Sub raport tehnic, fotografierea constă în aşezarea persoanei pentru executarea a două fotografii,
una din faşă şi cealaltă din profilul drept. În ipoteza existenţei unor semne sau forme anatomice
particulare, este indicată şi executarea de fotografii ale profilului stâng sau ale ţinutei întregului corp.
Persoana este fotografiată cu capul descoperit, pieptănată şi bărbierită, fără ochelari, cu urechea
dreaptă descoperită.

2.3.3.2 Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute

 Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute nu este diferită din punct de vedere tehnic de
fotografia de identificare a persoanelor. Se foloseşte aceeaşi aparatură şi mod de iluminare cu
diferenţa că, cadavrul fiind culcat, aparatul se poziţionează într-o poziţie plan paralelă, pentru
fotografia din faţă, iar pentru fotografierea profilului, aparatul va fi instalat în partea laterală a mesei
pe care este întins cadavrul.

& 2.3.4 Fotografia de fixare

a rezultatelor unor activităţi de urmărire penală

2.3.4.1 Fotografia de recunoaştere

Fixarea tehnică a rezultatelor unei activităţi procedurale de genul prezentării pentru recunoaştere
este deosebit de utilă pentru evidenţa sa probatorie, având în vedere. îndeosebi, prezentarea pentru
recunoaştere de persoane şi de obiecte.
Din punct de vedere tehnic, este necesar să se execute astfel de fotografii, din care să rezulte cu
evidenţă că, din întregul grup de persoane sau obiecte, alcătuit în vederea recunoaşterii, a fost
identificată o anumită persoană sau un anumit obiect.
La fotografia de recunoaştere se are în vedere în principal:
· fotografierea grupului de persoane sau obiecte în cadrul căruia se află persoana sau obiectul
ce urmează a fi recunoscut;
· fotografierea momentului în care persoana care face recunoaşterea indică persoana sau
obiectul identificate că au legătură cu fapta cercetată.

2.3.4.2 Fotografia de reconstituire

În cadrul efectuării reconstituirii se procedează la fotografierea sau videoînregistrarea celor mai

semnificative aspecte din cadrul verificării experimentale a modului în care s-a desfăşurat actul
infracţional sau o parte din acesta, precum şi a declaraţiilor martorilor, învinuiţilor sau inculpaţilor.
Fotografiile vor surprinde acele secvenţe din care să rezulte că actul infracţional a fost posibil să se
comită în condiţiile de timp şi spaţiu date, ori că a fost perceput în împrejurările menţionate.
Realizarea acestei fotografii parcurge doua etape :
o fotografierea locului reconstituirii care oglindeşte întregul loc în care se desfăşoară procesul
reproducerii săvârşirii faptei.
o fotografierea momentelor reconstituite care are ca scop redarea fidelă a celor mai importante
secvenţe din procesul săvârşiri faptei, reproduse artificial în vederea verificării unor probe sau pentru
descoperirea de probe noi.

2.3.4.3 Fotografia de percheziţie

Fotografia efectuată cu ocazia percheziţiilor se apropie, sub raport tehnic, de fotografia executată la
locul faptei, trebuind să îndeplinească cerinţe similare de efectuare.
Se efectuează în condiţiile de loc şi timp în care organul de urmărire penală desfăşoară aceasta
activitate tactica. Si aceasta fotografie se realizează în trei etape :
o fotografia locului percheziţionat care oglindeşte ansamblul locului cu împrejurimile sale întrunind
astfel elementele fotografiei de orientare.
o fotografia ascunzătorii obiectelor căutate si descoperite care redă locul în care au fost găsite
acestea fără împrejurimi.
o fotografia obiectelor descoperite care cuprinde fiecare obiect fixat izolat, astfel încât să redea
particularităţile de identificare a acestora

& 2.3.5 Fotografia de examinare

Fotografia judiciară de examinare reprezintă un ansamblu de procedee destinate cercetării, în

condiţii de laborator, a mijloacelor materiale de probă, precum şi fixării rezultatelor investigării
rezultatelor tehnico-ştiinţifice a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la faţa locului.

În funcţie de natura procedeelor tehnice folosite, potrivit scopurilor urmărite, fotografia judiciară de
examinare se poate clasifica în:
· fotografia de examinare în radiaţii vizibile
§ fotografia de ilustrare constă în redarea urmei sau a obiectului aşa cum se prezintă la
examinarea vizuală.
§ fotografia de comparaţie serveşte la demonstrarea identităţii sau neidentităţii a două obiecte (de
ex. impresiune digitală relevată la locul faptei şi cea a persoanei suspecte).
§ fotografia de umbre se foloseşte la evidenţierea profilurilor slab vizibile.
§ fotografia de reflexie se bazează pe capacitatea suprafeţei unui obiect de a reflecta lumina în
mod diferit, fie datorită profilurilor, fie datorită substanţelor de natură diferită din care este compus
§ fotografia de contrast se bazează pe deosebirile de culoare sau de strălucire / opacitate ale
diferitelor elemente de pe suportul fotografiat.
§ fotografia de separare a culorilor se efectuează cu ajutorul filtrelor colorate urmând regula
culorilor complementare.
§ microfotografia

· fotografia de examinare în radiaţii invizibile

§ ultraviolete
§ infraroşii – IR
§ roentgen, gamma şi beta
§ radiaţii neutronice
§ holografia

2.3.5.1 Microfotografia

Microfotografia este o metodă de fixare a imaginii rezultatelor cercetării la microscop, devenită

indispensabilă în toate domeniile ştiinţei care se servesc de microscopia optică sau electronică.
Acest procedeu de fixare se impune în special în criminalistică, unde concluziile unei expertize –
absolut necesare stabilirii adevărului – pot fi cu atât mai convingătoare cu cât demonstraţia este
făcută şi pe baza microfotografiilor.

2.3.5.2 Holografia

Din punct de vedere tehnic, holografia constituie o metodă de înregistrare şi redare integrală a
obiectelor, a întregului câmp fotografiat, prin intermediul undelor de lumină de tip laser. Aceasta este
o sursă de fascicule luminoase, coerente, cu mare directivitate, foarte intense şi înguste. Imaginile
obţinute astfel au proprietatea de a fi tridimensionale, conţinând profunzimea care se obţine din mai
multe direcţii.

[1] Emilian Stancu – Tratat de criminalistica, Ed Universul juridic, Bucureşti, 2004, p.71
[2] Emilian Stancu – Tratat de criminalistica, Ed Universul juridic, Bucureşti, 2004, p.74
 2.4 Traseologia judiciară
Traseologia poate fi definită ca o ramură a tehnicii criminalistice care studiază
urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect,
ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau a
obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de formularea acestor urme şi aflarea
adevărului.

Traseologia se bazează pe următoarele principii generale:

o toate obiectele materiale au o structură exterioară caracterizată
printr-o anumită formă şi printr-un anumit macrorelief şi microrelief strict
individual. Nu există obiecte absolut netede, plane. Când microrelieful nu
poate fi pus în evidenţă ori stabilit precis, identificarea prin examinarea
traseologică nu este posibilă;
o structura exterioară a obiectelor este individuală datorită unicităţii
caracteristicilor luate în totalitate. Drept urmare, structura exterioară a unui
obiect nu se poate reda la alt obiect, chiar dacă ea se modifică prin uzare;
o identificarea în traseologie este posibilă numai la obiectele care îşi
păstrează structura exterioară din momentul formării urmei până la
efectuarea expertizei;
o reproducerea fidelă în urmă a structurii exterioare a obiectului
depinde de mecanismul formării urmei şi de proprietăţile în care se
formează. În toate cazurile, această reproducere apare invers, ca în
oglindă.

Obiectul pe care se formează urma poartă denumirea de obiect primitor, iar cel
care creează urma se numeşte obiect creator. Sarcina fundamentală a traseologiei
este identificarea obiectului care a creat urma. O altă sarcină a traseologiei constă în
lămurirea împrejurărilor în care s-a format o urmă, în explicarea mecanismului de
formare a urmei.
 2.5 Identificarea persoanelor
după urmele formate de corpul uman

 2.5.1 Noţiunea de urmă. Clasificarea urmelor infracţiunilor

Aşadar, sub aspect criminalistic, se poate considera că prin urmă se înţelege orice
modificare produsă la locul faptei, ca rezultat material al activităţii persoanelor implicate
în comiterea acesteia şi este utilă cercetării criminalistice.

Clasificarea urmelor

Urme de contact
In funcţie de modul de formare se disting
o urmele de suprafaţă care pot fi:
• urme de stratificare atunci când substanţa de pe suprafaţa
obiectului creator adera pe suprafaţa obiectului primitor,
• urme de destratificare când procesul este invers
o urmele de adâncime
o urmele statice
o urmele dinamice
o urmele vizibile
o urmele latente

Intre "originar” (obiectul creator) şi "copie" (urmă), în realitate apar diferenţe,

respectiv modificări ale configuraţiei suprafeţei obiectului redat în urmă, datorită unor
factori, cum ar fi:
 imprimare defectuoasă sau / şi incompletă (presiunea redusă, alunecare pe
suport);
 deformări (proiectile ricoşate, tamponări în accidentele de circulaţie);
 plasticitate şi aderenţă insuficientă a suportului urmei (pământ
zgrunţuros, suprafaţă rugoasă sau cu denivelări);
 îmbâcsirea urmei cu substanţe de stratificare (sânge, noroi);
 caracteristici "false" ( pietricele încastrate între profilul tălpii de cauciuc sau
ale anvelopei).

In funcţie de natura obiectului creator urmele de contact (formă) se împart în :

 urmele lăsate de persoană (urme de mâini,(digitale, palmare), de picioare,
de dinţi, de buze, de urechi, de unghii, de alte elemente anatomice,
proeminenţe ale corpului uman (nas, bărbie, genunchi,etc);
 urme lăsate de obiecte (instrumente de lovire: contondente (ciocan, bata,
ranga, muchia toporului, box, etc.), tăietoare – înţepătoare (cuţit, briceag,
foarfece, bisturiu, etc.), tăietoare – despicătoare (topor, târnăcop, satâr),
 înţepătoare (sula, furca, ac, andrea, etc); instrumente de spargere (cleşte,
patent, levier, şurubelniţa, etc.); instrumente de deschidere a încuietorilor
(şperaclu, cheie falsa, cheie potrivita, dispozitive artizanale : pontoarca,
ruptor, etc.);
 urme lăsate de îmbrăcăminte (haine, încălţăminte, ciorapi, mănuşi).
 urme lăsate de mijloacele de transport ( auto (anvelope, faruri, bara de
protecţie, etc.), cu tracţiune animală (rotile, ladă si oiştea căruţei), propulsate
de forţa omului (rotile, ghidonul, pedalele bicicletei, etc.);
 urme lăsate de armele de foc (interiorul ţevii, mecanismul de dare a focului,
încărcătorul);
 urme lăsate de instrumente de scriere (caracterele maşinii de scris, matriţe,
fax, imprimantă de computer, peniţă, creion, pix, ştampilă, sigiliu, parafă,
şablon, poansoane, imprimator de timbru sec).
 urme de substanţă – vopselele, sticla , solul, fibrele, reziduurile de tragere,
urmele gazoase, urmele biologice. In prezent, folosirea tehnologiei ADN a
revoluţionat ştiinţele forensic, oferind posibilitatea exploatării eficiente a
urmelor biologice si identificării infractorilor pe baza acestora.
 urme deprinderi - scrierea identificarea persoanei după voce
 alte genuri de urme - urme negative sau periferice, urme poziţionale ,
urmele de animale , urmele de picioare ,urmele de dinţi

 2.5.2 Identificarea dactiloscopică

Activitatea de identificare cel mai frecvent uzitata in criminalistica este cea care are
ca scop identificarea persoanei. Referitor la identificarea judiciara a persoanei în cazul
săvârşirii infracţiunilor s-au ridicat doua probleme:
 identificarea după urme (si alte elemente ale săvârşirii infracţiunii) a
persoanei care a încălcat legea.
 înregistrarea acestei persoane astfel încât dacă mai comite o nouă
infracţiune să fie cunoscută situaţia ei de recidivist.

Referitor la înregistrarea celor condamnaţi încât dacă mai comiteau si a doua oară
astfel de fapte sunt menţionate metode de însemnare precum: tatuarea si însemnarea
cu fierul roşu. Primul care s-a gândit să aplice un sistem metodic de înregistrare a
infractorilor a fost F. Vidocq, întemeietorul primei politii din lume in Franţa sub Napoleon
Bonaparte, poliţie de la care au aparut si primele metode criminalistice. Pentru
înregistrarea infractorilor, F. Vidocq a înfiinţat fişele personale ale deţinuţilor, in care
erau notate semnalmentele lor, faptele comise, procedee folosite precum si cercul în
care erau cunoscuţi, aceasta constituind si o cartotecă după ,,Modus Operandi” . Cu
timpul, arhiva lui Vidocq a devenit greoaie si birocratica, imposibil de orientat pentru a
recunoaşte un recidivist, deoarece după 70 de ani de la înfiinţare, în 1880 aceasta avea
peste 5 milioane de asemenea fişe.
In această perioadă de criză a metodelor de înregistrare a infractorilor, in anul 1879 si-a
făcut apariţia pe scena identificării criminalistice Alphonse Bertillon, funcţionar de politie,
care a înfiinşat sistemul antropometric de înregistrare. Bertillon a demonstrate ca
notându-se mai multe dimensiuni ale corpului, de pildă talie, înălţime, circumferinţa
capului etc. ar fii aproape imposibil să se găsească doi indivizi cu toate dimensiunile
identice.
Antropometria n-a trăit prea mult, dezvăluindu-şi repede neajunsurile si posibilităţile de
eroare pe care le genera aplicarea ei, dar a constituit totuşi o revoluţie în identificarea
persoanelor, fiind primul sistem care punea amprenta unei activităţi metodice si
ştiinţifice.
In acelaşi timp cu metoda de înregistrare antropometrică si fotografică, se năştea
mult mai lent si mai greu de înţeles pentru poliţişti si jurişti, dactiloscopia, una din cele
mai sigure metode de identificare. Descoperitori ai metodei dactiloscopice de
identificare sunt consideraţi mai mulţi autori, deoarece toţi, fără a şti unul de altul, în
acelaşi timp şi în locuri diferite pe glob, erau preocupaţi de cercetări si experienţe ce
priveau identificarea persoanei după desenele formate de liniile ce se găseau pe faţa
internă a de getelor şi a palmei.
Începând cu anul 1855 W. Harschel, un funcţionar britanic din India, a fost nevoit
să se folosească aproape 20 de ani de amprentele digitale pentru a deosebi indigenii
cărora trebuia să le plătească soldele, căci nu aveau acte de identitate, iar pentru
europeni, erau greu de deosebit deoarece aceştia semănau intre ei. In acest timp,
Harschell a constatat cu uimire ca amprentele digitale pe care le avea de la un individ la
altul nu erau identice, si cu timpul a învăţat să distingă, după mai multe metode, o
amprentă de alta si să recunoască oamenii după ,,imaginea degetelor”, cum le-a
denumit el, iar dintr-un manual de anatomie a preluat termenul de ,,linii papilare”,
denumire pe care el şi-a însuşit-o.
Ca urmare a acestor experienţe, în anul 1877, Harschell a redactat o scrisoare
Inspectoratului General al Închisorilor din Bengal în care îşi prezenta constatările si
propunea folosirea amprentelor digitale pentru identificarea persoanelor, în acest fel
punându-se capăt înşelăciunilor care se practicau în domeniul identităţii persoanei.
Aproape contemporan cu el, în anul 1879, dr. Henry Faulds, medic scoţian la un spital
din Japonia si profesor la Universitatea din Tokyo, care nu auzise niciodată de
Herschell si de experienţele sale din India, găsind, în Japonia, unele cioburi preistorice
pe care se aflau fragmente de amprente papilare imprimate pe când lutul era moale, s-a
apucat să studieze în anul respective, 1879, si în cel următor, 1880, problema linilor
papilare. In acest sens l-au interesat mai multe probleme: varietatea desenelor papilare,
dacă există deosebiri între popoare, dacă există probleme de ereditate, etc. A remarcat
că desenele papilare sunt variate si neschimbabile la acelaşi individ. Dacă W. Herschell
a fost primul om care a conchis că a descoperit o nouă metoda de identificare a
identităţii persoanei, Henry Faulds a fost primul care a folosit amprenta digitală pentru
descoperirea autorului unei infracţiuni.
Introducerea dactiloscopiei la începutul secolului al XX-lea in practica politiei s-a
datorat atât descoperirii unor infractori cu ajutorul amprentelor digitale, cât si a unor
personalităţi - sir F.Galton si Edward Henry în Europa si Juan Vucetich în America de
Sud.
Astfel în anul 1894 Argentina devine prima ţară din lume care introduce dactilosco-
pia ca metoda de identificare.
Repere cronologice in dactiloscopie:
 650 - în Coreea, amprentele digitale erau folosite în loc de semnătură. Chine-
zii distingeau două tipuri de desene digitale - „lo” şi „ki”.
 primele descrieri ale desenelor papilare şi ale orificiilor glandelor sudoripare
au fost făcute de Grew 1684, Bidloo, 1685 şi Malpighi, 1686.
 1747 - Christian Jacob Hintze descrie crestele papilare în teza de doctorat
„Examen anatomicum papielarum cutis tactii inserchtium”.
 1823 - Jan Evangheliste Purkinge, profesor de anatomie şi fiziologie la
Facultatea de medicină din Praga, în lucrarea Comentatio de examine
physiologico organi visus et systematis cutanei, Breslau, realizează prima
clasificare, în nouă tipuri de desene papilare, care va sta la baza clasificărilor
de mai târziu.
 1858 - William Hershell a început să folosească amprentele papilare pentru
a proba că a plătit soldele indigenilor. La 15 august 1877, după o experienţă
de aproape 20 de ani, propune inspectorului general al închisorilor din
Bengal folosirea amprentelor pentru identificarea condamnaţilor, dar nu pri-
meşte nici un răspuns.
 1880 - la 28 octombrie, revista „Nature” publică scrisoarea trimisă de dr. Hen-
ry Faulds, din Japonia, pentru utilizarea amprentelor la identificarea infractori-
lor şi a cadavrelor. „Prima identificare i se datoreaza Doctorului Henry Faulds
care a descoperit un criminal după urma degetului lăsată pe gâtul unei sticle
din care băuse”.
 1891 - Sir Francis Galton propune, în revista „Nature”, introducerea dactilos-
copiei în locul antropometriei. În acelaşi an, H. de Varigny publică articolul
Les empreintes digitales d’aprés Galton („Revue scientifique” nr. 18).
 1892 - Sir Francis Galton (1822–1911) publică prima carte de dactiloscopie
din lume: The Finger-Prints. Galton clasifică desenele papilare în trei tipuri:
arcuri, bucle şi verticile. Face primele observaţii referitoare la ereditatea
dermatoglifelor.
 1893 - Juan Vucetici (1858–1925) - Argentina, publică prima sa lucrare:
Instructiones generales para el sistema antropometrico, în care abordează şi
probleme de dactiloscopie.
 1894 - Argentina devine prima ţară din lume care introduce dactiloscopia ca
metoda de identificare.
 1896 - datorită lui Edward Henry, India introduce metoda de identificare
dactiloscopică pe lângă cea antropometrică.
 1900 - apare cartea lui Edward Henry, Classification and User of Finger-
Prints. Anglia introduce sistemul de clasificare elaborat de Edward Henry.
 1902 - Wilder publică „Palms and Soles”, primul studiu amplu care
abordează metodologia, ereditatea şi variaţia rasială ale configuraţiilor
palmare şi plantare.
 1903 - Brazilia si Chile introduce dactiloscopia ca metoda de identificare.
 1904 - Juan Vucetici - Dactiloscopia comparată .
 1906 - Bolivia adopta ca metoda de identificare dactiloscopia.
 1908 - Peru, Paraguay si Uruguay adopta metoda dactiloscopica.
  1910 - în Norvegia şi apoi, în 1913, în Brazilia, primele cazuri de condamna-
re doar pe baza probei dactiloscopice.
 1916 - Juan Vucetici înfiinţează Revista de la identificacion.
 1943 - H. Cummins şi Ch. Midlo sistematizează cunoştinţele de până atunci,
de la metodologie, identificare, embriologie, ereditate, variaţii rasiale, până la
aspecte de patologie a dermatoglifelor, în lucrarea „Finger Prints, Palms and
Soles’’.

Expertiza dactiloscopica

Obiectul expertizei îl constituie determinarea provenienţei urmelor papilare

(digitale, palmare sau plantare), respective identificarea degetului, palmei sau plantei
care a creat urma, lucru posibil datorita unicităţii si stabilităţii structurii lor. Astfel, cu
ajutorul urmelor papilare, expertul criminalist urmăreşte identificarea persoanei implicate
în fapta cercetată sau a obiectului dintr-o mulţime nedeterminată de persoane şi
obiecte. Scopul final îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor,
tăinuitor etc.).

Proprietăţile desenului papilar

 longevitate - apar aproximativ în luna a VI-a de viaţă intra-uterină şi există

până la distrugerea dermei.
 fixitate - nu are loc nici o modificare naturala. Relieful persoanei creste doar
o dată cu descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat formelor şi structurilor.
 unicitate - fiecărei persoane îi este propriu un anumit relief --> posibilitate de
repetare este de 1 la 42 miliarde.
 inalterabilitate - generata de fixitate. Practic, dispariţia reliefului papilar
presupune distrugerea stratului dermic - cicatrice de tip scleros cheloidian
inform, de aici scăderea sensibilităţii tegumentare, posibilitate de identificare
după aceste cicatrice.

Topografia şi clasificarea desenului papilar

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât şi pe talpa piciorului (pe suprafaţa
plantară), dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă şi cea
mai elocventă abordare criminalistică.
Palma umană este împărţită convenţional în următoarele zone:
 zona digitala, digito-palmara, tenară şi hipotenara

Degetele sunt împărţite pe segmente în:

 falangete
 falangine
  falange

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete are ca şi criteriu principal prezenţa

simbolului delta, numărul acestora şi poziţia în care se află.

Detaliile caracteristice desenului papilar

 început de creasta papilara - locul unde o linie papilara îşi începe traseul
 sfârşit de creasta papilare - este considerat ca fiind punctual terminal al
traseului
 bifurcaţie - locul în care o creastă se desparte în două trasee diferite.
 trifurcaţie - locul în care o creastă se desparte în trei trasee diferite
 ramificaţie - detaliu întâlnit în câmpul papilar al unei dactilograme în care o
creastă se divide in două creste cu traseu separate, apoi, după un drum de
câţiva milimetrii, una din ele se desparte la rândul ei in două creste separate
s.a.m.d., întreaga figură având aspectul unei ramuri.
 contopire de creste - punctul unde două creste se unesc
 contopire tripla - punctual in care trei creste îşi unesc traseul
 fragmentul - este o creastă papilară foarte scurtă a cărei lungime
depăşeşte doar de câteva ori grosimea sa si este situată între alte două
creste papilare de lungimi mai mari.
 butoniera - forma pe care o capătă o creastă care se bifurcă, iar după un
drum foarte scurt, cele două ramuri ale acesteia se unesc din nou, având in
continuare un singur traseu, construcţia având forma unui oval alungit
 inelul - la fel ca o butonieră cu deosebirea că este circular
 inelul punctat - cercul care are în interior un punct papilar
 depăşirea - locul in care sfârşitul unei creste papilare depăşeşte cu 2-3mm
începutul alteia care isi are traseul alăturat
 creasta aderentă (cârlig) - fragmentul lipit cu unul din capete de o alta
creasta cu traseul mai lung
 întrerupere - locul în care o creastă papilară îşi întrerupe traseul iar după 2-
3mm reapare si îşi continuă traseul
 punct papilar - creasta papilară cu formă asemănătoare unui punct, este
situat fie în delta, fie într-o întrerupere de creste
 grup de creste papilare - detaliul format din mai multe puncte papilare în
linie sau în alta configuraţie
 triunghiul capetelor de creasta - se formează în locul unde un sfârşit sau un
început de crestă papilare este fată în fată cu alte două capete de creastă
care pot fii sfârşituri sau începuturi
 anastomoza - creasta scurtă care face legătura între două creste. Se mai
numeşte si creastă transversală sau podeţ
 devierea - se formează când două creste care vin una în întâmpinarea
celeilalte, cu puţin înainte de a se întâlni, se înconvoaie brusc si se sfârşesc
  creste alternative - detaliu care ia naştere în locul unde două creste
paralele ce se află în vecinătate îşi schimbă poziţiile, astfel una se întrerupe
si deviază uşor de pe traseul său, iar cealaltă îi ia locul trecând prin
întrerupere
 intersecţia - locul în care o creastă se încrucişează cu alta
 reîntoarcerea - creasta care după ce a parcurs un drum din traseu se
îndoaie formând o buclă şi se întoarce în sensul din care a venit
 cicatricea.

Numărul punctelor coincidente necesar în identificarea prin dactiloscopie

Conform practicii actuale, pentru a decide dacă urma si impresiunea au fost
create de acelaşi deget, nu este suficient ca punctele evidenţiate să coincidă, ci trebuie
sa existe un număr minim de puncte coincidente. Dacă nu s-a găsit numărul de puncte
coincidente cerut, identitatea nu este considerata ca fiind dovedita.

Practica si teoria identificării criminalistice cunoaşte trei metode aplicate pentru

identificarea dactiloscopica:
 cantitativa - în care se impune să se găsească un număr minim
obligatoriu de puncte coincidente;
 calitativa - la care se apreciază numai valoarea punctelor de
coincidenţă, valoare dat de frecvenţa lor, fără a se ţine seama de numărul
lor;
 mixta - care ţine seama în aceeaşi măsura de calitatea si de
cantitatea detaliilor descoperite în amprentă.

In România, practica judiciara a aşezat la baza identificării dactiloscopice metoda

cantitativa, solicitând în toate cazurile, stabilirea poziţiei a cel puţin 12 puncte
caracteristice.

Intr-un studiu efectuat în anul 1994, Grupul Europa de Lucru privind Standardele
de apreciere în materie de dactiloscopie, precizează cu privire la numărul minim de
caracteristici necesare identificării dactiloscopice că, situaţia în diferite ţări se prezintă
astfel:
 minim 6-8 caracteristici in Irlanda
 minim 8 caracteristici în Anglia, Adjerbaijan, Armenia si Bulgaria
 minim 10 caracteristici în Danemarca si Ungaria
 minim 12 caracteristici în Andora, Belgia, Croaţia, Elveţia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovenia, Suedia,
Turcia;
 minim 14 caracteristici în Malta;
 minim 16 caracteristici în Cipru, Scoţia si Interpol.
 în Lituania, Luxemburg, Norvegia si Ucraina, practica judiciara nu pretinde
un nr. minim de caracteristici in identificarea dactiloscopica.

La stabilirea numărului minim al punctelor coincidente, un rol important l-au avut

calculele făcute în anul 1911 de către Balthazard, finalizate prin enunţarea ,,regulii celor
12 puncte”, calcule care nu au fost ulterior nici verificate, nici dezvoltate.
Balthazard a adoptat principiul potrivit căruia, fiecare amprenta oferă în medie
100 de detalii caracteristice si că fiecare din ele ocupă aceeaşi suprafaţă pătrată din
cuprinsul impresiunii. Luând in considerare, în mod ipotetic, că într-o amprentă nu pot
exista decât patru feluri de detalii caracteristice (început de creastă, sfârşit de creastă,
bifurcaţie si contopire) cărora le-a atribuit şanse egale de a apărea în oricare din cele
100 de suprafeţe, a stabilit că într-un pătrat poate să fie prezent oricare din cele patru
detalii si, deci, sunt posibile patru situaţii ale desenului papilar în această suprafaţă
elementară.

 2.5.3 Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare

Clasificare
o urme de picior gol (urmă plantară)
o urme de picior acoperit cu ciorap
o urme de picior încălţat

Urmele de picioare se descoperă cu uşurinţă deoarece, în majoritatea cazurilor,

sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se găsesc la locul faptei izolate sau în grup compact.
Grupul de urme, pe lângă valoarea din procesul identificării, mai ajută şi la stabilirea
unor date în legătură cu numărul de persoane participante, acţiunile desfăşurate,
locurile de pătrundere în perimetrul locului faptei şi de ieşire din limitele acestuia. Dacă
grupul de urme se prezintă sub formă de cărare, el furnizează date în legătură cu
persoana care a creat urmele respective.

Fixarea urmelor de picioare

Descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Primul procedeu de fixare a orice fel de urmă - la început se arată zona în care se
află, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte, aspectele sub care se
prezintă ele, numărul şi poziţia pe care o au faţă de diferite obiecte, distanţa dintre ele.
Apoi se trece la descrierea lor în mod amănunţit, cu toate detaliile, măsurându-se
dimensiunile necesare la aprecierea caracteristicilor de grup.

Fotografierea urmelor de picioare

Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu, indiferent de faptul
că sunt create de încălţăminte sau de piciorul desculţ, că se prezintă ca urme de
suprafaţă ori de adâncime.
După fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare, se procedează
imediat la fotografierea în detaliu a fiecărei urme luate separat.

Fixarea prin mulare a urmelor de adâncime

În vederea evidenţierii detaliilor create pe toată suprafaţa urmei, după curăţirea ei
de felurite corpuri străine şi absorbirea apei, pentru realizarea mulajului se mai fac
unele pregătiri impuse mai ales de starea urmei în situaţia concretă. În unele situaţii
urma trebuie îngrădită în jur, altele necesită a fi tratate cu anumite substanţe chimice
pentru a o face corespunzătoare acestui procedeu de fixare.
Când urmele de adâncime sunt imprimate într-un sol nisipos, cu granulaţie mare,
cu goluri de structură care ar deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri.
Una din metodele ce se aplică în acest scop constă în pulverizarea în interiorul urmei a
unui strat subţire de parafină, ceară roşie sau răşină, care apoi se topeşte cu ajutorul
unui izvor de căldură, cum sunt, de exemplu, radiatoarele electrice portative. După ce
pojghiţa astfel creată s-a răcit, se poate proceda la mularea urmei.
O altă metodă mai simplă de pregătire a urmei cu goluri de structură constă în
pulverizarea pe suprafaţa ei a unui strat subţire de ghips, peste care, dacă urma nu este
umedă, se pulverizează uşor puţină apă, spre a-l transforma într-o crustă. Când crusta
este întărită, se poate turna pasta de mulaj.
La o temperatură a aerului de 20 - 30 de grade C, mulajul de ghips face priză în
timp de 30 - 40 minute. Ridicarea mulajului deja întărit se face prin săparea, în prealabil,
a pământului din jurul său, după care se prinde cu amândouă mâinile din părţile
laterale. Spălarea lui nu se face imediat după ridicare, deoarece detaliile urmei sunt
încă sensibile. Nu se recomandă utilizarea periei pentru înlăturarea corpurilor străine.
Mulajul de ghips, mai ales din ghips dentar, îşi păstrează detaliile un timp îndelungat,
chiar mai mulţi ani de zile.
Tot prin mulaje de ghips sau de sulf se pot fixa şi urmele de adâncime create în
zăpadă sau în gheaţă. În cazul utilizării ghipsului, pasta se prepară cu apă rece şi tot
timpul pregătirii ei vasul se ţine în zăpadă, pentru a primi temperatura acesteia, după
care se toarnă în urmă. Prin folosirea sulfului topit se obţin rezultate foarte bune.
Căldura pastei de sulf topit poate să modifice detaliile urmei. Spre a evita alterarea
urmei, sulful se topeşte la o temperatură nu prea ridicată. ,

Copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă

Procedeu la care se recurge, de obicei, în situaţiile când urmele de picioare au
anumite detalii importante, de mare utilitate pentru cercetarea criminalistică, cum ar fi,
de exemplu, detaliile reliefului papilar sau anumite cicatrice în urmele plantare, unele
detalii de uzură în urmele de încălţăminte. Procedeul de aplicare pe aceste urme a
peliculei adezive este asemănător cu cel de la urmele de mâini. Aici se are, însă, în
vedere că suprafaţa peliculei fiind mai mare sunt mai mari posibilităţi de creare a bulelor
de aer între peliculă şi urmă. Din această cauză, în momentul aplicării pelicula se apasă
bine cu degetele ambelor mâini, din centru spre periferii, pentru eliminarea bulelor de
aer. Trebuie avut de grijă ca în această operaţie şi în momentul aplicării peste urma
ridicată a peliculei protectoare să nu se producă alunecări, fapt ce-ar conduce la
alterarea detaliilor. Se va ţine seama că poziţia acesteia este inversată faţă de cum s-a
găsit pe obiectul purtător de la faţa locului. Deci, negativul obţinut prin fotografierea
urmei de pe pelicula adezivă va fi aşezat în aparatul de mărit, în vederea obţinerii
imaginii pozitive, cu emulsia spre izvorul de lumină.

Ridicarea urmelor de picioare (decuparea suportului purtător de urme (de ex. la

călcarea pe hârtie, transferarea pe pelicule adezive, dacă substanţele de stratificare se
pretează la această operaţie, folosirea reactivilor chimici (ninhidirine, coloranţi,
cianoacrilat), transferul electrostatic, mulare cu ghips sau altă substanţă )
Pentru mularea urmelor în zăpadă s-au experimentat diverse tehnici (de ex. sulf
topit) Urmele friabile (de ex.de nisip) se pulverizează în prealabil cu un spray (serlacj,
colodiors, fixativ de păr etc). Dacă urma este umedă mai întâi se presară talc, praf de
ghips, care absoarbe excesul de apă.

Cărarea de urme
Cărarea de urme constă dintr-un şir de câteva urme consecutiv create de ambele
picioare pe traseul de circulaţie. Ea poate fi creată la locul faptei atât de piciorul desculţ
al omului, cât şi de încălţămintea sa. Prin ea se poate cunoaşte direcţia de mişcare a
persoanei, se stabilesc locurile în care s-a oprit pe traseu, se apreciază viteza deplasării
sale, măsura în care cel în cauză cunoaşte locul faptei, precum şi faptul dacă în acel loc
s-a aflat o singură persoană sau mai multe. Ceea ce este şi mai important, în această
privinţă, constă în posibilitatea creată de a studia mişcările de ansamblu ale mersului
persoanei în cauză. Aceste mişcări, fiind formate de-a lungul mai multor ani de viaţă,
devin proprii fiecărei persoane.

 2.5.4 Cercetarea criminalistică urmelor de dinţi,

buze şi alte părţi ale corpului uman

URMELE DE DINTI
Urmele de dinţi folositoare cercetării criminalistice sunt lăsate de om pe o gamă
variată de produse alimentare, pe corpul uman, precum şi pe unele obiecte asupra
cărora acţionează pentru ruperea sau desprinderea din anumite sisteme în care se află
aceste obiecte.
Urmele de acest fel sunt in majoritatea cazurilor de adâncime, prezentându-se
sub forma de răsucituri pe corpul uman, uneori cu perforarea pielii. Ele se întâlnesc în
special la infracţiunile de viol şi de omor cu mobil sexual şi sunt provocate de agresor
asupra victimei sau, invers ,de către victima care se apără. De asemenea se întâmplă
că în locul unde a săvârşit fapta, infractorul să mănânce şi să abandoneze resturi
alimentare (unt, brânză, ciocolată, fructe). Nu este exclusă nici producerea de striaţiuni
in diverse obiecte de către marginile tăioase ale dinţilor. De exemplu, într-un caz de furt
hoţul a fost identificat după urmele de muşcătură de pe capacul din metal moale al unei
sticle cu băutură.
Fundamental procesului de identificare rezidă în unicitatea caracteristicilor
aparatului dentar al fiecărui individ , dată de forma generală a arcadei dentare,
dimensiunea dinţilor, spaţierea şi înclinarea lor şi de elemente strict individuale:
malformaţii congenitale, profilul suprafeţei de masticaţie, dezalinieri ale unuia sau mai
multor dinţi, carii şi fracturi dentare, intervenţii medicale (plombe, obturaţii, proteze).
După depăşirea fazei de schimbare şi creştere a dinţilor se instaurează o stabilitate
relativă. Modificările datorate îmbolnăvirilor şi traumatismelor nu numai că nu schimbă
esenţial imaginea de ansamblu a aparatului dentar, dar îi amplifică particularităţile.
Urma de dinţi (amprenta dentară) se relevă după ce a fost fixată fotografic. Se va
proceda la mularea urmei în funcţie de compoziţia obiectului se poate folosi ghipsul dar
mai indicate sunt pastele dentare de amprentare.
 Cea mai simplă metodă de luare a urmelor de comparaţie este aceea de a pune
persoana suspectă să muşte câteva foi de hârtie între care s-a intercalat o foaie de
plombagină. Imaginea astfel obţinută va fi comparată ca urmă în litigiu fotografiată sau
copiată pe calc.
Identificarea cadavrelor prin intermediul danturii constituie obiectul de cercetare
al odontologiei, care este o ştiinţă forensic autonomă. In momentul de faţă ea a luat o
amploare deosebită în investigarea catastrofelor aviatice, naufragiilor, exploziilor şi
incendiilor, calamităţilor naturale.

FIXAREA URMELOR DE DINŢI

 Descrierea urmelor de dinţi în procesul-verbal
o în prima fază, se arată pe ce obiecte purtătoare au fost descoperite, în ce
loc se află obiectele respective, aspectul sub care se prezintă ele, numărul
şi forma lor. Când se află pe acelaşi obiect mai multe muşcături, se
menţionează şi distanţa dintre ele.
o a doua fază cuprinde descrierea amănunţită a urmelor, poziţia unora faţă
de altele, distanţele dintre ele, mărimea lor.
 Fotografierea
o întâi, ele se fotografiază în grup, de la o distanţă de 30 - 50 cm, cu
obiectivul aparatului de fotografiat în poziţie perpendiculară pe suprafaţa
obiectului purtător de urmă. Iluminarea poate proveni de la soare sau de
la o sursă electrică de lumină, cum sunt, de exemplu, becurile mate.
o pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se aşează
o panglică gradată în centimetri şi milimetri, ca să se poată aprecia
mărimea reală a urmei date după imaginea obţinută.
 Fixarea prin mulare
o pentru turnarea pastei de mulaj în urmă sunt necesare anumite pregătiri.
Pentru început, urma în cauză se curăţă de eventuale corpuri străine, apoi
se improvizează în jurul urmei, dacă-i necesar, un „gard" de plastilină, în
vederea obţinerii unui mulaj mai gros, cu o rezistenţă mai mare la
manipulat. Urmele în ciocolată, margarină, unt sau brânză topită, înainte
de mulare, sunt tratate prin pulverizare cu şerlac de la o înălţime de 25 -
30 cm şi indirect, pentru formarea la suprafaţă a unei cruste mai
rezistente.
o pasta de mulaj, pentru a reda cele mai mici detalii, trebuie să fie destul de
fluidă, cam de consistenţa smântânii. După 20 - 30 minute mulajul este
destul de întărit pentru a fi ridicat şi transportat.
o studierea acestor mulaje se face comparativ cu mulajele luate de la
persoanele suspecte, experţii folosind, în acest scop, tot ghipsul dentar,
ceara dentară, plastilina. Mai rar se recurge chiar la muşcarea în obiecte
de aceeaşi natură cu cel purtător de urmă, după care se face mulajul.

URMELE DE BUZE
Utilizarea amprentelor labiale este încă redusa şi apare mai ales în crimele
pasionale şi sexuale. Astfel de urme se pot găsi pe pahare, ţigări, pipă, tacâmuri,
batiste, stilou, etc.
 Abia în ultimele două decenii buzele au început să prezinte interes pentru
cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor după urmele lăsate pe
diferite obiecte. Deja este stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variate
caracteristici individuale, cu apreciabilă durată de existenţă în privinţa formelor şi
poziţiilor pe care le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin contactul nemijlocit
cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă pe obiectele respective urme, după
care se poate ajunge chiar până la identificarea reliefului labial.
Cele două obiecte, creator şi primitor, trebuie să aibă anumite proprietăţi şi
procesul de formare a urmelor respective să se realizeze astfel încât ele să reproducă
detaliile reliefului labial pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice.
Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafeţele netede, fără substanţă străină în
zonele de contact. Pe obiectele cu suprafeţe rugoase sau îmbâcsite cu substanţe
străine, ca obiectele de îmbrăcăminte ţesute ori tricotate, unele alimente, ca, de pildă,
pâinea, fructele, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.
Urmele de buze pot fi statice şi dinamice, de adâncime şi de suprafaţă, iar
acestea din urmă vizibile şi invizibile sau latente. Urme de adâncime ale buzelor, cu
detalii individuale, se creează foarte rar, doar pe obiecte cu accentuate proprietăţi
plastice, ca, de pildă, untul, margarina, marmelada. Când urmele de buze sunt
dinamice, nu avem posibilităţi de identificare după caracteristicile reliefului labial. Ele,
însă, pot fi utile cercetării criminalistice sub alte aspecte.

Descoperirea şi evidenţierea urmelor de buze

Evidenţierea urmelor de buze, descoperite în starea latentă, se face prin unul din
procedeele aplicate la evidenţierea urmelor invizibile de mâini. Alegerea
procedeului şi a substanţei potrivite se face în funcţie de natura obiectului primitor, de
cantitatea substanţei sedimentate şi de vechimea urmelor. Trebuie însă cercetat dacă
urmele de buze sunt umede sau uscate, înainte de a proceda la evidenţierea lor, fiindcă
numai dacă sunt relativ zbicite se evidenţiază cu şanse de succes.
Pentru evidenţierea urmelor de buze, prafurile potrivite sunt cele de granulaţie
fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător. Dacă
obiectul purtător de urmă este multicolor, urmele se evidenţiază cu prafuri fluorescente
utilizate la evidenţierea urmelor de mâini care, sub acţiunea razelor ultraviolete, redau
urma în totalitatea sa. Afară de prăfuire se mai poate aplica procedeul afirmării sau
una din variantele vaporilor de iod.

Fixarea şi ridicarea urmelor de buze

Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate se aplică
procedeele folosite la urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului, fotografierea şi, unde este cazul, luarea de mulaje, folosindu-se
pelicula adezivă pentru ridicare.

Expertiza criminalistică a urmelor de buze

În procesul identificării trebuie să fie luate impresiunile labiale de la persoanele
suspecte. Ca material suport se utilizează lamele de sticlă, coli de hârtie albă, precum şi
obiecte de natura celor purtătoare de urme - toate sterilizate.
 Trăsăturile generale ale buzelor sunt lungimea şi lăţimea lor, aspectele
tuberculului buzei superioare şi ale gropiţei mediane de la buza inferioară, precum
şi unghiurile comisurale. Printre caracteristicile individuale ale liniilor labiale pot fi
amintite: poziţia fiecărei linii în ansamblul reliefului respectiv; bifurcaţia sau
confluenţa, orientându-se dinspre mucoasă spre faţa cutanată; fragment de linie;
punct corial; formă concavă - asemănătoare semnului grafic pentru deschiderea
parantezei; formă convexă - când aminteşte semnul de închidere a parantezei; linii
întretăiate - care au aspectul literei „X".

URMELE DE URECHI
Urechea este semnalmentul anatomic cel mai caracteristic element al feţei umane.
Ea prezintă un dublu caracter :
o este imuabil ca proporţii şi forma de la naştere până la moarte;
o este unică, în aşa fel încât nu există doua urechi cu o morfologie identică
Numai accidentele mutilante sau operaţiile chirurgicale pot provoca modificări
(de exemplu tăierea sau penetrarea lobului).
Trebuie ţinut cont de faptul că în cursul imprimării şi al prelevării amprentelor (chiar şi a
celor de comparaţie) se pot produce modificări dimensionale (lungime, grosime), astfel
că acestea nu trebuie considerate ca parametrii siguri de identificare. Se recomandă ca
urmele să fie comparate în mărime naturală prin juxtapunere şi suprapunere, stabilindu-
se astfel asemănări sau deosebiri
  2.5.5 Microurmele

Definiţie
Cuvântul „microurmă" este o expresie din două componente cuprinzând conţinutul
ambelor noţiuni, adică a noţiunilor de micro şi urmă. Cuvântul „micro" provine de la
cuvântul din limba greacă „MIKROS" şi are două semnificaţii: „micro" poate însemna
mic, foarte mic sau mărunt, iar în a doua accepţiune „micro" înseamnă a milioana parte
a unei unităţi de bază.
Microurmele pot fi definite ca fiind acele particule de materie sau caracteristici
mecanice invizibile sau slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai prin
folosirea metodelor microanalitice.

Clasificarea microurmelor

 După mecanismului producerii:

o particule secundare ale unor macrourme;
o particule mici ale unui obiect care iniţial a fost mare;
o microobiecte naturale

o După modalitatea de transmitere

o microurme de contact care i-au naştere în toate situaţiile în care două
obiecte intră în contact, indiferent dacă acestea au un caracter stabil sau
dinamic.
o microurme transmise unilateral, din categoria cărora fac parte cele
transmise către obiecte sau persoane, provenind din atmosfera impurificată,
precum şi ca rezultat al activităţilor desfăşurate de infractori la locul faptei.

 În funcţie de clasificarea criminalistică a urmelor

o microurme ale omului: particule de fire de păr, pete de sânge, de
spută, spermă; fragmente de piele; cantităţi mici de secreţie organică,
particule de grăsime, etc.
o microurme animale: în categoria acestora intră atât cele
enumerate mai sus (însă de provenienţă animală), cât şi particule de
pene, solzi de peşte şi de reptile, microorganisme animale făcând parte
din microfaună, etc.
o microurme vegetale: particule de alge, licheni, ciuperci, muşchi,
ferigi, flori, fructe, seminţe, microorganisme vegetale făcând parte din
microfaună, etc.
o microurme ale obiectelor: particule de sticlă, vopsea, lac sau
coloranţi; particule de pământ, tencuială, resturi de lubrifianţi, particule de
materiale plastice şi sintetice, pulbere arsă şi nearsă provenind de la o
tragere cu o armă de foc, etc.
  Concepţia investigării criminalistice la locul faptei depinde de
următorii factori:
o natura faptei;
o locul comiterii;
o urmările produse şi amplasarea acestora;

 Respectarea obligatorie a anumitor principii de maximă importanţă:

o prioritatea care trebuie acordată microurmelor, adică căutării, descoperirii şi
ridicării microurmelor;
o trebuie cercetată în primul rând suprafaţa orizontală, ţinând seama de
locurile în care în mod probabil şi ipotetic s-a găsit sau a trecut făptaşul;
o începerea cercetării din locul sosirii făptaşului şi terminarea acesteia pe
drumul lui de plecare (iter criminis).

 Descoperirea microurmelor necesită folosirea diferitelor instrumente

şi materiale auxiliare ca:
o dispozitive de mărire; lupa, dispozitivul tip binoclu cu putere de
mărire de circa zece ori şi microscopul stereoscopic portabil;
o diferite surse de lumină surse reglabile de iluminare, lămpi cu
halogen transportabile cu o putere de 30-50 W, surse de radiaţii
ultraviolete, infraroşii;
o luminofore lusinol, lucigenina sau siloxen

În unele cazuri, poate fi de utilitate mare folosirea radiaţiilor infraroşii în combinaţie

cu un set de televiziune industrială, la care camera de luat vederi este echipată cu o
optică corespunzătoare şi cu un tub vidicon sensibil la radiaţii infraroşii. Rezultatele
cercetărilor pot fi înregistrate în acest caz pe o bandă magnetică video.
Descoperirea microurmei înseamnă deja foarte mult, însă constituie abia o parte
din succes. Mai trebuie documentată existenţa ei la locul evenimentului/faptei, iar
urma/microurma trebuie ridicată/conservată pentru cercetări.

PROCEDEE SI MIJLOACE DE RIDICARE A MICROURMELOR

Ridicarea microurmelor descoperite se face cu ajutorul:

 aspiratorului de praf, prevăzut cu un sistem de recolectare a
microurmelor pe hârtia de filtru;
 benzi adezive incolore; recipientelor de sticlă; magneţilor pentru
pulberile metalice
 La ridicarea microurmelor, trebuie ţinut seama şi de necesitatea culegerii de
material comparativ care este absolut necesar pentru eliminarea elementelor
componente ale suportului.

Conservarea microurmelor

Conservarea microurmelor se face în coli de hârtie curate sau, atunci când la

ridicare se foloseşte banda adezivă aceasta se va aplica peste o altă bandă adezivă,
folie de plastic ori lamelă de sticlă curată. Este interzis cu desăvârşire, pentru o cât mai
bună conservare a microurmelor, ca obiectele sau celelalte categorii de urme să fie
ambalate în vată.

Probleme ce pot fi rezolvate prin examinarea microurmelor

Probleme de ordin tehnic ce pot fi rezolvate de expertiză - care este natura

microurmei; - caracteristicile microurmei; - dacă este sau nu asemănătoare cu probele
care se pun la dispoziţie pentru examinare.

Probleme de interes operativ care pot fi soluţionate în baza rezolvărilor

tehnice:
o stabilirea aproximativă a locului unde s-a comis fapta în raport de
microorganisme specifice microflorei şi microfaunei terenului;
o stabilirea legăturii dintre făptuitori şi locul faptei, de exemplu pe baza urmelor
de sol, de pe tălpile făptuitorului sau a noxelor determinate pe îmbrăcămintea
acestuia;
o stabilirea legăturii între instrumentele folosite de făptuitor şi locul faptei
o stabilirea faptului dacă este vorba de o infracţiune sau o înscenare (de
exemplu pe baza piliturii de fier descoperită în manşeta de la pantalonii
gestionarului care a înscenat furtul);
o determinarea profesiunii făptuitorului (pe baza prafului profesional lăsat la
locul faptei de către acesta);
o tipul şi culoarea îmbrăcămintei făptuitorului (pe baza fibrelor textile găsite la
fata locului);
o stabilirea faptului dacă este vorba de omor sau de înec (pe baza determinării
prezenţei planctonului în rinichi).
 2.6 Investigarea principalelor
urme biologice de natură umană
Scop
Această secţiune descrie etapele necesare pentru descoperirea, recoltarea,
conservarea, ambalarea şi transportul probelor biologice, precum şi a mijloacelor
materiale de probă ridicate de la faţa locului în vederea extragerii unei cantităţi
suficiente de ADN pentru genotiparea judiciară a acestora şi identificării persoanei care
le-a creat.

Domeniul de aplicare
Se referă la toate tipurile de probe biologice care conţin celule nucleate din care
poate fi obţinut profilul genetic, respectiv:
• sânge în formă lichidă sau uscată dispuse sub formă de urme sau microurme
;
• secreţii şi amestecuri de secreţii biologice: salivă, spermă, transpiraţie etc.;
• ţesuturi moi şi dure (formate din celule epiteliale, musculare sau osoase);
• ţesuturi fixate în parafină, pentru a căror conservare nu s-a folosit formolul;
• preparate citologice fixate pe lamă din sticlă;
• microurme: celule epiteliale depuse pe suporturi în urma transferului prin
atingere sau prin frecare;
• urină;
• fecale;
• fire de păr.
Genotiparea judiciară se poate efectua din celule nucleate (care conţin nucleu)
sau din materie citoplasmatică (ADN mitocondrial). Succesul determinărilor este
condiţionat de cantitatea şi calitatea probei biologice recoltate.

Descriere/definiţie
Urmele biologice pot fi definite ca fiind acele tipuri de probe care sunt constituite
din celule nucleate, ţesuturi sau din secreţii fiziologice în compoziţia cărora sunt
prezente elemente pe baza cărora poate fi identificat individul de la care provin.
De interes pentru genotiparea judiciară şi pentru determinările serologice sunt
urmele de natură umană.

Echipamentele necesare
 pensete
 foarfeci
 bisturie
 spatule
 tampoane (recoltare) sterile din bumbac
 lupe
 apă sterilă, ser fiziologic, alcool etilic
  surse de lumină cu lungime de undă variabilă (de tip Polilight)
 seringi de 5 ml sterile
 ambalaje sterilizate din hârtie cu dimensiuni diferite
 recipienţi din material plastic sau sticlă cu dop care să se închidă
ermetic
 etichete, fişe de custodie
 frigider ( 2 - 4 C)
 congelator (-20 C)

Echipament de protecţie
 vestimentaţie sterilă (costume de unică folosinţa sau sterilizabile, inclusiv
pentru protecţia încălţămintei);
 mănuşi de unică folosinţa, sterile, fără pudră;
 masca de protecţie pentru căile respiratorii;
 bonetă;
 ochelari de protecţie.

Căutarea urmelor biologice

În general, probele biologice prezente în câmpul infracţional trebuie să fie
documentate prin fotografiere şi să li se descrie localizările şi constituţiile.
Utilizarea instrumentelor de mărit imagini (ex. microscoape portabile, lupe) şi/sau
a surselor de lumină cu lungime de undă variabilă (de tip Polilight) facilitează
detectarea celor mai mici fragmente de ţesut biologic.
Urmele biologice pot fi identificate pe o gamă variată de suporturi, cum ar fi:
o armele implicate în eveniment (de ex.: cuţite, topoare, ciocane, ferăstraie,
arme de foc etc.);
o obiecte vestimentare care pot face legătura între victimă şi autor sau între
autor şi locul faptei;
o vehicule, pe toate zonele unde a existat un contact fizic direct între persoana
implicate sau victimă şi obiectul purtător (volan, mânere, airbag, parbrize, pe
interior sau exterior etc.);
o diverse obiecte prezente în câmpul infracţional, pe suprafaţa cărora a fost
transferat materialul biologic.

Urmele biologice sunt depuse pe suprafaţa obiectelor prin transfer direct sau
indirect.
A. Transferul direct se datorează următoarelor acţiuni
a) Transferul urmei biologice provenite de la autor pe victimă (pe corpul acesteia
sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte) sau pe un obiect de la faţa locului.
b) Transferul urmei biologice provenite de la victimă pe autor (pe corpul sau pe
hainele acestuia) sau pe un obiect de la faţa locului.
c) Transferul urmei biologice provenite de la un martor pe victimă, pe autor sau pe
un obiect de la faţa locului.
B. Urmele care provin din transferul indirect (secundar)
Uneori, urmele care conţin ADN pot fi transferate (la victimă, autor, martor, obiect)
prin intermediul unui vector. În cazul transferului indirect nu există un contact fizic
nemijlocit între sursa de ADN şi suprafaţa purtătoare. În aceste cazuri, vectorul poate fi
o persoană sau un obiect.

Reguli generate pentru recoltarea şi manipularea urmelor biologice

• purtarea echipamentului de protecţie este obligatorie pentru desfăşurarea
activităţilor din câmpul infracţional.
• este interzis fumatul sau consumul de băuturi şi de alimente în timpul
desfăşurării activităţilor de identificare, fixare, recoltare, conservare şi
ambalare a probelor biologice din câmpul infracţional.
• pentru recoltarea şi manipularea urmelor se vor folosi instrumentar steril,
costum de protecţie şi mănuşi sterile din latex care trebuie să fie schimbate
după fiecare recoltare.
• nu se vor manipula simultan mai multe urme.
• probele nu trebuie să vină în contact una cu cealaltă în timpul recoltării
deoarece este pericol de inter-contaminare. Obiectele provenind de la
suspecţi şi de la victime trebuie să fie în permanenta separate; acestea nu
vor fi în contact cu aceleaşi obiecte în timpul manipulării (de exemplu în
maşina de transport, în camerele de anchetă etc.).
• nu se ating cu mâna descoperită zonele obiectelor unde se presupune că
există probe biologice.
• când este posibil, obiectul purtător de urme trebuie sa fie expediat ca atare la
laborator, fără a se încerca prelevarea acestora sau decuparea zonelor
despre care se presupune ca ar conţine probe biologice.
• fiecare urma descoperita trebuie sa fie recoltata şi ambalata individual.
• pentru probele aflate in stare uscata pe suportul purtător, daca perioada de
conservare este mai mare de 1 an, se păstrează la o temperatura cuprinsa
intre -18 şi -20° C. Pentru perioade mai mici de un an, se poate păstra la o
temperatura de aproximativ 4° C.
• urmele vechi care sunt uscate şi care au fost ţinute la temperatura camerei
pana in momentul expedierii către laborator vor fi in continuare ţinute in
aceleaşi condiţii (nu se vor congela înainte de a fi utilizate).
• urmele biologice aflate in stare umeda vor fi uscate in incinte special
destinate acestui scop, folosind condiţiile atmosferice sau surse de ventilaţie
indirecta, la temperatura ambianta.
• toate probele ambalate trebuie sa fie etichetate
• daca probele sunt uscate şi daca nu pot fi răzuite ori daca obiectul nu poate
fi ridicat ca atare, se vor utiliza pentru colectare tampoane sterile din bumbac
(recoltoare standardizate pentru exudate biologice) care vor fi umectate cu o
picătura de apă distilată (sterilă) / ser fiziologic sau cu alcool etilic 75%.
• pentru probele in cantitate suficienta şi a căror natura permite răzuirea, se
poate utiliza un bisturiu sterilizat pentru a transfera probele direct intr-un
ambalaj din hârtie curata.
• pentru obiectele textile care pot fi tăiate, după ce urma a fost fotografiata şi
fixata in cadrul câmpului infracţional, iar poziţia sa a fost notata in detaliu, se
decupează porţiunea purtătoare de urmă şi se ambalează direct dacă este
uscată. Dacă este umedă, aceasta se usucă şi apoi se ambalează individual
 în plicuri din hârtie.
• pentru obiectele purtătoare de probe biologice care sunt transportabile,
se respectă următoarele:
 daca probele nu sunt uscate, vor fi lăsate sa se usuce in
incinte destinate acestui scop, fără a utiliza surse de căldura;
 ambalarea se executa astfel încât să se păstreze distribuţia
originală a petelor de sânge;
 obiectele astfel colectate vor fi înregistrate cu atenţie, pentru a
se evita confuziile.
• Ţesuturile biologice moi, osoase, fragmentele de organe, urina lichida
sau alte materiale biologice trebuie să fie ambalate separat în recipiente etanşe,
utilizându-se eprubete, cutii, sticle etc. din sticlă sau din material plastic. Recipientul se
etichetează pentru individualizare si se congelează imediat. In aceste condiţii se
păstrează până se analizează. Nu se utilizează pentru conservare formol
(formaldehida), deoarece conduce la degradarea ADN-ului.
• Urmele de sânge care vor fi utilizate ca referinţe, recoltate de la persoane
diagnosticate cu HIV sau hepatita, trebuie sa fie depozitate in recipiente speciale şi
marcate distinct cu inscripţia: „conţine sânge infectat cu HIV" sau „conţine sânge
infectat cu Hepatita".

Protejarea probelor
Se va evita contaminarea în momentul colectării probei (echipamentul complet de
protecţie este obligatoriu). Este necesară prevenirea intercontaminării probelor cu
material celular străin (se schimbă mănuşile, nu se vorbeşte etc.). Probele trebuie să fie
protejate de umiditate, de lumină solara directă şi de căldură. Dacă este cazul, acestea
sunt lăsate să se usuce la temperatura camerei, la întuneric (dacă este posibil).

Ambalarea şi depozitarea probelor biologice

Urmele uscate, tampoanele pe suprafaţa cărora a fost transferat material biologic,
eşantioanele şi obiectele ridicate din câmpul infracţiunii, care sunt uscate în prealabil, se
ambalează în hârtie. Se depozitează la temperatura camerei, fără a fi supuse luminii
solare directe.
Ţesuturile biologice care nu pot fi uscate se ambalează în recipiente din sticlă sau
din material plastic şi se depozitează la o temperatură cuprinsă între -16 şi -20°C.

Transportul probelor biologice

Toate probele trebuie să fie trimise astfel încât timpul de transport să fie cât mai
scurt.
Pentru ţesuturile biologice care au fost congelate, temperatura de conservare
trebuie să fie menţinută prin folosirea lăzilor frigorifice şi a gheţii, pentru ca materialul
biologic să nu se decongeleze.

Factori de risc
Finalizarea cu succes a genotipării probelor biologice ridicate de la faţa locului
depinde de modul în care sunt ridicate, ambalate şi conservate. Astfel, tehnica de
recoltare şi de înregistrare a probelor, cantitatea şi natura acestora, modul de
manipulare şi de ambalare, condiţiile de conservare au o importanta deosebită pentru
obţinerea unor rezultate viabile prin analiza ADN-ului.
Dacă probele nu sunt documentate şi înregistrate corect înaintea ridicării, originea
acestora poate fi contestată.
Dacă recoltarea este incorectă, probele se pot distruge.
Dacă ambalarea este incorectă, probele se pot contamina.

 2.6.1 Urmele de sânge

Sângele fiind o probă obţinută prin metode invazive, permite prin intermediul
genotipării judiciare, identificarea persoanei de la care provine, având din acest motiv o
valoare probatorie ridicată. De asemenea, aceste probe pot fi valorificate şi prin
determinări serologice pentru stabilirea grupei sanguine.
Documentarea dinamicii urmelor de sânge la faţa locului poate furniza informaţii
cu privire la mecanismului de agresare sau la poziţionarea cuplului victimă-agresor.

Căutarea probelor de sânge

În urma transferului probei biologice (transfer direct sau indirect), aceasta rămâne
ataşată pe suport fie prin absorbţie, fie prin stratificare. În general, lichidele biologice vor
fi absorbite, în timp ce probele solide vor adera la suprafaţa. Metoda de recoltare
depinde de tipul probei, precum şi de modul în care aceasta se prezintă.
Uneori este dificilă detectarea urmelor de sânge (prezente doar în formă latentă).
Ele variază în funcţie de vechime şi de suprafaţa pe care se află şi pot avea culori
începând de la roşu până la negru. Din aceste motive, pentru detectarea acestora
trebuie să fie folosite procedee suplimentare, cum ar fi utilizarea surselor de iluminare
cu lungime de undă variabilă (de exemplu Polilight) sau alte metode speciale (de ex.
utilizarea Luminolului sau a Hemidentului).
Urmele de sânge pot avea forme variate de dispunere şi, în consecinţa, pot furniza
informaţii despre modul lor de formare, inclusiv sub aspect traseologic. Aceste forme
sunt:
• picături;
• stropi;
• bălţi;
• sânge coagulat (cheaguri);
• mânjituri;
• trasee de picături;
• alte forme (amprente digitale sau palmare în/cu sânge, urme de
picioare sau încălţăminte create cu/în sânge).

Colectarea şi conservarea probelor constituite din sânge

Sânge lichid
o documentaţi în detaliu probele de sânge (descriere, fotografiere etc.).
o sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile, apă sterilă
sau ser fiziologic, foarfece sau alt obiect contondent, ambalaje din hârtie şi
 mască de protecţie.
o urmele de sânge lichid vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din bumbac
(recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din bumbac (tip
faşă) pentru absorbţia sângelui lichid sau a cheagurilor, fără a fi absorbite
zonele în care există numai ser (lichid incolor). Astfel transferat, sângele va fi
uscat pe suportul de recoltare şi apoi ambalat într-un plic din hârtie sterilă
sau în eprubeta din material plastic (cutia din carton) special destinată, care
au rolul de a evita contactul cu următorul ambalaj (plic, colet) în care se va
introduce. Ultimul ambalaj se etichetează.
o urmele biologice astfel preparate pot fi păstrate la temperatura camerei
pentru perioade de timp de până la 5 ani, dacă probele de sânge sunt perfect
uscate. Dacă probele se conservă pentru perioade mari de timp sau dacă
urmele sunt în stare umedă, păstrarea se va face în stare congelată, la
temperaturi cuprinse între -16 şi -20 C.
o toate probele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie etichetate.

Dacă nu poate fi respectată procedura de mai sus, atunci probele de sânge lichid
se colectează cu o seringă sterilă sau cu o spatulă (dacă sângele este coagulat) şi se
depun într-un recipient (eprubetă) din sticlă sau din material plastic, se adaugă o
substanţa de conservare (de ex. EDTA), se închide ermetic şi se agită energic. Proba
astfel conservata poate fi păstrata la o temperatură de maxim 4 C, pentru o perioada de
maxim 30 de zile. Pe durata transportului trebuie să fie menţinută temperatura de maxim
4 C, folosind lăzi frigorifice şi gheata.

Sânge lichid aflat în zăpadă sau în apă

o documentaţi în detaliu forma şi localizarea probelor (descriere, fotografiere
etc.).
o sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile, apă
sterilă sau ser fiziologic, foarfece sau alt obiect asemănător, ambalaje din
hârtie şi mască de protecţie.
o aceste probe vor fi ridicate în cel mai scurt timp, pentru a preveni diluarea
lor.
o se colectează în cantităţile maxim posibile.
o se utilizează pentru recoltare spatule, iar probele vor fi depuse în containere
din sticlă sau din plastic închise etanş.
o se etichetează în mod corespunzător ambalajul.
o urmele vor fi congelate.
o urmele se vor înainta la laborator în cel mai scurt timp posibil.
o dacă este posibil, probele se depun pe tampoane sterile din bumbac,
concentrând într-o arie limitată întreaga probă şi se usucă în condiţii sterile.
Se ambalează şi etichetează. Dacă sunt perfect uscate, aceste probe pot fi
păstrate la temperatura camerei pentru o perioadă de maxim 1 an, iar pentru
perioade mai mari de timp se congelează la temperaturi cuprinse între — 16
şi -20 C
 Probe umede de sânge
Sânge umed prezent pe obiecte vestimentare
o documentaţi în detaliu forma şi localizarea vestimentaţiei şi a probelor
prezente (descriere, fotografiere etc.).
o sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile, apă sterilă
sau ser fiziologic, foarfece sau alt obiect asemănător, ambalaje din hârtie şi
mască de protecţie.
o obiectele de îmbrăcăminte vor fi aşezate pe suprafeţe curate şi lăsate să se
usuce.
o nu se vor ambala niciodată obiecte de îmbrăcăminte umede în ambalaje din
material plastic;
o după uscarea obiectelor de îmbrăcăminte, acestea se vor ambala individual
în ambalaje din hârtie şi se vor eticheta corespunzător.
o dacă pe acelaşi obiect suport sunt prezente mai multe tipuri de probe
biologice (sau sunt dispuse distinct şi pot proveni de la persoane diferite),
după uscare vor fi protejate împotriva intercontaminării prin fixarea unor
materiale izolante (coli de hârtie) pe zonele respective.

Sânge umed pe obiecte transportabile

 documentaţi în detaliu forma şi localizarea probelor (descriere, fotografiere
etc.).
 sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile, apă sterilă
sau ser fiziologic, foarfece sau alt obiect asemănător, ambalaje din hârtie şi
mască de protecţie.
 obiectele vor fi manipulate cu atenţie, utilizând mănuşi sterile şi instrumente
sterilizate.
 obiectele care conţin pete de sânge lichid vor fi lăsate să se usuce, se vor
ambala în hârtie, eticheta şi expedia ca atare.
 ridicarea şi ambalarea se vor executa astfel încât să se păstreze distribuţia
originală a petelor de sânge. Dacă pe suprafaţa obiectului se presupune că
există şi alte tipuri de urme biologice (salivă, spermă etc.), zonele respective
vor fi protejate împotriva intercontaminării prin intermediul unor coli din hârtie
care vor separa fizic aceste zone şi nu vor permite transferul urmelor dintr-o
zonă în alta.
 fiecare dintre obiectele expediate va fi individualizat, pentru a se evita
confuziile ulterioare.
 fiecare urmă va fi plasată într-un ambalaj propriu din hârtie, care va fi sigilat
şi etichetat.

Sânge uscat prezent pe suprafeţele neabsorbante

ale unor obiecte netransportabile
Dacă probele de sânge sunt uscate şi dacă nu pot fi răzuite ori dacă obiectul nu
poate fi ridicat ca atare, se vor utiliza pentru colectare tampoane sterile din bumbac
(recoltoare standardizate pentru exudate biologice) care vor fi umectate cu o picătură
de apă distilată (sterilă), cu ser fiziologic farmaceutic (sterilizat) sau cu o soluţie
alcoolică de 75%.
În acest caz se respectă următoarea procedură
o se fotografiază metric suprafaţa care conţine urma biologică.
o sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile, apă
sterilă sau ser fiziologic, foarfece sau alt obiect asemănător, ambalaje din
hârtie şi mască de protecţie.
o se umectează un tampon steril din bumbac (beţişor pentru curăţat
urechile) cu una dintre soluţiile prezentate mai sus.
o se freacă zona probei cu unul sau cu mai multe tampoane umectate,
până la transferul unei cantităţi suficiente de probă.
o în cazul microurmelor biologice recoltate direct de la faţa locului, dacă
este posibil, se prelevează un eşantion din zona adiacentă celei vizate, care
va fi utilizată ca un control negativ pentru testele genetice. Aceasta poate
conţine profile genetice care nu au legătură cu cel/cele inclus/incluse în urma
de interes.
o tampoanele/ beţişoarele conţinând probele ridicate se usucă la aer într-un
mediu steril (se evită intercontaminarea probei recoltate cu probe biologice
din alte surse). Nu vor fi utilizate niciodată containere din sticlă sau din
material plastic.
o se plasează tampoanele uscate în ambalaje din hârtie etichetate

Sânge uscat aflat pe suporturi care pot fi detaşate

 documentaţi în detaliu forma şi localizarea probelor (descriere, fotografiere
etc.).
 sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile, apă
sterilă sau ser fiziologic, foarfece sau alt obiect asemănător, ambalaje din
hârtie şi mască de protecţie.
 porţiunea din obiectul respectiv care conţine probe de sânge va fi
tăiată/decupată cu ajutorul unui instrument contondent sterilizat în
prealabil.
 fiecare fragment tăiat va fi ambalat separat în hârtie, ambalajul final fiind
etichetat.
 Dacă urma este difuză, se va ridica o porţiune de control dintr-o zonă fără
probe de sânge, care se va supune aceloraşi operaţii de ambalare şi
etichetare.

Microurme de sânge evidenţiate prin tehnici criminalistice

(luminol, surse de lumină cu lungime de undă variabilă etc.)

Obiecte suport care pot fi transportate sau decupate

o documentaţi în detaliu forma şi localizarea probelor (descriere, fotografiere
etc.).
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
o obiectul va fi manipulat utilizând mănuşi sterile şi instrumente sterilizate.
o se va plasa în ambalaje din hârtie protejând, dacă este cazul, zonele
 vizate.
o în cazul decupării unor zone ale obiectului, fiecare fragment tăiat va fi
ambalat separat, ambalajul fiind inscripţionat corespunzător.
o se va decupa şi o altă porţiune dintr-o zonă adiacentă urmei, care va fi
utilizată ca urmă de control.

Obiecte suport care nu pot fi transportate sau decupate

o documentaţi în detaliu forma şi localizarea probelor (descriere, fotografiere
etc.).
o sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile, apă sterilă
sau ser fiziologic, foarfece sau alt obiect asemănător, ambalaje din hârtie şi
mască de protecţie.
o se ia un tampon steril şi se umectează cu apă sterilă.
o se trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel
încât să se poată realiza o concentrare a microurmelor într-o anumită parte a
tamponului.
o se îndepărtează capătul neutilizat cu ajutorul unui foarfece steril sau al altui
instrument steril.
o se vor preleva câte două probe din aceeaşi regiune.
o tampoanele se usucă în condiţii sterile, ferite de surse de căldură ori de
radiaţii solare sau, dacă nu este posibil, se păstrează la maxim 4 C până la
ajungerea în laborator.
o fiecare urmă se ambalează separat în două plicuri din hârtie şi se
etichetează corespunzător.
o se va preleva o urmă de control dintr-o zonă adiacentă, care nu conţine
microurme de sânge.

Sânge depus pe suprafeţe ruginite

sau aflat în amestec cu diverse tipuri de substanţe

Dacă urma este în stare uscată

o documentaţi în detaliu forma şi localizarea probelor (descriere, fotografiere
etc.).
o se evită contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
o se foloseşte instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o cu ajutorul unui bisturiu sau al altui instrument steril se va răzui uşor zona
unde se presupune că există urma biologică, colectând crustele formate
direct într-un ambalaj din hârtie. După plasarea într-un alt ambalaj care îi va
asigura securitatea şi după etichetarea corespunzătoare, poate fi păstrată la
temperatura camerei.
o toate probele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie etichetate.

Dacă urma este în stare umedă:

 documentaţi în detaliu forma şi localizarea probelor (descriere, fotografiere
 etc.).
 se evită contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
 se foloseşte instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
 cu ajutorul unui tampon steril (bumbac sau tifon), fără a fi umectat, va fi
frecată uşor zona, până la transferul unei cantităţi suficiente. Pot fi utilizate
mai multe astfel de tampoane pentru recoltarea unei probe. Înainte de
ambalarea finală, tamponul trebuie să fie uscat în condiţii sterile sau se
păstrează la o temperatură cuprinsă între -16 şi -20 C până la ajungerea în
laborator.
 toate probele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie etichetate cu
numărul dosarului, data, ora, locaţia şi numele persoanei care a recoltat,.

Dacă urma este în stare lichidă

o documentaţi în detaliu forma şi localizarea probelor (descriere, fotografiere
etc.).
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o urmele de sânge lichid vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din bumbac
(recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din bumbac (tip
faşă) pentru absorbţia sângelui lichid sau a cheagurilor, fără a fi absorbite
zonele în care există numai ser (lichid incolor). Sângele astfel transferat va fi
supus operaţiei de uscare pe suportul de recoltare şi apoi ambalat într-un plic
din hârtie sterilă sau în eprubeta din material plastic (cutia din carton) special
destinată, care au rolul de a proteja fizic de următorul ambalaj (plic, colet), în
care se va introduce şi eticheta.
o urmele biologice astfel preparate pentru conservare pot fi păstrate la
temperatura camerei pentru perioade de timp de până la 5 ani, dacă probele
de sânge sunt perfect uscate. Pentru perioade mai mari de timp sau dacă
probele sunt umede, se păstrează la o temperatură cuprinsă între -16 şi -20
C.
o toate probele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie etichetate cu
numărul dosarului, data, ora, locaţia şi numele persoanei care a recoltat, şi
însoţite de fişa de custodie.
o dacă nu poate fi respectată procedura de mai sus, atunci probele de sânge
aflate în amestec cu alte tipuri de substanţe se colectează cu o spatulă şi se
depun în câte un recipient (eprubetă) din sticlă sau din material plastic, se
adaugă o substanţa de conservare (EDTA), se agită energic şi se închid
ermetic. Proba astfel conservată poate fi păstrată la o temperatură de
aproximativ 4 C, pentru o perioadă de maxim 30 zile. Pe durata transportului
trebuie să fie menţinută o temperatură de maxim 4 C, folosind lăzi frigorifice
 şi gheata.

 2.6.2 Urmele de salivă, transpiraţie şi secreţii nazale

Descriere
Urmele care pot fi folosite pentru identificarea unui individ utilizând examinarea
ADN a celulelor prezente în salivă/secreţii nazale sau prin metode serologice sunt:
• resturi de ţigară şi vase din care s-a băut (a existat un contact direct cu
buzele unei persoane);
• şerveţele;
• gumă de mestecat;
• timbre;
• plicuri;
• urme de muşcătură;
• urme de salivă pe părţi ale corpului;
• alimente parţial consumate;
• măşti faciale etc.

Descoperirea probelor
Probele constând în salivă sunt dificil de detectat cu ochiul liber. De aceea, ca
măsură de precauţie, ridicaţi şi conservaţi obiectele suspectate a fi purtătoare ale
acestui gen de probe sau orice probă prezentă în locuri predispuse a conţine salivă.
Secreţiile nazale au în mod frecvent un luciu caracteristic şi o strălucire argintie.
În lumină UV la 450-470 nm, prezintă o fluorescenta caracteristica.

Colectarea probelor
o documentaţi poziţia exactă (descriere, fotografiere şi/sau videofilmare,
schiţe).
o pentru suporturile neabsorbante se foloseşte un tampon steril umezit în apă
distilată.
o pentru suporturile absorbante probele se colectează în forma originală
împreună cu suportul. În general, plasaţi întregul suport (de ex. un rest de
ţigară) într-un ambalaj din hârtie steril.
o pentru materiale suport de mari dimensiuni, care nu pot fi transportate
(covoare mari, tapet etc.), se foloseşte un instrument steril (lame de bisturiu
sterile) pentru a tăia zona de interes, care ulterior se pune într-un ambalaj
din hârtie steril.
o conservaţi şi ambalaţi individual fiecare rest de ţigară. Îndepărtaţi cenuşa,
notaţi numele mărcii şi forma restului de ţigară, fotografiaţi metric înainte de
colectare, indicaţi partea de interes dacă este cazul (ex. capătul care a venit
în contact cu buzele persoanei).
o pentru probele de salivă prezente pe corpul persoanelor, folosiţi un tampon
umezit cu apă sterilă / ser fiziologic sau alcool etilic 75%.
 Protejarea probelor
Evitaţi contaminarea probelor în momentul recoltării (se utilizează mănuşi, salopete,
protecţii pentru încălţăminte, măşti). Preveniţi contaminarea cu material celular străin
(schimbaţi mănuşile, nu vorbiţi).
Folosiţi pensete sterile pentru manipularea resturilor de ţigară. Nu suflaţi pentru a
îndepărta cenuşa. Protejaţi probele de umiditate, de lumină solară directă şi de căldură.
Probele/obiectele umede trebuie să fie uscate la temperatura camerei şi în întuneric,
dacă este posibil.

Ambalarea/ depozitarea/ transportul

Ambalaţi probele uscate în cutii sau în containere din hârtie şi depozitaţi-le la
temperatura camerei, departe de lumina solară (posibil pentru o perioada nedefinită).
În cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca probele să fie protejate de
abraziuni, de contaminări sau de alte deteriorări. Fiecare obiect sau probă trebuie
ambalat individual şi etichetat.

Colectarea şi conservarea probelor de salivă

Salivă şi pete de salivă lichidă

o documentaţi poziţia probei (descriere, fotografiere şi/sau videofilmare,
schiţe).
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o urmele de salivă lichidă vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din
bumbac (recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din
bumbac (tip feşe) pentru absorbţia salivei lichide sau în amestec cu
mucilagii. Saliva astfel transferată va fi supusă operaţiei de uscare pe
suportul de recoltare şi apoi va fi ambalată într-un plic din hârtie sterilă
sau în eprubeta din material plastic (cutia din carton) special destinată,
care au rolul de a proteja fizic de următorul ambalaj (plic, colet), în care se
va introduce şi eticheta.
o urmele de salivă perfect uscate astfel preparate pot fi păstrate la
temperatura camerei pentru perioade de timp de până la un an. Dacă
probele se conservă pentru perioade mari de timp sau dacă urmele sunt în
stare umedă, păstrarea se va face în stare congelată, la temperaturi
cuprinse între -16 şi -20 C
 dacă nu poate fi respectată procedura de mai sus, atunci probele
de salivă lichidă se colectează cu o seringă sterilă sau cu o spatulă
şi se depun în câte un recipient (eprubetă) din sticlă sau din
material plastic şi se închid ermetic. Se inscripţionează eprubeta cu
datele probei (inclusiv numele persoanei care a ridicat urma).
Proba astfel conservată poate fi păstrată la o temperatură de
aproximativ 4 C, pentru o perioadă de maxim 30 zile. Pe perioada
transportului trebuie să fie menţinută temperatura de maxim 4 C,
 folosind lăzi frigorifice şi gheata.
 toate probele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie
etichetate cu numărul dosarului, data, ora, locaţia şi numele
persoanei care a recoltat.

Salivă prezentă pe obiectele care pot fi transportate

Din această categorie fac parte: obiecte vestimentare, resturi de ţigări, gume de
mestecat, pahare, alimente muşcate, alte obiecte pe suprafaţa cărora se presupune că
există salivă şi care pot fi uşor manipulate. Aceste obiecte suport vor fi ridicate ca atare,
fără a se preleva probele, respectând următoarele:
o documentaţi poziţia obiectului (descriere, fotografiere şi/sau videofilmare,
schiţe).
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament
de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru
încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o dacă saliva se află în stare lichidă sau umedă, obiectul suport conţinând
urma va fi supus procesului de uscare în condiţii naturale, ferit de surse de
radiaţii solare directe, de surse de căldură sau de curent de aer direct.
o fiecare obiect se va ambala separat în hârtie (plicuri etc.). Dacă pe obiectul
suport sunt prezente şi alte tipuri de probe, pentru a evita intercontaminarea
acestea vor fi protejate prin aplicarea unor coli din hârtie pe zonele care
conţin probele.
o ambalajul va fi inscripţionat şi sigilat corespunzător.
o obiectele conţinând probele de salivă în stare perfect uscată, ambalate în
hârtie, vor fi păstrate la temperatura camerei pentru o perioadă de timp de
până la un an. Pentru perioade mai mari de timp, vor fi păstrate congelate la
o temperatură cuprinsă între -16 şi -20 C.

Pete de salivă prezente pe obiecte de dimensiuni mari,

cu structură absorbantă, care pot fi tăiate
Din această categorie fac parte: covoare, pături, tapiţerie, obiecte din lemn sau din
material plastic etc.
o documentaţi poziţia obiectului (descriere, fotografiere şi/sau videofilmare,
schiţe).
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament
de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru
încălţăminte.
o se foloseşte instrumentar steril pentru detaşarea de restul obiectului a zonei
care conţine urma.
o dacă pe unul dintre aceste obiecte există pete de salivă umede, acestea se
vor lăsa să se usuce la aer înainte de ambalare.
o fiecare fragment tăiat va fi ambalat în hârtie curată, sigilat şi inscripţionat
corespunzător.

Pete de salivă prezente pe suprafeţe neabsorbante

ale unor obiecte care nu pot fi mişcate

Din această categorie fac parte: podele, birouri, suprafeţe metalice etc.
 documentaţi poziţia obiectului (descriere, fotografiere şi/sau videofilmare,
schiţe).
 evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
 folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
 se răzuieşte pata de salivă cu un bisturiu steril şi se transferă pe o foaie
de hârtie curată care se împătureşte sub forma unui plic tip farmacie.
 fiecare dintre plicurile tip farmacie va fi ambalat separat în câte un plic de
hârtie care va fi inscripţionat şi sigilat corespunzător.
 dacă pata nu poate fi răzuită, prelevarea se va realiza astfel:
a. sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile,
apă sterilă, soluţie alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt
instrument asemănător, ambalaje din hârtie şi mască de protecţie.
b. se ia un tampon steril şi se umectează cu una dintre soluţiile
menţionate mai sus.
c. se trece capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective,
astfel încât să se poată realiza o preluare a unei cantităţi cât mai mari
din urma vizată.
d. se îndepărtează capătul neutilizat cu ajutorul unui foarfece steril
sau a altui instrument steril sau în cazul recoltoarelor se introduce direct
în eprubeta suport.
e. se vor preleva câte două probe din aceeaşi regiune, dacă este
posibil.
f. tampoanele se usucă în condiţii sterile, ferite de surse de căldură ori
de radiaţii solare, după care se ambalează separat în două plicuri din
hârtie şi se etichetează. Probele astfel conservate pot fi păstrate la
temperatura camerei pentru o perioadă de până la un an, iar pentru
perioade mai mari de timp se congelează la o temp. cuprinsă între -16
şi -20 C.
g. În cazul probelor difuze se va preleva o urmă de control dintr-o
zonă adiacentă care nu conţine probe de salivă şi va fi urmată aceeaşi
tehnică pentru conservare, specificându-se pe ambalaj tipul probei.

Salivă depusă pe suprafeţe ruginite

sau aflată în amestec cu diverse tipuri de substanţe
 documentaţi poziţia obiectului (descriere, fotografiere şi/sau videofilmare,
schiţe).
 evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament
de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru
încălţăminte.
 folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
 dacă urma este în stare uscată - cu ajutorul unui bisturiu sau al altui
 instrument steril, se va răzui uşor zona unde se presupune că există urma
biologică, colectând crustele formate direct într-un ambalaj din hârtie. După
plasarea într-un alt ambalaj care îi va asigura securitatea şi după etichetarea
corespunzătoare, poate fi păstrată la temperatura camerei.
 dacă urma este în stare umedă - cu ajutorul unui tampon steril (bumbac sau
tifon), fără a fi umectat, va fi frecată uşor zona, până la transferul unei
cantităţi suficiente. Pot fi utilizate mai multe astfel de tampoane pentru
recoltarea unei probe. Înainte de ambalarea finală, acesta trebuie uscat în
condiţii sterile şi se păstrează la temperatura camerei.
 dacă urma este în stare lichidă - va fi recoltată ca atare, utilizând o seringă
sterilă, cu posibilitatea transferării într-un flacon din plastic sau din sticlă. Va
fi păstrată la temperatura de maxim 4 C până la ajungerea în laborator. Dacă
acest lucru nu este posibil, vor fi utilizate tampoane din bumbac sau bucăţi
de tifon steril pentru a tampona zona vizată, astfel încât să se realizeze o
concentrare a probei pe o suprafaţă cât mai mică.

 2.6.3 Urmele de secreţii vaginale şi spermă

Descriere
Secreţiile vaginale şi sperma au un potenţial ridicat de identificare prin examinarea
ADN-ului, din aceste motiv având o valoare probatorie ridicată, în special în cazurile de
viol. Probele de spermă au în general o coloraţie alb-gălbuie şi un aspect uşor rugos.

Căutarea probelor constituite din secreţii vaginale şi spermă

o urmele de spermă sunt deseori destul de dificil de detectat, fiind prezente
sub formă de pete de culoare gri-alb/ galben-bej pe obiecte diverse sau
pe părţi ale corpului.
o secreţiile genitale sunt foarte dificil de detectat, uneori chiar imposibil.
o utilizarea instrumentelor de iluminat cu lungime de undă în domeniul
ultravioletelor (lămpi UV, Polilight etc.) ajută la identificarea acestor tipuri
de probe.
o testele pentru stabilirea exactă a constituţiei probelor se efectuează în
cadrul laboratorului destinat acestui scop.
o urmele constituite din secreţii vaginale şi spermă pot fi identificate pe
victimă, astfel:
o pe suprafaţa corpului, vagin, penis, anus, gură, păr etc.;
o pe îmbrăcăminte (care a fost purtată în timpul sau după comiterea faptei
sau obiecte de îmbrăcăminte care au fost deja aruncate);
o pe lenjerie intimă, în special pantaloni, chiloţi, tampoane igienice.
Autorul poate fi purtător al acestor tipuri de urme, astfel:
• pe suprafaţa corpului, penis, păr;
• pe obiectele vestimentare purtate în timpul comiterii actului.
Urmele constituite din secreţii vaginale şi spermă pot fi identificate şi pe obiecte de
la faţa locului, astfel:
o lenjerie de pat, obiecte aflate în zona în care a avut loc actul infracţional sau
 în zone adiacente, unde pot fi găsite urme transferate;
o interiorul autovehiculelor (tapiţerie);
o obiecte folosite la şters de către autor sau de către victimă (de ex. şerveţele,
prosoape etc.);
o prezervative;
o dacă actul infracţional a avut loc în mediul exterior, probele pot fi identificate
în zona adiacentă pe suporturi diverse, cum ar fi: sol, plante etc.).

Protejarea probelor
Evitaţi contaminarea probelor în momentul recoltării prin folosirea mănuşilor şi a
costumelor de protecţie. Preveniţi contaminarea cu material biologic provenit din diverse
surse, schimbaţi mănuşile după fiecare recoltare, nu vorbiţi.

Ambalarea, depozitarea şi transportul

Ambalaţi în cutii sau containere din hârtie probele recoltate doar după ce acestea
au fost perfect uscate şi depozitaţi-le la temperatura camerei, fără a fi expuse radiaţiei
solare directe.
În cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca probele să fie protejate de
abraziuni, de contaminări sau de alte deteriorări. Fiecare urmă trebuie să fie ambalată
individual şi etichetată.

Colectarea si conservarea spermă/secreţii vaginale în formă lichidă

o documentaţi în detaliu forma şi localizarea (descriere, fotografiere etc.).
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o urmele de spermă lichidă vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din
bumbac (recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din
bumbac (tip feşe) pentru absorbţia spermei lichide. Sperma astfel
transferată va fi supusă operaţiei de uscare pe suportul de recoltare şi
apoi acesta va fi ambalat într-un plic din hârtie sterilă sau în eprubeta din
material plastic (cutia din carton) special destinată, care au rolul de a
proteja fizic de următorul ambalaj (plic, colet). Ultimul ambalaj se
etichetează.
o dacă sunt perfect uscate, urmele de spermă astfel preparate pot fi
păstrate la temperatura camerei pentru perioade de timp de până la 5 ani.
Pentru perioade mai mari de timp sau dacă urmele sunt în stare umedă,
se păstrează la o temperatură cuprinsă între -16 şi -20 C.
o toate probele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie etichetate cu
numărul dosarului, data, ora, locaţia şi numele persoanei care a recoltat,
o dacă nu poate fi respectată procedura de mai sus, atunci probele de
spermă sau de secreţii vaginale se colectează cu o seringă sterilă sau cu
o spatulă şi se depun într-un recipient (eprubetă) din sticlă sau din
 material plastic care se închide ermetic. Proba astfel ambalată poate şi
păstrată la o temperatură cuprinsă între -16 C şi -20 C pentru o perioadă
de maxim 5 ani. Pe durata transportului trebuie să fie menţinută
temperatura de conservare, folosind lăzi frigorifice şi gheata.

Probe constituite din spermă/secreţie vaginală

prezente pe obiecte care pot fi transportate
Din această categorie fac parte obiectele vestimentare, cearşafurile, păturile etc. pe
suprafaţa cărora sunt vizibile, cu ochiul liber sau cu un instrument de iluminat adecvat,
urme cu aspect de spermă/secreţie vaginală.
o documentaţi în detaliu localizarea (descriere, fotografiere etc.) obiectului.
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament
de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru
încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o dacă probele sunt în stare umedă, vor fi luate măsuri pentru uscarea
acestora fără a fi contaminate.
o fiecare obiect se va ambala separat în hârtie, protejând probele prezente
împotriva intercontaminării prin aplicarea unor coli din hârtie pe suprafaţa
acestora.
o ambalajul va fi inscripţionat şi sigilat corespunzător.
o obiectele ambalate conţinând probele în stare perfect uscată pot fi păstrate la
temperatura camerei pentru o perioadă de maxim 5 ani.

Probe constituite din spermă/secreţie vaginală

prezente pe obiecte de dimensiuni mari, care pot fi tăiate
o din această categorie fac parte: covoarele, păturile, tapiţeria, obiectele din
lemn sau din metal aflate în scena infracţiunii.
o documentaţi în detaliu localizarea (descriere, fotografiere etc.) obiectului.
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament
de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru
încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o se foloseşte un instrument steril contondent (bisturiu, foarfecă) pentru a se
decupa zona care conţine urma.
o dacă urma este în stare umedă, vor fi luate măsuri pentru uscarea acesteia
în condiţii care să evite contaminarea sau intercontaminarea.
o fiecare fragment tăiat va fi ambalat iniţial în hârtie curată, apoi într-un alt
ambalaj din hârtie (colet, plic) care se inscripţionează corespunzător.
o fragmentele de obiecte conţinând probe în stare perfect uscată pot fi păstrate
la temp. camerei pentru o perioadă de maxim 5 ani.

Probe de spermă/secreţie vaginală aflate

pe suprafeţe neabsorbante ale unor obiecte care nu pot fi mişcate
Din această categorie fac parte: podele, obiecte de mobilier, suprafeţe
metalice, din lemn sau din material plastic, sticlă etc.
 Se fixează fotografic obiectul la locul faptei, precum şi localizarea probei.
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o se răzuieşte urma de spermă/secreţie vaginală cu un bisturiu steril şi se
transferă pe o foaie de hârtie curată care se împătureşte sub forma unui
plic.
o se curata bisturiul după recoltarea fiecărei pete pentru a se evita
contaminarea.
o fiecare dintre probele recoltate va fi ambalată separat în câte un plic de
hârtie care va fi inscripţionat şi sigilat corespunzător.
o dacă pata nu poate fi răzuită, atunci prelevarea se va realiza astfel:
 sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile,
apă sterilă, soluţie alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt
instrument, ambalaje din hârtie şi mască de protecţie.
 se ia un tampon steril şi se umectează cu apă sterilă.
 se trece capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective,
astfel încât să se poată realiza preluarea unei cantităţi cât mai mari
de urmă.
 se îndepărtează capătul neutilizat cu ajutorul unui foarfece steril
sau alt instrument steril.
 se vor preleva câte două probe din aceeaşi regiune.
 tampoanele se usucă în condiţii sterile, ferite de surse de căldură
ori de radiaţii solare. Dacă acest lucru nu este posibil, se păstrează
la maxim 4 C până la ajungerea în laborator.
 fiecare urmă se ambalează separat în două plicuri din hârtie şi se
etichetează.
 în cazul probelor difuze se va preleva prin aceeaşi tehnică o urmă
de control dintr-o zonă adiacentă care nu conţine urme de spermă.

Probe constituite din spermă/secreţii vaginale depuse pe

suprafeţe ruginite sau aflat în amestec cu diverse tipuri de substanţe
Se fixează fotografic obiectul la locul faptei, precum şi localizarea probei.
Dacă urma este uscată
 documentaţi în detaliu forma şi localizarea (descriere, fotografiere etc.).
 evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament
de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru
încălţăminte.
 folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
 cu ajutorul unui bisturiu sau al altui instrument steril, se va răzui uşor zona
unde se presupune că există urma biologică, colectând crustele formate
direct într-un ambalaj din hârtie. După plasarea într-un alt ambalaj care îi va
asigura securitatea şi după etichetarea corespunzătoare, poate fi păstrată la
temperatura camerei.
Dacă urma este umedă
o documentaţi în detaliu forma şi localizarea (descriere, fotografiere etc.).
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament
de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru
încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o cu ajutorul unui tampon steril (bumbac sau tifon), fără a fi umectat, va fi
frecată uşor zona, până la transferul unei cantităţi suficiente de substanţa. Pot
fi utilizate mai multe astfel de tampoane pentru recoltarea unei probe.
o sperma astfel transferată va fi supusă operaţiei de uscare pe suportul de
recoltare şi apoi acesta va fi ambalat într-un plic din hârtie sterilă sau în
eprubeta din material plastic (cutia din carton) special destinată, care au rolul
de a proteja fizic de următorul ambalaj (plic, colet), în care se va introduce şi
eticheta.
Dacă urma este lichidă:
o documentaţi în detaliu forma şi localizarea (descriere, fotografiere etc.).
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament
de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru
încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o urmele de spermă lichidă vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din
bumbac (recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din
bumbac (tip faşă) pentru absorbţia spermei lichide. Sperma astfel transferată
va fi supusă operaţiei de uscare pe suportul de recoltare şi apoi acesta va fi
ambalat într-un plic din hârtie sterilă sau în eprubeta din material plastic
(cutia din carton) special destinată, care au rolul de a proteja fizic de
următorul ambalaj (plic, colet), în care se va introduce şi eticheta. Dacă acest
lucru nu este posibil, atunci urma va fi recoltată ca atare utilizând o seringă
sterilă, cu posibilitatea transferării într-un flacon din plastic sau din sticlă.
Până la ajungerea în laborator, proba va fi păstrată în stare congelată la o
temperatură cuprinsă între -16 şi -20 C.
o dacă sunt perfect uscate, urmele de spermă astfel preparate pot fi păstrate la
temperatura camerei pentru perioade de timp de până la 5 ani. Pentru
perioade mai mari de timp sau dacă urmele sunt în stare umedă, se
păstrează la o temperatură cuprinsă între -16 şi -20 C.
o toate probele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie etichetate cu
numărul dosarului, data, ora, locaţia şi numele persoanei care a recoltat,.

Probe constituite din spermă/secreţii vaginale

depuse în/pe prezervative
 se fixează fotografic obiectul la locul faptei.
 evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
 folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
 daca probele se afla in stare uscata, va fi colectat prezervativul ca atare
 şi depus in ambalaj (plic) din hârtie care va fi etichetat.
 daca probele se afla in stare umeda sau lichida, atunci se procedează
astfel:
 daca in interiorul prezervativului se afla sperma, aceasta se
extrage cu ajutorul unei seringi (fără ac) şi se depune pe un
tampon steril din bumbac care se usucă in condiţii sterile la
temperatura camerei sau intr-un recipient din material plastic
sau din sticla steril care se închide ermetic şi se congelează
la o temperatura cuprinsa intre - 16 şi -18°C. In timpul
transportului recipientului cu sperma colectata trebuie sa fie
menţinuta temperatura de congelare prin folosirea lăzilor
frigorifice cu gheata.
 prezervativul astfel golit va fi uscat la temperatura camerei,
păstrând distribuţia originala a probelor, fără
intercontaminarea suprafeţei exterioare cu cea interioara.
 după uscare, se ambalează în hârtie curata şi apoi intr-un
plic care se va eticheta.

Probe biologice recoltate de la victimele infracţiunilor sexuale

o victimele vor fi examinate întotdeauna de către medicul legist, care va stabili
modalitatea de recoltare.
o se pot ridica secreţii vaginale, anale sau orale.
o fiecare proba recoltata va fi uscata la aer, ambalata separat, etichetata şi
înaintata la laborator in cel mai scurt timp posibil.

 2.6.4 Urmele de depozite subunghiale şi unghii

Descriere
Unghiile pot asigura o sursă probatorie prin analizarea materialului biologic
conţinut pe suprafaţa acestora şi / sau sub formă de depozit. Ele pot proveni de la
victimă sau de la autor, în funcţie de care este căutat materialul biologic.
Infracţiunile în care unghiile şi/sau depozitele subunghiale pot avea importanta
includ faptele comise cu violenta, atunci când există un contact direct între victimă şi
autor ca urmare a atacului sau apărării.

Protejarea probelor biologice din depozitul subunghial

Evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament de
protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru încălţăminte.
Folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
Dacă recoltarea nu se face la faţa locului, fiecare mână se ambalează separat în
pungi din hârtie care se leagă cu bandă adezivă pe încheietura mâinii, astfel încât să nu
existe posibilitatea pierderii sau detaşării accidentale a acestor probe până în momentul
efectuării necropsiei la serviciul de medicină legală. La fel se procedează şi pentru
picioarele victimei, dacă aceasta este găsită descălţată.
 Recoltarea probelor biologice din depozitul subunghial
Metoda de recoltare depinde de tipul de urmă care se presupune că va fi
descoperită: depozit subunghial sau unghii.
Depozitul subunghial
Probele biologice din depozitul subunghial pot fi depuse stratificat pe ambele părţi
ale unghiilor (de la mâini şi, dacă este cazul, de la picioare). Recoltarea acestor tipuri
de probe se realizează astfel:
o se documentează probele la locul faptei.
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
o sunt necesare tampoane sterile (recoltoare, baghete subţiri din plastic sau
din lemn având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă, soluţie
alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt instrument asemănător şi
ambalaje din hârtie.
o se ia un tampon steril şi se umectează cu apă sterilă, cu soluţie alcoolică
75% sau cu ser fiziologic.
o se pot preleva microurmele atât de pe partea interioară, cât şi de pe cea
exterioară a unghiilor cu ajutorul unui tampon umectat steril, prin frecare
uşoară, evitându-se pe cât posibil contactul tamponului cu pielea.
o se trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective,
astfel încât să se poată recolta majoritar celulele epiteliale remanente în
stratul superficial şi totodată să se realizeze o concentrare a microurmei
într-o zonă cât mai mică a tamponului.
o tamponul se usucă în condiţii sterile, ferit de surse de căldură, de radiaţii
solare sau de curenţi de aer. Dacă nu este posibil ca tampoanele să fie
uscate, se păstrează prin congelare la o temperatură cuprinsă între -16 C
şi -20 C până la ajungerea în laborator.
o după recoltarea materialului biologic reţinut superficial pe suprafaţa
exterioară şi pe cea interioară a unghiilor, se trece la recoltarea
depozitului subunghial constituit din materie vizibilă, astfel:
- cu ajutorul unei spatule subţiri sau a unui bisturiu, se detaşează materia
reţinută între unghii şi piele (depozitul) direct pe suprafaţa unei hârtii
curate. Depozitul fiecărui deget va fi tratat, ambalat şi etichetat separat.
• După recoltare, probele se ambalează în al doilea plic, se etichetează
şi se sigilează.

Unghiile
 dacă este posibil, unghiile sunt tăiate folosind foarfece sterile. Probele se
colectează separat pentru fiecare deget în hârtie curată, etichetând de
fiecare dată ambalajul.
 după recoltare, probele se ambalează în al doilea plic, se etichetează şi se
sigilează.
  2.6.5 Firele de păr

Descriere
Părul uman, corporal sau capilar, este important pentru examinarea ADN. De
asemenea, poate fi determinate! specia din care face parte animalul. Aplicaţii
criminalistice:
 examinarea ADN a celulelor prezente în bulbul firului de păr, analiza
mitocondrială a firelor de păr.
 examinări toxicologice.
 examinări morfologice (aspect, culoare, canalul medular, keratină, păr
smuls/colorat, paraziţi etc.).

Căutarea firelor de păr

În cazul infracţiunilor cu violenta, o atenţie deosebită trebuie să fie acordată
părului de pe hainele cadavrului, din depozitele subunghiale ale victimei/autorului, de pe
uneltele folosite la comiterea faptei, de pe măştile faciale sau de pe caşti, cagule, şepci,
din vehicule (tetiere) etc.
În cazul unor infracţiuni sexuale, firele de păr pot fi găsite pe lenjeria de pat şi pe
haine, precum şi pe cadavrul victimei/autorului. În cazul unor accidente de circulaţie,
părul uman poate adera la zonele de impact.

Ambalarea/ depozitarea/ transportul

Depozitaţi separat părul în litigiu şi cel model de comparaţie în coli de hârtie
împăturite sau în mici pungi din hârtie, în funcţie de zona de unde au fost colectate şi
asiguraţi-vă că au fost bine închise. Etichetaţi firele de păr în litigiu în mod clar. În ceea
ce priveşte ambalarea pentru transport, asiguraţi-vă că probele sunt protejate împotriva
contaminării şi a altor deteriorări. Fiecare urmă trebuie să fie ambalată individual şi
etichetată clar.

Recoltarea şi conservarea firelor de păr

Probe model de comparaţie

 evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind echipament
de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru
încălţăminte.
 folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
 firele de păr individuale, provenind din diferite zone ale corpului, pot varia
foarte mult. Din acest motiv, trebuie să fie colectate modele de comparaţie
suficiente.
 folosiţi un nou pieptene pentru a pieptăna părul pe o coală de hârtie.
Conservaţi pieptenele şi părul împreună cu coala de hârtie.
 din aproximativ 5 zone separate ale capului, smulgeţi cel puţin 10 fire de păr
prinzându-le din apropierea rădăcinii.
În cazul incendiilor, trebuie să fie colectat păr model de comparaţie nedeteriorat
din zonele relevante ale corpului autorului.
 Trebuie să se acorde o grijă deosebită atunci când se colectează probe (mănuşi,
salopete, protecţie pentru încălţăminte, măşti). Preveniţi intercontaminarea cu material
celular străin (schimbaţi mănuşile, nu vorbiţi). Protejaţi probele de umiditate, de lumină
solară directă şi de căldură. Lăsaţi părul umed să se usuce la temperatura camerei. Nu
colectaţi probe folosind benzi adezive. Colectaţi firele de păr care au material biologic
folosind o pensetă cu vârfurile plate, fără atingerea bulbului sau tecii epiteliale.

Probe în litigiu
o documentaţi poziţia unde a fost descoperită urma (descriere, fotografiere,
schiţa).
o evitaţi contaminarea atunci când se colectează probele, folosind
echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte.
o folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
o colectaţi cu grijă părul care a fost observat cu ochiul liber sau cu
instrumente optice, folosind pensete cu vârful plat.
o conservaţi părul care a aderat la alte suporturi (posibil urme de sânge,
spermă sau alte probe), împreună cu suportul;
o folosiţi un nou pieptene pentru a pieptăna pe o coală de hârtie material
model de comparaţie din zona pubiană (medicul sau persoana implicată ar
trebui să facă acest lucru). Conservaţi pieptenele şi părul împreună.
o dacă se suspectează incendierea, se caută păr ars (de ex. pe spatele
mâinii autorului) pentru descoperirea urmelor de ardere a părului, folosind
lupa dacă este necesar; se fotografiază înainte de a colecta aceste probe.
Părul ars se taie, păstrând capetele intacte.
o tăiaţi părul foarte scurt folosind un aparat de ras de unică folosinţă şi
colectaţi firele de păr pe o coală de hârtie poziţionată dedesubt. Uscaţi
părul şi ambalaţi-l într-o coală de hârtie împăturită.
o înainte de a utiliza bandă adezivă pentru a colecta alte tipuri de probe
care aderă la suport (urme de ardere, urme de explozivi, reziduuri de fum,
sticlă şi fibre textile etc.), se ridică părul vizibil care aderă direct la suport.
o dacă este posibil, nu schimbaţi poziţia firelor de păr aflate la faţa locului
(„probă de situaţie” - de ex. unealta folosită la comiterea faptei) ori a firelor
de păr deteriorate ( de ex. zdrobite sub un ciob de sticlă), ci conservaţi
această urmă împreună cu suportul.
o fiecare grup de urme se ambalează separat, ambalajele fiind
inscripţionate şi sigilate corespunzător.
o recoltarea se va face cu mare grijă pentru a nu se pierde celulele de ţesut
ataşate de rădăcina firului de păr.
o dacă părul este impregnat cu sânge sau cu alte fluide biologice, fiecare
urmă distinctă se va ambala separat.
o urmele se păstrează în frigider şi se înaintează la laborator în cel mai
scurt timp posibil.
  2.6.6 Urmele de fecale şi urină

Descriere
Aceste tipuri de probe biologice pot fi examinate din punct de vedere al geneticii
judiciare pentru identificarea persoanei de la care provin şi parţial din punct de vedere
chimic sau toxicologic (urina).
Este ştiut faptul că fecalele, indiferent de origine, sunt un mediu bacteriologic foarte
bun. Acesta poate duce la distrugerea oricărei microurme biologice, care ar putea sta la
baza stabilirii unui profil genetic, dar, în anumite situaţii şi cu o prelevare corectă a
microurmelor care conţin celule nucleate, acestea pot fi genotipate.

Căutarea probelor
Acestea pot proveni atât de la victime, cât şi de la autori. Identificarea acestor
tipuri de probe se poate face după proprietăţile morfologice.

Protejarea probelor
Evitaţi contaminarea probelor în momentul recoltării (utilizaţi mănuşi, salopete,
protecţii pentru încălţăminte, măşti). Preveniţi contaminarea cu material celular străin
(schimbaţi mănuşile, nu vorbiţi). Protejaţi probele de umiditate, de lumină solară directă
şi de căldură. Probele umede trebuie să fie uscate la temperatura camerei şi la
întuneric, dacă este posibil.

Ambalarea, depozitarea şi transportul

Ambalaţi probele uscate în cutii sau în containere din hârtie şi depozitaţi-le la
temperatura camerei departe de lumina solară (posibil pentru o perioadă indefinită);
depozitaţi şi expediaţi alte probe la -20°C.
În cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca probele să fie protejate de
abraziuni, de contaminări sau de alte deteriorări. Fiecare obiect purtător de urmă trebuie
să fie ambalat individual şi etichetat clar.

Recoltarea probelor biologice

constituite din materii fecale sau urină
• documentaţi în detaliu forma şi localizarea (descriere, fotografiere, schiţa).
• sunt necesare mănuşi de protecţie (chirurgicale), tampoane sterile, apă sterilă
sau ser fiziologic, foarfece sau alt obiect asemănător, ambalaje din hârtie şi
mască de protecţie.
• dacă probele sunt găsite pe un alt material (de ex. hârtie igienică, obiecte de
îmbrăcăminte), lăsaţi probele în starea în care se află şi conservaţi întregul
material suport.
• colectaţi şi depozitaţi fecalele tari sau uscate prin frecarea exteriorului
fecalelor cu un tampon.
• fecalele lichide sunt în general mai puţin valoroase pentru examinări; dacă
este necesar, probele se vor conserva la o temp.cuprinsă între 16 C şi -20 C.
 Recoltarea şi conservarea probelor constituite din materii fecale
Pentru prelevarea microurmelor de celule nucleate care ajung în special pe
suprafaţa materiilor fecale în urma contactului prelungit cu mucoasa intestinală,
trebuie să se respecte următoarele:
o echipamentul necesar este constituit din mănuşi de protecţie
(chirurgicale), tampoane sterile, apă sterilă, soluţie alcoolică 75% sau ser
fiziologic, foarfece sau alt instrument asemănător, ambalaje din hârtie şi
mască de protecţie.
o se ia un tampon steril (recoltor tip exudat) şi se umectează cu una din
soluţiile descrise.
o se tamponează printr-o frecare foarte uşoară suprafaţa exterioară a
materiilor fecale, astfel încât să se evite intrarea în profunzime.
o tamponul se usucă în condiţii sterile, ferit de surse de căldură şi de radiaţii
solare. Dacă acest lucru nu este posibil, se păstrează la maxim 4 C până
la ajungerea în laborator.
o se ambalează în două plicuri, se etichetează şi sigilează corespunzător.

Mod de lucru pentru recoltarea

şi conservarea probelor constituite din urină
o urina trebuie să fie colectată în stare lichidă şi într-un volum cât mai mare,
deoarece celulele prezente urmează să fie concentrate in laborator,
obţinându-se în final un extract al acestora;
o pentru colectarea urinei sunt necesare următoarele: seringă sterilă cu o
capacitate de peste 5 ml, recipient steril cu un volum suficient de mare
pentru a fi transferată;
o urina va fi transferată în containere curate, sterile (din material plastic sau din
sticlă) cât mai repede posibil;
o fiecare container va fi sigilat şi inscripţionat corespunzător;
o după colectare, urina trebuie să fie păstrată la o temperatură de maxim 4 C
până la ajungerea în laborator.

 2.6.7 Urmele de muşcătură

Descriere
Urmele de muşcături pot proveni de la oameni sau de la animale. Pot fi găsite de
regula pe piele şi pe alimente parţial consumate, pe guma de mestecat etc. Cel mai
frecvent se întâlnesc în cazul infracţiunilor sexuale, când provin de la victima şi/sau
autor.
Urmele de muşcături pot fi analizate atât în ceea ce priveşte forma (alinierea,
dimensiunile şi orientarea dinţilor etc.), cât şi prin examinarea ADN a salivei remanente în
zona muşcăturii.

Căutarea urmelor
Urmele de muşcături provoacă frecvent mici sângerări şi/sau urme de dinţi dispuse
în cerc (corespunzător urmelor ambelor arcade dentare) sau în semicerc
(corespunzător urmei unei singure arcade dentare). Uneori o urmă de muşcătură constă
doar în una sau mai multe vânătăi (doar hemoragie subcutanata, fără urme de dinţi). O
rană deschisă (muşcătura prin zgâriere) este rară. In cazul unor muşcături urmate de
sugere, în afara de urmele de dinţi apare în centru o vânătaie neregulata circulară.
Urmele de muşcătura sunt rezultatul:
• unei agresiuni fizice (atac şi apărare); de exemplu abuz de minori,
infracţiuni sexuale, omor etc.;
• unei muşcături „din dragoste";
• muşcăturii create de animale (pe persoane vii sau pe cadavre).

Fixarea si ridicarea urmelor

Urmele de muşcătura vor fi fixate şi ridicate în cel mai scurt timp din cauza faptului
că aspectul acestora se poate modifica în doar câteva ore (ca rezultat al uscării,
deformării etc.);
Efectuaţi fotografii de fixare cat mai repede posibil, astfel:
• fotografii de orientare şi de detaliu;
• toate fotografiile vor fi realizate folosind un etalon metric.
• toate fotografiile vor fi efectuate perpendicular pe suprafaţa urmei
şi cel puţin una trebuie să reprezinte urma în totalitate (mai ales
dacă muşcătura este circulara).
Efectuaţi fotografii şi după circa 6 ore în cazul muşcăturilor proaspete pe o
persoană în viată (vânătăile şi urmele de dinţi se pot evidenţia mai clar după acest
interval de timp).
Recoltaţi probele de saliva cu tampon umezit cu ser fiziologic/apă distilata sterila,
prin tamponare cu presiune redusă;
Colectaţi şi conservaţi probele de saliva (a se vedea secţiunea „ Urme de saliva,
transpiraţie si secreţii nazale ")
Colectaţi şi conservaţi probele de ruj (a se vedea secţiunea „ Urme de
buze”);

Numai după efectuarea acestor paşi se va trece la fixarea şi ridicarea urmelor

de muşcătură prin intermediul mulajului.

Dacă urma de muşcătură este redată în relief, aceasta va fi ridicată prin mulaj.
Materialul de mulaj trebuie să fie ales în funcţie de caracteristicile materialului în
care a fost făcută muşcătura, mai exact în funcţie de rezistenţa la presiune, la căldură şi
de cantitatea de apa din compoziţie:
- dacă materialul conţine substanţe solubile în apă (de exemplu ciocolată,
anumite tipuri de brânză etc.), atunci urma de muşcătură trebuie să fie
izolată de materialul de mulaj prin pulverizarea unui strat de fixativ de păr. De
asemenea, este indicată utilizarea unui spray siliconic pentru a preîntâmpina
aderarea compoziţiei de mulaj la materialul suport atunci când acesta este
poros. Se pot folosi compoziţii de mulaj pe bază de ghips dentar (la care se
poate adăuga puţină sare de bucătărie pentru micşorarea timpului de întărire)
sau materiale siliconice.
- în cazul tuturor suporturilor care au o consistenta redusă (salam, pate, ficat
 etc.), se va pulveriza urma de muşcătura cu spray fixativ pentru a întări şi
proteja suprafaţa acesteia. Se preferă utilizarea materialelor siliconice sau a
celor pe bază de cauciuc.
- urmele de muşcături prezente pe suprafeţe sensibile la căldură (unt,
ciocolată, prăjituri etc.) se vor ridica prin mulaj cu materiale siliconice, după
întărirea cu spray fixativ;
- în cazul urmelor prezente pe pielea unei persoane vii, dacă există o rană, se
consultă medicul curant înainte de realizarea mulajului cu materiale siliconice.
- în cazul urmelor prezente pe cadavre, nu trebuie recoltată suprafaţa
purtătoare (pielea) şi conservată în alcool izopropilic sau în formol, întrucât
aceasta se va contracta şi deforma ca dimensiune şi ca detalii caracteristice.
În aceste cazuri urma de muşcătura se va fixa prin fotografiere metrică şi se
va ridica prin mulaj.

Ambalarea/ depozitarea/ transportul

• acoperiţi muşcătura pentru a o proteja temporar de deteriorări mecanice, de
uscare şi de contaminare cu material celular străin (de exemplu prin aplicarea
unor plasturi).
• plasaţi tampoanele cu probe de salivă în ambalaje curate (cutii din carton,
temporar în pungi din hârtie) şi lăsaţi-le să se usuce complet la temperatura
camerei, fără lumină solară directă.
• conservaţi toate obiectele de îmbrăcăminte şi ambalaţi-le corespunzător (cutii
din carton, pungi sau/şi coli din hârtie).
• fiecare urmă sau obiect de îmbrăcăminte trebuie să fie ambalat individual şi
etichetat corespunzător;
• materialele perisabile pe care sunt prezente urme de muşcături (fructe,
ciocolată, caşcaval etc.) se vor conserva şi transporta refrigerate (între 2-5°C).
• urmele prezente în fructe pot fi conservate în soluţie de formol 0,5%, (numai
după recoltarea probelor biologice) pentru a preveni modificarea ca
urmare a uscării, descompunerii etc. Nu este indicat să se lase fructul în
soluţie pentru a fi expediat prin poştă, deoarece se poate rupe şi amesteca
cu soluţia ca rezultat al şocurilor. Un măr care prezintă urme de muşcătură
trebuie să fie fixat prin imersie în soluţie timp de câteva ore şi apoi înfăşurat
în hârtie îmbibată în soluţie de formol.

Recoltarea şi conservarea
microurmelor biologice identificate în zona muşcăturilor
• sunt necesare echipament de protecţie (salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte), tampoane sterile (baghete subţiri din plastic
sau din lemn având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă sau ser
fiziologic, foarfece sau alt instrument asemănător, ambalaje din hârtie şi
mască de protecţie.
• folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
• se ia un tampon steril şi se umectează cu apă sterilă, soluţie alcoolică 75%
sau ser fiziologic.
• se trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel
 încât să se poată recolta majoritatea celulele epiteliale remanente în stratul
superficial şi totodată să se realizeze o concentrare a microurmei într-o zonă
cât mai mică a tamponului.
• tamponul se usucă în condiţii sterile, ferit de surse de căldură şi de radiaţii
solare. Dacă acest lucru nu este posibil, se păstrează la maxim 4 C până la
ajungerea în laborator.
• se ambalează corespunzător în două plicuri, se etichetează şi se sigilează.

 2.6.8 Probe provenite din contactul cu pielea şi cu transpiraţia

Descriere
Prin manipularea de mai multe ori a unui obiect vor fi transferate pe suprafaţa
acestuia celule epiteliale care se vor depune stratificat. Acestea sunt probe care pot fi
folosite pentru a identifica un individ prin intermediul genotipării celulelor nucleate care
au fost transferate prin contact sau transpiraţie (contact tegumentar).
La recoltarea acestui gen de microurme biologice trebuie să se ţină cont de
această dispunere în straturi, deoarece oferă posibilitatea prelevării microurmelor sau a
probelor biologice care provin de la persoane diferite, în funcţie de modul de prelevare.
Aceste tipuri de probe pot fi găsite pe cele mai variate suporturi, cum ar fi:
• haine (încălţăminte);
• mănuşi;
• pălării sau măşti;
• arme folosite la comiterea faptei (cuţit, armă de foc, piatră etc.), unelte
folosite la spargere (şurubelniţa, levier etc.) sau alte obiecte;
• piele (de ex. pielea victimei);
• vehicule (volan, schimbător de viteze etc.).

Căutarea probelor
Urmele provenind din contact sunt, de regulă, invizibile. De aceea, ca măsură de
precauţie, conservaţi orice obiecte care pot furniza asemenea probe sau zonele din
care se pot colecta astfel de probe (de ex. guler şi bată), chiar dacă doar se bănuieşte
existenţa lor. Folosiţi o iluminare corespunzătoare pentru efectuarea căutării.

Recoltarea probelor
 sunt necesare echipament de protecţie (salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte), tampoane sterile (recoltoare, baghete subţiri
din plastic sau din lemn având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă,
soluţie alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt instrument
asemănător, ambalaje din hârtie şi mască de protecţie.
 folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
 documentaţi localizarea probei (descriere, fotografiere, schiţa).
 pentru suporturile neabsorbante, se foloseşte un tampon steril umezit cu apă
distilată sterilă.
 pentru suporturi absorbante, probele se colectează în forma originală
împreună cu suportul. În general, plasaţi întregul suport (de ex. un obiect de
 îmbrăcăminte) într-un ambalaj din hârtie curată.
 pentru materiale suport de mari dimensiuni, care nu pot fi transportate
(covoare mari, tapet etc.) se foloseşte un instrument steril (lame de bisturiu)
pentru a tăia zona de interes, care ulterior se pune într-un ambalaj din hârtie
curată.

Protejarea probelor
Evitaţi contaminarea când se colectează probe ( utilizaţi mănuşi, salopete,
protecţie pentru încălţăminte). Preveniţi contaminarea cu material celular străin
(schimbaţi mănuşile, nu vorbiţi). Protejaţi probele de umiditate, de lumină solară directă
şi de căldură. Probele umede trebuie să fie uscate la temperatura camerei şi în întuneric,
dacă este posibil.

Ambalarea/ depozitarea/ transportul

Ambalaţi probele uscate în cutii sau în containere din hârtie şi depozitaţi-le la
temperatura camerei departe de lumina solară (posibil pentru o perioada indefinită).
În cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca probele să fie protejate de
abraziuni, de contaminări sau de alte deteriorări. Fiecare obiect purtător de urmă trebuie
ambalat individual şi etichetat clar.

Recoltarea şi conservarea microurmelor biologice de transfer

În cazul în care probele biologice nu formează depozite sau pete vizibile pe obiecte
şi există numai suspiciunea unui transfer de celule către un anumit suport (prin frecare ,
apucare etc.) probele se recoltează astfel:
a) sunt necesare echipament de protecţie (salopetă, mănuşi, mască
facială, protecţie pentru încălţăminte), tampoane sterile (recoltoare, baghete subţiri din
plastic sau din lemn având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă, soluţie
alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt instrument asemănător, ambalaje din
hârtie şi mască de protecţie.
b) folosiţi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile.
c) documentaţi localizarea probei (descriere, fotografiere, schiţa).
d) în toate cazurile în care este posibil se vor înainta la laborator obiectele
purtătoare ca atare, având grijă să nu se contamineze sau intercontamineze.
e) dacă obiectele purtătoare nu se pot ridica de la locul faptei din cauza
naturii sau a dimensiunilor acestora, recoltarea probei biologice se face prin transfer pe
un suport apt de a fi examinat în laborator, astfel:

o sunt necesare tampoane sterile (baghete subţiri din plastic sau din
lemn având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă, soluţie
alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt instrument
asemănător, ambalaje din hârtie şi mască de protecţie;
o se ia un tampon steril şi se umectează cu una dintre soluţiile de mai
sus;
o se trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective,
astfel încât să se poată recolta majoritar celulele epiteliale remanente
în stratul superficial şi totodată să se realizeze o concentrare a
 microurmei într-o zonă cât mai mică a tamponului;
o se îndepărtează capătul neutilizat cu ajutorul unui foarfece steril sau al
altui instrument steril;
o tamponul se usucă în condiţii sterile, ferit de surse de căldură şi de
radiaţii solare. Dacă acest lucru nu este posibil, se păstrează la maxim
4 C până la ajungerea în laborator;
o se ambalează corespunzător în două plicuri, se etichetează şi se
sigilează.

 2.6.9 Probe biologice depuse pe suporturi atipice

La căutarea probelor biologice se va ţine seama de proprietăţile morfologice sau

fizico-chimice ale acestora, iar recoltarea se va realiza diferit, în funcţie de natura
materialului biologic şi de suport.

Sol care conţine probe biologice (sânge, salivă sau alte secreţii)
a) sunt necesare echipament de protecţie (salopetă, mănuşi, mască
facială, protecţie pentru încălţăminte), spatulă, ambalaje din hârtie şi mască de protecţie.
b) documentaţi localizarea probei (descriere, fotografiere, schiţa).
c) cu ajutorul unei spatule sau al altui obiect adecvat se colectează urma
direct într-un ambalaj din hârtie curată. Dacă urma este umedă, mai întâi se va usca şi
apoi va fi plasată într-un alt ambalaj care îi va asigura condiţiile optime de păstrare. Ca
variantă de conservare, este posibilă păstrarea la o temperatură de maxim 4 C până la
ajungerea în laborator.

Uleiuri sau vaseline amestecate cu

probe biologice (sânge, salivă sau alte secreţii)
a) sunt necesare echipament de protecţie (salopetă, mănuşi, mască
faciala, protecţie pentru încălţăminte), seringă, flacon din material plastic sau din sticla,
tampoane din bumbac, ambalaje din hârtie şi mască de protecţie.
b) documentaţi localizarea probei (descriere, fotografiere, schiţa).
c) vor fi recoltate ca atare utilizând o seringă sterilă, cu posibilitatea
transferării într-un flacon din plastic sau din sticlă. Vor fi păstrate la temperatura de
maxim 4 C până la ajungerea în laborator. Dacă acest lucru nu este posibil, vor fi
utilizate bucăţi de tifon steril pentru a tampona zona vizată, astfel încât să se realizeze o
concentrare a probei pe o suprafaţă cât mai mică.
Dacă probele sunt depuse în straturi fine, acestea vor fi prelevate utilizând
tampoane din bumbac sterile, fără a le umecta cu apă, prin frecarea zonei respective.
Vor îi ambalate în hârtie curată şi ţinute la maxim 40 C
 Ape reziduale care conţin material biologic
Apele reziduale care conţin material biologic sunt acelea provenite în urma spălării
diferitelor părţi ale corpului (mâini, organe sau zone) şi care au fost reţinute în cavităţi
sau în vase.
• sunt necesare echipament de protecţie (salopetă, mănuşi, mască faciala,
protecţie pentru încălţăminte), seringă, flacon din material plastic sau din
sticla, tampoane din bumbac, ambalaje din hârtie şi mască de protecţie.
• documentaţi localizarea probei (descriere, fotografiere, schiţa).
• se recoltează cu ajutorul unei seringi şi se colectează într-un recipient steril
din sticlă sau din material plastic care poate fi apoi închis ermetic. Volumele
necesare sunt dependente de concentraţia în material biologic a apei, fiind
cuprinse între 1 şi 50 ml.
• după recoltare se păstrează la temperatura de 2 - 4 C, până la ajungerea în
laborator.

 2.6.10 Ţesuturi biologice moi sau dure

Ţesutul respectiv va fi transferat prin apucare cu penseta sau cu mâna (dacă se

utilizează mănuşi sterile) şi va fi plasat în containerul care trebuie etichetat
corespunzător. Obligatoriu va fi păstrat congelat până la ajungerea în laborator.
o sunt necesare echipament de protecţie (salopetă, mănuşi, mască facială,
protecţie pentru încălţăminte), seringă, flacon din material plastic sau din
sticlă, o pensetă, ambalaje din hârtie şi mască de protecţie.
o documentaţi localizarea probei (descriere, fotografiere, schiţa).
o fiecare urmă va fi ridicată separat cu o pensetă sterilizată. Se va preveni
intercontaminarea probelor.
o fiecare urmă se va ambala separat, ambalajul va fi inscripţionat şi sigilat
corespunzător.
o urmele se vor păstra în congelator şi vor fi înaintate la laborator în cel mai
scurt timp posibil.

 2.6.11 Recoltarea probelor biologice model de comparaţie

Recoltarea probelor biologice de referinţă de la persoane se va efectua în baza şi

conform Legii nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de
Date Genetice Judiciare
Specialistul care recoltează probele de referinţa va purta mănuşi pe toată durata
recoltării. Dacă urma intră în contact cu orice alt corp străin, recoltarea va fi oprită, iar
toate materialele utilizate până în acest stadiu vor fi aruncate.
Se vor menţiona pe ambalaj datele privind urma ridicată (date de identificare ale
persoanei de la care s-a recoltat, data şi ora, numărul dosarului, numărul de
înregistrare, numele persoanei care a executat recoltarea).
 Recoltarea probelor de sânge
 probele biologice ale persoanelor, constituite din sânge, pot fi recoltate
numai de către personal medical calificat şi numai în condiţiile
prevăzute de lege (acordul scris al donatorului, martori asistenţi,
procesul verbal de recoltare).
 se vor recolta aproximativ 4 ml de sânge, care va fi transferat în două
containere speciale care conţin EDTA (câte 2 ml) sau depuse pe două
tampoane (comprese) sterile din bumbac.
 în cazul containerelor cu sânge lichid, acestea vor fi închise ermetic şi
etichetate corespunzător.
 în cazul sângelui depus pe suporturi textile, acestea se vor usca într-o
incintă care să nu permită contaminarea, ferite de surse de căldură şi
de radiaţii. După uscare, fiecare urmă va fi ambalată separat într-un
plic din hârtie etichetat.
 pe colet se va inscripţiona: „PROBĂ BIOLOGICA".
 urmele se păstrează la temperatura de 4 C, nu se congelează.
 transportul la laborator se va executa în cel mai scurt timp posibil.
O altă variantă recomandată, mult mai practică, este aceea în care, după
recoltarea de către personal medical calificat a unei mostre de sânge lichid, aceasta se
depune pe un tampon steril din tifon, iar după uscarea completă se ambalează în
plicuri din hârtie, care vor fi inscripţionate conform celor descrise mai sus.

Recoltarea celulelor epiteliale prin periaj bucal

 pentru colectarea probelor de celule epiteliale din mucoasa bucală se vor
folosi Kiturile standardizate conform instrucţiunilor anexate fiecărei truse.
 se îmbracă mănuşile şi se scot componentele kitului.
 se freacă suprafaţa internă a obrajilor (mucoasa bucală) cu una dintre
periuţele cu cap detaşabil, de 10 ori.
 se detaşează capul periuţei direct în unul dintre tuburile care conţin alcool
izopropilic, care apoi se închide ermetic şi se etichetează cu datele de
identificare ale persoanei de la care s-a recoltat.
 se repetă etapele cu a doua periuţă.
 tuburile care conţin materialul biologic astfel recoltat vor fi plasate în primul
plic antişoc, se sigilează şi se etichetează.
 nu este necesară păstrarea probelor la frigider.
  2.5.2 Identificarea dactiloscopică

Activitatea de identificare cel mai frecvent uzitata in criminalistica este cea care are
ca scop identificarea persoanei. Referitor la identificarea judiciara a persoanei în cazul
săvârşirii infracţiunilor s-au ridicat doua probleme:
 identificarea după urme (si alte elemente ale săvârşirii infracţiunii) a
persoanei care a încălcat legea.
 înregistrarea acestei persoane astfel încât dacă mai comite o nouă
infracţiune să fie cunoscută situaţia ei de recidivist.

Referitor la înregistrarea celor condamnaţi încât dacă mai comiteau si a doua oară
astfel de fapte sunt menţionate metode de însemnare precum: tatuarea si însemnarea
cu fierul roşu. Primul care s-a gândit să aplice un sistem metodic de înregistrare a
infractorilor a fost F. Vidocq, întemeietorul primei politii din lume in Franţa sub Napoleon
Bonaparte, poliţie de la care au aparut si primele metode criminalistice. Pentru
înregistrarea infractorilor, F. Vidocq a înfiinţat fişele personale ale deţinuţilor, in care
erau notate semnalmentele lor, faptele comise, procedee folosite precum si cercul în
care erau cunoscuţi, aceasta constituind si o cartotecă după ,,Modus Operandi” . Cu
timpul, arhiva lui Vidocq a devenit greoaie si birocratica, imposibil de orientat pentru a
recunoaşte un recidivist, deoarece după 70 de ani de la înfiinţare, în 1880 aceasta avea
peste 5 milioane de asemenea fişe.
In această perioadă de criză a metodelor de înregistrare a infractorilor, in anul 1879 si-a
făcut apariţia pe scena identificării criminalistice Alphonse Bertillon, funcţionar de politie,
care a înfiinşat sistemul antropometric de înregistrare. Bertillon a demonstrate ca
notându-se mai multe dimensiuni ale corpului, de pildă talie, înălţime, circumferinţa
capului etc. ar fii aproape imposibil să se găsească doi indivizi cu toate dimensiunile
identice.
Antropometria n-a trăit prea mult, dezvăluindu-şi repede neajunsurile si posibilităţile de
eroare pe care le genera aplicarea ei, dar a constituit totuşi o revoluţie în identificarea
persoanelor, fiind primul sistem care punea amprenta unei activităţi metodice si
ştiinţifice.
In acelaşi timp cu metoda de înregistrare antropometrică si fotografică, se năştea
mult mai lent si mai greu de înţeles pentru poliţişti si jurişti, dactiloscopia, una din cele
mai sigure metode de identificare. Descoperitori ai metodei dactiloscopice de
identificare sunt consideraţi mai mulţi autori, deoarece toţi, fără a şti unul de altul, în
acelaşi timp şi în locuri diferite pe glob, erau preocupaţi de cercetări si experienţe ce
priveau identificarea persoanei după desenele formate de liniile ce se găseau pe faţa
internă a de getelor şi a palmei.
Începând cu anul 1855 W. Harschel, un funcţionar britanic din India, a fost nevoit
să se folosească aproape 20 de ani de amprentele digitale pentru a deosebi indigenii
cărora trebuia să le plătească soldele, căci nu aveau acte de identitate, iar pentru
europeni, erau greu de deosebit deoarece aceştia semănau intre ei. In acest timp,
Harschell a constatat cu uimire ca amprentele digitale pe care le avea de la un individ la
altul nu erau identice, si cu timpul a învăţat să distingă, după mai multe metode, o
amprentă de alta si să recunoască oamenii după ,,imaginea degetelor”, cum le-a
denumit el, iar dintr-un manual de anatomie a preluat termenul de ,,linii papilare”,
denumire pe care el şi-a însuşit-o.
Ca urmare a acestor experienţe, în anul 1877, Harschell a redactat o scrisoare
Inspectoratului General al Închisorilor din Bengal în care îşi prezenta constatările si
propunea folosirea amprentelor digitale pentru identificarea persoanelor, în acest fel
punându-se capăt înşelăciunilor care se practicau în domeniul identităţii persoanei.
Aproape contemporan cu el, în anul 1879, dr. Henry Faulds, medic scoţian la un spital
din Japonia si profesor la Universitatea din Tokyo, care nu auzise niciodată de
Herschell si de experienţele sale din India, găsind, în Japonia, unele cioburi preistorice
pe care se aflau fragmente de amprente papilare imprimate pe când lutul era moale, s-a
apucat să studieze în anul respective, 1879, si în cel următor, 1880, problema linilor
papilare. In acest sens l-au interesat mai multe probleme: varietatea desenelor papilare,
dacă există deosebiri între popoare, dacă există probleme de ereditate, etc. A remarcat
că desenele papilare sunt variate si neschimbabile la acelaşi individ. Dacă W. Herschell
a fost primul om care a conchis că a descoperit o nouă metoda de identificare a
identităţii persoanei, Henry Faulds a fost primul care a folosit amprenta digitală pentru
descoperirea autorului unei infracţiuni.
Introducerea dactiloscopiei la începutul secolului al XX-lea in practica politiei s-a
datorat atât descoperirii unor infractori cu ajutorul amprentelor digitale, cât si a unor
personalităţi - sir F.Galton si Edward Henry în Europa si Juan Vucetich în America de
Sud.
Astfel în anul 1894 Argentina devine prima ţară din lume care introduce dactilosco-
pia ca metoda de identificare.

Repere cronologice in dactiloscopie:

 650 - în Coreea, amprentele digitale erau folosite în loc de semnătură. Chine-
zii distingeau două tipuri de desene digitale - „lo” şi „ki”.
 primele descrieri ale desenelor papilare şi ale orificiilor glandelor sudoripare
au fost făcute de Grew 1684, Bidloo, 1685 şi Malpighi, 1686.
 1747 - Christian Jacob Hintze descrie crestele papilare în teza de doctorat
„Examen anatomicum papielarum cutis tactii inserchtium”.
 1823 - Jan Evangheliste Purkinge, profesor de anatomie şi fiziologie la
Facultatea de medicină din Praga, în lucrarea Comentatio de examine
physiologico organi visus et systematis cutanei, Breslau, realizează prima
clasificare, în nouă tipuri de desene papilare, care va sta la baza clasificărilor
de mai târziu.
 1858 - William Hershell a început să folosească amprentele papilare pentru
a proba că a plătit soldele indigenilor. La 15 august 1877, după o experienţă
de aproape 20 de ani, propune inspectorului general al închisorilor din
Bengal folosirea amprentelor pentru identificarea condamnaţilor, dar nu pri-
meşte nici un răspuns.
 1880 - la 28 octombrie, revista „Nature” publică scrisoarea trimisă de dr. Hen-
ry Faulds, din Japonia, pentru utilizarea amprentelor la identificarea infractori-
lor şi a cadavrelor. „Prima identificare i se datoreaza Doctorului Henry Faulds
 care a descoperit un criminal după urma degetului lăsată pe gâtul unei sticle
din care băuse”.
 1891 - Sir Francis Galton propune, în revista „Nature”, introducerea dactilos-
copiei în locul antropometriei. În acelaşi an, H. de Varigny publică articolul
Les empreintes digitales d’aprés Galton („Revue scientifique” nr. 18).
 1892 - Sir Francis Galton (1822–1911) publică prima carte de dactiloscopie
din lume: The Finger-Prints. Galton clasifică desenele papilare în trei tipuri:
arcuri, bucle şi verticile. Face primele observaţii referitoare la ereditatea
dermatoglifelor.
 1893 - Juan Vucetici (1858–1925) - Argentina, publică prima sa lucrare:
Instructiones generales para el sistema antropometrico, în care abordează şi
probleme de dactiloscopie.
 1894 - Argentina devine prima ţară din lume care introduce dactiloscopia ca
metoda de identificare.
 1896 - datorită lui Edward Henry, India introduce metoda de identificare
dactiloscopică pe lângă cea antropometrică.
 1900 - apare cartea lui Edward Henry, Classification and User of Finger-
Prints. Anglia introduce sistemul de clasificare elaborat de Edward Henry.
 1902 - Wilder publică „Palms and Soles”, primul studiu amplu care
abordează metodologia, ereditatea şi variaţia rasială ale configuraţiilor
palmare şi plantare.
 1903 - Brazilia si Chile introduce dactiloscopia ca metoda de identificare.
 1904 - Juan Vucetici - Dactiloscopia comparată .
 1906 - Bolivia adopta ca metoda de identificare dactiloscopia.
 1908 - Peru, Paraguay si Uruguay adopta metoda dactiloscopica.
 1910 - în Norvegia şi apoi, în 1913, în Brazilia, primele cazuri de condamna-
re doar pe baza probei dactiloscopice.
 1916 - Juan Vucetici înfiinţează Revista de la identificacion.
 1943 - H. Cummins şi Ch. Midlo sistematizează cunoştinţele de până atunci,
de la metodologie, identificare, embriologie, ereditate, variaţii rasiale, până la
aspecte de patologie a dermatoglifelor, în lucrarea „Finger Prints, Palms and
Soles’’.

Expertiza dactiloscopica

Obiectul expertizei îl constituie determinarea provenienţei urmelor papilare

(digitale, palmare sau plantare), respective identificarea degetului, palmei sau plantei
care a creat urma, lucru posibil datorita unicităţii si stabilităţii structurii lor. Astfel, cu
ajutorul urmelor papilare, expertul criminalist urmăreşte identificarea persoanei implicate
în fapta cercetată sau a obiectului dintr-o mulţime nedeterminată de persoane şi
obiecte. Scopul final îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor,
tăinuitor etc.).
 Proprietăţile desenului papilar

 longevitate - apar aproximativ în luna a VI-a de viaţă intra-uterină şi există

până la distrugerea dermei.
 fixitate - nu are loc nici o modificare naturala. Relieful persoanei creste doar
o dată cu descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat formelor şi structurilor.
 unicitate - fiecărei persoane îi este propriu un anumit relief --> posibilitate de
repetare este de 1 la 42 miliarde.
 inalterabilitate - generata de fixitate. Practic, dispariţia reliefului papilar
presupune distrugerea stratului dermic - cicatrice de tip scleros cheloidian
inform, de aici scăderea sensibilităţii tegumentare, posibilitate de identificare
după aceste cicatrice.

Topografia şi clasificarea desenului papilar

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât şi pe talpa piciorului (pe suprafaţa
plantară), dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă şi cea
mai elocventă abordare criminalistică.
Palma umană este împărţită convenţional în următoarele zone:
 zona digitala, digito-palmara, tenară şi hipotenara

Degetele sunt împărţite pe segmente în:

 falangete
 falangine
 falange

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete are ca şi criteriu principal prezenţa

simbolului delta, numărul acestora şi poziţia în care se află.

Detaliile caracteristice desenului papilar

 început de creasta papilara - locul unde o linie papilara îşi începe traseul
 sfârşit de creasta papilare - este considerat ca fiind punctual terminal al
traseului
 bifurcaţie - locul în care o creastă se desparte în două trasee diferite.
 trifurcaţie - locul în care o creastă se desparte în trei trasee diferite
 ramificaţie - detaliu întâlnit în câmpul papilar al unei dactilograme în care o
creastă se divide in două creste cu traseu separate, apoi, după un drum de
câţiva milimetrii, una din ele se desparte la rândul ei in două creste separate
s.a.m.d., întreaga figură având aspectul unei ramuri.
 contopire de creste - punctul unde două creste se unesc
 contopire tripla - punctual in care trei creste îşi unesc traseul
  fragmentul - este o creastă papilară foarte scurtă a cărei lungime
depăşeşte doar de câteva ori grosimea sa si este situată între alte două
creste papilare de lungimi mai mari.
 butoniera - forma pe care o capătă o creastă care se bifurcă, iar după un
drum foarte scurt, cele două ramuri ale acesteia se unesc din nou, având in
continuare un singur traseu, construcţia având forma unui oval alungit
 inelul - la fel ca o butonieră cu deosebirea că este circular
 inelul punctat - cercul care are în interior un punct papilar
 depăşirea - locul in care sfârşitul unei creste papilare depăşeşte cu 2-3mm
începutul alteia care isi are traseul alăturat
 creasta aderentă (cârlig) - fragmentul lipit cu unul din capete de o alta
creasta cu traseul mai lung
 întrerupere - locul în care o creastă papilară îşi întrerupe traseul iar după 2-
3mm reapare si îşi continuă traseul
 punct papilar - creasta papilară cu formă asemănătoare unui punct, este
situat fie în delta, fie într-o întrerupere de creste
 grup de creste papilare - detaliul format din mai multe puncte papilare în
linie sau în alta configuraţie
 triunghiul capetelor de creasta - se formează în locul unde un sfârşit sau un
început de crestă papilare este fată în fată cu alte două capete de creastă
care pot fii sfârşituri sau începuturi
 anastomoza - creasta scurtă care face legătura între două creste. Se mai
numeşte si creastă transversală sau podeţ
 devierea - se formează când două creste care vin una în întâmpinarea
celeilalte, cu puţin înainte de a se întâlni, se înconvoaie brusc si se sfârşesc
 creste alternative - detaliu care ia naştere în locul unde două creste
paralele ce se află în vecinătate îşi schimbă poziţiile, astfel una se întrerupe
si deviază uşor de pe traseul său, iar cealaltă îi ia locul trecând prin
întrerupere
 intersecţia - locul în care o creastă se încrucişează cu alta
 reîntoarcerea - creasta care după ce a parcurs un drum din traseu se
îndoaie formând o buclă şi se întoarce în sensul din care a venit
 cicatricea.

Numărul punctelor coincidente necesar în identificarea prin dactiloscopie

Conform practicii actuale, pentru a decide dacă urma si impresiunea au fost
create de acelaşi deget, nu este suficient ca punctele evidenţiate să coincidă, ci trebuie
sa existe un număr minim de puncte coincidente. Dacă nu s-a găsit numărul de puncte
coincidente cerut, identitatea nu este considerata ca fiind dovedita.

Practica si teoria identificării criminalistice cunoaşte trei metode aplicate pentru

identificarea dactiloscopica:
 cantitativa - în care se impune să se găsească un număr minim
obligatoriu de puncte coincidente;
  calitativa - la care se apreciază numai valoarea punctelor de
coincidenţă, valoare dat de frecvenţa lor, fără a se ţine seama de numărul
lor;
 mixta - care ţine seama în aceeaşi măsura de calitatea si de
cantitatea detaliilor descoperite în amprentă.

In România, practica judiciara a aşezat la baza identificării dactiloscopice metoda

cantitativa, solicitând în toate cazurile, stabilirea poziţiei a cel puţin 12 puncte
caracteristice.

Intr-un studiu efectuat în anul 1994, Grupul Europa de Lucru privind Standardele
de apreciere în materie de dactiloscopie, precizează cu privire la numărul minim de
caracteristici necesare identificării dactiloscopice că, situaţia în diferite ţări se prezintă
astfel:
 minim 6-8 caracteristici in Irlanda
 minim 8 caracteristici în Anglia, Adjerbaijan, Armenia si Bulgaria
 minim 10 caracteristici în Danemarca si Ungaria
 minim 12 caracteristici în Andora, Belgia, Croaţia, Elveţia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovenia, Suedia,
Turcia;
 minim 14 caracteristici în Malta;
 minim 16 caracteristici în Cipru, Scoţia si Interpol.
 în Lituania, Luxemburg, Norvegia si Ucraina, practica judiciara nu pretinde
un nr. minim de caracteristici in identificarea dactiloscopica.

La stabilirea numărului minim al punctelor coincidente, un rol important l-au avut

calculele făcute în anul 1911 de către Balthazard, finalizate prin enunţarea ,,regulii celor
12 puncte”, calcule care nu au fost ulterior nici verificate, nici dezvoltate.
Balthazard a adoptat principiul potrivit căruia, fiecare amprenta oferă în medie
100 de detalii caracteristice si că fiecare din ele ocupă aceeaşi suprafaţă pătrată din
cuprinsul impresiunii. Luând in considerare, în mod ipotetic, că într-o amprentă nu pot
exista decât patru feluri de detalii caracteristice (început de creastă, sfârşit de creastă,
bifurcaţie si contopire) cărora le-a atribuit şanse egale de a apărea în oricare din cele
100 de suprafeţe, a stabilit că într-un pătrat poate să fie prezent oricare din cele patru
detalii si, deci, sunt posibile patru situaţii ale desenului papilar în această suprafaţă
elementară.

 2.5.3 Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare

Clasificare
o urme de picior gol (urmă plantară)
o urme de picior acoperit cu ciorap
o urme de picior încălţat
 Urmele de picioare se descoperă cu uşurinţă deoarece, în majoritatea cazurilor,
sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se găsesc la locul faptei izolate sau în grup compact.
Grupul de urme, pe lângă valoarea din procesul identificării, mai ajută şi la stabilirea
unor date în legătură cu numărul de persoane participante, acţiunile desfăşurate,
locurile de pătrundere în perimetrul locului faptei şi de ieşire din limitele acestuia. Dacă
grupul de urme se prezintă sub formă de cărare, el furnizează date în legătură cu
persoana care a creat urmele respective.

Fixarea urmelor de picioare

Descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Primul procedeu de fixare a orice fel de urmă - la început se arată zona în care se
află, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte, aspectele sub care se
prezintă ele, numărul şi poziţia pe care o au faţă de diferite obiecte, distanţa dintre ele.
Apoi se trece la descrierea lor în mod amănunţit, cu toate detaliile, măsurându-se
dimensiunile necesare la aprecierea caracteristicilor de grup.

Fotografierea urmelor de picioare

Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu, indiferent de faptul
că sunt create de încălţăminte sau de piciorul desculţ, că se prezintă ca urme de
suprafaţă ori de adâncime.
După fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare, se procedează
imediat la fotografierea în detaliu a fiecărei urme luate separat.

Fixarea prin mulare a urmelor de adâncime

În vederea evidenţierii detaliilor create pe toată suprafaţa urmei, după curăţirea ei
de felurite corpuri străine şi absorbirea apei, pentru realizarea mulajului se mai fac
unele pregătiri impuse mai ales de starea urmei în situaţia concretă. În unele situaţii
urma trebuie îngrădită în jur, altele necesită a fi tratate cu anumite substanţe chimice
pentru a o face corespunzătoare acestui procedeu de fixare.
Când urmele de adâncime sunt imprimate într-un sol nisipos, cu granulaţie mare,
cu goluri de structură care ar deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri.
Una din metodele ce se aplică în acest scop constă în pulverizarea în interiorul urmei a
unui strat subţire de parafină, ceară roşie sau răşină, care apoi se topeşte cu ajutorul
unui izvor de căldură, cum sunt, de exemplu, radiatoarele electrice portative. După ce
pojghiţa astfel creată s-a răcit, se poate proceda la mularea urmei.
O altă metodă mai simplă de pregătire a urmei cu goluri de structură constă în
pulverizarea pe suprafaţa ei a unui strat subţire de ghips, peste care, dacă urma nu este
umedă, se pulverizează uşor puţină apă, spre a-l transforma într-o crustă. Când crusta
este întărită, se poate turna pasta de mulaj.
La o temperatură a aerului de 20 - 30 de grade C, mulajul de ghips face priză în
timp de 30 - 40 minute. Ridicarea mulajului deja întărit se face prin săparea, în prealabil,
a pământului din jurul său, după care se prinde cu amândouă mâinile din părţile
laterale. Spălarea lui nu se face imediat după ridicare, deoarece detaliile urmei sunt
încă sensibile. Nu se recomandă utilizarea periei pentru înlăturarea corpurilor străine.
Mulajul de ghips, mai ales din ghips dentar, îşi păstrează detaliile un timp îndelungat,
chiar mai mulţi ani de zile.
Tot prin mulaje de ghips sau de sulf se pot fixa şi urmele de adâncime create în
zăpadă sau în gheaţă. În cazul utilizării ghipsului, pasta se prepară cu apă rece şi tot
timpul pregătirii ei vasul se ţine în zăpadă, pentru a primi temperatura acesteia, după
care se toarnă în urmă. Prin folosirea sulfului topit se obţin rezultate foarte bune.
Căldura pastei de sulf topit poate să modifice detaliile urmei. Spre a evita alterarea
urmei, sulful se topeşte la o temperatură nu prea ridicată. ,

Copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă

Procedeu la care se recurge, de obicei, în situaţiile când urmele de picioare au
anumite detalii importante, de mare utilitate pentru cercetarea criminalistică, cum ar fi,
de exemplu, detaliile reliefului papilar sau anumite cicatrice în urmele plantare, unele
detalii de uzură în urmele de încălţăminte. Procedeul de aplicare pe aceste urme a
peliculei adezive este asemănător cu cel de la urmele de mâini. Aici se are, însă, în
vedere că suprafaţa peliculei fiind mai mare sunt mai mari posibilităţi de creare a bulelor
de aer între peliculă şi urmă. Din această cauză, în momentul aplicării pelicula se apasă
bine cu degetele ambelor mâini, din centru spre periferii, pentru eliminarea bulelor de
aer. Trebuie avut de grijă ca în această operaţie şi în momentul aplicării peste urma
ridicată a peliculei protectoare să nu se producă alunecări, fapt ce-ar conduce la
alterarea detaliilor. Se va ţine seama că poziţia acesteia este inversată faţă de cum s-a
găsit pe obiectul purtător de la faţa locului. Deci, negativul obţinut prin fotografierea
urmei de pe pelicula adezivă va fi aşezat în aparatul de mărit, în vederea obţinerii
imaginii pozitive, cu emulsia spre izvorul de lumină.

Ridicarea urmelor de picioare (decuparea suportului purtător de urme (de ex. la

călcarea pe hârtie, transferarea pe pelicule adezive, dacă substanţele de stratificare se
pretează la această operaţie, folosirea reactivilor chimici (ninhidirine, coloranţi,
cianoacrilat), transferul electrostatic, mulare cu ghips sau altă substanţă )
Pentru mularea urmelor în zăpadă s-au experimentat diverse tehnici (de ex. sulf
topit) Urmele friabile (de ex.de nisip) se pulverizează în prealabil cu un spray (serlacj,
colodiors, fixativ de păr etc). Dacă urma este umedă mai întâi se presară talc, praf de
ghips, care absoarbe excesul de apă.

Cărarea de urme
Cărarea de urme constă dintr-un şir de câteva urme consecutiv create de ambele
picioare pe traseul de circulaţie. Ea poate fi creată la locul faptei atât de piciorul desculţ
al omului, cât şi de încălţămintea sa. Prin ea se poate cunoaşte direcţia de mişcare a
persoanei, se stabilesc locurile în care s-a oprit pe traseu, se apreciază viteza deplasării
sale, măsura în care cel în cauză cunoaşte locul faptei, precum şi faptul dacă în acel loc
s-a aflat o singură persoană sau mai multe. Ceea ce este şi mai important, în această
privinţă, constă în posibilitatea creată de a studia mişcările de ansamblu ale mersului
persoanei în cauză. Aceste mişcări, fiind formate de-a lungul mai multor ani de viaţă,
devin proprii fiecărei persoane.

 2.5.4 Cercetarea criminalistică urmelor de dinţi,

 buze şi alte părţi ale corpului uman

URMELE DE DINTI
Urmele de dinţi folositoare cercetării criminalistice sunt lăsate de om pe o gamă
variată de produse alimentare, pe corpul uman, precum şi pe unele obiecte asupra
cărora acţionează pentru ruperea sau desprinderea din anumite sisteme în care se află
aceste obiecte.
Urmele de acest fel sunt in majoritatea cazurilor de adâncime, prezentându-se
sub forma de răsucituri pe corpul uman, uneori cu perforarea pielii. Ele se întâlnesc în
special la infracţiunile de viol şi de omor cu mobil sexual şi sunt provocate de agresor
asupra victimei sau, invers ,de către victima care se apără. De asemenea se întâmplă
că în locul unde a săvârşit fapta, infractorul să mănânce şi să abandoneze resturi
alimentare (unt, brânză, ciocolată, fructe). Nu este exclusă nici producerea de striaţiuni
in diverse obiecte de către marginile tăioase ale dinţilor. De exemplu, într-un caz de furt
hoţul a fost identificat după urmele de muşcătură de pe capacul din metal moale al unei
sticle cu băutură.
Fundamental procesului de identificare rezidă în unicitatea caracteristicilor
aparatului dentar al fiecărui individ , dată de forma generală a arcadei dentare,
dimensiunea dinţilor, spaţierea şi înclinarea lor şi de elemente strict individuale:
malformaţii congenitale, profilul suprafeţei de masticaţie, dezalinieri ale unuia sau mai
multor dinţi, carii şi fracturi dentare, intervenţii medicale (plombe, obturaţii, proteze).
După depăşirea fazei de schimbare şi creştere a dinţilor se instaurează o stabilitate
relativă. Modificările datorate îmbolnăvirilor şi traumatismelor nu numai că nu schimbă
esenţial imaginea de ansamblu a aparatului dentar, dar îi amplifică particularităţile.
Urma de dinţi (amprenta dentară) se relevă după ce a fost fixată fotografic. Se va
proceda la mularea urmei în funcţie de compoziţia obiectului se poate folosi ghipsul dar
mai indicate sunt pastele dentare de amprentare.
Cea mai simplă metodă de luare a urmelor de comparaţie este aceea de a pune
persoana suspectă să muşte câteva foi de hârtie între care s-a intercalat o foaie de
plombagină. Imaginea astfel obţinută va fi comparată ca urmă în litigiu fotografiată sau
copiată pe calc.
Identificarea cadavrelor prin intermediul danturii constituie obiectul de cercetare
al odontologiei, care este o ştiinţă forensic autonomă. In momentul de faţă ea a luat o
amploare deosebită în investigarea catastrofelor aviatice, naufragiilor, exploziilor şi
incendiilor, calamităţilor naturale.

FIXAREA URMELOR DE DINŢI

 Descrierea urmelor de dinţi în procesul-verbal
o în prima fază, se arată pe ce obiecte purtătoare au fost descoperite, în ce
loc se află obiectele respective, aspectul sub care se prezintă ele, numărul
şi forma lor. Când se află pe acelaşi obiect mai multe muşcături, se
menţionează şi distanţa dintre ele.
o a doua fază cuprinde descrierea amănunţită a urmelor, poziţia unora faţă
de altele, distanţele dintre ele, mărimea lor.
 Fotografierea
 o întâi, ele se fotografiază în grup, de la o distanţă de 30 - 50 cm, cu
obiectivul aparatului de fotografiat în poziţie perpendiculară pe suprafaţa
obiectului purtător de urmă. Iluminarea poate proveni de la soare sau de
la o sursă electrică de lumină, cum sunt, de exemplu, becurile mate.
o pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se aşează
o panglică gradată în centimetri şi milimetri, ca să se poată aprecia
mărimea reală a urmei date după imaginea obţinută.
 Fixarea prin mulare
o pentru turnarea pastei de mulaj în urmă sunt necesare anumite pregătiri.
Pentru început, urma în cauză se curăţă de eventuale corpuri străine, apoi
se improvizează în jurul urmei, dacă-i necesar, un „gard" de plastilină, în
vederea obţinerii unui mulaj mai gros, cu o rezistenţă mai mare la
manipulat. Urmele în ciocolată, margarină, unt sau brânză topită, înainte
de mulare, sunt tratate prin pulverizare cu şerlac de la o înălţime de 25 -
30 cm şi indirect, pentru formarea la suprafaţă a unei cruste mai
rezistente.
o pasta de mulaj, pentru a reda cele mai mici detalii, trebuie să fie destul de
fluidă, cam de consistenţa smântânii. După 20 - 30 minute mulajul este
destul de întărit pentru a fi ridicat şi transportat.
o studierea acestor mulaje se face comparativ cu mulajele luate de la
persoanele suspecte, experţii folosind, în acest scop, tot ghipsul dentar,
ceara dentară, plastilina. Mai rar se recurge chiar la muşcarea în obiecte
de aceeaşi natură cu cel purtător de urmă, după care se face mulajul.

URMELE DE BUZE
Utilizarea amprentelor labiale este încă redusa şi apare mai ales în crimele
pasionale şi sexuale. Astfel de urme se pot găsi pe pahare, ţigări, pipă, tacâmuri,
batiste, stilou, etc.
Abia în ultimele două decenii buzele au început să prezinte interes pentru
cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor după urmele lăsate pe
diferite obiecte. Deja este stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variate
caracteristici individuale, cu apreciabilă durată de existenţă în privinţa formelor şi
poziţiilor pe care le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin contactul nemijlocit
cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă pe obiectele respective urme, după
care se poate ajunge chiar până la identificarea reliefului labial.
Cele două obiecte, creator şi primitor, trebuie să aibă anumite proprietăţi şi
procesul de formare a urmelor respective să se realizeze astfel încât ele să reproducă
detaliile reliefului labial pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice.
Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafeţele netede, fără substanţă străină în
zonele de contact. Pe obiectele cu suprafeţe rugoase sau îmbâcsite cu substanţe
străine, ca obiectele de îmbrăcăminte ţesute ori tricotate, unele alimente, ca, de pildă,
pâinea, fructele, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.
Urmele de buze pot fi statice şi dinamice, de adâncime şi de suprafaţă, iar
acestea din urmă vizibile şi invizibile sau latente. Urme de adâncime ale buzelor, cu
detalii individuale, se creează foarte rar, doar pe obiecte cu accentuate proprietăţi
plastice, ca, de pildă, untul, margarina, marmelada. Când urmele de buze sunt
dinamice, nu avem posibilităţi de identificare după caracteristicile reliefului labial. Ele,
însă, pot fi utile cercetării criminalistice sub alte aspecte.

Descoperirea şi evidenţierea urmelor de buze

Evidenţierea urmelor de buze, descoperite în starea latentă, se face prin unul din
procedeele aplicate la evidenţierea urmelor invizibile de mâini. Alegerea
procedeului şi a substanţei potrivite se face în funcţie de natura obiectului primitor, de
cantitatea substanţei sedimentate şi de vechimea urmelor. Trebuie însă cercetat dacă
urmele de buze sunt umede sau uscate, înainte de a proceda la evidenţierea lor, fiindcă
numai dacă sunt relativ zbicite se evidenţiază cu şanse de succes.
Pentru evidenţierea urmelor de buze, prafurile potrivite sunt cele de granulaţie
fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător. Dacă
obiectul purtător de urmă este multicolor, urmele se evidenţiază cu prafuri fluorescente
utilizate la evidenţierea urmelor de mâini care, sub acţiunea razelor ultraviolete, redau
urma în totalitatea sa. Afară de prăfuire se mai poate aplica procedeul afirmării sau
una din variantele vaporilor de iod.

Fixarea şi ridicarea urmelor de buze

Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate se aplică
procedeele folosite la urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului, fotografierea şi, unde este cazul, luarea de mulaje, folosindu-se
pelicula adezivă pentru ridicare.

Expertiza criminalistică a urmelor de buze

În procesul identificării trebuie să fie luate impresiunile labiale de la persoanele
suspecte. Ca material suport se utilizează lamele de sticlă, coli de hârtie albă, precum şi
obiecte de natura celor purtătoare de urme - toate sterilizate.
Trăsăturile generale ale buzelor sunt lungimea şi lăţimea lor, aspectele
tuberculului buzei superioare şi ale gropiţei mediane de la buza inferioară, precum
şi unghiurile comisurale. Printre caracteristicile individuale ale liniilor labiale pot fi
amintite: poziţia fiecărei linii în ansamblul reliefului respectiv; bifurcaţia sau
confluenţa, orientându-se dinspre mucoasă spre faţa cutanată; fragment de linie;
punct corial; formă concavă - asemănătoare semnului grafic pentru deschiderea
parantezei; formă convexă - când aminteşte semnul de închidere a parantezei; linii
întretăiate - care au aspectul literei „X".

URMELE DE URECHI
Urechea este semnalmentul anatomic cel mai caracteristic element al feţei umane.
Ea prezintă un dublu caracter :
o este imuabil ca proporţii şi forma de la naştere până la moarte;
o este unică, în aşa fel încât nu există doua urechi cu o morfologie identică
Numai accidentele mutilante sau operaţiile chirurgicale pot provoca modificări
(de exemplu tăierea sau penetrarea lobului).
Trebuie ţinut cont de faptul că în cursul imprimării şi al prelevării amprentelor (chiar
şi a celor de comparaţie) se pot produce modificări dimensionale (lungime, grosime),
astfel că acestea nu trebuie considerate ca parametrii siguri de identificare. Se
recomandă ca urmele să fie comparate în mărime naturală prin juxtapunere şi
suprapunere, stabilindu-se astfel asemănări sau deosebiri.

 2.7.3 Identificarea persoanei prin tehnologia genotipării judiciare

FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL METODEI

DE ANALIZĂ GENETICĂ JUDICIARĂ

Prin urme biologice, intr-o accepţiune globală, se pot defini totalitatea urmelor
alcătuite din organisme biologice (microorganisme, plante, animale) sau componente
ale acestora (organe, ţesuturi).
Într-o accepţiune restrânsă urmele biologice de natură umană pot fi sânge,
secreţii, diverse tipuri de ţesuturi, fire de păr sau celule.
Abordarea ar fi limitată excluzând situaţiile în care urmele de sol ce conţin
microorganisme cu areal foarte restrâns (soluri sărăturoase sau acvatic), larvele
insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de păr animal, pot constitui dovezi
care pot proba prezenţa suspecţilor la locul infracţiunii, sau participarea acestora
la acte de braconaj, sau uneori timpul scurs de la deces.
Informaţia genetică a fiecărui individ este stocată in genom. Acesta este definit
ca un set complet de cromozomi moştenit ca o unitate de la ambii părinţi. În structura
cromozomului sunt prezente genele care controlează caracteristicile ereditare ale
organismului. Poziţia ocupată de o genă în cromozom poartă denumirea de locus.
Genele sunt molecule complexe constituite din acizi nucleici – ADN sau ARN în cazul
unor viruşi. Genomul uman este constituit din 22 de perechi de cromozomi autosomali
şi doi care determină sexul, astfel nucleul unei celule normale conţine 46 de cromozomi
diferiţi sau 23 perechi, una care provine de la mamă şi una care provine de la tată.
Materialul genetic, ADN-ul din cromozomi este compus din secvenţe codante
denumite exoni (porţiuni care codifică sinteza proteinelor) şi porţiuni noncodante
cunoscute sub numele de introni. Regiunile codante sunt cunoscute ca gene şi conţin
informaţia necesară pentru ca o celulă să fabrice proteinele. În genomul uman există
aproximativ 50000 – 100000 de gene.
Variabilitatea genetică a indivizilor este dată de genele sau markerii regăsiţi la
nivelul regiunilor noncodante ale genomului uman.
O fracţiune mică din ADN-ul total (cca. un milion de nucleotide – unităţi de bază
ale acizilor dezoxiribonucleici) diferă de la individ la individ, ceea ce face ca fiecare
individ să fie unic. Aceste regiuni variabile permit folosirea informaţiei ADN pentru
identificarea umană.
Au fost dezvoltate metode de localizare şi caracterizare a variabilităţii genetice din
aceste regiuni ale genomului uman.
Altfel spus, intronii sunt formaţi din blocuri repetitive de cca. 3-7 nucleotide care
se repetă de un număr de ori, specific fiecărui individ.
 În determinarea genotipului (profilului genetic) se folosesc mai mulţi markeri sau
loci. Fiecare locus are un conţinut de alele, care poate fi definit ca unităţi repetitive. Cu
cât sunt determinaţi mai mulţi markeri cu atât mai mare este probabilitatea ca doi
indivizi genetic diferiţi să posede genotipuri diferite. Invers, fiecare locus determinat
suplimentar face să crească gradul de discriminare atunci când se afirmă că două
probe având aceleaşi profile ADN provin de la acelaşi individ.
Pe lângă bazele geneticii moleculare, în determinarea şi exprimarea profilului
genetic al unei persoane sunt utilizate şi anumite calcule biostatistice. Dacă fiecare
locus este moştenit independent de ceilalţi loci atunci pentru a calcula frecvenţa unui
anumit profil ADN se înmulţesc frecvenţele tuturor genotipurilor care intră în profilul
respectiv. Acest calcul este cunoscut sub numele de regula produsului.
Variabilitatea genetică a secvenţei ADN de pe tot globul este stocată într-o bază
de date computerizată, GenBank. GenBank este realizată de National Center for
Biotechnology Information (NCBI), departament al National Library of Medicine din
cadrul US Institutes of Health. NCBI a fost înfiinţat în anul 1988 ca instituţie naţională
pentru informare în domeniul biologiei moleculare în scopul îmbunătăţirii înţelegerii
proceselor moleculare legate de starea de sănătate şi boli. Până în august 1999
GenBank a acumulat 4,6 milioane de înregistrări secvenţe ADN, cuprinzând peste 3,4
bilioane de nucleotide. Peste 55.000 de specii sunt prezente în GenBank.
Din fiecare urmă biologică umană identificată ca fiind de interes în rezolvarea sau
aducerea unor informaţii pentru rezolvarea unui caz, se extrage ADN-ul care este apoi
purificat şi amplificat. Metoda utilizată pentru amplificare este „Short Tanden Repet”
(Fragmente Mici Repetitive) cuplată cu Poly Chain Reaction (Reacţia de Amplificare în
Lanţ) -care este un proces enzimatic prin care o anumită zonă a ADN este replicată de
mai multe ori cu formarea unui număr mare de copii ale unei anumite secvenţe ADN.
După 30 de cicluri se generează cca. un bilion (10 9) de copii ale zonei ţintă din
matriţa ADN. Utillizând reactivi specifici fluorescenţi, produşii astfel amplificaţi sunt
analizaţi prin electroforeză capilară.
Rezultatele obţinute sunt sub forma unor picuri grupate într-o elelectroferogramă,
care ocupă anumite poziţii din cadrul unei scări ce conţin toate alelele studiate. Fiecare
astfel de pic poartă un anumit număr, obţinându-se în final o combinaţie de cifre.

POSIBILITĂŢI ŞI LIMITE

Cea mai importantă caracteristică a acestei metode este obţinerea unor profile
genetice corespunzătoare urmelor biologice din care a fost extras ADN-ul. În cazul a
două profile genetice identice recoltate din două urme biologice diferite, se poate afirma
că au fost create de aceeaşi persoană cu foarte mare probabilitate (aproape
certitudine).
Dintre avantajele metodei pot fi notate:
 poate analiza ADN parţial degradat;
 pot fi folosite cantităţi foarte mici de matriţă ADN provenind chiar şi dintr-o
singură celulă - o cantitate minimă de ADN de 0,2ng;
  ADN-ul degradat până la fragmente de câteva sute de perechi de baze
poate servi drept matriţă pentru amplificare;
 permite discriminarea amestecurilor de urme biologice ce provin de la
persoane diferite;
 pot fi parţial automatizate.
Puterea de discriminare a indivizilor în cazul unor amestecuri de mai multe
persoane este invers proporţional cu creşterea numărului de profile aflate în amestec.
Probele biologice care au fost supuse timp îndelungat acţiunii apei, luminii
solare, au fost degradate bacterian, sau cele in care probele biologice sunt în amestec
cu inhibitori (coloranţi, sol, materii grase etc.) pot limita analizele genetice, întrucât
acţiunea acestor factori pot inhiba procesul de multiplicare a fragmentelor de A.D.N.
ţintă.
Dacă probele biologice ce urmează a fi analizate nu sunt recoltate conform unei
strategii caracteristice se pot obţine rezultate neinterpretabile.
 2.9 Balistica judiciara
Balistica judiciară reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, destinată
examinării armelor de foc şi urmelor acestora, prin metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice
specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la
comiterea unei infracţiuni şi al identificării sale1.

BALISTICA JUDICIARĂ
 balistica interioară studiază transformarea energiei chimice a pulberii în energia
mecanică (cinetică) servind la propulsarea proiectilului, precum şi urmele create
pe proiectil şi tubul de cartuş de către diversele piese ale armei;

 balistica exterioară studiază comportamentul şi traiectoria proiectilului. Ea

vizează măsurarea vitezei proiectilului de la ieşirea din ţeavă până la lovirea
ţintei, precum şi studiul traiectoriei descrisă de proiectil, în practică (omor, suicid)
distanţele sunt scurte, de la câţiva centimetri la câţiva zeci de metri, astfel că de
fapt traiectoria se reduce la o linie dreaptă;

 balistica terminală studiază comportamentul proiectilului care a atins ţinta,

precum şi reacţiile fiziologice şi biologice pe care le provoacă în corpul victimei
(probleme de medicină legală şi criminalistică)

Noţiuni tehnice despre armele de foc,muniţii şi materii explozive

Regimul armelor de foc şi al muniţiei este reglementat în România prin Legea nr.
17/1996 care în art. 3 alin. 1 prevede că: "prin arme de foc se înţeleg acele arme a
căror funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe
aprinse sau luminoase, ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
Principiul de funcţionare are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din
detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

Ţeava este confecţionată din tub de oţel şi serveşte pentru a dirija deplasarea
glonţului şi a imprima acestuia o mişcare de rotaţie în jurul axului.

La armele cu ţeavă lisă se disting următoarele tipuri

o foraj cilindric pur - diametrul interior al ţevii este de la un capăt la altul de
aceeaşi mărime;
o forare slabă (1/4 - 1/2 chake);
o forare mijlocie (1/2 - 3/4 chake);
1
Emilian Stancu – Trata de criminalistică, ed Universul juridic, Bucureşti, 2004, pag. 228
 o forare tare (chake plin).
După modelul de montare - demontare ţevile pot fi:
o ţevi fixe caracterizate prin aceea că fac corp comun cu corpul armei;
o ţevi parţial fixe, sunt fixate pe cutia mecanismelor, după care sunt prinse
în şuruburi de patul armei şi uluc;
o ţevi mobile, specifice armamentului modern şi pot fi demontate uşor ca şi
celelalte piese componente ale armei.

Mecanismul de darea focului

Este compus din mai multe piese interdependente (trăgaci, pârghia de legătură a
trăgaciului cu cocoşul, cocoş, cui percutor, arcul percutorului, sistemul de asigurare)
care contribuie la aprinderea explozivului de iniţiere şi implicit a pulberii de azvârlire.
Acesta diferă de la o armă la alta şi se caracterizează prin:
o locul de amplasare;
o sistemul de construcţie şi forma arcului declanşator;
o componentele transmisiei dintre trăgaci şi percutor;
o sistemul de montare şi lăcaşul percutorului;
o forma şi dimensiunile percutorului;
o ştiftul arcului.

Închizătorul
Are rolul de a închide cutia mecanismelor în partea superioară şi de a asigura
introducerea cartuşului pe ţeavă. Sistemul de montare a închizătorului poate fi împărţit
în două grupuri de mecanisme:

o mecanismul de blocare - deblocare a întregului ansamblu, montat pe

corpul armei;
o sistemul de ghidare şi fixare a închizătorului în timpul folosirii şi demontării
armei.

Aceste sisteme permit identificarea generală sau individuală a armei.

Mecanismul de alimentare - Are rolul de a asigura alimentarea armei cu

muniţie şi se compune din: - împingătorul cartuşului; ridicător de cartuşe; baza
încărcătorului; plăcuţa de fixare. Mecanismele de alimentare sunt foarte variate în
funcţie de formă, capacitate şi modul de fixare pe armă. Piesele mecanismului de
alimentare, datorită particularităţilor tehnice constructive permit identificarea generică
şi individuală a armei, pe baza urmelor create pe tubul cartuşului.

Patul armei - Este confecţionat din lemn şi are menirea de a ajuta la susţinerea
ţevilor, la asamblarea mecanismului de darea focului, şi de a fixa arma în umăr
pentru ochire şi tragere. Patul armei este format din: gâtul patului (cu sau fără
obrăzar şi pistolet) şi talpa patului la care distingem: un călcâi şi un vârf al acestuia.
Principalele caracteristici ale unui pat de armă sunt: panta sau înclinarea,
deviaţia sau abaterea laterală, denumită şi avantaj şi lungimea acestuia. Dacă patul
nu este potrivit ochirea este extrem de dificilă şi tirul îngreunat, chiar şi în cazul unui
trăgător experimentat. Lungimea patului trebuie să fie egală cu lungimea
antebraţului până la jumătatea degetului arătător

Accesoriile - Sunt piese, ustensile care se utilizează la montarea, demontarea,

curăţirea şi întreţinerea armei în perfectă stare de funcţionare. Acestea sunt: vergeaua,
cap câlţi, peria, şurubelniţa, dornul, bulonul, penarul şi bidonaşul.

Muniţia - Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 17/1996 art. 4 privind regimul armelor şi
muniţiilor prin muniţie se înţelege cartuşele, proiectilele şi încărcăturile de orice fel care
pot fi întrebuinţate la armele de foc. În procesul tragerii cu armele de foc se utilizează
cartuşe corespunzătoare calibrului şi tipului armei Elementele componente ale
cartuşului sunt: tubul, proiectilul, încărcătura de azvârlire, capsa.

Tubul - serveşte pentru asamblarea tuturor părţilor cartuşului, fereşte încărcătura

de acţiunile agenţilor exteriori, iar pe timpul tragerii opreşte dirijarea gazelor spre
închizător. Tubul de cartuş se compune din: corp, gât şi rozetă. Gâtul foloseşte la
sertizarea glonţului, corpul pentru înmagazinarea încărcăturii, iar rozeta serveşte la
fixarea capsei printr-o adâncitură specială.

Proiectilele pot fi: gloanţe, alice,mitralii sau poşe. - Gloanţele sunt folosite la
armele cu ţeava ghintuită, iar alicele, mitraliile, poşele la armele cu ţeava lisă.În funcţie
de destinaţia pe care o au gloanţele pot fi obişnuite sau speciale. Glonţul obişnuit se
compune dintr-o cămaşă de oţel placată cu tambac şi din miezul de oţel. Între cămaşa
de oţel şi miez se găseşte o cămaşă de plumb.
Glonţul trasor se compune dintr-o cămaşă, miezul de plumb şi paharul în care
este presată substanţa trasoare.
Glonţul perforant - incendiar se compune din: cămaşă cu coafă de tambac, miez
de oţel cu cămaşă de plumb, subfund de plumb şi substanţă incendiară. Este destinat
pentru aprinderea carburanţilor lichizi şi nimicirea forţei vii.
Glonţul exploziv conţine o încărcătură ce explodează la impact. Acesta poate
exploda la impact cu ţinta sau după ce glonţul a pătruns în interiorul ţintei.
Glonţul exploziv intern este special proiectat astfel încât la impactul cu ţinta se
multiplică şi se împrăştie explodând în interior. Vârful glonţului exploziv este în general
concav.
Alicele sunt sfere metalice (plumb) de diametre diferite şi se folosesc la cartuşele
pentru armele de vânătoare.
Mitraliile sunt alice mai mari care depăşesc 5,5 mm în diametru.
Poşele sunt alice confecţionate propriu din diferite materiale.
Încărcătura de azvârlire serveşte pentru a imprima glonţului mişcarea propulsivă.
Ea se compune din pulbere de piroxilină.
Capsa are scopul de a aprinde încărcătura de azvârlire.

CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC

 Prin arme de foc în sensul Legii se înţeleg acele arme a căror funcţionare
determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase
ori împrăştierea de gaze nocive iritante sau de neutralizare, pe baza forţei de
expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei
încărcături.
 arme de tir, cu glonţ sau cu alice, special fabricate sau confecţionate pentru
practicarea tirului sportiv, omologate sau recunoscute ca atare de către
Federaţia Româna de Tir
 arme de vânătoare, cu glonţ, cu alice sau mixte, destinate practicării vânătorii
 arme confecţionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de
neutralizare
 arme ascunse, astfel fabricate sau confecţionate încât existenţa lor să nu fie
vizibilă ori bănuită
 arme de panoplie, făcute inofensive, dacă, prin valoarea lor istorică, ştiinţifică
sau care constituie daruri, recompense ori amintiri sunt destinate a fi păstrate în
instituţii de cultură şi artă, asociaţii cultural-artistice şi sportive sau în panoplii
personale.
 arme de recuzită, făcute inofensive, destinate a fi folosite în activitatea –
artistică sau de producţie cinematografică – a teatrelor, circurilor, studiourilor de
filme ori a altor asemenea instituţii cultural – artistice;
 ansamblurile, subansamblurile şi dispoziţivele care se pot constitui şi
funcţiona ca arme de foc.

Alte criterii de clasificare

După destinaţie armele pot fi:
o militare (pistoale, revolvere, pistoale mitralieră, mitraliere, etc.);
o de vânătoare (cu o ţeavă, cu două ţevi, mixte);- sportive (de tir, de agrement);
o speciale (arme de semnalizare, de start, de alarmă, de împrăştiere a unor gaze,
de fabricaţie proprie)
o deghizate sau ascunse (pistol stilou, baston, etc.)

După construcţia canalului ţevii armele se împart în:

o arme cu ţeava lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi (armele de vânătoare cu
alice, pistoalele de semnalizare, etc.);
o arme cu ţeava ghintuită care au pe canalul ţevii goluri şi plinuri dispuse
longitudinal. Ghinturile au rolul de a imprima glonţului o mişcare helicoidală,
asigurând totodată stabilitatea glonţului pe traiectorie în scopul atingerii cu
precizie a ţintei;
o arme cu ţevi combinate, având una sau doua ţevi lise şi una ghintuită.

După lungimea ţevii există următoarele tipuri:

o arme cu ţeava lungă, 50 – 80 cm (puştile, puştile mitralieră, puştile de
vânătoare etc);
o arme cu ţeava mijlocie, 20 – 50 cm (pistoale mitralieră);
o arme cu ţeavă scurtă, 3 – 20 cm (pistoale, revolvere).
După modul de funcţionare armele pot fi:
o arme simple;
o arme cu repetiţie, la care operaţiunile iniţiale de încărcare se repetă cu mâna
la fiecare foc (armele militare cu mai multe cartuşe);
o arme semiautomate a căror încărcare şi descărcare - după primul foc – se
face cu ajutorul presiunii gazelor;
o arme automate, funcţionează pe acelaşi principiu ca şi cele semiautomate,
fiind propice însă pentru trageri în serii scurte sau lungi.

După calibru armele pot fi clasificate:

o arme cu calibru mic – până la 6.35 mm;
o arme cu calibru mijlociu – 6.35 – 9 mm;
o arme cu calibru mare – peste 9 mm.
La armele de vânătoare calibrele sunt şi ele diferite (12, 16, 18, 20, 24 etc).
Acestea sunt egale cu numărul sferelor de oţel, având diametrul egal cu cel al ţevii
armei ce intră într-o unitate de măsură a greutăţii egală cu un pfund (0.5 kg).

După muniţia folosită armele sunt:

o arme cu glonţ – militare;
o arme cu alice – de vânătoare;
o arme mixte (arme de vânătoare cu glonţ şi alice).

După numărul cartuşelor ce se pot înmagazina se disting:

o arme cu un cartuş;
o arme cu mai multe cartuşe.

CLASIFICAREA MUNITIILOR

Cartuşe pentru arme militare care la rândul lor pot fi:(cartuşe cu glonţ greu; cartuşe
cu glonţ uşor; cartuşe cu gloanţe trasoare; cartuşe perforant - incendiare;cartuşe
explozive;cartuşe teleghidate).

Cartuşe pentru pistoale:

cartuşe cu glonţ;( cartuşe cu glonţ de diferite calibre.), cartuşe speciale cu efect sonor,
cu gaze iritant lacrimogene. cartuşe pentru armele speciale (racheta);cartuşe pentru
armele de panoplie;cartuşe pentru arme ascunse, deghizate
Cartuşe pentru armele de vânătoare care pot fi:cartuşe cu alice; (cartuşe cu alice de
diferite calibre)cartuşe cu mitralii (alice ce depăşesc 5.5 mm în diametru);cartuşe cu
poşe (alice confecţionate propriu din diferite materiale);cartuşe tip breneke.
  2.9.1 Consideraţii privind armele de foc si urmele lăsate de acestea

Definiţie
Arma de foc este arma al cărei principiu de funcţionare are la bază forţa de
expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori din arderea unei
încărcături.

Căutarea / ridicarea urmelor

În cazul comiterii unei infracţiuni care implică utilizarea unei arme de foc se pot
trage concluzii privind succesiunea evenimentelor chiar şi numai pe baza locului unde a
fost descoperită arma de foc implicate în comiterea faptei şi pe baza faptului dacă
aceasta era sau nu încărcată.
În momentul în care se ridică arme de foc trebuie să se ţină cont de următoarele
aspecte:
 siguranţa celui care manipulează arma şi a persoanelor prezente;
 fotografierea (fixarea detaliată a locului faptei şi a poziţiei în care a fost
descoperită arma de foc - se efectuează fotografii de orientare, schiţa, ale
obiectelor principale şi de detaliu);
 pentru manipularea armelor de foc şi a muniţiilor utilizaţi echipamente de
protecţie (mănuşi de unică folosinţa, măşti etc.) pentru a evita crearea unor
urme suplimentare sau deteriorarea urmelor existente;
 protejarea probelor ADN şi a urmelor papilare - se evită atingerea zonelor unde
pot fi descoperite alte genuri de probe (de ex. patul/crosa armei de foc,
marginile încărcătorului etc.);
 protejarea oricăror alte genuri de probe, în special a particulelor din zona gurii
ţevii (ţesut biologic, sânge, fire de păr, fibre etc.), împotriva ştergerii/pierderii. Se
aplică un capac din hârtie fixat pe exterior cu bandă adezivă; pentru ambalare/
ridicare/ manipulare nu se va introduce nici un obiect pe canalul ţevii.

Înainte de a o descărca se examinează preliminar şi se descrie arma (în special

dacă este sau nu încărcată şi tipul de muniţie), astfel:
• tipul armei de foc (pistol, revolver, puşcă etc.);
• poziţia pârghiei de siguranţa (înainte/înapoi, sus/jos, asigurat/
dezasigurat, marcajul alb sau cel roşu vizibile);
• în cazul armelor automate, poziţia selectorului de foc (foc cu foc ori foc
automat);
• cocoşul (armat/ nearmat);
• indicatorul de încărcare (vizibil/ nevizibil);
• încărcătorul montat (da/nu);
• închizătorul (deschis/ închis/ asigurat);
• defecţiuni vizibile (tubul este blocat în fereastra de ejectare etc.);
• magazia cilindrică a revolverului (butoiaşul) este rabatată (da/nu);
 • alte categorii de probe vizibile pe armă (sânge, fire de păr, ţesut, fibre etc.).
După ce a fost documentată starea armei de foc, aceasta poate fi descărcată astfel
încât să nu se afecteze celelalte categorii de probe care urmează a fi ridicate şi
ambalate conform regulilor specifice. Doar specialiştii pot descărca arma de foc.
Înainte de ajungerea echipei de CFL, poziţia armei poate fi modificată de
personalul prezent la faţa locului doar în cazuri excepţional (pentru a proteja probele
etc.), însă numai după fixarea fotografică şi după notarea poziţiei acesteia, astfel încât
să se poată reconstitui starea/poziţia originala a armei de foc.
Arma de foc trebuie să fie descrisă în detaliu (marcă, model, număr de serie,
calibru, descrierea stării generale, de ex. rugină, deteriorări, gradul de uzură, modificări
etc.) doar după ce a fost descărcată şi după ce au fost ridicate toate celelalte categorii
de probe.

Procedura de descărcare (exclusiv specialiştii):

În cazul în care nu se cunoaşte modelul armei respective sau modul de
funcţionare, este necesară o atenţie deosebită, în special la efectuarea procedurii de
descărcare. Dacă sunt îndoieli, se va apela la un expert. Întotdeauna arma de foc
trebuie să fie mai întâi asigurată (acest fapt nu este întotdeauna posibil, cum este cazul
armelor care nu pot fi deschise decât dacă sunt desasigurate în prealabil, în special
puştile de vânătoare cu repetiţie moderne).

Pistoale:
o se scoate încărcătorul, lăsându-se cartuşele aşa cum sunt.
o se scot cartuşele/tuburile din camera cartuşului, se descriu şi se ambalează
separat.
o unde este cazul, se descriu cartuşele din încărcător, în ordinea în care sunt
încărcate, şi apoi se ambalează.

Revolvere:
o se marchează poziţia magaziei cilindrice (cu marker permanent, pe partea
stângă şi dreaptă a acestuia, precum şi pe corpul revolverului).
o se rabatează magazia şi se scot cartuşele din fiecare cameră.
o se examinează şi se notează succesiv starea fiecărei camere (de ex. încărcată,
goală, încărcată).
o se scoate cartuşul sau tubul din dreptul ţevii, se descrie (tipul glonţului, calibru,
inscripţionări) şi se ambalează separat.
o apoi, se descriu celelalte cartuşe, în sensul acelor de ceasornic şi se
ambalează.

Carabine (cu repetiţie sau semiautomate) sau arme automate:

 se demontează încărcătorul (dacă este cazul).
 se deschide încet închizătorul pentru a preveni căderea pe sol a
cartuşului/tubului.
 se descriu şi se ambalează tuburile/cartuşele separat (tipul glonţului,
calibrul, inscripţionări).
 se scot cartuşele din încărcător unul după altul, se descriu şi se ambalează
 individual (în hârtie) şi se pun într-un ambalaj comun (plic din hârtie, cutii din
plastic).

Arme cu basculă:
o în cazul acestor arme (arme cu ţeava lisă, ghintuită sau mixte), închizătorul
trebuie să fie deschis prin acţionarea zăvorului ţevilor şi bascularea acestora
(coborârea ţevilor).
o pentru că unele arme de acest tip au ejectoare (ejectare automată a tuburilor în
momentul basculării), este important ca, atunci când se efectuează operaţiunea
de basculare, să se ţină o mână peste deschidere, pentru a preveni aruncarea
tuburilor.
o cartuşele/tuburile provenind de la ţeava de sus/jos sau stânga/dreapta, trebuie
să fie descrise (tipul cartuşului, calibru, inscripţionări) şi ambalate individual.

Arme cu sistem pompă:

 în cazul acestor arme, închizătorul se deschide prin împingerea spre înapoi a
ulucului, acest lucru fiind posibil doar dacă arma nu este armată (de ex. după ce
s-a efectuat tragerea).
 dacă s-a încărcat un cartuş. în camera cartuşului şi nu a fost tras, închizătorul
nu poate fi deschis decât dacă mai înainte este acţionată pârghia de
descărcare. La majoritatea armelor de foc, pârghia de descărcare este
poziţionată pe partea stângă sau dreaptă, deasupra trăgaciului.
 se descrie (tipul cartuşului, calibrul, inscripţionările) şi se ambalează separat
cartuşul/tubul din camera de ardere.
 pentru a descărca magazia de cartuşe, se apasă pe pârghia de blocare a
cartuşelor care se află în lateralul camerei cartuşului; presiunea exercitată asupra
arcului magaziei va determina împingerea către exterior a cartuşelor. Pentru a
efectua această procedură se recomandă prinderea bazei cartuşelor cu degetul,
pentru a preveni producerea unor răni cauzate de arcul magaziei. Se scot
cartuşele din magazie unul după altul şi se descriu. Se ambalează individual (în
hârtie) şi se pun într-un ambalaj comun (plic din hârtie, cutii din plastic).

Arme cu un singur foc (cu capse de iniţiere şi încărcare pe la gura ţevii):

Armele cu un singur foc (cu şi fără pat) sunt arme de foc cu încărcare pe la gura
ţevii, care utilizează capse de iniţiere individuale. Pentru a descărca aceste arme, se
îndepărtează capsa de iniţiere (poate fi scoasă manual cu uşurinţă) din locaşul acesteia.
Glonţul, bura şi pulberea pot fi descărcate numai de un expert sau armurier.

Protejarea/ ambalarea/ depozitarea/ transportul

Nu se testează starea de funcţionare a armelor de foc utilizate la comiterea
infracţiunii şi nu se reîncarcă.
Ambalarea se efectuează cu atenţie în colete corespunzătoare (cutii), prevăzute
cu dispozitive care să împiedice balansarea în diferite direcţii; în acest mod se evită
pierderea probelor (această situaţie se aplică nu numai în cazul armelor de foc, dar şi în
cazul altor categorii de arme, de ex. în cazul cuţitelor etc.).
 Menţiuni
Celulele epiteliale pot adera la părţile expuse ale armei (cum ar fi crosa, manşonul
şi cocoşul), acestea putând fi exploatate pentru stabilirea profilului genetic (ADN),
oferind astfel indicii despre trăgător sau despre deţinătorul/proprietarul armei. Se
prelevează probe de pe armă, de pe încărcător şi de pe cartuşe folosind pentru fiecare în
parte un tampon steril umezit cu apă distilată sterilă.
Când se percheziţionează locuinţe, se caută încărcătoarele şi ţevile de rezervă,
arme modificate şi arme de panoplie cu care se poate trage, ca şi arme de foc ascunse
sau artizanale.

Cercetarea urmelor tragerii cu arme de foc

Descriere/ definiţie/ informaţii generale

Urmele de acest tip apar în cazul în care este efectuată o tragere cu o armă de foc
(directă sau indirectă) şi pot fi descoperite la locul faptei sau recuperate de la persoane
(trăgător, victimă) sau de pe obiecte (arme, muniţie, mobilier, pereţi etc.). Iniţial, urmele
trebuie să fie evaluate (examinate vizual) de către experţi/ specialişti (criminalişti din
cadrul echipei de cercetare la faţa locului).
Din categoria urmelor armelor de foc fac parte: muniţia şi elementele de muniţie,
orificiile de intrare şi de ieşire, urmele secundare ale împuşcăturii.

a. Muniţie şi elemente de muniţie

În această grupă, respectiv a muniţiei, pot fi incluse atât cartuşele, tuburile,
gloanţele, cât şi fragmentele de muniţie (fragmente de gloanţe, alice, proiectile tip
brenneke, saboţi şi/sau bure aparţinând cartuşelor de vânătoare). Anumite părţi
componente ale muniţiei pot prezenta caracteristici generale şi individuale de
identificare a armelor de foc cu care au fost trase.

b. Orificiile de intrare şi de ieşire

Caracteristicile generale ale orificiilor create de proiectile:
• lipsa de substanţa (orificiu rotund de dimensiuni mici);
• inelul de ştergere are culoare gri-negru şi conţine reziduuri de pe proiectil -
particule de pulbere nearsă, urme de funingine şi particule de unsoare care
aderă pe proiectil şi se găsesc în jurul orificiului de intrare din prima ţintă;
• inelul de contuzie creat de gura ţevii (leziune a pielii, de culoare roşu-maro, cu
formă încreţită, dispusă concentric în jurul orificiului de intrare şi a inelului de
ştergere); se formează în cazul tragerilor cu ţeava lipită de ţintă;
• orificiile de intrare şi de ieşire pot indica direcţia şi, în anumite cazuri, distanţa de
la care s-a tras;
• orificiul de ieşire are în general formă de fantă, de cruce sau de stea şi are
dimensiuni mai mari decât orificiul de intrare. Pot exista situaţii când orificiul de
intrare are dimensiunea mai mare decât orificiul de ieşire (de ex. în cazul
tragerilor de la distanţe mici).
 c. Urmele secundare ale împuşcăturii - prezenţa lor este influenţată de
distanţa de la care s-a efectuat tragerea.

Distanta nulă de tragere (cu ţeava lipită de ţintă):

o în jurul orificiilor de intrare sunt prezente urmele secundare ale împuşcăturii
cauzate de acţiunea gazelor (rupturi care determină modificarea formei orificiilor
de intrare, de exemplu sub formă de stea, de cruce) şi a flăcării (arsuri);
o reziduurile de tragere se depun în interiorul canalului, având culoare negru-gri;
o gura ţevii creează o urmă (inelul de contuzie pe corpul uman) în jurul orificiului
de intrare.
Distanta mică de tragere:
o urmele secundare ale împuşcăturii (funingine şi/sau particule de pulbere
arse şi nearse) sunt descoperite în jurul orificiului de intrare;
dimensiunea zonei de împrăştiere a acestora create direct proporţional
cu distanţa de la care s-a tras;
o distanţa maximă până la care se pot descoperi urme secundare ale
împuşcăturii depinde atât în funcţie de tipul, marca şi calibrul armei cu
care s-a tras, cât şi de tipul şi marca muniţiei folosite. Urmele
secundare se formează până la distanţa de tragere de aproximativ 1,5
metri.

Distanta mare de tragere:

o se consideră că tragerea a fost efectuată de la distanta mare atunci
când lipsesc urmele secundare ale împuşcăturii, între ţeava armei şi
ţintă existând o distanta mai mare de 1,5 metri.

Căutarea urmelor
 se cercetează amănunţit locul faptei sau locul unde au fost
descoperite muniţia şi arma de foc şi se extind cercetările pe o suprafaţa mai
mare pentru căutarea tuburilor trase, a proiectilelor, a taloanelor (partea
metalică inferioară a tuburilor cartuşelor cu alice sau a celor de semnalizare),
a burelor căzute şi a rondelelor de sertizare de la cartuşele cu alice.
 în vederea descoperirii armelor de foc şi a muniţiei ori a părţilor
componente ale acestora se utilizează detectoare de metal, surse de lumină,
lupe de mărit.
 atunci când sunt ridicate cadavrele, gloanţele care s-au oprit în
obiectele de îmbrăcăminte pot cădea şi pot fi pierdute (se utilizează un sac
pentru cadavre).
 în cazul armelor semiautomate sau automate, tuburile sunt
descoperite în apropierea locului unde s-a aflat trăgătorul (în general 1-5
metri). În acest perimetru se pot descoperi şi probe de altă natură (urme de
încălţăminte, resturi de ţigară etc.).
 nu se modifică poziţia niciunui element de muniţie descoperit înainte
 de fixarea acestuia (fotografiere, marcarea pe schiţa, poziţionare).

Urmele împuşcăturii descoperite pe victimă

În timpul cercetării iniţiale de la faţa locului este important să se identifice plăgile
împuşcate şi să se facă o diferenţiere clară între acestea şi alte leziuni. Este posibil ca
plăgile împuşcate să nu fie observate când se examinează cadavrul pentru prima dată,
mai ales în cazul orificiilor de intrare realizate cu proiectile de calibru mic când orificiile
de intrare sunt practic insesizabile (orificiul format în epidermă dispărând prin
apropierea marginilor), sau nu pot fi descoperite din cauza lipsei orificiului de ieşire.
Dacă nu se poate stabili iniţial sau dacă există dubii cu privire la natura plăgilor, se
va proceda la protejarea acestora prin aplicarea unor coli sau a unor pungi din hârtie în
scopul conservării urmelor împuşcăturii până la examinarea în laborator. Trăgătorul se
poate accidenta în timpul executării focului de armă (de ex. leziuni între degetul mare şi
index). De asemenea, urme secundare ale împuşcăturii se pot descoperi atât pe
mâinile, cât şi pe hainele trăgătorului (a se consulta secţiunea „Reziduurile de tragere”).
După căutarea şi fixarea tuturor urmelor tragerii se va proceda la stabilirea direcţiei
de tragere, pe baza urmelor principale (orificii de intrare/ieşire, canale, urme de ricoşeu)
şi a distanţei aproximative de tragere. Direcţia de tragere se stabileşte prin unirea
orificiului de intrare şi a celui de ieşire cu ajutorul unei sfori, al unei vergele, al unei raze
laser etc., prin măsurarea unghiurilor de impact şi prin stabilirea locului/poziţiei
probabile unde s-a aflat trăgătorul.

Ridicarea urmelor
 fiecare obiect de îmbrăcăminte al victimei (purtător al urmelor
împuşcăturii) se ridică şi se ambalează individual în ambalaje din hârtie.
Obiectele de îmbrăcăminte ude/umede pot fi ambalate temporar în saci
din material plastic, însă numai pe durata transportului de la faţa locului
până la sediul echipei de cercetare, unde se vor usca imediat şi se vor
ambala definitiv în ambalaje din hârtie.
 pentru a preveni intercontaminarea, se vor intercala file de hârtie între
suprafeţele obiectelor de îmbrăcăminte (în momentul plierii pentru
ambalare).
 în cazul în care glonţul a penetrat un obiect, deformarea obiectului
poate furniza indicii despre direcţia din care s-a tras (de ex. în cazul
geamurilor, orificiul din sticlă prezintă o formă de pâlnie, înconjurat de
crăpături radiale şi concentrice). O urmă de acest gen trebuie să fie
fotografiată metric şi, dacă este posibil, ridicată şi conservată în forma
iniţială.
 înainte de ridicarea urmelor, acestea se marchează şi se descrie în
detaliu poziţia în care au fost descoperite (fotografii, proces-verbal, schiţe
la scară).

Muniţia şi elementele de muniţie trebuie să fie conservate cu atenţie

deosebită, în forma iniţială, astfel:
o se utilizează pensete din lemn sau din material plastic pentru ridicarea
 tuburilor şi a proiectilelor (ori a fragmentelor), se ambalează individual în
containere/ recipiente etichetate, căptuşite la interior cu hârtie (preferabil
şerveţele). Nu se utilizează vată din bumbac pentru căptuşire;
o se notează inscripţionările aflate pe rozetele sau pe corpurile tuburilor,
pentru a permite identificarea mărcii şi a tipului cartuşelor utilizate;
o gloanţele care au penetrat zidărie, lemn etc. trebuie să fie ridicate cu
atenţie prin decuparea materialului în care se găsesc, utilizând un
fierăstrău sau o daltă;
o orice muniţie netrasă (inclusiv orice ambalaj) trebuie să fie recuperată în
vederea efectuării comparaţiilor (examinări comparative, pentru a se
determina caracteristicile balistice);
o ridicaţi muniţia model de comparaţie în cutiile originale ale acesteia (dacă
este posibil).

Protejarea/ ambalarea/ depozitarea/ transportarea

Se protejează muniţia şi elementele de muniţie de acţiunea oricăror factori
mecanici, corozivi sau de mediu. Urmele striaţii create de piesele armei, respectiv
camera cartuşului, marginile încărcătorului/magaziei, extractor, ejector etc. nu trebuie să
fie deteriorate, de aceea fiecare element de muniţie trebuie să fie ambalat separat, în
pungi din material plastic sau din hârtie etichetate corespunzător în unele cazuri
întocmindu-se şi o schiţa.
De asemenea, trebuie reţinut faptul că uneori pe tuburi sau pe gloanţe se pot
descoperi urme papilare şi/sau probe biologice (care pot fi exploatate pentru stabilirea
profilului genetic), situaţie în care ridicarea şi ambalarea se efectuează conform
regulilor speciale privind probele biologice.

Menţiuni
 proiectilele pot furniza şi alte probe suplimentare (fibre textile, material
biologic, particule din obiectele care au fost lovite/zgâriate).
 proiectilele care au penetrat sau au atins ţinta (ricoşeuri) produc la
rândul lor alte urme, de exemplu fragmente de sticlă, sfărâmături, aşchii
etc. şi pot transfera urme materie pe obiectele cu care au venit în contact,
de exemplu particule de plumb, alamă, cupru.
 orice probă (urmă materie) depusă pe glonţ (ipsos, sticlă, lemn, sânge)
poate fi utilizată în vederea stabilirii unor legături între glonţ şi victimă sau
obiectul prin care s-a tras.
 lipsa tuburilor nu trebuie să fie interpretată în sensul utilizării unui
revolver (tuburile au fost ridicate, puse într-un alt loc sau au rămas
blocate în armă).
 se are în vedere direcţia în care au fost aruncate (ejectate) tuburile
(stânga, dreapta, în sus/ în fata, înapoi).

 2.9.2 Expertiza criminalistica a armelor de foc si a urmelor acestora

URMELE IMPUSCATURII

Urmele principale si secundare

o Urmele principale sunt urmele apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc si al
acţiunii fenomenelor dinamice : arma, cartuşul, glonţul, tubul, orificiul de intrare,
orificiul de ieşire, canalul orb si urmele de ricoşeu.
o Urmele secundare ale împuşcăturii apar ca rezultat al acţiunii fenomenelor
termice si chimice care au loc in canalul ţevii armei si la o oarecare distanta de
aceasta. Din categoria urmelor secundare cele mai importante sunt : urme
rezultate din acţiunea flăcării, a gazelor, urme de funingine, particule de pulbere
arsa si nearsa, inelul de metalizare si particule de unsoare.
o Urmele rezultate din actiunea flacarii se manifesta sub forma unei arsuri
limitrofe orificiului de intrare, indeosebi in cazul in care teava este suficient de
aproape de tinta.
o Urmele rezultate din actiunea gazelor se datoreaza presiunii gazelor provenite
din arderea pulberii in interiorul tevii si pot fi descoperite atunci cand tragerea s-a
efectuat de la o distanta nula sau foarte mica. In acest caz canalul format de
glont se prezinta ca o prelungire a canalului ţevii si primeşte pe pereti presiunea
unei cantitati mari de gaze care il dilata, iar orificiul de intrare capata o forma
neregulata.
o Urmele de funingine apar ca urmare a arderii incarcaturii de pulbere din cartus
care formeaza microparticule de funingine ce se găsesc in stare de suspensie in
gaze. Purtata de gaze, funinginea se depune pe ţinta formând un strat fin, iar in
functie de intensitatea acesteia se pot face aprecieri cu privire la distanta de la
care s-a tras.
o Particulele de pulbere arse si nearse constituie o alta urma suplimentara a
împuşcăturii deoarece in afara gazelor si funinginii de pe ţeava armei, mai ies in
urma glonţului si particule de pulbere nearsa ce acţionează ca nişte proiectile,
având o viteza iniţiala mare.
o Inelul de metalizare mai este cunoscut si sub denumirea de “ guleraş “ sau “
inelul de ştergere “ si se regăseşte in jurul orificiului de intrare. In cazul in care
glonţul a pătruns prin mai multe medii diferite ca densitate, urmele de metalizare
si de ştergere se găsesc separat. Inelul de metalizare poate fi evidenţiat cu
ajutorul radiaţiilor x.
o Particulele de unsoare se datorează faptului ca glonţul preia din canalul ţevii o
parte din unsoarea si vaselina folosita la întreţinerea acesteia si o depune pe
ţinta, in jurul orificiului de intrare. La tragerile de la distante foarte mici aceste
urme apar sub forma de picături, iar pentru evidenţierea lor pot fi folosite radiaţii
ultraviolete care dau o fluorescenta bleu-albăstruie, sau o coala de hârtie alba ce
se aplica pe orificiul de intrare, absorbind astfel urmele de unsoare.

Urme create pe elementele cartuşului (tub, glonţ) - In cursul "trecerii" prin armă
proiectilele şi tuburile vin în contact cu diverse piese din metal, a căror structură
exterioară se imprimă pe corpul muniţiei. Aspectul general al acestor urme variază în
funcţie de marca şi modelul armei , iar neregularităţile provenind din prelucrarea armei
în fabrică sau survenite ulterior datorită folosirii sunt specifice pentru o armă dată şi
permit diferenţierea ei de toate celelalte arme de aceiaşi tip de fabricaţie .

Urme create pe glonţ - Ghinturile (golurile), ca şi spaţiile dintre acestea (plinurile)

denumite "câmpuri", lasă urme caracteristice pe proiectilul care se freacă forţat de
pereţii interiori ai ţevii datorită presiunii gazelor.

Urme create pe tuburile de cartuş - Cum armele sunt confecţionate dintr-un metal
cu o înaltă rezistenţă la presiunea gazelor şi la vibraţii, în consecinţă , toate cartuşele
trase cu aceeaşi armă vor avea imprimate aceleaşi caracteristici de unde posibilitatea
identificării armei după tub.

Probleme ce pot fi lămurite prin expertiza balistica judiciara

o dacă dispozitivul prezentat pentru examinare constituie sau nu armă de foc,
în sensul legii;
o modelul, seria şi calibrul armei;
o starea de funcţionare a armei;
o posibilităţile de tragere cu o armă defectă;
o posibilitatea de autodeclanşare a armei, fără a se acţiona asupra trăgaciului;
o starea de funcţionare, calibrul şi eficacitatea unei arme de construcţie
artizanală, ascunse;
o existenţa pe ţeava armei a urmelor factorilor suplimentari ai tragerii;
o datele care atestă o tragere recentă;
o distanţa şi direcţia din care s-a tras, eventual poziţia victimei şi a trăgătorului;
o dacă ţinta a fost lovită printr-un foc tras direct sau prin ricoşeu;
o relevarea seriei armei de foc, în cazul când aceasta a fost înlăturată;
o tipul, modelul şi marca armei cu care s-a tras, după urmele de pe gloanţele şi
tuburile supuse examinării;
o dacă tuburile şi gloanţele ridicate de la faţa locului au fost trase sau nu cu
arma în litigiu pusă la dispoziţie, ş.a.

Examinarea tehnică propriu-zisă a armei

Cu acest prilej specialistul sau expertul, împreună cu tehnicianul armurier vor
proceda la o examinare generală exterioară a armei pentru a stabili dacă aceasta
prezintă componentele principale (pat-mâner, mecanism de darea focului, ţeavă) care
este gradul de uzură şi dacă arma a fost bine întreţinută sau nu. Tot cu această ocazie
specialistul sau expertul va urmări să stabilească particularităţile de construcţie ale
armei (construcţia ţevii, sistemul de funcţionare, modul de montare-demontare a ţevii,
modul de montare-demontare a închizătorului, felul şi modul de funcţionare a piedicii de
siguranţă, direcţia de aruncare a tuburilor) şi în final, dacă arma este sau nu încărcată,
dacă are muniţie în canalul ţevii ori în încărcător.

Determinarea tipului, modelului şi calibrului

 Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei este posibilă în multe dintre
situaţiile întâlnite în practică prin simpla studiere a inscripţiilor existente pe piesele
armei.

Stabilirea stării de funcţionare a armei

Stabilirea stării de funcţionare a unei arme este necesară de multe ori în practică,
mai ales în cazurile în care trebuie să se clarifice două aspecte esenţiale:
o dacă o armă se putea declanşa accidental, fără apăsarea trăgaciului;
o dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere.

Verificarea armei montată se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a

pieselor şi modul lor de funcţionare.
La arma demontată se va examina fiecare piesă în parte pentru a stabili dacă toate
piesele poartă aceeaşi serie ori dacă prezintă defecte.
După verificarea armei, montată şi demontată, pentru stabilirea cu certitudine a
stării de funcţionare, se vor efectua trageri experimentale, în poligoane special
amenajate şi folosind muniţie adecvată calibrului armei examinate. Arma va fi
fotografiată atât montată cât şi demontată.

Cu ocazia constatării tehnico - ştiinţifice sau expertizării muniţiei, specialistul

sau expertul va trebui să lămurească următoarele probleme:( starea muniţiei; anul de
fabricaţie; dacă muniţia poate fi utilizată pentru tragere;modelul, tipul şi calibrul muniţiei;
dacă cartuşele prezentate fac parte din acelaşi lot sau serie de fabricaţie; dacă muniţia
este fabricată sau artizanală; dacă anumite cartuşe sau alice se aseamănă cu cartuşele
sau alicele prezentate pentru comparaţie;modul de sertizare a cartuşelor;
la ce tip de armă se poate folosi muniţia supusă examinării, )etc.
În cazul în care specialistul sau expertul nu are la îndemână o armă de calibrul
muniţiei, acesta va proceda pentru stabilirea stării de funcţionare, astfel: (va desertiza
muniţia şi va scoate din tuburi pulberea;va percuta cu un dorn ascuţit capsa;va incendia
pulberea.)
Atunci când capsa, în urma percuţiei, a provocat zgomot sub formă de pocnitură,
iar pulberea a ars degajând flacără şi fum, înseamnă că muniţia a fost în stare de
funcţionare.
Examinarea este obligatorie atunci când autorul faptei a înlăturat prin diverse
metode seria şi numărul armei.

În această situaţie se folosesc următoarele metode:

o chimică (bazată pe reacţia părţilor metalice cu densitate mare, sub acţiunea
unui reactiv - acid azotic sau clorhidric).Se impune o fotografiere imediată a
efervescenţei pronunţate în zonele ştanţate, deoarece dispar rapid şi nu se
poate repeta;
o feromagnetică ( aderarea selectivă a particulelor metalice la suprafaţa armei,
magnetizate anterior)
Constatările făcute de specialist sau expert, în urma examinării materialelor puse la
dispoziţie (armă, muniţie, materii explozive, persoane, etc.) vor fi materializate într-un
raport care trebuie să cuprindă:
o Partea introductivă în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată care a dispus constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza, data când s-
a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele specialistului sau expertului,
data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului, obiectul acesteia şi
întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia
constatarea tehnico-ştiinţifică ori expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au
participat la aceasta au dat explicaţii;
o Descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice
sau expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor
obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert;
o Concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului
asupra obiectului constatării ori expertizei.

IDENTIFICAREA ARMEI

Se realizează prin compararea traseologică a urmelor de pe proiectilul sau tubul

încriminat cu cele trase experimental cu arma suspectă, în primul rând se va stabili
dacă există corespondenţe ale conturului, în prezenţa unor asemănări (cu toleranţe
admisibile, mai ales la proiectilele ricoşate) se va trece la examinarea microreliefului.
Similitudinea configuraţiei urmelor de pe proiectile, respectiv de pe tuburile comparate,
evidenţiate de continuitatea liniară a striaţiunilor, va face dovada categorică a identităţii.
Avantajele microscopului comparator ne apar şi mai evidente dacă amintim
câteva dintre metodele folosite anterior, şi anume:
Metoda Balthazar (1922) constă în rularea rectilinie a proiectilului pe o lamelă
de plumb, cositor sau staniol. Imaginile ghinturilor şi ale striaţiilor astfel imprimate se
fotografiază şi se compară. O variantă este rularea pe un suport acoperit cu tuş subţire
(cu ajutorul ruloului de cauciuc, ca la luarea amprentelor digitale).
Metoda Beroud-Giraud (1928) constă în secţionarea proiectilului şi
desfăşurarea cămăşii sale pe o suprafaţă plană. Metoda este distructivă şi se aplică
numai proiectilelor din plumb. Pentru evitarea acestor inconveniente s-a conceput o
variantă: acoperirea proiectilului cu un depozit electrolitic de cupru, care apoi se
desprinde prin secţionare.
Până la generalizarea utilizării microscopului comparator s-a recurs la
fotografierea succesivă, pe secţiuni, a cilindrului proiectilului (1951). Proiectilul se
învârteşte lent în jurul axei sale în faţa unui obiectiv fix al aparatului de fotografiat, în
timp ce filmul se derulează cu o viteză adaptată celei de rotire a proiectilului.
 2.10 Cercetarea
criminalistica a falsului în înscrisuri

BAZELE IDENTIFICĂRII PERSOANEI DUPĂ SCRIS

Mecanismele fiziologice ale executării scrisului

Scrierea, ca mijloc de fixare şi comunicare a ideilor, constituie o deprindere, şi

anume o deprindere intelectuală în care sunt implicare variate acte motrice. Mecanismul
fiziologic al deprinderilor in general, inclusiv al deprinderii de scriere, este dat de
complexul de legături nervoase temporare (conexiuni între focoasele de excitaţie) şi de
reflexele condiţionate.
Potrivit teoriei pavloniene, la nivelul scoarţei cerebrale procesele nervoase
fundamentale – excitaţia şi inhibiţia – sunt permanent sistematizate. Datorită
fenomenului de iradiere a excitaţiei din focarul mai slab spre focarul mai puternic şi al
concentrării celor două tipuri de procese nervoase, precum şi ca urmare a inducţiei lor
reciproce, are loc un fenomen de stabilizare, de bătătorire a căilor nervoase ale unei
anumite acţiuni. În acest fel se formează un stereotip dinamic, adică un complex de
legături temporare, care se manifestă sub forma unor reacţii stabile cu caracter unitar.
Stereotipul dinamic nu se naşte dintr-o dată, ci necesită numeroase repetări şi exerciţii,
în aşa fel încât cu timpul are loc un proces de fizare, iar efectuarea acţiunii respective
devine automatizată.i
Principiile expuse se aplică întrutotul actului scrierii. Executarea scrisului are la
bază o serie de legături temporare nervoase produse în cortex, determinate de
perceperea cuvintelor prin citire, ascultare şi pronunţare; aceste legături sunt asociate
cu mişcarea mâinii care înscrie semnele grafice. Pentru justă apreciere a modului în
care ia naştere scrierea trebuie avută în vedere legătura indisolubilă între limba orală şi
limba scrisă, ambele reprezentând în fond două aspecte ale limbajului. În realizarea
limbajului concură diferite sisteme: sistemul aferent, compus din analizatori auditivi,
vizuali, kinestezici şi tactili, care transmite influxul nervos de la receptorii periferici spre
sistemul nervos central, şi cel eferent, alcătuit din organele vorbirii şi ale scrierii, care
efectuează procesul invers de transmitere a influxului nervos de la centru spre organele
efectoare. ii
Organul efector – mâna, inclusiv braţul – este deci pus în mişcare, condus şi
controlat de către sistemul nervos central, care reglează tonusul muscular.. principalele
mişcări de scriere sunt flexiunea, extensiunea, abducţia şi aducţia. Flexiunea şi
extensiunea se execută în plan vertical şi constau în aducerea instrumentului scriptural
de sus în jos şi ducerea lui de jos în sus, prin strângerea şi, respectiv, destinderea
degetelor, pe când abducţia şi aducţia se desfăşoară pe plan orizontal, prin deplasarea
mâinii de la stânga spre dreapta şi invers, ceea ce înseamnă o îndepărtare şi apropiere
se la şi spre centru. Acestor mişcării de maximă simplitate le vor corespunde linii
drepte, mişcările mai complicare, de rotaţie, fiind obţinute prin combinarea celor patru
mişcări de bază. Aşa cum bine observă dr. H. Callewaert, mişcările de inscripţie sunt
completate cu mişcări cursive, având ca rol asigurarea avansării scrisului pe foaia de
hârtie şi sunt analizate prin rotirea încheieturii sau a cotului ori prin mici ”salturi” ale
mâinii.iii
În faza de început a scrierii, scrierea este greoaie; deşi semnele utilizate ca model
sunt percepute vizual, încă nu s-a produs acel proces de bătătorire a căilor nervoase de
execuţie, mişcările încă nu au devenit reflexe şi ca atare mâna se contractă şi
întâmpină mari dificultăţi în reproducerea semnelor. Continuându-se exerciţiile, prin
învăţarea celor mai simple forme (linii drepte şi curbe), apoi a literelor alfabetului şi în
sfârşit a unirii lor în cuvinte, se ajunge în cele din urmă la o ”eliberare” treptată a mâinii
şi la obţinerea unui scris executat cursiv. Concomitent trăsăturile suplimentare,
nefuncţionale, prezente în primă fază, dispar rămânând doar mişcările corecte din punct
de vedere caligrafic. Într-o etapă mai avansată, după o îndelungată practică de scriere,
în cursul căreia creşte coordonarea mişcărilor şi totodată ritmul, scrierea manifestă
tendinţă de simplificare, ceea ce reprezintă o perfecţionare a acţiunii devenită
automatizată.iv
În ceea ce priveşte controlul conştient, la început atenţia subiectului este deosebit
de încordată, participând la trasarea fiecărei linii. Pe măsura formării stereotipului
dinamic, a cristalizării unui sistem echilibrat al proceselor nervoase legate de acţiunea
de scriere, atenţia scade, fără să dispară însă cu totul. Chiar la scrisurile cele mai
evoluate, la care atenţia este îndreptată în principal asupra conţinutului textului, a
expunerii, ea nu încetează să supravegheze modul de executare. Nu se poate concepe
o strictă automatizare a deprinderii de scriere, cu ar fi de pildă la mers, unde
automatizarea este foarte puternică din cauză că face parte din categoria actelor
instinctive (Constantin Păunescu). Datorită fenomenului denumit ”aferentaţie inversă”,
scrierea este supusă unui control permanent de către excitaţia senzorială, vizuală şi
musculară. Astfel, ochiul înregistrează devierea unui scris de la linia dreaptă şi
scriptorul se corectează prin redresare sau ochiul sesizează că se apropie sfârşitul
rândului, ceea ce determină modificarea cursului scrierii, fie prin oprire şi începere de la
capăt, fie prin înghesuirea ultimelor cuvinte. Adăugăm că dacă un control de asemenea
tip are mai mult un caracter subconştient, în alte situaţii controlul este perfect conştient,
de exemplu când scriptorul revine asupra celor scrise, făcând retuşuri pentru o mai
bună vizibilitate a literelor.v

Individualitatea scrisului

Forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor superioare ale unei anumite persoane, la

care se mai adaugă şi alţi factori ce ţin de condiţiile concrete în care are loc scrierea
conferă scrisului individului respectiv o serie de caracteristici care în gruparea lor sunt
unice, ireperabile, asigurând gradismului proprietatea de a fi strict individual.
Caracteristicile din punct de vedere cantitativ sunt în număr limitat. Totuşi, ca şi în cazul
detaliilor caracteristice ale unui desen papilar, varietatea cvasiinfinită de combinaţii, pe
care le pot forma, face practic irepetabil un scris cu anumite particularităţi.vi
Forţa este dată de cantitatea de substanţă excitabilă cu care sunt înzestrate
celulele nervoase, sub acest aspect deosebindu-se celule puternice şi celule slabe. De
înzestrarea unei persoane cu unul din cele două tipuri de celule depinde şi capacitatea
ei de a răspunde la un efort dat, obosind într-o măsură mai mare sau mai mică;
fenomenul denumit ”inhibiţie de protecţie” asigură apărarea celulelor nervoase prin
epuizare. Făcând aplicaţie la scris se poate conchide că tocmai capacitatea funcţională
a celulelor nervoase va determina uşurinţa sau dificultatea formării reflexelor
condiţionate care stau la baza deprinderii de scriere, la care se adaugă influenţa
exercitată asupra tonusului muscular al mâinii.vii
Echilibrul constă în raportul de forţă dintre cele două procese fundamentale -
excitaţia şi inhibiţia – raport care determină precizia legăturilor temporare formate,
capacitatea de reglare şi control a reacţiilor. În cazul unui dezechilibru tradus printr-o
lipsă de control, acesta se va materializa scriptural printr-o serie de tulburări denumite
”disgrafii”; remarcăm însă că motivele alterării capacităţii de scriere sunt mult mai
numeroase şi pot fi legate de o modificare de natură organică a unuia sau a multor
analizatori sau a funcţionalităţii scoarţei cerebrale prin lipsă de dezvoltare.viii
Mobilitatea se referă la posibilitatea schimbării proceselor nervoase, a înlocuirii
unora cu altele, în scopul de a adapta organismul la modificările survenite în mediul
exterior. Desigur că mobilitatea proceselor nervoase determină şi o modificare a
stereotipurilor dinamice formate, deci şi a scrisului, ceea ce nu exclude o stabilitate
relativă a acestuia.ix

Stabilitatea relativă a scrisului

Prin stabilitatea scrisului se înţelege păstrarea în mod constant, pe tot parcursul
vieţii, a caracteristicilor generale şi de formare a grafismelor după ce acestea s-au
consolidat în scrierea unei persoane.
Stabilitatea trebuie înţeleasă în sens relativ, deoarece ea poate fi schimbată ori de
câte ori intervin modificări constante în determinarea sistemului excitativ de natură a
forma un nou tip de legături nervoase temporare, un nou stereotip dinamic sau doar de
a perfecţiona sau slăbi vechile legături nervoase temporare şi stereotipul dinamic.
Această relativitatea trebuie privită şi prin prisma elasticităţii şi mobilităţii stereotipului
dinamic la acţiunile excitanţilor interni şi externi care nu se manifestă numai în perioada
de formare a lui, ci pe tot parcursul cât el există.x
De asemenea, nu trebuie confundate aceste modificări cauzate de necesitatea
adaptării stereotipului dinamic la diferiţi excitanţi cu scrisul variabil dat de capacitatea
unor persoane de a folosi concomitent mai multe variante de scris.
Trebuie înţeles ca o catalogare completă a tuturor cauzelor modificatoare ale
scrisului este practic imposibil de realizat dacă ţinem seama că influenţele exterioare şi
interioare asupra cortexului sunt din cele mai variate şi mai complexe.
Cauzele care pot provoca modificări ale scrisului, în afară de cele determinate de
evoluţia scrisului în care se includ modificări care au survenit după ce scrisul s-a format
mai mult sau mai puţin sunt:
 condiţiile de scriere neobişnuite pentru persoana respectivă; o ţinută
neobişnuită, materialul pentru scriere diferit decât cel folosit în mod obişnuit de
scriptor;
 traumatizarea mâinii, modificarea patologică a ochilor, scrierea fără ochelari
de vedere;
 scrierea cu mâna stângă când în mod obişnuit se scrie cu mâna dreaptă;
 stări nervoase şi fizice neobişnuite ale scriptorului (spaimă, oboseală)
  boli nervoase;
 tendinţa de a scrie într-un anumit fel:
- cu atenţie sau grabă
- cu denaturarea sau deghizarea scrisului
- imitarea scrisului unei alte persoanexi
Modificări survenite în cursul evoluţiei scrisului

În această categorie includem modificări care au survenit după ce scrisul mai mult
sau mai puţin s-a format, indiferent dacă acesta este de factură superioară sau
inferioară. Deprinderile de scriere se perfecţionează continuu, dar schimbările suferite
în cursul acestui proces sunt mai lente şi uneori neevidente.
Un factor deosebit de important îl reprezintă preocupările persoanei respective,
care implică o activitate de scriere. De exemplu, se observă diferenţe între scrisul
elevilor din ultimele clase de liceu şi scrisul aceloraşi persoane după un an sau doi de
studii superioare. Necesitatea de a lua notiţe în ritm accelerat şi în cantităţi mari
determină o simplificare a scrisului: literele îşi pierd adeseori individualitatea, se
combină între ele în semne grafice unice, lizibilitatea se diminuează, spaţiile cresc,
dimensiunea se micşorează, toate atrăgând o schimbare a facturii scrisului.
Desigur că schimbările intervenite în cursul evoluţiei scrisului impun în cazul
cercetărilor în scop criminalistic utilizarea de către expert a unor scrisuri de comparaţie
executate în perioada în care a fost redactat actul în litigiu. Deşi aceasta este regula,
am constatat că în majoritatea cazurilor cu caracter evolutiv, chiar pentru intervale de
timp mai îndelungate, nu sunt fundamentale, ceea ce confirmă calitatea scrisului de a fi
stabil. Ca urmare, în practica de expertiză s-a putut ajunge în numeroase cazuri la
identificarea scriptorului doar pe baza unor înscrisuri de comparaţie mult mai vechi sau,
dimpotrivă, mai recente decât actul incriminat.xii

Modificări datorate stării psihomatice a scriptorului

Dacă scrisul este rezultatul unor procese nervoase complexe şi a mişcării braţului
şi a mâinii în calitate de organ efectuor este de la sine înţeleasă influenţa pe care o
exercită starea organismului persoanei asupra scrisului executat la un moment dat.
Starea fiziologică anormală cunoaşte o infinitate de trepte, mergând de la simple
tulburări produse de frig, oboseală, surmenaj intelectual, stări nervoase pasagere
(violente sau depresive) şi până la maladii cronice grave, cu serioase repercusiuni
asupra întregului organism. De asemenea bătrâneţea, asociată frecvent cu stări
maladive, staţionare sau progresive, atrage după sine un proces de dezorganizare a
scrisului. Vârsta la care se atinge acest stadiu variază de la un scriptor la altul; astfel am
întâlnit persoane peste 75-80 de ani al căror scris, reflectând o constituţie robustă şi o
perfectă conservare a facultăţilor mintale, nu prezenta aproape nici o modificare,
singurul semn observat fiind o uşoară zigzagare a trăsăturilor, aproape imperceptibilă,
şi uneori, un număr sporit de întreruperi. Bolile puţin grave nu antrenează schimbări
fundamentale ale scrisului; ele se reflectă mai mult în alura generală a scrisului decât în
structura literelor, astfel că identificarea scriptorului este perfect posibilă, chiar pe baza
unor înscrisuri de comparaţie realizate în condiţii normale. Nu se poate stabili însă o
normă generală, aplicabilă în toate cazurile, căci bolile acute, deşi trecătoare, prezintă
diverse moduri de manifestare în funcţie de reactivitatea individuală a fiecărei
persoane.xiii

 2.10.1 Refacerea si reconstituirea înscrisurilor

Refacerea documentelor deteriorate, cum sunt cele arse ori rupte, este deseori
absolut necesară soluţionării unei cauze penale sau civile. O asemenea activitate
efectuată prin procedee specifice tehnicii criminalistice se impune în împrejurări de
genul distrugerii de înscrisuri precum şi în ipoteza reconstituirii înscrisurilor judiciare,
potrivit procedurilor speciale, penale şi civile, referitoare la cazurile de dispariţie a
înscrisurilor judiciare.
Prin reconstituirea înscrisurilor dispărute, pe baza metodelor criminalistice, se au în
vedere înscrisurile degradate sau distruse parţial, cu alte cuvinte numai pe cele la care
este posibilă refacerea acestora.
Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate este o operaţiune ce se efectuează în mai
multe etape. În primul rând, bucăţile de hârtie ridicate de la faţa locului sunt selectate în
funcţie de caracteristicile lor generale, cum ar fi natura sau calitatea hârtiei şi cernelii,
caracteristicile generale ale scrisului, după alte semne, ştampile imprimate pe hârtie.
Refacerea propriu-zisă începe de la colţurile şi marginile actului, continuându-se cu
celelalte fragmente, pe baza formei marginilor acestora, a direcţiei rândurilor, a urmelor
de pliere, a conţinutului ori a altor elemente grafice care permit stabilirea locului, a
succesiunii fragmentelor de hârtie. Fragmentele de hârtie se fixează între două plăci de
sticlă sau două coperte de plastic transparent care se lipesc pe margini cu bandă
adezivă.
Refacerea documentelor arse în sensul stabilirii conţinutului acestora este o
operaţie mai dificilă, ea necesitând procedee mai laborioase şi o atenţie deosebită
pentru prevenirea distrugerii definitive, atât din partea organului judiciar cât şi din partea
expertului criminalist.
Refacerea înscrisurilor supuse la acţiunea apei este posibilă în funcţie de mai mulţi
factori, cum ar fi, de exemplu, calitatea hârtiei şi cernelii cu care s-a scris, timpul cât
înscrisul a stat în apă şi vechimea generală a actului. Evidenţierea scrisului este efectiv
posibilă numai în condiţiilor în care, în masa hârtiei au rămas urme de cerneală sau din
substanţa folosită la scriere. În astfel de condiţii, revelarea scrisului se face prin
fotografia de contrast, ori separatoare de culori, prin amplificare electronică, prin
teleexaminare şi fotografiere, în radiaţii invizibile – infraroşii, ultraviolete, roentgen.

 2.10.2 Stabilirea autenticităţii si vechimii înscrisurilor

Determinarea autenticităţii unui înscris constituie o operaţiune efectuată curent de

către organele de urmărire penală, de către instanţele de judecată, de alte autorităţi sau
reprezentanţii unor instituţii publice sau private.
Principalele elemente comune avute în vedere la stabilirea autenticităţii unui înscris
sau document sunt următoarele:
  îndeplinirea cerinţelor legale privind forma şi conţinutul actului scris, acesta
trebuind să fie datat, semnat, ştampilat, înregistrat, eventual numerotat;
 aflarea actului în termenul de valabilitate, care, în majoritatea situaţiilor, este
limitat la o anumită perioadă de timp, specificată în document;
 corespondenţa între înfăţişarea persoanei şi fotografia de pe legitimaţia sau
înscrisul pe care acesta şi-l atribuie, precum şi a corespondenţei dintre datele
referitoare la identitatea persoanei menţionate în act şi buletinul sau alt
document cu care acesta se legitimează;
 existenţa elementelor de protecţie sau de securitate, destinate să ateste
autenticitatea unui document şi să prevină falsificarea sau contrafacerea sa.

Principalele măsuri de securitate destinate prevenirii falsificării sau contrafacerii

sunt:
- securitatea hârtiei, realizată prin modificări ale compoziţiei pastei hârtiei şi prin
filigranare, denumită securitate pasivă, sau prin încorporarea în masa hârtiei a unor
fibre colorate, pastile fluorescente, ori a unor fire de securitate, inclusiv asigurarea unui
fond de protecţie, operaţie denumită – securitate activă;
- imprimarea de securitate, concepută în funcţie de natura imprimării şi prin grafica
elementelor imprimate;
- perfecţionarea elementelor succesorii de identificare – astfel s-a îmbunătăţit
modul de capsare a fotografiilor şi de aplicare a ştampilelor

La efectele bancare se generalizează protecţia magnetică precum şi imprimarea

fotografiei pe documentele fiduciare sau de identitate.

Privitor la terminologia folosită în literatura de specialitate, atunci când se

abordează problema vechimii documentului, este necesar de precizat că, în timp ce unii
dintre autori vorbesc despre stabilirea vechimii, alţi autori se referă la stabilirea datei
întocmirii actului, deşi în fapt, se are în vedere acelaşi aspect. Folosirea termenului de
„vechime” previne anumite neînţelegeri din partea celor mai puţin avizaţi, care, prin
„stabilirea datei”, se aşteaptă la determinarea timpului precis, exprimat în termeni
calendaristici, când a fost întocmit actul.

 2.10.3 Cercetarea criminalistica a hârtiei

SUPORTURI MANUSCRISE

Informaţii generale/definiţie
 În condiţii normale, specific fiecărei persoane şi păstrează o stabilitate relativă de-
a lungul timpului - stabilitatea şi individualitatea scrisului reprezintă fundamentul ştiinţific
al identificării persoanei după scrisul de mână. În cuprinsul prezentei secţiuni, prin suport
manuscris se scrisul de mână este relativ înţelege orice suprafaţa care conţine scris de
mână, de exemplu din hârtie, carton, materiale de construcţie (ziduri), lemn, material
plastic, sticlă, metal, ceramică etc.

Căutarea/ fixarea/ protejarea

Căutarea acestei categorii de probe este influenţată de natura suportului pe care
acestea se pot afla şi de natura locului faptei. Se utilizează surse de iluminare cu
lungime de undă variabilă, lupe, echipamente de protecţie, pensete.
Pot fi găsite:
- în încăperi - de exemplu pe/în birouri, în biblioteci, în coşuri de gunoi, în sobe,
genţi/ poşete/ portofele, în obiecte vestimentare, în spaţii ascunse, seifuri,
dulapuri, pe obiecte sanitare, mobilă, podele, pereţi, pe spatele tablourilor etc.
- în aer liber - de exemplu pe ziduri, garduri, vehicule, în hainele victimei sau în
jurul/sub aceasta, pe traseul parcurs de autor/victimă, pe sol etc.

Pe lângă scrisul de mână, suporturile manuscrise pot conţine şi alte categorii de

probe, ca de exemplu: urme papilare, biologice, substanţe chimice (medicamente,
droguri, reziduuri de tragere, substanţe toxice etc.), urme formă (de încălţăminte,
pneuri, buze etc.), urme materie (vopsea, sticlă, sol, alimente etc.).
Fixarea probelor constând în suporturi manuscrise se realizează cu respectarea
regulilor generale privind probele, respectiv: fotografii de orientare, schiţa şi de detaliu,
videofilmarea, realizarea schiţelor, proces-verbal de CFL. În cazul în care suporturile
manuscrise se află în aer liber (ninsoare, ploaie) sau în pericol de a fi degradate se iau
măsuri imediate de protejare şi se fixează cât mai repede posibil.

Ridicarea/ambalarea suporturilor manuscrise

De la faţa locului vor fi ridicate cu penseta toate documentele care conţin
scris de mână (care au sau pot avea legătură cu cauza), atât originale, cât şi copii.
Rezultate optime pot fi obţinute din examinarea scrisului de mână în original, întrucât
copia unui document (indiferent de modalitatea de copiere utilizată) nu păstrează cu
fidelitate caracteristicile scrisului şi nu oferă garanţia fidelităţii reproducerii fără modificări.
Se ambalează în plicuri din hârtie, cutii din carton, folii de protecţie din material plastic,
etichetate şi sigilate.
Dacă pe suportul manuscris se bănuieşte prezenţa altor categorii de probe care pot
fi exploatate (urme papilare, probe biologice etc.), obligatoriu se va menţiona acest
lucru pe etichetă.

Dacă suportul manuscris este ud/umed, se usucă, de preferat în poziţie orizontală,

în spaţii ventilate şi la temperatura camerei (nu se utilizează surse de căldură şi nu se
expun la razele solare). Se recomandă uscarea la faţa locului, iar dacă acest lucru nu
este posibil se ridică şi se ambalează în suporturi rigide din material neabsorbant, astfel
încât să nu se cuteze, rupă sau deterioreze suplimentar pe durata transportului/uscării.
Se manipulează folosind mănuşi chirurgicale sterile.
 Dacă suportul manuscris este ars în totalitate, se întăreşte suprafaţa acestuia prin
pulverizare cu spray fixativ (se aplică straturi succesive de fixativ), după care se ridică
prin aerare (crearea unui curent redus de aer sub suport), cu mănuşi sau o spatulă şi se
ambalează în recipiente rigide. Dacă suportul manuscris este parţial ars, se aplică
metoda de mai sus doar pe partea arsă, astfel încât eventualele probe prezente pe
zona nearsă să nu fie afectate. Este interzisă folosirea vatei hidrofile ca şi
căptuşeală.

În funcţie de natura/gravitatea evenimentului, documentul trebuie să fie

trimis pentru examinare grafoscopică înaintea efectuării altor examinări care ar
putea afecta sau distruge documentul ori calităţile scrisului (prelevarea urmelor
papilare, tratare chimică etc.), obligatoriu cu respectarea regulilor privind
contaminarea/ intercontaminarea probelor. De exemplu, în cazul unui bilet scris de un
sinucigaş. se face întâi examinarea grafoscopică după care se relevă urmele papilare
(ori de ex. examinarea ADN); dacă este necesară stabilirea cu rapiditate a identităţii
persoanei care a manipulat/scris documentul, se relevă întâi urmele papilare (sau se
exploatează probele biologice) însă numai după ce documentul a fost fixat
corespunzător prin scanare sau fotografiere.
În unele situaţii, deşi nu conţin scris de mână propriu-zis, la faţa locului pot fi
descoperite suporturi din hârtie sau din carton care conţin urme de apăsare ale
instrumentului scriptural, ca urmare a faptului că au fost plasate sub o hârtie pe care s-a
scris. Obiectele purtătoare de astfel de urme vor fi ridicate, întrucât permit reconstituirea
scrisului şi examinarea grafoscopică a acesteia.
Scrisul de pe ziduri (graffitti) sau de pe alte suprafeţe dificil/imposibil de
ridicat/transportat, va fi fotografiat metric în detaliu. În aceste cazuri, vor fi ridicate şi
probe de substanţa scripturală (de exemplu vopsea) pentru efectuarea altor genuri de
expertize criminalistice.
În timpul cercetării la faţa locului şi al percheziţiilor vor fi ridicate nu doar
documentele care au legătură directă sau care constituie obiect al infracţiunii, ci şi alte
documente care conţin scris de mână al persoanei respective care pot fi utilizate ca
material de comparaţie (diferite documente cum ar fi contracte, cereri diverse,
corespondenta, blocnotes-uri, agende, caiete, bilete etc.).
Deoarece caracteristicile scrisului pot fi influenţate de factori interni sau externi (de
ex. starea de ebrietate, de boală, suport scriptural deformabil, poziţie incomodă,
instrument scriptural neadecvat etc.), trebuie să fie obţinute orice informaţii cu privire la
condiţiile în care a fost executat scrisul în litigiu.
Dacă a intervenit orice modificare ulterioară a materialului scris (care are sau se
bănuieşte că are legătură cu cauza), de exemplu a fost rupt sau deteriorat, acest fapt
trebuie sa fie menţionat în procesul-verbal de cercetare/percheziţie etc.
La manipularea suporturilor manuscrise se utilizează mănuşi chirurgicale
sterile/pensete şi se respectă regulile de protecţie pentru prevenirea
intercontaminării.

DOCUMENTE TIPIZATE ŞI IMPRIMATE

 Descriere/definiţie
Această secţiune se referă la orice act scris prin care se atestă un fapt (identitatea,
naşterea, căsătoria etc.), se conferă sau se recunoaşte un drept, text scris sau tipărit,
inscripţie sau altă mărturie servind la cunoaşterea unui fapt real actual sau din trecut şi
care în general furnizează informaţii privind emitentul documentului; materialul în litigiu
nu este confecţionat neapărat numai din hârtie (de exemplu cardurile bancare).
În această categorie se încadrează următoarele tipuri de documente:
o documentele de identificare, de călătorie;
o documentele personale (certificatul de naştere, certificatul de căsătorie,
certificatul de dovadă a cetăţeniei etc.) emise de o instituţie sau de o autoritate;
o autorizaţiile şi notificările oficiale (permisul de conducere, vizele şi permisele de
rezidenta, autorizaţiile de transport etc.);
o documentele vehiculelor (certificate de înmatriculare, cărţi de identitate a
vehiculelor etc.);
o documente imprimate, cu valoare monetară (ordine/obligaţiuni bancare, bonuri
de tezaur, bancnote etc.);
o contracte tehnoredactate (contracte de vânzare-cumpărare, contracte de
donaţie etc.);
o testamente tehnoredactate;
o scrisori de recomandare;
o etichete, mărci (dovezi de achitarea a taxelor, sigilii, ecusoane etc.);
o plăcuţe cu numere de înmatriculare ale vehiculelor;
o cip-uri sau cartele magnetice (card-uri bancare, card-uri de credit, card-uri de
acces etc.);

Diverse:
• autocolante (etichetele produsului, etichetele de preţ );
• plicuri inscripţionate;
• folii (transparente, adezive, de împachetat etc.);
Dispozitive şi instrumente de creare a textului, accesorii de birotică şi produse
imprimate, cu rol de materiale model de comparaţie (enumerarea nu este restrictivă) -
markere, stilouri, creioane, creioane mecanice, mine pentru creioane mecanice, pixuri,
rollere cu cerneală, lineare, perforatoare, tocătoare de hârtie;

Maşini de scris/dispozitive de imprimare:

o imprimante (imprimante laser, cu jet de cerneală) inclusiv sisteme DP

(matriciale), copiatoare, scannere, fax-uri, dispozitive de printare (altele decât
imprimantele, de exemplu offset, plotter);
o maşini de scris electrice sau mecanice;
o ştampile şi tuşiere;
o plăci de printare (matriţe);
o filme de reproducere;
o materiale conexe imprimării (hârtie, carton, folii, card-uri, cartuşe, ribboane,
 tonere etc.) prezente în dispozitivele de printare ori în apropierea acestora;
o rebuturi de imprimare (de ex. în coşul de gunoi sau în coşul de colectare etc.);
o lipici, clei;
o textile pentru legare.

Ridicarea/ conservarea/ ambalarea suporturilor imprimate

• în funcţie de volumul acestora, ridicarea şi depozitarea documentelor se
efectuează în mod individual sau împreună în plicuri (simple sau cu protecţie
anti-shock), în folii sau în cutii. Dacă aveţi la dispoziţie doar folii transparente,
întotdeauna protejaţi materialul scris între două/trei coli din hârtie sau din carton
fin.
• în situaţia în care este necesară valorificarea altor categorii de probe (papilare,
biologice, materie etc.), la manipularea documentelor se respectă regulile de
protecţie împotriva contaminării/ intercontaminării şi obligatoriu se va menţiona
acest lucru pe eticheta prezentă pe ambalaj. Se respectă menţiunile prezentate
anteripr privind ordinea efectuării examinărilor.
• documentele ridicate trebuie să nu fie expuse la căldură, presiune sau lumină
directă.
• documentele trebuie să fie protejate pentru a nu fi perforate, imprimate în relief,
realizate notaţii pe acestea, datate etc. În măsura în care este posibil, se evită
îndoirea documentului. Documentele capsate sau legate se păstrează în forma
originală.
• se păstrează etichetele împreună cu obiectul purtător, fără a se încerca
scoaterea lor. Etichetele cu un strat adeziv expus trebuie să fie aplicate pe
hârtie cerată sau pe suporturi lucioase neabsorbante.
• dacă suportul imprimat este ud/umed se usucă, de preferat în poziţie orizontală,
în spaţii ventilate, la temperatura camerei (nu se utilizează surse de căldură şi nu
se expun la razele solare). Se recomandă uscarea la faţa locului, iar dacă acest
lucru nu este posibil se ridică şi se ambalează în suporturi rigide din material
neabsorbant, astfel încât să nu se cuteze, rupă sau deterioreze suplimentar pe
durata transportului/uscării. Se manipulează folosind mănuşi chirurgicale sterile.
• dacă suportul imprimat este total ars se întăreşte suprafaţa acestuia prin
pulverizare cu spray fixativ (se aplică straturi succesive de fixativ), după care se
ridică prin aerare (crearea unui curent redus de aer sub suport) sau cu mănuşi
şi se ambalează în recipiente rigide. Dacă suportul manuscris este parţial ars se
aplică metoda de mai sus doar pe partea arsă, astfel încât eventualele probe
prezente pe zona nearsă să nu fie afectate.
• indiferent de formă, fragmentele arse (total sau parţial) nu se amestecă, ci se
ambalează separat.
• este interzisă ambalarea hârtiilor arse în recipiente căptuşite cu vată.
• se conservă orice probă de comparaţie sau în litigiu din acest material (a se
vedea mai sus), de ex. hârtia obişnuită din magazia imprimantei sau din
apropierea imprimantei.
• dacă sunt de dimensiuni mici şi sunt transportabile, dispozitivele de imprimare
se ridică fără a le utiliza pentru imprimarea modelelor de comparaţie; se
sigilează pentru a nu putea fi utilizate de către alte persoane. Se notează
 pentru individualizare orice serie şi se descrie cu exactitate.
• dacă sunt de dimensiuni mari, vor fi sigilate şi lăsate în custodie, urmând a fi
examinate şi folosite la realizarea materialelor de comparaţie sub directa
îndrumare a unui specialist tipograf.
• se ridică şi se sigilează maşini de scris, imprimante, plottere împreună cu toate
cartuşele de cerneală, tonerele şi ribbonurile, capetele de scriere şi cilindrii de
imprimare care se află în acestea.

Maşina de scris:
Se notează numele producătorului, modelul, seria, tipul (capetele sferice de
printare, roţile de printare) şi anul de fabricaţie al maşinii de scris. La prelevarea textului
model de comparaţie, fiecare literă din totalitatea setului de caractere trebuie să fie
bătută la maşină de cel puţin trei ori. În măsura în care este posibil, textul model de
comparaţie trebuie să conţină şi o transcriere a textului care are legătură cu comiterea
infracţiunii.

Imprimantele
(imprimantele cu laser, imprimantele cu jet de cerneală, matriciale etc.):
Se notează marca, modelul, seria şi a anul de fabricaţie al imprimantei, se ridică,
se ambalează, se etichetează şi se expediază la laborator.
În situaţiile în care nu este posibilă ridicarea, se întocmeşte un proces-verbal de
prelevare a modelelor de comparaţie, cu respectarea următoarele reguli:
o se specifică locul şi data când au fost printate modelele de comparaţie şi
identitatea persoanei care a efectuat această operaţiune;
o se imprimă o pagină test utilizând în acest sens aplicaţia de editare de text
prezentă pe sistemul de calcul la care imprimanta este conectată;
o se printează textul model de comparaţie utilizând cel puţin trei tipuri de fonturi
(serif, sans serif, script sau cele utilizate în mod frecvent de marea majoritate a
utilizatorilor, respectiv tahoma, arial, times new roman) în diferite formate,
utilizând toate aplicaţiile de editare de text;
o se printează textul care are legătură cu comiterea infracţiunii, utilizând în acest
sens acelaşi tip de caracter şi cu aceleaşi efecte ca ale materialului în litigiu
(atunci când tipul de caracter a fost identificat) sau cu cel mai apropiat caracter
ca font şi mărime;
o la prima imprimare nu se modifică setările imprimantei, ci se utilizează cele
existente, după care se imprimă câte un exemplar folosind toate setările
predefinite ale imprimantei (de ex. draft, normal, best etc.);
o în cazul imprimantelor cu laser se imprimă o filă albă şi o filă integral neagră pe
fiecare imprimantă;
o în cazul imprimantelor cu jet de cerneală se printează o imagine de fundal, cu o
nuanţa cât mai deschisă cu putinţa.

Copiatoarele:
 Se notează marca, modelul, seria şi anul de fabricaţie al copiatorului, specificându-
se locul şi momentul când au fost efectuate copiile model de comparaţie şi identitatea
persoanei care a efectuat această operaţiune. Nu se curata geamul acestuia. Se
efectuează mai multe copii fără şablon/chenar şi altele utilizând coli de hârtie albe, care
vor fi de asemenea ridicate şi etichetate. Se efectuează mai multe copii model de
comparaţie utilizând în acest sens orice şablon/chenar original, precum şi setări diferite
(contrast diferit şi modificarea focalizării/ zoom-ului) care vor fi notate.

Dispozitivele tipografice:
Din cauza dimensiunilor acestor dispozitive, de obicei nu este posibilă ridicarea
acestora. Înainte de utilizarea lor, se recomandă consultarea specialistului în domeniu.

Menţiuni
Dacă, din anumite considerente, nu este posibilă îndeplinirea aspectelor
menţionate anterior, acţiunile efectuate vor fi menţionate în scris prin întocmirea unui
proces-verbal care se va anexa la procesul-verbal de CFL.

 2.10.4 Grafoscopia judiciara

DEFINIŢIE
Domeniu al ştiinţei criminalistice care studiază legităţile scrisului si elaborează
metodele examinării acestuia în vederea identificării persoanei, pe cale de expertiză. Ea
se ocupa totodată cu cercetarea limbajului scris în scopul folosirii particularităţilor
acestuia la stabilirea autorului unui text.
Grafoscopia judiciara nu trebuie confundată cu grafologia, întrucât aceasta din
urmă reprezintă un domeniu de studiu ce are ca preocupare determinarea caracterului
unei persoane după scris.
Încercările de a introduce grafologia în sfera probaţiunii judiciare au fost
categoric respinse de doctrina si jurisprudenţa, care recunosc în schimb rolul
important al grafoscopiei judiciare în identificarea persoanei după scris.

 2.10.5 Cercetarea criminalistică a falsului material în înscrisuri

Actele pot fi falsificate total sau parţial. Ele se redactează în numele unei
întreprinderi de stat ori instituţii, al unei organizaţii sau a unei persoane particulare.
Persoana în numele căreia se elaborează actul poate să existe în realitate sau să fie
fictivă.
Actele falsificate în întregime de către aceeaşi persoană au o unitatea, atât logică
cât şi grafică, ceea ce lipseşte în majoritatea situaţiilor de falsuri parţiale.

Actul scris ca obiect de materializare a falsului

O particularizare a genului de fals analizat e faptul că se materializează in acte

scrise. Actul scris reprezintă o scriere ( ca modalitate de exprimare a gândirii ) fixată pe
un anumit suport, care in mod obişnuit este hârtia, dar care poate fi şi pergamentul,
pânza, lemnul, sticla sau materialele plastice. Nefiind o exprimare a gândirii în scris,
emblemele, mărcile de fabrică, notele muzicale, reproducerile fotografice, înregistrările
fonografice, filmele, nu sunt cuprinse în noţiunea de act scris, după cum nu intră în
această noţiune nici matriţele, sigiliile, ş.a. xiv
Dreptul in general şi dreptul penal in special nu au in vedere orice fel de înscris, ci
doar pe acelea care pot produce consecinţe juridice.xv
Actul scris este considerat mijloc de probă atât timp cât veridicitatea sa nu este
contestată.
Din momentul contestării autenticităţii scrisului, semnăturii, a impresiunii de
ştampilă ori a altor elemente ale actului, acesta devine însă probă materială. Astfel,
actul nu va mai avea rolul de atestare a anumitor raporturi juridice, ci va servi la
dovedirea falsului şi stabilirea autorului acestuia. Ca mijloc de probă, actului îi este
proprie concordanţa între ceea ce comunică şi faptul respectiv, în timp ce actul care
serveşte drept probă materială este lipsit de o asemenea concordanţă.xvi

Noţiunea de fals şi formele acestuia

Noţiunea de fals in acte nu este precizată printr-o definiţie legală. Principalele

forme de manifestare a falsului în înscrisuri prevăzute de codul penal in vigoare sunt:
falsul material în înscrisuri oficiale ( art.288 ), falsul intelectual ( art.289 ) şi falsul în
înscrisuri sub semnătură privată ( art.290 ).
Literatura juridică, jurisprudenţa au relevat elemente esenţiale ale infracţiunii de
fals in acte, arătând că acestea prezintă trei caracteristici principale: alterarea
adevărului conţinut intr-un act, producerea sau posibilitatea producerii unor consecinţe
juridice, săvârşirea faptei cu intenţie.xvii
Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori în omisiunea conştientă de a insera unele date sau
împrejurări într-un act, cu ocazia întocmirii acestuia.
Falsul în acte oficiale şi neoficiale constă în falsificarea prin contrafacerea scrierii
sau a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe
juridice. Cel mai frecvent utilizate sunt modalităţile de alterare a actelor prin ştersături şi
adăugiri: în paralel cu acestea, practica expertizei criminalistice a pus în evidenţă o
serie de modalităţi, cum ar fi: modificarea unor semne grafice prin suprapunere,
haşurarea unor anumite porţiuni pentru acoperirea scrisului, contrafacerea scrisului,
semnăturii şi impresiunii de stampilă.xviii
Fundamentul ştiinţific al acestor expertize este determinat, în primul rând, de
modificările de structură şi de compoziţie produse de acţiunea de falsificare pe suportul
scriptural şi pe materialul folosit pentru scriere.
Modificarea unor semne grafice prin simpla suprapunere se întâlneşte nu numai la
scrisul de mâna, ci şi la imprimările mecanice, de exemplu la scrisul dactilografiat şi la
cifrele imprimate automat sau semiautomat.
Actul poate fi deci modificat şi prin haşurarea sau acoperirea cu diferite materiale
a unei porţiuni a scrisului ori numai a unor porţiuni grafice. În acest fel se exclud unul
sau mai multe cuvinte din text, se alterează data actului ori se modifică cifrele
reprezentând sume de bani, cantităţi de mărfuri.xix
 Falsul se poate comite şi prin alcătuirea din nou în întregime a unui act
necorespunzător realităţii, modalităţile de confecţionare fiind diverse. În practică se
întâlnesc chiar şi în cazuri de alcătuire a piesei incriminate din fragmente a două sau
mai multor acte adevărate.
Constituirea unui act fals se poate realiza şi pe calea obţinerii semnăturii autentice
prin surprindere ( furtul semnăturii cu ajutorul hârtiei copiative ) sau într-un alt mod. Dar
cel mai adesea, pentru plăsmuirea unui act nou se recurge la contrafacerea scrisului şi
mai ales a semnăturii, care să aibă prin această, aparenta ca e mâna de la titular.xx

Falsul prin înlăturare de text

Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate de falsificare întâlnită

frecvent în practică, ea realizându-se pe cale mecanică sau chimică deseori urmată de
adăugarea altui text, situaţie în care ne aflăm în prezenţa unui fals prin substituire.
Falsul prin înlăturare de text se face prin înlăturare mecanică sau înlăturare chimică.
Înlăturarea mecanică se realizează prin răzuirea textului cu o lamă, cuţit vârful
unui ac, precum şi unele substanţe abrazive pulverizate într-un strat fin pe suprafaţa
hârtiei, după care se freacă uşor locul care urmează a fi şters. În general falsul prin
răzuire se limitează la înlăturarea unui număr redus de cifre, literele sau alte semne, în
mod obişnuit se aplică la actele scrise cu cerneală, pastă, sau dactilografiate.xxi
Înlăturarea mecanică se realizează şi prin radierea textului cu o gumă, cu miez de
pâine, porţiunea ştearsă devenind astfel mai mată, fără luciu, scămoşată şi mai subţire
în comparaţie cu zonele şterse.xxii
Înlăturarea chimică presupune corodarea sau spălarea cu anumite substanţe
chimice a unui text, în întregime sau numai parţial, având ca rezultat decolorarea sa şi,
uneori, chiar înlăturarea definitivă a textului. Corodarea este o înlăturare de text prin
utilizarea celor mai diferiţi reactivi chimici, ea decolorează scrisul, transformând
cerneala într-o compoziţie slab colorată ori chiar incoloră. De obicei, în acest scop se
folosesc acizi diluaţi şi substanţe alcaline care au în soluţie o reacţie bazică.xxiii
Spălarea, realizată tot prin intermediul reactivilor chimici, mai ales a solvenţilor organici,
decolorează scrisul şi chiar îl dizolvă de multe ori dispărând total.
Actele corodate şi cele spălate se examinează sub raze ultraviolete, la microscop
şi prin intermediul unor reactivi chimici, în vederea constatării falsului şi mai ales pentru
evidenţierea scrisului alterat.

Falsul prin acoperire de text

Falsul prin acoperire de text se realizează cu haşuri de aceeaşi substanţă ca şi

scrisul ori se creează peste scris pete de cerneală sau de altă substanţă.
 În situaţia când pata nu se înlătură fără deteriorarea hârtiei şi scrisului din
regiunea acoperită, se procedează la fotografierea actului pe verso cu lumină în
transparenţă sau cu filtre de culoare. De asemenea, se poate recurge şi la fotografierea
scrisului acoperit cu radiaţii infraroşii.xxiv
O problemă oarecum înrudită cu falsul prin acoperire de text este şi scrisul cu
cerneluri invizibile. Relevarea de expert a acestor scrisuri prin acoperire se realizează
prin mijloace de laborator, fizice şi chimice. Mai întâi se aplică metodele care nu
afectează în vreun fel integritatea actului, iar apoi acelea care-i modifică parţial aspectul
iniţial, dar care pun în acelaşi timp în evidenţă scrisul latent, invizibil cu ochiul liber.xxv

Falsul prin adăugire de text

Falsul prin adăugare de text constă în alăturarea la textul existent a unor semne
ori cuvinte, este de regulă specific falsurilor parţiale. Asemenea adaos schimbă sensul
iniţial al conţinutului actului, cum se întâmplă în cazul trecerii cuvintelor din masculin în
feminin, din singular la plural doar printr-o singură literă. Uneori, chiar mai simplu, se
schimbă înţelesul unei fraze printr-o singură virgulă. Textul adăugat se descoperă după
criteriul de încadrare logică în cuprinsul actului după felul de ordonare şi desfăşurare a
scrisului. Specifice la scrisul adăugat sunt prescurtările neobişnuite ale unor cuvinte,
înghesuirea literelor sau a cifrelor, orientarea diferită a rândurilor, precum şi numeroase
elemente de detaliu ale celor două scrisuri, dacă falsul s-a comis de către o altă
persoană decât autorul textului autentic.xxvi
La actele dactilografiate, semnele adăugate au o poziţie deviată faţă de textul
original, sunt mai sus sau mai jos faţă de orizontala scrisului. De asemenea, pasul
dintre semnele imediat apropiate a celor două scrisuri diferă ca mărime, fiind mai mic
sau mai mare atât faţă de mărimea distanţelor dintre semnele scrisului iniţial, cât şi
mărimea distanţelor dintre semnele scrisului adăugat.

Falsul prin contrafacerea scrisului

Falsul prin contrafacerea scrisului cunoaşte două forme: copierea şi imitarea.

Copierea se execută prin reproducerea scrisului ori a semnăturii altei persoane în
transparenţă, utilizând hârtia de calc, copiativă sau cea obişnuită. Textul copiat pe
această cale are următoarele elemente caracteristice: întreruperi în cursivitatea
scrisului, retuşuri, reluări, tremurături, presiune uniformă şi aceleaşi dimensiuni cu ale
scrisului copiat.xxvii
Imitarea se efectuează după un scris original sau din memorie. După scrisul
original, imitarea se realizează cu modelul autentic în faţă, pe când cea din memorie pe
baza unui prealabil exerciţiu .xxviii
Dintre caracteristicile,,scăpate’’ se pot aminti trăsăturile de legătură ale literelor,
linia de bază a literelor şi a cifrelor, finalizările etc.
iv
v
vi
vii
viii
L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Edit. C.H. Beck, pag. 32
ix
L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Edit. C.H. Beck, pag. 32
x
A. Frăţilă R. Constantin, Expertiza grafică şi raţionamentul prin analogie, Edit. Tehnică, pag. 84
xi
A. Frăţilă R. Constantin, Expertiza grafică şi raţionamentul prin analogie, Edit. Tehnică, pag. 84
xii xii
L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Edit. C.H. Beck, pag. 38
xiii
L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Edit. C.H. Beck, pag. 38
xiv
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 9
xv
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 10
xvi
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 10
xvii
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 12
xviii
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 14
xix
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 15
xx
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag.20
xxi
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag.307
xxii
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag.307
xxiii
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag.308
xxiv
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag. 309
xxv
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag. 310
xxvi
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag. 311
xxvii
L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Edit. C.H. Beck, pag. 193
xxviii
L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Edit. C.H. Beck, pag. 198
  2.10.4 Grafoscopia judiciara

DEFINIŢIE
Domeniu al ştiinţei criminalistice care studiază legităţile scrisului si elaborează
metodele examinării acestuia în vederea identificării persoanei, pe cale de expertiză.
Ea se ocupa totodată cu cercetarea limbajului scris în scopul folosirii particularităţilor
acestuia la stabilirea autorului unui text.
Grafoscopia judiciara nu trebuie confundată cu grafologia, întrucât aceasta din
urmă reprezintă un domeniu de studiu ce are ca preocupare determinarea
caracterului unei persoane după scris.
Încercările de a introduce grafologia în sfera probaţiunii judiciare au fost
categoric respinse de doctrina si jurisprudenţa, care recunosc în schimb rolul
important al grafoscopiei judiciare în identificarea persoanei după scris.

 2.10.5 Cercetarea criminalistică a falsului material în înscrisuri

Actele pot fi falsificate total sau parţial. Ele se redactează în numele unei
întreprinderi de stat ori instituţii, al unei organizaţii sau a unei persoane particulare.
Persoana în numele căreia se elaborează actul poate să existe în realitate sau să fie
fictivă.
Actele falsificate în întregime de către aceeaşi persoană au o unitatea, atât
logică cât şi grafică, ceea ce lipseşte în majoritatea situaţiilor de falsuri parţiale.

Actul scris ca obiect de materializare a falsului

O particularizare a genului de fals analizat e faptul că se materializează in acte

scrise. Actul scris reprezintă o scriere ( ca modalitate de exprimare a gândirii ) fixată
pe un anumit suport, care in mod obişnuit este hârtia, dar care poate fi şi
pergamentul, pânza, lemnul, sticla sau materialele plastice. Nefiind o exprimare a
gândirii în scris, emblemele, mărcile de fabrică, notele muzicale, reproducerile
fotografice, înregistrările fonografice, filmele, nu sunt cuprinse în noţiunea de act
scris, după cum nu intră în această noţiune nici matriţele, sigiliile, ş.a. 1
Dreptul in general şi dreptul penal in special nu au in vedere orice fel de înscris,
ci doar pe acelea care pot produce consecinţe juridice.2
Actul scris este considerat mijloc de probă atât timp cât veridicitatea sa nu este
contestată.
Din momentul contestării autenticităţii scrisului, semnăturii, a impresiunii de
ştampilă ori a altor elemente ale actului, acesta devine însă probă materială. Astfel,
actul nu va mai avea rolul de atestare a anumitor raporturi juridice, ci va servi la
dovedirea falsului şi stabilirea autorului acestuia. Ca mijloc de probă, actului îi este
proprie concordanţa între ceea ce comunică şi faptul respectiv, în timp ce actul care
serveşte drept probă materială este lipsit de o asemenea concordanţă.3

Noţiunea de fals şi formele acestuia

1
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 9
2
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 10
3
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 10
 Noţiunea de fals in acte nu este precizată printr-o definiţie legală. Principalele
forme de manifestare a falsului în înscrisuri prevăzute de codul penal in vigoare sunt:
falsul material în înscrisuri oficiale ( art.288 ), falsul intelectual ( art.289 ) şi falsul în
înscrisuri sub semnătură privată ( art.290 ).
Literatura juridică, jurisprudenţa au relevat elemente esenţiale ale infracţiunii de
fals in acte, arătând că acestea prezintă trei caracteristici principale: alterarea
adevărului conţinut intr-un act, producerea sau posibilitatea producerii unor
consecinţe juridice, săvârşirea faptei cu intenţie.4
Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori în omisiunea conştientă de a insera unele date sau
împrejurări într-un act, cu ocazia întocmirii acestuia.
Falsul în acte oficiale şi neoficiale constă în falsificarea prin contrafacerea
scrierii sau a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă
consecinţe juridice. Cel mai frecvent utilizate sunt modalităţile de alterare a actelor
prin ştersături şi adăugiri: în paralel cu acestea, practica expertizei criminalistice a
pus în evidenţă o serie de modalităţi, cum ar fi: modificarea unor semne grafice prin
suprapunere, haşurarea unor anumite porţiuni pentru acoperirea scrisului,
contrafacerea scrisului, semnăturii şi impresiunii de stampilă.5
Fundamentul ştiinţific al acestor expertize este determinat, în primul rând, de
modificările de structură şi de compoziţie produse de acţiunea de falsificare pe
suportul scriptural şi pe materialul folosit pentru scriere.
Modificarea unor semne grafice prin simpla suprapunere se întâlneşte nu numai
la scrisul de mâna, ci şi la imprimările mecanice, de exemplu la scrisul dactilografiat
şi la cifrele imprimate automat sau semiautomat.
Actul poate fi deci modificat şi prin haşurarea sau acoperirea cu diferite
materiale a unei porţiuni a scrisului ori numai a unor porţiuni grafice. În acest fel se
exclud unul sau mai multe cuvinte din text, se alterează data actului ori se modifică
cifrele reprezentând sume de bani, cantităţi de mărfuri.6
Falsul se poate comite şi prin alcătuirea din nou în întregime a unui act
necorespunzător realităţii, modalităţile de confecţionare fiind diverse. În practică se
întâlnesc chiar şi în cazuri de alcătuire a piesei incriminate din fragmente a două sau
mai multor acte adevărate.
Constituirea unui act fals se poate realiza şi pe calea obţinerii semnăturii
autentice prin surprindere ( furtul semnăturii cu ajutorul hârtiei copiative ) sau într-un
alt mod. Dar cel mai adesea, pentru plăsmuirea unui act nou se recurge la
contrafacerea scrisului şi mai ales a semnăturii, care să aibă prin această, aparenta
ca e mâna de la titular.7

Falsul prin înlăturare de text

Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate de falsificare întâlnită

frecvent în practică, ea realizându-se pe cale mecanică sau chimică deseori urmată
de adăugarea altui text, situaţie în care ne aflăm în prezenţa unui fals prin substituire.
Falsul prin înlăturare de text se face prin înlăturare mecanică sau înlăturare chimică.

4
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 12
5
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 14
6
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag. 15
7
D. Sandu, Falsul în acte, Edit. Dacia 1977, pag.20
 Înlăturarea mecanică se realizează prin răzuirea textului cu o lamă, cuţit vârful
unui ac, precum şi unele substanţe abrazive pulverizate într-un strat fin pe suprafaţa
hârtiei, după care se freacă uşor locul care urmează a fi şters. În general falsul prin
răzuire se limitează la înlăturarea unui număr redus de cifre, literele sau alte semne,
în mod obişnuit se aplică la actele scrise cu cerneală, pastă, sau dactilografiate.8
Înlăturarea mecanică se realizează şi prin radierea textului cu o gumă, cu miez
de pâine, porţiunea ştearsă devenind astfel mai mată, fără luciu, scămoşată şi mai
subţire în comparaţie cu zonele şterse.9
Înlăturarea chimică presupune corodarea sau spălarea cu anumite substanţe
chimice a unui text, în întregime sau numai parţial, având ca rezultat decolorarea sa
şi, uneori, chiar înlăturarea definitivă a textului. Corodarea este o înlăturare de text
prin utilizarea celor mai diferiţi reactivi chimici, ea decolorează scrisul, transformând
cerneala într-o compoziţie slab colorată ori chiar incoloră. De obicei, în acest scop se
folosesc acizi diluaţi şi substanţe alcaline care au în soluţie o reacţie bazică.10
Spălarea, realizată tot prin intermediul reactivilor chimici, mai ales a solvenţilor
organici, decolorează scrisul şi chiar îl dizolvă de multe ori dispărând total.
Actele corodate şi cele spălate se examinează sub raze ultraviolete, la
microscop şi prin intermediul unor reactivi chimici, în vederea constatării falsului şi
mai ales pentru evidenţierea scrisului alterat.

Falsul prin acoperire de text

Falsul prin acoperire de text se realizează cu haşuri de aceeaşi substanţă ca şi

scrisul ori se creează peste scris pete de cerneală sau de altă substanţă.
În situaţia când pata nu se înlătură fără deteriorarea hârtiei şi scrisului din
regiunea acoperită, se procedează la fotografierea actului pe verso cu lumină în
transparenţă sau cu filtre de culoare. De asemenea, se poate recurge şi la
fotografierea scrisului acoperit cu radiaţii infraroşii.11
O problemă oarecum înrudită cu falsul prin acoperire de text este şi scrisul cu
cerneluri invizibile. Relevarea de expert a acestor scrisuri prin acoperire se
realizează prin mijloace de laborator, fizice şi chimice. Mai întâi se aplică metodele
care nu afectează în vreun fel integritatea actului, iar apoi acelea care-i modifică
parţial aspectul iniţial, dar care pun în acelaşi timp în evidenţă scrisul latent, invizibil
cu ochiul liber.12

Falsul prin adăugire de text

8
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag.307
9
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag.307
10
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag.308
11
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag. 309
12
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag. 310
 Falsul prin adăugare de text constă în alăturarea la textul existent a unor semne
ori cuvinte, este de regulă specific falsurilor parţiale. Asemenea adaos schimbă
sensul iniţial al conţinutului actului, cum se întâmplă în cazul trecerii cuvintelor din
masculin în feminin, din singular la plural doar printr-o singură literă. Uneori, chiar
mai simplu, se schimbă înţelesul unei fraze printr-o singură virgulă. Textul adăugat se
descoperă după criteriul de încadrare logică în cuprinsul actului după felul de
ordonare şi desfăşurare a scrisului. Specifice la scrisul adăugat sunt prescurtările
neobişnuite ale unor cuvinte, înghesuirea literelor sau a cifrelor, orientarea diferită a
rândurilor, precum şi numeroase elemente de detaliu ale celor două scrisuri, dacă
falsul s-a comis de către o altă persoană decât autorul textului autentic.13
La actele dactilografiate, semnele adăugate au o poziţie deviată faţă de textul
original, sunt mai sus sau mai jos faţă de orizontala scrisului. De asemenea, pasul
dintre semnele imediat apropiate a celor două scrisuri diferă ca mărime, fiind mai mic
sau mai mare atât faţă de mărimea distanţelor dintre semnele scrisului iniţial, cât şi
mărimea distanţelor dintre semnele scrisului adăugat.

Falsul prin contrafacerea scrisului

Falsul prin contrafacerea scrisului cunoaşte două forme: copierea şi imitarea.

Copierea se execută prin reproducerea scrisului ori a semnăturii altei persoane
în transparenţă, utilizând hârtia de calc, copiativă sau cea obişnuită. Textul copiat pe
această cale are următoarele elemente caracteristice: întreruperi în cursivitatea
scrisului, retuşuri, reluări, tremurături, presiune uniformă şi aceleaşi dimensiuni cu ale
scrisului copiat.14
Imitarea se efectuează după un scris original sau din memorie. După scrisul
original, imitarea se realizează cu modelul autentic în faţă, pe când cea din memorie
pe baza unui prealabil exerciţiu .15
Dintre caracteristicile,,scăpate’’ se pot aminti trăsăturile de legătură ale literelor,
linia de bază a literelor şi a cifrelor, finalizările etc.

13
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Buc. 1986, pag. 311
14
L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Edit. C.H. Beck, pag. 193
15
L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Edit. C.H. Beck, pag. 198
 2.7 Identificarea persoanelor după
semnalmente exterioare, după voce
şi prin alte metode criminalistice
 2.7.1 Identificarea persoanelor după semnalmente exterioare

2.7.1.1. Consideraţii de ordin general

privind semnalmentele şi portretul vorbit

În activitatea de soluţionare a cauzelor penale, organele judiciare întreprind

toate demersurile pentru descoperirea şi identificarea autorilor unor infracţiuni,
pornind de la alte date decât cele oferite de examinarea criminalistică a urmelor
descoperite în câmpul infracţiunii.
Potrivit literaturii de specialitate, nu puţine sunt cazurile când cei investiţi cu
soluţionarea unei cauze nu deţin decât datele rezultate din depoziţia unui martor
ocular, sau a victimei, care a reuşit să reţină fizionomia făptuitorului, respectiv
aspectul exterior al feţei, corpolenţa acestuia, anumite malformaţii congenitale sau
accidentale, ticuri, obiceiuri.
Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferenţierii unui om de altul,
folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau.
Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost şi cele referitoare
pe de o parte la identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor exterioare
caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte la crearea, pe această bază, a unui
sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor ce încălcau normele juridice.
În acest context a apărut şi a fost consacrată în terminologia de specialitate
noţiunea de “semnalmente”, ca o necesitate obiectivă de găsire a unor modalităţi
adecvate de identificare a celor urmăriţi.
Semnalmentele sunt definite ca fiind trăsăturile exterioare, generale şi
particulare, ale persoanelor, pe baza cărora aceasta poate fi recunoscută şi
identificată..
Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic şi
funcţional, cât şi din punct de vedere al particularităţilor morfologice ale acesteia.
Pentru a se putea ajunge la recunoaşterea şi identificarea unei persoane a
fost necesară şi elaborarea unei terminologii speciale, unitară, menită să înlăture
apariţia unor greşeli sau confuzii. Cu alte cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie
să fie făcută în mod clar şi sistematic, în cadrul unui sistem ştiinţific denumit metoda
portretului vorbit.
Această metodă are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind
pus pe particularităţile anatomice ale feţei, descrierea vizând volumul, forma, poziţia,
culoarea etc., fiecare element fiind apreciat nu în raport cu un anumit sistem metric,
ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.
Fundamentul ştiinţific al identificării după metoda portretului vorbit îl constituie
individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ
adult.
Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec. XV de către Leonardo da
Vinci, care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse
tipuri: drepte, concave, convexe. El arăta că tehnica descrierii portretului vorbit
constă în “maniera de a reţine şi reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost
văzută o singură dată”.
Tehnica identificării persoanelor după semnalmente a intrat însă în practica
organelor de poliţie datorită lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor de grefier la
Prefectura poliţiei din Paris, care în anul 1879 a propus, în vederea recunoaşterii
recidiviştilor, măsurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului şi corpului
uman, creând astfel antropometria (una din metodele de bază ale antropologiei).
În România prof. Mina Minovici a fost printre primii care au aderat la sistemul
de identificare al lui A. Bertillon, sistem bazat pe măsurători antropometrice. La 15
martie 1892 a înfiinţat Serviciul antropometric ce a funcţionat ca unitate a
Ministerului Justiţiei. Fiecare fişă antropometrică întocmită la acest serviciu
cuprindea datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele
referitoare la configuraţia gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul
capului şi sprâncenelor, culoarea feţei şi semnele particulare.
Mina Minovici, prin publicarea lucrării “Identificarea antropometrică, metoda
Bertillon” (traducere a cărţii “Antropometria”), prin participarea activă la al VI-lea
Congres internaţional de antropologie criminală de la Torino din 1906, dar mai ales
prin bogata cazuistică, a avut o contribuţie valoroasă- în ciuda limitelor metodei,
datorate impreciziei măsurătorilor şi modificărilor pe care le suferă în timp scheletul
uman - la descoperirea infractorilor recidivişti care încercau să-şi însuşească o
identitate falsă.
În 1892 Mina Minovici preconizează înfiinţarea cazierului judiciar bazat pe
datele antropometrice ale deţinuţilor, intitulat “Catalog de condamnaţi din toată ţara”.
Nicolae Minovici, un alt exponent de seamă al medicinii legale româneşti, care
a avut preocupări şi în domeniul criminalisticii, a fost şi el pasionat de ingeniosul
sistem antropometric, întocmind numeroase fişe în Europa şi Africa de Nord, care i-
au arătat însă, cât de diferite pot fi valorile obţinute pentru aceeaşi persoană.
Comunicate în Argentina lui Vucetich, aceste date au servit ca un puternic argument
în combaterea sistemului antropometric Bertillon. Şi trecerea la dactiloscopie.
Editează “Manualul tehnic de medicină legală”, iar în capitolul IX, “Fotografia
Judiciară”, aduce importante îmbunătăţiri fotografierii post-mortem, în vederea
eliminării posibilităţilor de eroare în identificare.
Dezamăgit de sistemul antropometric, Nicolae Minovici se ocupă intens de
studierea impresiunilor digitale. Metoda de identificare antropometrică căzută în
desuetudine este înlocuită de dr.Andrei Ionescu, şeful Serviciului de antropometrie în
perioada 1892-1914, cu sistemul de identificare bazat pe dactiloscopie, combinând
metodele lui Vucetich, Oloritz şi Daee.
Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent şi perfecţionată pe parcursul
timpului, care serveşte la identificarea persoanelor, pe baza descrierii
semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă persoană.
Pentru a se asigura o descriere ştiinţifică a semnalmentelor persoanei trebuie
să se ţină seama de o serie de principii, de criterii după cum urmează:
a) în descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor cuprinde trăsăturile
anatomice ale întregii configuraţii a corpului(capul, umerii, mâinile,
trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale feţei);
b) înfăţişarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente
anatomice (statice) şi semnalmente funcţionale(dinamice)
c) observarea unei persoane în vederea reţinerii semnalmentelor se va face
de regulă din faţă în plan frontal şi din profil din plan lateral;
d) se vor descrie îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra lor;
 e) folosirea unei terminologii comune, precise unitare;
f) descrierea semnalmentelor într-o succesiune logică;
g) caracterizarea semnalmentelor în funcţie de mărime, formă, poziţie iar
unora şi după culoare.

Termenii se folosesc în funcţie de caracteristica ce se descrie:

o Mărimea:
 înalt, mijlociu, scund - pentru înălţime;
 lung, mijlociu, scurt – pentru lungime;
 lat, mijlociu, îngust – pentru lăţime;
 gros, mijlociu, subţire – pentru grosime.
o Forma se apreciază după conturul liniar al organului ce se descrie şi
poate fi: ovală, pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară, rotundă etc.
o Poziţia unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciază prin
raportarea la planurile imaginare ce trec prin detaliu.
o Culoarea se are în vedere atunci când detaliul prezintă această calitate.

Reţinerea trăsăturilor de către persoana care le-a perceput în mod direct este
influenţată de factori obiectivi şi subiectivi.
Enumerăm câţiva factori obiectivi:
- natura locului în care s-a realizat percepţia şi vizibilitatea în acel moment;
- condiţiile atmosferice;
- depărtarea de locul evenimentului şi unghiul din care s-a perceput;
- durata percepţiei;
- poziţia persoanei observate, îmbrăcămintea acesteia etc.
Dintre factorii subiectivi sau psihici amintim:
- aptitudinile persoanei de a percepe, reţine şi reproduce amănuntele;
- eveniment sau persoană de natură să atragă atenţia;
- nivelul de cunoaştere, experienţa de viaţă, profesia persoanei;
- factorul emoţional;
- timpul scurs de la eveniment până la ascultarea martorului.

Descrierea formelor statice

Acest segment al descrierii vizează elementele caracteristice privind talia,

constituţia fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului şi a feţei,
eventuale infirmităţi ş.a.
A. Talia poate fi scundă, mijlocie şi înaltă.
B. Constituţia fizică sau corpolenţa este apreciată ca robustă sau solidă,
mijlocie, slabă sau uscăţivă, în funcţie de mărimea sistemului osos şi de masa
musculară a individului. De asemenea, interesează şi forma umerilor, lungimea
gâtului, particularităţi ale mâinilor şi picioarelor etc.
C. Aspectul general sau ţinuta unei persoane poate fi evaluată, de pildă, ca
sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesii, cum ar fi cele de
ofiţer, funcţionar, intelectual, marinar, ţăran, student, balerin etc.

Capul persoanei, atât în întregul său, cât şi în ceea ce priveşte aspectul

morfologic, văzut din faţă şi din profil deţine, în mod firesc, locul principal în
realizarea portretului vorbit.
 A. Forma capului, privit din faţă, poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară,
triunghiulară, cu baza în sus sau în jos, pătrată, colţuroasă, romboidală etc. Din
profil, capul poate avea un contur normal sau regulat, ţuguiat etc. Forma capului
trebuie raportată şi la conturul feţei, care poate fi triunghiular, rombic, rotund.
asimetric ş.a., precum şi conturul profilului care se descrie de regulă, în funcţie de
particularităţile zonei frontonazale (profil continuu, frânt, paralel, curbat, ondulat etc.),
ale zonei nazobucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism ş.a.).
B. Faţa se împarte, de regulă, în trei zone: frontală, nazală şi bucală. Zona
frontală cuprinde regiunea dintre baza nasului şi baza acestuia; zona bucală include
regiunea dintre baza nasului şi vârful bărbiei. În funcţie de necesităţi, pot fi luate în
calcul cinci zone, respectiv fruntea, ochii, nasul, gura şi bărbia.
Fiecare element component al feţei se descrie separat, cu ce are mai deosebit.
De pildă:
- Părul se descrie după culoare, inserţie frontală, formă (cârlionţat, întins,
ondulat), calviţie, lungime, mod de pieptănare.
- Fruntea se descrie după înălţime, lăţime, contur, înclinare, particularităţi
(proeminenţa arcadelor sau a boselor frontale), mod de ridare şi distanţă dintre
riduri.
Dintre elementele faciale ale căror caracteristici sunt reţinute relativ mai
frecvent, organul judiciar care alcătuieşte portretul vorbit trebuie să insiste asupra
următoarelor:
- Ochii, se descriu după formă, poziţie, culoare, spaţiu interocular,
particularităţile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite etc. Fiecare persoană are o
pigmentaţie caracteristică a irisului (însă aceasta nu se poate reţine sau aprecia cu
uşurinţă), pigmentaţie care, contrar unor păreri, nu variază în funcţie de lumină şi
rămâne stabilă la persoanele adulte.

Ochiul şi componentele sale

- Nasul, element reţinut cu ceva mai multă uşurinţă, are caracteristică rădăcina,
linia dorsală sau muchia, înălţimea, lăţimea, baza, conformaţia nărilor, culoarea.
Însă, din cauza operaţiilor plastice ale nasului sau ale altor elemente faciale, pot
interveni modificări în înfăţişarea persoanei, de natură să facă dificilă identificarea,
aspect ce nu trebuie omis, mai ales în cazul femeilor. Totodată, descrierea se
raportează la poziţia din care a fost văzut nasul (faţă sau profil).
 Elementele componente ale nasului
- Gura şi buzele se descriu după mărime, contur, poziţie, culoare, grosime,
proeminenţă. Uneori în poziţiile gurii apar diverse elemente particulare, cum ar fi
rictusul sau un tic oarecare.

Elementele gurii

1.Buza superioară;
2.Buza inferioară;
3.Comisul;
4.Şanţul naso-labial;
5.Tuberculul buzei superioare;
6.Gropiţa median.

- Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii, particularităţilor sale

(bărbie plată, ascuţită, îngropată, bărbie dublă etc.).
 - Urechea interesează atât în privinţa aspectului general, poziţia faţă de
cap, cât şi sub aspectul elementelor sale componente. Subliniem că urechea este
unul dintre elementele anatomice care suferă cele mai puţine modificări pe parcursul
vieţii. În descrierea caracteristicilor elementelor urechii, o atenţie specială se acordă
lobului, antetragusului şi pliului interior.

- Ridurile sunt apreciate în funcţie de zona în care se găsesc, după forma şi

numărul lor. Există şi aici aceeaşi posibilitate de modificare a ridurilor prin operaţii
plastice chirurgicale, efectuate destul de des de persoane mai în vârstă, îndeosebi
femei.
- Culoarea pielii sau particularităţile cromatice, care variază în funcţie de rasă,
de la alb deschis la negru, sunt şi ele importante pentru alcătuirea portretului vorbit.
Trebuie, însă, avute în vedere posibilităţile de modificare naturală a nuanţei de
culoare (îndeosebi la albi) prin expunerea la soare, de exemplu, dar şi prin utilizarea
fardurilor, machiajul putând fi folosit în scop infracţional .
- Semnele particulare fac parte dintre elementele preţioase pentru
identificarea persoanelor şi cadavrelor. Ele pot fi de o mare diversitate. Aşa sunt, de
exemplu, semnele determinate de variaţii morfologice, anomalii anatomice, leziuni,
urme ale intervenţiilor chirurgicale, tatuaj „artistic” sau profesional etc. Natura
semnului, locul, forma, mărimea, culoarea, se indică cu precizie şi se măsoară.
- Tatuajul ocupă un loc important în suita semnelor particulare. El poate fi găsit
pe toată suprafaţa corpului, cu excepţia palmelor, tălpilor şi a pielii de pe cap. De
regulă, pentru tatuajul ornamental, se preferă pieptul, spatele şi braţele. în afara
descrierii, tatuajul se fotografiază la scară. Dacă, eventual, s-a încercat înlăturarea
lui chirurgicală, cu ajutorul fotografiei sub radiaţii infraroşii, i se poate observa forma
iniţială, datorită resturilor de pigment rămase în ţesut.
 Tatuajul

Descrierea formelor dinamice.

Descrierea acestor semnalmente, denumite şi funcţionale, este menită să
completeze posibilităţile de identificare şi se referă, în special, la ţinuta corpului, felul
mersului, mimică, privire, diferitele forme de manifestare. De exemplu:
- Mersul unei persoane poate fi normal, degajat, suplu, sportiv, greoi, ezitant,
cu paşi mari sau mici, săltăreţ, cu alte particularităţi determinate de morfologia
piciorului, de eventualele infirmităţi, precum şi de starea de sănătate a individului.
- Modul de manifestare, privit în sensul său larg, prin aceasta înţelegându-se,
de pildă, gestica sau vorbirea, este în funcţie de personalitatea şi temperamentul
individului. Astfel, o persoană poate fi calmă, nervoasă, lentă, agitată, impulsivă,
taciturnă, volubilă etc. Perceperea acestor caracteristici reclamă o perioadă mai
lungă de observare.
Nu trebuie neglijată situaţia în care se află persoana în momentul observării,
fiind cunoscute, de exemplu, diferenţele de manifestare sau de comportament ale
unui individ în exercitarea profesiei, în mediul familial, faţă de superiorii săi ori în
raport cu subordonaţii, ori în postura - caracterizată sugestiv în literatura de
specialitate - de „spectator” sau „actor”.
- Vorbirea, deşi teoretic nu poate fi considerată o caracteristică a
semnalmentelor exterioare, trebuie inclusă în conturarea "portretului vorbit" prin
particularităţi de genul vorbirii normale, precipitate, bâlbâite, organizate, prolixe,
precum şi al timbrului, accentului ş.a. .
Dincolo de prezentarea amănunţită a acestor elemente, remarcăm necesitatea
observării lor cu multă atenţie deoarece, în cazul infractorilor versaţi, aceştia
încearcă să-şi deghizeze vocea, ţinuta, mersul ş.a. Deghizarea se poate practica în
momentul săvârşirii infracţiunii, fiind mult mai uşor să se modifice aspectul exterior
sau unele trăsături dinamice pentru o scurtă perioadă de timp, decât să se apeleze
la un deghizaj permanent, de teama de a nu fi descoperit.
Referindu-ne, în general, la metoda „portretului vorbit”, precizăm că, dintre
semnalmentele exterioare ale unei persoane, se reţin mai uşor vârsta, sexul,
înălţimea, mărimea capului, forma nasului, culoarea părului şi a tenului, mersul,
mimica, vocea, eventualele malformaţii etc., îndeosebi acele particularităţi care se
abat de la normalitate.
Sub raport tactic criminalistic, precizăm că reuşita unei identificări pe baza
descrierii semnalmentelor exterioare depinde, în bună parte, de modul în care sunt
ascultaţi martorii şi de cum sunt interpretate declaraţiile lor. Ascultarea presupune
din partea organului judiciar nu numai pricepere, ci şi circumspecţie, pentru a se
obţine declaraţii precise, obiective, referitoare la înfăţişarea infractorului. Percepţia şi
redarea de către martor a imaginii unei persoane sunt procese ce depind de o
multitudine de factori obiectivi şi subiectivi (distanţă, condiţii de iluminare, starea
timpului, fidelitatea memoriei, stările emotive), de natură se influenţeze uneori
decisiv obiectivitatea mărturiei.
În esenţă, putem afirma că în alcătuirea portretului vorbit, ori a portretului robot,
pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie
aplicate şi respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori
persoanei vătămate.
Domenii practice ale metodei portretului vorbit:
- realizarea portretului vorbit la faţa locului;
- identificarea făptuitorilor prin descrierea semnalmentelor acestora de către
martorii oculari sau de către alte persoane;
- urmărirea şi identificarea infractorilor ce se sustrag urmăririi penale;
- identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută.

Mijloace tehnice de realizare a portretului robot:

- întocmirea schiţei de portret;
- fotorobotul;
- identificarea pe bază de desen - compoziţie;
- portretul robot computerizat
Întocmirea schiţei de portret presupune calităţi plastice din partea criminalistului
sau apelarea la un grafician, pictor etc.
Fotorobotul presupune alcătuirea unui portret, pe baza descrierilor, din
fragmente fotografice. La ora actuală fotorobotul şi identificarea pe bază de desen –
compoziţie sunt simplificate pe măsură ce se dezvoltă şi se perfecţionează bazele
de date ale sistemelor automate şi aplicaţiile aferente acestora.
  2.7.2 Identificarea persoanelor după voce şi vorbire

2.7.2.1. Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei după voce şi vorbire

Identificarea persoanei după voce se înscrie printre metodele tehnico-ştiinţifice

moderne pe care criminalistica le pune în slujba stabilirii adevărului şi descoperirii
autorului infracţiunii.
Identificarea vorbitorului după voce şi vorbire se bazează pe diferenţele
existente de la o persoană la alta în construcţia aparatului fonorespirator, precum şi
pe prezenţa unor particularităţi de ordin fiziologic sau apărute ca urmare a unor stări
fiziopatologice.
Identificarea persoanelor după voce şi vorbire este posibilă datorită
următoarelor elemente anatomo-fiziologice şi fiziopatologice care constituie
fundamentul ştiinţific:
A) Stabilitatea pe care o prezintă vocea şi vorbirea în toată perioada vieţii
adulte, până la bătrâneţe;
Vocea poate fi definită ca rezultatul variaţiilor periodice de presiune ale aerului
în cavităţile supraglotice cu particularităţile cu participarea mecanismului
linguopalatal.
Modificările vocii în funcţie de vârstă urmează calea evoluţiei fiziologice a
organismului uman.
După schimbarea vocii la pubertate (în special la băieţi între 12 şi 15 ani), ea
rămâne stabilă, în mod normal, pe toată perioada vieţii adulte, până la bătrâneţe.
Aceasta presupune că în tot acest interval de timp caracteristicile generale şi
individuale proprii anatomiei şi fiziologiei aparatului fonator ale fiecărei persoane îşi
menţin o stare relativ neschimbătoare.
Odată cu înaintarea în vârstă, scade numărul mediu de sunete sau cuvinte
emise într-o unitate de timp. Ca urmare, se constată că la oamenii vârstnici ritmul
verbal este mai lent decât la ceilalţi adulţi.
De multe ori se instalează un fel de răguşeală sau, mai bine zis, o deformare
vocală cu o frecvenţă joasă şi o intensitate slabă.
Concomitent cu înaintare în vârstă se produc modificări în articularea frazelor,
timpul de fonaţie se lungeşte datorită ritmului mai lent, iar emisiunea prelungită a
unei vocale se scurtează în funcţie de dificultăţile debitului respirator.
La foarte multe persoane în vârstă apare vocea tremurată ca urmare a
neconcordanţei între stimulii primiţi şi răspunsul dat de muşchii coardelor vocale.
B) Deosebiri ale construcţiei aparatului fonorespirator;
Toate componentele aparatului fonorespirator au o construcţie proprie fiecărei
persoane, care se înscrie în cadrul anatomic general.
Printre aceste componente se pot enumera plămânii, bronhiile, traheea,
laringele, coardele vocale, cavităţile bucale şi sinuzale.
Construcţia anatomică a fiecărui component prezintă particularităţi proprii
concretizate în diferenţa existentă de la o persoană la alta, între dimensiunile,
capacitatea şi elasticitatea muşchilor, ligamentelor, membrelor etc.
C) Particularităţile funcţiei fonatorii;
Sunt determinate de fiziologia specifică actului respirator şi, îndeosebi, de
modul de comportare a coardelor vocale.
Particularităţile funcţiei fonatorii se reflectă în cele trei caracteristici principale
ale unei voci: timbru, frecvenţă, intensitate, în care primele două sunt deosebit de
valoroase pentru identificarea persoanei, întrucât scapă controlului conştient al
acesteia.
D) Particularităţi determinate de unele maladii ale aparatului fonorespirator;
Sunetul vocal prezintă întotdeauna aceleaşi caracteristici generale şi
individuale, cu condiţia ca starea funcţională a tuturor compartimentelor care
contribuie la elaborarea lui să fie aceeaşi, adică normală. Orice modificare la nivelul
aparatului respirator, coardelor vocale, mucoasei laringiene, scheletului laringian,
aparatului neuromuscular laringian, faringelui, sinusurilor, cavităţilor nazale şi bucală
va produce perturbări sau modificări ale vocii şi vorbirii, cum ar fi: răguşeala,
diminuarea intensităţii, scăderea înălţimii tonale, pauze tot mai lungi între fraze,
atimbrarea vocii, amputarea sfârşitului cuvintelor sau al frazelor, strangularea vocii.

2.7.2.2. Procedee specifice metodei româneşti de identificare a unei persoane după

urmele sonore de voce şi vorbire

Metoda românească de expertiză criminalistică a vocii şi vorbirii prezintă un

mod raţional şi ştiinţific de analiză a unui complex de probleme ce interesează
procesul judiciar, referitoare la identificarea făptuitorului după voce şi vorbire.

Stabilirea apartenenţei la gen a persoanei

1. Stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vocii;

Determinarea genului persoanei a cărei voce şi vorbire sunt imprimate pe
fonograma în litigiu uşurează activitatea organelor de urmărire penală în acţiunea de
identificare a făptuitorilor, de stabilire a răspunderii acestora sau a împrejurărilor în
care s-a comis fapta.
Ipoteza se lucru este în deplină concordanţă cu datele deţinute de medicină şi
fonetică, potrivit cărora, din punct de vedere anatomic, laringele de femeie este
situat mai sus decât cel de bărbat şi are dimensiuni mai reduse. Minima şi maxima
emisiunii vocii vorbite de femeie sunt cu 200-250 cm2/s mai înalte decât în cazul
vocii de bărbat.
La bărbaţi, valoarea medie a frecvenţei tonului fundamental este de 125 Hz, în
timp ce la femei această valoare medie este de 250 Hz.
La bărbaţi, vocea se înscrie în primul registru, în timp ce la femeie vocea se
înscrie atât în primul registru, cât şi în registrul al doilea (mai ales în stările afective
simulante).
În medie, la femei, frecvenţele formanţilor sunt cu 20 mai mari decât la
bărbaţi.
Aceste neconcordanţe lasă amprente şi în reprezentarea sonoră a vocii de
bărbat şi a vocii de femeie.
2. Stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vorbirii;
Particularităţile lingvistice observate în vorbirea femeilor au atras atenţia mai
multor cercetători. Aceste particularităţi sunt legate de trăsăturile fiziologice şi psihice
caracteristice.
Femeile pronunţă sunetele cu o energie articulatorie mai slabă şi au un debit
mai rapid.
3. Stabilirea cu aproximaţie a vârstei în cadrul genului;
Elementele de ordin fonetic pot duce la delimitări între vocea de tânăr şi vocea
de adult, precum şi între vocea de adult şi vocea celor în vârstă.
 Până în jurul vârstei de 12-15 ani, tinerii, cu precădere băieţii, au o voce cu o
octavă mai sus faţă de adulţi, având o frecvenţă cu un număr mai ridicat de vibraţii.
După vârsta de 45 ani se constată o scădere a debitului, a intensităţii şi a
înălţimii medii. Ritmul verbal devine mai lent şi se produc modificări, apărând la final
vocea tremurată.
În determinarea cu aproximaţie a vârstei un rol îl are şi diferenţierea lingvistică.
În materie de vocabular, generaţia vârstnică este conservatoare, iar tinerii sunt
înclinaţi spre inovaţii.

Identificarea vorbitorului

Identificarea vorbitorului după voce şi vorbire impune din punct de vedere

tactic, criminalistic, parcurgerea şi respectarea următoarelor etape:

1. Examinarea separată
Examinarea separată se realizează prin ascultarea vocii şi vorbirii, atât la vocea
în litigiu, cât şi la modelele de voce şi vorbire prelevate de le persoanele suspecte,
folosindu-se aceleaşi mijloace de redare.
De regulă, datele percepute în această etapă se referă la caracteristicile
generale ale vorbirii.
În faza următoare se procedează la obţinerea vocogramelor în litigiu pentru a fi
comparate cu vocogramele model de comparaţie.

2. Examinarea comparativă
Pentru realizarea examenului comparativ se procedează la compararea
caracteristicilor generale şi individuale ale vocii şi vorbirii.
Prin caracteristici acustice generale ale vocii se înţeleg particularităţile acustice
relativ neschimbătoare ale vocii, proprii unui grup de vorbitori. Cu ajutorul lor se
poate restrânge cercul de vorbitori suspecţi a fi autori ai vocii în litigiu.

Caracteristicile acustice generale sunt :

 aspectul general al desenului descris de formanţii reprezentaţi pe
vocogramele în bandă lată;
 durata unui cuvânt, propoziţie sau frază - permite să se deosebească o
pronunţare sonoră scurtă de una mai lungă. Durata se măsoară pe
vocogramă de la prima intensitate sonoră care marchează începutul
cuvântului, propoziţiei sau frazei, până la ultima prezenţă sonoră a
sunetului final al cuvântului, propoziţiei sau frazei ce fac obiectul
examinării.
 intensitatea vocii - reprezintă cantitatea de energie sonoră care trece într-
o secundă printr-o suprafaţă de 1 cm2, perpendicular pe direcţia de
propagare.
Prin caracteristici acustice individuale se înţeleg particularităţi acustice relativ
neschimbătoare ale vocii, proprii unui singur vorbitor.
Caracteristicile acustice individuale ale vocii sunt :
 formanţii - componente singulare, constituite în grupe, ale căror frecvenţe
centrale corespund cu frecvenţele de rezonanţă ale cavităţii aparatului
vocal.
  antiformanţii - apar alături de formanţi şi sunt caracterizaţi prin minime de
energie acustică. Aceştia sunt specifici sunetelor nazale m şi n, şi uneori
vocalelor, fiind situaţi pe vocograme în vecinătatea frecvenţei de 500 Hz.
 frecvenţa vocii - reprezintă numărul de perioade în unitatea de timp şi se
măsoară în cicli pe secundă sau în herţi. Din punct de vedere subiectiv,
frecvenţa vocii se traduce prin senzaţia de înălţime. Cu cât frecvenţa este
mai mică, sunetul pare mai grav şi cu cât frecvenţa este mai mare,
sunetul pare mai acut.
Potrivit metodei româneşti de expertiză criminalistică a vocii şi vorbirii, pot fi
examinate pe vocograme frecvenţa formanţială şi frecvenţa tonului fundamental.
- bara de sonoritate;
- formantul de nazalitate;
- tranziţia;
- bara care marchează explozia consoanelor redată de vocogramele în bandă
lată;
- durata fiziologică;
- dinamica vocii;
- locusul;
- nazalizarea sunetelor;
- respiraţia în timpul emisiunii vocale.
- compararea caracteristicilor vorbirii;

Pe parcursul vorbirii, persoana capătă o deprindere proprie caracteristicilor

specifice aparatului său fonorespirator, un fel al său aparte de construire şi
pronunţare a sunetelor, silabelor, cuvintelor şi frazelor care compun vorbirea.
Prin caracteristici generale ale vorbirii se înţeleg particularităţile relativ
neschimbătoare ale vorbirii proprii unui grup de subiecţi, care pot contribui la
restrângerea cercului persoanelor suspecte.
Printre caracteristicile generale ale vorbirii se înscriu şi stilurile funcţionale ale
limbii.
Prin caracteristici individuale ale vorbirii se înţeleg acele particularităţi relativ
neschimbătoare, proprii fiecărui vorbitor. Ele pot contribui în unele cazuri la
excluderea unor persoane suspecte din cercul de suspecţi, iar în alte situaţii la
identificarea vorbitorului.
Caracteristicile individuale ale vorbirii pot fi împărţite în următoarele categorii :
- particularităţi fonetice: accentul, intonaţia, deprinderea de a prescurta unele
cuvinte, apariţia unor corecturi, modul propriu de pronunţare a cuvintelor străine;
- particularităţi fonetice străine;
- particularităţi lexicale şi frazeologice;
- defecţiuni de pronunţie;
- particularităţi gramaticale.
În procesul demonstraţiei se pot folosi o serie de tehnici, printre care : fişele cu
datele rezultate din ascultare, tabelul sinoptic, diagramele (diagrama amplitudinii
medii), planşele cu vocograme în care se confruntă caracteristicile coincidente ori
necoincidente, juxtapunerea, suprapunerea între vocograma în litigiu şi cele de
comparaţie şi proiecţia făcută în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor
de judecată atunci când se dispune astfel.
În marea majoritate a cazurilor se pot formula una din următoarele concluzii:
- cert pozitivă;
- cert negativă;
 - de probabilitate;
- de imposibilitate.

2.7.2.3. Sistem informatic de identificare a

persoanei după urmele de voce şi vorbire

Sistemul Multi-Speech reprezintă un program pentru înregistrarea, analizarea,

feedback-ul şi măsurători ale vocii, care rulează sub sistemul de operare Windows,
destinat analizării vocii, foloseşte o placă de sunet pentru a capta, analiza şi rula
mostre de voci, aduce în mod incontestabil o îmbunătăţire acestei categorii de
programe.
Cuprinde aceleaşi modalităţi de analiză ca şi vechiul CSL, cel mai utilizat
sistem de analiză a vocii. Sistemul conţine, de asemenea, un soft cu numeroase
aplicaţii, limitările lui fiind determinate de componentele hardware audio din
computerul pe care rulează. Astfel, dacă se utilizează o componentă de nivel
profesional (exemplu: CSL, DAT, ADAT, etc) sau dacă aplicaţia folosită nu solicită
modalităţi de măsurare acustică deosebite, sistemul este ideal.
Sistemul, cu opţiunile arătate, poate fi folosit pentru instruire, cercetare,
măsurători ale vocii, în medicină şi nu în ultimul rând în criminalistică.
Cu toate că este un sistem complex, Multi-Speech este uşor de utilizat.
Manualele de utilizare cuprinzătoare atât online, cât şi offline ajută utilizatorul. Marea
majoritate a funcţiilor principale ale sistemului pot fi accesate fie direct din bara de
lucru, fie prin apăsarea unor taste predefinite (exemplu: prin apăsarea tastei F3
semnalul captat este redat).
Toate funcţiile sunt disponibile în meniurile programului. O funcţie intitulată
macro înregistrează o listă cu funcţiile şi setările folosite, listă ce poate fi vizualizată
ulterior.
Sistemul este prevăzut cu mai multe astfel de liste macro predefinite, dar
bineînţeles că programul permite utilizatorului crearea unor liste proprii. Funcţia
macros uşurează auto training-ul, fiind folosită şi în ceea ce priveşte protocoalele
clinice. De exemplu, sistemul este prevăzut cu o listă macro care la activare încarcă
un fişier voce, filtrează semnalul astfel încât să sune ca o conectare telefonică, în
acelaşi timp ilustrând grafic (spectru) modificările semnalului de bază. Alte liste
macro înmagazinează protocoale clinice pentru ca evaluarea şi feedback-ul clienţilor
să fie rapide şi uşoare.
Rapoartele rezultate sunt, de asemenea, uşor de interpretat datorită graficelor
ce includ analize numerice şi statistici complete.
Uşurinţa utilizării softului acestui sistem este completată de alte aplicaţii
importante. Fiecare funcţie poate fi adaptată chiar şi celor mai exigente cerinţe. De
exemplu, analiza spectrografică poate fi ajustată pentru nouă benzi de filtrare a
lungimii de undă, patru ferestre cu ajustare prealabilă, scalare, etc.
Configuraţia hard-ului este următoarea: procesor Pentium IV, CD-ROM,
memorie 1GB, un hard cu o capacitate de minimum 200MB şi o placă de sunet
profesională şi suportă următoarele sisteme de operare: Windows 95, 98, ME, NT,
2000 şi XP.
Opţiunile softului pentru sistemul Multi-Speech
- Instrumente pentru feedback;
- Program şi bază date pentru dereglări în vorbire;
- Profile ale vocii;
 - Program voce multidimensional;
- Bază de date palatometer;
- Program de simulare a vocii şi percepţiei;
- Bază de date fonetică;
- Real Time Pitch;
- Real Time Spectogram;
- Sona Meci;
- Sintetizare (ASL);
- Program video-fonetic şi bază de date.

Posibilităţi şi limite:
 Captarea şi redarea semnalului pe 8 canale;
 Posibilităţi de scriere şi citire pentru CSL sau fişiere format *.wav;
- Simboluri IPA;
 Editarea include tăiere, lipire, filtrare digitală;
 Help online şi tutoriale;
 Analiza cuprinde multiple modalităţi de extragere;
 Macros pentru repetarea paşilor utilizaţi;
 Ansamblu de aplicaţii pentru fiecare tip de analiză şi comandă de editare.
Programul de video fonetică arătat este unul din programele opţionale pentru
sistemul Multi-Speech.
Sistemul este complex, uşor de utilizat, cu multe opţiuni de analiză a vocii.
Este ideal pentru cercetare, training, aplicaţii clinice. Sistemul, datorită faptului că se
bazează pe CSL (cel mai bun sistem de analiză a vocii) include o arie vastă de
funcţii şi aplicaţii pentru profesionişti.
  2.7.3 Identificarea persoanei prin tehnologia genotipării judiciare

FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL METODEI

DE ANALIZĂ GENETICĂ JUDICIARĂ

Prin urme biologice, intr-o accepţiune globală, se pot defini totalitatea urmelor
alcătuite din organisme biologice (microorganisme, plante, animale) sau componente
ale acestora (organe, ţesuturi).
Într-o accepţiune restrânsă urmele biologice de natură umană pot fi sânge,
secreţii, diverse tipuri de ţesuturi, fire de păr sau celule.
Abordarea ar fi limitată excluzând situaţiile în care urmele de sol ce
conţin microorganisme cu areal foarte restrâns (soluri sărăturoase sau
acvatic), larvele insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de păr animal,
pot constitui dovezi care pot proba prezenţa suspecţilor la locul infracţiunii,
sau participarea acestora la acte de braconaj, sau uneori timpul scurs de la
deces.
Informaţia genetică a fiecărui individ este stocată in genom. Acesta este
definit ca un set complet de cromozomi moştenit ca o unitate de la ambii părinţi. În
structura cromozomului sunt prezente genele care controlează caracteristicile
ereditare ale organismului. Poziţia ocupată de o genă în cromozom poartă
denumirea de locus. Genele sunt molecule complexe constituite din acizi nucleici –
ADN sau ARN în cazul unor viruşi. Genomul uman este constituit din 22 de perechi
de cromozomi autosomali şi doi care determină sexul, astfel nucleul unei celule
normale conţine 46 de cromozomi diferiţi sau 23 perechi, una care provine de la
mamă şi una care provine de la tată.
Materialul genetic, ADN-ul din cromozomi este compus din secvenţe codante
denumite exoni (porţiuni care codifică sinteza proteinelor) şi porţiuni noncodante
cunoscute sub numele de introni. Regiunile codante sunt cunoscute ca gene şi
conţin informaţia necesară pentru ca o celulă să fabrice proteinele. În genomul uman
există aproximativ 50000 – 100000 de gene.
Variabilitatea genetică a indivizilor este dată de genele sau markerii regăsiţi la
nivelul regiunilor noncodante ale genomului uman.
O fracţiune mică din ADN-ul total (cca. un milion de nucleotide – unităţi de bază
ale acizilor dezoxiribonucleici) diferă de la individ la individ, ceea ce face ca fiecare
individ să fie unic. Aceste regiuni variabile permit folosirea informaţiei ADN pentru
identificarea umană.
Au fost dezvoltate metode de localizare şi caracterizare a variabilităţii genetice
din aceste regiuni ale genomului uman.
Altfel spus, intronii sunt formaţi din blocuri repetitive de cca. 3-7 nucleotide
care se repetă de un număr de ori, specific fiecărui individ.
În determinarea genotipului (profilului genetic) se folosesc mai mulţi markeri
sau loci. Fiecare locus are un conţinut de alele, care poate fi definit ca unităţi
repetitive. Cu cât sunt determinaţi mai mulţi markeri cu atât mai mare este
probabilitatea ca doi indivizi genetic diferiţi să posede genotipuri diferite. Invers,
fiecare locus determinat suplimentar face să crească gradul de discriminare atunci
când se afirmă că două probe având aceleaşi profile ADN provin de la acelaşi
individ.
 Pe lângă bazele geneticii moleculare, în determinarea şi exprimarea profilului
genetic al unei persoane sunt utilizate şi anumite calcule biostatistice. Dacă fiecare
locus este moştenit independent de ceilalţi loci atunci pentru a calcula frecvenţa unui
anumit profil ADN se înmulţesc frecvenţele tuturor genotipurilor care intră în profilul
respectiv. Acest calcul este cunoscut sub numele de regula produsului.
Variabilitatea genetică a secvenţei ADN de pe tot globul este stocată într-o
bază de date computerizată, GenBank. GenBank este realizată de National Center
for Biotechnology Information (NCBI), departament al National Library of Medicine
din cadrul US Institutes of Health. NCBI a fost înfiinţat în anul 1988 ca instituţie
naţională pentru informare în domeniul biologiei moleculare în scopul îmbunătăţirii
înţelegerii proceselor moleculare legate de starea de sănătate şi boli. Până în august
1999 GenBank a acumulat 4,6 milioane de înregistrări secvenţe ADN, cuprinzând
peste 3,4 bilioane de nucleotide. Peste 55.000 de specii sunt prezente în GenBank.
Din fiecare urmă biologică umană identificată ca fiind de interes în rezolvarea
sau aducerea unor informaţii pentru rezolvarea unui caz, se extrage ADN-ul care
este apoi purificat şi amplificat. Metoda utilizată pentru amplificare este „Short
Tanden Repet” (Fragmente Mici Repetitive) cuplată cu Poly Chain Reaction (Reacţia
de Amplificare în Lanţ) -care este un proces enzimatic prin care o anumită zonă a
ADN este replicată de mai multe ori cu formarea unui număr mare de copii ale unei
anumite secvenţe ADN.
După 30 de cicluri se generează cca. un bilion (10 9) de copii ale zonei ţintă
din matriţa ADN. Utillizând reactivi specifici fluorescenţi, produşii astfel amplificaţi
sunt analizaţi prin electroforeză capilară.
Rezultatele obţinute sunt sub forma unor picuri grupate într-o
elelectroferogramă, care ocupă anumite poziţii din cadrul unei scări ce conţin toate
alelele studiate. Fiecare astfel de pic poartă un anumit număr, obţinându-se în final
o combinaţie de cifre.
 3.1 Cercetarea la faţa locului
 3.1.1 Noţiunea şi importanţa cercetării la faţa locului

Procedeul probator, denumit în Codul român de procedură penală – cercetarea

la faţa locului – art.192– cunoscut în legislaţiile occidentale ca şi cercetarea scenei
infracţiunii sau scena crimei – reprezintă actul de debut al investigaţiei în fapte de
periculozitate deosebită – omucideri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei,
distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracţiuni din domeniul crimei organizate,
etc.
Conform prevederilor cuprinse în art 192 C.pr.pen. cercetarea la faţa locului
(CFL) se efectuează atunci când sunt necesare:
o constatarea situaţiei locului săvârşirii infracţiunii;
o descoperirea şi fixarea urmelor infracţiunii;
o stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor
în care a fost comisă infracţiunea.

Referitor la înţelesul termenului de – faţa locului sau de loc al săvârşirii faptei –

trebuie specificat faptul că prin această expresie se are în vedere nu numai locul
propriu-zis al săvârşirii infracţiunii, ci şi zonele mai apropiate sau alte locuri din care
se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea şi urmările faptei, inclusiv
căile de acces şi de retragere a autorului din câmpul infracţional.
Prin locul faptei se înţelege arealul unde s-a desfăşurat sau se presupune că s-a
desfăşurat o activitate ilicită, total sau parţial, ori locul unde s-a produs rezultatul
acesteia, inclusiv zonele în care s-au produs catastrofe sau dezastre. Locul faptei nu
este strict limitat la locaţia incidentului, ci include şi zonele unde au fost comise acte
relevante înainte sau după comiterea infracţiunii. Locul faptei este denumit în
continuare şi câmp infracţional.

Obiectivele cercetării la faţa locului:

o cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală
sau de către instanţa de judecată a scenei infracţiunii sau a locurilor
înscrise în categoria „locului faptei”;
o descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor
materiale de probă;
o obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, al numărul
de persoane care au luat parte la comiterea infracţiunii;
o identificarea eventualilor martori;
o elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la
săvârşirea acesteia.

Echipa de cercetare la faţa locului

 procurorul criminalist
 ofiţerii şi specialiştii criminalişti din poliţie
 medicul legist
  echipa poate fi completată cu specialişti din alte domenii, atunci când se
impun cunoştinţe specifice : ingineri, pirotehnişti, biologi etc.

Comportamentul specialistului criminalist

 transparent
 deschis
 serie de trăsături de personalitate:
o spirit de echipă
o calm
o meticulozitate
o spirit de observaţie
o capacitate de analiză şi sinteză

 3.1.2 Reguli tactice ale cercetării la faţa locului

Pregătirea cercetării la faţa locului presupune iniţierea unor măsuri specifice, de

către organul judiciar chemat să efectueze cercetarea, denumite, acţiuni
premergătoare sau pregătitoare:
o pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la faţa
locului, atât din punct de vedere judiciar, cât şi tehnico-criminalistic
o dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la faţa
locului, pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor

La primirea sesizării, organul de urmărire penală are obligaţia de a întreprinde

de îndată următoarele activităţi:
 identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul, dacă
sesizarea s-a făcut pe ceastă cale;
 determinarea locului, naturii, gravităţii şi a oricărui alt element care să
servească la formarea unei prime impresii despre fapta petrecută;
 dispunerea măsurilor urgente, premergătoare CFL

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, o atenţie deosebită va fi acordată

verificării şi pregătirii mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice ce urmează să fie
folosite pe parcursul cercetării.

Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă deoarece:

 prin trecerea timpului există pericolul producerii unor modificări la
locul faptei şi al dispariţiei sau degradării urmelor;
 prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la faţa locului
se creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude
chiar surprinderea autorului la locul infracţional.

Cercetarea la faţa locului se efectuează complet şi detaliat pentru

descoperirea şi cercetarea riguroasă a urmelor şi clarificarea împrejurărilor negative,
respectiv a „neconcordanţei” dintre starea locului faptei şi fapta sau împrejurările ca
atare.
 Organizarea activităţii echipei de CFL are în vedere:
 îndeplinirea de către fiecare membru al echipei a sarcinilor
concrete şi precise potrivit atribuţiilor lor în cadrul echipei
 organizarea desfăşurării activităţilor de investigare într-o ordine
bine stabilită
 orientarea în zona în care se află situat locul faptei
 determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei
 Căutarea, descoperirea şi ridicarea urmelor sau a probelor
materiale
 fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

La sosirea echipei de cercetare la locul faptei se pot afla diferite persoane:

victima, părţi vătămate, martori, membrii familiei sau simpli curioşi (englezii îi
numesc chiar "hoarde" - "hordes of people ") . Persoanele străine trebuie să
părăsească locul faptei după ce au fost identificate. Printre ele s-ar putea să se afle
chiar făptuitorul!!! Prioritate pentru persoanele rănite. Cadavrele nu trebuie să fie
mutate până la venirea medicului legist, deoarece există pericolul de a se muta
lividităţile cadaverice, de a se produce scurgeri de sânge, etc.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei se face cu respectarea strictă a

regulilor tactice specifice cercetării ca atare:
 limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul
necesar;
 prevenirea oricărei modificări în starea sau poziţia lucrurilor, paralel cu
conservarea urmelor şi evitarea creării altora care pot dezorienta cercetarea;
 fixarea căilor de acces şi de deplasare a membrilor echipei în perimetrul
locului faptei
 purtarea echipamentului de protecţie pentru protejarea urmelor şi
prevenirea contaminării acestora
 interzicerea comentariilor, aprecierilor sau discuţiilor privind natura faptei,
împrejurările în care a fost săvârşită, starea urmelor, etc.

FAZELE INVESTIGARII LOCULUI FAPTEI

Faza statică
Primul contact cu locul faptei
 cercetarea se rezumă doar la observare
 într-o încăpere observarea se începe dintr-un loc fix şi se continuă de-a
lungul pereţilor, de regulă în sensul mişcării acelor de ceasornic
 în loc deschis (curte, câmp, livadă, pădure) cercetarea se realizează prin
deplasare în spirală de la centru spre margini (excentric) sau invers
(concentric)
 prin centru se înţelege zona de interes

Faza dinamică
 implică deplasarea obiectelor, privirea şi examinarea lor pe toate părţile, cu
precauţiile de rigoare
  urmele latente (impresiuni digitale) se caută şi se pun în evidenţă prin
iluminări cu surse speciale echipate cu filtre având diverse lungimi de undă, în
spectrul vizibil şi invizibil ("polilight")
 urmele latente se relevă cu substanţe pulverulente şi reactivi. Amprentele
papilare se ridică cu pelicule (folio) adezive. Pentru urmele de adâncime se
executa mulaje
 faza dinamică se încheie cu ambalarea urmelor şi obiectelor

Atribuţii/Responsabilităţi

Primul poliţist prezent la faţa locului

După salvarea victimelor, cea mai importantă sarcină a primului poliţist prezent
la faţa locului este aceea de a preveni distrugerea sau diminuarea valorii
potenţialelor probe materiale care pot conduce la identificarea autorului sau la
stabilirea situaţiei de fapt. El este responsabil de toate acţiunile imediate luate la
locul faptei, care nu pot fi amânate.

Sarcinile primului poliţist prezent la faţa locului sunt:

 participă la acordarea primului ajutor şi la salvarea victimelor în viata;
 fac o evaluare preliminară a locului faptei pentru a stabili condiţiile concrete
existente, precum şi necesitatea prezenţei unor unităţi specializate de
intervenţie din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenta, serviciilor
medicale, Inspecţiei de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub
Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat, distribuţiei de gaz metan/curent electric si
altele asemenea, în funcţie de existenţa şi de natura pericolului;
 raportează evenimentul la dispeceratul unităţii/subunităţii pe a cărei rază de
competenta s-a produs, despre măsurile luate si cele care se impun ;
 protejează probele care sunt în pericol de a fi distruse, modificate ori alterate
de condiţiile atmosferice existente sau de către alte persoane, acţionând cu
precauţie pentru a nu lăsa propriile urme care vor putea acoperi sau distruge
pe cele relevante;
 stabilesc perimetrul iniţial al câmpului infracţional şi iau măsuri de
semnalizare, avertizare, pază, procedând la notarea şi marcarea poziţiei
iniţiale a obiectelor în cazul în care survin schimbări ;
 nu permit accesul nici unei persoane în câmpul infracţional, cu excepţia
situaţilor de acces controlat;
 notează ora la care au ajuns la faţa locului şi ora la care fapta a fost
comisă, atunci când este posibil;
 notează persoanele prezente la locul faptei în momentul ajungerii lor, datele
de identificare ale martorilor şi ale altor persoane care au pătruns în locul
faptei, în vederea eliminării urmelor neconcludente;
 identifică martorii oculari şi procedează la investigarea sumară a acestora cu
privire la date despre producerea evenimentului;
 procedează la organizarea urmăririi şi reţinerii autorului, atunci când există
indicii privind identitatea acestuia precum şi la transmiterea semnalmentelor
la unitatea/subunitatea de poliţie;
 separă autorul de martori, dacă este posibil;
  instruiesc martorii să nu discute despre evenimentul produs cu alte persoane
sau între ei, prevenind astfel distorsionarea faptelor prin sugestionare, iar
dacă este posibil separă principalul martor de restul martorilor;
 nu furnizează date despre eveniment mass-media sau altor persoane, cu
excepţia celor îndreptăţite potrivit legii/ atribuţiilor funcţionale .

Responsabilitatea primului poliţist care intervine la faţa locului încetează atunci

când şeful echipei de cercetare ajunge la faţa locului, moment în care acesta preia
oficial responsabilitatea cercetării. Primul poliţist prezent la faţa locului trebuie să
prezinte şefului echipei verbal şi ulterior în scris, în termen de cel mult 24 de ore,
toate măsurile pe care le-a întreprins până în acel moment, care a fast scopul şi
rezultatul acestora, dacă locul faptei a suferit modificări sau nu şi în ce constau
acestea, precum şi părerile profesionale pe care acesta şi le-a format. Dacă este
necesar, primul poliţist prezent la faţa locului trebuie să îl sprijine pe şeful echipei de
cercetare sau pe membrii echipei pe întreaga durată a cercetării.

Şeful echipei de cercetare la faţa locului

Sarcinile şefului echipei de cercetare la faţa locului sunt:
 conduce şi coordonează activitatea de cercetare la faţa locului;
 stabileşte momentul începerii şi cel al finalizării activităţilor specifice cercetării
la faţa locului, după consultarea cu ceilalţi membri ai echipei; de asemenea,
decide amânarea/ întreruperea/ reluarea cercetării la faţa locului;
 verifică dacă au fast luate primele măsuri, corectitudinea/oportunitatea
acestora şi, după caz, dispune completarea acestora;
 organizează împreuna cu medicul legist verificarea stării victimelor, iar în caz
de necesitate acordă acestora primul ajutor medical şi ia măsuri pentru
transportarea la cea mai apropiată unitate medicală, dacă măsurile de
salvare nu au fost luate anterior;
 solicită prezenţa la faţa locului a unor specialişti experţi din alte domenii ori a
unui personal suplimentar din cadrul forţelor de ordine publică pentru
protejarea locului faptei şi a membrilor echipei sau pentru activităţi extinse şi
conexe cercetării la faţa locului;
 primeşte de la responsabilul cu activităţi criminalistice probele şi mijloacele
materiale de probă colectate cu ocazia cercetării de la faţa locului, atât la
finalizarea cercetării, cât şi după încheierea examinărilor suplimentare în
laborator;
 întocmeşte şi redactează procesul-verbal de cercetare la faţa locului în urma
consultării cu membrii echipei;
 este managerul de caz şi gestionarul probelor.

Menţiune: în anumite cazuri, primul poliţist prezent la faţa locului va realiza

unele activităţi de CFL, întocmai ca şeful echipei de cercetare.

Responsabilul cu activităţile criminalistice

Sarcinile responsabilului cu activităţile criminalistice sunt:
  stabileşte perimetrul locului faptei şi procedează la marcarea acestuia
folosind steguleţe, benzi de restricţionare, conuri de semnalizare etc.;
 stabileşte şi marchează traseul de acces în câmpul infracţional;
 stabileşte punctul de începere a examinărilor sau prioritatea de examinare a
probelor (în funcţie de condiţiile de mediu, de pericolul de
deteriorare/dispariţie a acestora etc.);
 stabileşte oportunitatea şi momentul când poate fi folosit câinele de urmă în
ansamblul şi secvenţialitatea activităţilor din câmpul infracţional;
 coordonează şi desfăşoară activităţile criminalistice privind căutarea, fixarea,
ridicarea, ambalarea, sigilarea, etichetarea urmelor şi a mijloacelor materiale
de probă;
 la finalizarea activităţilor specifice, predă şefului echipei de cercetare la
faţa locului toate probele şi mijloacele materiale de probă, însoţite de fişele
de custodie cu excepţia urmelor papilare, a obiectelor potenţial purtătoare de
urme papilare, precum şi a probelor care sunt ude/umede şi care necesită
uscarea. După realizarea operaţiunilor de laborator, predă şefului echipei de
cercetare la faţa locului toate probele/mijloacele materiale de probă aflate în
custodia sa, împreună cu fişele de custodie. În situaţia relevării şi ridicării de
urme papilare de pe obiectele ridicate de la faţa locului şi tratate în condiţii de
laborator, menţionează în planşa foto cu aspecte de la faţa locului,
procedeele aplicate în laborator, valoarea de identificare şi dacă rămân în
evidenta în urma excluderilor;
 la reîntoarcerea la sediul unităţii/subunităţii, înregistrează şi
completează în registrul de evidenta a deplasărilor la faţa locului activităţile
desfăşurate, întocmeşte planşa fotografică şi o trimite şefului echipei de
cercetare la faţa locului. ”

Măsuri preliminare
Prin modul de operare şi particularităţi, fiecare infracţiune este unică şi de
aceea necesită modalităţi de abordare şi metode de cercetare diferite. Secţiunile
următoare nu se aplică în mod necesar întotdeauna şi nu trebuie respectate strict în
ordinea prezentată. Aplicarea corectă şi ordinea activităţilor depinde de
circumstanţele particulare fiecărui caz; cu toate acestea, trebuie să existe
întotdeauna o abordare criminalistică „logica".

PROTEJAREA PROBELOR

Protejarea
Probele pot fi distruse de efectele condiţiilor meteo (ploaie, umezeală etc.),
ceea ce impune conservarea imediată a acestora, sau de eforturile de salvare.
Întotdeauna trebuie să se acorde prioritate conservării probelor, substanţelor
volatile sau perisabile (de exemplu urmele suplimentare de tragere prezente pe
mâinile trăgătorului se pot pierde ca rezultat al spălării mâinilor etc.).
În condiţii meteo nefavorabile (ploaie, ninsoare etc.) se deviază apa, se
acoperă urmele (se utilizează cutii, folii de plastic, cartoane etc.).

Nu trebuie să fie create probe suplimentare

 Se depun toate eforturile pentru a evita crearea de urme suplimentare
provenind de la persoanele prezente, cum ar fi urme de încălţăminte, urme
papilare, biologice sau fire de păr; de ex., nu este permisă aplecarea peste cadavru
sau peste alte zone care au legătură cu fapta (pericol de a cădea fibre sau fire de
păr etc.) fără a purta echipamente de protecţie. Este interzisă lăsarea de obiecte în
zonă (resturi de ţigară), nu este permisă manipularea utilităţilor şi nici efectuarea de
comparaţii la locul faptei. Dacă sunt realizate accidental urme, acestea trebuie să fie
documentate şi trebuie să fie informat imediat Seful echipei de CFL.
Nu trebuie să fie distruse/ deteriorate probele prezente
Chiar dacă sunt folosite mănuşi şi se poartă protecţie pentru încălţăminte, se
pot distruge/deteriora anumite categorii de probe (urme papilare, de încălţăminte,
biologice etc.).

Dacă este necesar, se folosesc materiale de protecţie de unică folosinţă

Se vor folosi mănuşi de examinare sau sterile, măşti respiratorii, costume de
protecţie şi protecţie pentru încălţăminte. Când se colectează sau se depozitează
probe biologice pentru examinarea ADN, întotdeauna trebuie să se folosească
mănuşi şi măşti respiratorii.

Contaminarea şi inter-contaminarea probelor

Nu trebuie să se permită contactul între victimă şi autor (inclusiv prin
intermediul unei a treia persoane). Nu se permite audierea victimei şi a autorului
unul după celălalt, în aceeaşi încăpere, nu se transportaţi în acelaşi vehicul
(posibilitatea de transfer a probelor). Probele provenind de la victimă sau de pe
hainele acesteia trebuie să fie ridicate şi depozitate în încăperi separate fata de cele
provenind de la autor sau de pe hainele acestuia. Ambalarea fiecărei probe se face
separat. Se folosesc doar instrumente sterile, iar cele de unică folosinţă se folosesc
doar o singură dată

Măsuri suplimentare
La faţa locului sunt interzise fumatul şi consumul de alimente sau de lichide.
Nu este permisă folosirea toaletei, telefonului, coşului de gunoi etc. din câmpul
infracţiunii. Nu este permisă stabilirea centrului de comandă şi coordonare în
perimetrul locului faptei.

CĂUTAREA PROBELOR

Căutarea probelor nu se limitează strict la locul faptei, ea va fi extinsă şi

asupra căilor de acces şi de părăsire a zonei (pot fi descoperite unelte utilizate la
comiterea faptei, mănuşi, prezervative etc.) sau asupra unor alte zone care au
legătură cu fapta (obiecte de îmbrăcăminte ale victimei/autorului pot fi găsite la
spital sau în coşul de rufe etc.). Înainte de începerea căutării probelor, situaţia
existentă la locul faptei trebuie să fie atent examinată (în special dacă locului faptei
au fost aduse modificări).
Trebuie să se procedeze conform maximei „vezi – fotografiezi – examinezi -
atingi”, adică proba trebuie mai întâi să fie localizată, apoi fixată şi la final
ridicată/ambalată şi depozitată.
 Daca primul poliţist prezent la faţa locului şi specialiştii sunt implicaţi în
căutarea probelor, este esenţial ca înainte de această etapă să se realizeze un plan
de acţiune şi de coordonare între aceştia.

Determinarea sistematică a zonelor care pot conţine probe

Pentru o mai bună individualizare a probelor, se foloseşte o metodă de
numerotare a acestora (de ex.: nr. 1 - fereastra de acces, nr. 2 - sufragerie, 2/1, 2/2
- urme de încălţăminte ridicate din sufragerie, nr. 3 - seiful din sufragerie, 3/1 - urmă
papilară de pe seif)

Examinarea sistematică a întregului perimetru al locului faptei

Marcarea perimetrului câmpului infracţional şi stabilirea modului de desfăşurare
a cercetării.
Responsabilul cu activităţi criminalistice pătrunde (singur ori împreună cu Seful
echipei de CFL sau alţi membri ai echipei) în câmpul infracţional şi marchează
drumul de acces pentru ceilalţi membri ai echipei, pentru martorii asistenţi şi pentru
persoanele participante. În cazul cercetării unor zone extinse, este recomandată
împărţirea pe sectoare şi cercetarea ca atare.
În faza statică, se procedează la fixarea locului faptei în contextul mediului
înconjurător prin fotografieri şi videofilmării din unghiuri şi din direcţii diferite.
Faza statică presupune căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea şi protejarea
urmelor infracţiunii şi a celorlalte mijloace materiale de probă (fără a le mişca din
locul în care se găsesc). Faza dinamică presupune relevarea, ridicarea, conservarea,
examinarea, interpretarea şi ambalarea acestora.
Trebuie să se ţină seama de faptul că locul faptei este tridimensional. De
obicei, căutarea probelor începe de la sol (urme de încălţăminte, urme de sânge,
gloanţe etc), după care se cercetează întreaga zonă pentru descoperirea altor tipuri
de probe. Se vor folosi surse de iluminare, lupe, reactivi etc. Uneori, datorită
insuficientei iluminări, probele nu sunt găsite sau pot fi distruse. Este recomandată
începerea cercetării dinspre limitele locului faptei şi continuarea către centrul
acesteia.

Căutarea specifică a probelor

După determinarea traseului urmat de făptuitor (iter criminis), este
recomandabil ca cel care face cercetarea să se pună în locul autorului pentru a
încerca să reconstituie succesiunea evenimentelor petrecute la locul faptei, pentru
a putea înţelege anumite mecanisme prin care se puteau crea probele.

RIDICAREA/COLECTAREA PROBELOR

Alegerea metodei de colectare şi stabilirea ordinii colectării/ ridicării

diferitelor tipuri de probe
Acest lucru se realizează în funcţie de relevanţa pentru fapta comisă, de
cantitatea şi importanţa probelor descoperite, de riscul contaminării şi de experienţa
profesională a persoanei care colectează probele. În general, trebuie să fie ridicate
şi depozitate fără întârziere acele probe care pot fi pierdute sau deteriorate ca
rezultat al influenţelor mediului sau care pot fi contaminate în urma folosirii unei alte
metode de colectare a unei alte probe.
 Exemplu: probele constând în fibre prinse de marginea unui ciob de sticlă se
deteriorează dacă se foloseşte o pensulă pentru relevarea amprentelor.
Toate probele care au legătură cu fapta comisă trebuie să fie colectate şi
depozitate, chiar dacă există mai multe probe de acelaşi tip. În cazul în care urmele
de acelaşi fel sunt foarte multe, se vor folosi planuri de eşantionare care să asigure
reprezentativitatea.
De regulă, este mai bine să se înceapă cu ridicarea urmelor de încălţăminte,
astfel încât să poată fi accesat locul faptei
Fixarea locului faptei
Se efectuează fotografii de orientare, schiţa, de detaliu, ale obiectelor
principale. Se folosesc repere/etaloane metrice
Documentarea formei, a stării şi a locaţiei probelor
Se fotografiază, se videofilmează, se descrie, se efectuează schiţe.
Colectarea probelor
Urmele, obiectele purtătoare sau corpurile delicte vor fi ridicate ca atare,
ambalate separat cu respectarea procedurii de relevare, prelevare, ridicare,
ambalare şi transport al urmelor
Colectarea probelor aflate pe materialul suport
Dacă materialul suport nu permite ridicarea ca atare, se procedează la
prelevarea urmelor şi la ambalarea lor conform procedurii. Dacă metoda de
colectare/ridicare presupune distrugerea sau deteriorarea parţială/totală a suportului
pe care se află proba, Responsabilul cu activităţi criminalistice va cere acordul Sefului
echipei de CFL şi va consemna acest fapt în procesul-verbal de CFL. În cazul în care
Seful echipei de CFL nu este de acord cu deteriorarea/distrugerea suportului, proba
se va colecta prin alte metode sau se va ridica suportul ca atare.
Colectarea probelor aflate pe materiale auxiliare, cu rol de suport
Tampoane pentru probe ADN, benzi adezive pentru urme materie, folii pentru
amprente etc.
Colectarea probelor prin mulaje
Folosirea materialelor pentru mulaje.
Colectarea materialelor model de comparaţie
Se vor efectua planuri de prelevare care să asigure reprezentativitatea
prelevării modelelor de comparaţie
Ambalarea probelor/ materialelor cu rol de suport şi a materialelor model
de comparaţie, etichetarea
Ambalarea corectă a fiecărei probe (uscate) în recipiente, colete, ambalaje şi
etichetarea corespunzătoare.
Materialele în litigiu şi cele model de comparaţie trebuie să fie păstrate separat
pentru a preveni contaminarea/ inter-contaminarea.
Pentru a preveni orice contaminare, nu se manipulează excesiv materialele cu
rol de suport (de ex. prin reambalare). Dacă probele trebuie să fie reambalate cu
scopul de le proteja mai bine (d e ex. resturi de ţigară umede ambalate iniţial în pungi
din plastic), operaţiunile trebuie să fie documentate şi consemnate în fişa de custodie
a urmei (descrise, fotografiate etc.).
Custodia probelor
După încheierea cercetării la faţa locului, toate probele descoperite (cu excepţia
celor papilare, a obiectelor potenţial purtătoare de urme papilare şi a
obiectelor/materialelor ude sau umede) sunt preluate de Seful echipei de CFL,
consemnându-se acest fapt în procesul-verbal. Pentru fiecare probă se întocmeşte o
fişă de custodie
 Urmele papilare, obiectele purtătoare ale acestora şi obiectele/materialele ude
sau umede sunt ridicate de Responsabilul cu activităţi criminalistice în vederea
prelucrării în laborator şi exploatării lor prin mijloace specifice (de exemplu conform
metodologiei în domeniul sistemului automat de comparare a urmelor papilare şi prin
comparaţii în cercurile de suspecţi), făcându-se menţiunea necesară în procesul-
verbal.

3.2 Procedura cercetării la faţa locului

 3.2.1 Cercetarea la faţa locului în cazurile în care este prezent un cadavru
(omor, lovituri cauzatoare de moarte, moarte suspectă, pruncucidere etc.)

Măsuri preliminare
 stabilirea aspectelor care prezintă sau care pot prezenta interes din punct de
vedere al cercetării, cum ar fi: poziţionarea locului faptei (în aer liber/în
încăperi, posibilităţi de acces), condiţii de iluminare, de mediu şi atmosferice;
 pregătirea mijloacelor tehnice şi a echipamentelor necesare, constituirea
echipei de CFL (în componenţa ei va intra un procuror şi un medic legist) şi
deplasarea la faţa locului.

1. În faza statică:
 verificarea modului în care a acţionat primul poliţist prezent la faţa locului
cu privire la măsurile luate pentru conservarea locului faptei;
 determinarea modificărilor survenite în aspectul iniţial al locului faptei;
 întocmirea listei cu persoanele care au avut acces legitim la locul faptei,
înainte şi după comiterea faptei, pentru a li se putea ulterior preleva probe
model de comparaţie în vederea excluderii;
 identificarea persoanelor care, în momentul găsirii cadavrului, au intrat în
contact cu acesta (sau cu materialele în care era ambalat ori cu funia cu
care s-a spânzurat etc.) pentru prelevarea ulterioară a probelor model de
comparaţie de la acestea în vederea excluderii;
 luarea măsurilor pentru identificarea şi pentru stoparea eventualelor
pericole care pot apărea. Echipa de cercetare la faţa locului pătrunde în
locul faptei numai după ce personalul specializat (pompieri, personal de la
compania de distribuţie a gazului etc.) a îndepărtat sursa de pericol. Se
vor căuta eventualele emanaţii de gaze ori alte substanţe nocive, având
ca scop identificarea sursei şi luarea măsurilor pentru stoparea emisiilor;
 îmbrăcarea costumelor de protecţie de unică folosinţa, pentru prevenirea
contaminării;
 stabilirea perimetrului locului faptei şi, dacă se impune, sectorizarea lui.
După ce se delimitează perimetrul locului faptei, acesta se protejează de
intervenţii neautorizate cu ajutorul poliţiştilor şi/sau echipamentelor
speciale (de ex. bandă de interzicere a accesului);
 stabilirea traseului de acces în locul faptei şi marcarea acestuia;
  stabilirea eventualelor locuri de unde pot fi exploatate urme de miros cu
ajutorul câinelui de urmărire;
 stabilirea metodelor concrete de cercetare, după constatarea stării de fapt
a probelor şi a mijloacelor materiale de probă, fără atingerea şi fără
schimbarea poziţiei acestora. Determinarea cauzei prezumtive a morţii, fie
că implică înjunghierea, împuşcarea, strangularea sau alte metode,
reprezintă punctul de pornire al cercetării şi ajută prin aceea că aduce în
prim plan aspectele şi circumstanţele care au determinant moartea - de
exemplu în cazul utilizării armelor de foc cercetarea va avea ca principal
obiectiv găsirea armelor de foc, a proiectilelor, tuburilor, urmelor de
ricoşeu, orificiilor şi stabilirea corelaţiei dintre acestea etc.;
 examinarea preliminară a locului faptei şi marcarea prin numere/litere a
principalelor probe/mijloace materiale de probă. Se marchează doar
aspectele vizibile cu ochiul liber, fără a produce vreo modificare locului
faptei. Se protejează probele care sunt în pericol a fi deteriorate;
 cercetarea locului faptei în vederea descoperirii probelor care să ateste
modul de pătrundere în câmpul infracţional, respectiv de părăsire a
acestuia (urme de forţare sau de spargere, urme materie, urme de
încălţăminte, de escaladare, papilare, biologice etc.);
 este indicat ca în acest moment al fazei statice să se înceapă căutarea,
relevarea, fixarea şi protejarea probelor care se află pe podea/sol, pentru
că acestea sunt în pericol a fi distruse de persoanele care pătrund în locul
faptei. Acest fapt este valabil în special pentru urmele latente, invizibile cu
ochiul liber. În situaţia în care există un pericol iminent ca probele să fie
deteriorate ori contaminate (condiţii atmosferice neprielnice, alţi factori),
acestea sunt fixate şi ridicate cu prioritate în această fază a cercetării;
 fixarea fotografică/videofilmarea locului faptei. Se vor realiza fotografii de
orientare şi schiţa (videofilmare);
 efectuarea măsurătorilor şi realizarea schiţei/schiţelor locului faptei;
 indicarea locului de unde câinele de urmărire va începe prelucrarea
urmelor de miros.

2. În faza dinamică:

o fixarea prin fotografiere metrică şi prin videofilmare a obiectelor

principale şi a probelor materiale;
o este indicat ca poziţia obiectelor principale (de exemplu armă de foc,
tuburi, proiectile, obiecte de mobilier etc.) să fie marcată, de ex. cu
cretă, pentru a se putea reconstitui cu uşurinţa poziţia acestora după ce
sunt ridicate sau mişcate;
o colectarea/ridicarea probelor aflate pe sol şi care sunt în pericol de a fi
distruse;
o înainte de se trece la examinarea detaliată a cadavrului, se cercetează
cu atenţie zona adiacentă acestuia pentru descoperirea, relevarea,
fixarea şi ridicarea/ colectarea probelor;
 examinarea cadavrului la faţa locului se face cu respectarea
prevederilor anterioare. În situaţia în care cadavrul este ambalat
de autor, este indicat ca acesta să se ridice ca atare şi să se
transporte la morgă, unde examinările se vor putea face mai
 detaliat, iar riscul pierderii probelor/urmelor este mai redus;
o amprentarea digito-palmară şi, după caz, amprentarea plantară a
victimei, însă numai după recoltarea depozitului subunghial;
o dacă la faţa locului nu este posibilă recoltarea depozitului subunghial,
mâinile cadavrului vor fi protejate cu pungi din hârtie, colectarea
urmând să se facă înainte de efectuarea necropsiei;
o căutarea, relevarea, fixarea şi ridicarea/colectarea tuturor categoriilor
de probe şi de mijloace materiale de probă. Se respectă regulile
specifice menţionate anterior. Prioritate au probele şi obiectele care
prezintă un pericol iminent de modificare, de deteriorare sau de
contaminare;
o dacă există indicii că au fost utilizate substanţe toxice pentru inducerea
morţii, se caută, se fixează, se ridică, se ambalează şi se sigilează
toate recipientele susceptibile a conţine astfel de substanţe, ambalaje
de medicamente sau medicamente căzute etc.;
o probele de natură biologică pot fi descoperite de regulă pe corpul şi pe
îmbrăcămintea victimei şi ale agresorului ori în apropierea acestora, pe
obiecte vulnerante şi pe obiecte aflate în apropierea victimei, pe traseul
parcurs de victimă sau de făptuitor;
o pentru a evita contaminarea probelor, se recomandă ca obiectele
purtătoare să fie ridicate şi ambalate corespunzător, urmând ca
relevarea/ridicarea probelor să se efectueze în condiţii de laborator în
urma eşantionării. Se va acorda o atenţie deosebită modului în care
este ambalat şi ridicat cadavrul, avându-se în vedere pericolul pierderii
ori al contaminării probelor aflate pe acesta ori pe obiectele de
îmbrăcăminte (se vor folosi saci ori ambalaje de unică folosinţa);
o interpretarea urmelor descoperite, examinarea obiectelor din jurul
cadavrului pentru stabilirea poziţiei fireşti ori nefireşti a acestora,
identificarea împrejurărilor negative;
o toate constatările făcute cu ocazia cercetării vor fi consemnate în
procesul-verbal potrivit regulilor generale şi specificului faptelor de
acest gen;- la încheierea activităţilor specifice cercetării la faţa locului,
toate probele şi mijloacele materiale de probă, cu excepţia urmelor
papilare, a obiectelor care pot conţine urme papilare şi a celor
ude/umede care necesită a fi uscate, rămân în custodia Sefului echipei
de cercetare la faţa locului

În cele ce urmează vor fi prezentate exemplificativ anumite detalii care trebuie

să fie examinate, atunci când este cazul. Acestea trebuie să fie stabilite imediat sau
cât mai curând posibil, pentru că se pot modifica de la sine sau pot fi omise la o
examinare superficială:
 Scările, pasajele şi intrările în locul faptei, împreună cu zonele din
imediata vecinătate. Sunt urme papilare sau pete de sânge pe balustrade? Sunt
prezente obiecte pe care autorul le-a pierdut sau abandonat? Există iluminare?
Există probe în gunoi? Dacă există lift, trebuie examinat puţul liftului.
 Uşile din exterior sunt zăvorâte sau încuiate? Sunt semne de forţare?
Este acoperit din exterior vizorul?
 Uşile din interior sunt încuiate sau zăvorâte? Pe ce parte se află cheia?
 Ferestrele sunt încuiate? Care este poziţia zăvorului ferestrei? Există urme
de forţare sau interiorul locuinţei se vede din exterior? Care este poziţia perdelelor
sau a draperiilor? Există urme în exteriorul ferestrelor (de ex. de escaladare sau
urme de paşi în sol)?
 Holuri, intrări. Sunt prezente haine sau obiecte care nu au ce căuta în
casă sau nu aparţin rezidenţilor?
 Iluminarea. Care lumini erau aprinse când a fost descoperită fapta?
 Televizoarele şi aparatele electrocasnice. Sunt pornite sau oprite?
 Condiţiile de încălzire. Există foc sau cărbuni aprinşi în şemineu sau în
sobă, mai sunt acestea calde? Nu uitaţi să examinaţi cenuşa şi reziduurile arse şi
setarea termostatului.
 Condiţii de gătit. Cuptorul sau aragazul sunt pornite sau mai sunt calde?
Era o mâncare în curs de preparare? Care e starea mâncării în frigider?
 Mirosuri. Gaz, praf de puşcă, fum de ţigară, alcool, parfum etc.
 Ceasuri de perete sau de mână Funcţionează şi indică ora corect? Când
s-au oprit?
 Semne de petrecere sau de servire a mesei. Câte sticle sunt prezente;
sunt etichete pe ele şi care este conţinutul lor (diferă de cel scris pe etichetă)? Câte
căni sau pahare de tipuri diferite sunt prezente; care este conţinutul lor şi există
reziduuri sau mirosuri în ele? A fost vărsat alcool? Au fost aruncate resturi de ţigări
sau de chibrituri pe masă sau pe podea? Pentru câte persoane a fost pusă masa şi
în ce farfurii? Există urme papilare pe acestea?
 Conţinutul scrumierelor. Există resturi de tutun sau semne ale mărcii pe
mucurile ţigărilor? Câte dintre ele au fost stinse? Există urme de ruj, chibrituri arse?
Amintiţi-vă că pot exista ADN şi urme papilare pe mucurile de ţigări.
 Sertarele şi compartimentele birourilor de scris, ale dulapurilor şi ale
altor obiecte de mobilă. Sunt închise şi încuiate? Au fost trase/forţate sertarele
sau au fost luate obiecte din ele? Există semne de răvăşire? Sunt expuse cecuri,
bani sau alte valori într-un loc uşor de detectat?
 Coşurile de gunoi. Au fost aruncate obiecte în coşul de gunoi? Sunt
scrisori sau documente rupte?
 Bucătăria, baia, toaleta. Există prosoape, cârpe etc. umede sau cu pete
de sânge? Există stropi de sânge pe toaletă, chiuvetă, cadă sau găleţi? Sunt urme
care indică spălarea sau ştergerea unor zone sau a unor obiecte? Există obiecte
sau lichide suspecte în bazinul toaletei? Nu uitaţi să examinaţi partea interioară a
colacului de la toaletă, partea inferioară a chiuvetei, sifoanele de scurgere de la
chiuvetă, de la cadă ori din pardoseală, coşul cu rufe murdare, interiorul maşinii de
spălat etc. şi, în general, locurile unde puteau curge sau sări stropi de lichide şi ar fi
fost dificil pentru autor să le şteargă.
 Deteriorări ale tavanului, podelei, pereţilor şi mobilei. Trebuie să fie
examinat cum s-au format acestea în conexiune cu fapta; de exemplu armele sau
obiectele scăpate/aruncate pe podea lasă urme (zgârieturi, adâncituri, crestături).
 Haine scoase de pe corp. În ce locuri şi în ce ordine au fost scoase de pe
corp? Sunt pe fata sau pe dos? Sunt agăţate în ordine sau în dezordine?
 Dezordinea generală. Acest aspect este tipic pentru locurile unde au avut
loc violenţe sau lupte; putea fi rezultatul neefectuării curăţeniei o perioadă
îndelungată?
 Folosirea armelor de foc. Trebuie să fie stabilit numărul cartuşelor trase,
prin corespondenta cu tuburile găsite, sau să furnizeze o bună explicaţie pentru
lipsa unor tuburi (tuburile ar putea fi prinse în hainele cadavrului şi ar fi găsite doar cu
ocazia autopsiei, autorul ar fi putut folosi o armă care nu aruncă tuburile sau acesta
le-ar fi putut lua în momentul părăsirii locului faptei).
  Locurile de ascundere a armelor sau a obiectelor pe care infractorul a
vrut să le ascundă. Unele dintre locurile trecute cu vederea sunt cele de deasupra
obiectelor de uz casnic sau a mobilei înalte sau între acestea şi perete, în spatele
cărţilor din bibliotecă, între hainele de pe pat, în spatele caloriferelor, pe rafturi înalte
din şifonier, în dulapurile din bucătărie, în pod sau în pivniţa etc.
 Grămezile de compost sau de bălegar, gropile de gunoi sunt locuri
foarte convenabile pentru ascunderea obiectelor pentru că nu se observă urme de
săpare sau de răvăşire.

Locul faptei în aer liber

În general, în aceste cazuri, se aplică aceleasj reguli menţionate anterior, cu

următoarele menţiuni:
 examinarea locului faptei în aer liber trebuie să fie planificată rapid şi
efectuată cât mai repede cu putinţa. Schimbările climaterice pot pune în
pericol şansele de a găsi probele existente sau le deteriorează. Anumite
indicii uşor detectabile pot dispărea rapid, de exemplu, din cauza
precipitaţiilor, a uscării vegetaţiei, a acţiunii animalelor etc.
 nu este indicat ca cercetarea să se efectueze pe timp de noapte, chiar
dacă se dispune de suficiente surse de lumină, pentru că este dificil să se
formeze o vedere de ansamblu. Dacă există pericolul schimbării
(înrăutăţirii) condiţiilor de mediu, atunci cercetarea trebuie să fie realizată
şi pe timpul nopţii, chiar dacă există riscul omiterii sau al deteriorării unor
probe.
 în unele cazuri victima este omorâtă în altă parte şi transportată în zone
izolate pentru a se împiedica găsirea ei. Acestea sunt cele mai dificile
situaţii, pentru că volumul de probe este redus.
 cercetarea se va concentra pe examinarea cadavrului şi a zonei adiacente
acestuia, aspectele de interes găsindu-se în acest caz pe sol (ori imediat
sub sol) sau pe vegetaţie (copaci, arbuşti, iarbă etc.). Din aceste motive
este foarte importantă protejarea locului faptei şi interzicerea accesului
persoanelor neautorizate.
 trebuie sa se stabilească cu exactitate care sunt persoanele care au adus
modificări locului faptei înainte de ajungerea echipei şi în ce anume au
constat aceste modificări (inclusiv traseul urmat de persoane înainte şi
după găsirea cadavrului).
 cercetarea se face sistematic, fiind foarte recomandată sectorizarea
locului faptei.
 căutarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă trebuie să fie
realizată pe o zonă extinsă (de exemplu traseul posibil urmat de
victimă/autor, albia unui râu etc.), pentru că pot exista obiecte
abandonate/aruncate pe traseu, rămăşiţe umane transportate de apă sau
de animale etc. Se utilizează detectoare de gaze şi detectoare de metale.
 probele biologice, cum ar fi fire de păr, fluide seminale, urină, fecale,
vomismente, salivă, secreţii nazale, fragmente de piele, materie cerebrală
etc., se pot modifica rapid prin uscare sau pot fi spălate de ploaie. În
perioadele în care insectele sunt abundente, probele biologice pot fi
distruse/deteriorate de acestea.
 urmele de încălţăminte şi de cauciucuri trebuie să fie protejate şi fixate cât
mai repede posibil.
 înainte de examinarea detaliată a cadavrului, solul din jur trebuie să fie
atent examinat. Un număr mare de persoane vor examina cadavrul şi vor
călca în jurul lui, iar potenţialele probe vor fi distruse.
 dacă au fost folosite crengi, paie, frunze etc. pentru acoperirea corpului,
acestea trebuie să fie examinate pentru că este posibil să poarte urme al
autorului.
 3.4 Tactica ascultării martorului
 3.4.1 Activităţi premergătoare în vederea ascultării martorului

În procesul penal, martorul este persoana care are cunoştinţe despre

infracţiunea cercetată şi, de obicei, neinteresată în cauză. Cunoştinţele pe care le
are în legătură cu fapta sunt obţinute prin intermediul perceperii nemijlocite sau din
alte surse.
Declaraţiile martorilor, deşi, din felurite cauze obiective sau subiective, uneori
oglindesc doar parţial realitatea, ocupă un loc însemnat în suita mijloacelor de probă
din procesul penal, fiind de cele mai multe ori de un real folos la stabilirea stării de
fapt şi la descoperirea infractorilor.
Importanţa pe care o au declaraţiile martorilor pentru cercetarea criminalistică
rezidă, înainte de toate, în aceea că aproape totdeauna infracţiunea este percepută
de persoane neinteresate în cauză şi apoi, în faptul că ele, prin natura lor, îmbracă
forma cea mai vie, mai expresivă de a prezenta, reproduce, faptul infracţiunii în toată
realitatea sa. 1
Definind ancheta ca “cercetare ordonată de un organ de stat pentru
strângerea dovezilor privitoare la o faptă şi stabilirea răspunderii”, avem în vedere
activitatea exponenţilor autorităţilor judiciare, adică cei care activează în sfera
urmăririi penale şi a activităţii judecătoreşti, căreia îi este specifică ancheta
judecătorească.
Pentru realizarea oricăror obiective ale anchetei judiciare, urmărirea lor
începe prin stabilirea unor relaţii primare interpersonale cu o anumită persoană al
cărui loc şi rol în ancheta judiciară se va contura pe măsură ce ancheta înaintează
spre adevărul stărilor de fapt. Obţinerea unor declaraţii veridice şi complete, menite
să ducă la aflarea adevărului, este influenţată în mod hotărâtor şi de pregătirea sau
superficialitatea în efectuarea acestei activităţi, ceea ce poate avea ca şi consecinţă
obţinerea unor declaraţii de slabă calitate, necesitatea repetării ascultării, cheltuieli
de timp şi tergiversarea cercetărilor, cu urmări deosebite asupra finalităţii judiciare.
Prin urmare o cerinţă primordială în desfăşurarea activităţii de ascultare a
martorilor este ca această activitate să fie realizată de un anchetator care să fie
conform cu exigenţele din punct de vedere legal, moral, dar mai ales de competenţă.
Exigenţele legale cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi nuanţată a
dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, precum şi a drepturilor fundamentale
ale omului, la care trebuie sa se raporteze în permanenţă.
Exigenţele morale, într-o perspectivă mai largă, vizează raportarea reală şi
sinceră a anchetatorului la valorile umane – dreptate, justiţie, bună-credinţă.
Din acest punct de vedere, anchetatorul va trebui să cunoască în ce constau şi cât
au fost de lezate valorile şi interesele legitime ale omului, din prisma drepturilor şi
obligaţiilor sale.
În ceea ce priveşte activităţile premergătoare în vederea ascultării martorilor,
doctrina a statuat ca principale activităţi: studierea dosarului penal, cunoaşterea
persoanelor care urmează să fie ascultate, întocmirea planului de ascultare,

1
Ion Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ediţia din 2010, pag. 262
asigurarea prezenţei martorilor la data şi ora fixată pentru ascultare şi asigurarea
condiţiilor în care se va desfăşura ascultarea.2

Studierea dosarului penal

Ca primă fază a activităţilor pregătitoare, studierea dosarului cauzei se
impune cu necesitate şi are un rol de prim ordin în asigurarea cadrului propice
desfăşurării în bune condiţii a activităţii de ascultare a martorilor. O studierea atentă
a întregului material existent la dosarul cauzei duce la evitarea apariţiei unor
consecinţe negative în procesul de ascultare.
Scopul principal al acestei faze este stabilirea faptelor şi împrejurărilor ce pot
fi clarificate pe baza declaraţiilor martorilor, precum şi stabilirea cercului de persoane
care cunosc, în parte sau în totalitate aceste fapte, dintre care vor fi selecţionaţi
martorii.
Studiul materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului material
probator existent, adică analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine,
urmată de o sinteză a ansamblului probelor, a tuturor împrejurărilor. De asemenea,
studierea dosarului presupune o aprofundare a tuturor datelor, informaţiilor existente
în cauză, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentare în
vederea elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care
pot servi indirect elucidării unor împrejurări ale cauzei3.
Finalitatea studierii dosarului constă în stabilirea faptelor şi împrejurărilor
necesare rezolvării cauzei, persoanele care urmează să fie ascultate şi modul de
desfăşurare al anchetei pentru atingerea acestor obiective.
Rezultatul studierii dosarului va fi materializat în formă scrisă, fapt justificat
prin aceea că există posibilitatea ca organul judiciar să confunde informaţiile actuale
cu cele dobândite anterior, având în vedere existenţa unor elemente de asemănare
între diverse cauze ce trebuie soluţionate4.

Cunoaşterea persoanelor care urmează să fie ascultate

Cunoaşterea martorilor presupune obţinerea şi analizarea unor date
personale despre persoanele care urmează să fie ascultate. În afara datelor de
identificare, trebuie să fie obţinute cât mai multe informaţii legate de trăsăturile
psihice şi, în acelaşi timp, este necesar să se cunoască gradul de dezvoltare a
gândirii, starea sănătăţii în momentul perceperii, mediul de unde provine, profesia şi
ocupaţia, trăsăturile de caracter.
De asemenea, la adoptarea tacticii de ascultare trebuie avute în vedere o
serie de alte consideraţii, între care faptul că unele dintre persoanele care urmează a
fi ascultate au perceput nemijlocit procesul săvârşirii infracţiunii, în întregime sau în
parte, însă altele au cunoştinţe din diferite informaţii.
Alături de acest aspect, trebuie avute în vedere particularităţi precum natura
cauzei, personalitatea şi psihologia martorului, faptele şi împrejurările cunoscute de
martori ţi care prezintă importanţă pentru cauză, condiţiile în care a avut loc
percepţia faptelor, poziţia martorului faţă de părţile implicate, natura şi valoarea
probelor ce urmează a fi administrate pentru a obţine mărturii exacte din partea
persoanelor, şi altele.5

2
Florin Ionescu, Criminalistică, Editura Universitară, volumul II, Bucureşti, 2010, pag. 124
3
Emilian Stancu, op. citată, pag. 67
4
Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tactica, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986, pag. 143
5
Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 78
 De asemenea, nu trebuie uitat faptul că fiecare persoană, în funcţie de
trăsăturile sale morale, interpretează diferit faptele de genul celei săvârşite. Unele
persoane le socotesc ca manifestări condamnabile, pentru altele, poate sunt
comportări fireşti într-o societate, deşi reprobabile, iar altele le găsesc chiar şi o
justificare.6
În ceea ce priveşte persoanele care pot fi ascultate ca martori, articolul 78 din
Codul de procedură penală arată că singura condiţie cerută ca o persoană să fie
ascultată ca martor o constituie cunoaşterea unor fapte sau a unor împrejurări de
fapt, de natură să servească la aflarea adevărului.
Totuşi, tot Codul de procedură penală, reglementează unele situaţii când
martorii, deşi au cunoştinţă despre fapte, nu sunt obligaţi să depună mărturie. În
aceste sens, articolul 179 din Codul de procedură penală arată că nu sunt obligate
să facă depoziţii într-o cauză dată, persoanele care deţin secrete profesionale, soţul
sau rudele apropiate şi cele care în cadrul procesului au calitatea de părţi.
Persoanele care deţin secrete profesionale, în virtutea legii, nu vor depune mărturie,
însă, dacă organizaţia sau persoana faţă de care este obligată, încuviinţează
aceasta, organul de urmărire penală va depune toată diligenţa în slujba acestui
scop. De asemenea, aceste persoane, în cazul infracţiunilor grave, prin lege sunt
datoare să aducă secretul la cunoştinţa organelor competente. De exemplu, un
avocat care cunoaşte aspecte cu privire la o cauză nu va putea accepta calitatea de
apărător, calitatea de martor devansând-o pe aceasta. 7
Adaptând art. 80 Cod de procedură penală rezultă că minorul care este rudă
cu învinuitul sau inculpatul nu este obligat să depună mărturie8.
Odată ajuns în posesia datelor despre faptă şi personalitatea fiecărei
persoane ce urmează să fie ascultată, organul judiciar are posibilitatea să planifice
întreaga succesiune de ascultări, prin care să-şi deschidă un vast câmp de
observaţie asupra întregului proces al comiterii infracţiunii şi al particularităţilor sale,
cu toate zonele şi secvenţele mai relevante sau adumbrite.
Totuşi, la delimitarea cercului de martori care urmează a fi ascultaţi, trebuie să
se ţină seama de faptul că, de regulă, părţile propun ascultarea acelor persoane ale
căror declaraţii consideră că le vor fi favorabile. De aceea, criteriul de delimitare a
cercului martorilor propuşi de părţi trebuie să-l constituie concludentă probelor pentru
lămurirea unor aspecte până atunci necunoscute9.
Concluzând, menţionăm că selectarea martorilor impune clasificarea naturii,
relaţiilor acestora cu persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii, fiind cunoscut că
sentimente de genul prietenie-duşmănie faţă de făptuitor, sau existenţa unor alte
interese ce conduc la alterarea declaraţiilor şi chiar la mărturie mincinoasă10.

Întocmirea planului de ascultare

Un moment important al pregătirii ascultării martorului îl constituie întocmirea
planului de ascultare.
Întocmirea planului de ascultarea, se face, după cum este şi firesc, după
studierea dosarului cauzei şi constă în stabilirea problemelor ce urmează să fie
lămurite cu fiecare martor, precum şi ordinea ascultării acestora.

6
Ion Mircea, op.citată, pag. 260
7
Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 169
8
Aurel Ciopraga, op. citată, pag. 143-144
9
Aurel Ciopraga, op. citată, pag. 145-146
10
Emilan Stancu – Criminalistică, Ediţia a III-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2010, pag. 68
 Stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite prin ascultare, este obligatorie
pentru a nu se omite aspecte esenţiale cunoscute de martori, cu valoare pentru
aflarea adevărului.
Planul de ascultarea conţine întrebările ce urmează să fie adresate martorilor.
Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea martorilor să
înţeleagă la ce se referă în răspunsurile lor. Acestea pot fi ordonate logic sau
cronologic, în funcţie raport cu ceea ce cunosc martorii, cu modul în care au
perceput faptele sau împrejurările săvârşirii lor, cu personalitatea şi psihologia
acestora şi cu poziţia lor în timpul ascultării.11
Totuşi, folosirea întrebărilor sugestive ori ale acelora care sunt de natură să
pună în dificultate martorii este interzisă. În cazul unor martori despre care există
date că încearcă să ascundă adevărul, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe
mai multe variante, să fie formulate întrebări de rezervă. 12
În ceea ce priveşte ordinea ascultării martorilor, această chestiune nu este
lăsată la voia întâmplării. Astfel, martorii principali, cei care au perceput în mod
nemijlocit faptele, vor fi ascultaţi înaintea martorilor indirecţi, care au obţinut datele
cunoscute prin mijlocirea altor persoane sau prin zvon public.
Ordinea de ascultare se mai stabileşte şi în funcţie de natura relaţiilor dintre
martori şi părţile din proces, precum şi de poziţia lor faţă de cauză. Potrivit
specificului anchetei penale şi complexităţii ei, ascultarea martorilor se poate efectua
fie înainte, fie după ascultarea părţilor în proces.

Asigurarea prezenţei martorilor la data şi ora fixată pentru ascultare

Organele de urmărire penală sau instanţa, în virtutea rolului activ, sunt
obligate să citeze persoanele arătate prin denunţ13 sau plângere14 sau/şi alte
persoane propuse ca părţi în proces. Dreptul de a dispune citarea unor persoane ca
martori aparţine în exclusivitatea organului judiciar.
Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora
fixate în citaţie, în faţa organului judiciar,15 lipsa nejustificată a acesteia fiind
sancţionată de legea procesual penală.
La stabilirea datei pentru ascultare, trebuie avute în vedere mai multe
aspecte.
În primul rând, trebuie să fie avut în vedere ca între momentul luării la
cunoştinţă şi cel al ascultării să treacă cât mai puţin timp, pentru a feri martorul de
influenţe străine.
De asemenea, organul judiciar trebuie să ţină seama de evitarea posibilelor
neînţelegeri dintre martori, precum şi de influenţa pe care ei o pot exercita unii
asupra altora. Altfel, citarea trebuie să se facă de urgenţă, preferabil în intervale
diferite de ore, astfel încât să fie exclusă posibilitatea martorilor de a-şi comunica
date referitoare la declaraţiile făcute sau la întrebările puse de anchetator. În acest

11
Adriana Iuliana Tudorache, Criminalistică, Colectia Cartea Universitara, Bucuresti, 2010, pag. 170
12
Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Florea, Ion Niţă Stan, Dorin Mihaiasă, Îndrumar de cercetare penală,
Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994, pag.121
13
“Denunţul este modalitatea de sesizare a organului de urmărire penală, constând în încunoştinţarea
despre săvârşirea unei infracţiuni făcute de o persoană fizică sau o persoană juridică, alta decât cea
vătămată prin infracţiune” - Mihail Udroiu, Procedură penală, Partea generală. Partea specială, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2010, pag.270
14
“Plângerea este modalitatea de sesizare a organelor de urmîrire penală, prin care o persoană fizică
sau juridică încunoştinţează autorităţile că a fost victima unei infracţiuni” – Mihail Udroiu, op.citată
anterior, pag. 268
15
Art. 83, Codul de procedură penală a Romaniei, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011, pag. 199
sens, este indicat ca martorii să fie citaţi în aceeaşi zi, la intervale de timp diferite şi
în încăperi diferite, ceea ce ar reduce mult posibilitatea contactului dintre aceştia.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere la stabilirea momentului audierii,
este programul de activitate şi natura funcţiei persoanei care urmează să fie
ascultată. Desigur, martorii pot fi ascultaţi şi în afara orelor de program, însă numai
în cazuri excepţionale, precum infracţiunile fragrante sau infracţiunile cu grad ridicat
de pericol social.
În ceea ce priveşte locul ascultării, aceste este de regulă, sediul organului de
urmărire penală. Există însă situaţii când urmează a fi ascultaţi martori care sunt în
imposibilitatea de a se prezenta la sediul organului de cercetare penală, fiind în stare
de arest, infirmitate, boala, sau alte motive temeinice. În aceste situaţii, organul de
urmărire penală procedează la ascultarea acestora la locul unde se află - de
exemplu la serviciu, la locul săvârşirii faptei, la spital, la domiciliu sau la reşedinţă.
Pentru audierea martorilor aflaţi în altă localitate se utilizează procedeul comisiei
rogatorii.16

Asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura ascultarea

Asigurarea cadrului şi contactului psihologic optim între anchetator şi anchetat
depinde de atitudinea şi de modul de comportare a organului judiciar. De aceea,
anchetatorul trebuie să adopte o atitudine plină de calm, seriozitate, obiectivitate,
înţelegere şi încredere faţă de cel anchetat. Prin aceasta, martorul este convins de
inutilitatea ascunderii adevărului. Se recomandă din punct de vedere tactic, a se
încerca familiarizarea martorului cu mediul judiciar, cu atmosfera încăperii unde se
desfăşoară audierea. Acest lucru se realizează printr-un ton adecvat, prin întrebări şi
discuţii exterioare cauzei, menite să distragă atenţia martorului asupra locului unde
se află.
Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes faţă de
martor şi depoziţia sa, să sublinieze importanţa unor declaraţii sincere pentru aflarea
adevărului, pentru înfăptuirea justiţiei17. El trebuie să manifeste acelaşi interes faţă
de toate aspectele relevate de cel audiat, fără însă a-l influenţa. Dacă faţă de unele
aspecte manifestă indiferenţă, iar faţă de altele un interes marcant, această atitudine
a organului judiciar poate indica martorului direcţia pe care acesta doreşte să o
imprime depoziţiilor sale. Consecinţele întrebărilor sau atitudinilor sugestive ale
organului judiciar se pot repercuta în două direcţii: astfel, este posibil ca martorul să
nu opună nici o rezistenţă, dând declaraţii în sensul dorit de cel care audiază, sau
sesizând intenţia organului judiciar de a dirija audierea într-o anumită direcţie,
martorul să opună rezistenţă acestor întrebări. Se obţin în acest mod declaraţii ce nu
corespund adevărului18.
De asemenea, organul judiciar trebuie să manifeste înţelegere faţă de
martorul aflat sub stăpânirea unor stări emoţionale. Totuşi, trebuie curmată orice
manifestare a martorului dacă acesta îşi permite anumite intimităţi sau adoptă o
poziţie de aroganţă ori plictiseală, printr-o atitudine fermă a organului judiciar.
Nu în utlimul rând, anchetatorul trebuie să se preocupe pentru luarea unor
măsuri pregătitoare – cum ar fi de exemplu: invitarea părintelui, tutorelui, curatorului
sau educatorului, când martorul este minor (nu a împlinit vârsta de 14 ani), invitarea

16
V. Dobrinoiu, în colectiv, op.citată, pag. 257 şi următoarele; Art. 132, Codul de procedură penală a
Romaniei, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011, pag. 221
17
Tiberiu Bogdan şi Ioana Sântea, Psihologie judiciară, Editura Themis Cart, Bucureşti, 2012, pag.
178
18
Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Trei, 2012, pag. 170
unui interpret în situaţia în care martorii nu cunosc limba în care se desfăşoară
procesul penal, selectarea şi pregătirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul
ascultării şi determinarea modului şi momentului, şi a ordinii în care vor fi folosite,
asigurarea decontării cheltuielilor de transport şi cazare impuse de deplasarea
martorilor, şi altele. 19

 3.4.2 Reguli şi procedee tactice criminalistice aplicate în ascultarea

propriu-zisă a martorilor

Audierea propriu-zisă a martorilor reprezintă momentul în care devine

pregnant rolul regulilor de efectuare a acestui act procesual, act cu largă rezonanţă.
Procesul ascultării primare a martorului este marcat în ştiinţa criminalisticii de
trei faze, anume: verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale,
relatarea liberă, adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor.20

Discuţiile prealabile – verificarea identităţii

şi ascultarea cu privire la datele personale
În cadrul acestei etape, martorul este solicitat să răspundă la întrebările ce i
se adresează cu privire la datele de identificare – nume, prenume, etate, adresă şi
ocupaţie21, urmărindu-se şi confruntându-se răspunsurile acestuia cu menţiunile din
actul de identitate.
După ce organul de urmărire penală s-a lămurit cu privire la identitatea
persoanei, acesta este obligat să întrebe pe martor dacă este soţ sau rudă apropiată
cu vreuna din părţi şi, în caz afirmativ să-i aducă la cunoştinţă că nu este obligat să
depună mărturie. De asemenea, martorul este întrebat în ce raporturi se află cu
părţile şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii. 22 Aceste
întrebări au menirea de a stabili raporturile ce există între martori şi părţi şi interesul
pe care aceştia l-ar avea în cauza penală respectivă, cât şi pentru aprecierea
declaraţiilor obţinute.
Urmează apoi ca martorul să depună jurământ, obligaţia martorul fiind aceea
de a nu face afirmaţii mincinoase şi, sub prestare de jurământ, să declare adevărul
cu privire la împrejurările cauzei. Jurământul este un act solemn şi este necesar
pentru a=i determina pe martori să declare adevărul.23 Jurământul este anterior
depoziţiei şi precedat de avertismentul pe care organul de urmărire penală il dă
martorilor cu privire la consecinţele ce decurg din nerespectarea obligaţiilor care le
revin.
Martorului ii se aduce apoi la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată care sunt
faptele şi împrejurările pentru lămurirea cărora a fost propus ca martor.
Deşi această etapă pare a fi guvernată doar de norme procedurale, organul
judiciar este obligat să respecte câteva tactici necesare creări unui context
psihologic adecvat pentru obţinerea unor declaraţii complete şi adevărate. Astfel,
trebuie avute în vedere:

19
Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Juminea, Iaşi, 1979, pag. 171
20
Ion Mircea – Criminalistică, Ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ediţia din 2010, pag. 262
21
Art. 84 alin 1 din Codul de procedură penală prevede: “Martorul este întrebat mai întâi despre
nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie.”
22
Conform cu art. 84 alin 3 din Codul de procedură penală
23
Vasile Berecheşan, Tudorel Butoi, în colectiv, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, 1992,
pag. 139
  primirea martorului într-o manieră, civilizată care trebuie să fie
prezentă încă din momentul aşteptării până în momentul audierii
propriu-zise. În acest context, reamintim necesitatea luării unor măsuri
pentru evitarea contactului cu alţi martori şi cu alte părţi din proces.
 crearea unui cadru de ascultare caracterizat de seriozitate, lipsit de
factori de stres care pot distrage atenţia martorului, cum ar fi de
exemplu prezenţa unor persoane străine, a unor obiecte, aparate sau
instalaţii ce pot stârni curiozitate sau teamă.
 comportarea organului judiciar într-un mod calm, astfel fiind redusă
încordarea, neliniştea firească a martorului. Atitudinea de răceală, de
sfidare, de aroganţă poate conduce la inhibarea martorului sau chiar
determinarea acestuia să evite declaraţia, sau poate determina pe
martor să nu declare tot ce ştie cu privire la faptele şi împrejurările
cauzei ori să refuze să răspundă la întrebări, deşi este de bună-
credinţă.
De asemenea, cel care conduce ascultarea trebuie să găsească un limbaj
comun cu martorul, trebuie să citească psihologia martorului pentru a putea realiza
contactul psihologic, întrucât tactica ascultării se stabileşte în fiecare cauză concretă,
pentru că fiecare martor este diferit.
Totodată, la adoptarea tacticii de ascultare trebuie avute în vedere şi unele
consideraţii de ordin general, cum ar fi: natura cauzei în care se efectuează
ascultarea; personalitatea şi psihologia martorilor; faptele şi împrejurările care
prezintă importanţă pentru cauză, cunoscute de către martor; condiţiile în care
martorii au perceput aceste fapte şi împrejurări; poziţia faţă de părţile în cauză,
precum şi interesul lor de a depune într-un anumit fel.
Este important şi ca organul de cercetarea penală să obţină încrederea
martorului prin intermediul discuţiilor libere care să contribuie la diminuarea trăirilor
emoţionale ale martorului, mărindu-i în acelaşi timp încrederea în organul judiciar.
Aceste discuţii trebuie purtate într-o atmosferă destinsă, oferindu-i organului judiciar
posibilitatea să-şi formeze o imagine despre concepţiile morale ale personalităţii
martorului, nivelul său de cultură, pasiunile, preocupările extraprofesionale,
temperamentul, şi altele.
Astfel, parcurgând această etapă, organul de urmărire penală, pe lângâ faptul
că îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legea procesuală penală, are posibilitatea
să studieze pe martori, să observe modul cum reacţionează, faţă de situaţia în care
se află, să desprindă concluzii preţioase pentru adoptarea tacticii de ascultare. 24

Faza relatărilor libere

Această etapă începe prin adresarea de întrebări generale, denumită
întrebare – temă, de natură a da posibilitatea martorilor să declare tot ceea ce ştiu în
legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire au fost solicitaţi să
depună.
Relatarea liberă reprezintă un anumit avantaj, datorită spontaneităţii sale,
faptele fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi memorate de către martor.
Astfel, martorul este invitat de către organul de urmărire penală să prezinte prin viu
grai, cu cuvintele sale tot ce ştie despre infracţiune şi persoanele implicate în
săvârşirea ei. De exemplu, “Arătaţi ce cunoaşteţi în legătură cu accidentul de
circulaţie produs pe data de… în locul …?” sau “Ce cunoaşteţi în legătură cu

24
Vasile Berecheşan, Tudorel Butoi, în colectiv, op.citată, pag.139
împrejurările săvârşirii furtului din data de … în paguba…?”. Adresându-li-se o
asemenea întrebare generală, martorii au posibilitatea să povestească faptele,
împrejurările în succesiunea lor logică, firească, să prezinte tot ce cred că ar interesa
cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervenţiile celui care conduce
ascultarea.
Relatarea liberă oferă şi alte avantaje. Astfel, povestind ceea ce consideră că
ar interesa organul de urmărire penală, martorii pot prezenta şi unele fapte, date,
împrejurări, detalii necunoscute până atunci, cu importanţă pentru cauză sau
elemente din care să rezulte săvârşirea altor infracţiuni de cei cu privire la activitatea
cărora au fost chemaţi să facă declaraţii. 25
Pe parcursul relatării, cel ce conduce activitatea are posibilitatea să studieze
pe martori, să observe modul cum îşi formulează expunerile, siguranţa sau ezitarea
în expunere, interesul de a depune într-un anumit mod sau încercarea de a completa
lacunele. Astfel, studierea acestei etape ajută organul de urmărire penală în
stabilirea tacticii celei mai potrivite de urmat în următoarea etapă, adresarea de
întrebări şi ascultarea răspunsurilor. Pentru aceasta însă, ascultarea trebuie făcută
cu mult calm, răbdare şi atenţie, iar martorii nu trebuie să fie întrerupţi decât în mod
excepţional, când relatările lor nu au legătură cu cauza şi numai cu recomandarea
de a se referi la obiectul cauzei.
Indiferent de modul în care relatează martorul, organul de urmărire penală nu
trebuie să îl aprobe, să îl dezaprobe, să îi facă observaţii sau să aibă expresii, reacţii
ori gesturi care să îl influenţeze pe martor sau care să-l inhibe ori chiar să îl
determine să-şi schimbe poziţia faţă de cele relatate. De exemplu nu trebuie folosite
expresii precum “Ce vorbeşti, domnule?”, “Nu mai spune?”, “Hai, fi serios!”.
Totuşi, este posibilă ajutarea martorului dacă nivelul intelectual, cultural, îl
împiedică să facă o relatare liberă coerentă, însă aceasta trebuie făcută cu mult tact,
fără a-i sugera adoptarea unei poziţii şi fără influenţarea relatărilor sale.
Pe parcursul povestirii, cel ce conduce activitatea are posibilitatea să-l
studieze pe martor, să observe modul cum îşi formulează expunerile, siguranţa cu
care prezintă faptele sau împrejurările, ezitările sau omisiunile ce apar, încercarea
de a completa anumite lacune din succesiunea faptelor, interesul acestuia de a
depune într-un anumit mod. Studierea martorului în această etapă, observaţiile pe
care le face pe parcursul povestirii trebuie să constituie pentru organul de urmărire
penală în temeiul adoptării tacticii de urmat în etapa următoare, aceea a adresării de
întrebări şi a ascultării răspunsurilor.26
Ascultând povestirea, organul de urmărire penală trebuie să-şi noteze discret
atât faptele, împrejurările, datele destinate a fi consemnate în declaraţiile martorilor,
cât şi problemele, aspectele neclare, omisiunile, cu privire la care constată ezitări
sau contraziceri, urmând ca pe marginea lor să fie formulate întrebările pentru etapa
ascultării dirijate.
Ascultarea poate lua sfârşit atunci când în cadrul relatării libere martorii au
lămurit complet toate faptele şi împrejurările pentru care au fost solicitaţi să depună.
Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul martorilor de bună-credinţă care reuşesc în
timpul ascultării să redea cu uşurinţă cele percepute şi reţinute.
Pentru martorii care nu au memorat corect sau nu reuşesc să redea în timpul
ascultării faptele cunoscute, precum şi pentru martorii de rea-credinţă, se impune şi
etapa următoare, formularea de întrebări.
25
Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Trei, 2012, pag.140
26
Vasile Bercheşan, op. citată, pag. 140
 Concluzând, putem spune că relatarea liberă prezintă numeroase avantaje,
dintre care amintim:
 evidenţierea limitelor cunoştinţelor martorilor cu privire la împrejurările
cauzei şi la persoanele care au săvârşit infracţiunea
 reducerea considerabilă a influenţei pe care organul de urmărire
penală o poate exercita asupra martorului (s-a constatat că solicitarea
martorului de a povesti tot ce ştie în legătură cu cauza şi cu
persoanele faptei, sporeşte încrederea atât în organul judiciar cât şi în
el însuşi);
 evidenţierea posibilităţilor de exprimare a martorilor (lipsa unui cadru
impus oferă posibilitatea unei naraţiuni spontane, însoţită de expresii
particulare, de intonaţie şi gestică proprii martorului, toate acestea
fiind de un real folos organelor judiciare atât în timpul ascultării cât şi
în procesul aprecierii declaraţiilor);
 posibilitatea oferită organului de urmărire penală de a face aprecieri
cu privire la nivelul de dezvoltare a proceselor psihice,
temperamentul, starea de emotivitate şi gradul de cultură ale
martorului.

Faza punerii întrebărilor şi ascultarea răspunsurilor

Această etapă este facultativă, spre deosebire de primele două care sunt
obligatorii. În literatura de specialitate, această etapă mai este denumită şi
“interogarea martorului”, “ascultare dirijată”, sau “relatare ghidată”.
Tactica ascultării în această etapă se stabileşte având în vedere, în principal
poziţia martorilor ascultaţi. În cazul martorilor de bună credinţă, care în cadrul
relatării libere au avut omisiuni, probleme insuficient clarificate, confuzii sau afirmaţii
contradictorii, li se vor adresa întrebări de precizare şi verificare pe marginea acestor
aspecte. Întrebările vor fi puse cu scopul de a ajuta martorii să-şi amintească de
relaţiile necesare lămuririi complete a împrejurărilor cu privire la care sunt ascultaţi,
să-şi formuleze declaraţia clar şi precis pentru a avea valoare în cauză. În această
situaţie, cu ajutorul interogatoriului, vor fi înlăturate reticenţele, sentimentul de
incertitudine, iar martorul va fi îndemnat să vorbească şi să devină mai
comunicativ.27
Astfel, întrebările folosite la ascultarea martorilor se stabilesc în concret
pentru fiecare martor în parte, în raport cu particularităţile cauzei, cu poziţia
martorilor, conţinutul relatării libere, cu problemele sau aspectele care trebuie să fie
clarificate, verificate. Acestea vor avea ca scop completarea relatării libere,
convingerea organului judiciar de siguranţa martorului în privinţa mărturiei depuse
sau determinarea martorului să revină asupra unor afirmaţii neconforme cu realitatea
percepută.
În raport cu succesiunea prezentării lor, întrebările se pot împărţii în trei
categorii28:
 întrebări cu privire la raporturile anterioare infracţiunii dintre
persoanele participante în proces, care vor fi completate cu întrebări
referitoare la starea generală a organismului celui care a perceput
(martorul) cu precizări necesare pentru explicarea neconcordanţelor,
necesare în procesul aprecierii mărturiei.

27
Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 174
28
Nelu Viorel Cătura, op.citată, pag. 175-176
  întrebări cu privire la săvârşirea propriu-zisă a infracţiunii, care au
menirea de a limita activităţile din cadrul procesului infracţional,
precizându-se condiţiile de los şi timp în care s-a produs. Astfel, se
vor adresa întrebări pentru lămurirea perioadei de timp şi a locului
săvârşirii infracţiunii, cu toate condiţiile de vizibilitatea, obiecte şi
persoane aflate în acel loc. Apoi, i se va cere martorului să precizeze
exact momentul în care a perceput evenimentul şi până unde l-a
perceput.
 întrebări pentru lămurirea unor aspecte întreprinse de anumite
persoane după comiterea infracţiunii. Acestea au ca scop lămurirea
raporturilor stabilite ulterior săvârşirii infracţiunii de către persoanele
interesate.

De asemenea, întrebările care se folosesc la ascultarea persoanelor se pot

clasifica în întrebări temă, întrebări problemă şi întrebări detaliu, din această ultimă
categorie făcând parte întrebările de completare, de referinţă, precizare, şi întrebările
de verificare, de control.29
Întrebările temă – sunt foarte generale şi oferă posibilitatea martorilor să
declare tot ce ştiu sau consideră că interesează organul de cercetare penală în
legătură cu obiectul cauzei cu privire la sunt întrebaţi. De exemplu: „Ce cunoaşteţi în
legătură cu activitatea desfăşurată de numitul…?”.
Întrebările problemă – au caracter mai puţin general şi sunt menite să
contribuie la lămurirea unui anumit aspect din activitatea ilicită desfăşurată de către
infractor, un anumit aspect din multitudinea faptelor, împrejurărilor cunoscute de
către martori. De exemplu: „Care sunt semnalmentele persoanei pe care a-ţi văzut-
o?” sau “Ce cunoaşteţi despre modul în care numitul... şi-a petrecut ziua de…“.
Întrebările detaliu – sunt foarte concrete şi prin folosirea lor se urmăreşte
obţinerea unor amănunte de natură să asigure verificarea afirmaţiilor martorilor. De
exemplu: „Cine mai era de faţă în momentul când a avut loc discuţia la care vă
referiţi?” sau “Cu ce era îmbrăcată persoana pe care a-ţi văzut-o?”.
Din categoria întrebărilor de detaliu, fac parte alte trei categorii de întrebări.
 întrebările de completare, care se folosesc cu scopul de a stabili fapte
şi împrejurări la care martorii nu au făcut referire.
 întrebările de referinţă sau se precizie, care se folosesc când martorii,
deşi au relatat despre o faptă sau o împrejurarea percepută anterior,
totuşi nu reuşesc să precizeze împrejurările în care a avut loc
evenimentul şi să-l localizeze în timp. În acest sens, martorii sunt
întrebaţi când s-a produs fapta în raport cu unul dintre momentele mai
importante din viaţa lor: căsătoria, aniversarea zilei de naştere,
absolvirea unei şcoli, etc. 30. În urma acestui fel de întrebare, martorii
pot face o fixare, cel puţin aproximativă, în timp a faptei pe care au
relatat-o.
 întrebări de verificare, control, care sunt folosite pentru stabilirea
siguranţei martorilor în declaraţii.

29
Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, Tratat Criminalistică, Ministerul
de interne, Serviciul editorial şi cinematografic, 1989, pag. 104.
30
Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, op. citată, pag.105
 Totuşi, un mare dezavantaj al ascultării prin intermediul adresării de întrebări,
îl constituie gradul mare de sugestibilitate a acestora.
În raport cu acest aspect, se face următoarea clasificare31:
 întrebări determinative, deschise, lipsite de elemente de
sugestibilitate, de exemplu “Cum era îmbrăcat învinuitul?”, “În ce zi a
săptămânii s-a petrecut fapta?”, ca şi întrebările la care se răspunde
prin “da” sau “nu”; “Învinuitul purta ceva pe cap?”.
 întrebări incomplet sau complet disjunctive, închise care conţin
elemente de sugestie, martorul fiind pus să aleagă între cele două
alternative “Victima avea sau nu geantă?”, “Geanta era de culoare
neagră sau albastră?”; în exemplul dat martorul este, practic, pus în
situaţia de a opta între cele două culori, mai ales dacă-şi aminteşte că
victima avea, într-adevăr, geantă, dar nu i-a reţinut culoarea.
 întrebări implicative sau ipotetice, cu mare grad de sugestibilitate,
pentru că pornesc de la presupunerea că martorul a perceput o
anumită împrejurare: “Cuţitul era în mâna stângă sau dreaptă?”, deşi
este posibil ca martorul să nu fi realizat acest lucru. În acest exemplu,
martorului i se sugerează că învinuitul a avut un cuţit în mână.
Sugestia poate deveni şi mai categorică atunci când întrebarea
începe cu cuvintele “Nu este aşa că….?”.
Astfel, pentru a evita pe cât posibil influenţarea martorilor prin intermediu
întrebărilor, acestea trebuie să fie scurte, directe, logice, clare – atât în formă, cât şi
în conţinut, şi să se ţină seama de nivelul de pregătire a martorilor.
Este interzis să se adreseze martorilor întrebări de natura a împiedica aflarea
adevărului în cauză, adică care îl pot pune în dificultate sau care îi sugestionează.
Folosindu-se astfel de întrebări, răspunsul martorilor nu va mai reflecta realitatea,
deoarece, ei pot fi tentaţi să preia răspunsul care le-a fost sugerat prin întrebarea
pusă. Întrebări de acest gen pot fi: “Nu este aşa că persoana pe care a-ţi văzut-o
avea în mâna dreaptă o valiză?” sau mai subtil, “Persoana pe care a-ţi văzut-o avea
o valiză în mâna dreaptă?”.
De asemenea, în literatura de specialitatea sunt amintite şi întrebările
capcană, de exemplu: “Când l-aţi văzut pe L.M., acesta era singur? L-aţi văzut pe
L.M. însoţit de S.M.?”32 . Martorii pot răspunde afirmativ referindu-se numai la L.M,
dar răspunsul se referă în egală măsură şi la S.M.
Un rol important în activitatea de ascultare îl au şi întrebările ajutătoare.
Acestea, sunt folosite atunci când unele persoane nu reuşesc să prezinte faptele şi
împrejurările pe care le cunosc. Organul de urmărire penală trebuie să-i ajute să-şi
amintească, să reconstituie mintal şi să redea faptele şi împrejurările percepute.
Aceste întrebări pot fi însoţite de planşe fotografice, schiţe, sau alte mijloace
materiale de probă.

Având în vedere toate aceste aspecte putem arăta că această fază a punerii
întrebărilor şi ascultării răspunsurilor prezintă şi ea numeroase avantaje, precum:
 înlătură confuziile şi contrazicerile pe care martorii le-au făcut în povestirea
liberă, prin întrebări adecvate şi bine formulate nu numai că se înlătură
contrazicerile şi confuziile, dar pot fi stabilite şi cauzele acestora;

31
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010,
pag 75
32
Dosar penal nr. 151312/95 al I.P.J. Braşov
  elimină posibilitatea martorilor de a se abate de la împrejurările care
interesează cauza sau de a se opri la probleme nesemnificative, ignorându-
le pe cele esenţiale;
 oferă posibilitatea celui care a condus ascultarea de a ajuta martorii să-şi
amintească unele împrejurări uitate;
 constituie metoda de bază în demascarea martorilor de rea-credinţă care, în
mod deliberat, vor să ascundă unele împrejurări cunoscute;
 constituie un mijloc important pentru obţinerea de date necesare cunoaşterii
personalităţii martorilor, precum şi a sentimentelor pe care aceştia le au faţă
de faptă şi făptuitor.

Totuşi, pentru ca această etapă să fie un succes, este imperios necesară şi

respectarea unor reguli tactice33:
 ascultarea martorului trebuie făcută cu atenţie şi seriozitate, evitându-se
plictiseala, enervarea, gesturile de aprobare sau dezaprobare ce-l pot deruta
pe martorul minor;
 la sesizarea unor contradicţii în răspunsurile martorului, organul judiciar nu
trebuie să reacţioneze exteriorizându-şi surprinderea ori nemulţumirea, ci
acestea trebuie rezolvate ulterior;
 dacă se constată că martorul încearcă să mintă, în funcţie de particularităţile
fiecărei cauze, procedeele tactice sunt diferite, unele apropiindu-se de cele
specifice tacticii ascultării învinuitului, dar fără a depăşi totuşi cadrul legal.
De exemplu, se va repeta audierea, se vor reformula şi diversifica întrebările
sau se va trece la confruntarea cu alţi martori sau făptuitori.

Ascultarea martorilor trebuie condusă şi desfăşurată în asemenea măsură

încât să ajungă la determinarea martorilor să spună adevărul.
Tactica de ascultare stabilită are un dublu scop şi anume – acela de a preveni
săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, şi de a stabili motivele care îi
determină pe unii martori să declare mincinos.

Ascultarea repetată
Din diverse motive se poate ivi necesitatea audierii repetate a unor martori, fie
pentru a înlătura contradicţiile dintre depoziţia iniţială şi probele administrate anterior,
fie din motiv de suspiciune cu privire la sinceritatea martorului.34 Astfel martorii pot fi
solicitaţi de organul judiciar să-şi completeze relatările anterioare.
De regulă, ascultările repetate se organizează de organul judiciar, iar
pregătirea ascultării se face în funcţie de natura neajunsului relatărilor din ascultarea
primară, de personalitatea şi de poziţia procesuală a persoanei care urmează a fi
invitată în acest scop. Pentru ascultare se vor reţine din dosarul cauzei sursele
datelor ce urmează a fi verificate prin ascultarea repetată, se revăd declaraţiile altor
persoane, se verifică condiţiile de loc şi de timp în care au fost percepute părţile
vizate din declaraţiile anterioare şi se va avea în vedere starea lor emoţională, a
organismului, în general, în momentul recepţionării evenimentului infracţional.
Ascultarea repetată presupune faza relatărilor libere şi faza punerii de
întrebări şi ascultării răspunsurilor. Faza discuţiilor prealabile nu mai este necesară,

33
Emilian Stancu, op.citată, pag. 76
34
Adriana Iuliana Tudorache, op.citată, pag. 181
întrucât persoana care face declaraţiile şi organul judiciar se cunosc în suficientă
măsură, contactul psihologic fiind realizat.35
Se începe prin a i se cere martorului să arate din nou tot ce cunoaşte cu
privire la fapta cercetată, deoarece unele relatări libere pot conţine detalii diferite şi
importante, faţă de cele anterioare. Este posibil ca cel ascultat să îţi amintească
despre secvenţe din procesul săvârşirii faptei, pe care la audierea primară le-a
pierdut din vedere, sau în cazul în care la audierea primară a prezentat faptele
denaturat, poate revenii asupra celor relatate şi poate prezenta situaţia reală, astfel
că se pot stabilii şi cauzele unor declaraţii nesincere din ascultările primare ale
persoanelor interesate în cauză.
Întregul proces al relatării libere trebuie să decurgă liniştit, fără intervenţii,
întreruperi, manifestări de nervozitate, de nelinişte sau grabă din partea organului
judiciar36. Chiar şi în situaţiile când, din cursivul povestirii rezultă că persoana nu
este sinceră, organul judiciar nu trebuie să intervină cu apostrofări, ameninţări ori cu
atenţionarea că nu spune adevărul, că denaturează realitatea. El poate să intervină,
printr-un ton liniştit şi cu expresii reverenţioase, doar când persoana ascultată se
abate mult de la obiectul audierii. 37
Faza întrebărilor şi a răspunsurilor, spre deosebire de corespondenţa sa din
faza primară, se limitează doar la unele situaţii neclare, în contradicţie cu unele date
referitoare la acelaşi obiect, dar desprinse din alte mijloace de probă. Întrebările
puse de organul judiciar vizează doar acele părţi din declaraţii care nu sunt suficient
de clare, sunt incomplete, infirmă situaţii sau secvenţe evidenţiate de alte probe.
Întrebările vor fi clare, concise, univoce, iar persoana trebuie să răspundă de îndată.
În cazul în care martorul nu îşi poate amintii unele aspecte, anchetatorul
poate recurge la prezentarea de declaraţii, schiţe, fotografii, referitoare la obiectul
întrebării. În faţa acestor probe, martorul poate fie să-şi amintească situaţiile ori
secvenţele respective şi să le relateze, fie, în caz că este de rea-credinţă şi se vede
descoperită, să declare sincer tot ce ştie cu privire la problema ridicată.

Ascultările repetate, în cazul în care nu îşi ating scopul, pot fi urmate de

verificarea declaraţiilor prin confruntare.

Confruntarea
“Confruntarea este o activitatea de urmărire penală care constă în ascultarea
a două persoane, una în prezenţa celeilalte, ce, anterior, au mai fost audiate separat
, între declaraţiile lor existând contraziceri esenţiale cu privire la aceeaşi problemă”38.
Această definiţie corespunde cu cea din Codul de procedură penală unde se
arată, în articolul 87 că se utilizează „când se constată contraziceri între declaraţiile
persoanelor ascultate în aceeaşi cauză […] dacă este necesară pentru lămurirea
cauzei.” Tot în Codul de procedură penală, articolul 88, alineatul 1, se arată că
“persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa
cărora declaraţiile date anterior se contrazic.”
Motivele care duc la existenţa contrazicerilor între declaraţii sunt multiple. În
ceea ce îi priveşte pe martori, chiar şi cei animaţi de dorinţa de a relata adevărul,
contrazicerile pot apărea întrucât ei nu au perceput fidel faptele sau împrejurările de

35
Ion Mircea – Criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ediţia din 2010, pag.283
36
Ion Mircea, Despre ascultarea repetată a persoanelor, În Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series
Iurisprudentia, nr. 1/1991, pag.99
37
M.Basarab, Criminalistică, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1969, pag.285
38
Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, op. citată, pag. 132
fapt la care au asistat, nu-şi amintesc cele percepute, sau nu reuşesc să le redea cu
ocazia ascultării.
În ceea ce priveşte contrazicerile martorilor de rea-credinţă şi ale celorlaltor
persoane ascultate, acestea se datorează fie coruperii acestora de persoanele
interesate în cauză, fie sentimentelor de afecţiune ori duşmănie pe care le nutresc
faţă de părţi, fie reţinerilor pe care le au în sprijinirea organelor de justiţie pentru
aflarea adevărului.
Scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre
declaraţiile persoanele ascultate în aceeaşi cauză, însă confruntarea poate ajuta şi
la identificarea unor date, indicii, probe noi care au fost omise cu ocazia ascultarea
individuale a persoanelor.
De multe ori, contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate pot fi
înlăturate prin verificarea şi ridicarea de înscrisuri, efectuarea de percheziţii,
reconstituiri, efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, ascultarea
altor persoane ce au cunoştinţă despre aspecte alte cauzei. Astfel, organul de
cercetare penală trebuie să prevadă toate activităţile posibile care să ducă la
înlăturarea contrazicerilor.
Confruntarea se realizează, de regulă, între două persoane, în acelaşi timp:
doi martori, martor şi persoana sau partea vătămată, martor şi învinuit sau inculpat,
constituind o derogare de la normele privitoare la ascultare, în sensul că persoanele
nu vor fi ascultate individual. Totuşi, nu este recomandată ascultarea mai multor
persoane în acelaşi timp, deoarece se poate reduce posibilitatea clarificării faptelor
neclare, iar activitatea ar fi îngreunată datorită numărului mare de persoane
participante.
Pentru efectuarea confruntării este necesară o bună pregătire care
presupune: studierea materialelor din dosarul cauzei, cunoaşterea persoanelor care
urmează să fie confruntate, ascultarea din nou a persoanelor care urmează să fie
confruntate, stabilirea lucrătorilor care urmează să participe la confruntare, a datei şi
locului acesteia, invitarea persoanelor în cauză şi a apărătorului şi întocmirea
planului de confruntare.39
După realizarea acestor măsuri pregătitoare, organul judiciar poate trece la
confruntarea propriu-zisă.
În cursul desfăşurării confruntării se impune respectarea unor reguli tactice
care să asigure realizarea scopului propus.
Invitarea persoanelor se va face în ordinea indicată, care se impune din
motive tactice, psihologice. Astfel, organul judiciar va invita în birou persoana
considerată sinceră, pentru ca aceasta să aibă timp să se obişnuiască cu atmosfera,
să fie mai fermă în atitudine, pe când, pentru cel considerat nesincer, se va realiza
elementul surpriză, necesar de cele mai multe ori pentru persoanele care ascund
adevărul.40
Pentru desfăşurarea confruntării trebuie realizat un climat adecvat care
implică41:
 asigurarea unei atmosfere de linişte şi conform psihic
 să se atenueze stările emotive generate de acest gen de activitate
 să se asigure că nici unul dintre cei confruntaţi nu se află sub imperiul unei
afecţiuni psihofiziologice

39
Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, op. citată, pag. 134-137
40
Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 596
41
Emilian Stancu, op.citată, pag. 157
  să se asigure o atitudine lipsită de discriminări în raport cu părţile confruntate
 să se evite orice încercare de intimidare a uneia dintre persoanele
confruntate.

Atât prin conţinut, dar şi prin desfăşurarea sa, confruntarea este o excepţie.
Astfel, spre deosebire de alte tactici de ascultare a martorilor, confruntarea implica
ascultarea în mod simultan a două persoane împreună. Acestea, în cazul de faţă, cei
doi martori, vor fi aşezaţi cu faţa orientată spre cel care conduce confruntarea,
pentru a le putea observa gesturile, reacţiile, mimica la întrebările puse şi
răspunsurile pe care le vor da.42 Nu este exclusă nici aşezarea lor faţă în faţă, dacă
această situaţie pare mai eficientă din punct de vedere tactic raportat la caz.
Privindu-se în faţă, persoana nesinceră va avea nevoie de mari eforturi pentru a-şi
controla expresiile, gesturile şi fluenţa vorbirii. 43
Pentru cei care instrumentează cauza, confruntarea este un bun prilej de
observare psihologică a persoanelor confruntate, prin modul acesteia de a se
comporta, de a reacţiona la diferitele întrebări care îi sunt adresate, precum şi la
răspunsurile celeilalte persoane, promptitudinea răspunsurilor pe care le dau, modul
de formulare a acestora, mimică şi gesturi. Totuşi, cel care conduce audierea,
trebuie să manifeste anumite calităţi psihologice şi afective. De exemplu, răbdarea,
calmul, capacitatea de a citii emoţiile cuiva pe chip, corectitudinea şi perseverenţa
sunt calităţi extrem de importante. şi aceasta, deoarece în cele mai multe situaţii,
persoanele nesincere care sunt ascultate prin confruntare încearcă deseori să
creeze incidente prin care să împiedice aflarea adevărului. Dintre acestea amintim44:
 persoana nesinceră poate nega că ar cunoaşte persoana cu care
confruntată; în aceste cazuri, anchetatorul trebuie să adreseze persoanei
sincere cât mai multe întrebări de detaliu din care să rezulte că se cunoaşte
cu cealaltă persoană
 persoana nesinceră poate începe să o calomnieze sau să o intimideze pe
cealaltă persoană, mai ales dacă aceasta din urmă este timidă, sau emotivă,
fapt pentru care anchetatorul trebuie să o pregătească în prealabil
 martorul nesincer, prin răspunsurile pe care le dă, poate încerca să
sugereze celuilalt ce să iî răspundă anchetatorului
 alteori, martorul nesincer, poate încerca să impresioneze pe anchetator
prefăcându-se că îi este rău, că este suferind, caz în care se recomandă
întreruperea confruntării şi reluarea ei după ce martorul nesincer se
linişteşte.

Confruntarea propriu-zisă va începe prin adresarea unei întrebări de genul

„Arătaţi dacă cunoaşteţi persoana din faţă şi în ce relaţii sunteţi cu ea?”. Întrebarea
se adresează pe rând, ambelor persoane.45
În continuare se adresează întrebările stabilite în raport cu scopul care se
urmăreşte prin confruntare. Se va evita citirea declaraţiilor anterioare ale celor
confruntaţi pentru a nu se îngreuna aflarea adevărului. În schimb, în această etapă
este necesară folosirea a cât mai multe întrebări de detaliu, însă fără a sugera
răspunsurile pe care trebuie urmează să le dea, astfel încât persoana considerată

42
Aurel Ciopraga, Criminalistica, Tactica, Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1986, pag. 39
43
Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, op. citată, pag. 139
44
Emilian Stan, op.citată, pag. 157
45
Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 1979
pag. 186
nesinceră să nu poată evita să răspundă. Întrebările adresate trebuie să aibă
conţinut identic şi aceeaşi formulare pentru ambele persoane, să fie clare şi concise.
După epuizarea întrebărilor, organul judiciar recurge, dacă este cazul, la
întrebări pentru precizarea unor date, explicarea anumitor situaţii menţionate în
răspunsurile date de persoanele confruntate, sau, eventual, de control sau le poate
întreba pe părţi dacă mai au ceva de adăugat, completări sau precizări.
De asemenea, la sfârşitul ascultării, organul judiciar va da posibilitatea
persoanelor confruntate ca, prin intermediul său, să-şi pună întrebări reciproce.

 3.4.3 Ascultarea martorului minor

De multe decenii şi mai ales în ultimii ani asistăm, nu numai la noi, dar şi
pretutindeni în lume la o îngrijorătoare creştere a criminalităţii în rândul
adolescenţilor şi al tinerilor adulţi, la o înmulţire, perfecţionare şi organizare a
formelor de activitate infracţională juvenilă. Furturile, tâlhăriile, violurile şi în general
infracţiunile de violenţă săvârşite individual sau în bandă proliferează siguranţa
socială fiind grav pusă în pericol.46
Unul dintre cele mai vechi mijloace de probaţiune şi printre cele mai utilizate
în cadrul procesului judiciar îl reprezintă declaraţiile martorilor, a victimelor şi a
făptuitorilor.
Dicţionarul de criminalistică defineşte ascultarea ca fiind “un act procedural
prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părţi din procesul penal, martorii sau experţii
sunt chemaţi să dea declaraţii sau explicaţii în faţa organelor de urmărire penală sau
instanţelor de judecată în conformitate cu legea şi cu respectarea regulilor de tactică
criminalistică”47.
Prin intermediul organelor sale de simţ şi al gândirii abstracte, omul cunoaşte
ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare şi păstrează multă vreme în memorie
imaginile evenimentelor ce se produc în faţa sa. De asemenea, el are capacitatea să
reproducă în conştiinţa sa faptele şi fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă.
Astfel, principalul scop al ascultării martorilor, inclusiv a martorilor minori, este acela
de a obţine declaraţii complete şi veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă.48
Pentru realizarea acestui scop, sunt necesare a fi îndeplinite următoarele
condiţii:
 cel ascultat să fie capabil să perceapă exact faptele, să le memoreze şi să le
reproducă just şi
 el să dorească sincer, fără să ascundă nimic, să comunice anchetatorului
toate faptele pe care le cunoaşte.

46
Corneliu Turianu – Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, editura
Continent XXI, Bucureşti, 1995, pag. 22-23
47
Dicţionar de criminalistică – dr. Ion Anghelescu, dr. Nicolae Dan, dr. Ion Grigorescu, dr. Dumitru
Sandu, dr. Mircea Constantin, Ioan R. Constantin, Ion Sima, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984, pag. 25
48
S. A. Golunski – Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 315
 Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, poate fi ascultată ca martor
şi persoana care este minoră.49 Totuşi, se face distincţia după cum minorul a împlinit
sau nu vârsta de 14 ani. Astfel, până la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face în
prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredinţat
spre creştere şi educare, iar o altă prevedere procedurală se referă la faptul că
minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având însă
obligaţia de a-i atrage atenţia să spună adevărul.50
Însă, cu toate că minorului i se atrage atenţia să spună adevărul, cele
declarate de el pot prezenta o anumită relativitate. Dintre cauzele principale 51 care
determină relativitatea mărturiei unui minor, aşa cum au fost evidenţiate în literatura
de specialitate, sunt următoarele:
 imperfecţiunea organelor de simţ ale minorului însoţite de o serie de factori
obiectivi sau subiectivi
 procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul, selectivitatea
psihică şi mai ales constructivismul psihic al minorului au rol determinant
 convingerea cvasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor
judiciare, doritoare să vadă în declaraţia minorului o reproducere absolut
fidelă, o "fotografie obiectivă" a faptelor la care a asistat, lucru greu de
realizat în practică.52
 particularităţile psihologiei organului judiciar, esenţială atât în luarea
declaraţiilor, cât şi în evaluarea lor.
În esenţă, se poate spune că, mărturia minorului reprezintă o trecere a realităţii
pe de o parte prin filtrul subiectivităţii minorului, datorită gradului său de dezvoltare,
dar şi particularităţilor psiho-individuale ale copilului, iar pe de altă parte o trecere
prin filtrul organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declaraţiilor
minorului.
Particularităţile psihice care influenţează relativitatea declaraţiilor minorilor şi a
copiilor mici depind de vârstă. În această privinţă, copiii pot fi împărţiţi convenţional
în câteva grupe de vârstă: preşcolari, de vârsta învăţământului elementar, de vârsta
învăţământului mediu. Audierea adolescenţilor de vârsta claselor superioare din
învăţământul mediu se deosebeşte puţin de audierea martorilor şi învinuiţilor
maturi.53 Cu prilejul audierii copiilor din celelalte grupe de vârstă, anchetatorul
trebuie să ţină seama de psihologia fiecărei grupe.
Audierea minorilor în calitate procesuală de martori, învinuiţi sau victime ale
unor infracţiuni prezintă o deosebită importanţă pentru buna desfăşurare a
procesului penal, pentru descoperirea adevărului şi stabilirea dreptăţii.
Astfel, ascultarea se face pe de o parte pentru obţinerea datelor referitoare la
cauza cercetată, la modul săvârşirii acesteia şi la persoana făptuitorului pentru
stabilirea adevărului, iar pe de altă parte pentru a cunoaşte mai bine personalitatea
infractorului, cauzele şi mobilurile care au determinat săvârşirea infracţiunii în
vederea combaterii şi prevenirii delincvenţei juvenile.
49
Cod de procedură penală – art. 81 „Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani
ascultarea lui se va face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia âi este
âncredinţat minorul spre creştere şi educare.”
50
Cod de procedură penală – art. art. 85, pc. 9 „Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ;
i se atrage însă atenţia să spună adevărul.”
51
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010,
pag. 54
52
Tiberiu Bogdan, Ioan Santea, Rodica Drăgan-Corneanu – Comportamentul uman în procesul
judiciar, Editura Ministerul de Interne, Bucureşti, 1983, pag. 106-107
53
S.A. Golunski – op. cit. Pag. 346
 Particularităţi psihologice ale minorilor
Fiecare minor prezintă o anumită "formulă" psihocomportamentală, ce
cuprinde, ce cuprinde o serie de trăsături specifice, iar cunoaşterea profilului de
personalitate al minorului prezintă o mare importanţă pentru organul judiciar care
organizează o activitate de ascultare a acestuia.
În primul rând, în funcţie de structura de personalitate minorul se va manifesta
şi se va exterioriza într-un anumit fel în timpul confruntării cu organul judiciar. El va
manifesta o deschidere mai mare sau mai mică în cadrul confruntării interindividuale
cu organul judiciar.
În al doilea rând, în funcţie de structura de personalitate, minorul se va
manifesta într-un anumit fel faţă de fapta comisă, fiind mai mult sau mai puţin marcat
de această faptă sau dimpotrivă, manifestând indiferentism faţă de ea.
Psihologia copilului studiază creşterea mintală, dezvoltarea comportamentului
său, inclusiv conştiinţa, până la faza de trecere pe care o constituie adolescenţa şi
care marchează inserţia individului în societatea adultă. Creşterea mintală este
inseparabilă de creşterea fizică, în special de maturizarea sistemului nervos şi a
sistemelor endocrine, continuând până la vârsta de 16 ani54.
Perioada de dezvoltare umană a minorului a fost studiată de psihologul Erick
H. Erikson55 şi prezintă interes şi din punctul de vedere al tacticii de ascultare
aplicabile martorilor minori. Astfel, el împarte psihologia minorilor în cinci cicluri ale
vieţii şi anume:
o stadiul I – primul an de viaţă
o stadiul II – de la 1 la 3 ani – în care se dezvoltă caracteristici legate de
autonomia şi emanciparea copilului de tutelă; această etapă nu prezintă
interes în cazul anchetei penale.
o stadiul III – între 4 şi 5 ani – este stadiul dominat de constituirea iniţiativei
motorie şi intelectuală ce se instrumentează prin abordare de acţiuni ca jocul şi
comunicarea prin vocabular. Se caracterizează prin integrarea minorului în
viaţa socială, prin dezvoltarea personalităţii acestuia, a capacităţilor sale de
cunoaştere. În această perioadă se diferenţiază conduitele faţă de persoane
de diferite vârste şi ocupaţii, aflate în ambianţa cultural-socială a copilului, se
continuă dezvoltarea diferenţierilor fine în antrenarea funcţională a structurilor
scoarţei cerebrale. Datorită dezvoltării imaginaţiei, copilul descoperă faptul că,
imaginar, poate să creeze, să schimbe, să îmbogăţească realitatea. Se
intensifică dezvoltarea limbajului, a conştiinţei de sine, iar câmpul atenţiei este
dominat de o înţelegere mai profundă a situaţiilor. Curiozitatea capătă un
statut similar jocului, memoria fiind mai activă în timpul jocului. Copilul uită
repede însă, deoarece fixarea este fluctuantă şi adeseori superficială.
Concentrarea creşte de la 5-7 minute la 20-25 minute şi chiar 40-45 minut.
Dezvoltarea vorbirii se realizează în direcţia alcătuirii contextului, propoziţiile
devenind mai lungi şi mai complexe. Tot în această perioadă se dezvoltă
minciuna intenţionată, dar care nu prezintă gravitate.
o stadiul IV – între 6 şi 11 ani – este caracterizată ca fiind un “sfârşit al
copilăriei”, ce prezintă caracteristici importante şi progrese în dezvoltarea
psihică. Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, activitatea şcolară

54
Jean Piaget, Barbel Inhelder, Psihologia copilului, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1966,
pag. 3
55
Ursula Şchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981,
pag. 27
 solicitând intens activitatea intelectuală, iar rolul atenţiei se conştientizează.
Şcoala dezvăluie copilului viaţa socială cu mecanismele ei. Asimilarea
cunoştinţelor noi continuă şi creşte şi interesul faţă de cărţi. Orientarea gândirii
spre concretul complex detaşat de percepţia imediată se însoţeşte de operaţii
logice. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în
descrierea de situaţii, întâmplări şi obiecte. Copilul devine sensibil la
informaţiile sociale şi la opinia celor din jur. Volumul de lecturi este în creştere,
fapt ce contribuie la dezvoltarea imaginaţiei. Dezvoltarea cunoştinţelor şi a
sistemului conceptual creează o anumită corelaţie între real – posibil şi
imposibil în procesul cunoaşterii. În gândire încep să se manifeste
independenţă şi supleţe şi devine mai evident spiritul critic întemeiat logic. În
această perioadă se constituie bazele personalităţii, constanţa de sine şi se
creează o largă deschidere spre viaţa socială.
o stadiul V – între 11 şi 14 ani56 – perioada pubertăţii, este dominată de
conştientizarea identităţii eului. Dacă identitatea eului se trăieşte amplu, se
întăresc la adolescent încrederea, autonomia şi iniţiativa. Se caracterizează
prin trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă, prin imensa
dezvoltare a personalităţii. Tânărul îşi descoperă aptitudini, abilităţi, forţa fizică
şi spirituală, începe să-şi construiască intens lumea interioară a aspiraţiilor,
intereselor şi idealurilor. Uneori, tânărul este considerat copil, alteori, i se
atribuie ieşirea din copilărie, ceea ce creează reacţii diferenţiate, după
împrejurări. Individualizarea se manifestă pe planurile intelectuale şi de
relaţionare. Tânărul se integrează în generaţia sa prin exprimarea identităţii
proprii şi faţă de adulţi. Gândirea devine mobilă, fiind capabilă să realizeze cu
egală uşurinţă raţionamente directe şi inverse, de la cauză spre efect şi invers,
de la condiţii spre consecinţă. De asemenea, se dezvoltă gândirea abstractă,
demersul analitico-sintetic şi se multiplică punctele de vedere. Tânărul
stăpâneşte instrumente deductive, are mobilitate în gândire şi este capabil să
inventarieze alternativele, ansamblu de posibilităţi, pornind de la condiţiile
date. Se trece de la memorarea textuală la cea inteligibilă, cu reproducere de
cuvinte proprii, intervine gruparea materialului, schematizarea şi condensarea
lui.
o stadiul VI – între 14 şi 18 ani, perioada adolescenţei57 - este dominată de
adaptarea la starea adultă, de procesul de câştigare a identităţii, de
intelectualizarea pregnantă a conduitei. Fiecare structură mentală este nouă,
şi integrând structurile precedente reuşeşte să elibereze în parte individul de
trecutul său şi să inaugureze activităţi noi. Apar identificările cu adulţii luaţi
drept model. Este o fază de intensă trăire şi dezvoltare psihică, încărcată de
conflicte interioare, astfel tânărul manifestă impulsivitate, unele extravaganţe,
nelinişte, dificultăţi de concentrare, oboseală la efort. Individualizarea se
intensifică pe planurile intelectuale şi de relaţionare. Părerile personale încep
să fie argumentate şi capătă o validare de generaţie. Începe să crească
interesul pentru probleme abstracte şi de sinteză, dar şi pentru participarea la
roluri sociale deosebite. Apare dorinţa de afirmare personală, ca expresie a
socializării. Se dezvoltă gândirea abstractă, prin îmbogăţirea şi lărgirea
încorporării de conduite adulte58. Adolescentul este interesat de

56
Usula Şchiopu, op.citată, pag. 140-142
57
Roşca Alexandru, Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1971, pag.150
58
Ursula Şchiopu, op.citată, pag. 94
 responsabilităţi în care să existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele.
Individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai dinamice şi capătă dimensiuni
de “demnitate” şi de “onoare”.

Observăm deci că dezvoltarea psihică a minorului este rezultatul interacţiunii

factorilor externi (mediul şi educaţia) şi factorilor interni (ereditatea şi trăsăturile
psihosociale ale personalităţii).
Factorii externi şi interni se află într-o strânsă interdependenţă, ponderea lor
cunoscând o mobilitate continuă de la un individ la altul, de la un stadiu de viaţă la
altul şi de la o componentă a dezvoltării la alta. În cadrul mecanismului de
dezvoltare, educaţia deţine rolul cel mai important, determinând specificul activităţii
minorului, ce se manifestă direct şi indirect prin intermediul celorlalţi factori 59. Nici
unul din factori nu dispune de posibilităţi nelimitate, rolul fiecăruia fiind dependent de
ceilalţi. Relaţia dintre educaţie şi dezvoltare cunoaşte oscilaţii în funcţie de stadiul de
evoluţie a copilului şi în funcţie de etapa istorică şi de condiţiile sociale pe fondul
cărora se desfăşoară acţiunea educaţională60.
Cunoaşterea martorului minor sub aspectele personalităţii, a temperamentului
său, pe grupe de vârstă, ţinându-se cont şi de mediul social în care s-a format, de
educaţia primită, este importantă pentru credibilitatea personală a acestuia.
Fiind însuşiri esenţiale şi durabile, trăsăturile caracteriale ale personalităţii
determină un mod constant de manifestare. De aceea, se impune cunoaşterea
tuturor particularităţilor specifice vârstei, a trăsăturilor de caracter ale martorilor,
pentru a se prevedea cu multă probabilitate modul de manifestare a minorului în
diferite împrejurări impuse de organele judiciare61.
Reputaţia, consideraţia de care se bucură martorul în mediul social căruia
aparţine, atitudinile, convingerile, aspiraţiile, idealurile, educaţia, ca aspecte de
conţinut ale caracterului uman, de natură a configura caracterul său moral, constituie
elemente de apreciere a credibilităţii personale a martorului. Indiciul psihologic ce
derivă din moralitatea martorului minor este insuficient pentru a aprecia poziţia de
imparţialitate sau de parţialitate a martorului, dar o pluralitate concordantă de astfel
de indicii dobândeşte într-o anumită măsură o valoare sporită. Personalitatea celui
de la care emană mărturia, considerată în ansamblul atributelor sale, constituie un
criteriu de apreciere a valorii acesteia. Însă, acestui element trebuie să i se asocieze
şi altele, mai ales poziţia subiectivă a minorului în pricina în care depune mărturie.
Un alt element valoros de credibilitate al martorului îl furnizează cunoaşterea
trecutului său, a educaţiei primite, a mediului al cărui produs este, deoarece toate
aceste elemente îi determină minorului concepţia despre lume şi viaţă şi modul de a
gândi.
Mărturia va purta întotdeauna amprenta unui anumit mediu social, a
deprinderilor, a educaţiei primite de către minori.
În cadrul mărturiei, un element de credibilitate al martorului îl constituie
apartenenţa sa la unul din tipurile psihologice căruia îi aparţine. În literatura
psihologică există încercări de a aşeza martorii într-o categorie sau alta, în funcţie de
trăsăturile temperamentale dominante, deoarece acestea îşi pun amprenta asupra

59
Mihai Golu, A. Dicu, Introducere în psihologie, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 52
60
Alfred Binet, La description d’un object, Annee psychologique, Paris, 1897, pag. 296-300 citat în
Aurel Ciopraga – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pag.
188
61
Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 190
percepţiei, memorării şi reproducerii faptelor în cadrul mărturiei, fidelitatea acesteia
fiind dependentă de ele62.
Examinarea martorilor în funcţie de tipul psihologic căruia îi aparţine a condus
la constatarea grupării lor în două categorii – obiectivi şi subiectivi – acoperă
întreaga diversitate psihologică, oricare din tipurile descrise de diverşi autori
înscriindu-se fie în tipul obiectiv, fie în tipul subiectiv.
Martorul minor ce aparţine tipului obiectiv e un martor precis, un bun
observator, ce înregistrează corect şi memorează fidel faptele. Martorul minor ce
aparţine tipului subiectiv percepe faptele pe un fond afectiv şi este expus sugestiei 63.
Concluzând, putem afirma că regulile tactice de ascultare a minorilor nu au
caracter de generalitate, ci ele diferă în funcţie de vârsta la care sunt ascultaţi, de
stadiul dezvoltării psihosomatice ale acestora, de mediul social în care au crescut,
precum şi de apartenenţa la unul dintre grupurile psihologice numite.

Pregătirea ascultării martorului minor

Indiferent de calitatea pe care o au în proces, pregătirea ascultării martorilor
minori constă atât în pregătirea aceloraşi activităţi tactice ca şi pentru martorii majori,
cât şi în activităţi specifice, cerute de vărsta şi dezvoltarea lor psihică.
Vârsta la care copiii pot fi audiaţi ca martori nu este expres prevăzută de lege
şi aceasta deoarece se are în vedere faptul că nu toţi copii se dezvoltă în aceleaşi
condiţii, iar audierea lor se face în funcţie de gradul de dezvoltare, precum şi de
natura faptelor asupra cărora acesta este chemat să depună ca martor. 64
Activitatea premergătoare ascultării martorului minor trebuie să plece de la
cunoaşterea temeinică a probelor administrate în cauză şi să continue cu adunarea
datelor referitoare la toate părţile participante în proces, oprindu-se în special la
minorul care urmează a fi audiat. În acest sens, prima problemă care se cere a fi
rezolvată este cunoaşterea personalităţii minorului pentru ca organul judiciar să
poată fixa tactica de ascultare, fixându-şi tactica audierii în concordanţă cu vârsta,
anii de şcolarizare şi dezvoltarea psihică a acestuia, dar şi pentru a alege persoana
corespunzătoare care să-l asiste la ascultare.
Datele despre personalitatea minorului vor fi culese de la părinţi, de la rude
apropiate, profesori sau chiar colegi de serviciu şi se pot referi la dezvoltarea
intelectuală, situaţia la învăţătură, pasiuni, aspiraţii, cercul de prieteni, raporturile cu
colegii şi altele. Aceste informaţii sunt necesare întrucât minorii prezintă o dezvoltare
intelectuală diferită, astfel că pe lângă trăsăturile generale proprii vârstei şi pregătirii
şcolare, trebuie cunoscute şi particularităţile psihice ale fiecăruia65.
Aceleaşi elemente sunt necesare să fie cunoscute şi pentru persoanele care îl
vor asista pe minor la audiere, dacă acesta are sub 14 ani, pentru ca organul judiciar
să sesizeze eventualele influenţe negative manifestate asupra minorului de către
respectivele persoane şi pentru a putea alege să asiste la audiere persoana faţă de
care minorul are cele mai puţine ezitări şi reţineri, şi faţă de care minorul se simte în
siguranţă.
Persoana, sau persoanele, care îl asistă pe minor vor fi înştiinţate în ziua
audierii despre obiectul audierii, natura infracţiunii în legătură cu care minorul

62
Francois Gorphe, La critique du temoignage, Paris, 1927, pag. 200 citat în Aurel Ciopraga,
op.citată, pag. 192
63
Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 199
64
Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 177
65
Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 157
depune mărturie, precum şi despre calitatea pe care o are minorul în procesul
penal66.
În cazul în care sunt mai mulţi martori minori, organul judiciar va stabilii
ordinea şi modalitatea în care vor fi chemaţi şi va stabilii şi locul unde vor fi ascultaţi.
De regulă, ascultarea va fi acolo unde organul judiciar consideră că poate exercita o
influenţă favorabilă asupra minorului în vederea obţinerii unor declaraţii exacte.
Astfel, în cazul martorilor minori, locul de ascultare poate fi sediul organului judiciar
sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care trăieşte minorul, la şcoală, la el
acasă, mai ales dacă acesta este sub vârsta de 10-12 ani67.
Ascultarea în calitate de martor a minorului care nu a împlinit 16 ani se face
cu asistenţa reprezentantului autorităţii tutelare, a părinţilor, a tutorelui, curatorului ori
a persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află.
Deşi citarea persoanelor este facultativă, din punct de vedere tactic este
indicat ca ascultarea martorului minor să se facă cu asistenţa acestora, pentru a
preîntâmpina unele dificultăţi ce pot apărea pe parcursul ascultării, dificultăţi datorate
vârstei minorului ori trăsăturilor sale biopsihice68. Aceste dificultăţi se pot înlătura prin
prezenţa unor persoane apropiate, care, cunoscând bine minorul, îl pot determina să
adopte o poziţie de sinceritate în timpul declaraţiei.

Ascultarea martorului minor

Ascultarea propriu-zisă a martorilor minori reprezintă momentul în care se pun
în evidenţă regulile tactice de efectuare a acestui act procedural, cunoştinţele
psihologice ale organului judiciar privind dezvoltarea minorului în diferite etape de
viaţă, particularităţile psihologice ale organului judiciar, profesionalismul şi
capacitatea lui psihică de investigaţie.
Ascultarea martorilor minori este un act cu o mare importanţă în stabilirea
faptelor şi împrejurărilor unei cauze pentru aflarea adevărului.
Ascultarea unui martor minor care se află pentru prima oară în faţa organului
de urmărire penală sau în faţa instanţei de judecată trebuie să parcurgă cele trei
etape principale ale audierii, ţinându-se cont, pe lângă regulile procesual penale şi
de tactică criminalistică, şi de reguli psihologice, în funcţie de dezvoltarea minorului
pe grupe de vârstă69.

Discuţiile prealabile şi identificarea martorului minor

Organul judiciar începe ascultarea martorului minor prin luarea datelor
persoanei ale acestuia şi ale persoanei care îl asistă. Identificarea martorului minor
trebuie însă să aibă un caracter cât mai puţin oficial.
Este foarte importantă realizarea unei atmosfere destinse, a unui climat de
încredere între anchetator şi minorul ascultat în faza discuţiilor prealabile, prin
aceasta căutându-se familiarizarea minorului cu organul judiciar. Discuţiile vor avea
o manieră capabilă de a convinge pe minor de interesul evident al anchetatorului
faţă de cele relatate de el.70
În timpul discuţiilor prealabile, minorul va fi încurajat de organul judiciar prin
întrebări ce solicită explicaţii. Discuţiile trebuie purtate în domeniile care îl preocupă

66
Emilian Stancu, op.citată, pag. 79
67
Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tactică, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986, pag. 155
68
Ion Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ediţia din 2010, pag. 170
69
Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 154
70
Adriana Iuliana Tudorache, Criminalistică, Colecţia Carte Universitară, Bucureşti, 2010, pag.178
pe minor, relevându-i cunoştinţele, ambiţiile, pasiunile. Aceste condiţii conduc la
realizarea unui dublu scop: în primul rând, sunt reduse emoţiile şi reţinerile minorului,
iar în al doilea rând, discuţiile purtându-se într-o atmosferă de relaxare sufletească,
dau posibilitatea organului judiciar să îşi formeze o părere cât mai exactă despre
personalitatea minorului. Dăm ca exemplu în acest sens următoarea discuţie, după
luarea datelor de identificare ale minorului şi persoanei care îl asista, care are ca
scop ajutarea minorului să-şi formeze o oarecare încredere în organul judiciar şi să
se relaxeze emoţional.
 “ În ce clasă eşti?
 În clasa a IX-a la liceul….
 Foarte bine! Te rog să îmi spui ce materie îţi place cel mai puţin dintre cele
pe care le studiezi.
 Matematica…
 Din păcate şi eu trebuie să recunosc că nici mie nu mi-a plăcut matematica,
şi totuşi, vezi ce birou frumos am?
 Da.
 Deşi este prima dată când ai intrat în această instituţie, şi eşti primul nostru
contact, te rog să încercăm să reconstituim ceea ce ai văzut în data de … O
singură condiţie îţi pun: să fi cât se poate de sincer. Da?
 Bineînţeles.
 La vârsta ta, am convingerea că ştii deja o mulţime de lucruri despre lumea
noastră. Profesorii tăi mi-au transmis că eşti un elev interesat de şcoală şi de
realităţile vieţii, iar părinţii tăi te consideră un copil reuşit. Ce intenţii ai pe
viitor?
 Sincer să fiu nu m-am decis încă la nimic. Îmi plac o mulţime de lucruri.”71

Relatarea liberă
După ce a fost realizată o atmosferă familială minorului, în momentul în care
acesta este relaxat emoţional, se trece la faza relatărilor libere.
La începutul acestor relatări, organul judiciar îi arată minorului fapta la care se
referă audierea şi calitatea procesuală a lui. Dacă este făptuitor, i se prezintă
învinuirea, cerându-i-se să dea o declaraţie scrisă asupra învinuirii, după care să
arate tot ce cunoaşte în legătură cu fapta respectivă şi totodată să propună probe
pentru a fi administrate în cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de
parte vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce ştie în legătură cu fapta
cercetată.72
În cazul martorului minor această etapă începe prin adresarea unei întrebări
generale, întrebare temă de natură a da posibilitatea minorului să declare tot ceea
ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost solicitat
să depună . de exemplu: "Spune ce cunoşti în legătură cu împrejurările săvârşirii
furtului din data de 29 octombrie 1999 în magazinul X din Arad?".
Adresându-i o asemenea întrebare generală, minorul are posibilitatea ă
povestească faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească să prezinte tot
ceea ce crede că ar interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervenţiile
celui ce conduce ascultarea. Relatarea liberă sau spontană oferă şi alte avantaje.

71
Dosar penal nr. 113/P/1995, Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, citat în opera lui Dr.
Gheorghe Achim, Criminalistică, pag. 178-179
72
Ion Mircea, op. cit., pag. 275
Astfel, povestind ceea ce consideră că ar interesa organul de urmărire penală,
minorul poate prezenta şi unele fapte, întâmplări, împrejurări, detalii necunoscute
până atunci, cu importanţă pentru cauză, ori elemente din care să rezulte săvârşirea
altor infracţiuni de către cei cu privire la activitatea cărora a fost chemat să facă
declaraţii.73
Dacă nivelul intelectual, cultural, îl împiedică pe minor să facă o relatare liberă
cât de coerentă, este posibilă ajutarea lui, cu mult tact, fără însă a-l sugestiona sub
nici o formă. Totuşi, odată ce a fost începută relatarea liberă a faptelor de către
minor, acesta nu trebuie întrerupt cu întrebări, aprobări sau dezaprobări şi nici prin
manifestări de nerăbdare.74 De asemenea, nu este permis ca minorul să fie speriat,
ameninţat cu diferita măsuri de constrângere şi nici să i se facă promisiuni de daruri
sau de creare a unei situaţii avantajoase în proces ori în alte raporturi sociale. 75
Intervenţia organului judiciar în expunerea liberă a minorului este potrivită
numai dacă acesta se îndepărtează prea mult de obiectul ascultării sau când sunt
necesare anumite explicaţii suplimentare asupra unor date din relatarea sa, care nu
pot fi amânate până la faza întrebărilor. Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj
faţă de declaraţiile obţinute pe cale interogativă, datorită spontaneităţii sale 76, faptele
fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi memorate de martorul minor.

Faza adresării de întrebări şi ascultării răspunsurilor

Aceasta este următoarea fază a procesului de ascultare a martorului minor.
Întrebările se pun de organul judiciar după relatările libere şi numai dacă sunt
necesare. Scopul lor este de a completa declaraţia dată cu date noi, care se pot
obţine prin dezvoltarea unor situaţii deja menţionate în relatarea liberă, reamintirea
unor secvenţe sau momente omise în expunere. De asemenea, prin intermediul
întrebărilor se realizează şi un control asupra celor declarate.77
Întrebările care vor fi adresate minorului sunt determinate în funcţie de natura
faptei şi de condiţiile în care a fost săvârşită, trăsăturile lui spirituale şi poziţia pe
care o are în proces, precum şi întregul ansamblu al relatărilor sale libere. 78
Aceste întrebări vor fi eşalonate într-o anumită succesiune. Astfel:
- prima categorie include întrebările referitoare la anumite activităţi care au avut
loc înainte de săvârşirea infracţiunii şi au ca scop determinarea stării generale
a minorului în momentul perceperii nemijlocite a faptelor
- a doua categorie sunt întrebările cu referire directă la comiterea propriu-zise a
infracţiunii
- iar a treia categorie cuprinde întrebările cu privire la activităţile ulterioare
săvârşirii infracţiunii.
Această ordine de grupare poate să difere în raport cu fapta concretă, cu
particularităţile infracţiunii şi ale minorului, organul judiciar fiind în măsură să
schimbe ordinea categoriile. Esenţial este ca întrebările să fie clare, concrete,
exprimate într-o formă accesibilă minorului, potrivit cu vârsta, experienţa, pregătirea
şi inteligenţa lui, să nu aibă mai multe înţelesuri şi să nu fie sugestive.

73
C-tin Aioaniţoaie, Vasile Bercheşan, în colectiv, op.citată., pag. 103
74
Tiberiu Bogdan şi Ioana Sântea, Psihologie judiciară, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2012, pag. 213
75
G.N.Safonov, Îndrumătorul anchetatorului penal, vol. II, Bucureşti, 1955, citat regăsit în Prof. univ.
Ion Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, ediţia a II-a, Bucureşti, 2010, pag. 282
76
Emilian Stancu, op. citată., pag. 81
77
Ion Mircea, op. citată, pag. 282
78
Ion Mircea, Despre tactica audierii primare a minorilor, în Studia Universitaties Babes-Bolyai, Series
Iurisprudentia, Cluj-Napoca, pag.61
 Particularităţi tactice în ascultarea martorului minor
Relaţia interpersonală anchetator – martor minor
Pentru a câştiga încrederea sa, anchetatorul trebuie să fie blând, încrezător,
prietenos şi să adopte o mină deschisă, aspect ce nu va fi neglijat pe întreaga
perioadă a ascultării.
Pentru apropierea minorului sunt necesare discuţii prealabile, câteodată
destul de lungi, pe teme care îi sunt familiare, potrivit vârstei sale. Astfel se creează
posibilitatea cunoaşterii mai exacte a nivelului intelectual şi de cunoştinţe, a modului
de exprimare, a temperamentului.79 Pot fi de asemenea depistate unele deficienţe
psihice sau de dezvoltare intelectuală, situaţie în care se solicită ajutorul unui
specialist.
În studierea psihologică a delincventului minor, anchetatorul trebuie să
utilizeze după caz una sau mai multe metode de studiu: observaţia, metoda
conversaţiei exploratoare, metoda experimentelor de laborator şi metoda cercetării
rezultatelor activităţii creatoare. Observaţia este baza cea mai solidă a muncii
psihologice. Minorul urmează să fie observat tot timpul, în contact cu alţi minori, în
dormitor, în timpul ocupaţiei dirijate şi libere, în timpul executării sarcinilor anume
trasate, în timpul discuţiilor cu experimentatorul. În timpul observaţiei, orice activitate
a minorului va fi observată şi de cel puţin doi psihologi.
A doua metodă este metoda conversaţiei exploratoare, principala cale de
contact cu minorul. Asemenea conversaţii trebuie să aibă loc potrivit (nu în cabina
prea mică sau prea mare), ci într-o locaţie unde să nu fie obiecte neobişnuite care
distrag atenţia sau care să îngrozească minorii la primul contact. Conversaţia trebuie
pregătită în prealabil conform obiectivului urmărit, pregătire care presupune
cunoaşterea aprofundată a antecedentelor economice, familiare, psihologice,
şcolare ale minorului ţi, de regulă, trebuie purtată de un anchetator de acelaşi sex cu
minorul.
Pe această cale se stabilesc posibilităţile de gândire şi de exprimare ale
minorului, a "înzestrării mintale", elementele pozitive ale personalităţii minorului,
moralitatea sa, conştiinţa, posibilităţile de autoapreciere.
În timpul conversaţiei, anchetatorul trebuie să fie atent cu privire la
următoarele aspecte:
 să nu noteze nimic în prezenţa subiectului, pentru ca minorul să nu creadă
că este vorba de întocmirea unui proces verbal de interogatoriu
 să nu forţeze nota când primeşte un refuz din partea minorului, căci şi
acesta este semnificativ în unele cazuri
 să nu facă aluzii că ar cunoaşte antecedentele minorului, deşi această
conversaţie are în faţă datele obiective furnizate de anchetă
 să ceară pe cât posibil la fiecare punct o autoapreciere şi o judecată morală
a faptului relatat
 dacă minorul este suficient de antrenat şi i s-a câştigat încrederea, dar
numai şi numai în acest caz, să i se ceară sub un titlu camuflat o
autobiografie.80 De exemplu: “Ai avut o viaţă interesantă?”.

Calităţile psihologice ale anchetatorului

79
Emilian Stancu, op. citată, pag. 79
80
Tiberiu Bogdan şi Ioana Sântea, Psihologie judiciară, Editura Themis Cart, Bucureşti, 2012, pag.
213
 În anchetarea minorului, ca de altfel în întreaga activitate de realizare a
actului de justiţie, un rol deosebit de important îl joacă personalitatea anchetatorului,
dar şi a celorlalţi jurişti sau organe de cercetare chemaţi să afle adevărul în cauză şi
să pronunţe o soluţie temeinică şi legală.
În ceea ce priveşte persoana anchetatorului, în timpul ascultării, dar şi în
întreaga perioadă a cercetării unei fapte penale, el trebuie să dea dovadă de
corectitudine, răbdare, demnitate, înţelegere. El trebuie să aibă puterea să
recunoască şi să-şi controleze anumite trăsături ale personalităţii de natură să se
repercuteze negativ asupra cercetărilor cum ar fi: nervozitatea, superficialitatea,
duritatea, supraaprecierea propriilor calităţi, tendinţa de exagerare sau de
suspectare a oricărei persoane audiate.
Dintre multiplele calităţi81 care se cer persoanei chemate să participe la
înfăptuirea justiţiei, o semnificaţie aparte au:
 creativitatea în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a şabloanelor,
deoarece nicio faptă, împrejurare sau persoană nu este asemănătoare cu
alta.
 capacitatea de prelucrare cu obiectivitate şi simţ critic a tuturor datelor,
informaţiilor obţinute în timpul urmăririi penale.
 capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată.
 evitarea exagerărilor în interpretarea declaraţiilor sau a poziţiei adoptate de
persoana ascultată în calitate de învinuit.
 controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie faţă de cel ascultat în
calitate de învinuit.
Între calităţile pe care trebuie să le posede anchetatorul se evidenţiază cu
deosebită pregnanţă perseverenţa, în primul rând, perseverenţa lui de a verifica cu
maximum de rigurozitate toate variantele pentru a putea exclude cu certitudine
rezonabilă orice posibilitate de eroare. Numai perseverenţa poate să aibă drept rod
apariţia adevărului.
De asemenea, alături de perseverenţă, este foarte importantă şi o anumită
mobilitate a gândirii,82 de o elasticitate care să permită anchetatorului ca, în orice
fază s-ar afla, dacă descoperă o ipoteze infructuoasă, să o abandoneze şi să adopte
altă metodă nouă.

Limbajul folosit de anchetator în cadrul ascultării martorului

Contactul îndelungat cu învinuiţii ori inculpaţii, în diferite situaţii şi împrejurări,
precum şi în cauze cu un înalt grad de dificultate îşi pune amprenta în formarea unor
calităţi speciale ale anchetatorilor, precum: perspicacitatea, spiritul de observaţie,
insistenţa, subtilitatea deducţiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii şi forţa
argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa-zisul fler.
Întrucât interacţionează mult cu oamenii, un anchetator bun trebuie să fie o
persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii pentru că altfel, nu va reuşi
niciodată să câştige încrederea şi respectul celui ascultat, nu va poseda niciodată
forţa de persuasiune, ca o condiţie absolut necesară unei interogări eficiente. De
asemenea, anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar şi de a
discuta în mod inteligent, atribut al unei gândiri suple, mobile şi a unui înalt grad de

81
Emilian Stancu, op. citată, pag. 128
82
Al. Roşca şi colaboratorii, Creativitate, modele, programare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967,
pag. 238
profesionalism.83 El trebuie să evite folosirea expresiilor cu caracter de jargon faţă de
minorii care au un nivel de cultură mai ridicat, dar şi folosirea unui vocabular sau a
unor pronunţii universitare, faţă de minorii cu un grad redus de cultură şi educaţie.
Modul său de exprimare este deosebit de important, întrucât poate influenţa
exprimarea, dar şi declaraţiile pe care le dă minorul.
O altă însuşire esenţială pe care trebuie să o posede anchetatorul este
capacitatea nu numai de a avea răbdare îndelungă, dar şi de a putea să întreţină
conversaţia atunci când minorii fac pauze lungi, însă fără a furniza vreo informaţie
minorului. În acest sens, anchetatorul poate întreţine o conversaţie utilizând:
repetarea cuvântului sau a frazei cu care minorul şi-a terminat relatarea,
demonstrarea verbală a atenţiei -"te ascult", propunerea de a continua relatările -
"continuă", "mai departe", propunerea de a relua cele spuse - "te-ai oprit la…",
adăugarea, la fraza repetată după minor a unor conjuncţii, propoziţii care l-ar invita
să continue relatările - "ai ajuns la căminul cultural, şi…?", "te-ai întors acasă cu…?”.
De regulă, anchetatorul trebuie să evite folosirea unor expresii precum "bine" sau "în
regulă", deoarece aceste expresii se percep ambiguu în contextul declaraţiilor
minorului care descrie acţiunile infracţionale sau care face mărturii mincinoase.
Aşa cum am mai amintit, este foarte important ca anchetatorul să nu
folosească întrebări sugestive. De aceea, pentru a nu fi sugestivă, o întrebare
trebuie să includă numai informaţiile cuprinse deja în declaraţiile care au precedat
întrebarea.84 Astfel, întrebarea: "La ce oră v-aţi dus în parc?" va fi o întrebare
sugestivă dacă înainte de a fi pusă, persoana ascultată nu a vorbit nimic despre
vizitarea parcului. Totuşi, această întrebare este perfect admisibilă dacă minorul a
relatat deja că a fost în parc.
În timpul ascultării, minorul apelează la mimică, gesturi şi alte mişcări ale
corpului. În aceste cazuri, este bine ca anchetatorul să îi pună o întrebare
suplimentară pentru a lămuri cu exactitate semnificaţia gestului făcut. De exemplu un
minor poate fi întrebat: "La întrebarea pusă de mine privind … tu ai dat din cap. Ce
înseamnă aceasta: da sau nu?".
Alţi minori, în timpul ascultării, vorbesc puţin, răspund uneori monosilabic "da"
sau "nu" ori folosesc câteva cuvinte cuprinse în întrebarea care i s-a adresat. Unor
astfel de copii, trebuie să li se pună întrebări care încep cu cuvintele "Cine?", "Ce?",
"Unde?" care nu permit confirmarea sau negarea lor monosilabică.85
Concluzionând, putem spune că anchetatorul trebuie să fie un actor înnăscut.
Ferm, exigent, dar nu dur, simpatic, dar fără a face concesii, el trebuie să îşi poată
controla propriile trăiri, furia, nerăbdarea, simpatia şi să îşi poată păstra sângele rece
indiferent de situaţie. De asemenea, trebuie să poată disimula între trăirile sale şi
ceea ce lasă să fie perceput de către minor – de exemplu, degeaba încearcă o
tactică amicală, de apropiere faţă de minor, simulând o conduită persuasivă, dacă nu
îşi corectează asprimea vocii şi scânteierea ochilor sau este inutil să adopte o
atitudine fermă, simulând o conduită forte, dacă privirea rămâne blândă şi dacă
vocea păstrează inflexiuni conciliante.
Pe de altă parte, trebuie să aibă mereu în vedere faptul că practica a
demonstrat că ameninţările sau tonul tăios îndârjesc unele persoane, făcându-le
refractare la colaborare, în timp ce o atitudine de apropiere şi simpatie le poate
determina pe acestea să învingă limitele tăcerii şi ale emoţiilor.

83
C. Aniţoaie, V. Bercheşan, în colectiv, op. citată., pag. 90
84
Florin Ionescu, Criminalistică, Editura Universitară, volumul II, Bucureşti, 2010, pag. 585
85
Tiberiu Bogdan, Curs introductiv în psihologie judiciară, Bucureşti, 1957, pag. 583-624
  3.4.4 Ascultarea altor categorii de martori

Ascultarea martorilor oculari

De la martorii oculari, prezenţi la desfăşurarea evenimentelor, se pot lua cele

mai complete şi veridice declaraţii.
Pe parcursul ascultării acestor martori este indicat să se insiste pe scoaterea
în evidenţă a tuturor detaliilor legate de condiţiile în care au avut loc faptele şi s-a
realizat perceperea lor.
Cu ajutorul acestor martori trebuie reconstituite scenele din desfăşurarea
faptelor, evenimentelor sau împrejurărilor de fapt pe care aceştia le-au perceput sau
cred că le-au perceput. De exemplu, în cazul accidentelor de circulaţie, martorii se
sesizează despre acestea ca urmare a zgomotului produs sau a strigătului persoanei
vătămate. 86
Totuşi, organul de urmărire penală trebuie să manifeste circumspecţie,
deoarece mărturia acestor martori este supusă devierii din cauza acţiunii unor
multitudini de factori, obiectivi şi subiectivi. În aceste condiţii, martorii au tendinţa de
a completa declaraţiile cu presupunerile, părerile sau concluziile personale
referitoare la ceea ce s-a petrecut până în momentul în care s-au sesizat despre
producerea evenimentului. 87 Astfel, trebuie stabilite faptele şi împrejurările pe care
martorii oculari le-au perceput într-adevăr, şi “contribuţiile” pe care le aduc
declaraţiilor.
Prin ascultarea acestei categorii de martori se vor solicita în mod deosebit
declaraţiile privind condiţiile de percepere şi măsura în care pot să contribuie pe
baza celor memorate, la identificarea făptuitorilor în cazul prezentării acestora pentru
recunoaştere.

Ascultarea martorilor care au luat cunoştinţă indirect despre faptele sau

împrejurările ce formează conţinutul declaraţiilor
Datorită faptului că infracţiunile săvârşite sunt foarte variate, la fel şi măsurile
luate de infractori, numărul persoanelor care iau cunoştinţă în mod indirect de
împrejurările faptei uneori sunt destul de reduse.
Din această cauză cei mai mulţi martori fac parte din rândul persoanelor ce
iau indirect cunoştinţă despre faptele şi împrejurările în legătură cu care urmează să
depună. De aici atenţia ce trebuie acordată stabilirii persoanelor care urmează să fie
ascultate în această calitate, determinarea problemelor ce pot fi lămurite prin
ascultare, precum şi verificarea şi aprecierea declaraţiilor obţinute.
Aceşti martori vor fi întrebaţi cu privire la persoanele de la care au aflat datele
pe care le deţin şi li se va cere să reproducă afirmaţiile acestora cu privire la faptele
şi împrejurările ce fac obiectul mărturiei. Verificarea afirmaţiilor astfel obţinute
impune ascultarea persoanelor de la care martorii au aflat cele relatate, stabilirea
faptului dacă sunt sau nu de buna-credinţă, precum şi dacă au perceput, reţinut şi
difuzat fidel cele petrecute în realitate.

86
C. Aniţoaie, V. Bercheşan, în colectiv, op. citată., pag. 109
87
Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag.178
 La aprecierea acestor declaraţii trebuie să se ţină seama atât de posibilităţile
şi poziţia persoanelor care au perceput şi transmis informaţiile, cât şi de cele ale
martorilor ce se prezintă în faţa organelor de urmărire penală cu ocazia ascultării.
Numai aşa, declaraţiile obţinute din surse mediate vor putea fi admise în cauză ca
având valoare pentru aflarea adevărului.

Ascultarea martorilor propuşi de părţi

Ascultarea tuturor martorilor propuşi de părţi este obligatorie, indiferent dacă
sunt chemaţi să confirme sau să infirme cele afirmate.
Înainte de a se asculta aceşti martori, organul de urmărire penală va proceda
la o temeinică cunoaştere a acestora: cine sunt, în ce relaţii se află cu părţile,
interesul pe care-l au în cauză, dacă s-a încercat cumpărarea lor sau nu, date
despre personalitatea lor, şi altele. Este posibil ca aceşti martori să nu ştie pentru ce
fapte sau împrejurări au fost chemaţi să depună mărturie. În acest caz este indicat
ca martorilor să li se pună întrebări despre fiecare aspect, amănunt în legătură cu
care s-a solicitat ascultarea lor, inclusiv a relaţiilor în care se află cu părţile în cauză.
În ascultarea acestor categorii de martori, întrebările pe mai multe variante,
cele de rezervă ori cele care să oblige martorii să furnizeze amănuntele prin care se
asigură verificarea informaţiilor făcute, trebuie să stea, în mod special, în atenţia
organului de urmărire penală. 88
În declaraţia scrisă se vor consemna atât răspunsurile lor, cât şi întrebările
care le-au generat. Astfel, organul de anchetă înlătură posibilitatea ca unii din aceşti
martori să fie determinaţi ulterior să facă declaraţii mincinoase.

Ascultarea martorilor care nu cunosc limba română

În ascultarea acestui tip de martori, trebuie să se aibă în vedere nivelul de
dezvoltare psihică şi intelectuală, profesia, naţionalitatea, ţara de origine a
martorului.
Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română se face cu ajutorul unui
interpret. Un străin, care nu cunoaşte limba română, poate fi întrebat despre faptele
la care a fost martor ocular, ca şi despre faptele pe care le-a auzit şi a avut
posibilitatea să le înţeleagă. De asemenea, ascultarea se va desfăşura într-o
atmosferă de calm şi de sobrietate, iar întrebările adresat vor fi precise şi clare,
vizând în exclusivitate împrejurările de fapt.
În cazul cetăţenilor străini se cuvine privită cu înţelegere o anumită stare de
nervozitate sau nelinişte, de superioritate, ce poate fi înlăturată prin discuţii
prealabile, însoţite de eventuale explicaţii privind rolul lor în elucidarea cauzei cu
care sunt ascultaţi, precum şi informarea cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care
le au în calitate de martori.
Din punct de vedere tactic, în ascultarea celor care nu cunosc limba română,
trebuie să se ţină seama de zona de provenienţă, de tipul de educaţie primit, de
particularităţile sistemului judiciar din ţara lor, chiar dacă este fără incidenţă faţă de
cazul dat, fără, însă, nici o abatere de la normele sau principiile noastre de judecată.
Obligaţiile interpretului sunt aceleaşi cu cele ale martorului, el trebuind nu
numai să păstreze secretul datelor de care a luat cunoştinţă, dar să şi traducă fidel,
corect, întreaga declaraţie şi răspunsurile la întrebări, în caz contrar săvârşind
infracţiunea de mărturie mincinoasă.

88
Adriana Iuliana Tudorache, op.citată, pag. 181
 În prezent, datorită stabilirii unui număr semnificativ de străini în România, din
zonele Orientului, nu trebuie neglijat faptul că mulţi înţeleg limba română, însă se
prefac că nu o cunosc.

Ascultarea martorilor cu dizabilităţi fizice sau psihice

Ascultarea martorilor surdo-muţi

În cazul în care un martor este surd sau mut, este necesară folosirea unui
interpret, care să ajute la înţelegerea dintre persoana anchetată şi anchetator. De
asemenea, pentru o mai bună înţelegere a acestor persoane, la interogatoriu poate
să participe un logoped.
Interpretul trebuie să cunoască alfabetul acestor persoane pentru a se putea
înţelege în mod direct cu acestea. Când totuşi acest lucru nu este posibil, persoana
ascultată poate să scrie pe o foaie răspunsurile la întrebările ce i se pun şi trebuie să
explice în scris tot ceea ce cunoaşte în legătură cu cauza pentru care este
anchetată.
Totuşi, o parte dintre aceşti martori cu toate dificultăţile de percepţie auditivă
şi de exprimare, pot comunica fără ajutorul unor interpreţi, datorită pregătirii
efectuate în şcolile de specialitate. Ca urmare, anchetatorul are datoria să se
intereseze, în prealabil asupra acestor împrejurări.
Ascultarea propriu-zisă se caracterizează prin aceea că relatarea liberă a
martorului surdo-mut este mult mai anevoioasă, ponderea urmând să o deţină
întrebările, foarte precise şi clar exprimate. Vor fi vizate aspectele pe care martorul
le-a perceput vizual, deşi el poate să înţeleagă, şi chiar foarte bine, conţinutul unei
discuţii după mişcarea buzelor.
Ascultarea trebuie să se facă cu mult calm şi răbdare, mai ales că surdo-muţii
sunt deseori susceptibili şi irascibili, anchetatorul trebuind să fie atent dacă starea de
nervozitate este firească, sau dacă nu reprezintă o simulare a surdo-mutului, ori o
reacţie la un comportament inadecvat stării de handicapat.

Ascultarea martorilor nevăzători

Ascultarea acestei categorii de martori este de mare importanţă, deoarece,

deşi suferă de acest handicap de vedere, ei au toate celelalte simţuri extrem de
dezvoltate, putând reţine anumite elemente mult mai importante şi mai valoroase
decât un martor văzător.
Aceşti martori au un simţ tactil şi auditiv foarte bine dezvoltat, care le permite
să perceapă mult mai bine sunetele, să recunoască persoanele după voce sau să-şi
dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lor după zgomotele pe care le aud. De
aceea, mărturia nevăzătorului poate fi fără rezerve.
Ascultarea acestor martori trebuie să se facă cu mare atenţie, ţinând cont de
faptul că acestea, din cauza handicapului major pe care îl au, pot fi predispuse la
săvârşirea unor infracţiuni din culpă. De asemenea, pentru înlăturarea oricăror
suspiciuni cu privire la veridicitatea celor consemnate, este recomandabil ca
ascultarea persoanei nevăzătoare să se facă în prezenţa unui martor asistent.
 La sfârşitul întocmirii procesului-verbal, pentru ca martorul să poată semna,
anchetatorul îi poate conduce mâna. În cazul în care martorul refuză, acest lucru se
consemnează în procesul-verbal. 89

Ascultarea martorilor handicapaţi psihic

Ascultarea handicapaţilor care prezintă diferite afecţiuni psiho-patologice,

dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită şi efectuată cu multă
precauţie, solicitându-se şi ajutorul unui medic specialist. 90
Ascultarea se face într-un cadru lipsit de factori stresanţi, indicată fiind
deplasarea organului judiciar la domiciliul martorului sau la locul de internare al
acestui. Realizarea contractului psihologic, câştigarea încrederii martorului este
esenţială pentru obţinerea rezultatului scontat prin audiere.
În luarea depoziţiilor alienaţilor, a dezechilibraţilor şi debililor mintali, a celor
suferind de diferite psihopatii, accentul va fi pus pe ascultarea lor liberă şi cât mai
puţin pe întrebări, câteodată acestea trebuind să fie evitate. În linii mari, regulile
tactice de ascultare sunt cele aplicabile copiilor şi bătrânilor, atenţie specială
acordându-se mitomanilor, afirmaţiile acestora urmând să fie serios verificate şi
interpretate într-un mod critic, mitomania presupunând, însă, un diagnostic
diferenţiat.91

Ascultarea martorilor handicapaţi fizic

În acest caz sunt avuţi în vedere martorii care au un handicap fizic morfologic
sau funcţional.
Ascultarea acestor persoane se face ca şi în cazul ascultării persoanelor
normale, ţinându-se cont de aceleaşi reguli şi etape ale ascultării, deoarece în lipsa
unor anomalii, persoanele handicapate fizic sunt normale din punct de vedere al
capacităţilor intelectuale. Totuşi, uneori, din cauza faptului că trăiesc într-un mediu
nefavorabil, personalitatea lor poate deveni fragilă, cu pronunţate note de anxietate,
frustrare, conflicte şi tensiuni interioare, susceptibilitate şi sensibilitate excesivă,
ceea ce îngreunează adaptarea şi relaţionarea cu cei din jur.
Această categorie de persoane handicapate, în special cele locomotorii,
trebuie să fie în compania unui însoţitor care poate sau nu să asiste la interogatoriu.
De regulă, ascultarea se face la sediul organului de cercetare, însă, în cazul
în care starea persoanei care urmează să fie ascultată este deosebit de grea,
organul judiciar se poate deplasa la domiciliul acesteia sau la locul internării.
Pe tot parcursul ascultării, anchetatorul trebuie să dea dovadă de mult tact şi
răbdare, iar dacă starea de sănătate a martorului nu îi permite să semneze procesul-
verbal, anchetatorul va consemna acest lucru la sfârşitul procesului-verbal.

 3.4.5 Metode şi mijloace de fixare

şi apreciere a declaraţiilor martorilor

89
V.Bercheşan, I.N.Dumitraşcu, Probele şi mijloacele de probă, Ed. M.I, Bucureşti, 1994, pag.83
90
Prof. Dr. Vladimir Beliş, Medicină legală. Curs pentru facultăţile de drept, ediţia a III-a, Editura
Juridică, Bucureşti, 2002, pag. 260
91
Emilan Stancu, Criminalistică, Ediţia a III-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2010pag. 83-86
 Declaraţiile martorilor trebuie consemnate în scris. Valoarea probei
testimoniale depinde ce modul în care ceea ce prezintă martorii este selectat şi
consemnat în declaraţiile acestora.92
La consemnarea declaraţiilor date de martori, se va reţine numai ceea ce este
esenţial ca valoare pentru cauză. Astfel, prezintţ valoare numai ceea ce martorii au
perceput, neconsemnându-se concluziile, părerile şi presupunerile lor.
Organul de urmărire penală va consemna declaraţiile pe formulare tip, însă, în
cazul în care doreşte să consemneze personal declaraţiile, îi se vor pune la
dispoziţie coli obişnuite. În acest caz, în declaraţie vor fi menţionate atât prevederile
pentru formularul tip, obiectul cauzei pentru care sunt audiaţi martorii, cât şi
jurământul şi avertizarea cu privire la consecinţele nedeclarării adevărului.
Pe cât mai mult posibil, organul de urmărire penală trebuie să evite să
prelucreze informaţiile, redând depoziţia, cu expresiile specifice, termenii uzuali
folosiţi de martori, înlocuind terminologia doar când se impune eliminarea unor
expresii indecente. De asemenea, declaraţiile nu vor prezenta adăugiri sau
ştersături, iar dacă totuşi se întălnesc, vor fi clarificare de martor şi de anchetator.
Spaţiile libere se barează pentru a nu putea fi completate cu alte date.
În final, declaraţie se va citi martorului, sau o poate el însuşi citi dacă solicită,
după care o va semna pe fiecare pagină. Dacă refuză se semneze sau nu poate să
semneze, despre acest fapt sa va face menţiune pe declaraţie.

Procesul-verbal de ascultare
Procesul-verbal de constatare reprezintă cel mai important mijloc de fixare a
declaraţiilor martorilor date în faţa organului de judiciar. Aceste mijloc de probă
trebuie să respecte o anumită formă şi succesiune a declaraţiilor făcute de martor. 93
Între procesul verbal al primei ascultări şi cel al audierii repetate, sub aspect
formal nu sunt deosebiri semnificative, în schimb, conţinutul le imprimă unele nuanţe
proprii, mai ales în partea descriptivă.
Procesul verbal al audierii primare are trei părţi principale:94
 partea introductivă – cuprinde data şi orele ascultării, locul, numele şi
prenumele organului judiciar, datele personale ale celui ascultat şi ale
persoanei care îl asistă, cauza penală în care se iau declaraţii. Tot aici se
menţionează dacă declaraţiile se mai fixează şi prin alte mijloace,
specificându-se caracteristicile acestora cu toate detaliile tehnice
semnificative. De exemplu: 15 mai 1996; ora 10:25; Procuror S.P. din cadrul
Procuraturii locale Mediaş jud. Sibiu; sediul Poliţiei; martorul C.M; născut la
data de....... în localitatea......., etc.
 partea descriptivă – este o oglindă a întregului proces de ascultare. Aici se
consemnează discuţiile prealabile, relatarea liberă detaliată, pe cât posibil cu
cuvintele folsite de persoana ascultată, ce anume intervenţii au fost făcute în
timpul ascultării de către organul judiciar sau din partea persoanei
participante, întrebările şi răspunsurile. În cadrul procesului verbal al
ascultării repetate, spre deosebire de prima ascultare, această parte va
cuprinde numeroase referiri la afirmaţiile anterioare, dându-se explicaţii
suplimentare cu privire la unele secvenţe sau detalii.

92
Florin Ionescu, Criminalistică, Editura Universitară, volumul II, Bucureşti, 2010, pag. 191
93
Ion Mircea, op. citată, pag. 289
94
Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 192
  încheierea – această parte cuprinde ora terminării ascultării cu precizarea că
întregul proces verbal este cunoscut prin lectură proprie sau prin citirea de
către altă persoană, cu menţionarea numelui şi prenumelui acesteia, după
care urmează semnăturile organului judiciar şi ale persoanelor participante
când este cazul.

În ceea ce priveşte procesul verbal întocmit cu ocazia confruntării, acesta va fi

structurat pe două coloane, câte una pentru fiecare parte ascultată, sub formă de
întrebări şi răspunsuri.
Consemnarea trebuie să fie clară, precisă, detaliată, cu respectarea
succesiunii procedurii faptelor şi cât mai complexă, neomiţând nimic din ce ar putea
interesa cauza.

Fonograma şi videograma
Reprezintă un mijloc tehnic de fixare a declaraţiilor la care, în practica
judiciară, se recurge destul de des, mai ales în situaţiile în care se urmăreşte
reţinerea întregului răspuns, a întregii declaraţii cu cuvintele şi expresiile utilizate de
martor.
Marele avantaj al acestui mijloc de fixare a declaraţiile este acela că se pot
imprima toate discuţiile purtate în cadrul ascultării, adică permite reţinerea integrală,
nealterată a declaraţiilor. De asemenea, prezintă un interes deosebit din punct de
vedere psihologic întrucât modulaţiile vocii, pauzele şi şovăielile persoanei, se pot
folosi în procesul aprecierii probelor.95
Totuşi, deşi oferă avantajul obiectivităţii şi maximei fidelităţi, sub aspect tactic,
acest mijloc de fixare a declaraţiilor prezintă şi un mare dezavantaj în sensul că
poate influenţa negativ originalitatea declaraţiilor. În asemenea situaţie, chiar dacă
persoana audiată, martorul, doreşte să spună adevărul, dorind să fie cât mai
convingătoare, poate introduce în vorbire fraze care nu-i sunt proprii şi poate
completa declaraţiile cu secvenţe imaginare, nepercepute, din evenimentul
infracţional. Dacă persona nu este sinceră, ştiind că se imprimă tot ce spune, se va
gândi mai atent asupra modului de prezentare a declaraţiilor, chibzuind şi asupra
modului de construcţie a frazelor. Astfel, putem spune că indiferent de atitudinea sa,
de buna sau de rea credinţă, martorul poate fi influenţată folosirea acestui mijloc de
fixare a declaraţiilor, nedesfăşurându-se în toată amploarea sa spirituală şi astfel
apare o nouă modalitate prin care adevărul poate fi denaturat.
Un alt aspect important este acela că organul judiciar trebuie să aducă la
cunoştinţa persoanei ascultate faptul că se va utiliza acest mijloc de fixare a
declaraţiilor. La începutul benzii se vor imprima timpul şi locul imprimării, datele
persoanei ale celui ascultat, numele şi prenumele organului judiciar, datele tehnice
ale aparatului pe care se înregistrează, ale benzii, şi numărul de turaţii pe secundă.
Acestor date urmează întregul proces al ascultării. La final, se ascultă banda
întreagă, după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele
înregistrate corespund cu ceea ce a declarat ea. 96Apoi, mijlocul pe care s-a
înregistrat se va sigila şi împacheta, lucru ce va fi consemnat şi în procesul verbal.

Verificarea şi aprecierea declaraţiilor

95
Ion Anghelescu, Folosirea fonogramei şi videogramei magnetice în procesul penal, în Revista
română de drept, nr.1/1970, pag. 111-117, citat în Ion Mircea
96
Emilan Stancu, Criminalistică, Ediţia a III-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2010, pag. 598-599
 Declaraţiile martorilor trebuie verificate, pe de o parte, prin compararea
conţinutului acestora cu celelalte mijloace de probă, verificate şi administrate în
cauză, iar pe de altă parte, prin efectuarea diverselor activităţi de urmărire penală.
Astfel, declaraţiile martorilor pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a
părţii vătămate ori chiar a învinuiţilor sau inculpaţilor implicaţi în cauză. De
asemenea, pot fi folosite reconstituirile pentru a stabili posibilitatea martorilor de a
percepe şi de a memora. Pot fi folosite înscrisuri sau constatări medico-legale pentru
a dovedi anumite afecţiuni ale martorilor, ce ar putea influenţa posibilitatea acestora
de percepere, memorare şi redare a unor fapte sau împrejurări. Nu trebuie omise
nici celelalte activităţi desfăşurate în cauză, precum: percheziţiile, constatările
tehnico-ştiinţifice, expertizele criminalistice, şi altele.
Aprecierea probelor constituie etapa finală a activităţii organelor de urmărire
penală şi reprezintă rezultatul verificării lor şi al concluziilor formulate privind
existenţa sau inexistenţa faptelor rezultate din declaraţiile date de martori.
Cu alte cuvinte, aprecierea constă în stabilirea sincerităţii şi veridicităţii
declaraţiilor, ea presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite, cât şi un
studiu al calităţii surselor directe şi indirecte din care provin datele.
Sinceritatea şi veridicitatea nu trebuie confundate. Sinceritatea declaraţiilor
martorilor depinde de personalitatea acestora, de convingerile intime că tot ceea ce
afirmă reprezintă adevărul. În schimb, veridicitatea declaraţiilor înseamnă
corespondenţa între faptele relatate şi cele petrecute în realitate, de unde concluzia
că, în procesul ascultării martorilor trebuie să se urmărească nu numai obţinerea
unor declaraţii sincer, ci şi veridice.97
În acest fel, declaraţiile martorilor se apreciază în coroborare cu întregul
material probator administrat în cauză. Numai în măsura în care aceste declaraţii
sunt confirmate şi de celelalte materiale verificate ale cauzei, se poate afirma că ele
reflectă realitatea.

97
Aniţoaie Constantin, Bercheşan Vasile, în colectiv, Tactică criminalistică, Ministerul de Interne,
Serviciul editorial şi cinematografic, 1989, pag. 109
  3.2.2 Examinarea cadavrelor cu ocazia cercetării la fata locului

Activităţi desfăşurate la faţa locului

În general, examinarea unui cadavru presupune luarea măsurilor necesare într-

o anumită ordine, ceea ce va garanta că nimic nu va fi uitat sau trecut cu vederea. În
continuare sunt descrişi paşii urmaţi într-o examinare când este prezent şi medicul
legist. Dacă medicul legist nu ajunge în timp util, examinarea se va desfăşura în
acelaşi mod, dar acţiunile investigatorului trebuie să fie gândite în aşa fel încât
indiciile pe care le poate observa şi examina doar un medic legist să fie cât mai bine
protejate.
 prima măsură care trebuie să fie luată este confirmarea semnelor
morţii. Starea cadavrului în momentul constatării morţii trebuie să fie
menţionată în procesul-verbal de CFL.
 individualizarea cadavrului prin atribuirea unui număr sau a unei litere.
 fotografierea cadavrului. Toate fotografiile iniţiale trebuie să fie făcute
înainte de mişcarea cadavrului. Toate fotografiile vor fi metrice, utilizându-se fie
banda decimetrică (pentru fotografiile de orientare şi schiţa), fie un etalon gradat
milimetric (pentru fotografiile de detaliu). Se vor efectua fotografii: din lateral
(ambele părţi), ale bustului (se recomandă fotografierea pe bază mică), de
detaliu a feţei (indiferent dacă este toaletat sau nu cadavrul şi chiar dacă faţa
nu este complet vizibilă), ale profilelor, ale poziţiei mâinilor/picioarelor, ale
poziţiei şi stării obiectelor de îmbrăcăminte / încălţăminte, ale
bijuteriilor/ceasurilor, ale aspectelor care au/pot avea legătură cu cauza morţii
sau care oferă indicii (de ex. obiecte ţinute în mână, laţuri/noduri, urme de
încălţăminte pe hainele/corpul cadavrului etc.), ale direcţiei de curgere a
sângelui din răni (pot indica modificarea poziţiei cadavrului). Dacă din anumite
motive a fost modificată poziţia cadavrului după găsirea sa (de exemplu familia
l-a acoperit cu o pătură sau echipele medicale au încercat resuscitarea), se
fotografiază în poziţia în care se află acesta. Dacă este relevant pentru
cercetare, se reconstituie (pe cât posibil) poziţia originală şi se fotografiază. În
timpul examinării de către medicul legist, aparatul foto se ţine pregătit pentru a
fotografia unele aspecte în timpul examinării. Când cadavrul este îngropat total
sau parţial, se marchează şi se fixează locaţia în care se află, chiar dacă nici o
porţiune din cadavru nu este vizibilă. Foarte importante sunt urmele de
încălţăminte prezente pe/în jurul gropii, precum şi starea vegetaţiei (contribuie
la estimarea vechimii gropii), de exemplu uscată total/parţial, lăstari tineri etc.
 efectuarea schiţei poziţiei cadavrului. Pentru că poziţia corpului va fi
modificată, se vor face semne pe podea, de exemplu la partea superioară a
capului, urechi, coate, mâini, vintre, genunchi, călcâie, vârful degetelor de la
picioare. Întregul contur al corpului poate fi trasat cu o linie continuă. În situaţia
în care cadavrul se află pe un loc moale, poziţia sa va fi marcată într-un mod
similar. Dacă după ce corpul a fost ridicat este necesară reconstituirea poziţiei
originale, acest lucru se poate face uşor pe baza conturului trasat anterior. Se
marchează (se măsoară şi se notează) poziţia cadavrului în raport cu cel mai
apropiat obiect de mobilier, obiect sau punct fix.
 descrierea şi examinarea cadavrului. Se recomandă ca această etapă
să se facă simultan cu fotografierea, pentru nu fi omis nici un aspect şi pentru a
exista concordanta între cele două etape. Descrierea se face de către medicul
legist, de către lucrătorii de cercetare penală şi de către criminalişti. Se descriu
în detaliu obiectele de îmbrăcăminte (tipul, culoarea, modelul prezent pe
acestea, materialul din care sunt confecţionate, etichetele prezente, inscripţiile,
deteriorările), se notează poziţia exactă a hainelor, dacă sunt proprii sexului
victimei şi dacă sunt adecvate sezonului, poziţia şi ordinea în care sunt dispuse
pe cadavru, urmele de târâre, de murdărire recentă sau alte probe prezente pe
îmbrăcăminte, prezenţa, starea şi poziţia nasturilor şi a celorlalte accesorii de
fixare. Se examinează buzunarele hainelor pentru că uneori este necesar să se
stabilească rapid dacă există acte de identitate, portofel, ceas sau alte obiecte
de valoare. Această examinare trebuie să se facă cu o grijă deosebită astfel
încât să se poată restabili uşor poziţia anterioară a hainelor. Trebuie să se
noteze dacă buzunarele sunt întoarse pe dos - acest lucru indică faptul că au
fost deja examinate. Toate obiectele descoperite vor fi ridicate, fixate fotografic,
descrise şi ambalate individual. Se verifică împreună cu medicul legist
corespondenţa dintre leziunile create pe corpul victimei şi urmele identificate pe
obiectele de îmbrăcăminte. Este de preferat să se descrie mai întâi capul, apoi
trunchiul, mâinile şi în final picioarele.
 Capul este descris şi examinat în raport cu poziţia sa fata
de corp, dacă ochii sau gura sunt deschise, culoarea pielii, leziunile,
prezenţa sângelui, starea părului, prezenţa salivei, a flegmei, a
vomei şi a corpurilor străine (sol, nisip, materii vegetale, păr etc.).
Direcţia curgerii lichidelor se determină cu uşurinţa pe pielea feţei şi
trebuie notată pentru că pot apărea modificări ale acesteia pe durata
transportului.
 la examinarea trunchiului, se va nota poziţia sa, orice
înclinare sau răsucire, poziţia hainelor vizibile, prezenţa cutelor şi a
rănilor, prezenţa sângelui, a salivei, a flegmei, a vomei şi a corpurilor
străine (în special păr).
 examinarea braţelor şi a picioarelor se face în acelaşi
mod ca şi cea a trunchiului. Mâinilor li se va acorda o atenţie
deosebită. Prezenţa inelelor, a bijuteriilor sau a ceasului de mână ori
semnele lăsate de acestea trebuie să fie notate. Obiectele străine
vor fi colectate, în special fragmentele de păr şi de piele de sub
unghii. Dacă nu se poate face o examinare detaliată a mâinilor la
fata locului, acestea trebuie să fie ambalate în pungi din hârtie prinse
la încheieturi (de ex. cu bandă scotch). Se acordă o atenţie
deosebită tălpilor încălţămintei pentru stabilirea prezenţei urmelor de
sânge sau a altor materiale pe care a călcat victima.
 cadavrul se examinează (împreună cu medicul legist)
pentru a se stabili: prezenţa leziunilor şi a eventualelor urme de
autoapărare; armele, instrumentele, mijloacele întrebuinţate de autor
la comitere faptei; posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare
de către victimă; corespondenţa dintre locul unde a fost găsită
victima şi locul real al comiterii infracţiunii; aspectele negative care
nu concordă cu natura morţii (de ex. leziuni de apărare în caz de
sinucidere).
 când cadavrul este îngropat total sau parţial, acesta se
dezgroapă cu atenţie, fără a-i cauza alte leziuni - acest lucru este
valabil mai ales în cazurile când se folosesc lopeţi, târnăcoape ori
alte asemenea unelte. Pe măsură ce cadavrul este dezgropat, se
 efectuează fotografii iar întregul proces se videofilmează.
 după scoaterea cadavrului, acesta se aşează pe o folie
din material plastic sau pe un cearşaf curat şi se examinează în
modul descris mai sus. Obligatoriu se descrie şi se notează poziţia
avută de cadavru în groapă. Se măsoară lungimea, lăţimea (sau
diametrul) şi adâncimea gropii. În momentul scoaterii cadavrului este
posibil ca o parte din pământul afânat, cu care a fost acoperit
cadavrul, să cadă în fundul gropii pentru măsurarea adâncimii gropii
acesta trebuie să fie îndepărtat iar măsurătoarea se face până la
porţiunea de sol mai compact. Pământul scos din groapă trebuie să
fie examinat pentru a fi descoperite orice obiecte sau probe
materiale care au legătură cu cauza - prin cernere pot fi descoperite
obiectele de mici dimensiuni. Trebuie să se acorde o atenţie
deosebită prezenţei oricărui material/oricărei substanţe neobişnuite şi
care diferă de restul solului sau obiectelor folosite pentru acoperirea
cadavrului, de ex. var nestins.
 se colectează toate probele/mijloacele materiale de probă care sunt
prezente pe cadavru şi care pot cădea în timpul manipulării sau al transportului
(urme materie, fire de păr etc.). Se fixează fotografic şi se ridică obiectele
prezente asupra cadavrului.
 după ce se examinează părţile vizibile ale corpului, poliţistul trebuie
să încerce să interpreteze cursul evenimentelor pe baza observaţiilor făcute.
Estimarea poliţistului trebuie să ia în calcul şi opiniile altora, în special ale
patologului.
 examinarea detaliată a părţilor acoperite de haine nu se face de
regulă la faţa locului decât în prezenţa şi la cererea medicului legist. În mod
normal, corpul nu va fi dezbrăcat până în momentul autopsiei.
 după ce corpul a fost fotografiat şi descris în detaliu şi după ce a fost
transportat din zonă, zona de sub cadavru trebuie să fie examinată (o probă
esenţială este posibil să fi fost ascunsă sub cadavru). Gloanţele sau
fragmentele de gloanţe trec uneori prin corp, dar sunt oprite de haine. Proiectilul
se poate rostogoli afară din haine şi poate rămâne neobservat dacă nu se
acordă o grijă deosebită ridicării şi transportării cadavrului. Chiar şi în situaţia în
care corpul este bine ambalat pot cădea stropi de sânge. Asemenea urme pot
induce în eroare dacă nu sunt observate. Persoanele care ridică pentru a
transporta corpul trebuie să fie avertizate să nu calce pe sânge. Dacă este
necesar, hainele pot fi fixate în poziţia originală cu bolduri sau cu agrafe. În
anumite cazuri, corpul poate fi depozitat pe un cearşaf din bumbac sau pe o folie
din material plastic. Acest lucru este parţial pentru protejarea cadavrului
împotriva contaminării şi parţial pentru a preveni pierderea probelor minuscule.
 se recomandă ca un poliţist să însoţească cadavrul la spital, la
morgă sau în alt loc unde se face autopsia.

Activităţi desfăşurate cu ocazia autopsiei

Cadavrul trebuie să fie dezbrăcat de către personalul medical, în

prezenţa criminalistului, respectând cu stricteţe regulile de prevenire a
contaminării/intercontaminării; este recomandat să se aşeze un cearşaf sau o folie din
material plastic sub cadavru pentru a nu se pierde probele care se desprind şi cad.
Toate probele/mijloacele materiale de probă se colectează, se ambalează şi se
sigilează conform regulilor specifice.
o obiectele de îmbrăcăminte se fotografiază (în ansamblu, după care în detaliu
toate deteriorările, etichetele, inscripţiile şi peticele) şi se ambalează
individual în saci din hârtie după ce au fost uscate.
o dacă nu au fost ridicate la faţa locului, se colectează depozitele subunghiale.
Numai după această etapă se trece la amprentarea cadavrului pentru
eliminări.
o se informează personalul medical cu privire la necesitatea colectării
secreţiilor vaginale (dacă se impune, şi a celor orale).
o se colectează prin smulgere fire de păr din diverse zone ale corpului (scalp,
piept, pubis).
o fixarea prin fotografiere metrică a cadavrului. Se efectuează fotografii: din
lateral (ambele părţi), ale bustului (se recomandă fotografierea pe bază
mică), de detaliu a feţei (înainte şi după toaletarea cadavrului), ale
semnelor particulare, ale zonelor care prezintă leziuni (fotografii schiţa),
ale profilelor, de detaliu ale tuturor leziunilor şi ale aspectelor indicate de
medicul legist. În cazul fotografiilor de detaliu ale leziunilor, este foarte
important ca axa longitudinală a obiectivului să fie perpendiculară pe planul
urmei (al leziunii), altfel vor apărea erori de ilustrare. De reţinut că prin
utilizarea blitz-ului pot apărea reflexii, mai ales că zonele fotografiate sunt
deseori ude/umede. Dacă este relevant (şi posibil), se ilustrează relaţia
dintre două leziuni, de exemplu orificiul de intrare şi cel de ieşire a glonţului se
uneşte cu o tijă şi se fotografiază din mai multe unghiuri.
o ca etalon metric se utilizează banda metrică şi etalonul gradat centimetric/
milimetric.
o se notează menţiunile medicului legist privind tipul şi natura leziunilor.
o în cazul unui cadavru cu identitate necunoscută se întocmeşte fişa C.I.N. cu
ajutorul medicului legist. Criminalistul, împreună cu medicul legist, se
pronunţa asupra vârstei aparente, taliei, tipului constituţional, tipului şi culorii
părului şi a ochilor.

 3.2.3 Reguli specifice cercetării la fata locului

în cazul morţii prin spânzurare

Spânzurarea este asfixia mecanică ce constă în comprimarea gâtului cu un laţ

sub acţiunea greutăţii propriului corp sau a unei părţi din acesta.
În cazul cercetării care implică un cadavru spânzurat se aplică aceleaşi reguli
menţionate anterior., la care se adaugă unele aspecte particulare:
o faza statică este foarte importantă pentru a fixa (prin videofilmare,
fotografiere, descriere, măsurători, schiţe) corespunzător probele (mai ales
pe sol sau pe podea) şi obiectele de interes care sunt prezente în jurul
cadavrului şi mai ales relaţia dintre acestea;
o cadavrul se fotografiază în poziţia în care se află în momentul descoperirii.
Dacă victima a folosit un obiect pe care s-a urcat pentru a ajunge la laţ,
relaţia dintre poziţia cadavrului şi obiect se fotografiază metric;
o capul cadavrului se fotografiază în detaliu, din ambele profiluri şi din spate
(dacă e posibil), pentru a se ilustra modul de poziţionare a laţului şi a nodului.
Se fotografiază modul de legare/prindere a laţului de obiectul de susţinere
 (cui, cârlig, balustradă, grindă, arbore etc.). Toate aceste aspecte se descriu
în detaliu şi se notează;
o pentru coborârea cadavrului pe sol se taie materialul folosit la spânzurare
(aproximativ din zona mediană, niciodată de lângă nod sau pe nod, iar
capetele libere se leagă între ele cu un alt fir textil mai subţire) şi se susţine
corpul pentru a nu se lovi în cădere. Corpul se aşează pe un cearşaf curat
sau pe o folie din material plastic şi se examinează în modul indicat anterior;
o se secţionează laţul din lateral sau din partea frontală, iar capetele libere se
leagă între ele cu un alt fir textil mai subţire. Nu se desface şi nici nu se
slăbeşte nodul laţului;
o zona de fixare de obiectul suport se secţionează în acelaşi mod şi capetele
libere se leagă;
o se examinează şi se descriu forma nodului şi modul de înnodare;
o la examinarea cadavrului, pe lângă aspectele prezentate anterior., se
descriu în detaliu şanţul de spânzurare şi lividităţile cadaverice. şanţul se va
descrie sub aspectul amplasării, direcţiei, numărului, formei, culorii,
dimensiunilor, reliefului, consistenţei şi particularităţilor, ţinându-se cont că în
dreptul nodului şanţul este absent sau mai puţin vizibil;
o se descriu celelalte leziuni de pe cadavru (hemoragii şi stază sanguină,
prezenţa lividităţilor în membrele inferioare şi în treimea inferioară - 14/16 ore
de la instalarea morţii);
o se interpretează mecanismul de formare a leziunilor în raport cu obiectele
găsite în jur;
o se examinează ţinuta vestimentară şi încălţămintea (existenţa fiecărui obiect
în parte, dacă sunt proprii sexului victimei şi dacă sunt adecvate sezonului;
poziţia şi ordinea firească în care sunt dispuse pe cadavru; caracteristicile
individuale ale fiecărui articol de uz vestimentar; urmele de târâre, de
murdărire recentă sau alte probe prezente pe îmbrăcăminte; prezenţa,
starea şi poziţia nasturilor şi ale celorlalte accesorii de fixare);
o se căută categoriile de urme nespecifice spânzurării în forma de suicid;
o este posibil ca materialul folosit pentru realizarea laţului să se rupă la prima
tentativă şi victima să cadă, dar aceasta mai poate încerca să se sinucidă
ulterior, chiar în alte locaţii. Acest lucru necesită o investigate foarte atentă
pentru e posibil ca victima să se fi lovit şi să-i fi curs sânge şi pe măsura ce a
mers prin locuinţa a răsturnat lucruri sau a lăsat urme de sânge care pot fi
interpretate ca urme de luptă.

Menţiuni:
 şanţul de spânzurare are un aspect tipic. Cea mai mare presiune
este exercitată în partea opusă punctului de susţinere. şanţul se continuă
în sus şi devine din ce în ce mai puţin profund pe măsură ce se apropie
de punctul unde există nodul. Marginile şanţului sunt încreţite în direcţia în
care funia a alunecat şi s-a strâns laţul.
 când spânzurarea se face într-o poziţie înclinată sau culcată,
şanţul este mai orizontal, ceea ce îi dă o asemănare cu strangularea, de
care poate fi uşor distinsă pentru că şanţul de spânzurare este mai puţin
marcat şi dispare în spatele gatului. Laţul poate aluneca spre în sus şi sunt
produse două sau mai multe şanţuri. Acest lucru poate duce la suspiciuni,
dar în general medicul legist nu are dificultăţi în elucidarea cazului.
 când un corp este spânzurat fără a atinge solul şi nu există un
 punct de sprijin, cum ar fi un scaun, masă, prag, piatră, buturugă, atunci
există motive să se suspecteze un omor. În asemenea cazuri, locul faptei
trebuie să fie examinat cu atenţie pentru a se determina dacă victima se
putea urca până în acel punct de ataşare a laţului. În cazul copacilor este
uşor să se găsească astfel de urme, de exemplu frunze sau crengi rupte,
muşchi dislocat, scoarţa etc. Un obiect cu rol de suport putea să fie
îndepărtat din greşeală pană la ajungerea poliţiei.
 în cazul spânzurărilor, lividităţile sunt prezente pe picioare, pe
tălpi, pe mâini şi imediat deasupra şanţului de spânzurare. Dacă lividităţile
nu sunt prezente în acest mod, se poate suspecta suspendarea
postmortem a corpului.
 prezenţa pe haine a noroiului, a frunzelor, a solului, a prafului
sau a altor materiale care nu sunt prezente la locul faptei trebuie să fie
documentată atent, ca şi prezenţa salivei, a sângelui sau a urinei care se
scurg în direcţii „greşite”. Dacă nodurile sunt făcute într-un mod dificil de
realizat de către victimă, acest lucru trebuie să fie atent investigat.
 în cazul sinuciderii prin spânzurare, persoanele dreptace
plasează de regulă nodul laţului în partea dreaptă a gâtului, în timp ce
persoanele stângace îl plasează în partea stângă.

 3.2.4 Reguli specifice cercetării la fata locului

în cazul morţii prin înec

Înecarea este o asfixie produsă prin obstrucţionarea orificiilor respiratorii cu

substanţe lichide şi pătrunderea ulterioară a acestora în căile respiratorii, în alveole şi
chiar în sânge. În cazul acestui tip de cercetare se aplică regulile care sunt
menţionate anterior.
În cazul decesului prin înec, principala (şi de regulă singura) sursă de urme şi
de mijloace de probă o reprezintă cadavrul, având în vedere că frecvent acesta este
transportat de apă pe distanţe mari.
În aceste cazuri, cercetarea presupune desfăşurarea următoarelor etape:
 fotografierea cadavrului atât în locul unde a fost descoperit, cât şi
imediat după scoaterea din apă;
 examinarea împrejurimilor zonei (inclusiv pe/în apă) unde a fost
găsit cadavrul în vederea descoperirii obiectelor care aparţin sau nu
victimei, precum şi a altor probe care interesează cauza (urme de
încălţăminte, ale unor mijloace de transport);
 examinarea de urgenta a cadavrului, deoarece acesta suferă
transformări rapide în contact cu aerul (descrierea în detaliu a tuturor
modificărilor cadaverice şi a pielii). Din acest motiv este indicat ca toate
pregătirile pentru examinarea pe mal a cadavrului să se facă înainte de
scoaterea acestuia din apă;
 leziuni posibile:
 leziuni specifice datorate apei: la orificiile respiratorii se
găseşte o spumă albă cu vezicule foarte mici (semn că moartea
s-a produs recent); piele cu aspect neregulat, rugos (piele de
gâscă); macerarea pielii la palme şi în zona plantară
(condiţionată de timpul cât a stat în apă cadavrul);
 leziuni de lovire provenite din lovirea corpului - de stânci,
 pietre, pilonii podurilor, elicele bărcilor etc. - ori din târârea
cadavrului într-o apă curgătoare şi atingerea de fundul albiei;
 leziuni provocate de animale (peşti, raci, rozătoare, păsări,
insecte acvatice), caracterizate prin detaşarea unor falange sau
chiar a unor membre, prin lipsa nasului, a buzelor, fără nici un
infiltrat sanguin;
 leziuni de putrefacţie, care încep de la cap şi se continuă
pe torace, unde apar pete roşiatice.
Atunci când sunt descrise leziunile existente pe cadavru, trebuie să se acorde
o mare atenţie delimitării acestora de leziunile produse cu ocazia scoaterii din apă -
de cârlige, frânghii, scafandri etc. - ori de cele survenite în urma manevrelor de
respiraţie artificială; ( se examinează ţinuta vestimentară conform regulilor
menţionate anterior - căutarea categoriilor de urme nespecifice înecului.)

 3.2.5 Reguli specifice cercetării la fata locului

în cazul morţii prin electrocutare

Electrocutarea reprezintă un complex de modificări patologice

morfofuncţionale, locale ori generale, care apar în momentul în care curentul
traversează corpul sau o parte din corpul unei persoane. În cazul acestui tip de
cercetare, se aplică regulile care sunt menţionate anterior.

Etape specifice:
 îndepărtarea de către un electrician a sursei de curent electric sau
deconectarea acesteia;
 la examinarea cadavrului se vor căuta leziunile specifice electrocutării:
 marca sau amprenta electrică - locurile pe unde a intrat şi a ieşit curentul;
 metalizarea - impregnarea pielii cu pulbere metalică fină care emană de la
obiectul conductor al curentului. Aceasta poate fi atât de mare încât apare
ca o decoloraţie a pielii, uneori neagră sau gri şi alteori verde-albastră;
poate fi determinată spectrografic, motiv pentru care trebuie sa fie
colectată;
 edemul electrogen - tumefierea dură şi paloarea pielii în apropierea
punctelor de contact;
 arsurile electrice - se întâlnesc mai des la cap şi la membre;
 stabilirea faptului dacă electrocutarea s-a produs accidental, ca urmare a
voinţei de suicid sau, mai rar, a unei intenţii criminale. În acest sens se va
căuta descoperirea împrejurărilor negative;
 identificarea surselor de curent electric, a conductorilor electrici, a
substanţelor conductoare de electricitate, a existenţei improvizaţiilor.

 3.2.6 Reguli specifice cercetării la fata locului

în cazul morţii prin trăsnire

Aspecte care delimitează trăsnirea de electrocutare

 fotografierea cadavrului şi a împrejurimilor unde a fost găsit acesta (mediul
ambiant poate avea modificări: pomi rupţi, pământ răscolit, case avariate,
obiecte din metal rupte sau îndoite, stabilirea traiectului descărcării
 electrice);
 examinarea cadavrului - în cazul trăsnetului, pe cadavru apar arsuri
superficiale, uneori cu aspect de ramificare, şi orificii cu marginile arse. Pot
exista urme pe gât şi în talpă; hainele pot fi rupte, obiectele metalice din
haine fuzionează, sunt arse chiar şi atunci când nu sunt prezente urme pe
corp;
 la examinarea obiectelor de îmbrăcăminte acestea pot fi rupte sau arse iar pe
talpa încălţămintei vor exista găuri.

 3.2.7 Reguli specifice cercetării la fata locului

în cazul utilizării armelor de foc

În cazul cercetării care implică un cadavru împuşcat sau folosirea armelor de

foc se aplică aceleaşi reguli menţionate anterior, la care se adaugă unele aspecte
particulare:
 cercetarea zonei în care s-a comis fapta pentru identificarea victimelor şi
pentru acordarea primului ajutor. Delimitarea ariei de investigat în funcţie
de modificările produse;
 căutarea, descoperirea, fixarea, marcarea poziţiei şi descrierea armei în
faza statică a cercetării. Ridicarea, scoaterea încărcătorului sau a
cartuşului aflat pe ţeavă (dacă este cazul), ambalarea şi sigilarea armei, în
faza dinamică a cercetării;
 dacă armei de foc îi lipsesc piese componente majore (ca de exemplu
închizătorul, ţeava/ţevile, încărcătorul), acestea se caută cu cea mai mare
atenţie, în special pe drumul parcurs de autor pentru a veni sau pentru a
pleca din locul faptei, în vegetaţia înconjurătoare, sub poduri sau în orice
alte locuri unde autorul le putea arunca sau ascunde. În nici un caz nu se
verifică starea de funcţionare a armei de foc la faţa locului;
 căutarea, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor papilare de pe armă;
 căutarea, descoperirea, fixarea şi ridicarea tuburilor, a gloanţelor şi a
cartuşelor;
 căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea prin fotografiere şi/sau
videofilmare, notarea poziţiei orificiilor sau a urmelor de ricoşeu create de
proiectile;
 stabilirea direcţiei (dacă este posibil şi a distanţei aproximative de tragere)
pe baza relaţiei dintre orificiile de intrare-ieşire, urmele de ricoşeu şi poziţia
tuburilor/proiectilelor. Dacă locul faptei este în aer liber, aceste lucruri sunt
in general greu de stabilit; uneori ramurile sau frunzele rupte indică
drumul parcurs de glonţ prin tufişuri, prin coroanele copacilor sau prin
garduri vii, însă după câteva ore aceste urme pot dispărea;
 dacă este prezent un cadavru şi dacă sunt indicii de suicid, se colectează
urmele suplimentare de tragere prezente pe mâna/mâinile acestuia sau
se protejează cu pungi din hârtie pentru colectarea ulterioară. În situaţiile
când autorul este identificat, se colectează cât mai repede posibil urmele
suplimentare de tragere prezente pe mâinile acestuia. Este indicat să nu
se încerce ridicarea urmelor suplimentare de tragere prezente pe hainele
victimei/autorului; este mai bine să se ridice hainele ca atare pentru
examinări detaliate în condiţii de laborator;
  stabilirea poziţiei cadavrului în raport cu arma şi dacă era posibil suicidul,
accidentul sau omorul;
 pe lângă aspectele menţionate anterior, examinarea cadavrului
presupune: localizarea orificiilor de intrare şi de ieşire ale proiectilului, a
urmelor rezultate din acţiunea flăcării, a urmelor rezultate din acţiunea
gazelor - ruptura sub formă de stea, urmele de funingine, urmele de
pulbere nearsă, inelul de metalizare, urmele de unsoare, existenţa fumului
şi a picăturilor de sânge pe mâna în care s-a aflat arma în momentul
tragerii;
 căutarea de înscrisuri care să justifice actul de suicid.

 3.2.8 Reguli specifice CFL în cazul morţii prin traume

mecanice folosind arme albe sau corpuri contondente

Din categoria armelor albe fac parte obiectele tăietoare, înţepătoare, tăietor -
înţepătoare şi cel despicătoare.
Cu ajutorul armelor albe se produc răni tăiat-despicate (cu toporul, securea,
sapa etc.), secţionate (cu briciul, lama, cuţitul etc.), înţepate (cu furca, cuie,
şurubelniţa, foarfecele etc.).
Cu ajutorul corpurilor contondente se pot produce excoriaţii, echimoze, plăgi,
entorse, luxaţii ori fracturi sau traumatisme grave care pot produce moartea victimei.
La faţa locului se găsesc urme de sânge sub formă de picături (împroşcare) sau
de bălţi.
Obiectele înţepătoare sau tăietor-înţepătoare produc leziuni care au formă
apropiată de obiectul vulnerant.
Nu trebuie exclusă posibilitatea ca din obiectul înţepător sau tăietor să se
desprindă anumite fragmente care, odată descoperite, să poată duce la identificarea
instrumentului folosit la comiterea faptei, prin reconstituirea întregului din părţile sale
componente.
Când sunt folosite obiecte despicătoare, plăgile sunt tăiate sau zdrobite, iar
lungimea lor depinde de lungimea lamei şi de unghiul de înclinare.
Interpretarea corectă a leziunilor în ansamblu şi individual poate conduce la
identificarea obiectului vulnerant şi totodată la stabilirea faptei: omor sau sinucidere.

 3.2.9 Reguli specifice cercetării la fata locului

în cazul precipitării de la înălţime

 notarea poziţiei în care a fost găsit cadavrul şi fotografierea acestuia,

precum şi a obiectelor din apropiere;
 examinarea cadavrului cu respectarea regulilor generale, descrierea
leziunilor (fracturi, hemoragii, excoriaţii, hematoame etc.) şi a lividităţilor
cadaverice. Excoriaţiile se vor descrie sub aspectul amplasării, direcţiei,
numărului, formei, culorii, dimensiunilor, reliefului, consistenţei şi
particularităţilor, ţinându-se cont de eventualele obiecte pe care le putea
întâlni în cădere;
 interpretarea mecanismului de formare a leziunilor în raport cu obiectele
găsite în jur;
 examinarea şi interpretarea urmelor de pe încălţăminte şi de pe obiectele de
 îmbrăcăminte (urme de smoală sau de bitum, materiale specifice cu care se
acoperă şi se izolează acoperişurile construcţiilor, urme de zgâriere pe
mâini, agăţări, rupturi, urme cu aspect dinamic - se va urmări natura lor, cum,
unde şi cu ce au fost create, urme de târâre sau de murdărire recentă) care
ne pot conduce la identificarea locului şi a cauzelor precipitării;
 examinarea criminalistică a traseului parcurs de victimă până în locul de
unde s-a aruncat sau a căzut, în vederea delimitării de accident sau de omor
a voinţei de suicid a victimei;
 examinarea ferestrei pe care se presupune că s-a produs precipitarea şi a
obiectelor din apropierea acesteia;
 căutarea de urme papilare, de fragmente de sticlă, de fibre/fire pe pervaz, pe
tocuri, pe zăvor/mâner de închidere (cremon);
 căutarea de înscrisuri care să justifice actul de suicid.

 3.2.10 Cercetarea la faţa locului în cazul suicidului

În cazul cercetării la faţa locului care implică ipoteza sinuciderii unei persoane
se aplică aceleaşi reguli menţionate anterior, cu următoarele aspecte particulare:
 determinarea faptului dacă moartea a fost rezultatul sinuciderii sau a unor
acţiuni criminale este de o importanta majoră în faza iniţială a investigaţiei.
De obicei, decizia se ia pe baza examinării leziunilor care au cauzat moartea
şi a altor factori privind starea mentală sau psihică a decedatului înainte de
moarte;
 modurile cele mai comune de sinucidere sunt înecarea, spânzurarea,
împuşcarea, otrăvirea sau intoxicarea cu diferite substanţe, aruncarea de pe
clădiri, tăierea arterelor, înjunghierea şi strangularea;
 examinare detaliată a locului faptei trebuie să fie efectuată pentru a
determina dacă faptele indică o sinucidere. De exemplu, este rezonabil să
se presupună că mijlocul prin care s-a indus moartea (de ex. cuţit, armă de
foc, substanţe toxice etc.) este în apropierea cadavrului. Dacă nu se găseşte
acest lucru, atunci ipoteza sinuciderii trebuie să fie verificată în cele mai mici
detalii;
 natura şi poziţia leziunilor sunt consideraţii folositoare în formularea unei
concluzii; de exemplu: urmele de ezitare sunt comune în cazurile de
sinucidere prin tăierea venelor sau a gâtului (răni multiple, paralele ori
încrucişate cu profunzimi diferite şi forme neregulate), tatuajul în jurul
orificiului de intrare indică faptul că tragerea s-a efectuat de la distanta mică
etc.;
 rănile de apărare nu trebuie să existe în cazul unei sinucideri;
 victima trebuie să fi putut realiza rana, atât din punctul de vedere al poziţiei
pe corp, cât şi din cel al metodei de sinucidere folosite;
 în cazul sinuciderilor cu ajutorul unui pistol/revolver, de regulă victima scapă
arma sau o aruncă câţiva metri când braţele sunt aruncate în spate. În
asemenea cazuri solul sau podeaua trebuie să fie examinate pentru
identificarea zgârieturilor sau a adânciturilor apărute ca urmare a impactului.
Ocazional, arma este găsită în mâna victimei, dar acest lucru este datorat de
obicei faptului că arma sau mâna au fost sprijinite în vreun fel în momentul
tragerii;
 dacă nu există sânge pe interiorul mâinilor sau pe părţile corespondente ale
 patului armei iar restul mâinii este acoperit de sânge, atunci acest lucru este
de obicei un bun indiciu că victima este cea care a tras. Acelaşi lucru se
aplică mânerului unui cuţit când victima se taie. Prezenţa sângelui pe
interiorul mâinii sau pe patul armei nu indică neapărat o crimă, însă există
motive de suspiciune dacă urmele de sânge de pe armă şi cele de pe mână
nu se potrivesc. În unele cazuri, ucigaşul a plasat arma crimei în mâna
victimei după ce s-a instalat rigor mortis;
 dacă victima este găsită într-o cameră în care uşa a fost încuiată din interior,
de regulă este vorba de sinucidere, dacă şi alte elemente indică acest lucru.
Nu trebuie să fie omis nici faptul că există metode de zăvorâre din exterior a
unei uşi/ferestre, motiv pentru care acestea vor fi examinate cu atenţie;
 în cazul precipitării de pe clădiri, corpul poate cădea la o distanta destul de
mare fata de perpendiculară (uneori însoţită şi de o deviere în lateral), însă
acest lucru este un fenomen fizic explicabil (distanţa pe orizontală este
proporţională cu distanţa pe verticală şi depinde de greutatea victimei, de
viteza/direcţia vântului şi de punctul cardinal);
 declaraţiile rudelor, prietenilor, medicilor şi psihologilor trebuie să fie
avute în vedere şi pot confirma sau infirma ipoteza sinuciderii. Motivele
posibile trebuie să fie de asemenea stabilite;
 se examinează întregul loc al faptei pentru găsirea unui bilet de
sinucidere. Deşi asemenea scrisori sunt de obicei vizibile, de regulă în
apropierea cadavrului, este posibil ca acestea să fi fost scrise anterior şi
lăsate în altă locaţie (la locul de muncă, la rude, la prieteni).
 biletul de sinucidere trebuie să fie ridicat şi examinat pentru descoperirea
urmelor papilare şi a celor biologice. Un expert în grafoscopie trebuie să
stabilească dacă scrisul a fost executat de victimă (pentru aceasta se vor
căuta şi ridica înscrisuri model de comparaţie preexistente, redactate de
către victimă).
 biletul de sinucidere poate exista în format electronic, stocat pe calculatorul
victimei sau expediat unor persoane apropiate, motiv pentru care trebuie
ridicate sistemele de calcul aparţinând victimei.

 3.2.11 Cercetarea la faţa locului în cazul persoanelor dispărute

Regula generală este că cercetarea în cazul persoanelor dispărute se

desfăşoară în acelaşi mod ca şi cercetarea omorului, însă fata de omor prezintă şi
unele aspecte particulare:
 cercetarea criminalistică a încăperilor locuite de către dispărut şi la locul de
muncă al acestuia, a obiectelor personale, în scopul descoperirii, al fixării
fotografice şi al ridicării tuturor probe lor şi mijloacelor materiale de probă
care pot furniza indicii privind persoana dispărutului, motivele şi împrejurările
în care s-a produs evenimentul;
 ridicarea de obiecte, înscrisuri provenind de la dispărut, cele mai recente
imagini reprezentându-l pe acesta (fotografii ori imagini digitale);
 consemnarea obiectelor, a bunurilor, a valorilor care lipsesc şi a
caracteristicilor acestora;
 ridicarea obiectelor de igienă personală care pot păstra urme pe baza cărora
să se poată realiza identificarea genetică a persoanei;
 relevarea şi ridicarea urmelor papilare de pe obiecte folosite de către
 dispărut sau cu care acesta a venit în contact;
 când împrejurările dispariţiei sunt suspecte, când există indicii că a fost
victima unui omor sau a unei răpiri, vor fi căutate urme care să furnizeze date
despre o eventuală altercaţie, răvăşire, bunuri distruse sau care lipsesc,
bilete de ameninţare, cereri de răscumpărare, stări conflictuale, probe
biologice provenind de la dispărut sau de la autor;
 în funcţie de situaţie şi de condiţiile concrete din locul/zona cercetată, vor fi
utilizate surse de lumină cu lungime de undă variabilă (Polilight), detectoare
de cadavre şi de metale;
 se întocmeşte fişa tip pentru persoane dispărute.

 3.2.12 Cercetarea la faţa locului în cazul exploziilor

 intervenţia echipelor medicale în zona în care s-a produs explozia, pentru

descoperirea victimelor şi pentru acordarea primului ajutor. Căutarea şi
descoperirea resturilor umane;
 delimitarea ariei de cercetare în funcţie de modificările produse ori de zonele
afectate. În funcţie de întinderea zonei afectate, este indicată stabilirea
următoarelor perimetre de acţiune:
 S exterior - unde se vor evacua, verifica şi identifica persoanele
prezente în momentul producerii evenimentului etc.
 S median - unde se vor afla echipajele mobile, punctul de comandă şi
coordonare, punctul de colectare şi inventariere a probelor,
echiparea/dezechiparea personalului etc.
 S interior - unde există probe şi mijloace materiale de probă. În acest
perimetru se va permite accesul numai echipelor de intervenţie sau de
decontaminare, echipelor de cercetare la faţa locului şi echipelor
medicale, pe cât posibil neînsoţite de autoturisme.
 luarea măsurilor pentru identificarea şi îndepărtarea eventualelor pericole care
pot apărea: emanări de gaze toxice sau inflamabile, pericol de prăbuşire sau
de incendiu, posibilitatea unei explozii secundare etc. Personalul specializat
(pompieri, genişti, specialişti în rezistenţa materialelor etc.) va lua măsuri de
îndepărtare/stopare a pericolului şi va fi instruit cu privire la necesitatea
protejării probelor şi a minimalizării efectelor intervenţiei;
 asigurarea iluminatului artificial necesar pentru cercetarea la faţa locului pe
timp de noapte;
 fixarea fotografică şi videofilmarea întregii zone afectate, atât de la sol, cât şi
din aer sau de pe clădiri adiacente. Fotografiile/ videofilmarea trebuie să
ilustreze pe cat posibil întreaga zonă afectată, din cât mai multe unghiuri cu
putinţa;
 stabilirea traseului şi a itinerarului pe care membrii echipei de cercetare pot
pătrunde în zona stabilită. Dacă se impune, se constituie mai multe echipe
de cercetare, fiecare dintre acestea fiind responsabilă de un anumit sector;
 sectorizarea ariei de investigat din punct de vedere criminalistic şi
numerotarea fiecărui sector pentru individualizare. În acest mod
probele/urmele descoperite pot fi individualizate în funcţie de sectorul din
care provin.etc.;
 examinarea, împreună cu pompieri, genişti etc., a spaţiului în care a avut loc
explozia în vederea descoperirii locului de distrugere maximă şi stabilirea
focarului sau a craterului. Se vor căuta urme ale exploziei pe recipiente sau
pe vase care lucrau sub presiune: perforări, crăpături, rupturi, urme de
corodare, frecări sau loviri etc.;
 cercetarea împrejurimilor, a tuturor resturilor materie în vederea
identificării fragmentelor elementelor componente ale vreunui dispozitiv
exploziv, ale vreunui dispozitiv de iniţiere a exploziei, ale detonatorului sau
fragmente ale obiectului explodat;
 descoperirea urmelor de încălţăminte / picioare, de mâini, ale mijloacelor de
transport, de instrumente folosite, resturi de ţigări etc. care pot proveni de la
autor;
 examinarea obiectelor pentru identificarea schijelor răspândite radial din
focar şi care reproduc direcţia de propagare a undei de şoc;
 identificarea prezenţei urmelor distructive ale suflului exploziei;
 identificarea urmelor de fumizare aflate la locul exploziei, ca efecte ale
arderii;
 fiecare aspect relevant va fi fixat metric prin fotografiere/ videofilmare, va fi
marcat corespunzător (cu litere/cifre), se va nota poziţia acestuia în funcţie
de repere fixe (se pot folosi inclusiv coordonate GPS) pentru a putea fi
marcat pe schiţa, se descrie şi se ridică. Se recomandă ca aceste etape să
se efectueze succesiv pentru o mai bună organizare. Asistenţa personalului
specializat (pompieri, genişti, specialişti în rezistenţa materialelor etc.) sau a
martorilor este necesară pentru indicarea aspectelor care prezintă interes;
 dacă este posibilă, se va efectua examinarea victimelor avându-se în vedere
locul în care au fost găsite, poziţia şi situarea acestora fata de elementele
din decor. Se va lua în considerare şi poziţia corpului, a trupului, a mâinilor şi
a picioarelor;
 examinarea obiectelor de vestimentaţie pentru identificarea schijelor, a
urmelor fragmentare sau a microurmelor provenite de la dispozitivul exploziv,
sau chiar din reziduurile de exploziv, din pelicule de vopsea, coloranţi,
particule de substanţe neexplodate;
 căutarea pe corpul uman a urmelor distructive ale suflului exploziei, a
urmelor de ardere şi a leziunilor externe;
 daca victimele în viata sunt transportate la spital, personalul medical trebuie
să fie instruit cum trebuie să fie colectate/ambalate obiectele de
îmbrăcăminte, precum şi fragmentele de obiecte sau de materie prezente pe
corpul sau în rănile victimei (schije proiectate de suflul exploziei, cioburi,
fragmente metalice, cuie, ţinte, fragmente ale altor obiecte etc.). Este indicat
ca la spital să fie prezent un criminalist care să ajute personalul medical la
realizarea acestor activităţi.

 3.2.13 Cercetarea la faţa locului în cazul incendiilor

 fixarea foto şi video, în timpul consumării incendiului, a aspectului, a

localizării, a direcţiei de propagare şi a extinderii flăcărilor şi fumului, precum
şi a zonelor învecinate;
 intervenţia echipelor medicale în zona în care s-a produs incendiul, pentru
 descoperirea victimelor şi pentru acordarea primului ajutor. Căutarea şi
descoperirea resturilor umane;
 delimitarea ariei de cercetare în funcţie de modificările produse ori de zonele
afectate. În funcţie de întinderea zonei afectate, este indicată stabilirea
următoarelor perimetre de acţiune:
 S exterior - unde se vor evacua, verifica şi identifica persoanele
prezente în momentul producerii evenimentului etc.
 S median - unde se vor afla echipajele mobile, punctul de comandă şi
coordonare, punctul de colectare şi inventariere a probelor,
echiparea/dezechiparea personalului etc.
 S interior - unde există urme şi mijloace materiale de probă. În acest
perimetru se va permite accesul numai echipelor de intervenţie sau de
decontaminare, echipelor de cercetare la faţa locului şi echipelor
medicale, pe cât posibil neînsoţite de autoturisme.
 luarea măsurilor pentru identificarea şi îndepărtarea eventualelor pericole
secundare care pot apărea: emanări de gaze toxice sau inflamabile, pericol
de prăbuşire sau de explozie etc. Personalul specializat (cadre medicale,
pompieri, genişti, specialişti în rezistenţa materialelor etc.) va lua măsuri de
îndepărtare/stopare a pericolului şi va fi instruit cu privire la necesitatea
protejării probelor şi a minimalizării efectelor intervenţiei;
 în cazul incendiilor de mari proporţii, care afectează o zonă întinsă de teren,
se recomandă ca participanţii să survoleze zona incendiată, pentru a
observa proporţiile incendiului şi limitele sale, focarele, punctele principale
unde se poate interveni pentru localizare şi pentru a se orienta în
desfăşurarea cercetării la faţa locului. Cu această ocazie se efectuează
fotografii şi filmări asupra evoluţiei focului sau a altor aspecte concrete care
pot dispărea în timpul incendiului;
 stabilirea traseului şi a itinerarului pe care membrii echipei de cercetare pot
pătrunde în zona stabilită. Dacă se impune, se constituie mai multe echipe
de cercetare, fiecare dintre acestea fiind responsabilă de un anumit sector;
 sectorizarea ariei de investigat din punct de vedere criminalistic şi
numerotarea fiecărui sector pentru individualizare;
 obţinerea şi consemnarea datelor referitoare la condiţiile atmosferice şi la
manifestările meteorologice din timpul producerii incendiului;
 după localizarea şi stingerea incendiului se va proceda la căutarea,
descoperirea şi fixarea prin fotografiere/ videofilmare a focarului/focarelor
incendiului. Pentru localizarea focarului se va avea în vedere grosimea
stratului de carbonizat, gradul de distrugere, îndoirea sau topirea sticlei sau
a metalelor prin expunerea la căldură un timp mai îndelungat decât alte zone
şi vopseaua arsă sau cu urme de expunere la căldură ridicată. Toate aceste
operaţiuni se vor desfăşura sub îndrumarea directă a pompierilor;
 căutarea şi fixarea foto/video a efectelor specifice incendiului:
carbonizări, afumări, calcinări ale zidurilor, deformări ale metalelor, vitrificări
ale sticlei, aspect sticlos al cărămizilor/pietrelor, toate aceste modificări fiind
evidente in zona focarului;
 căutarea, fixarea, ridicarea şi ambalarea urmelor lăsate de factorii cauzali ai
incendiului. Se vor avea în vedere: chibrituri, aprinzătoare, resturi de fitile,
cârpe, pete de petrol, aparate electrice, conductori electrici scurtcircuitaţi
etc.;
 examinarea tuturor punctelor care pot fi locuri potenţiale de iniţiere a focului
şi care pot furniza indicii despre cauza producerii incendiului: tablouri şi
circuite electrice, instalaţii, conducte de combustibili, locuri de acces,
ferestre; Dacă există indicii că s-au folosit substanţe inflamabile
(acceleranţi), se caută şi se ridică orice recipiente sau vase, în special cele
aflate în apropierea focarului. Dacă lichide inflamabile au fost aruncate şi
incendiate, de regulă acestea se îmbibă în suporturi absorbante, se scurg în
podea, sub praguri, sub linoleum etc. şi lasă urme specifice care pot fi
observate vizual de pompieri. Pentru examinări de laborator se ridică
suportul unde există indicii ale prezenţei acceleranţilor şi se ambalează
conform regulilor specifice;
 ridicarea resturilor carbonizate de lemn, metal, ţesături, conductori electrici,
mostre de cenuşă din focar, probe de sol şi de praf;
 toate aspectele descoperite se marchează cu litere/cifre, se fixează
fotografic/prin videofilmare, se descrie şi se notează poziţia acestora;
 căutarea, fixarea şi ridicarea urmelor de încălţăminte şi ale mijloacelor de
transport (existente de regulă pe căile de acces), a urmelor instrumentelor
de spargere existente la sistemele de închidere şi de asigurare, a urmelor
papilare şi biologice ale autorului;
 examinarea maşinilor/utilajelor din zonă pentru a verifica posibilitatea
declanşării incendiului din cauza funcţionării acestora;
 stabilirea obiectelor probabile care au existat la locul incendiului, inclusiv a
bunurilor şi a valorilor;
 examinarea amănunţită a diferitelor zone afectate de foc şi a obiectelor
rămase, în vederea descoperirii urmelor specifice;
 căutarea şi fixarea prin fotografiere a ceasurilor deteriorate din cauze
termice, pentru stabilirea momentului producerii incendiului.

 3.2.14 Cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor aviatice

În faza statică:
 delimitarea locului producerii accidentului aviatic şi împrejmuirea
acestuia cu steguleţe sau cu bandă care să interzică accesul persoanelor
care nu au atribuţii pe linie de cercetare la faţa locului;
 sectorizarea câmpului accidentului, prin marcarea cu steguleţe numerotate
sau cu benzi pentru delimitarea fiecărui sector, începând de la locul de impact
şi până la aeronavă.
 stabilirea drumului de acces al membrilor echipei de cercetare pentru a nu
aduce modificări în câmpul infracţiunii;
 asigurarea iluminatului artificial necesar pentru cercetarea la faţa locului pe
timp de noapte;
 stabilirea modificărilor aduse de echipele de intervenţie (pompieri, salvare)
pentru stingerea incendiului sau pentru salvarea victimelor;
 realizarea fotografiilor sferice, panoramice, unitare şi schiţa, inclusiv
videofilmări pentru ilustrarea raportului de poziţie dintre principalele părţi ale
aeronavei, desprinse din aceasta în zbor sau la impactul cu solul, precum şi
a urmei lăsate pe suprafaţa terestră de aparatul de zbor. Se recomandă
efectuarea fotografiilor şi videofilmărilor de orientare atât de la nivelul solului,
 cât şi din spaţiul aerian;
 fixarea, prin fotografii judiciare şi prin filmare a componentelor
aeronavei, a structurii acesteia, a capotelor şi, separat, a poziţiei lor faţă de
fuselajul din care s-ar fi putut desprinde, precum şi fotografierea interiorului
din cabina echipajului, insistând asupra poziţiei manetelor, a panourilor cu
butoane şi contacte şi a instrumentelor de bord;

În faza dinamică:
 examinarea cu prioritate a probelor şi a obiectelor care prezintă un pericol
iminent de modificare sau de dispariţie, în condiţii nefavorabile meteo
(ninsori, ploi etc.);
 interpretarea corectă a urmelor la faţa locului oferă răspuns la o
multitudine de probleme, ca de exemplu: partea de impact a aeronavei cu
solul, dacă s-a rotit sau târât etc.;
 ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului în vederea
efectuării schiţei;
 fixarea de detaliu a caracteristicilor individuale proprii fiecărui obiect şi
fiecărei urme prin fotografiere, filmare şi consemnare în documentele scrise;
 căutarea şi conservarea cu prioritate a înregistratorului de zbor (cutia
neagră), care poate furniza principalele elemente de zbor ale aeronavei;
 fixarea prin fotografiere şi ridicarea probelor de la sol în care s-au impregnat
petrol, ulei sau lichid hidraulic, în vederea dispunerii unor expertize tehnico-
ştiinţifice ulterioare;
 identificarea şi evaluarea părţilor care s-au d esp ins ori s-au rupt, ale
îndoiturilor şi ale torsionărilor care s-au produs la impactul cu solul sau cu
obstacolul cu care a venit in contact ori care s-ar fi putut produce în aer ca
urmare a unei explozii la bord;
 fixarea prin fotografiere a tabloului de comandă, examinarea şi ridicarea
tuturor corpurilor străine existente între manetele şi cablurile de comandă;
 fixarea poziţiei tijelor, cablurilor, amplificatoarelor hidraulice,
amortizoarelor, articulaţiilor, eleroanelor, arsurilor şi marginilor răsfrânte în
interior ori exterior, esenţiale în stabilirea focarului exploziei;
 ridicarea probelor din rezervoarele de combustibil şi de ulei (dacă mai sunt
prezente), în vederea efectuării expertizelor fizico-chimice;
 fixarea prin fotografie a poziţiei aparatelor de bord, indicative şi valorile la
care au rămas blocate, poziţia manetelor de comandă a motoarelor, poziţia
manetelor de comandă a trenului de aterizare, a flapsurilor şi a eleroanelor;
 ridicarea probelor de sânge, a resturilor umane, a cadavrelor, amprentarea
acestora şi a probelor ADN în vederea identificării victimelor;
 întocmirea fişelor de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută şi
transmiterea impresiunilor papilare şi a fotografiilor frontale pentru verificarea
în bazele de date de tip AFIS şi IMAGETRAK;
 ridicarea, ambalarea, etichetarea şi sigilarea probelor şi a obiectelor care au
legătură cu producerea evenimentului, pentru a fi supuse expertizelor sau
constatărilor tehnico-ştiinţifice;
 fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului prin întocmirea procesului-verbal,
a planşei fotografice şi a schiţei.

Menţiune:
 Regulile şi activităţile menţionate sunt aplicabile şi în cazul cercetării la faţa
locului în cazul unor accidente feroviare.

 3.2.15 Cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor rutiere

Măsuri preliminare
 informarea cu privire la situaţia existentă la faţa locului şi la echipamentul
necesar pentru efectuarea în condiţii optime a cercetării;
 deplasarea cu operativitate la locul accidentului;
 identificarea locului accidentului, a căilor de acces către acesta, a poziţiei
autovehiculului/autovehiculelor implicate, a poziţiei victimei;
 personalul cu atribuţii pe linie de poliţie rutieră va lua măsuri imediate de
redirijare/ oprire a traficului în zona producerii accidentului (dacă acestea nu
au fost luate deja) şi de marcare corespunzătoare folosind conuri
reflectorizante, bandă de interzicere a accesului, triunghiuri reflectorizante,
maşini de poliţie;
 membrii echipei de cercetare evaluează condiţiile concrete la faţa locului prin
prisma numărului de victime prezente, a numărului de autoturisme implicate
şi a încărcăturii acestora, de specificul locului faptei. În funcţie de această
evaluare, membrii echipei solicită prezenţa unităţilor specializate, de exemplu
echipe medicale, personal al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenta sau
alţi specialişti, în funcţie de natura şi de amploarea evenimentului.
 furnizarea asistenţei, siguranţa proprie şi evitarea unor pericole sunt
prioritare în faţa măsurilor de protecţie a probelor;
 în cazul producerii unor evenimente cu consecinţe potenţial periculoase
(contaminare chimică, biologică, radiologică, pericol de prăbuşire, explozie
etc.), se va interveni doar după ce unităţile specializate vor îndepărta
pericolul. Personalul acestor unităţi de intervenţie va fi atenţionat cu privire la
necesitatea protejării probelor şi a minimalizării efectelor intervenţiei;
 acordarea ajutorului medical de către personalul specializat. Dacă victima a
fost transportată la spital, se va marca cu cretă, pe carosabil, zona şi dacă
este posibil poziţia în care a fost găsită aceasta;
 dacă există un pericol iminent care ameninţa viaţa victimei (de exemplu
incendiu sau pericol de explozie) şi dacă lucrătorul de poliţie este în măsură
să intervină, acesta va lua măsuri de salvare a victimei sau de
reducere/îndepărtare a pericolului;
 dacă se impune, luarea măsurilor de protejare a bunurilor materiale prezente
şi care au legătură cu cauza. Aceste măsuri cad în sarcina personalului
responsabil de protejarea locului faptei, în special poliţişti din structurile de or
dine publică şi jandarmi;
 stabilirea modificărilor care au fost aduse locului faptei şi reconstituirea (pe
cât posibil) a poziţiei originale a aspectelor modificate;
 stabilirea, după consultarea cu ceilalţi lucrători de poliţie, a modalităţii
probabile de producere a accidentului;
 luarea şi menţinerea pe întreaga durată a cercetării a unor măsuri concrete de
asigurare a protecţiei fizice a membrilor echipei de cercetare prin
marcarea corespunzătoare, redirijarea/ oprirea traficului (de către personalul
 cu atribuţii pe linie de poliţie rutieră), folosirea unui echipament
corespunzător (reflectorizant), iluminare.

Cercetarea propriu-zisă
 dacă în momentul ajungerii echipei la faţa locului se desfăşoară activităţi care
produc modificări (echipe medicale şi de descarcerare, pompieri etc.), se vor
efectua fotografii (de orientare şi schiţa) imediat, chiar în timpul desfăşurării
intervenţiei. Acestea au ca scop fixarea locului faptei aşa cum se prezintă
acesta în momentul ajungerii echipei;
 stabilirea, delimitarea şi protejarea perimetrului locului faptei. Locul faptei
cuprinde locul de unde încep urmele de frânare, urmele de frânare,
autovehiculul, victima, precum şi tot perimetrul pe care se află obiecte,
fragmente şi probe provenind de la autovehicul şi/sau victimă;
 identificarea obiectelor şi a probelor care interesează cauza şi marcarea lor
cu plăcuţe indicatoare în ordinea descoperirii, începând de la locul
impactului (inclusiv cadavrul); dacă se impune, se accentuează cu cretă
poziţia acestora (fapt deosebit de util în cazul urmelor de frânare). Înainte de
ridicarea şi de transportarea victimei, conturul acesteia pe carosabil se
marchează cu cretă;
 stabilirea poziţiei şi a raportului dintre vehicule, corpul victimei, obiectele
principale şi carosabil prin efectuarea de măsurători. Exemplificativ,
efectuarea măsurătorilor trebuie să includă:
 lăţimea totală a părţii carosabile;
 lăţimea benzii de rulare pe care se deplasa autovehiculul;
 lăţimea acostamentului;
 lăţimea şi lungimea urmelor de frânare, ecartamentul (distanţa dintre
zona mediană ale urmelor de frânare de pe aceeaşi osie) şi
ampatametul (distanţa dintre osia din fata şi cea din spate);
 lungimea / lăţimea urmelor de târâre a victimei ori a altor obiecte;
 distanţa dintre autovehicul şi banda de rulare sau acostament;
 distanţa dintre victimă şi punctul probabil de impact, dintre victimă şi
autovehicul, dintre victimă şi banda de rulare sau acostament, dintre
victimă şi unele obiecte principale (de exemplu căruţa, bicicletă etc.);
 distanţa dintre autovehiculele implicate în accident. Măsurătorile vor fi
utilizate la întocmirea schiţei locului faptei şi vor fi menţionate în
procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
 efectuarea fotografiilor de orientare utilizând procedeele fotografierii unitare,
pe sectoare şi pe direcţii încrucişate, pentru poziţionarea exactă a locului
accidentului, având în vedere bornele kilometrice, indicatoarele şi marcajele
rutiere prezente în zonă ori alte repere fixe;
 efectuarea fotografiilor schiţa, urmând să fie redat locul accidentului fără
împrejurimi, locul impactului, urmele rezultate în urma accidentului în
ansamblul lor, poziţia autovehiculelor implicate şi a victimei, a obiectelor
principale în raport unele fata de altele. Ca reper metric se utilizează banda
decimetrică;
 fotografierea (sau video-filmarea) de detaliu a urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă descoperite la locul accidentului, respectiv:
 a urmelor de frânare, de derapare, de târâre, de impact;
 a obiectelor/fragmentelor provenind de la autovehiculele
 implicate ori de la victimă sau mijlocul de transport pe care se
deplasa aceasta (cărata, bicicletă etc.);
 a probelor de natură biologică provenind de la victimă (eschile
osoase, pete de sânge sau alte fluide etc.);
 a petelor de produse petroliere sau de materii/ substanţe din
încărcătura vehiculelor.
Dacă membrii echipei consideră că prezintă importanta pentru cauză, acestea
se vor ridica, ambala, sigila (conform Procedurilor de relevare, ridicare, ambalare,
conservare şi transport a urmelor şi mijloacelor materiale de probă şi a celor de
referinţa pentru exploatarea în procesul judiciar) şi vor rămâne în custodia organului
de urmărire penală. În cazul unui accident urmat de părăsirea locului faptei sau cu
victimă cu identitate necunoscută, se vor ridica toate obiectele/fragmentele de
obiecte pentru a fi utilizate ulterior la identificarea autovehiculului sau a victimei.
Examinarea în detaliu a cadavrului victimei se realizează cu respectarea
menţiunilor precizate anterior.

Examinarea detaliată a autovehiculului

Se fixează fotografic (şi se video-filmează în funcţie de situaţie)

exteriorul şi interiorul autovehiculului.
La exterior se fixează metric, în detaliu, toate deteriorările prezente; iniţial se
fixează metric poziţia acestora pe autovehicul, după care se execută fotografii
metrice de detaliu. În cazul accidentelor comise în timpul nopţii, în condiţii de
vizibilitate redusă (de exemplu fum ) sau în condiţii meteo nefavorabile (de exemplu
ceata, ninsoare sau ploaie torenţială), întotdeauna se va fixa prin fotografiere/
videofilmare şi se va descrie starea sistemelor de iluminare/semnalizare.
La interior se fixează starea instrumentelor de bord şi a înregistrărilor prezente
(în special acul vitezometrului), a manetei schimbătorului de viteze, a airbag-ului etc.

Pe exteriorul autovehiculului pot fi găsite probe biologice (sânge, fire de

păr, ţesut moale sau dur) sau fragmente de ţesătură provenind de la victimă, pelicule
de vopsea, fragmente de sticlă ori de plastic, produse petroliere transferate în urma
impactului cu un alt autovehicul/obiect. Probele biologice se caută, se descoperă,
colectează/ridică, manipulează, ambalează şi sigilează cu respectarea menţiunilor din
secţiunea anterioară „ Urmele biologice”. Probele de vopsea se colectează conform
menţiunilor şi precizărilor anterioare.

În interiorul autovehiculului, de interes sunt zonele care pot furniza

probe/indicii care atestă poziţia în vehicul a ocupanţilor: poziţia scaunelor şi a
oglinzilor (din interior şi din exterior), căptuşeala interioară a portierelor din fata,
volan, parbriz, geamuri laterale, zona de sub volan, partea inferioară a bordului,
consola centrală, schimbătorul de viteze, frâna de mână, airbag-uri, centuri de
siguranţa, feţele tetierelor.
În cazul accidentelor urmate de părăsirea locului faptei, trebuie să fie căutate şi
colectate fragmente de sticlă, resturi ale sistemelor de iluminare/semnalizare, pelicule
de produse petroliere. Se caută în special fragmentele care prezintă marcaje (litere,
cifre, puncte) ale producătorului; se cercetează locul impactului şi se extinde
căutarea pe o zonă mai mare, ţinând cont şi de forţele fizice implicate. Toate probele
şi mijloacele materiale de probă se ambalează individual în recipiente/pungi curate
sau sterile şi se etichetează corespunzător, astfel încât acestea să poată fi
individualizate şi să se cunoască cu exactitate locul de colectare. Încălţămintea şi
hainele ocupanţilor se ambalează individual şi se etichetează clar cu numele
purtătorilor. Dacă sunt ude/umede, se usucă înainte de a fi ambalate.
La încheierea activităţilor specifice cercetării la faţa locului, toate probele şi
mijloacele materiale de probă, cu excepţia urmelor papilare sau a obiectelor care pot
conţine urme papilare, rămân în custodia organului de urmărire penală. Dacă se
impune, se interpretează urmele în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi pentru luarea
operativă a măsurilor de identificare a autorilor care au părăsit locul faptei.
În cazul victimelor (persoane în viata sau cadavre) cu identitate necunoscută,
se vor executa activităţile prevăzute conform formularisticii cerute de fişele tip.
Toate activităţile de fotografiere şi întocmirea planşei fotografice cu aspecte
fixate la faţa locului se vor efectua cu respectarea regulilor şi a menţiunilor Procedurii
efectuării fotografiilor judiciare şi întocmirii planşelor fotografice”.
Se întocmesc documentele procedurale de fixare a rezultatelor cercetării
locului faptei.

Aspecte privind protecţia personalului

Cercetarea la faţa locului în cazul unui accident rutier presupune desfăşurarea
cu operativitate a unor activităţi ce prezintă o serie de riscuri, respectiv:
 risc de accidentare de către alţi participanţi la trafic, în special pe timp de
noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă. În acest scop se utilizează veste
reflectorizante, sisteme de iluminare/avertizare, se deviază sau se opreşte
traficul (de către lucrătorii din cadrul poliţiei rutiere) etc.
 risc de rănire provenind de la părţi deformate ale caroseriei, de la
fragmentele prezente sau de la cioburi de sticlă, risc de tăiere când se
lucrează cu bisturiul pentru colectarea unor probe etc.
 risc de contaminare provenind de la materialul biologic prezent sau de la
materialele/substanţele din încărcătura vehiculelor, impunându-se deci
utilizarea unor echipamente de protecţie (salopete de unică folosinţa, măşti
respiratorii, mănuşi, bonetă).

 3.2.16 Cercetarea la faţa locului în cazul furtului prin efracţie

În faza statică:
 informarea preliminară cu privire la starea de fapt existentă la locul faptei,
pregătirea mijloacelor tehnice şi a echipamentelor necesare, constituirea
echipei de CFL şi deplasarea la faţa locului;
 verificarea modului în care a acţionat primul poliţist prezent la faţa locului.
Stabilirea aspectelor care prezintă sau pot prezenta interes din punct de
vedere al cercetării;
 determinarea modificărilor survenite asupra aspectului iniţial al locului faptei;
 întocmirea listei cu persoanele care au avut acces legitim în locul faptei,
înainte şi după comiterea faptei, pentru a li se putea preleva probe model de
comparaţie în vederea excluderii;
 luarea măsurilor pentru identificarea şi stoparea eventualelor pericole care pot
apărea. Echipa de cercetare la faţa locului pătrunde în locul faptei numai
după ce personalul specializat (pompieri, personal de la compania de
distribuţie a gazului etc.) a îndepărtat sursa de pericol. Se vor căuta
eventualele emanaţii de gaze ori alte substanţe nocive, având ca scop
 identificarea sursei şi luarea măsurilor pentru stoparea emisiilor;
 stabilirea perimetrului locului faptei şi, dacă se impune, sectorizarea lui. După
ce se delimitează perimetrul locului faptei, acesta se protejează de
intervenţii neautorizate cu ajutorul poliţiştilor şi/sau echipamentelor speciale
(de ex. bandă de interzicere a accesului);
 stabilirea traseului de acces în locul faptei şi marcarea acestuia;
 după constatarea stării de fapt, stabilirea metodelor concrete de cercetare a
probelor şi a mijloacelor materiale de probă, fără atingerea şi fără
schimbarea poziţiei acestora;
 examinarea preliminară a locului faptei şi marcarea prin numere/litere a
principalelor probe/mijloace materiale de probă. Se marchează doar
aspectele vizibile cu ochiul liber, fără a produce vreo modificare locului faptei.
Se protejează probele care sunt în pericol a fi deteriorate;
 cercetarea locului faptei în vederea descoperirii urmelor care să ateste
modul de pătrundere în câmpul infracţional, respectiv de părăsire a acestuia
(urme de forţare sau de spargere, de escaladare, urme materie, urme de
încălţăminte, papilare, biologice etc.);
 este indicat ca în acest moment al fazei statice să se înceapă căutarea,
relevarea, fixarea şi protejarea probelor care se află pe podea/sol, pentru că
acestea sunt în pericol a fi distruse de persoanele care pătrund în locul
faptei. Acest fapt este valabil în special pentru urmele latente, invizibile cu
ochiul liber;
 fixarea fotografică a locului faptei. Se vor realiza fotografii de orientare şi
schiţa;
 efectuarea măsurătorilor şi realizarea schiţei/schiţelor locului faptei;
 identificarea urmelor sau a obiectelor care pot fi folosite ca urmă odorizantă
în vederea utilizării câinelui de urmărire, marcarea locurilor, a zonelor de
acces pentru membrii echipei de cercetare;
 stabilirea aspectelor „negative” şi a neconcordanţelor care pot indica
simularea comiterii faptei; de exemplu: absenţa urmelor de forţare la exterior
şi prezenţa acestora în interior, zăvorul sistemului de asigurare îndoit în
sensul de deschidere a uşii/ferestrei, cioburi ale geamurilor găsite exclusiv în
exterior, dispariţia numai a unei parţi din bani ori din bunuri de valoare aflate
în acelaşi loc, imposibilitatea creării urmelor cu obiectul/instrumentul aflat în
proximitatea acestora etc.

În faza dinamică:
 fixarea prin fotografiere metrică a obiectelor principale şi a probelor;
 este indicat ca poziţia obiectelor principale (de exemplu levier, seif, mobilă
etc.) să fie marcată, de ex. cu cretă, pentru a se putea reconstitui cu uşurinţa
poziţia acestora după ce sunt ridicate sau mişcate;
 documentarea, colectarea/ridicarea probelor sau a mijloacelor de probă
aflate pe sol şi care sunt în pericol a fi distruse;
 verificarea sistemelor de închidere şi de asigurare ale uşilor şi ale
ferestrelor. După caz, acestea vor fi ridicate pentru expertizare;
 căutarea, relevarea, fotografierea metrică de detaliu, ridicarea, ambalarea şi
sigilarea urmelor papilare descoperite la locul faptei;
 fixarea prin fotografii metrice, notarea poziţiei, descrierea, colectarea/
ridicarea, ambalarea şi sigilarea tuturor probelor sau mijloacelor materiale de
 probă;
 identificarea martorilor oculari şi a persoanelor care pot furniza date cu privire
la semnalmentele făptuitorilor, în vederea întocmirii portretelor robot ale
acestora.

Menţiuni:
 căile de acces în şi din locul faptei trebuie să fie examinate pentru
identificarea urmelor papilare, a urmelor de încălţăminte, a urmelor de
târâre, a obiectelor abandonate, cum ar fi unelte, îmbrăcăminte, case de
marcat deschise etc. Obstacolele de lângă clădire, cum ar fi garduri sau porţi,
trebuie să fie examinate pentru identificarea urmelor de sânge, a firelor de
păr, a fibrelor textile, a urmelor de unelte etc. Când este posibil, se poate
estima numărul suspecţilor după urmele de încălţăminte.
 în situaţiile în care autorul a pătruns pe un geam pe care l-a spart, de obicei
acesta scoate cioburile din ramă şi le depozitează în apropiere. Toate
cioburile vor fi examinate pentru descoperirea urmelor papilare, a probelor
biologice, a fibrelor textile, a firelor de păr etc. Aceste aspecte sunt valabile
şi pentru situaţiile în care autorul a pătruns prin spargerea unui perete, a
tavanului sau a podelei.
 este posibil ca urme materie de la faţa locului (pilitură de fier, mortar,
fragmente de sticlă, particule de vopsea etc.) să fie transferate pe
corpul/hainele autorului sau pe uneltele folosite de acesta. Pentru a putea fi
valorificate aceste urme, trebuie să fie colectate de la faţa locului urme
model de comparaţie.
 vehiculul şi locuinţa suspectului trebuie să fie percheziţionate pentru găsirea
unor bunuri furate, a unor instrumente de spargere sau a oricăror alte
mijloace materiale de probă.
 investigatorul trebuie să încerce să-şi formeze o părere despre întregul loc al
faptei pentru a determina dacă hoţul a fost sau nu familiar cu locul faptei.
Dacă hoţul a sustras bunuri dintr-o locaţie neobişnuită fără să răvăşească
restul locaţiei sau dacă cheile ascunse au fost folosite, se poate presupune
că hoţul era familiarizat cu locaţia respectivă.

 3.2.17 Cercetarea la faţa locului în cazul furtului de animale

 vor fi fixate prin fotografiere aspecte caracteristice locului comiterii faptei:

localizare, împrejmuiri, posibilităţi de acces, vizibilitate;
 se vor examina şi se vor fixa fotografic sistemele de asigurare/închidere şi de
pază ale grajdurilor/adăposturilor;
 se recomandă folosirea câinelui de urmărire;
 vor fi fotografiate metric urmele de încălţăminte sau ale mijloacelor de
transport descoperite şi care pot proveni de la autor. Aceste urme vor fi
ridicate prin mulaj cu ghips sau cu silicon;
 vor fi fotografiate metric eventualele urme create de animalul sustras (copite,
labe, gheare);
 se vor recolta mostre de păr, blană, piele, provenite de la animalul reclamat
ca fiind furat, în cazul în care animalul era despărţit de celelalte prin spatii
amenajate în acest sens;
 se vor extinde în mod obligatoriu examinările în împrejurimi, unde vor fi
căutate, examinate, fotografiate şi ridicate urmele de încălţăminte ale
făptuitorilor, precum şi urmele create de instrumentele, de obiectele, de
mijloacele de transport care ar fi putut fi folosite de autori pentru comiterea
faptei;
 consemnarea unor trăsături individualizatoare ale animalului furat:
dimensiuni, gabarit, pilozitate, coloraţie, temperament, afecţiuni, disfuncţii,
eventualele marcări, locul pe corpul animalului unde au fost făcute acestea.

 3.2.18 Cercetarea la faţa locului în cazul furtului

de şi din autovehicule

În faza statică:
 deplasarea cu operativitate la locul furtului;
 identificarea martorilor şi a altor persoane care se găsesc la faţa locului şi
obţinerea primelor date de la acestea;
 îmbrăcarea de către membrii echipei de cercetare a echipamentului adecvat
pentru evitarea contaminării locului faptei;
 utilizarea câinelui de urmărire din interiorul auto sau de la locul unde se află
parcat cel din care s-au sustras bunuri sau de la locul unde a fost găsit
abandonat autovehiculul sustras;
 identificarea obiectelor şi a urmelor formă sau materie care interesează
cauza şi marcarea lor cu plăcuţe indicatoare în ordinea descoperirii;
 efectuarea fotografiilor de orientare utilizând procedeele fotografierii unitare,
pe direcţii încrucişate, pentru poziţionarea exactă a locului unde se află
parcat, de unde a fost sustras şi unde a fost găsit abandonat autovehiculul;
 efectuarea fotografiilor schiţa prin aceleaşi procedee de fotografiere, inclusiv
prin procedeul fotografierii la scară, urmând să fie redate aspecte atât din
exteriorul, cât şi din interiorul autovehiculului;
 fotografierea obiectelor principale, respectiv a celor care au fost folosite de
autor, a celor care poartă urmele infracţiunii sau care sunt produse ale
infracţiunii;
 videofilmarea locului faptei şi a probelor descoperite.

În faza dinamică:
 căutarea, relevarea, fotografierea directă, ridicarea, ambalarea şi
sigilarea urmelor papilare descoperite în exteriorul sau în interiorul
autovehiculului sau pe obiecte abandonate în apropierea acestuia,
insistându-se în cazul furtului de auto pe locurile de contact obligatoriu din
poziţia avută în autovehicul de conducătorul auto (volan, maneta
schimbătorului de viteze, oglinda retrovizoare din habitaclu, manete de
reglare a banchetei şoferului etc.);
 fotografierea celorlalte probe descoperite la locul furtului, ridicarea,
ambalarea şi sigilarea corespunzătoare a acestora (se vor avea în vedere
inclusiv probele biologice şi fibrele textile depuse ca urmare a interacţiunii
dintre autor şi elemente ale autoturismului);
 interpretarea urmelor în vederea stabilirii semnalmentelor făptuitorilor (în
cazul furtului de auto importantă fiind poziţia în care a fost reglată bancheta
 şoferului, a volanului, a oglinzilor retrovizoare etc.) ori a caracteristicilor
obiectelor sustrase pentru luarea operativă a măsurilor care să conducă la
prinderea autorilor şi la recuperarea prejudiciului cauzat prin comiterea
faptei;
 efectuarea de măsurători şi culegerea de date pentru întocmirea schiţei
locului faptei;
 identificarea persoanelor care au avut acces legal în autovehicul şi
amprentarea acestora în vederea efectuării comparaţiilor dactiloscopice de
excludere;
 identificarea martorilor oculari sau a persoanelor care pot furniza date cu
privire la semnalmentele făptuitorilor, în vederea întocmirii portretelor robot
ale acestora;
 întocmirea documentelor procedurale de fixare a rezultatelor cercetării
locului faptei.
 3.3 Expertiza criminalistică
Consideraţii introductive

Antrenarea tot mai frecventă a unor specialişti în investigaţii judiciare a fost

impusă atât de nevoia lărgirii posibilităţilor de perfecţionare a activităţii de înfăptuire
a justiţiei, cât şi de progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii, cu impact direct asupra aflării
adevărului.
Autorii de specialitate afirmă că, întrucât ne aflăm într-o “epocă în care
cunoştinţele devin tot mai întinse, iar specializarea capătă forme dintre cele mai
diverse, este firesc ca expertiza să aibă un rol deosebit, aşa cum nu l-a avut
niciodată până acum sau că ne aflăm într-o perioadă de desfăşurare ştiinţifică a
probelor. Importanţa expertizei în procesul judiciar a fost clar subliniată în
numeroase lucrări de specialitate, în primul rând în cele din domeniul dreptului
procesual.
Categoria specialităţilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu
semnificaţie juridică într-o cauză este foarte largă. Cu toate acestea, putem afirma
că, o bună parte din expertizele sau constatările tehnico-ştiinţifice solicitate în
procesele penale, aparţin domeniului criminalisticii şi medicinii legale. Dezvoltarea
deosebită a celor două ştiinţe a creat, în prezent, premisa unei restrângeri relative a
altor categorii de expertize cerute de organele judiciare.

Constatarea tehnico-ştiinţifică - aspecte procesual penale

Constatarea tehnico-ştiinţifică se înscrie printre mijloacele de probă specifice

actualei noastre legislaţii procesual-penale. Potrivit prevederilor art.112 C.pr.pen.,
constatarea tehnico-ştiinţifică are un caracter de urgenţă, valorificarea ştiinţifică a
urmelor fiind impusă de existenţa pericolului dispariţiei unor mijloace materiale de
probă sau de schimbarea unor situaţii de fapt.
În cazurile urgente, la care se impune lămurirea fără întârziere a faptelor şi
împrejurărilor cauzei, organul de urmărire penală are posibilitatea să folosească
cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, fie din oficiu, fie la cerere,
efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice asupra materialelor şi faptelor pe care le
pune la dispoziţie sau le indică specialistului. De regulă, constatarea tehnico-
ştiinţifică este efectuată de către specialişti - în cazul nostru tehnicieni criminalişti -
care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de
cercetare sau de urmărire penală, fără ca aceştia să-şi însuşească atribuţii de organ
de urmărire penală.
Considerăm că această precizare este foarte importantă, întrucât constatările
tehnico-ştiinţifice criminalistice sunt efectuate de specialişti ai Ministerului de Interne,
care nu pot desfăşura, în acelaşi timp, şi activitate de cercetare penală. O atare
cerinţă este determinată cu precădere de necesitatea asigurării obiectivităţii şi
corectitudinii urmăririi penale.
Spre deosebire de expertiza criminalistică, constatarea tehnico-ştiinţifică se
dispune numai în cursul urmăririi penale, exceptând cazul refacerii sau completării
acesteia, când poate fi dispusă şi de instanţa de judecată (art.116 C.pr.pen.).
 Expertiza criminalistică - aspecte procesual-penale

Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizelor

judiciare ce constituie un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care,
pe baza unei cercetări fundamentate pe date şi metode ştiinţifice, expertul aduce la
cunoştinţă organului judiciar concluzii motivate ştiinţific cu privire la fapte pentru a
căror lămurire sunt necesare cunoştinţe specializate.
Expertiza criminalistică reprezintă o cercetare ştiinţifică a probelor materiale,
destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în
legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăţi ale acestora, precum şi a
unor eventuale modificări de formă, conţinut sau structură1.
Pentru clarificarea noţiunii de expertiză criminalistică nu este lipsit de interes să
amintim formularea unor opinii ce contestau existenţa unui asemenea mijloc de
probă autonom, argumentându-se că “deoarece expertiza criminalistică se
efectuează de către specialişti din diverse ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, nu este
justificată concluzia că există o expertiză proprie criminalisticii”. Fireşte că, alături de
expertizele criminalistice şi medico-legale, în practica judiciară se întâlnesc frecvent
expertize contabile, tehnice, agrotehnice, zootehnice, merceologice etc.
Amintim, în contextul celor arătate mai sus, că şi în lucrările de Drept procesual
civil se subliniază rolul expertizei criminalistice în lămurirea unor situaţii de fapt,
tipice procesului civil, în care metodele criminalistice sunt tot atât de utile ca şi în
procesul penal.
Efectuarea expertizei este facultativă, în principiu ea fiind dispusă, conform
prevederilor art.116 C.pr.pen., de organul de urmărire penală sau de o instanţă de
judecată, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în
vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert. Potrivit
prevederilor art.117 C.pr.pen., în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de omor deosebit
de grav ori a existenţei unor îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau
inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.
Spre deosebire de constatarea tehnico-ştiinţifică, la efectuarea expertizei poate
participa, alături de expertul numit de organele judiciare şi un expert recomandat de
părţi.
Cu toate diferenţele de ordin procesual, în principal cele determinate de
momentul procesual al dispunerii (expertiza putându-se efectua numai după
punerea în mişcare a acţiunii penale) şi de participarea unor experţi recomandaţi de
părţi (imposibilă la constatarea tehnico-ştiinţifică), între cele două mijloace de probă
există şi asemănări evidente, dar numai pe plan tehnic criminalistic. Deşi
constatarea tehnico-ştiinţifică are un caracter aparent mai restrâns decât expertiza
criminalistică, mijloacele şi metodele de efectuare sunt aceleaşi.
Prin urmare, în tratarea problemelor generale privind expertiza criminalistică,
precum şi a specificului unor categorii de expertize, cum sunt cele dactiloscopice,
traseologice, balistice, expertiza înscrisurilor ş.a., vom avea în vedere inclusiv
constatarea tehnico-ştiinţifică, acolo unde este necesar făcând, bineînţeles, menţiu-
nile cuvenite referitoare la unele diferenţe.
Dacă, pentru sublinierea calităţii ştiinţifice a examinării, constatarea tehnico-
ştiinţifică va fi denumită expertiză, atunci se impune să fie avute în vedere toate
elementele care decurg din această modificare (deşi legal este imposibil), cum ar fi,

1
Emilian Stancu – Tratat de criminalistică, Universul juridic, Bucureşti, p.344
de pildă, acceptarea prezenţei unui expert solicitat de părţi. O asemenea prezenţă
nu poate fi aprobată, din motive lesne de înţeles, atunci când examinarea tehnico-
ştiinţifică se execută în unităţile de specialitate ale Ministerului de Interne, mai ales
în faza actelor premergătoare.

Expertiza complexă

Conturarea domeniului de cercetare al fiecărei categorii de expertize judiciare -

expertiza simplă, după cum e denumită în literatura de specialitate este determinată
de obiectul cercetării şi de metodele proprii de investigare.
Sunt frecvente situaţiile în care nu se mai poate vorbi de o expertiză simplă
criminalistică, medico-legală, tehnică sau artistică, elementele de fapt şi
împrejurările cauzei reclamând o cercetare multidisciplinară, cu participarea
experţilor din domenii diferite. Asemenea situaţii se întâlnesc, de exemplu, în cazul
infracţiunilor împotriva persoanei, al accidentelor auto sau de muncă, al expertizelor
operelor de artă etc. In literatura de specialitate s-a evidenţiat existenţa unor
elemente de interferenţă, îndeosebi între criminalistică şi medicina legală, ce impun
o strânsă colaborare între criminalişti şi medicii legişti, concretizată în efectuarea de
expertize complexe.
După cum se cunoaşte, expertiza complexă nu este reglementată ca atare de
către actuala legislaţie procesuală. De aceea, în literatura de specialitate, s-au
avansat şi propuneri de “lege ferenda” referitoare la o reglementare proprie,
autonomă, a acestei categorii de expertize.
În acest cadru amintim, totodată, că alături de expertiza criminalistică, în exper-
tiza judiciară întâlnim categoria importantă a expertizelor medico-legale şi
psihiatrice, precum şi expertizele contabilă şi tehnică.

Sistemul unităţilor şi laboratoarelor de expertiză criminalistică

Laboratoare în sistemul Ministerului Justiţiei

În prezent, în subordinea Ministerului Justiţiei funcţionează Institutul Naţional

de Expertize Criminalistice (INEC). În subordinea INEC îşi desfăşoară activitatea
laboratoarele interjudeţene de Expertize criminalistice la Bucureşti, CIuj-Napoca,
Iaşi, Braşov şi Timişoara.
Laboratoarele interjudeţene efectuează prima expertiză, potrivit competenţei
materiale şi teritoriale, la cererea organelor de urmărire penală, a instanţelor de
judecată, ca şi a altor organe cu activitate jurisdicţională, în domeniul traseologiei,
dactiloscopiei, balisticii judiciare, al cercetării înscrisurilor şi, în general, cercetarea
ştiinţifică a tuturor categoriilor de mijloace materiale de probă, cu excepţia celor ce
intră în competenţa serviciilor de medicină legală.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, potrivit practicii consacrate,
efectuează orice expertiză criminalistică, precum şi prima expertiză în accidentele
de circulaţie, incendii şi explozii. Referitor la aceste ultime categorii de expertize cu
pronunţat caracter fizico-chimic, precizăm că ele se efectuează în colaborare cu
laboratoare din unităţi sau institute de cercetări de specialitate. Prin urmare, şi în
aceste cazuri ne aflăm practic în faţa unor expertize de natură complexă.
Începând cu anul 1990, în cadrul Ministerului Justiţiei a fost înfiinţat şi un Birou
de expertize tehnice.
Referitor la efectuarea noii expertize, în literatura de specialitate a fost pusă în
discuţie problema dacă laboratorul central este în măsură să examineze şi
aspectele asupra cărora nu s-a oprit primul laborator, respectiv, aspectele ce ar
putea face obiectul unui supliment de expertiză.
în tăcerea legii şi pornind de la necesităţi strict practice, vizând înlăturarea unor
eventuale greutăţi legate de disjungerea cercetării, în activitatea laboratorului central
s-a cristalizat practica clarificării problemelor nesoluţionate în prima expertiză paralel
cu efectuarea noii expertize.

În cadrul Ministerului Public

Activitatea de investigaţie criminalistică, desfăşurată în sistemul Ministerului

Public este condusă şi îndrumată de către Serviciul de Criminalistică din cadrul
Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului General de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. El are rolul de a promova, în activitatea de urmărire
penală, cele mai moderne metode ştiinţifice de descoperire a infracţiunilor.
Un accent deosebit este pus pe studierea şi generalizarea practicii de spe-
cialitate, în scopul perfecţionării regulilor tactice de efectuare a principalelor acte de
urmărire penală, precum şi de perfecţionare a metodologiei cercetării infracţiunilor.
O atenţie particulară se acordă infracţiunilor care prezintă un pericol social ridicat.
La unităţile subordonate Parchetului General de pe lângă CSJ, respectiv în
cadrul Parchetelor de pe lângă Curţile de Apel şi Tribunalele Judeţene, îşi des-
făşoară activitatea cabinetele de criminalistică. Acestea au sarcina - alături de
desfăşurarea anchetei proprii - de a asigura introducerea celor mai noi metode şi
mijloace tehnico-ştiinţifice, precum şi de procedee tactice, în activitatea de urmărire
penală, în primul rând în cauzele a căror urmărire se efectuează de către procuror.
Totodată, unul dintre obiectivele acestor compartimente îl constituie
generalizarea şi uniformizarea tacticii şi metodologiei de cercetare a anumitor
categorii de infracţiuni, la nivel judeţean. Precizăm că şi la nivelul unităţilor locale ale
Parchetului, unde există compartimente de criminalistică, îşi desfăşoară activitatea
procurori criminalişti, cu sarcini specifice, îndeosebi în domeniul supravegherii şi
efectuării anchetei penale proprii.
Alte preocupări vizează perfecţionarea modului de investigare a infracţiunilor,
de efectuare a unor acte de urmărire penală, cu un grad sporit de complexitate, cum
sunt cele tipice criminalităţii organizate, omuciderii, traficului de droguri, corupţiei
ş.a.

În cadrul Ministerului de Interne

În sistemul Ministerului de Interne îşi desfăşoară activitatea Institutul de

criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, precum şi laboratoare de
criminalistică din unităţile teritoriale ale poliţiei.
Înfiinţat în anul 1968, Institutul de criminalistică al I.G.P, pe o susţinută
activitate practică şi de sprijinire sau îndrumare metodologică a compartimentelor de
specialitate aflate în subordinea sa, desfăşoară şi activitate de cercetare ştiinţifică,
rezultatele acesteia situându-se, uneori, la nivelul realizărilor obţinute pe plan
mondial de laboratoarele similare din străinătate. Amintim, în acest sens, rezultatele
din traseologie, din fonocriminalistică (identificarea persoanelor după voce şi vorbire
în limba română), din cercetarea urmelor biologice.
Importante sunt şi realizările din domeniul antropologiei judiciare (identificări pe
baza urmelor osteologice) şi din psihologia judiciară (notabilă fiind introducerea
mijloacelor ştiinţifice de depistare a tensiunii emoţionale în ascultarea învinuiţilor sau
a inculpaţilor).
Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate la nivelul institutului, ca şi în labora-
toarele de criminalistică judeţene sau municipale, au la bază, prin urmare, metode şi
mijloace moderne tehnico-ştiinţifice ce sporesc calitatea şi eficienţa acestui
procedeu probator cu fundament ştiinţific.
În prezent, dotarea Institutului de Criminalistică al IGP se lărgeşte semnificativ.
De la sisteme informatice de identificare pe baza urmelor papilare de tipul AFIS-
2000, la cele de analiză fizico-chimică, la aparatura de descoperire a falsurilor
materiale în înscrisuri, de documente de identitate sau bancnote, până la labora-
toare criminalistice mobile cu dotări de ultimă oră. Se preconizează, de asemenea,
introducerea tehnicilor de determinare a profilului A.D.N.

Reguli tactice aplicate în dispunerea

constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice

Eficienţa constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice, ca, de

altfel, a oricărei expertize judiciare, depinde, în bună măsură, de modul în care
organele de urmărire penală şi instanţele de judecată dispun efectuarea acestora.
Respectarea nu numai a prevederilor legale, dar şi a unor reguli sau cerinţe privind
oportunitatea şi stabilirea obiectului expertizei, formularea întrebărilor şi calitatea
materialelor trimise expertului este de natură să influenţeze direct rezultatele
expertizelor.

Oportunitatea expertizei

Asigurarea oportunităţii expertizei constituie o primă cerinţă ce trebuie avută

în vedere de către organele judiciare. In funcţie de probele, datele sau materialele
existente în cauză, este necesar să se aprecieze dacă şi în ce măsură o expertiză
este utilă, astfel încât nici să nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile
soluţionării cazului.
Încă se mai întâlnesc situaţii, combătute în literatura de specialitate, de ad-
mitere, cu relativă uşurinţă, a cererilor de expertize sau de noi expertize, formulate
de părţi sau de apărători, ce se referă fie la aspecte neconcludente, fie la probleme
deja clarificate prin alte mijloace de probă sau chiar prin alte expertize ale căror
concluzii au fost acceptate de părţi . De exemplu, în cazul unui accident de
circulaţie, determinat de nerespectarea culorii roşii a semaforului, după ce s-a
stabilit că autoturismul în litigiu era în perfectă stare de funcţionare, apărătorul
inculpatului mai cere să se stabilească dacă celălalt autovehicul, care circula corect,
avea defecţiuni la sistemul de frânare.
Oportunitatea expertizei se raportează şi la momentul dispunerii acesteia, mai
ales în ideea că o dispunere prematură, ca şi întârzierea acesteia, pot avea
consecinţe negative asupra soluţionării cauzei. în prima ipoteză, obiectele sau
materialele trimise expertului pot suferi modificări, degradări etc. Iar în a doua
ipoteză, datele sau urmele sunt insuficiente pentru realizarea cercetării.

Stabilirea corectă a obiectului expertizei

Cerinţa privind stabilirea corectă a obiectului expertizei criminalistice are

implicaţii directe asupra modului de valorificare judiciară a acestui mijloc de probă.
Delimitarea strictă a aspectelor de clarificat este de natură să influenţeze pozitiv
însăşi cercetarea fondului problemelor ce constituie obiectul expertizei.
Obiectul expertizei judiciare constă în lămurirea unor fapte sau împrejurări de
fapt ce reclamă cunoştinţe speciale din diverse domenii. Argumentul principal în
susţinerea acestor opinii îl reprezintă chiar prevederile art.116 C.pr.pen., potrivit
cărora, în vederea aflării adevărului, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale
cauzei se apelează la cunoştinţele unui expert, precum şi ale art.201 C.pr.civ., în
care se arată că instanţa poate recurge la părerea unor specialişti pentru lămurirea
unor împrejurări de fapt.
In consecinţă, organele judiciare au datoria să vegheze la respectarea cerinţei
de limitare a obiectului expertizei criminalistice, în exclusivitate, la ceea ce legea
defineşte generic “fapte sau împrejurări”, nu la probleme de drept, cum ar fi
stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ori precizarea naturii juridice a
unei fapte sau a unui aspect, reglementate prin acte normative. In acest fel se previn
situaţii de genul celor în care expertul îşi exprimă părerea în legătură cu calificarea
juridică (de exemplu, neglijenţă în serviciu sau delapidare, omor sau sinucidere).

Formularea clară a întrebărilor adresate expertului

La dispunerea expertizei criminalistice este important să se acorde atenţia

cuvenită modului de formulare a întrebărilor la care va răspunde expertul. Una din
cauzele principale ale ajungerii la concluzii eronate sau nefundamentate ştiinţific o
reprezintă superficialitatea în fixarea obiectivelor expertizei, fără a mai menţiona
situaţiile în care aceste obiective sunt lăsate la aprecierea expertului.
Pornind de la faptul că întrebările circumstanţiază direct obiectul expertizei,
acestea vor trebui formulate cu claritate, concis şi precis, evitându-se exprimările
generale, echivoce, confuze, greşite, care îi determină pe unii experţi să procedeze
la reformulări, cu riscul apariţiei de neconcordanţe între ceea ce a urmărit organul
judiciar şi ceea ce a înţeles expertul din întrebare, sau la ridicarea unor obiecţii ale
părţilor, pe considerentul că nu s-a dat răspuns întrebărilor din ordonanţă sau
încheiere.
în vederea prevenirii unor asemenea dificultăţi se recomandă ca întrebările să
fie formulate, în măsura posibilităţilor, după o prealabilă consultare a expertului sau
a unui specialist, iar, în situaţia în care expertiza a fost dispusă, expertul să solicite
lămuriri suplimentare organului judiciar.

Asigurarea calităţii materialelor trimise spre expertiză

Asigurarea calităţii materialelor trimise spre expertiză reprezintă premisa de

bază a obţinerii rezultatelor scontate prin administrarea acestui mijloc de probă.
În vederea efectuării lucrărilor indicate de organul judiciar, expertul va trebui,
de regulă, să aibă la dispoziţie, pe de o parte, urmele, obiectele ce se constituie
mijloace materiale de probă, iar, pe de altă parte, modele de comparaţie sau obiecte
presupuse a fi creat urmele descoperite în câmpul infracţional:
 prima cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească aceste materiale este
aceea a cunoaşterii cu certitudine a provenienţei lor. Regula priveşte
atât urmele sau mijloacele materiale de probă, dar mai ales modelele tip
ori obiectele suspecte trimise expertului.
 a doua cerinţă importantă se referă la calitatea pe care trebuie s-o
prezinte materialele, în sensul că ele trebuie să conţină sau să reflecte
 suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se facă
identificarea.

Este necesar ca urmele, mijloacele materiale de probă, să fie însoţite de

impresiunile, modelele de comparaţie sau de obiectele presupuse a fi format urmele
la faţa locului. Expertului i se va menţiona cărei categorii îi aparţine fiecare obiect
(litigiul sau comparaţia) şi care este apartenenţa sa. Astfel, de exemplu, se trimite
înscrisul în litigiu, însoţit de înscrisurile de comparaţie luate persoanelor bănuite, în
condiţii apropiate de cele în care se presupune că s-a redactat înscrisul incriminat.
Totodată, la expedierea materialelor este absolut necesar să se ţină seama de
natura acestora, de factorii care le pot deteriora, altera sau care pot duce la
distrugerea elementelor caracteristice de identificate.

Tactica efectuării expertizelor criminalistice

Efectuarea propriu-zisă a expertizelor

Cerinţa esenţială, de ordin deontologic, în efectuarea expertizelor

criminalistice, ca şi a oricărei alte expertize judiciare, inclusiv a constatărilor tehnico-
ştiinţifice, o reprezintă corectitudinea şi probitatea profesională. Considerăm
necesară această precizare, deoarece, prin rezonanţa lor în procesul judiciar - deşi
nu au o valoare probantă superioară altor mijloace de probă - concluziile
expertizelor criminalistice pot influenţa pozitiv sau negativ soluţiile pronunţate de
către instanţele de judecată.
Alte principii de bază, menite să guverneze întreaga activitate de investigare
tehnico-ştiinţifică criminalistică, constau în operativitatea şi limitarea strictă Ia
obiectul indicat prin actul de dispunere a expertizei.
Faţă de cerinţele evidenţiate anterior, să vedem care sunt fazele importante în
efectuarea unei expertize criminalistice. Experienţa practică bogată, existentă în
materie, a permis autorilor de specialitate să ajungă la concluzia că expertiza
criminalistică parcurge, în esenţă, trei etape sau momente principale, constând în
cunoaşterea obiectului şi materialelor expertizei, în examinarea separată a fiecărei
categorii de materiale şi în compararea elementelor caracteristice, în vederea
identificării.

Cunoaşterea obiectului expertizei

Este prima etapă în care specialistul procedează la studierea actului de

dispunere a lucrării, precum şi a materialelor de cercetat, în scopul stabilirii
concordanţei dintre indicaţiile şi datele conţinute în ordonanţă sau încheiere şi
obiectele primite.
Totodată, expertul va stabili dacă materialul corespunde din punct de vedere
calitativ şi cantitativ şi dacă a fost manipulat, păstrat şi expediat în condiţii cores-
punzătoare. El poate, desigur, să ceară eventuale lămuriri suplimentare din partea
organului judiciar, care poate încuviinţa şi darea de explicaţii de către părţi.

Examinarea separată

Examinarea separată a fiecărui obiect, este a doua etapă, având ca scop

sesizarea particularităţilor sau elementelor sale caracteristice. Obiectele trebuie să
fie, dacă este posibil, fixate prin fotografiere. Examinarea are în vedere atât urmele
sau obiectele în litigiu, cât şi modelele de comparaţie, expertul fiind interesat să
surprindă suficiente caracteristici pe baza cărora să poată stabili identitatea sau
neidentitatea persoanei sau obiectului inclus în sfera cercetării.
Amintim că importantă pentru identificare este, în primul rând, calitatea
caracteristicilor şi, numai după aceea, cantitatea acestora. Tot în această etapă se
obţin şi modele tip de comparaţie cu obiectele suspecte (arme de foc, instrumente
de spargere ş.a.), se efectuează şi experimente utile verificării şi stabilirii
posibilităţilor de creare a urmelor în condiţiile sau împrejurările în care a fost
săvârşită infracţiunea.

Examinarea comparativă

Examinarea comparativă a caracteristicilor, reflectate sau conţinute în urma

ridicată de la locul faptei, cu caracteristicile modelelor de comparaţie create
experimental cu obiectele incluse în sfera cercetării. Procedeele folosite în
examenul comparativ sunt confruntarea, juxtapunerea şi suprapunerea:
 confruntarea se realizează prin modalităţi diverse, în funcţie de natura
obiectelor examinate. Se poate, astfel, practica confruntarea unor imagini, a
unor diagrame, confruntarea urmelor cu impresiunile aflate în cartotecile
criminalistice, confruntarea cu obiectele aflate în colecţiile laboratoarelor
pentru stabilirea apartenenţei de grup etc.;
 juxtapunerea sau continuitatea liniară este întâlnită frecvent în cazul
striaţiilor specifice armelor de foc sau instrumentelor de spargere, ca, de
altfel, în întreaga examinare traseologică;
 suprapunerea a două imagini, dintre care una este transparentă, repre-
zentând urma, persoana sau obiectul în litigiu şi, respectiv, modelul de
comparaţie, este al treilea procedeu folosit în examinarea comparativă.
Pe baza datelor obţinute prin aceste examinări, expertul trebuie să fie în
măsură să explice nu numai coincidenţa sau divergenţa caracteristicilor, care
conduc la identificarea sau la excluderea obiectului din sfera cercetării, dar şi
eventualele modificări în forma sau conţinutul factorului creator al urmei.

Redactarea raportului de expertiză

Raportul de expertiză criminalistică prezintă rezultatele investigaţiilor ştiinţifice

şi cuprinde, potrivit art.123 C.pr.pen., trei părţi:
 partea introductivă, în care este menţionat organul judiciar ce a dispus
efectuarea expertizei, data la care s-a dispus efectuarea, numele şi
prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată lucrarea, data
întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care urma
să răspundă expertul, materialul pe baza căruia a fost efectuată expertiza şi
dacă părţile ce au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei.
 partea descriptivă, referitoare la mijloacele şi metodele tehnico-ştiinţifice
folosite în efectuarea expertizei, eventualele obiecţii sau explicaţii ale
părţilor, analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de
expert.
 partea finală, în care sunt prezentate concluziile expertului, ca răspuns la
întrebările adresate, precum şi părerea acestuia în legătură cu obiectul
expertizei.
 Raportul de expertiză se redactează în termeni clari şi precişi, evitându-se for-
mulări incomplete, echivoce sau tehniciste, astfel încât ele să reflecte temeinicia
ştiinţifică a cercetării. Din modul de redactare a raportului trebuie să rezulte, în
esenţă, următoarele:
 respectarea de către expert a prevederilor legale şi limitarea strictă la
sarcinile indicate în actul de dispunere a expertizei.
 examinarea completă şi riguroasă a întregului material trimis spre expertiză
de către organul judiciar.
 folosirea celor mai moderne şi adecvate metode şi mijloace tehnico-
ştiinţifice de examinare din domeniul de specialitate al expertului.
 fundamentarea ştiinţifică a rezultatelor cercetării şi concordanţa între con-
statările făcute pe parcursul examinării şi concluziile raportului.
Totodată, raportul de expertiză va conţine o ilustrare adecvată (fotografii,
schiţe, desene, planşe, diagrame etc.) a celor mai semnificative aspecte desprinse
în cadrul examinării criminalistice.
Modalităţi de formulare a concluziilor - o deosebită importanţă pentru
atingerea scopului urmărit prin expertiza criminalistică o are formularea
răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar. In funcţie de rezultatele la
care a ajuns examinarea, concluziile pot fi certe, probabile sau de imposibilitate a
rezolvării problemei, astfel:
 concluziile categorice sau certe reflectă nu numai convingerea fermă a
expertului privind soluţionarea problemei în cauză, ci, în primul rând,
rezultatele ştiinţifice categorice la care s-a ajuns prin expertiză. Concluziile
certe pot fi pozitive sau negative, în sensul că pot da fie un răspuns net
afirmativ la întrebare, clarificând sau stabilind existenţa unui fapt, a identităţii
unei persoane sau obiect ş.a., fie negativ, ceea ce poate echivala cu
excluderea persoanei sau obiectului din cercul de bănuiţi, cu respingerea
unor afirmaţii sau susţineri privind un anumit fapt sau o împrejurare. De
exemplu, o concluzie cert pozitivă este aceea prin care se precizează că
urmele digitale descoperite la faţa locului aparţin persoanei “X”, în timp ce
concluzia că semnătura de pe actul în litigiu nu aparţine persoanei “Y” este
cert negativă.
 concluziile de probabilitate sunt consecinţa existenţei unui anumit grad de
îndoială, de incertitudine, determinată de insuficienţa calitativă sau
cantitativă a elementelor caracteristice ale materialului cercetat, de limitele
posibilităţilor tehnico-ştiinţifice de cercetare, dar şi de considerente
subiective. Subliniem, totuşi, că, prin conţinutul lor, aceste concluzii sunt
relativ apropiate de cele certe, fără a se confunda cu acestea. Ele se
bazează nu numai pe prezenţa caracteristicilor de grup sau de categorie, ci
şi pe elemente de individualizare, capabile să diferenţieze obiectul scop
dintre obiectele verificate, dar fără a-l identifica cu certitudine.
 concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei sau, în denumirea
prescurtată “n.s.p.”, care nu trebuie confundate cu o concluzie certă
negativă, sunt determinate de calitatea cu totul nesatisfacătoare a
elementelor caracteristice de identificare a obiectelor cercetate, ca şi de
lipsa unor mijloace tehnico-ştiinţifice adecvate de investigare.
Imposibilitatea formulării unei concluzii poate avea drept cauză şi modul
defectuos de revelare, fixare şi ridicare a urmelor şi a corpurilor delicte de la faţa
locului sau de expediere a acestora către laboratorul de expertize, îndeosebi în
cazul urmelor biologice. Aceasta se motivează la fel de clar şi complet, ca şi în
situaţia rezolvării problemei, cu excepţia cazurilor în care expertiza a fost solicitată
unui specialist care nu are cunoştinţele necesare efectuării lucrării.

Elemente tactice aplicate în aprecierea şi valorificarea concluziilor

expertizei de către organele judiciare

Aprecierea şi valorificarea expertizelor judiciare reprezintă o activitate ce

reclamă din partea organelor judiciare nu numai cunoştinţe din domeniul dreptului, ci
şi cunoştinţe de cultură generală, din domeniul ştiinţei şi tehnicii, cu precădere dintre
cele înmănuncheate în ştiinţa Criminalisticii.

Verificarea raportului de expertiză

Aprecierea raportului de expertiză criminalistică sau a unei constatări tehnico-

ştiinţifice parcurge, în principal, două etape importante, constând în verificarea
respectării prevederilor legale referitoare la expertiză (verificarea formală) şi
verificarea conţinutului ştiinţific al raportului de expertiză (verificarea de fond sau
substanţială).
In prima etapă, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată verifică
următoarele aspecte:
 dacă au fost respectate condiţiile legale de numire a expertului şi dacă
există eventuale motive de recuzare a acestuia, invocate de părţi.
 dacă au fost formulate răspunsuri clare şi complete la toate întrebările din
actul procedural.
 dacă au fost respectate condiţiile de citare a părţilor şi dacă s-au dat lă-
muririle necesare, atât expertului, cât şi părţilor.
 dacă raportul a fost datat şi semnat potrivit regulilor procedurale.
Nerespectarea acestor cerinţe, mai ales dacă ele sunt de natură să
împiedice aflarea adevărului, poate conduce la o soluţie netemeinică. O
asemenea soluţie atrage, în mod firesc, pe lângă anularea expertizei, şi
casarea hotărârii.

În etapa a doua, verificarea va privi problemele de fond ale raportului de

expertiză, printre cele mai importante situându-se:
 examinarea de către expert a întregului material pus la dispoziţie de
organul judiciar.
 folosirea celor mai adecvate metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de
investigare.
 justeţea raţionamentului şi concordanţa dintre concluzii şi conţinutul
raportului de expertiză.
Importanţa verificării complete şi atente a întregului raport de expertiză,
indiferent dacă este vorba de o primă sau o nouă expertiză, a fost subliniată frecvent
în literatura noastră de specialitate, combătându-se acele practici întâlnite la
anumite organe judiciare care se limitează numai la citirea concluziilor sau la
însuşirea necritică a unor concluzii nefundamentate ştiinţific, incomplete sau
eronate.
În ipoteza neînsuşirii concluziilor, organul judiciar îşi motivează poziţia pe baza
constatărilor făcute cu prilejul verificării raportului (de exemplu, contradicţii între
concluzii, raţionamente false, neexaminarea întregului material, metode inadecvate
de cercetare ş.a.), nu pe elemente sau date specifice domeniului de activitate al
expertului3.
O eventuală neconcordanţă, dintre concluziile raportului şi alte mijloace de
probă nu poate constitui ab initio un motiv de respingere a rezultatelor expertizei,
impunându-se o analiză completă a întregului probatoriu.
De exemplu, în cazul unei morţi violente prin împuşcare, inculpatul (paznic la
un depozit) susţine că s-a aflat în legitimă apărare, fiind atacat de victimă. Doi
martori oculari au declarat că distanţa dintre inculpat şi victimă era de Deşte 10 m,
ceea ce, în situaţia indicată, ar fi echivalat cu neîndeplinirea condiţiilor legitimei
apărări. Din raportul de expertiză balistică a rezultat, însă, că s-a tras de la o
distanţă mai mică de un metru, pe hainele victimei descoperindu-se urme
suplimentare, specifice tragerii de la mică distanţă. Neînsuşindu-şi concluziile
raportului de expertiză, instanţa 1 a condamnat pe inculpat în principal pe baza
declaraţiilor celor doi martori. Ulterior, însă, din administrarea altor probe, a rezultat
nesinceritatea martorilor şi temeinicia concluziilor expertizei, astfel încât instanţa de
recurs a pronunţat achitarea, reţinând legitima apărare.

Valorificarea concluziilor expertizei

Interpretarea şi valorificarea concluziilor expertizei criminalistice marchează

momentul aprecierii şi cântăririi probelor puse în evidenţă prin intermediul
examinărilor ştiinţifice. Rolul şi semnificaţia acestui mijloc de probă în formarea
convingerii intime a organelor judiciare, cu privire la o faptă sau la împrejurările
acesteia, este demonstrat prin aceea, că peste 85 % din concluziile rapoartelor de
expertiză sunt însuşite de către instanţe, ele servind, alături şi în egală măsură cu
celelalte mijloace de probă, la stabilirea adevărului în cauză.
Dintre concluziile rapoartelor de expertiză, cele mai valoroase sunt concluziile
cu caracter de certitudine a căror interpretare nu ridică probleme deosebite, fiind
frecvente cazurile în care expertizele criminalistice reprezintă singura modalitate de
a scoate la lumină probele necesare constatării existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni şi identificării autorului ei.
Concluziile cu caracter de probabilitate deţin o pondere mai mică în ansamblul
rezultatelor expertizei criminalistice. Referitor la aceste concluzii s-au exprimat opinii
pro şi contra utilităţii sau admisibilităţii lor, atât în literatura de specialitate, cât şi în
practică, unii experţi evitând chiar să le formuleze.
In linii mari, majoritatea opiniilor converg spre admisibilitatea acestor concluzii,
ele reprezentând ipoteze ştiinţifice de lucru, cu ajutorul cărora organele judiciare pot
să-şi ghideze activitatea de soluţionare a cauzei, să elaboreze versiuni, iar, din
coroborarea concluziilor de probabilitate cu rezultatele la care se ajunge prin
administrarea altor probe, să se stabilească adevărul. Mai mult, formularea unor
asemenea concluzii reprezintă o dovadă de etică profesională a expertului
criminalist .
Referitor la modul de interpretare a concluziilor de probabilitate, atragem
atenţia asupra unor tendinţe ce se întâlnesc, încă, în practica de specialitate, potrivit
cărora unele instanţe înclină să le atribuie un caracter de certitudine, în timp ce alte
organe judiciare manifestă o tendinţă contrară, de neînsuşire a acestor concluzii.
Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei (“n.s.p.”), contrar
aparenţelor, impun aceeaşi atenţie în interpretare, mai ales dacă ele vor fi avute în
vedere în cadrul întregului probatoriu existent în cauză. Imposibilitatea formulării
concluziilor în expertiza criminalistică, coroborată cu lipsa altor probe, pe baza
cărora să se poată stabili gradul de implicare a unei persoane în săvârşirea unei
fapte penale, este de natură să impună organului judiciar aplicarea principiului
prezumţiei de nevinovăţie.
În alternativa existenţei altor probe, organul judiciar are posibilitatea să pronunţe o soluţie, potrivit
convingerii intime, formate pe baza cântăririi probelor privind cauza cercetată, întrucât
imposibilitatea rezolvării unei probleme pe teren criminalistic nu echivalează cu o concluzie
negativă asupra unor fapte sau împrejurări ale cauzei, inclusiv asupra identităţii sau neidentităţii
persoanei învinuite ori inculpate într-o cauză