1.

Noțiuni generale despre semnalmente și portretul vorbit

Componenta esenițală a identificării judiciare, identificarea criminalistică a persoanei

după semnalmente constituie o activitate indispensabilă a actului de justiție, având ca scop
identificarea infractorilor.
Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de
stabilire a identitații unei persoane, obiect sau fenomen aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită,
prin metode științifice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar. Obiect al identificarii
criminalistice poate fi orice persoană, ființă sau lucru susceptibil de a fi identificat pe baza
urmelor create în câmpul infracțional (Cârjan, 2006).
Identificarea unei persoane după semnalmente își are
originile încă din cele mai vechi timpuri, fiind cunoscut primul mandat de arestare emis în
Alexandria în anul 145 i.H., în care sunt menționate amănunțit semnalmentele sclavului ce urma
să fie arestat. Semnalmentele sunt trăsăturile exterioare, generale și particulare
ale persoanelor în baza cărora acestea pot fi recunoscute și identificate. Astfel, se poate crea un
sistem de înregistrare și evidență a persoanelor predispuse să comită diferite genuri de
infracțiuni. Descrierea semnalmentelor unei persoane în
vederea recunoașterii și identificării trebuie facută în mod clar și sistematic, pentru a elimina
confuziile și erorile ce pot să apară. Aceasta se realizează prin metoda portretului vorbit, care
reprezintă un procedeu de identificare criminalistică, având la bază descrierea semnalmentelor
făptuitorului de către victimă sau martor (culoarea tenului, expresia feței, culoarea și natura
părului, forma și culoarea ochilor, cicatrice, alte detalii). Nu puține sunt cazurile când
organele judiciare responsabile de soluționarea unei cauze nu dețin decât datele rezultate din
depoziția unui martor ocular, care a reușit să rețină fizionomia făptuitorului, respectiv aspectul
exterior al feței, corpolența acestuia, anumite malformații congenitale ori accidentale, ticuri,
obiceiuri, etc. Bazele portretului vorbit au fost puse
însă abia în secolul al XVI-lea, prin reprezentantul Renașterii italiene, Leonardo da Vinci (1452-
1519). Acesta a sistematizat organele corpului omenesc, împărțindu-le în mai multe tipuri:
drepte, concave, convexe. Portretul vorbit este legat de numele
lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor de grefier la Prefectura poliției din Paris, care în anul
1879 a propus, în vederea recunoașterii recidiviștilor, măsurarea unor elemente invariabile ale
scheletului și corpului uman, creând astfel antropometria. Metoda creată de Bertillon cuprinde,
1
pe lângă datele de înregistrare antropometrică și unele mențiuni referitoare la semnalmentele
exterioare, cum ar fi: culoarea tenului, expresia feței, cicatrice, culoarea și natura părului, precum
și alte detalii. După oficializarea în anul 1888 în Franța a acestei metode, în anul 1892, prof.dr.
Mina Minovici a introdus metoda antropometrică și în România (Popa, 2011).
La baza identificării persoanelor
după semnalmentele exterioare stă, pe de o parte, marea varietate a caracteristicilor individuale
care deosebesc o persoană de alta, iar pe de altă parte caracterul relativ constant al acestor
caracteristici. Descrierea semnalmentelor exterioare ale persoanelor este necesar să se facă
începand cu caracteristicile generale (anatomice) ale întregului corp, avându-se în vedere capul,
umerii, mâinile, trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale fizionomiei umane. Aspectul
exterior al persoanei se descrie pe baza semnalmentelor anatomice și a celor funcționale.
Semnalmentele anatomice (statice) reprezintă
variațiile morfologice ale corpului, capului, feței și elementelor componente.
Semnalmentele funcționale (dinamice) se referă la
caracteristicile exterioare ale persoanelor, care pot fi sesizate în timpul mișcării, respectiv în
timpul mersului, vorbirii sau a altor activități desfășurate de persoană.
Pe lângă semnalmentele anatomice și funcționale
este necesar să se evidențieze și semnele particulare, acele variații morfologice dobândite
congenital sau ca urmare a unor fenomene patologice - accidente, intervenții chirurgicale
(culoarea pielii, pete, negi, alunițe, tatuaje). Observarea și descrierea semnalmentelor
persoanei se face de regulă din planul frontal și din profil. Sunt detalii caracteristice care pot fi
sesizate din ambele planuri (forma nasului, proeminența ochilor și a buzelor), dar și elemente
care pot fi observate numai din planul frontal (poziția ochilor, depărtarea urechilor, lățimea
nasului) sau numai din profil (forma urechilor, înclinarea bărbiei, conturul nasului etc.).
Descrierea semnalmentelor se face într-o succesiune logică, folosind o terminologie comună,
precisă și unitară. Folosirea terminologiei specifice portretului vorbit este strâns legată de
exigențele practice pe care le impun activitățile de urmărire, descoperire, identificare și prindere
a infractorului - mai ales când acestea se bazează numai pe trăsăturile exterioare.
Realizarea portretului vorbit se face
prin caracterizarea semnalmentelor sub aspectul mărimii, formei, poziției și culorii.
Noțiunea de mărime nu are o

2
exprimare absolută. Ea poate fi exprimată ca mare, mijlocie, mică, la care se pot adăuga termenii
foarte mare sau foarte mică. Marimea unui element al corpului, capului, feței se poate referi la
înălțime, lungime, lățime, grosime. Termenii utilizati pot fi în funcție de
caracteristica ce se descrie, și anume: pentru înălțime - înalt, mijlociu, scund; pentru lungime -
lung, mijlociu, scurt; pentru lățime - lat, mijlociu, îngust; pentru grosime - gros, mijlociu,
subțire. Forma se apreciază în funcție de conturul liniar al
organului (părți din organ) care se descrie, avându-se în vedere aspectul geometric al detaliului
descris. De exemplu, dupa formă, fața persoanei poate fi: ovală, pătrată, dreptunghiulară,
triunghiulară. Poziția unui detaliu al feței sau al corpului uman se apreciază după planuri
imaginare, verticale sau orizontale ce trec prin detaliu, ori dupa elemente învecinate. Astfel,
bărbia poate fi verticală, proeminentă, retrasă, având în vedere un plan vertical imaginar ce
pleaca de la buza inferioară, iar gura poate fi orizontală, cu comisuri ridicate sau coborâte, în
funcție de un plan imaginar orizontal ce trece prin colțurile sale.

1. Semnalmente anatomice

Semnalmentele anatomice vizează elemente caracteristice cu privire la statură, constituție

fizică, aspectul general al persoanei, forma capului și a feței.
În mod convențional, în categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse sexul și
vârsta, care au un rol deosebit în recunoașterea și identificarea persoanelor.
Sexul este apreciat prin observare directă, pe baza elementelor diferențiatoare ale
acestuia. Când observarea și retinerea semnalmentelor se fac cu persoana de față, în caz de dubii
se poate recurge la determinarea medico-legală a sexului. În același mod se va proceda și pentru
cadavrele dezmembrate, din care lipsesc părți care pot contribui la determinarea sexului.
Vârsta se apreciază cu o anumită probabilitate, întrucat pot exista o serie de
factori care să modifice corelația dintre vârsta biologică și cea aparentă (de exemplu: tipul
constituțional, starea generală psiho-medicală a persoanei, condițiile de viață și muncă). De
obicei se utilizează termenii de copil, până la 14 ani, tânăr, 14-30 ani, matur, 30-60 ani și bătrân,
peste 60 de ani. Deoarece aprecierea vârstei este relativă, în practică se admit toleranțe destul de
largi (3-10 ani). Statura (înălțimea) poate fi apreciată astfel: scundă - până
la 160 cm, mijlocie - 160-170 cm și înaltă - peste 170 cm. Pentru femei, valorile înălțimii scad cu
5 cm, respectiv: scundă - până la 155 cm, mijlocie - 155-165 cm și înaltă - peste 165 cm. La

3
aprecierea înălțimii se va avea în vedere prezența pălăriei, căciulii, coafurii, tocul încălțamintei.
Corpolența (constituția fizică) este determinată de
dezvoltarea sistemului osos, de masa musculară și de stratul adipos al organismului. Aceasta
poate fi apreciată ca: robustă, atletică și astenică.
Aspectul general (ținuta) al unei persoane poate fi
apreciat nu numai printr-o anumită poziție a corpului în sine, ci și prin modul particular în care se
îmbină o serie de elemente ca: statura și constituția corporală, forma și poziția capului, poziția
trunchiului și a umerilor, amplasarea mâinilor și picioarelor, direcția și expresia privirii. Aspectul
general al persoanei mai poate fi apreciat și după îmbrăcăminte: elegant, modest, dezordonat,
sportiv sau portul uniformei (marinar, militar, poștaș etc.).
Figura umană include atât aspectul feței, cât și al capului,
particularizate prin raporturile de amplasare și de mărime dintre diferitele detalii anatomice:
fruntea, nasul, bărbia, pomeții obrajilor, ochii, maxilarele. Figura umană cuprinde trei zone: zona
frontală, situată între inserția părului, arcadele sprâncenoase și rădăcina nasului; zona nazală,
situată între rădăcina și baza nasului, și zona bucală, situată în partea inferioară a figurii, între
baza nasului și vârful bărbiei. Într-o figură umană armonioasă fiecare zonă reprezintă 1/3 din
ansamblul ei, situație în care se apreciază că zonele respective sunt de mărime obișnuită
(mijlocie). De cele mai multe ori apar diverse variații, în care una din zone este mai mare sau mai
mică, iar celelalte doua zone suferă modificări în compensare. Fiecare zonă poate fi încadrată în
trei dimensiuni: lată, mijlocie și îngustă. (Stancu, 2004)
În literatura de specialitate elementele principale ale
figurii, denumite și detalii caracteristice ale figurii umane, sunt următoarele: părul, fruntea cu
arcadele, ochii cu sprâncenele, nasul, profilul fronto-nazal și naso-bucal, șantul sub-nazal, gura,
buzele și dinții, bărbia, mustața și barba, urechile.

2. Semnalmentele funcționale

În viața cotidiană recunoaștem oamenii nu numai după culoarea ochilor, ci după privirea
acestora, nu numai după conturul feței, ci după mimică, nu numai după mărimea și forma
membrelor, ci după mișcarea lor etc. Astfel, descrierea semnalmentelor anatomice se
completează cu cea a semnalmentelor funcționale, care apar și pot fi observate cu prilejul

4
efectuării diferitelor mișcări: ținuta corpului, poziția capului, mersul, gesticulația, mimica, vocea
și vorbirea, obișnuințele din diverse activități.

Ținuta corpului exprimă, printr-o anumită poziție a corpului, răspunsul, reacția sau
atitudinea persoanei într-o situație dată. Ținuta corpului este determinată de starea de contractare
a mușchilor, de armonia mișcărilor. Se deosebesc atitudini rigide (contractate), relaxate (mobile),
servile, agresive etc. În anumite situații, în funcție de interesele persoanei, atitudinea poate fi
mascată.
Poziția capului poate fi apreciată în cadrul ținutei generale a corpului, dar și ca element
independent, atunci când sunt prezentate caracteristici proprii, specifice pentru o anumită
persoana. Astfel, capul poate fi aplecat înainte, aplecat înapoi, ținut drept, aplecat spre stânga sau
spre dreapta. În măsura în care aceste poziții nu sunt întâmplătoare, ci constante în dinamismul
mișcărilor corpului, ele se rețin ca elemente caracteristice.
Mersul persoanei constituie un aspect valoros în identificarea acesteia, deoarece
dobândește caracteristici proprii, determinate de modul de corelare a elementelor mersului cu
mișcările corpului.
În aprecierea acestui semnalment funcțional se au în vedere o serie de elemente ale
mersului, cum ar fi: lungimea și lățimea pasului, unghiul de mers (pozitiv / negativ), felul în care
talpa piciorului se detașează de sol, dacă mersul antrenează mișcările întregului corp, dac mersul
este armonios sau corpul rămâne rigid. Principalele criterii prin prisma cărora poate fi categorisit
mersul sunt viteza, elasticitatea și fermitatea. Pe baza acestora se disting următoarele tipuri de
mers: lent și greoi; lent; nehotărât, timid; rapid, energic, suplu și ferm. Mersul unei persoane mai
poate fi caracterizat ca: bărbătesc, femeiesc, legănat, rigid, anemic, defectuos etc.
Mimica (expresia feței) reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă
părțile mobile ale feței: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii. Expresia fetei este
determinată de starea de contracție a mușchilor feței, de particularitățile privirii etc. și poate fi:
calmă, severă, iritată, mirată, confuză, distrată, melancolică, plictisită, surprinsă, precaută,
obosită etc.
În descrierea expresiei fizionomice un rol important se acordă privirii. Cele mai
întâlnite “expresii ale privirii” sunt: privirea tandră, răutăcioasă, furioasă, bănuitoare,
neîncrezătoare etc. De asemenea, există priviri pătrunzătoare, mobile, fugitive, fixe, drepte,
oblice. În legătură directă cu mimica se găsește și “expresia buzelor”, apreciată

5
atât când persoana vorbește, cât și când nu vorbește, existând forme obișnuite (normale), de
indiferență, de ironie, de tristețe. Se rețin ca elemente de individualizare mușcatul buzelor, unele
ticuri ca rictusul, strânsul sau suptul dinților etc.
Gesticulația este reprezentată de mișcări voluntare sau involuntare,
cu funcții de expresie, simbolizare, intervenție activă; fapte de conduită cu o anumită
semnificație. Gesturile reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacției
organismului la o modificare survenită în mediul exterior sau interior. Gesturile pot fi împărțite
în trei categorii: instrumentale, retorice și reactive.
Gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul
cărora se îndeplinește o anumită activitate. Rolul instrumental cel mai mare îi revine mâinii, care
a ajuns să întrunească particularități anatomo-fiziologice din cele mai diverse (apucare, tragere,
împingere, ridicare, coborâre, lovire, rotire, răsucire etc.).
Gesturile retorice - fie însoțind, fie înlocuind vorbirea - au drept scop să
convingă pe interlocutor sau să îi provoace o anumită stare emoțională.
Gesturile reactive sunt constituite din acele mișcări ale corpului și membrelor
efectuate ca răspuns la diferite solicitări sau situații neașteptate cu care este confruntată persoana,
având în majoritatea cazurilor un rol de apărare.
Gesturile trebuie reținute ca atare, fiind elemente valoroase în identificarea persoanelor,
dacă sunt corelate cu alte trăsături exterioare.
Vocea și vorbirea pot contribui în unele cazuri la identificarea infractorilor. În
procesul vorbirii se pot întâlni voci ample, clare, suple, dar din cauza unor tulburări sau afecțiuni
pot prezenta unele particularități (voci înfundate, nazalizate, guturale). Vorbirea se poate
distinge prin urmatoarele însușiri: sonoritatea - intensitatea, media sunetelor, fluența, debitul sau
viteza, intonatia și pronunția. Sub aspectul calității se poate remarca o vorbire scurtă și corectă,
scurtă și incorectă, o vorbire în fraze lungi și corecte, în fraze lungi și incorecte. De asemenea,
vârsta și sexul pot fi un criteriu de apreciere al vocii: voce de copil, voce de adult, voce de bătrân
sau voce de bărbat și voce de femeie. În procesul identificării persoanelor este important să fie
reținută atât vorbirea cu unele erori gramaticale, folosirea unor dialecte, a cuvintelor străine, a
neologismelor, cât și vorbirea cu unele defecte (vorbirea șuierătoare, peltică, bâlbâită).

6
 3. Semnele particulare

În sens criminalistic, semnele particulare reprezintă anumite defecte anatomice și

funcționale care ajută la identificarea persoanelor sau a cadavrelor cu identitate necunoscută.
Semnele particulare sunt de o mare diversitate, cele mai frecvente fiind:

 cicatricele - pot avea origine traumatică (accidente, degerături, arsuri, contacte cu

substanțe chimice etc.) sau chirurgicală (cicatricea postoperatorie, nodulul
chirurgical etc.). Cicatricele trebuie să fie reținute și descrise în cele mai mici
detalii, făcându-se referiri la culoare (albă, roz, roșie, neagră), formă (liniară,
stelată, circulară, semiovală), mărime (mică, mijlocie, mare) și pozitie anatomica;
 culoarea pielii (tenul) - reprezintă, în afara diferențierii dintre rase, și un semn
particular, ea oferind unele indicii despre starea de sanatate a persoanei sau alte
aprecieri;
 petele, negii, alunițele sau alte semne din naștere sunt elemente valoroase în
identificarea persoanelor; atunci când acestea se descriu se va avea în vedere
locul, forma, poziția, mărimea și culoarea lor;
 modificările în sistemul funcțional al organismului sau al unor organe sau
părți din acesta - fac de asemenea parte din semnele particulare. Acestea pot fi de
natură congenitală, traumatică sau medicală (strabismul, ochi de mărime și/sau
culori diferite, pierderea unui ochi, pareze, amputarea unor membre, purtarea de
proteze etc.);
 ridurile feței - constituie semne particulare și se descriu după formă, adâncime și
zona unde se găsesc. Se apreciază că cele mai importante pentru identificarea
persoanelor sunt cele frontale și oculare, deoarece prezintă mai multe
particularități;
 tatuajul - se aplică pe diferite părți ale corpului, cu predilecție brațele și pieptul,
furnizând elemente cu valoare identificatoare. Tematica tatuajului este diversă:
pofesională, sportivă, patriotică, afectivă, criminală, erotică etc. În descrierea unui

7
 tatuaj se va avea în vedere forma, culoarea, tema reprezentată, marimea, zona și
poziția în care este aplicat, precum și eventualele nume, litere, cifre pe care le
cuprinde. (Panghe, Dumitrescu, 1974)

BIBLIOGRAFIE

1. Cârjan L., 2006, Criminalistica și științe de contact, Ed. MAI, București

2. Popa G., 2011, Tehnici modern de identificare criminalistică, Ed. AIT Laboratories,

București

3. Stancu E., 2004, Tratat de criminalistică, ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti,

4. Panghe C., Dumitrescu C., 1974, Portretul vorbit, Editura Ministerului de Interne,

București