FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Capitolul 1. Noţiunea, însemnătatea şi sistemul fotografiei judiciare

Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care adaptează şi

elaborează metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor şi modului de desfăşurare a
unor activităţi de urmărire, precum şi metodele corespunzătoare cercetării în laborator a
probelor materiale.
Organele de urmărire penală, în timpul cercetării locului faptei şi la efectuarea
reconstituirii sau percheziţiei, fixează prin fotografiere ansamblul locului respectiv, obiectele
aşa cum sunt găsite, secvenţe din fapta reconstituită etc.
De asemenea, este greu de conceput munca de laborator a expertului criminalist fără
utilizarea fotografiei. Acesta aplică diferite metode de fotografiere, în special la identificarea
persoanelor şi a obiectelor după urmele lăsate de ele, la evidenţierea anumitor particularităţi
identificatoare, la ilustrarea raportului de expertiză1.
Aplicarea fotografiei în activitatea de cercetare a infracţiunilor este prevăzută de
normele legale în vigoare. Prin Legea nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea
Codului de procedura penală, au fost adăugate noi mijloace de probă la cele prevăzute expres
în cod, şi anume înregistrările audio sau video şi fotografiile. În cadrul enumerării limitative a
mijloacelor de probă din art. 64, alin. 1, Codul de procedura penală, aceste noi mijloace de
probă au fost intercalate între înscrisuri şi mijloace materiale de probă. De asemenea, art. 131,
alin. (3) prevede că “în toate cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii ori alte
asemenea lucrări care se vizează şi se anexează la procesul verbal”.
Procedeele fotografice folosite în investigaţiile criminalistice nu reprezintă o simplă
preluare a metodelor curente de fotografiere şi aplicarea lor la nevoile procesului judiciar.
Necesităţile de ordin practic, situaţii dintre cele mai diverse sau complexe, aşa cum sunt
întâlnite în cercetările criminalistice, au impus adaptarea specifică a metodelor de
fotografiere, având ca destinaţie investigaţiile criminalistice. Astfel, şi-a făcut apariţia o nouă
ramură a fotografiei ştiinţifice, intitulată fotografia judiciară 2 văzută ca fiind totalitatea
metodelor tehnico-fotografice, aplicate în cercetarea infracţiunilor, prin adaptarea la nevoile
cercetărilor criminalistice a metodelor generale folosite în tehnica fotografică.3.
Avantajele utilizării fotografiei în cercetarea criminalistică sunt următoarele :
- uşurinţa cu care se iau imaginile în câmpul infracţional;
- fidelitatea înregistrării şi redării tuturor categoriilor de urme ale infracţiunii;
1
Ion Mircea – Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 18
2
Emilian Stancu – Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 87
3
Camil Suciu – Criminalistică, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 34

2
 - operativitatea redării imaginilor;
- asigură o foarte mare evidenţă probatorie pe tot cursul procesului penal, în
probarea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane;
- se poate folosi cu succes pentru cercetarea oricărei categorii de fapte penale ori de
altă natură4.

Capitolul 2. Scurt istoric

Conform literaturii de specialitate, primele aparate de fotografiat apărute pe plan

mondial erau de fapt doar nişte camere obscure, care se foloseau pentru captarea luminii.
Sistemul camerei obscure era deosebit de simplu şi consta în crearea unui orificiu într-un
perete care să permită trecerea luminii pentru a forma pe un alt perete sau pe altă suprafaţă o
imagine perfectă a obiectului vizat. Această imagine era răsturnată şi reda în mod fidel ceea
ce se afla în exteriorul camerei. Acest dispozitiv numit camera obscură a fost prezentat pentru
prima dată în jurul anului 1558 într-o carte a lui Giovani Batista Della Porta.
Un alt corifeu care a descoperit că lumina poate fi utilizată în reacţiile chimice a fost
şi fizicianul german Johan Heinrich Schulze, care în jurul anului 1772 a creat un experiment
punând într-o sticlă argint, cretă şi acid azotic şi apoi a agitat amestecul. Substanţa obţinută
din acest amestec a expus-o la lumina directă a soarelui, constatând că aceasta a devenit
neagră. Pentru a vedea dacă nu s-a înşelat, fizicianul a repetat experimentul expunând
substanţa creată la o temperatură şi mai ridicată. Astfel, el a reuşit să demonstreze că această
reacţie este fotosensibilă, nu indusă de temperatura ridicată.
Cel ce a continuat experimentele fizicianului german a fost francezul Louis Daguerre
care, în jurul anului 1825, după mai multe încercări a mers pe varianta acoperirii cu argint a
unei plăci de cupru, după care a expus argintul la vapori de iod, obţinând astfel iodura de
argint. Prin acest experiment Daguerre a reuşit să facă placa fotosensibilă. Următorul pas a
fost ca această placă să fie pusă într-o cameră obscură şi să fie expusă la lumină o perioadă
mai îndelungată de timp. Fiind expuse la lumină sărurile de argint au continuat să se
înnegrească până când întreaga imagine a devenit închisă (neagră). În urma experimentelor
pe care le-a continuat Daguerre a observat că dacă această placă este lăsată într-o încăpere în
care există vapori de mercur, aceştia vor developa imaginea. Descoperirea avea un mare
inconvenient deoarece folosirea vaporilor de mercur nu era cel mai bun mod de a îndepărta

4
Vasile Bercheşan, Toader Cătălin – Fotografia judiciară clasică, fotografia digitală, identificarea persoanei
după semnalmente – Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 13

3
argintul neutilizat. Acest inconvenient (folosirea vaporilor de mercur) a fost descâlcit în jurul
anului 1819 de către omul de ştiinţă britanic Sir John Herschel, care după mai multe cercetări
a propus (conform literaturii de specialitate) să se spele placa inventată de Daguerre cu
soluţie de hiposulfat de sodiu (adică în termenii din zilele noastre, fixator) care ducea la
îndepărtarea chimică a argintului neutilizat. Fotografiile realizate în continuare de Daguerre
în acest mod au fost denumite în acea perioadă de timp DAGHEROTIPURI, fotografii care la
început erau foarte scumpe şi numai o anumită pătura a societăţii şi-o putea permite. Cu
trecerea timpului aceste fotografii au devenit accesibile şi la celelalte categorii ale populaţiei.
Aceste fotografii erau de fapt negativuri, care pentru a fi văzute ca pozitive trebuiau ţinute
(privite) dintr-un anumit unghi.
Cel ce a folosit pentru prima dată hârtia în procesul fotografiei a fost englezul William
Henry Fox Talbot care a lucrat la experimentele sale în aceeaşi perioadă cu Daguerre. Talbot
şi-a desfăşurat cercetările în condiţii similare cu ale francezului, numai că a folosit hârtie în
locul plăcii de cupru. Fotografiile obţinute de Talbot erau tot negativuri, numai că acesta
pentru a obţine pozitivul a luat hârtia cu negativul, a ceruit-o pentru a o face transparentă şi a
fotografiat-o din nou. În felul acesta a obţinut pozitivul pe care putea de asemenea să obţină
mai multe exemplare.
Perfecţionarea filmelor flexibile a fost posibilă datorită procesului nou descoperit de
George Eastman în anul 1888. Acesta a perfecţionat procesul filmelor flexibile confecţionate
din plastic creând o cameră care conţinea o rolă cu un film mai lung care realiza în jur de 100
de expuneri, unde, după procesarea filmului, imaginile erau tipărite5.
Investigaţia criminalistică a avut un prim suport tehnico-ştiinţific în metodele
fotografice, deşi realitatea demonstrează că utilizarea fotografiei de către serviciile de poliţie
a devansat-o. Astfel, dacă procedeul fixării imaginilor fotografice este pus la punct (într-o
formă apropiată de fotografierea modernă) de către Daguerre, în anul 1839, poliţia belgiană a
început deja să îl folosească în anul 1840, în închisoarea din Bruxelles.
Printre primele servicii specializate în fotografiere judiciară s-a aflat cel al Prefecturii
poliţiei din Paris, înfiinţat în anul 1872, a cărui activitate, îndeosebi pe linia adaptării la
specificul judiciar, va fi perfecţionată de Alphonse Bertillon, după anul 1879.
România s-a situat printre primele ţări europene care au apelat la serviciile fotografiei
judiciare, practicarea ei fiind semnalată încă din anul 1879, de către un serviciu specializat al
poliţiei capitalei. Meritul incontestabil al iniţierii primelor reguli cu caracter ştiinţific de

5
Vasile Bercheşan, Toader Cătălin – op. cit., pp. 11-12

4
executare a fotografiei judiciare – îndeosebi în domeniul identificării persoanelor după
semnalmente – revine, în ţara noastră, lui Nicolae Minovici.
Astfel, de la începuturile conturării Criminalisticii ca ştiinţă de sine stătătoare, autorii
de specialitate şi, fireşte, juriştii practicieni devin tot mai convinşi de utilitatea fotografiei în
activitatea de înfăptuire a justiţiei6.

Capitolul 3. Noţiuni elementare de optică fotografică

Pentru început trebuie argumentată ideea că condiţia esenţială în fotografie constă în

existenţa luminii din domeniul vizibil sau invizibil. Fizicianul englez Isaac Newton în jurul
anului 1669 susţinea că lumina emite corpusculi (particule) materiali luminoşi extrem de fini,
care se propagă în spaţiu în linie dreaptă cu viteza proprie luminii de 300.000 km/s. De
asemenea, teoria ondulatorie formulată de astronomul olandez Christiaan Huygens în 1678 şi
dezvoltată mai târziu de fizicianul francez Augustin Jean Fresnel în jurul anului 1815, prin
care se susţine că sursa de lumină produce impulsuri asemănătoare oscilaţiilor şi care se
propagă sub formă de unde atât în mediile transparente, cât şi în vid. Deoarece fenomenele
luminoase reclamau pentru explicarea lor, unele teorii ondulatorii, iar altele teoria
corpusculară, s-a căutat o cale de mijloc, mai exact o teorie unitară. Această teorie a fost
descoperită şi formulată de către fizicianul francez Louis de Broglie în jurul anului 1924,
unde a afirmat că oricărei particule în mişcare îi este asociată şi o undă. Mai târziu acesta a
reuşit să demonstreze şi practic teoria sa. În zilele noastre, cu unele rezerve, se acceptă că
lumina poate fi definită ca o formă particulară a energiei radiante, emisă de corpurile
luminoase, care se propagă sub formă de oscilaţii electromagnetice pe care le percepe ochiul.
Conform altor autori lumina este definită ca acele radiaţii care produc senzaţii luminoase
pentru ochiul omenesc sau lumina este un flux de fotoni care posedă proprietăţi atât
ondulatorii, cât şi corpusculare.
Ce sunt radiaţiile? Pentru aceasta apelăm la un simplu experiment: dacă încălzim
puternic un fir metalic, electronii periferici ai metalului se vor deplasa cu 300.000 km/s dând
naştere unui câmp magnetic şi unui câmp electric. Propagarea concomitentă a celor două
câmpuri este caracterizată prin denumirea de „radiaţie electromagnetică sau unde
electromagnetice”. Dat fiind că radiaţiile electromagnetice se prezintă într-o varietate infinită,
este imposibilă caracterizarea lor printr-un nume. S-a convenit ca pentru caracterizarea
diferitelor radiaţii să se recurgă la noţiunea de lungime de undă, care exprimă distanţa
6
Emilian Stancu – op. cit., p. 85

5
străbătută de radiaţia electromagnetică, într-o singură pulsaţie. În practica fotografică
intensitatea luminii se exprimă în milionimi de mm denumite milimicroni sau în zeci de
milionimi de microni. Din ansamblul radiaţiilor electromagnetice, ochiul transformă în
senzaţii de lumină doar radiaţiile cuprinse între 590-750 milimicroni şi care sunt denumite
prin expresiile: lumină albă, lumină solară şi lumină de zi. Lumina albă poate fi descompusă
în radiaţii simple (monocromatice) care nu mai pot fi descompuse la rândul lor. Operaţia de
descompunere a luminii se numeşte dispersia luminii sau analiza spectrală a luminii, iar
rezultatul acesteia este numit „spectrul vizibil al luminii naturale”.
Absorbţia sau reflectarea în proporţii diferite a radiaţiilor din spectrul vizibil dau
culoare corpurilor. Deci:
- absorbţia egală şi totală = negru;
- reflexia egală şi totală = alb.
După natura lor, sursele de lumină folosite în fotografie se împart în:
- surse de lumină naturale, dintre toate, soarele este cea mai bună sursă de lumină,
unde lumina zilei este forma specifică a luminii soarelui, care are şi o intensitate
foarte mare.
- surse de lumină artificiale: flacără, bec cu incandescenţă sau cu descărcări în
gaze.
O caracteristică a surselor de lumină este culoarea lor. Aceste surse în majoritatea lor
dau lumina policromatică, iar compoziţia spectrală a lor variază în funcţie de mai mulţi
factori.
În tehnica fotografică, indicaţiile privitoare la compoziţia spectrală a luminii cu o
anumită temperatură de culoare, se exprimă şi măsoară în Kelvin (K), care se determină prin
adăugarea a 273 grade la temperatura corpului măsurată în grade Celsius şi sunt date numai
pentru trei grupe principale de radiaţii: roşii, verzi şi albastru-violet. În acest caz se consideră
că în cazul luminii naturale şi a bliţului, energiile celor trei grupe de radiaţii sund egale, adică
33,3%. Trebuie precizat că temperatura de culoare nu trebuie confundată cu intensitatea
luminii, care este folosită pentru a caracteriza tăria luminii radiate de o sursă de lumină pe o
anumită direcţie şi respectiv reflectarea acesteia pe care o măsurăm cu exponometrul.

Spectrul de lumină vizibil perceput de retina ochiului se prezintă sub diferite culori
cum ar fi:
De la *390 la 450 nm.= violet;

6
 *450 la 510 nm.= albastru;
*510 la 530 nm.= verde;
*530 la 590 nm.= galben;
*590 la 620 nm.= portocaliu;
*620 la 750 nm.= roşu.
Sub 390 nm. se află radiaţiile invizibile cu ochiul liber, mai exact radiaţiile
ultraviolete, iar peste 750 nm. a lungimii de undă se află radiaţiile infraroşii. Razele de
lumină, cât timp parcurg un mediu omogen, se propagă în linie dreaptă. Însă de la această
regulă există mici abateri cum ar fi atunci când în calea unei radiaţii se interpune un corp,
energia radiaţiei se va împărţi în două şi anume: o parte pătrunde în acel corp, iar cealaltă
parte este retransmisă în toate direcţiile de către suprafaţa acelui corp. Un alt exemplu al unui
alt fenomen constă în aceea că dacă o radiaţie cade pe o suprafaţă ce separa două medii şi
dacă această suprafaţă prezintă o anumită transparenţă, energia radiaţiei se împarte în două,
adică: o parte din energie rămâne în acelaşi mediu dar îşi schimbă direcţia de propagare şi
formează raza reflectată, cealaltă parte a radiaţiei trece în celălalt mediu, îşi schimbă direcţia
de propagare şi formează raza refractată. Atunci când după o reflexie sau refracţie, oscilaţiile
electromagnetice ale luminii se propagă numai într-un singur plan, lumina este polarizată.
Dacă o rază de lumină cade oblic pe o placă de sticlă cu feţe plane şi paralele,
străbătând placa, raza se va deplasa paralel cu ea însăşi. La incidenţa razei de lumină cu o
prismă, dacă raza nu cade perpendicular, raza va fi refractată atât la trecerea din aer în sticlă,
cât şi din sticlă în aer. Alăturând două prisme, astfel ca una să reprezinte imaginea simetrică a
celeilalte, vom obţine următoarele rezultate:
- când se alătură bazele;
- când se alătură vârfurile.
Se obţin în acest fel cele două forme principale de lentile divergente şi convergente.
Cunoscând elementele lentilei convergente, cunoaştem şi modul de formare al
imaginii, astfel:
- razele paralele cu axa optică devin raze focale;
- razele ce trec prin centrul optic îşi continuă drumul nedeviate;
- razele ce trec prin focar, ies din lentilă paralel cu axa optică.
Pornindu-se de la proprietăţile lentilelor convergente de a concentra razele luminoase,
s-a ajuns la concluzia că folosirea lor în tehnica fotografică ar avea ca efect concentraţia
razelor luminoase asupra materialului fotosensibil, mărindu-se astfel acţiunea de

7
impresionare a lui. Astăzi aparatele foto sunt echipate cu una sau mai multe lentile montate
într-un dispozitiv, numit „obiectiv fotografic”7.

Capitolul 4. Tipuri de aparate foto

a. Aparatul de fotografiat clasic

Fotografia (din gr. „photos” – lumina, „grapheia” – a nota, a scrie), în sens restrâns,
poate fi înţeleasă ca o redare în imagini a lumii înconjurătoare. Se realizează prin două
fenomene distincte şi anume: cu ajutorul unei lentile se formează imaginea obiectului
fotografiat, prin fenomenul fizic, propagarea şi refracţia luminii şi al doilea fenomen chimic,
fixarea pe materialul fotosensibil a imaginii formate pe lentilă. Aceste două fenomene
întrunite pe principiul camerei obscure au dus la apariţia aparatului de fotografiat.
Aparatul fotografic, în totalitatea sa, este compus din următoarele elemente:
a) Corpul aparatului. Este format dintr-o cutie perfect etanşă la lumină şi unde pe
peretele anterior este fixat obiectivul, iar pe peretele posterior se găseşte
materialul fotosensibil. Este construit din lemn, metal, material plastic, mai rar din
bachelită.
b) Obiectivul fotografic. Format prin asocierea mai multor lentile, convergente şi
divergente, precum şi prin adăugarea unui dispozitiv numit diafragmă care
limitează razele marginale, montate în metal plastic sau bachelită, fiind obţinute
sisteme optice convergente denumite „obiective fotografice”, care cu ajutorul
razelor de lumină formează în camera obscură imaginea obiectelor înconjurătoare.
Lentilele sunt corpuri transparente din sticlă optică şi au rolul de a concentra razele
luminoase asupra materialului fotosensibil (lentilele convergente) sau către un anumit punct,
denumit focar. Celelalte lentile denumite divergente nu concentrează razele de lumină, ci le
împrăştie în formă de evantai. Rezultă că prin intermediul lentilelor se imprimă cu ajutorul
luminii, pe materialul fotosensibil aflat în camera obscură, o imagine micşorată şi răsturnată.
Obiectivul fotografic este caracterizat în amănunt prin următoarele caracteristici
tehnice:
- distanţa focală;
- luminozitate;
- profunzimea de câmp;

7
Vasile Bercheşan, Toader Cătălin – op. cit., pp. 14-16

8
 - unghiul de câmp;
- putere separatoare.
Distanţa focală reprezintă distanţa de la centrul optic al obiectivului, la suprafaţa
plană a materialului fotosensibil, respectiv intersecţia razelor (în camera obscură) care vine
de pe o anumită imagine aflată în faţa obiectivului. Valoarea distanţei focale este notată pe
montura obicetivului prin litera „F” sau „f” urmată de semnul „=” şi de indicaţia „mm” sau
„cm”. Exemplu: „F=50 mm”. Alteori avem forma: „1:2,8 f=50 mm” în care cifrele 1:2,8
indică luminozitatea, iar f=50 indică distanţa focală.
Luminozitatea sau deschiderea relativă, reprezintă capacitatea obiectivului de a lăsa să
treacă prin el o anumită cantitate de lumină într-un timp determinat. Luminozitatea reală nu
este însă determinată de diametrul interior al obiectivului, ci de deschiderea diafragmei şi de
distanţa focală. Deschiderea maximă utilă a diafragmei şi distanţa focală determină deci
luminozitatea. Luminozitatea se exprimă prin raportul dintre deschiderea utilă şi distanţa
focală. Pentru exemplificare, dacă avem un obiectiv cu deschidere utilă de 25 şi distanţa
focală de 50mm, luminozitatea va fi de 20/25=1/2. Luminozitatea obiectivului poate fi redusă
(nu şi mărită) prin diafragmare, care se poate fixa şi manevra printr-un inel montat pe
obiectiv numit inelul diafragmei. Pe acest inel sunt gravate deschiderile diafragmei şi anume:
2-2,8-4-5,6-8-11-16. Indicaţiile luminozităţii sunt valabile numai când reglăm aparatul pentru
infinit. Pentru fotografia la mică distanţă, distanţa focală creşte, iar luminozitatea scade în
raport cu pătratul ei.
Profunzimea de câmp este zona de dinaintea şi din spatele planului pentru care s-a
făcut punerea la punct a obiectivului. Zona de profunzime (claritate) se întinde mai puţin în
faţa planului de punere la punct şi mai mult în spatele lui. Zona de claritate a unui obiectiv
este determinată de:
- distanţa focală a obiectivului: care reprezintă depărtarea dintre centrul optic al
obiectivului şi suprafaţa plană a materialului fotosensibil din interiorul aparatului
fotografic, atunci când obiectivul este pus la punct pentru infinit. Cu cât avem distanţa
focală mai mică, avem zona de claritate mai mare şi invers. Distanţa focală este
considerată pentru un format dat, după cum urmează:
o normală – dacă este egală sau uşor superioară diagonalei negativului
respectiv;
o scurtă – dacă este sensibil inferioară diagonalei negativului (pentru
obiectivele superangulare);

9
 o lungă – dacă este sensibil superioară diagonalei negativului (pentru
teleobiective).
Unghiul de câmp al imaginii sau unghiul de poză, este acel unghi care determină
limitele extreme ale imaginii formate de obiectiv pe materialul fotosensibil. Acest unghi este
dat de razele de lumină extreme pe care obiectivul aparatului fotografic le poate prinde, şi
variază de la un obiectiv la altul, în funcţie de distanţa focală. Cu cât distanţa focală este mai
mare, cu atât unghiul de câmp este mai mic şi invers. De asemenea, în câmpul imaginii se
poate înscrie un format pătrat sau dreptunghiular, formate a căror diagonală este aproximativ
egală cu distanţa focală a obiectivului. Unghiul de câmp al obiectivului este determinat de
distanţa focală, cu care este în raport invers proporţional.
În funcţie de unghiul de câmp al imaginii avem următoarele tipuri de obiective:
o superangulare – care au distanţa focală mică şi unghi de câmp mare, adică
distanţa focală sub 40 mm şi unghi de câmp al imaginii de peste 63 grade
(sub 40 m; L. 63 grade);
o normale – care au distanţa focală cuprinsă între 40 şi 55 mm şi unghi de
câmp al imaginii de 46 grade (40-55 mm, L. 46 grade);
o teleobiective - care au distanţa focală de peste 55 mm şi unghi de câmp
mic de la 18 la 3 grade (55 mm, L. 3-18 grade). Se folosesc de regulă
pentru fotografierea imaginilor aflate la distanţe mari.
Puterea separatoare reprezintă numărul maxim de linii albe şi negre echidistante, pe
care un obiectiv le poate reda pe 1mm lungime. Ea este determinată atât de calităţile optice
ale unui obiectiv, cât şi de calităţile materialului fotosensibil folosit. Puterea separatoare a
unui obiectiv este mai mare la centru şi scade foarte mult spre margine. Prin diafragmare se
poate obţine o anumită creştere a puterii separatoare. Obţinerea clarităţii unei imagini este
puternic afectată de:
o aberaţia de sfericitate a lentilelor;
o aberaţiile cromatice;
o distorsiunea;
o comă;
o curbura de câmp.
c) Camera obscură – are ca rol principal protejarea materialului fotosensibil şi
imaginea formată pe acesta, faţă de influenţa altor raze de lumină, altele decât cele care trec

10
prin obiectiv când se face expunerea. Camera obscură, în raport de modelul aparatului, poate
fi pliabilă sau rigidă.
d) Obturatorul – este un mecanism care permite trecerea luminii prin obiectiv la
materialul fotosensibil un anumit timp, fixat de cel care execută fotografierea. Acest timp se
numeşte timp de expunere. Închiderea şi deschiderea obturatorului, se face cu ajutorul unor
perdele din pânză cauciucată sau lamele metalice.
Obturatorul este montat, fie în planul principal optic al obiectivului (obturator
central), fie în planul focarului imagine (obturator focal). Mecanismul obturatorului este
alcătuit din următoarele componente:
- pârghia sau butonul de armare, care armează întregul mecanism obturator;
- perdelele sau lamelele, care acţionate de mecanism lasă să treacă lumina un
anumit timp, dat de timpul de expunere fixat dinainte;
- discul de viteze, pe care se află timpii de expunere, care lasă lamelele ori perdelele
să fie deschise un anumit timp.
Pe discul de viteze la aparatele de fotografiat clasice sunt trecuţi mai mulţi timpi şi
anume:
- timpi lungi: 1/30”, 1/25”, 1/15”, ½”, 1/1”;
- timpi scurţi: 1/50”, 1/60”, 1/125”;
- timpi foarte scurţi: 1/250”, 1/500”, 1/1000”.
De asemenea, aparatele de fotografiat sunt prevăzute pe discul timpilor de expunere şi
cu timpi lungi nelimitaţi, notaţi cu literele T, Z, B, la care obturatorul rămâne deschis până la
a doua apăsare, sau atât timp cât degetul stă apăsat pe declanşator. Totodată obturatoarele
aparatelor fotografice sunt prevăzute cu un circuit electric şi priză situate pe corpul
aparatului, care au rolul de a face legătura cu o lampă electronică (blitz), care la declanşarea
obturatorului produce descărcarea electronică a blitz-ului conectat.
e) Sistemul de vizare şi punere la punct
Are rolul de a face încadrarea subiectului de fotografiat, precum şi de a face claritatea
imaginii lui.
Încadrarea se face privind prin vizorul dreptunghiular al aparatului de fotografiat care
fixează subiectul de fotografiat şi cu ajutorul inelului de claritate de pe obiectiv reglăm
claritatea imaginii până când subiectul care trebuie fotografiat se vede foarte clar. Aparatele
de fotografiat clasice noi sunt prevăzute atât pentru sistemul manual de efectuare a clarităţii
imaginii, cât şi automat (auto-focus).

11
 Dispozitivul de punere la punct poate fi construit în mai multe feluri şi anume:
- sistem reflex: adică cu oglindă reflexă şi cu un singur obiectiv, care prezintă
avantajul de a pune la punct şi de a viza acelaşi câmp ca cel ce urmează a fi fotografiat. Astfel
imaginea este proiectată mai întâi pe o oglindă la 45 grade şi de aici pe un geam mat sau un
sistem de prisme care îi determină întoarcerea pe verticală. Sistemul reflex se compune din
vizor, oglindă reflexă (în interiorul aparatului), inel de claritate cu scala distanţelor.
- sistem telemetru: care funcţionează după principiul vederii stereo, deci se bazează pe
suprapunerea a două imagini reflectate în două oglinzi, situate în dreptul unui orificiu fiecare,
separat. Deci vizorul şi obiectivul sunt situate pe două axe optice paralele. În zilele noastre
cele mai folosite sunt aparatele fotografice clasice sistem reflex.
f) Materialele fotosensibile: sunt materialele capabile de înregistra şi fixa imaginea
formată de obiectivul fotografic cu ajutorul radiaţiilor luminoase.
După felul imaginii pe care o înregistrează, negativă sau pozitivă, pot fi:
- materiale fotosensibile negative;
- materiale fotosensibile pozitive;
- materiale fotosensibile reversibile.
g) Accesoriile aparatului de fotografiat clasic, sunt compuse din următoarele
componente: trepiedul sau stativul, firul declanşator, şină de glisare (alunecare), lampa blitz,
filtrele de lumină, inelele prelungitoare, parasolarul, casete cu material fotosensibil, capacul
obiectivului, geanta aparatului, exponometrul (majoritatea aparatelor moderne au senzor de
lumină care indică în funcţie de sensibilitatea generală a filmului diafragma obiectivului,
pentru o expunere corectă a filmului)8.

b). Aparatul foto digital

În ultimii ani s-a răspândit rapid şi pe scară largă fotografia digitală care, spre
deosebire de cea argentică, are o durată mult mai scurtă de procesare şi deci per ansamblu
procesul este mult mai puţin costisitor. Fotografia digitală are multe avantaje asupra cărora nu
ne propunem să insistăm. Un mare dezavantaj constă în aceea că fotogramele digitale pot fi
8
Vasile Bercheşan, Toader Cătălin – op. cit., pp. 17-21

12
falsificate cu multă uşurinţă. Un alt dezavantaj constă în faptul că fotogramele digitale nu se
pot conserva mai mult de 10 ani şi pentru reanalizare este nevoie de aparatură contemporană
perioadei în care au fost preluate.
Camerele digitale, pentru a fixa şi capta imaginile, folosesc vectori de imagine
(imaging arrais), pe care lentilele aparatului digital focalizează lumina. Aceşti vectori se mai
numesc şi CIPURI. Pe aceste cipuri se găsesc dispozitive de captare a imaginilor digitale,
care sunt cunoscute şi identificate cu denumirea de CCD-uri (charged coupled devices).
Atunci când aceste CCD-uri sunt atinse de lumină, acestea emit o sarcină electrică, care este
transformată de procesorul camerei în informaţii binare. Aceste informaţii digitale care sunt
formate din cifre de 0 şi 1 sunt principala posibilitate a procesorului de a transforma
informaţiile privind culoarea şi strălucirea într-un cod al computerului care ne dă posibilitatea
să manipulăm fotografiile. Deci CCD-urile sunt activate de lumină şi emit impulsuri electrice,
care sunt transformate în semnale digitale.
Modalităţile de captare a imaginilor şi informaţiilor de către camerele digitale sunt
diverse:
- cel mai simplu tip de tablou este tabloul liniar care aliniază CCD-urile în linie (linear
array), tablou care poate capta numai câte o culoare şi este deplasat de-a lungul dimensiunii
celei mai lungi a planului imaginii de trei ori, pentru a capta culoarea, o dată pentru albastru,
apoi pentru verde, iar apoi pentru roşu. Aceste CCD-uri de pe un tablou digital liniar se mişcă
de-a lungul părţii din spate a aparatului de trei ori pentru a realiza o expunere RGB (red-
green-blue, cele trei culori primare folosite pentru reprezentarea imaginilor pe monitor).
- tabloul tri-liniar (try-linear array), conţine trei rânduri de CCD-uri, care filtrează una
dintre culorile primare. Acesta scanează numai o dată planul imaginii, ceea ce reduce foarte
mult timpul necesar unei expuneri, iar înregistrarea culorilor este îmbunătăţită semnificativ.
- tabloul de benzi (stripped array), care este cel mai obişnuit tip de cipset întâlnit la
actualele camere digitale, unde CCD-urile sunt din nou aranjate pe linii şi coloane, dar pe
fiecare CCD sunt aranjate filtre de culoare foarte mici, care pot fi aranjate după un model
simplu repetitiv, ori după unul mai complicat. Aceste modele diferă în funcţie de cip şi de
producători, iar rezoluţia culorii depinde de tipul de cip folosit şi de tipul de interpolare
aplicată.
- CMOS (complementary metal-oxide semiconductors), reprezintă un cip utilizat pe
scară largă în industria tehnicii de calcul, iar mai recent şi în construcţia camerelor
fotografice digitale. Acesta funcţionează la fel ca şi CCD-urile, pentru a produce sarcini

13
electrice în urma contactului cu lumina. Faţă de CCD-uri, producerea acestora este mai
ieftină, totodată consumând şi mai puţină energie.
Imaginile sunt formate prin înregistrarea de către un senzor a radiaţiei ce reacţionează
cu un obiect fizic. Astfel imaginile sunt de mai multe tipuri, cum ar fi: fotografie (lumina
reflectată), distanţe, imagini în infraroşu. Un sistem digital de achiziţie a imaginilor se
compune din:
- un sistem optic (lentile, diafragmă);
- senzorul propriu-zis (de regulă, CCD);
- un eventual etaj de amplificare şi filtrare a semnalului de la senzor (informaţia este încă
analogică);
- un convertor analog-numeric.
Toate aceste subsisteme influenţează direct imaginea achiziţionată în sensul că pot
introduce diverse tipuri de distorsiuni. Un element foarte important în sistemul de achiziţie a
imaginii este subsistemul optic (parametri: tipul lentilelor, distanţa focală, adâncimea de
câmp): un sistem optic greşit proiectat sau utilizat duce la obţinerea unor informaţii eronate.
Unele din aceste erori pot fi însă corectate ulterior în blocul de preprocesare (corecţii
geometrice, ajustări de contrast)9.
Camerele digitale folosesc obiectivul pentru a focaliza lumina, iar diafragma şi un
obturator pentru a controla expunerea. La aparatul fotografic clasic lumina cade pe un film
fotografic, iar la aparatul digital lumina se focalizează pe un senzor de imagine compus dintr-
o serie de zone fotosensibile numite pixeli, unde fiecare pixel este conectat electronic la un
procesor, care poate măsura gradul de stimulare electrică pe care a primit-o pixelul. Pixelii, la
fel ca şi halogenura de argint din peliculele foto tradiţionale, înregistrează numai intensitatea
luminii, nu şi culoarea ei. Această culoare este creată prin alocare selectivă, sau secvenţierea
alternativă a pixelilor astfel încât să înregistreze componentele roşu, verde şi albastru ale
luminii.
La aparatele digitale natura senzorilor de imagine depinde integral de construcţia
camerei, adică toate caracteristicile pe care senzorii îi atribuie imaginii sunt fixe şi pot fi
schimbate numai dacă înlocuim aparatul. În aceste situaţii, tonalitatea, coloritul şi claritatea
devin astfel semnătura camere digitale. Deci, caracteristicile imaginii înregistrate sunt
determinate de senzorii folosiţi, aceştia făcând parte din construcţia camerei foto.
Când un pixel este expus la lumină de intensitate crescătoare, el produce
corespunzător o creştere în sarcina electrică generată. Această sarcină este amplificată şi
9
Vasile Bercheşan, Toader Cătălin – op. cit., pp. 43-45

14
măsurată, iar un ton de gri, care este numit şi „nivel”, este produs. Acest nivel este descris
printr-un număr unic, care poate fi salvat ca informaţie digitală şi poate fi uşor manipulat de
computer10.

c). Aparatul foto DSLR

Aparatele foto reflex-digitale, adică DSLR-urile, au primit această denumire după

rezolvarea deosebită a vizării care, faţă de orice alt tip, este mai eficientă, mai precisă şi oferă
o imagine mai mare în vizor. Lumina parcurge următorul traseu: informaţia imaginii intră
prin obiectiv, trece prin diafragmă şi cade pe o oglindă poziţionată la 45 grade. Oglinda
reflectă lumina spre placa mată de deasupra acesteia, aici luând naştere, cu susul în jos,
imaginea din vizor. Deasupra plăcii mate se află pentaprisma, care întoarce imaginea şi o
proiectează spre lentila din vizor. Aceasta focalizează imaginea şi, cu ajutorul reglajului de
dioptrii, se poate realiza o imagine clară în vizor. Acesta este sistemul reflex.
În momentul expunerii lumina nu ia drumul descris mai sus, ci oglinda aflată la 45
grade se ridică, obturatorul se deschide, diafragma se reglează la valoarea setată, iar imaginea
din obiectiv, în loc să ajungă în vizor, ajunge pe suprafaţa senzorului de imagine. În acest
moment are loc expunerea. Dacă priviţi în vizor în timpul expunerii, veţi vedea că imaginea a
dispărut (aceasta dispare atât timp cât durează expunerea). După terminarea timpului de
expunere, oglinda, obturatorul şi diafragma revin la poziţia iniţială, iar în loc va apărea din
nou imaginea.
Dimensiunile senzorilor de imagine din DSLR-uri este de 10 ori mai mare decât cel
din compacte, acest fapt reprezentând un prim avantaj. Senzorii mai mari creează imagini mai
exacte decât cele de mărimea unghiei. În fotografia digitală acest lucru se traduce printr-o
categorie în plus la calitatea imaginii, a culorilor şi la puritatea imaginii11.

Capitolul 5. Categorii de metode în fotografia judiciară

Fotografia judiciară cuprinde, aşa cum se va observa în continuare, două mari

categorii de metode, potrivit destinaţiei lor imediate, categorii care, însă, nu se diferenţiază în
mod absolut.
10
Vasile Bercheşan, Toader Cătălin – op. cit., p. 47
11
Enczi Zoltan, Richard Keating – Fotografia digitală cu aparate foto DSLR, Editura Casa, Oradea, 2010, pp. 6-
8

15
 Din prima categorie, cunoscută sub denumirea de fotografia judiciară operativă, fac
parte fotografiile executate la locul faptei, începând cu fotografia de ansamblu şi terminând
cu procedeele speciale de fotografiere a urmelor, fotografia semnalmentelor, fotografia de
reconstituire, alte fotografii destinate fixării rezultatelor unor activităţi de urmărire penală.
În a doua categorie, denumită fotografia judiciară de examinare, sunt incluse
fotografiile executate, de regulă, în laboratoarele criminalistice, de la fotografia de ilustrare la
fotografia în radiaţii invizibile12.

A). Fotografia judiciară operativă – este folosită în diferitele activităţi cu caracter

criminalistic, cum sunt cercetarea locului faptei, recunoaşterea persoanelor, percheziţia,
reconstituirea etc.
1. Fotografia locului faptei – se realizează de către organele de cercetare, în vederea
fixării aspectului locului în care s-a petrecut fapta cercetată, a evidenţierii unor obiecte. Acest
tip de fotografie este la rândul său divizată în mai multe tipuri, în funcţie de destinaţia
imaginii astfel preluate:
a) Fotografia de orientare – scopul ei este de a surprinde ansamblul în care
este situat locul faptei (zonă deschisă, clădire, încăpere etc.), de a evidenţia anumite elemente,
cum sunt punctele de acces, obiecte, obstacole, puncte de reper sau de orientare. Ea se poate
realiza atât printr-o imagine obţinută cu obiective speciale, superangulare, rotative, prin
fotografii aeriene, prin recompunerea unor fotografii pe segmente de teren (fotografia
panoramică), dar poate fi realizată şi cu obiective normale, în funcţie de dimensiunile şi
întinderea locului faptei;
b) Fotografia schiţă – utilizată la redarea întregului loc al faptei cu tot ceea ce
are el mai caracteristic. Poate fi unitară (o singură imagine pentru întregul loc al faptei), pe
sectoare (de exemplu în apartamente), încrucişată (se execută cu aparatul situat succesiv în
puncte diferite sau diametral opuse pentru a se înlătura „zonele oarbe”);
c) Fotografia obiectelor principale – redă modul în care au fost găsite
obiectele implicate în comiterea faptei, obiectele rezultate din comiterea faptei sau cele lezate
prin comiterea acesteia (de exemplu, autovehiculele accidentate, cadavrele, instrumentele de
spargere etc.). Acest tip de fotografie se realizează în cadrul cercetării locului faptei în faza
statică şi trebuie să fie respectate următoarele reguli: cadavrele vor fi fotografiate de sus,
aparatul fiind plasat pe verticala cadavrului, pentru a obţine o imagine plan, ce cuprinde în
întregime lungimea corpului, poziţia membrelor, a capului; cadavrele înecaţilor vor fi

12
Emilian Stancu – op. cit., p. 87

16
fotografiate mai întâi în apă şi apoi după scoaterea la mal; obiectele găsite peste, sub sau
lângă cadavru vor fi fotografiate aşa cum au fost descoperite înainte de mutarea cadavrului;
fotografiile de ansamblu ale cadavrelor vor cuprinde doar pe 1/3 din suprafaţa lor cadavrul
propriu-zis, pentru a surprinde în imagine şi ambianţa locului în care a fost descoperit;
d) Fotografia de detaliu – se realizează în cadrul cercetării locului faptei în
faza dinamică; seveşte fixării şi evidenţierii detaliilor şi poate fi realizată cu obiective
normale sau speciale, utilizându-se surse suplimentare de lumină, care vor fi aşezate în
spatele şi în laterala aparatului de fotografiat.
2. Fotografia de semnalmente – serveşte la înregistrarea fotografică a imaginii
persoanelor căutate, identificate, reţinute, precum şi a cadavrelor neidentificate.
a) Fotografia de identificare a persoanelor – se execută două fotografii bust:
una din faţă şi una din profilul drept. Daca există particularităţi anatomice este indicată
executarea de fotografii ale profilului stâng sau ale ţinutei întregului corp. Se recomandă
fotografiile color.
b) Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute – este precedată de
„toaletarea cadavrului” => spălarea feţei, a părului şi bustului de sânge, murdărie, coaserea
plăgilor, aranjarea părului. Prin această toaletare se încearcă readucerea figurii unei persone
cât mai aproape de înfăţişarea din timpul vieţii.
3. Fotografia de percheziţie şi reconstituire, sub raport tehnic se aseamănă cu
fotografia locului faptei şi trebuie să îndeplinească aceleaşi reguli de executare.

B). Fotografia judiciară de examinare – este folosită în cadrul expertizelor

criminalistice; poate fi realizată în spectrul vizibil de radiaţii, precum şi sub radiaţii invizibile.
Are ca scop fixarea aspectului obiectelor supuse expertizei, evidenţierea caracteristicilor,
urmelor, reproducerea comparativă a caracteristicilor de identificare etc.
a) Fotografia de ilustrare – utilizată la fixarea aspectului iniţial al obiectelor
examinate, dat fiind că în procesul investigărilor de laborator acestea pot suferi modificări sau
alterări.
b) Fotografia de comparare – serveşte la confruntarea imaginii obiectelor,
urmelor în litigiu (scris, semnături, striaţii de pe cămaşa unui proiectil, tăieturi etc.) cu acelea
de provenienţă certă (srisul sau semnătura necontestate aparţinând titularilor, urmele de pe
proiectilele trase experimental etc.). Imaginile vor fi folosite la stabilirea continuităţii liniare
prin juxtapunere, îmbucşare, suprapunere de clişee. Fotografia de comparare prin
suprapunere este folosită şi la identificarea cadavrelor necunoscute, procedeu cunoscut sub

17
denumirea de „metoda supraproiecţiei”, fiind comparate imaginea persoanei dispărute şi
aceea a craniului.
c) Fotografia de umbre – permite punerea în evidenţă a detaliilor aflate în
relief, a traseelor de adâncime. În cazul scrierii, diferenţa de presiune va putea fi vizibilă pe
verso-ul colii de hârtie. Sursele de lumină folosite trebuie plasate sub un unghi ascuţit.
d) Fotografia de reflexe – utilizată pentru evidenţierea urmelor latente aflate
pe suprafeţe lucioase, netede, strălucitoare; de exemplu, urmele papilare de pe sticlă, mobilă
lăcuită etc. Fotografia va fi realizată cu camera fotografică plasată sub un unghi ascuţit, astfel
încât fasciculul de lumină să se reflecte diferit pe urmă.
e) Fotografia în radiaţii invizibile – este utilizată în cadrul examinărilor
complexe. Radiaţiile ultraviolete (U.V.) permit evidenţierea locurilor în care s-au făcut
operaţii de falsificare a unor documente, a unui scis sau a unei semnături, permite
descoperirea urmelor greu vizibile sau latente (spermă, salivă). Radiaţiile infraroşii (I.R.) au
capacitatea de a străbate anumite corpuri şi de a fi reţinute de altele, nu sunt influenţate de
elemente poluante din atmosferă (fum, ceaţă, praf) şi permit realizarea fotografiilor pe
întuneric. Radiaţiile roentgen, gamma, beta şi neutronice sunt utilizate datorită proprietăţii lor
de a penetra diferite obiecte în funcţie de anumite caracteristici.
f) Microfotografia – este o metodă de fixare a imaginii rezultatelor cercetării
la microscop. Este folosită la examinarea şi demonstrarea identităţii microurmelor, la
examinarea traseelor scrise, a firelor de păr şi a fibrelor textile etc.
g) Holografia – este o metodă nouă, bazată pe înregistrarea şi redarea integală
a obiectelor prin intermediul undelor de lumină de tip laser. Imaginile sunt tridimensionale,
iar profunzimea se obţine din mai multe direcţii.

Capitolul 6. Concluzii 

În loc de concluzie, doresc să atrag atenţia asupra faptului că la analiza fotografiilor

judiciare în cadrul procesului penal trebuie avut în vedere şi faptul că aparatul foto redă
realitatea dferit faţă de ochiul uman, din mai multe puncte de vedere:
1. Prima şi una dintre cele mai importante diferenţe este numărul de „obiective”.
Aparatul foto vede întotdeauna cu un singur ochi, iar noi cu doi. Acest fapt este
denumit ca binocular la om şi monocular la aparat (excepţie fac aparatele stereo). Este
o problemă când privim ceva în spaţiu şi nu realizăm că aparatul foto nu poate reda de
la sine spaţialitatea aşa cum o fac ochii. Exemple clare ale acestei greşeli sunt

18
 imaginile în care modelului parcă îi creşte din cap un semn de circulaţie, un copac,
fapt pe care nu îl observăm datorită privirii spaţiale a ochilor, dar în fotografie este
foarte deranjant. De aceea, e bine să închideţi un ochi când alegeţi încadrarea, sau să o
faceţi direct prin ocularul aparatului.
2. A doua diferenţă de bază provine din flexibilitatea ochilor. Ochiul uman este capabil
de a înregistra diferenţe de contrast mult mai mari decât cel mai performant senzor de
imagine din zilele noastre. Soluţia este simplă: ori căutaţi teme la care contrastul nu
este mai mare de 10-12 diafragme, ori încercaţi să reduceţi ulterior prin prelucrare
digitală sau folosiţi filtre care să reducă diferenţe de luminozitate. Bineînţeles că şi din
pucntul de vedere al culorilor sunt diferenţe şi, din păcate, şi în acest domeniu tehnica
pierde în fata naturii.
3. Al treilea punct de vedere este unghiul de cuprindere. Privirea umană cuprinde
aproximativ 60 grade (fără întoarcerea capului, temporar poate ajunge până la 100
grade), pe când obiectivele redau doar o parte din acest unghi. Adeseori se întâmplă
ca o anumită parte din cadru să fie importantă, dar din cauza obiectivului să nu o mai
puteţi cuprinde în compoziţie. Sunt situaţii în care nici măcar obiectivele fish-eye nu
va ajuta.
4. Simţul spaţialităţii! Indiferent dacă priviţi imaginile pe hârtie sau pe monitor, toate
sunt redate în două dimensiuni: înălţime şi lăţime. Având în vedere că a treia
dimensiune – adâncimea – nu este prezentă fizic, fotograia nu poate dispune de
informaţii directe despre adâncime. Pentru că o imagine să fie cu adevărat realistă şi
de efect, este necesară evidenţierea adâncimii. Pnetru navigarea între dimensiuni sunt
disponibile mai multe unelte:
- linii convergente, perspectiva centrală. Imaginea redată pe hârtie său
monitor este plată, dar efectul de perspectiva da impresia de adâncime profundă, ceea
ce realizează o senzaţie de spaţialitate;
- prim plan – fundal. Obiectele apropiate par mai mari decât cele din
depărtare. Dacă obiectul îi este cunoscut privitorului, chiar şi doar această informaţie
poate genera spaţialitatea aranjării elementelor din fotografie. Cu cât elementele sunt
aranjate în mai multe rânduri, la distanţe diferite, cu atât este mai graduala această
senzaţie. În acest scop se folosesc de multe ori obiectivele grandangulare;
- suprapunere. Dacă un obiect îl acoperă pe celălalt, primul este mai aproape
de noi. Folosind acest fapt, puteţi compune imaginea în aşa fel încât suprapunerea
elementelor să dea senzaţia de spaţialitate;

19
 - profunzimea atmosferei (ceaţă, negură). Ştim din experienţă că odată cu
mărirea distanţei, efectele atmosferice devin tot mai vizibile. Detaliile din apropiere
sunt mai clare şi au culori mai vii, iar cele mai îndepărtate sunt mai şterse şi mai plate.
Acest fenomen ne face să percepem porţiunile cu contrast mai puternic mai apropiate
faţă de celelalte;
- claritate – neclaritate. Perceperea spaţialităţii se poate produce şi prin relaţia
dintre obiectele clare şi cele neclare. Elementele neclară din fata sau spatele
subiectului creează iluzia că ochiul nu poate focaliza pe acestea din cauza distanţei
considerabile dintre ele.
Astfel, chiar dacă se consideră că fotografiile redau cel mai fidel realitatea şi
obiectele din mediul înconjurător, pot exista anumite elemente, anumiţi factori care
pot induce in eroare pe cel pus în situaţia de a lua o decizie în cadrul actului de
înfăptuire a justiţiei.

Resurse bibliografice

 Ion Mircea – Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010

 Camil Suciu – Criminalistică, vol. I, Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

 Emilian Stancu – Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010

 Vasile Bercheşan, Toader Cătălin – Fotografia judiciară clasică, fotografia digitală,

identificarea persoanei după semnalmente – Editura Sitech, Craiova, 2008

20
 Enczi Zoltan, Richard Keating – Fotografia digitală cu aparate foto DSLR, Editura
Casa, Oradea, 2010

 Nicoleta – Elena Buzatu – Criminalistică, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2013

 www.criminalistic.ro

21