33.

Decideţi asupra regulilor de descriere a semnalmentelor persoanei şi caracterizaţi

principalele grupe de semnalmente exterioare ale omului

Aspectul exterior al omului este individual şi irepetabil. Cu toate că pe parcursul vieţii trăsăturile lui se
modifică, acestea însă prezintă o multitudine de elemente relativ stabile pentru o perioadă de timp. În
gabitoscopie descrierea persoanei se face într-un mod clar și sistematic, folosindu-se o terminologie special
elaborată, unitară și precisă. Acest lucru se realizează cu ajutorul portretului vorbit – un sistem științific de
descriere și comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru.
Aspectul exterior al omului este totalitatea de date despre semnalmentele exterioare ale acestuia, și anume:
semnalmente demografice și fizice generale (genul, vîrsta, grupul etnic); - semnalmente anatomice
(înălţimea, constituţia, trăsăturile faciale etc.). Acestea se numesc anatomice sau “statice”, întrucât pot fi
observate în procesul de mişcare a persoanei, cât şi în stare de repaus. O altă grupă cuprinde
caracteristicile ce se manifestă numai în procesul unor activități ale omului (mersul, poziţia corpului,
gesticulaţia, vorbirea etc.). Aceste caracteristici poartă denumirea de funcţionale sau “dinamice”.

Anomaliile anatomice şi funcţionale deţin o importanţă identificatoare considerabilă şi au o mare

însemnătate în activitatea de căutare. De aceea, ele sunt scoase într-un grup de sine stătător – “elemente
particulare”, care pot fi atât înăscute (spre exemplu, scalioza, gheboşenie), cât şi dobândite pe parcursul
vieţii (cicatrice, tatuaj etc.). O altă grupă aparte constituie aşa numitele “caracteristici frapante”, adică
relativ rare, bătătoare la ochi ce se întipăresc uşor şi joacă un rol important la evidențierea și memorizarea
persoanelor date în căutare.
Un grup auxiliar de caracteristici exterioare îl formează semnalmentele obiectelor vestimentare şi a altor
lucruri portabile de către persoana în cauză (bijuterii, cias, tel mobil etc.).

La descrierea semnalmentelor exterioare trebuie respectate unele reguli, după cum urmează: - persoanele se
descriu pornindu-se de la principiul – ”de la general spre particular, de sus în jos”, folosindu-se o
terminologice comună și precisă.
La început se fixează caracteristicile anatomice, mai apoi cele funcționale, particulare etc.; - descrierea
trebuie să fie suficient de deplină însă fără surplus de detalii, luându-se în considrare circumstanțele în care
va fi folosită descrierea lor (pentru căutarea sau identificarea persoanei).
Semnalmentele anatomice se descriu din două poziții: din față și profil, în funcție de mărime, formă, culoare,
particularități. Mărimile se redau prin comparație cu dimensiunile altor părți ale corpului și se vor nota cu
”mic”, ”mijlociu”, ”mare”. Poziția se va aprecia în raport cu planul orizontal, vertical, oblic.
Datele fixate despre exteriorul persoanei se folosesc în procesul de descoperire şi cercetare al infracţiunilor,
în special pentru soluţionarea următoarelor sarcini: - căutarea persoanelor necunoscute, care au abandonat
locul faptei; - căutarea persoanelor cunoscute, care se ascund de organele ocrotirii normelor de drept, precum
şi celor ce au părăsit locurile de detenţie; - căutarea persoanelor dispărute fără veste; - identificarea
persoanelor în viață şi a cetăţenilor decedaţi.
Descrierea semnalmentelor anatomice ale omului
“Portretul vorbit” presupune descrierea caracteristicilor anatomice cu indicaţia formei, dimensiunilor,
poziţiei, uneori şi culorii. Gradul de detalizare şi de exactitate al descrierii depinde de faptul dacă persoana
se descrie după imaginea rămasă în memorie, după fotografie sau după urmele lăsate la faţa locului ori
nemijlocit se descrie în direct, după cum urmează:
Sexul și vârsta. Bărbat sau femeie. În lipsa datelor autentice privind vârsta se indică cu aproximaţie (la
vedere 40-45 ani).
Înălţimea se determină, de regulă, după o gradare de 7 elemente: foarte înalt (peste 185 cm), înalt (176-185
cm), mediu-pronunţat (171-175 cm), mediu (166-170 cm), mediu-slab pronunţat (161-165 cm), statură joasă
(151-160 cm) şi de statură foarte joasă (până la 150 cm). Pentru femei aceste limite sunt micşorate cu 10 cm.
Constituţia se stabileşte prin confruntarea înălţimii, lăţimii în spete, lungimii corpului, a picioarelor,
toracelui și a muşchilor. Constituţia poate fi medie, atletică, slabă, uscăţivă.
Capul. Se indică dimensiunile relative ale capului, forma lui, forma şi profilul cefii.
Părul. Se indică forma, culoarea, desimea, prezenţa şi gradul de calviţie, lungimea firelor de păr, modul de
frezare şi de pieptănare. Dacă există mustaţă, barbă, bachenbarde se fixează forma, culoarea şi lungimea lor.
Faţa (figura). Forma generală a feţei umane privită din faţă poate fi rotundă, ovală, dreptunghiulară, pătrată,
rombică, triunghiulară cu baza în jos, triunghiulară cu baza în sus. În profil se indică conturul general al feţei
(proeminent, rectiliniu, concav).
După gradul de corpolenţă faţa poate fi slabă, de corpolenţă medie şi plină. După culoare există feţe albe,
smolite, îmbujorate, chistruiate, palide, bolnăvicioase.
Fruntea. În profil se caracterizează sub aspectul dimensiunilor (frunte joasă, medie, înaltă), după înclinare
(retrasă, verticală, proeminentă), după contur (rectiliniu, şerpuit, convexe).
Sprâncenele. Se caracterizează după lungime (scurte, medii, lungi), lăţime (înguste, medii, late), desime
(rare, desime medie, dese), poziţie (înclinate interior, înclinare în exterior, orizontale), formă (rectilinii,
arcuite, şerpuite), poziţia reciprocă (îndepărtate, medii concrescute).
Ochii - în cadrul stabilirii semnalmentelor se caracterizează lăcaşul ochiului după contur, întindere, gradul de
deschidere şi poziţie; proeminenţa globului ocular; culoarea irisului.
Genele se descriu după gradul de pronunţare.
Obrajii – se descriu după forma lor.
Nasul se caracterizează în ansamblu după înălţime, proeminenţă, lăţime şi particularităţi (nas roşu, bilobat,
orientat spre dreapta, stânga).
Rădăcina nasului se descrie după adâncime, lăţime; muchia nasului după contur, proeminenţă, lungime,
lăţime; baza nasului – după poziţie; vârful nasului – după formă şi lăţime. Aripile nasului – după conturul
marginilor, înălţime, poziţie; nările – mărimea orificiilor, contur.
Gura se analizează după dimensiuni, contur, poziţia colţurilor, particularităţi (oblică, dimensiuni exagerate,
buze proeminente).
Buzele se caracterizează după proeminenţă, înălţime, lăţimea şi conturul buzei de sus, poziţia buzei de jos.
Dinţii se descriu doar caracteristicile ce pot fi observate şi, mai cu seamă, articulaţia, mărimea, defecte,
culoare.
Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii, particularităţi (ascuţită, bilobată, cu gropiţe).
Pavilionul urechii se analizează după dimensiuni, poziţie, îndepărtare de cap, formă, particularităţi (pavelion
atrofiat etc.), precum şi după conturul, poziţia elementelor particulare (lobul, tragusul, antitragusul, helixul).
Ceafa se descrie după formă şi poziţie.
Umerii se caracterizează după poziţie, lăţime, proeminenţă.
Pieptul şi spatele se caracterizează după formă şi lăţime.
Mâinile se descriu după lungime, grosime. Pe lângă aceasta se fixează lungimea degetelor, forma, conturul,
lungimea şi culoarea unghiilor.
Semnalmente funcționale:
Semnalmentele funcţionale, sunt acele caracteristici care apar cu prilejul executării unor activități. Cele mai
importante sunt: expresia fizionomiei, atitudinea, gesticulaţia, mersul, vocea şi vorbirea, anumite obişnuinţe
în diverse activităţi.
Expresia fizionomiei poate fi calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată, confuză, distrată sau obosită.
Atitudinea se datorează stării de contracţie musculară (relaxată, contractată, rigidă).
 Gesticulaţia: abundentă, rară sau nulă. Dintre gesturi amintim: încruntarea frunţii, clipirea rapidă şi deasă a
pleoapelor, aranjarea repetată a cravatei, gulerului, frecarea mîinilor, joaca cu degetele etc.
Mersul: lungimea pasului, unghiul de mers (pozitiv-negativ), lăţimea pasului, rapiditatea, atitudinea corpului
(drept, aplecat), poziţia capului, oscilaţiilor corpului, odulaţii ale bazinului, mişcării ale braţelor etc.
Vocea şi vorbirea: vorbire scurtă şi corectă, în fraze lungi şi confuzie, cu diferite erori, folosirea unor
dialecte. Ca defecte: bîlbîiala, grasiere, voce de copil, adult, bătrîn.
Obişnuinţe în diverse activităţi: felul de a aprinde chibritul, de a ţine ţigara, poziţia mîinilor, exalaţie
frecventă, tualetă aleasă sau neglijentă etc.
Semnele particulare privesc diverse acumulări de defecte anatomice şi funcţionale care contribuie eficient
la identificarea unei persoane, după cum urmează:
Cicatricele: de natură traumatică, chirurgică, se descriu după culoare, formă, mărime, poziţie.
Culoarea pielii (tenul): culoarea galbenă, cenuşie-galbenă, ca rezultat al unor boli, roşietică a nasului, a
obrazului-alcoolizm. Prezenţa petelor, negilor, aluniţelor.
Semne particulare ca urmare a practicării unor meserii: bătături, vătămări.

34.Decideţi asupra regulilor generale de fixare şi ridicare a urmelor materiale ale

infracţiunii.
Fixarea și ridicarea urmelor - constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a activităților
procedural-tehnice de certificare a existenței și stării urmelor la locul faptei, precum retragerea și conservarea lor
în vederea folosirii ulterioare la stabilirea adevărului.
Sunt aplicate următoarele reguli generale:
1)- Respectarea strict a normelor dreptului procedural ce reglementează efectuarea cercetării la fața locului,
percheziției și ridicării de obiecte și documente, fiind prevăzute ca principalele acțiuni în vederea depistării,
fixării și ridicării urmelor.
2)-Utilizarea în limitele maxime a mijloacelor tehnico-criminalistice menite să majoreze capacitatea de percepere
și deci efeciența activităților de căutare a urmelor, inclusive cele latent.
3)-Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor, în special în cazurile amânării cercetării locului
faptei, sau în condiții nefavorabile…
4)-Fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor în procesul-verbal, fiind principalul mijloc de fixare procesual.
În formulări laconic, clare și de înaltă precizie, vor fi consemnate (caracteristicile generale ale obiectelor
purtătoare de urme.., categoria și tipul urmei, poziția în raport cu suprafața obiectului-suport și cu alte obiecte; -
caracteristica fiecărei urme referitor la formă, mărime, culoare…; datele privind modul de descoperire, fixare li
ridicare a urmelor…)
5)- Indiferent de natura lor urmelor se vor fotografia după metoda fotometrică…, redau cu claritate
caracteristicile acestora, în unele cazuri devinind și obiecte ale expertizei criminalistice.
6) -Urmele depistate de regulă se ridică în comun cu obiectul sau cu o parte …
7) -Dacă obiectul este voluminos.., se exclude ridicare lui, iar urmele se vor ridica (prin mularea urmelor de
adîncime cu soluție de gips, plastilină, material polimerice..; -transferarea urmelor pe pelicula dactiloscopică, foi
de hîrtie..;- recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, atragere cu magnetul ….).

35 Definiţi noţiunea de expertiză judiciară şi faceţi o clasificare a acestora.

Temeiurile pentru efectuarea expertizei sunt stauate în art.142 CPP. Ea se dispune în cazurile, în care pentru
constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanțelor ce pot avea importanță probatorie pentru cauză sunt
necesare cunoștințe specializate. Proceduara dispunerii se face la cererea părților de către OUP sau de către
instanța de judecată, precum și din oficiu de către OUP.
 Expertiză judiciară este o activitate de cercetare ştiinţifico-practică, efectuată în cadrul procesului civil,
penal sau contravenţional în scopul aflării adevărului prin efectuarea unor cercetări metodice cu aplicarea de
cunoştinţe speciale şi procedee tehnico-ştiinţifice pentru formularea unor concluzii argumentate cu privire la
anumite fapte, circumstanţe, obiecte materiale, fenomene şi procese, corpul şi psihicul uman, ce pot servi drept
probe într-un proces judiciar.

Clasificarea expertizelor judiciare este foarte variată şi are la bază diferite temeiuri. Astfel:
1. după obligativitatea lor, legea procesual penală prevede împrejurări neapărate de efectuare a expertizei. Ele
privesc: 1) cauza mortii; 2) gradul de gravitate si caracterul vatamarilor integritatii corporale; 3) starea
psihică si fizică a banuitului, invinuitului, inculpatului – in cazurile in care apar indoieli cu privire la starea
de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-si apara de sine statator drepturile si interesele legitime in
procesul penal; 31 starea psihică și fizică a persoanei în privința căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură,
tratamente inumane sau degradante); 4) virsta banuitului, invinuitului, inculpatului sau partii vatamate - in
cazurile in care aceasta circumstantă are importanta pentru cauza penala, iar documentele ce confirma virsta
lipsesc sau prezinta dubiu; 5) starea psihică sau fizică a partii vatamate, martorului daca apar indoieli in
privinta capacitatii lor de a percepe just imprejurarile ce au importanta pentru cauza penala si de a face
declaratii despre ele, daca aceste declaratii ulterior vor fi puse, in mod exclusiv sau in principal, in baza
hotaririi in cauza data; 6) alte cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevarul in cauza.
Practica, însă, această listă o interpretează mai larg, incluzând expertize ce privesc apartenenţa obiectelor la
arme, muniţii, substanţe explozibile, stupefiante, prezenţa bolilor venerice, faptul contrafacerii banilor şi altor
bunuri etc. În celelalte cazuri oportunitatea dispunerii expertizelor este lăsată la altitudinea organelor de urmărire
sau a instanţei de judecată. Aceste organe dispun expertiza de îndată ce apar împrejurările ce reclamă cunoştinţe
specializate dintr-un domeniu sau altul pentru a le lămuri şi clarifica.
2. după volumul cercetărilor expertizele se clasifică în: cele de bază şi suplimentare, ultima ordonându-se
conform art.148 CPP, daca organul de urmarire penala sau instanta de judecata considera ca raportul
expertului nu este complet și această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, de catre același
expert sau de catre un alt expert.
3. după consecutivitatea efectuării, expertizele se împart în două grupe: primare şi repetate, cea
din urmă dispunându-se cănd concluziile expertului sunt neclare, contradictorii, neîntemeiate, dacă există îndoieli
în privința lor și aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului sau dacă a fost incalcata ordinea
procesuala de efectuare a expertizei, de catre un alt expert sau alti experti.
4. după numărul de specialişti antrenaţi în investigaţie, cercetările se pot realiza de către un singur expert sau
de o comisie din câțiva experți de aceeași specialitate, după caz și de specializări diferite. În acest ultim caz ea se
realizează după regulile expertizei complexe.
5. după varietatea cunoștințelor specializate, a obiectelor și specificul sarcinilor soluționate, expertizele se
divizează în diferite clase, după cum urmează:
1) Expertize criminalistice: a) expertiza scrisului (scrisul de mâină, semnătura); b) expertiza de stabilire a
autorului spiritual al textului; c) expertiza tehnico-criminalistică a documentelor; d) expertiza traseologică; e)
expertiza armelor de foc, a muniţiilor şi urmelor împuşcăturii; f) expertiza dispozitivelor explozive a substanţelor
şi produselor de explozie; g) expertiza identificării persoanelor după fotoportret; h) expertiza materialelor,
substanţelor şi articolelor (examinarea substanţelor de natură necunoscută, a particulelor de vopsea, a materialelor
fibroase, metale, aliaje, sol, carburanţi şi lubrifianţi, narcotici etc.).
2) Expertize biologice: sarcina principală a acestei clase de expertize este de a stabili natura probelor materiale
ce constituie obiecte de provenienţă animalică şi vegetală. Acestea se subdivizează în: botanice, veterinare,
ihtiologice, ornitologice, apicologice etc.
3) Expertize medico-legale, care se îmaprt în: a) expertiza cadavrului (când sunt prezente răni, plăgi în rezultatul
folosirii armelor de foc, armelor albe, accidentelor, în cazul cadavrelor dezmembrate, neidentificate sau a nou-
născuţilor); b) expertiza persoanelor în viață (starea sănătăţii, diverse vătămări, starea de alcoolozare, pierderea
aptitudinii de muncă, litigii sexuale, stabilirea vârstei); c) expertiza medico-legală a probelor materiale (sânge,
lichid spermatic, salivă, fire de păr, urină, microparticule a altor obiecte); d) expertiza medico-legală privind
încălcarea eticii profesionale a angajaților din ramura medicinii (metode neadecvate de tratament care au condus
la consecinţe grave).
4) Expertize psihiatrice legale (sarcina principală este stabilirea stării psihice a bănuiţilor, învinuiţilor,
martorilor, părţii vătămate etc.). Aceste expertize se divizează în expertize: ambulatorice, cu caracter staţionar,
expertiza în biroul OUP, expertiza în instanţa de judecată, expertiza în lipsa subiectului.
5) Expertize psihologice-judiciare (se cercetează fenomenele psihicii oamenilor sănătoşi – aptitudinile de
percepere a diferitor circumstanţe importante pentru cauză şi de a da depoziţii corecte referitoare la acest caz,
stabilirea stării psihice presupusă că a condus la sinucidere).
6) Expertize tehnico-inginerești și tehnologice constituie cercetările: - de tehnică a construcțiilor; - de tehnică a
securități în industrie și gospodăria sătească; - de tehnică a securității în cazurile de incendii; - de tehnică a
exploziilor tehnologice. Din rândul expertizelor tehnologice se desprind expertizele merceologice, care
soluţionează chestiuni legate de calitatea mărfurilor industriale şi alimentare de larg consum, în ceea ce priveşte
sortimentul, locul fabricării, transportarea, depozitarea etc.
7) Expertizele judiciare economice. Aici, un loc de bază îl ocupă cele contabile și financiare.
8) Expertize ecologico-judiciare. Este vorba de expertiza apelor, a aerului atmosferic, resurselor naturale,
impactul proceselor industriale asupra omului şi mediului înconjurător.
9) Alte clase și varietăți de expertize judiciare (farmacologică, epidemiologică etc).
În fruntea sistemului instituțiilor de expertiză judiciară din Republica Moldova se află Centrul Naţional de
Expertize Judiciare (CNEJ MJ RM) care, conform art.65 a Legii RM nr.68/2016, este o instituţie coordonatoare a
practicii în domeniul expertizei judiciare. Experţii judiciari îşi pot desfăşura activitatea în cadrul instituţiilor
publice de expertiză judiciară sau în cadrul birourilor de expertiză judiciară.

36 Definiţi noţiunea de expertiză repetată şi de expertiză suplimentară.

Expertiza repetată este expertiza care se efectuează cu privire la aceleaşi obiecte, fapte, circumstanţe şi care
soluţionează aceleaşi întrebări formulate la efectuarea expertizei primare şi/sau suplimentare.
Expertiza repetată se dispune în cazul în care concluziile expertizei primare şi/sau suplimentare au fost apreciate
de ordonatorul expertizei ca fiind neîntemeiate sau în privința cărora există îndoieli referitoare la veridicitatea
acestora, iar deficienţele nu pot fi înlăturate prin audierea expertului judiciar care a efectuat expertiza. La
efectuarea expertizei repetate, toate chestiunile examinate în cadrul expertizei anterioare se examinează din nou.

Expertiza repetată se dispune în cazurile în care: a) concluziile expertului sînt neclare, contradictorii,
neîntemeiate sau dacă există îndoieli în privinţa acestora; b) ordonatorul expertizei sau instanţa de judecată a
constatat că expertul judiciar nu avea dreptul să o efectueze ori şi-a depăşit competenţa; c) a fost încălcată
ordinea procesuală de dispunere a expertizei; d) s-au constatat încălcări ale metodelor sau procedurilor de
efectuare a expertizei; e) concluziile expertului nu au fost corelate cu datele de fapt, puse la dispoziţia lui; f)
concluziile intră în contradicţie cu datele de fapt ce figurează în procesul judiciar;
Expertiza suplimentară se dispune în cazul în care concluziile expertului sînt incomplete şi necesită explicaţii
sau completări ori atunci cînd apar întrebări noi referitoare la circumstanţele examinate şi, în toate cazurile,
răspunsurile nu pot fi obţinute prin audierea expertului.
Expertiza judiciară se consideră a fi incompletă dacă expertul nu a cercetat toate obiectele sau dacă nu a răspuns
la toate întrebările prezentate spre soluţionare.
În cadrul expertizei suplimentare, expertul realizează investigaţii doar în partea în care acestea nu au fost
efectuate în cadrul expertizei de bază. Efectuarea expertizei suplimentare se dispune, de regulă, aceluiaşi expert
care a realizat expertiza de bază, dar poate fi dispusă şi altui expert.
Expertiza suplimentară se dispune motivat. În cazul dispunerii expertizei suplimentare se prezintă raportul
expertizei primare, precum şi toate materialele prezentate în cadrul expertizei primare.

37 Definiţi noţiunea de identificare criminalistică

Identificarea criminalistică reprezintă activitatea de cercetare a obiectelor, fiinţelor sau fenomenelor prin care se
stabilesc însuşirile comune ale acestora dar şi deosebirile dintre ele, pe baza acestor trăsături fiind împărţite în
tipuri, grupe şi subgrupe, scopul fiind acela de a stabili pentru fiecare entitate în parte, elementele specifice.
- prezintă o activitate de examinare comparativă a obiectelor materiale și a imaginilor acestora în scopul stabilirii
lor și obținerii datelor utile pentru descoperirea și cercetarea infracțiunilor.

38 Definiţi noţiunea de tehnică criminalistică şi sistemul ei, specificaţi categoriile mijloacelor

tehnico-criminalistice.

Tehnica criminalistică – este un compartiment al științei criminalistice și prezintă un sistem argumentat

științific de metode, procedee și mijloace tehnice privind utilizarea lor de către organele împuternicite prin
lege, în vederea depistării, fixării, examinării și ridicării urmelor materiale ale infracțiunilor și
infractorilor în scopul cercetării, descoperiii și prevenirii actelor prejudiciabile (după M.Gheorghiță).

Termenul „tehnica criminalistică” este privit în dublu sens: 1) ca compartiment al științei criminalistice; 2) ca
totalitate, ansamblu de mijloace tehnice, procedee și metode tehnico-criminalistice;
Mijloacele tehnico-criminalistice sunt acele aparate, dispositive, utilaje, instrumente, mecanisme, accesorii și
material, care sunt utilizate întru depistarea, fixarea și examinarea probelor pe cauzele penale.
Procedeele și metodele tehnicii criminalistice reprezintă anumite cunoștințe tehnice și științifico-naturale, reguli
de activitate aplicate la depistarea, fixarea, examinarea și ridicarea probelor materiale.

Ca compartiment al științei tehnica criminalistică are destinația să asigure soluționarea sarcinilor criminalistice
prin utilizarea diversilor mijloace tehnice, metode și procedee științifice, fiind constituite din două elemente, care
formează sistemul propriu în care se include (în mod classic):
1)-tezele generale (aspectele conceptual) ale tehnicii criminalistice:
2)-ramurile tehnicii criminalistice:
La rîndul lor ramurile tehnicii criminalistice sunt:
1) Fotografia și audio-videoîregistrarea criminalistică;
2) Traseologia criminalistică:
3) Balistica judiciară (armologia criminalistică):
4) Identificarea persoanelor după semnalmente (gabitoscopia criminalistică):
5) Evidența criminalistică:
6) Cercetarea criminalistică a documentelor (documentologia criminalistică).
Pe lîngă acestea, la tehnica criminalistică ca compartiment al științei criminalistice se pot atribui unele noi direcții
de cercetare care pot fi incluse ca elemente, ramuri ale acestea (odorologia criminalistică, fonoscopia
criminalistică, examinarea criminalistică a substanțelor și materialelor etc…).

Toate metodele și mijloacele tehnico-criminalistice, după sursa de proveniență și gradul de aplicare la

rezolvarea sarcinilor de către organelle de drept se pot diviza în trei grupe, și anume:
 1). Metodele și mijloacele preluate din alte științe și utilizate fără oarecare modificări. Ele capătă un character
criminalistic numai în legatură cu faptul că se utilizează în scopuri judiciare și în baza normelor procesuale,
aceasta sunt:- aparatele de fotografiat, de audio-videoînregistrare, detectoare de metale, diverse scule,
compiutere, microscoapte, etc…
2).Mijloacele, procedeele și metodele tehnice preluate din alte ramuri ale științei și tehnicii și adaptate de
criminaliști la realizarea sarcinilor cercetării, descoperirii și prevenirii infracțiunilor. Se referă: utilaje special de
fotografiat a probelor material, metode cromatografice,analiza spectrală, microfotografia, golografia, fotografia
de examinare în radiații roentghen, gamma, beta și neuronice etc…
3). Mijloacele, procedeele și metodele special elaborate de știința criminalistică în scopurile criminalistice.
Acestea sunt: microscopul comparator; stereomicroscopul; aparatul de fotografiat stereoscopic; aparatul de
detectare a cadavrelor; pensula magnetică; căpturatorul de glonți; fotorobotul; etc…
După scopul preconizat de folosire a mijloacelor tehnico-criminalistice, ele se pot repartiza în trei categorii:
1). Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la descoperirea, fixarea, examinarea și ridicarea probelor materiale:
2). Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la efectuarea expertizelor criminalistice.
3). Mijloacele tehnico-criminalistice de prevenire a infracțiunilor.

39 Definiţi noţiunea de traseologie şi specificaţi sarcinile acesteia.

Traseologia criminalistică – prezintă un domeniu al tehnicii criminalistice destinat studierii și cunoașterii
legităților formării urmelor infracțiunii și elaborarea metodelor și mijloacelor tehnico-științifice necesare
descoperirii, fixării, examinării și ridicării acestora în vederea stabilirii faptei, identității făptuitorului, mijloacelor
folosite și determinării tuturor împrejurărilor cauzei.
Obiectul traseologiei îl constituie toate tipurile de urme care apar la săvîrșirea infracțiunilor, căutarea,
descoperirea, conservarea, fixarea, interpretarea și ridicarea acestora.
Sarcinile traseologiei:
a)-Studierea și cunoașterea legităților formării diferitor categorii de urme materiale ale infracțiunii. Ca rezultat al
legităților – se crează metodile și mijloacele tehnico-științifice necesare depistără și cercetării faptelor penale;
b)- Elaborarea metodelor și mijloacelor tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării și ridicării urmelor
infracțiunii;
c)- Elaborarea metodicilor efectuării expertizelor traseologice. Este etapa finală de cercetarea criminalistică a
urmelor. Are ca scop identificarea obiectului creator de urme, precum și alte împrejurări cu character diagnostic
(mecanismul formării, caracterizarea obiectului creator, succesiunea formării urmelor, etc…)

40 Definiţi noţiunea şi clasificaţi mijloacele criminalistice de detecţie

În cazul percheziției ca exemplu: Aplicarea mijloacelor tehnico-criminalistice si a ajutorului specialistului pot fi
diveste: detectoare de metale, mijloace optice, mijloace de iluminare etc.
Uneori in scopul asigurarii siguranței poate fi inclus in echipă si chinologul cu câinele de serviciu, mai cu
seama la cautarea narcoticilor, explozivilor, cadavrelor si persoanelor în viață ascunse sau a părților de cadavre.
Ca participant poate fi inclusa si persoana de sex feminin, daca se presupune perchezitia corporala a unei
femei.
La fel, în calitate de specialist se poate invita, la necesiatete și alte persoane: elecricianul, juvaierul,
pictorul, specialistul în probleme de anticariat, santehnicul, etc.

41 Definiţi noţiunea şi rolul fotografiei judiciare operative în procedura de urmărire penală.

Fotografia judiciară operativă – reprezintă un ansamblu de metode și procedee privind aplicarea mijloacelor
fotografice în procesul de cercetare la locul faptei și de efectuare a diverselor acte de urmărire penală, pentru
fixarea obiectelor examinate, înregistrarea, redarea unor secvențe și a rezultatelor obținute.
Ea se înscrie printre metodele tehnico-științifice utilizate cel mai des de însuși organul judiciar la fixarea
urmelor infracțiunii, a tuturor probelor material descoperite în timpul actelor procesuale (cercetarea locului faptei,
reconstituire, experimental, percheziția, etc…). Sunt utilizate următoarele 5 metode:
1)-Panoramică; 2)- Metrică sau de măsurare; 3)-De reproducere; 4)- Signalitică (sau de recunoaștere); 5)-
Stereoscopică.

42 Descrieţi procedura de ridicare a urmei de încălţăminte prin mulare

Ridicarea urmelor se realizează, în funcţie de particularităţile acesteia, prin fotografiere, prin transferarea pe o
peliculă adezivă sau chiar prin ridicarea în întregime a obiectului purtător de urmă - în condiţiile în care acesta
este de mici dimensiuni şi este comod transportabil în laborator. În cazul urmelor de adâncime se pot folosi
mulajele.
Urmele de picioare pot fi, în raport cu natura obiectului creator:
- urme de picior încălţat (de exemplu, urmele pantofilor);
- urme de picior semi-încălţat (cele create de piciorul încălţat cu şosetă sau ciorap);
- urme de picior descălţat (urmele plantei piciorului).

Ridicarea urmelor se realizează, în raport cu natura urmei, prin fotografiere, prin transferarea pe o peliculă
adezivă sau prin realizarea de mulaje.
Pentru realizarea mulajelor se foloseşte de regulă, gipsul, ceara sau parafina.
În cazul gipsului, acesta se amestecă cu apă până se obţine o pastă subţire de consistenţa smântânii (o pastă prea
moale se întăreşte greu şi are tendinţa de a ieşi din formă, o pastă prea consistentă riscă să distrugă detaliile de
fineţe ale urmei sau să nu redea toate denivelările acesteia). Gipsul se toarnă în 2-3 reprize iar în conturul urmei
se aşează beţe sau sârme pentru a-i asigura rigiditatea necesară ridicării şi transportului.

Golubenco : în scopul mulării urmelor de incaltaminte se foloseste pasta de gips, uneori si paste polimerice.
Dacă urma este lesată in material pulverulent, aceasta trebuie intarita cu ajutorul unei solutii speciale, ca de
exemplu, apă dulce, solutie de celuloidă in acetonă sau perhlorvinilă în acetonă, uneori în aceste scopuri se aplică
si spray-urile de lac de păr.
Gipsul se dizolvă in apă in raport de 1:1 sau 1,25:1, in dependentă de umiditatea solului in care este acoperita
urma. In jurul urmei, la necesitate se face un gărducean din sol, nisip, hartie cartonată sau lentă specială. Praful
de gips se toarnă in cantități mici in apă, mestecând solutia pentru a obtine o consistentă asemănătoare cu
chefirul. O parte din solutie după inkaturarea corpurilor straine, se toarnă peste urmă incat sa fie acoperita toata
suprafata ei, după ce se instaleaza cateva betisoare de o lungime respectivă pentru armarea urmei. De unul din
aceste betisoare se leagă in prealabil o sfoară trecută prin gaura unei etichete. Resturile de solutie se toarnă
deasupra carcasei si peste 20-25 min. Mulajul se ridica si se spală in apă curgatoare. Pe eticheta prinsă in mulaj se
fac inscriptiile de rigoare: cand, unde, pe ce cauza a fost efectuată mularea și ridicată urma.
Dacă se cere a se ridica o urmă de încălţăminte de pe zăpadă este necesar a coborî temperatura apei până la
temperatura de aproape 0°.
Urmele ridicate prin mulare cu ajutorul soluţiei de gips sau prin copiere cu peliculă adezivă se expediază
împreună cu modelele de comparaţie la expertiza traseologică, careia i se pot formula întrebări referitoare la: -
tipul de încălţăminte care a lăsat urma; - dacă urma oferă suficiente elemente de identificare; - dacă urma a fost
creată de încălţămintea ridicată de la persoana suspectă ş.a

43 Descrieţi procesul de descoperire, fixare şi ridicare a urmelor de transport.

La această categorie de mijloace traseologia cataloghează automobilele, motocicletele, bicicletele, tractoarele cu

şenile sau cu remorci, săniile, căruţele ş.a. Prin urme lăsate de aceste mijloace se numără – urmele-formă care
reproduc construcţia exterioară a părţii rulante ce contactează cu obiectul primitor; - urmele părţilor proeminente
ale mijlocului de transport; - detaliile şi părţile mijlocului de transport ce s-au desprins de la acesta (urme-obiecte,
urme-materie).
Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de mijloacele de transport permite a soluţiona sarcini identificatoare,
dar şi diagnosticatoare (direcţia şi viteza de deplasare, locul tamponării, unghiul sub care s-au ciocnit
transporturile şi alte împrejurări, realizate mai cu seamă în cadrul expertizelor autotehnice).
Urmele mijloacelor de transport, la fel ca şi alte urme ce ţin de cercetarea traseologică, în dependenţă de calităţile
suprafeţei de primire, pot fi de adâncime şi de suprafaţă, statice şi dinamice, de stratificare şi de destratificare,
locale şi periferice. Urmele de stratificare pot fi pozitive, adică lăsate de părţile proeminente şi îmbâxite cu
murdărie şi - negative, formate de murdăria impregnată în nervii cauciucului roţilor. Urmele dinamice apar în
cazul frânării sau alunecării necontrolate a automobilului în cazul când roţile sunt complet blocate în procesul de
frânare.
Descoperirea urmelor mijloacelor de transport în cadrul cercetării la faţa locului, de regulă nu comportă
dificultăţi. Ele se fixează sub aspect procesul, cât şi tehnic – prin fotografiere şi alcătuirea unor schiţe. Urmele de
suprafaţă se ridică prin copiere (transfer) cu ajutorul unor pelicule adezive, cele de adâncime – prin mulare cu
soluţie de ipsos.
Însemnătate identifcatoare pronunţată, dar şi informaţie de căutare deţin urmele părţilor rulante ale mijloacelor de
transport, analiza cărora permit a judeca despre tipul, modelul, particularităţile constructive, apartenenţa generică
a acestuia. În aceste scopuri se determină:
- ecartamentul transportului, adică distanţa dintre axele mediane ale urmelor paralele lăsate de cele două roţi
(din stânga şi din dreapta). De regulă, se măsoară ecartamentul roţilor din spate ca unitate mai stabilă pentru un
anumit tip de maşină. Urmele roţilor din faţă a transportului se studiază în locurile de cotitură sau de întorsătură a
transporturilor.
- ampatamentul (baza) constituie depăratarea dintre osia dinainte şi cea din spate a vehicolului. În scopul
asigurării exactităţii toate măsurările, în limita posibilităţilor se efectuează de mai multe ori. În cazul depistării
unor urme de roţi duble, punctele de măsurare se iau din mijlocul spaţiului dintre amprentele roţilor împerechiate.
În scopul măsurării ampatamentului maşinii se iau punctele extreme ale urmelor roţilor din faţă şi respectiv a
celor din spate, descoperite pe sol moale sau pe zăpadă în cazul staţionării ei.
- particularităţile desenului antiderapant (lăţimea bandajului roţii, diametrul roţii, elementele specifice de
uzură, prezenţa corpurilor străine în nervii cauciucului). Diametrul roţii se stabileşte prin măsurarea distanţei
dintre două puncte specifice care se repetă în urmă (uzură, corp străin în nervii reliefului antiderapant).
- direcţia de deplasare a mijlocului de transport se determină după mai mulţi indici:- stropii ce se formează
în momentul traversării unei băltoace sunt orientaţi înainte şi lateral, formînd un unghi deschis spre direcţia de
circulaţie; - densitatea substanţei depuse de roţi în urmele de stratificare scade pe măsura îndepărtării
transportului de la locul murdar (ulei, băltoaca de apă); - capătul subţiat al picăturilor de ulei, carburanţi, căzute
pe şosea, indică direcţia circulaţiei; - la trecerea automobilului peste tulpinile rupte ale plantelor (paie, crenguţe)
acestea se îndoaie sau se rup, formînd un unghi, vîrful căruia este orientat în sensul opus mişcării transportului; -
urmele de frînare ale roţilor blocate devin tot mai pronunţate în lăţime şi intensitate la sfîrşitul acestora, fapt
lămurit prin acumulări de praf răzuit de către roţi; - deschizătura unghiului urmei creat de desenul antiderapant în
formă de „brad” sau semnul „v”, a autovehiculelor de tonaj mare este orientat în direcţia mişcării.

44 Determinaţi elementele principale ale desenului papilar şi apreciaţi rolul acestora în procesul
de identificare dactiloscopică.

Pentru identificarea, la faţa locului, a urmelor de mâini este necesar a se cunoaşte topografia mâinii. Pentru
cercetarea criminalistică nu interesează mâna în întregime, ci doar acea parte cuprinsă între încheietura pumnului
şi vârful degetelor. Aceasta are două feţe: faţa palmară şi faţa dorsală.
Faţa palmară este cea care prezintă interes deosebit pentru cercetarea criminalistică prin particularităţile pielii
de pe această parte şi este alcătuită din trei zone distincte: zona digitală, zona digito-palmară şi zona palmară.
1.Zona digitală cuprinde degetele mâinii, fiecare deget fiind alcătuit din trei fragmente osoase (în afara
degetului mare, alcătuit din doar 2 fragmente osoase), denumite, de la baza degetului către vârf: falange,
falangine şi falangete. De regulă, urmele de mâini lăsate la faţa locului de către infractor reprezintă impresiuni ale
desenului papilar existent pe falangete urmare a faptului că această zonă reprezintă partea mâinii ce asigură
contactul maxim cu obiectele pe care le apucăm, le transportăm, de care ne sprijinim etc.
2. Zona digito-palmară este zona cuprinsă între baza degetelor şi şanţul flexoral format ca urmare a diferenţei
de lungime a degetelor pe faţa dorsală faţă de suprafaţa palmară.
3. Zona palmară este cuprinsă între şanţul flexoral şi încheietura pumnului şi cuprinde două regiuni: regiunea
tenară şi regiunea hipotenară, regiuni separate de un alt şanţ flexoral ce străbate oblic palma, denumit popular
„linia vieţii”.
La etapa actuală se cunosc trei tipuri de desene papilare: în arc, în laţ şi în cerc.

Relieful pielii de pe palma mâinii (ca şi de pe talpa piciorului) are o suprafaţă specifică ce se deosebeşte de alte
părţi ale corpului uman prin faptul că aici sunt prezente cute flexorale, riduri subţiri, creste papiare, pori. Pentru
idenificare mai frecvent sunt folosite crestele papilare (proieminenţe liniare ale epidermei) din zona centrală a
falangetei, care formează desene în formă de arcuri, laţuri, cercuri. Dimensiunile acestor desene, tipul, varietatea
lor prezintă caracteristicile generale. Totodată, fiecare creastă papilară are particularităţi în formă de bifurcări,
contopiri, începuturi, sfârşituri, butoniere, fragmente, puncte etc. Atare elemente morfologice destul de mici
constituie caracteristicile particulare ale desenului papilar.
În totalitatea lor, prin poziţia reciprocă ele formează un ansamblu de semne specifice ce individualizează desenul,
făcându-l irepetabil, la singular.
Pe lîngă individualitate, desenele pailare prezintă şi alte însuşiri criminalistice importante – fixitatea şi
restabilitatea lor. Prima proprietate face ca desenul să rămână neschimbat în ceea ce priveşte forma şi detaliile de
construcţie chiar şi după moartea persoanei, dispărând odată cu începutul procesului de putrefacţie a cadavrului.
A doua se explică prin faptul că atâta timp cât ţesutul pielii, format din trei straturi (epidermul, dermul şi
hipodermul), nu a fost afectat în profunzime, desenele papilare se refac în aceleaşi forme şi conţinut pe care le-au
avut iniţial.
În cazul, în care se impune cercetarea unor fragmente de urme cu dimensiuni mici, identificarea poate fi realizată
prin examinarea porilor (poroscopia), sau după forma muchiilor crestelor papilare (crestoscopia).
Identificarea criminalistică a persoanelor pornind de la urmele de mâini se bazează pe proprietăţile
tegumentului de la nivelul falangetelor. Astfel, la o analiză atentă a acestuia observăm că pielea prezintă o serie
de ridicături denumite papile, înşiruite de-a lungul unor creste denumite creste papilare, separate prin şanţuri
interpapilare.
Aceste detalii sunt următoarele:
- începutul liniei papilare, respectiv capătul liniei din partea stângă a desenului papilar;
- sfârşitul liniei papilare sau capătul liniei situat în partea stîngă sau dreaptă dreaptă a desenului;
- ramificarea liniei papilare sau dedublarea vădită a liniei;
- contopirea liniei papilare sau asamblarea, contopirea a două sau mai multe linii;
- inelul papilar — element format prin dedublare de linie în formă de cerc;
- butoniera papilară — element format prin dedublare de linie în formă alungită;
- cârligul papilar — fragment mic de linie ataşat la linia mai mare;
- anastomoza papilară — fragment mic de linie care uneşte în formă de pod alte două linii;
- furcarea liniei papilare — despărţirea liniei papilare în două sau mai multe cu prelungire mică (bifurcare,
trifurcare);
- fragmentul liniei papilare — linie cu dimensiuni liniare mici.
În procesul examinărilor dactiloscopice pot avea valoare identificatoare şi alte elemente ale reliefului
suprafeţei palmare, inclusiv liniile flexorice, liniile albe, cicatricele, porii.

45 Determinaţi activităţile de pregătire a dispunerii expertizei scrisului.

Cercetarea criminalistică a scrisului se efectuează în scopul determinării persoanei care a îndeplinit textul sau
semnătura în cauză.
În cursul unor mişcări tipice repetate de multe ori se formează o deprindere (stereotip dinamic), asimilarea căruia
în mare măsură micşorează consumul de energie psihică pentru a îndeplini diferite acţiuni, inclusiv şi cele ce sunt
legate de scierea textelor.
Scrisul este un sistem de mişcări stabile şi individuale în cadrul îndeplinirii unor manuscrise.
Individualitatea scrisului este irepetabilitatea şi unicitatea acestuia. Două persoane nu pot avea un acelaşi sistem
absolut de mişcări. Acest lucru este determinat de un complex de factoru subiectivi şi obiectivi.
În scopul cercetării textelor scrise de mâină şi a textelor dactilografiate se ordonă respectiv expertiza scrisului sau
expertiza tehnică a documentelor. În astfel de cazuri expertului i se prezintă originalul manuscrisului în litigiu,
precum şi modelele de comparaţie ale scrisului sau a semnăturilor. Acestea sunt de două feluri: libere şi
experimentale.
Modele libere de comparaţie sunt acelea care sunt scrise până la pornirea procesului penal. În aceste modele nu
există schimbări intenţionate a scrisului. Modele libere pot fi obţinute la locul de lucru sau la domiciliul
bănuitului.
Modelele experimentale când nu există modele libere sau volumul şi calitatea acestora sunt insuficiente pentru a
efectua cercetarea criminalistică.
În cazul dispunerii expertizei grafoscopice în faţa expertului, de regulă, se formulează următoarele
întrebări:
- dacă textul documentului în cauză este îndeplinit de către o persoană concretă sau de altă persoană;
- dacă textele câtorva documente sunt executate de una şi aceeaşi persoană;
- dacă semnătura din numele unei persoane concrete este sau nu executată de ea însăşi sau de altă persoană;
- dacă semnătura din numele unei persoane fictive este executată de o persoană concretă.
În cadrul cercetării tehnico-criminalistice a documentelor se pot obţine răspunsuri la următoarele întrebări
principale:
- prin ce procedeu a fost modificat conţinutul documentului;
- dacă fotografia de pe documentul proprietarului a fost sau nu schimbată;
- ce a fost executat mai înainte textul sau semnătura de pe document;
- dacă fragmentele de documente au alcătuit anterior un tot întreg;
- care este conţinutul textului în impresiunea de ştampilă.
 În cursul cercetării locului faptei, efectuării altor activităţi procedurale adeseori se impune sarcina de
a stabili autenticitatea buletinelor de identitate, a permiselor de conducere auto, a documentelor de trecere a
frontierei, a legitimaţiilor de serviciu, de studii, etc., care se rezolvă, de regulă, de către organul de urmărire în
condiţii de teren şi în mod prealabil. În urma unor astfel de cercetări se deschid posibilităţi de a elabora diferite
versiuni, de a decide cu privire la oportunitatea realizării unor măsuri operative de investigaţie şi a altor acţiuni
procesuale. În astfel de cazuri se cere a respecta o consecutivitate anumită de manipulare cu actele ridicate.
După o lectură atentă a documentului şi determinare a conţinutului impresiunii de ştampilă şi de
sigiliu, confruntarea datelor din actul cercetat, studierea înscrisurilor cifrice, a numerelor de serie, semnăturilor şi
altor rechizite se recomandă a atrage atenţia la următoarele circumstanţe: a) dacă documentul nu are oarecare
greşeli gramaticale; b) dacă instituţa sau persoana din numele căruia a fost redactat acest document este
împuternicită de a elibera astfel de acte sau de a aproba informaţiile ce le conţin; c) dacă există o astfel de
instituţie şi denumirea ei în perioada când a fost întocmit actul în cauză; d) dacă coincide conţinutul
documentului formei prestabilite pentru astfel de acte; e) dacă există sau nu contradicţii între momentul întocmirii
formularului documentului şi datei de eliberare a acestuia; f) dacă conţinutul documentului în cauză concordă cu
textul impresiunii de ştampilă sau de sigiliu; g) dacă textul este corect aranjat şi nu sunt denaturate familiie
persoanelor cu funcţii de răspundere

46 Determinaţi regulile de alcătuire şi redactare a procesului-verbal de cercetare a locului faptei.

Cercetarea la fața locului, ca acţiune procesuală capată importanţă pentru cauză doar în situaţia, în care
rezultatele ei sunt fixate corespunzător. Al.2, art.93, CPP statuiază că, procesul-verbal serveşte drept sursă de
probă. Deaceea, alcătuirea procesului-verbal se va face conform art. 124, 260, 261 CPP pentru ca să
asigurăm admisibilitatea lui în instanţă.
Deci, fixarea rezultatelor CFL este o activitate de o importanţă sporită, o prezentare documentală care
reflectă obiectiv, exact, deplin tot ce a fost descoperit în cadrul cercetării în succesiunea în care s-au desfăşurat
cercetările, o descriere amănunţită a tuturor acţiunilor de la faţa locului, înregistrarea atît a tabloului general al
evenimentului, cât şi a stării, însuşirilor şi caracteristicilor elementelor componente ale cîmpului infracţional.
Față de PV există anumite cerințe: - trebuie executat în strictă conformitate cu CPP RM; - să reflecte
suficient de deplin şi obiectiv urmele și obiectele importante p/u cauză de la locul faptei; - datele PV trebuie
expuse astfel, încât să permită a reconstitui, la necesitate, faptele.
Procesul-verbal (PV) este compus din 3 părţi: întroductivă, descriptivă şi partea finală.
Partea introductivă, cuprinde: - baza legală de cercetare a locului; - locul şi data efectuării, ora începerii şi ora
terminării; - funcţia, numele şi prenumele persoanei ce întocmeşte PV; - numele, prenumele şi calitatea
persoanelor-participante; - menţiunea despre lămurirea drepturilor şi obligaţiilor specialistului; - condiţiile
climaterice de efectuare a CFL, iluminarea.
Paretea descriptivă include o expunere amănunţită a împrejurărilor stabilite: - hotarele locului faptei,
caracteristica generală a acestuia; - căile de acces şi de părăsire a locului, întrările şi eşirile din încăperi; - stările
de fapt şi toate urmele și obiectele relevate, cu menţiunea că ele au fost fotografiate, prin ce metode s-au relevat,
cum s-au ridicat şi s-au pachetat; - împrejurările negative ale locului faptei; - menţiunea ce mijloace tehnice și
parametrii lor au fost folosite.
Toate descrierile obiectelor trebuie făcute astfel, încît acestea să fie individualizate. La descrierea stărilor de fapt
vom evita fraze lungi, expresii incerte (“aproape”, ”lîngă”, ”alături”.
Partea finală a procesului-verbal cuprinde: - obiecrele ridicate de la locul faptei, modul de ambalare, unde
sunt expediate sau cui sunt lăsate la pastrare, cum sunt etichetate; - schiţele şi desenele întocmite, tiparele de pe
urme; - obiecţiile participanţilor; -mijloacele tehnice utilizate.
Limbajul procesului-verbal: - procesul-verbal trebuie să reflecte succint, clar și deplin situația; - se vor oglindi
doar fapte stabilite cu ajutorul organelor de văz, auz sau senzoriale; - denumirea obiectelor se aduce doar dacă nu
sunt îndoieli, în alte cazuri se aduc semnalmentele lor. Nu se poate ca unul şi acelaş obiect să fie denumit în mod
diferit.
Obiecţiile participanţilor pot privi: -acţiuni ilegale, neadecvate admise de de către UP; - despre necesitatea fixării
unor împrejurări trecute cu vederea; - despre apartenenţa unor obiecte etc. Pr.verbal trebuie să conţină descrierea
a tot ce a fost depistat fără iterpretarea lor.
Schiţa locului faptei este o prezentare a locului şi a obiectelor din perimetrul lui cu ajutorul semnelor
convenţionale la o anumită scară sau schematic. Ea joacă un rol ilustrativ, permite a înțelege conţinutul PV.
Există 2 modalităţi: desenul-schiţă şi planul-schiţă.
Desenul-schiţă redă locul faptei în formă grafică fără a se respecta dimensiunile reale ale obiectelor şi a
discuţiilor dintre ele.
Planul-schiţă redă locul faptei la un anumit grad de micşorare (1:50 sau 1:100) în funcţie de dimensiunile şi
distanţele reale ce urmează a fi fixate. Atît desenul cît şi planurile sun realizate în: 1)proiecţie orizontală; 2).
proiecţie verticală; 3). schiţa desfăşurată a încăperii.
Cerințe față de schițe: - denumirea ei, ce este imaginat, unde se află acest loc? Menţiunea că această shiţă este o
anexă la procesul-verbal respectiv; - se orintează exact după punctele cardinale; - săgeata cu direcţia “Nord”
trebuie orietată la latură de sus a hîrtiei; - se va utiliza simbolica grafică criminalistică; - obictele se prezintă aşa
cum arată ele dacă sunt privite de sus; - schiţă se certifică prin semnăturile ofiţerului de urmărire penală și a
specialistului.

47 Enumeraţi genurile şi obiectele identificării criminalistice.

În cercetările identificatoare sunt antrenate diferite obiecte, rolul lor în aceste procese este diferit. Astfel,
teoria identificării distinge:
- obiecte de identificat, denumite şi obiecte scop. Acestea pot fi diferite lucruri (pistol, unealtă de spargere,
imprimanta calculatorului etc.), persoana infractorului, animale, porţiuni de teren etc.
- obiecte identificatoare, denumite şi obiecte mijloc de identificare, ce servesc la stabilirea obiectelor căutate.
Această grupă cuprinde obiecte de natură necunoscută, modele tip de comparaţie, diferite urme-materiale (de
încălţăminte, de mîini, tuburi sau glonţi traşi etc.), unele părţi de obiecte fragmentate, care anterior au alcătuit un
tot întreg (cioburi din fara autovehiculului, bucăţi de documente etc.). Aici reconstituirea întregului după părţile
componente constituie o varietate a identificării criminalistice. Ea se efectuează în baza reflectărilor reciproce a
caracteristicilor structurii exterioare a părţilor obiectului, prin metoda suprapunerii sau juxtapunerii liniilor şi
marginilor dezmembrate.
Deosebirea între aceste două grupe de obiecte rezidă în faptul că la obiectele de identificat se studiază calităţile
proprii lui însăşi pe când în obiectele identificatoare- proprietăţile altui obiect, reflectat în el.

Genurile identifcării criminalistice în funcţie de caracteristicile obiecteor de identificat, pot fi divizate în

următoarele grupe: identificări după caracteristicile structurii exterioare; după complexele funcţional-dinamice;
după compoziţia şi structura obiectelor.
1. Identificarea după caracteristicile structurii exterioare este posibilă în cazurile în care
obiectele de identificat deţin complexe de caracteristici identificatoare (formă, dimensiuni, relief şi microrelief).
Spre exemplu, identificarea făptuitorului după urmele de mâini, a autoturismului după profilul cauciucurilor lui
ş.a.
2. Identificarea după complexele funcţional-dinamice este determinată de faptul că
individualitate deţin nu numai însăşi obiectele în totalitatea elementelor sale, dar şi faptul cum interacţionează
aceste elemente. Spre exemplu, identificarea persoanei după scris şi semnătură, după particularităţile mersului
etc.
3. Identificarea după structura şi compoziţia obiectelor deschide poibilităţi de a stabili
ansamlurile de obiecte ca entităţi (pistolul şi coburul, ţigaretele unei cutii, filele unui blocnot etc.), precum şi
obiectele amorfe (pulverulente, lichide). Confecţionarea şi păstrarea unor obiecte îmreună şi influenţa asupra lor
a aceloraşi factori externi atribuie obiectelor în cauză însuşiri după care ele pot fi identificate.
După natura obiectelor identificatoare, teoria şi practica identificării criminalistice distinge şi alte genuri
de identificare a obiectelor: după imaginile fixate material, după imaginile fixate în memorie şi identificarea
întregului după părţile componente.
4. Prima vizează identifcarea după diferitele feluri de urme (digitale, de picioare, de arme, de transport etc.),
fotografii, descrieri (inclusiv în cartotecile de evidenţă) ş.a. Acest gen de identificare poartă un caracter obiectiv,
bazîndu-se pe studierea caracteristicilor obiectului examinat de către specialişti în cadrul expertizelor.
5. Identificarea după imaginile fixate în memorire (psihofiziologice) se bazează pe faptul că obiectul
identificării este întipărit în memoria anumitor persoane (martori oculari, victime etc.). Identificarea în acest caz
devine subiectivă, realizîndu-se de către persoana care le-a observat anterior în cadrul acţiunii de prezentare spre
recunoaştere a obiectelor.
6. Cât priveşte identificarea întregului după părţile componente, aceasta se realizează prin confruntarea unor
părţi ale obiectului (cioburi de sticlă, fragente de detalii, hârtie etc.), găsite la faţa locului sau ridicate de la bănuiţi
după muchiile fragmentate, microrelieful părţilor fragmentate, structura, însuşirile fizice şi chimice ale acestora.

48 Enumeraţi materialele ce trebuie puse la dispoziţia expertului, în situaţia, în care de la locul

săvârşirii unui furt prin pătrundere au fost ridicate trei amprente digitale şi există informaţii, ce
permit a bănuii că infracţiunea a fost săvârşită de către cet. Cojocaru.

49 Enumeraţi şi desfăşuraţi principiile aplicării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice.

credem necesar a prefigura în legea procesual-penală doar principiile generale de admisibilitate în procedura
penală a metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice fără a le concretiza în lege, ceea ce ar deschide posibilităţi
justiţiei de a prelua realizările de ultimă oră din domeniul ştiinţei şi tehnicii şi de a le folosi potrivit principiilor
formulate în scopul soluţionării cauzelor concrete.
În linii mari aceste criterii vor viza ne contrazicerea mijloacelor utilizate literei şi spiritului legii, adică vor
corespunde legalităţii şi exigenţelor etice ce exclud ofensa, tratarea inumană sau degradantă a persoanelor. Mai
mult, recunoaşterea faptului că un mijloc ştiinţific poate fi admis în urmărirea penală va fi marcat şi de
următoarele considerente: - caracterul inofensiv al acestuia pentru mediu, sănătatea şi viaţa persoanelor ce le
folosesc sau asupra cărora ele se aplică; - procesul şi rezultatul utilizării va fi posibil de fixat, urmărit şi apreciat
integral de către organul de urmărire penală; - temeinicia şi eficacitatea metodelor şi a mijloacelor utilizate,
elaborate şi (sau) validate de organisme ştiinţifice competente.
Credem că ar fi logic şi mai simplu pentru percepere dacă prescripţiile legislative în acest sens ar fi stipulate
într-un articol consacrat în mod special acestei probleme.

50 Expuneţi premisele şi condiţiile istorice de apariţie a cunoştinţelor cu semnificaţie criminalistică.

Istoria apariţiei şi dezvoltării ştiinţei criminalisticii a fost determinată de necesităţile practicii privind combaterea
şi prevenirea delicvenţei. Odată cu dezvoltarea societăţii şi formării statului această sarcină s-a pus în faţa unor
organe speciale – statale şi obşteşti care, până la începuturile criminalisticii, se conduceau în activitatea lor de
bunul simţ şi de experienţa de toate zilele. Mai târziu, în aceste scopuri se aplicau şi unele procedee bazate pe
cuceririle ştiinţelor perioadei respective, spre exemplu – metode de diagnosticare a monedelor contrafăcute, de
stabilire a falsului în acte etc. Însă, când dezvoltarea vertiginoasă a capitalismului favorizată de revoluţia tehnico-
ştiinţifică a condus la agravarea fenomenului delicvent, când şi-a făcut apariţia criminalitatea profesională şi cea
organizată, bunul simţ şi judecata sănătoasă s-au dovedit a fi neputiincioase în lupta contra a astfel de infracţiuni.
Se simţea nevoia creării unor mijloace şi metode mai eficiente în acest sens.
Sub aspect evolutiv criminalistica a apărut ca o ştiinţă despre metodele şi mijloacele practice de investigare a
faptelor antisociale întemeiate pe realizările ştiinţelor tehnice şi naturale. De la forme empirice de luptă contra
criminalităţii concepute în prima jumătate a sec.XIX de întîiul şef al poliţiei pariziene celebrul E. Vidocq (1775-
1857), treptat şi-au făcut apariţia unele generalizări şi sistematizări ale acestor experienţe menite să servească
aflării adevărului în justiţia penală.
Primele recomandaţii criminalistice ce priveau mai cu seamă procedee de efectuare a examinării locului faptei, a
percheziţiei, interogării s-au cristalizat în adîncurile procedurii penale. Unele ghiduri practice în acest sens au
apărut în prima jumătate a sec.X1X, bunăoară – “Îndrumar cu privire la ancheta judiciară” semnat de
procesualistul german L.H.F. Jagemann (Frankfurt pe Main, vol. I - a. 1838; vol. II - a. 1841; “Experienţa unui
scurt îndreptar pentru efectuarea cercetărilor” întocmit de N.Orlov (M., 1833); “Bazele procedurii judiciare
penale” alcătuit de I.Barşev (Sanct-Petersburg, 1841) ş.a.
În Rusia de pînă la reforma judiciară din a.1864 probelor indirecte – urmelor şi altor indici materiali li se acordau
un rol neînsemnat, dat fiind procesul penal, care purta caracter închis, inchizitoriu, “adevărul” descoperindu-se
prin aplicarea torturii şi alte presiuni fizice. Reforma, stimulând interesul pentru refacerea sistemului de
probaţiune a sporit şi valoarea probelor materiale, generând, astfel problematica colectării, examinării şi utilizării
acestora. Atunci s-a ivit şi cunoscuta concepţie a martorilor taciţi, incoruptibili (Hanns Gross), care demonstra
temeinicia metodelor ştiinţifice de desprindere a informaţiei probatorice din urmele materiale şi incertitudinea
declaraţiilor verbale ale martorilor.

Procesul de consolidare a cunoştinţelor criminalistice a fost înfăptuit mai cu seamă de către funcţionarii
poliţieneşti în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Această muncă se desfăşura în trei direcţii principale:
1) Crearea şi perfecţionarea mijloacelor de înregistrare penală a infractorilor. Un remercabil reprezentant al
acestei orientări a fost Alfonse Bertillon – autor al metodei antropometrice de înregistrare, bazate pe măsurarea
anumitor părţi ale corpului uman, precum şi a descrierii semnalmentelor după metoda portretului vorbit, a
diferitelor procedee de fotografiere etc. O contribuţie incontestabilă pentru afirmarea altui sistem de înregistrare
penală – a celui dactiloscopic, care a succedat modelul antropometric au adus-o W.Herschelle, H.Faulds,
R.Heindl, F.Galton, E.Henry, H.Vucetici ş.a. Actualmente acest sistem a devenit universal şi este aplicat
pretutindeni, în unele ţări fiind complementat cu cel genetic (proba ADN).
2) Elaborarea şi sistematizarea procedeelor de colectare a probelor – direcţie, legată în primul rând de
numele lui Hanns Gross, magistrat austriac, care a creat sistemul ştiinţei în cauză şi a propus termenul de
“Criminalistică”, a sistematizat şi complementat ansamblul de metode şi mijloace vizând investigarea
infracţiunilor, socotindu-se pe drept, fondator al ştiinţei criminalistica. Editarea lucrării lui în a.1893 cu titlul
„Manualul judecătorilor de instrucţie, al funcţionarilor de jandarmerie şi poliţie” este socotită drept moment de
referinţă în naşterea criminalisticii. Reeditată mai târziu, ea a văzut lumina sub altă denumire – „Manualul
judecătorilor de instrucţie în sistemul criminalistici. Discipolii lui H.Gross din ţările Europei Occidentale (A.
Niceforo, R. Reiss, E. Goddefroy, A. Veingardt, E. Annuschat ş.a.), inclusiv savanţii din România (M. Minovici,
N. Minovici, Ş. Minovici, M. Moldoveanu ş.a.), din Rusia (E. Burinski, S. Tregubov, V. Lebedev, N. Makarenko,
I. Iakimov, S. Potapov ş.a.), au avut marele merit de a fi precursorii creării bazelor ştiinţifice ale acestui domeniu
de cunoaştere.
3) Elaborarea metodelor ştiinţifice de expertizare a urmelor şi altor obiecte materiale ridicate din scena
infracţiunii – linie susţintuă de E.Locard – fondator al laboratorului criminalistic din Lion (Franţa), Ottolenghi
(Italia), R.Reiss (Elveţia), E.Burinski (Rusia), – întemeietor al unui laborator de fotografie judiciară din
Petersburg, care a servit ca prototip la formarea primelor instituţii de expertiză din fosta URSS (Moscova, Kiev,
Odesa în a.1913-1914).

51 Expuneţi principalele procedee de căutare a ascunzişurilor.

Dispozitive de detecţie destinate depistării anumitor obiecte, precum: cadavre îngropate în pământ, obiecte
metalice, pietre şi metale preţioase în ascunzişuri ş.a. În aceste scopuri se folosesc detectoare de cadavre,
detectoare de metale, termovizoare, analizatoare de gaze, aparate pentru relevarea urmelor de praf pe covoare
(“MES”, “КОРПУС”), magneţi cu o capacitate de până la 25 kg.
Eficacitatea căutării ascunzişurilor criminale, a golurilor, neuniformităţilor, includerilor străine, inclusiv a
cadavrelor şi a altor probe materiale ascunse în medii precum sol, apă, mlaştină, beton, grâne etc. sporeşte dacă în
aceste scopuri se aplică şi aparatele ce funcţionează pe principiile radiolocaţiei (georadarele).
Uneori pentru detectarea persoanelor ce se ascund în încărcăturile ce se transportă de camioane se foloseşte
aparatul „Лаванда”, care reacţionează la microvibraţiile produse de bătăile inimii, în alte împrejurări, pentru a
detecta infractorii ce sapă galerii subterane pentru a evada din închisori se aplică dispozitivul „Цикорий”, cе
fixează vibraţile solului

Etapa de pregatire include masuri:

1. Realizate pâna la deplasarea la fata locului;
2. Realizate la locul cu pricina, până la inceputul actiunilor de cautare prorpiu-zise;
Prima grupa de masuri includ in sine:
• Studierea materialelor dosarului (a declaratiilor martorilor, victimilor, rapoartelor de expertiză) din care pot
fi desprinse date despre uneltele infractiunii, locul aflarii lor, etc.
• Studierea personalitatii persoanei perchezitionate, adica a modului de viata, starea sanatatii lor, trasaturile
caracterului, relatiile lui cu membrii familiei, daca poseda mijloace de transport, câine, armă de foc, poate sau nu
opune rezistenta, etc.
• Studierea locului unde urmeaza de efectuat perchezitia. Precizarea adresei, care este consructia casei,
apartamentului, plasamentul camerelor, a intrarilor si iesirilor de rezerva, semnalizarea de pază, caracterul și tipul
incuietorilor. In acest sens pot fi solicitate planul cladirii si a apartamentului de la Oficiul Cadastral, etc.
Pentru a obtine informatii suplimentare, banuiții, invinuiții pot fi interogați in mod detaliat, inclusiv si cu
aplicarea poligrafului. La fel se interogheaza si rudele, colegii de lucru, vecinii acestora, etc.

1. Analiza informatiei operative ofera anchetatorului sa selecteze timpul optimal, mijloacele si procedeele de
perchezitie, locurile prezumtive de pastrare a obiectelor cautate;
2. Pregatirea mijloacelor tehnico-criminalistice, verificarea functionalitatii lor;
3. Se alcatuieste planul efectuarii perchezitiei, care trebuie sa cuprindă:
1) Localizarea obiectului ce urmeaza a fi percheziționat;
2) Obiectele cautate;
3) Modul de pătrundere in interiorul locuintei, masurile de neutralizare a rezistentei;
4) Procedee tactice de perchezitie;
5) Specialiștii care trebuie invitați;
6) Mijloacele tehnico-criminalistice necesare;
7) Mijloacele de legătură;
8) Masuri de paza a locului perchezitionat;
9) Acțiuni ce trebuie a fi efectuate in cazul inrautațirii situației;
10) Masuri de neutralizare a incercărilor de a distruge obiectele căutate.
A doua grupa de masuri adoptate pina la inceperea inspectării propriu-zise a locului cuprind:
• Corijarea planului percheziției, pornind de la sițuatia concretă de la fata locului;
• Plasarea posturilor de paza de dinafară si stabilirea legaturii dintre acestea si echipa de cercetare;
• Patrunderea pe neasteptate in incapere;
• Înmânarea sub semnătură a copiei ordonantei organului de u/p subiectului ce urmează a fi perchezitionat;
• Lamurirea drepturilor si obligatiilor celor prezenti;
• Anunțarea scopului percheziției, înmânarea sub semnătură a copiei ordonanței, propunerea de a prezenta
benevol obiectele indicate în ordonanță (uneltele infractiunii si alte obiecte și valori obtinute pe cale
infractionala);
Etapa de lucru cuprinde: observarea generala si stadia de cautare.
Observarea generala presupune o inspectare generală, fixarea locurilor si obiectelor ce necesită o atenție
mai mare.
Cele mai frecvente moduri de cercetare sunt: - ciocănitul, - palparea, - iluminarea cu raze Gamma si raze
Roentgen, - aplicarea endoscopului, - aplicarea câinelui de urmarire, - relevarea indicilor demascatori ai
ascunzișurilor, etc.
Stadia de cautare presupune o examinare detaliata a locului percheziției. Teritoriile izolate (apartament, garaj,
ograda, gradina, etc.) este recomandat de cercetat mișcindu-ne de-a lungul pereților consecutiv, in sensul acului
ceasornicului cercetând toate obiectele, apoi podul, podeaua, peretii, iar mai apoi și centrul încăperii.
Este bine sa urmărim reacția persoanei percheziționate. Este oportun sa anuntim in voce tare obiectele ce vor fi
ulterior cercetate, sa intreținem dicutii cu cel percheziționat ca sa urmarim cum se schimba timbrul vocii.
Trebuie notat ca ascunzișul poate fi facut in cele mai neasteptate locuri care provoaca greață sau care cere tact
si jale de la orgnul de urmarire penala (patul bolnavului, persoanei in vârsta, patul copilului, etc).
Dulapurile incuiate, valizele, alte depozite se propune a fi deschise benevol, in caz contrar se deschid fortat fara a
pricinui distrugeri excesive.
Fixarea mersului si a rezultatul percheziției. In procesul-verbal se indica: vremea, locul percheziționat, persoanele
care au participat, baza legala (incheierea, ordonanța), se indica ce a fost prezentat binevol, prezența
ascunzisurilor și a conținutului lor.
Toate obiectele se descriu prin individualizare: genul, aspectul exterior, rechizitele documentelor, denumirea,
greutatea, volumul, dimensiunile, marcile, pe cât posibil-valoarea lor.
Banii ridicați - se indică suma totală, seria, numarul cupiurilor, se descriu detaliat ascunzișurile, obiectele
ascunse, acestea se fotografiaza prin procedeul fotografiei de nod și de detaliu cu rigla gradată. Copia procesului-
verbal se inmâneaza persoanei percheziționate.

52 Formulaţi conceptul criminalistic de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului.

53 Formulaţi întrebările în faţa expertizei dactiloscopice.

 După consemnarea urmelor în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, fotografierea lor, dacă nu este
posibilă ridicarea lor împreună cu obiectul purtător sau cu o parte din el, se fac tipare de pe urme sau se copie cu
diverse materiale. Obiectele ridicate, împreună cu impresiunile papilare, prelevate de la persoanele verificate se
expediază la expertiza dactiloscopică. Principalele probleme formulate în ordonanţa organului de urmărire
penală ce pot fi lămurite prin acest gen de expertiză sunt următoarele: - dacă pe obiectul prezentat există
urme papilare; - dacă urma prezintă suficiente particularităţi identificatoare; - dacă urma ridicată de la
faţa locului este lăsată de persoana bănuită.

54 Formulaţi noţiunea de cunoştinţe specializate

Cunoștințele specializate sunt acele cunoștințe posedate de către expert si specialist în baza prevederilor
CPP și legii 96 cu privire la expertiză. Prin cunoștințe specializate sau speciale percepem cunostintele în
domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii, necesare pentru constatarea, clarificarea
sau evaluarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală în cadrul efectuării
expertizei judiciare.
Ca de exemplu: specialistul utilizează cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor
organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea
mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să dea explicaţii
referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională + trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi
deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului necesar organului de urmărire penală, procurorului, organului
de constatare sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului.
Expertul:  persoana care aplică cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii,
prezintă rapoarte în baza acestora, pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de cpp, care nu este
interesată în rezultatele cauzei penale

55 Formulaţi noţiunea de diagnostică criminalistică.

În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului îl prezintă aşa
numitele examinări diagnosticatoare. Acestea se realizează pentru a obţine date necesare desfăşurării unor
activităţi speciale de investigaţii, efectuării altor acţiuni cu caracter procesual. Însă, spre deosebire de cercetările
de identificare, scopul cărora este stabilirea identităţii, examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor
însuşiri şi stări ale obiectelor, aflarea cauzelor unor fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor etc.
Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se poate de judecat şi
despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat unele greutăţi sau dacă a operat în
întuneric etc. După urmele de spargere se determină deprinderile infracţionale, forţa fizică, înălţimea
făptuitorului, timpul consumat la comiterea efracţiei ş.a.
Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe, in cadrul carora se soluţionează urmatoarele sarcini:
Prima – determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu, dacă arma de foc
este sau nu în stare bună de functionare, dacă plumbul este sau nu violat ş.a.).
A doua – stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de exemplu, particularităţile
mersului unei persoane după cărarea de paşi).
A treia grupă – constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza integrală a
urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma, dimensiunile şi numărul petelor de sînge
se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni corporale mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă
a fost schimbată poziţia lui etc.).
Examinările diagnosticatore pot fi corelate cu cele identificatoare. Spre exemplu, înainte de a stabili o persoană
după amprenta digitală ridicată de la locul faptei, trebuie să se clarifice dacă aceasta este operantă pentru
identificare, adică dacă desenul papilar imprimat in urmă conţine suficiente detalii de construcţie în acest sens.
În concluzie, menţionăm că identificarea şi diagnosticarea criminalistică se aplică foarte larg în activitatea de
descoperire şi cercetare a infracţiunilor, ca metode eficiente de stabilire a adevărului în cauzele instrumentate

56 Formulaţi noţiunea de schiţă a locului faptei şi caracterizaţi importanţa ei

Schiţa locului faptei este o prezentare a locului şi a obiectelor din perimetrul lui cu ajutorul semnelor
convenţionale la o anumită scară sau schematic. Ea joacă un rol ilustrativ, permite a înțelege conţinutul PV.
Există 2 modalităţi: desenul-schiţă şi planul-schiţă.
Desenul-schiţă redă locul faptei în formă grafică fără a se respecta dimensiunile reale ale obiectelor şi a
discuţiilor dintre ele.
Planul-schiţă redă locul faptei la un anumit grad de micşorare (1:50 sau 1:100) în funcţie de dimensiunile şi
distanţele reale ce urmează a fi fixate. Atît desenul cît şi planurile sun realizate în: 1)proiecţie orizontală; 2).
proiecţie verticală; 3). schiţa desfăşurată a încăperii.
Cerințe față de schițe: - denumirea ei, ce este imaginat, unde se află acest loc? Menţiunea că această shiţă
este o anexă la procesul-verbal respectiv; - se orintează exact după punctele cardinale; - săgeata cu direcţia
“Nord” trebuie orietată la latură de sus a hîrtiei; - se va utiliza simbolica grafică criminalistică; - obictele se
prezintă aşa cum arată ele dacă sunt privite de sus; - schiţă se certifică prin semnăturile ofiţerului de urmărire
penală și a specialistului.

57 Formulaţi noţiunea de semnalmente şi portret vorbit

Aspectul exterior al omului este totalitatea de date despre semnalmentele exterioare ale acestuia, și anume:
semnalmente demografice și fizice generale (genul, vîrsta, grupul etnic); - semnalmente anatomice
(înălţimea, constituţia, trăsăturile faciale etc.). Acestea se numesc anatomice sau “statice”, întrucât pot fi
observate în procesul de mişcare a persoanei, cât şi în stare de repaus. O altă grupă cuprinde caracteristicile
ce se manifestă numai în procesul unor activități ale omului (mersul, poziţia corpului, gesticulaţia, vorbirea
etc.). Aceste caracteristici poartă denumirea de funcţionale sau “dinamice”.

“Portretul vorbit” presupune descrierea caracteristicilor anatomice cu indicaţia formei, dimensiunilor,

poziţiei, uneori şi culorii. Gradul de detalizare şi de exactitate al descrierii depinde de faptul dacă persoana
se descrie după imaginea rămasă în memorie, după fotografie sau după urmele lăsate la faţa locului ori
nemijlocit se descrie în direct. În “portretul vorbit” o atenţie principală se atrage semnalmentelor figurii
umane, întrucât acestea conţin particularităţile cele mai valoroase şi sunt cele mai accesibile pentru
observare.

58 Meditaţi asupra atestării şi calificării experţilor judiciari

Art. 40. Leg 68 din 2016. Poate obţine calitatea de expert judiciar persoana care întruneşte următoarele
condiţii:
a) este cetăţean al Republicii Moldova;
b) cunoaşte limba română;
c) nu este supusă unei măsuri de ocrotire judiciare sub forma tutelei;
d) are diplomă de studii superioare de licenţă sau echivalentul acesteia în specialitatea pentru care solicită
calificarea de expert judiciar; pentru obţinerea calităţii de expert judiciar în domeniul expertizei medico-
legale sau psihiatrico-legale – diplomă de studii superioare de specialitate şi de studii postuniversitare de
rezidenţiat/de master; pentru obţinerea calităţii de expert judiciar în domeniul expertizelor judiciare
criminalistice – diplomă de studii superioare de licenţă sau un act echivalent acesteia şi certificatul de
calificare în specializarea respectivă;
e) corespunde condiţiilor prevăzute la alin. (3), dacă este cazul;
f) a efectuat un stagiu profesional în specialitatea de expertiză pentru care solicită calificarea de expert
judiciar;
g) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea atribuţiilor de expert judiciar în specializarea
pentru care solicită calificarea de expert judiciar;
h) nu are antecedente penale;
i) are reputaţie ireproşabilă;
j) a susţinut examenul de calificare.
Articolul 43. Obţinerea calităţii de expert judiciar
(1) Calitatea de expert judiciar se dobîndeşte de către persoana care a promovat examenul de calificare,
susţinut în faţa Comisiei de calificare şi evaluare a experţilor judiciari (denumită în continuare Comisie de
calificare şi evaluare), formată de Ministerul Justiţiei.
(2) La examenul de calificare este admisă persoana care întruneşte condiţiile prevăzute la art. 40 alin. (1) şi
care a depus, la instituţia publică de expertiză judiciară corespunzătoare, următoarele acte:
a) cererea de admitere la examen;
b) copia buletinului de identitate;

c) după caz, potrivit prevederilor art. 40 alin. (1) lit. d), copia diplomei de studii superioare de licenţă în
specialitatea pentru care solicită calificarea de expert judiciar sau a unui act echivalent acesteia ori copia
diplomei de studii superioare de specialitate şi de studii postuniversitare de rezidenţiat/de master, sau,
respectiv, copia diplomei de studii superioare de licenţă ori a unui act echivalent acesteia şi a certificatului de
calificare în specializarea corespunzătoare;
d) - abrogată;
e) copia carnetului de muncă, dacă este cazul;
f) cazierul judiciar;
g) certificatul medical;
h) declaraţia pe proprie răspundere privind reputaţia ireproşabilă.
(3) Persoana care intenţionează să-şi desfăşoare activitatea în domeniul expertizei judiciare în cadrul unui
birou de expertiză judiciară se admite la examenul de calificare după depunerea actelor indicate la alin. (2) la
Ministerul Justiţiei şi achitarea, la bugetul de stat, a taxei iniţiale obligatorii în mărime de 20 de unităţi
convenţionale.
(4) Comisia de calificare şi evaluare se formează printr-un ordin al ministrului justiţiei şi se compune din 9
membri şi un secretar.
(5) Majoritatea membrilor Comisiei de calificare şi evaluare sînt experţi judiciari de categoria întîi ori
superioară, calificaţi în specialitatea pentru care se desfăşoară examenul de calificare sau specialişti în
domeniul respectiv, care se bucură de reputaţie ireproşabilă şi deţin un nivel înalt de calificare.
(6) Condiţiile de desfăşurare și promovare a examenului, precum și Regulamentul privind activitatea
Comisiei de calificare şi evaluare se aprobă de Guvern.
(7) În baza rezultatelor examenului de calificare, Comisia de calificare şi evaluare califică persoana ca expert
judiciar cu drept de a efectua expertize judiciare într-o anumită specialitate.
(8) Rezultatele examenului de calificare sînt valabile o perioadă de un an de la data susţinerii examenului de
calificare. Persoana care nu solicită eliberarea licenţei pentru exercitarea activităţii de expert judiciar în
termen de un an de la data susţinerii examenului de calificare pierde dreptul de a obţine licenţa în baza
rezultatelor obţinute la examenul respectiv.

59 Meditaţi asupra procesului şi posibilităţilor de apreciere a raportului de expertiză de

cătr instanţa de judecată şi organul de urmărire penală
Raportul de expertiză prezintă o comunicare în scris, în limba română a mersului şi rezultatelor
investigaţiilor efectuate de către expert. El este structurat în trei părţi: partea introductivă, partea
descriptivă şi concluziile.
În partea introductivă, conform Legii RM nr.68/2016 se indică: a) denumirea şi adresa juridică a
instituţiei publice de expertiză judiciară sau a biroului de expertiză judiciară; b) datele privind actul de
dispunere a expertizei judiciare; c) datele ordonatorului expertizei judiciare; d) denumirea şi adresa juridică a
laboratorului în care a fost efectuată expertiza judiciară; e) menţiunea despre informarea privind drepturile şi
obligaţiile expertului, răspunderea pentru încălcarea prevederilor art.312 şi 315 din Codul penal; f) data
întocmirii raportului de expertiză, numărul, tipul şi genul expertizei; g) datele expertului sau ale experţilor
participanţi la efectuarea expertizei; h) datele persoanelor care au participat sau asistat la efectuarea
expertizei; i) expunerea succintă a circumstanţelor cazului pentru soluţionarea căruia se solicită expertiza; j)
lista materialelor şi a obiectelor oferite expertului; k) întrebările înaintate spre soluţionare.
În partea descriptivă a raportului: a) date despre starea obiectelor supuse examinării; b) conţinutul
etapelor de examinare, metodele și metodicile aplicate, a mijloacelor tehnice şi a materialelor folosite,
condiţiilor şi a rezultatelor obţinute; c) scopurile, condiţiile şi rezultatele experimentelor; d) date privind
deteriorarea sau consumul obiectelor supuse examinării; e) evaluarea pe etape a cercetărilor, analiza
rezultatelor obţinute, motivarea şi formularea concluziilor; f) referiri la ilustraţii, anexe şi explicaţiile
necesare pentru acestea; g) circumstanţele relevante identificate de expert şi în privinţa cărora nu au fost
adresate întrebări; h) concluziile prealabile; i) argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la unele
întrebări; j) caracteristica succintă a dispozitivelor şi materialelor utilizate.
În partea finală a raportului de expertiză sînt expuse concluziile expertului, care cuprind răspunsurile la
întrebările formulate de către ordonatorul expertizei. Răspunsurile la întrebări se formulează exact, fără a
permite interpretări echivoce. Raportul de expertiză este semnat de expertul executor, aplicîndu-se ştampila
acestuia pe fiecare pagină şi pe toate anexele.
Concluziile expertului se împart în: - categorice (pozitive şi negative); - de probabilitate (pozitive şi
negative) și de imposibilitate de a rezolva întrebarea.
Raportul de expertiză, conform art.93 CPP prezintă probă şi, de rând cu alte dovezi, trebuie supus unei
verificări critice şi multilaterale, deoarece, din punctul de vedere al legii nu se face o ierarhizare a probelor.
Valoarea lor nu este prestabilită, urmând a fi determinată contribuţia concretă a fiecăreia din ele la
soluţionarea cauzei. În practică, valoarea raportului de expertiză este adeseori exagerată. Se crede că probei
materiale, obiective şi expertizabile ştiinţific, trebuie să i se acorde mai mare încredere în faţa unei probe
testimoniale, subiective şi expuse relei-credinţe.
Instanţa de judecată, organul de urmărire apreciază raportul, sprijinindu-se pe convingerea sa
intimă şi examinarea minuţioasă a tuturor împrejurărilor cauzei. Procesul de apreciere este compus,
de regulă, din câteva etape consecutive:
1) Verificarea respectării cerinţelor legii în cadrul ordonării expertizei (dacă expertul este competent şi dacă
acesta n-a ieşit din limitele competenţei sale; dacă expertiza n-a fost efectuată de o persoană care necesita
recuzare; dacă au fost respectate drepturile participanţilor la proces la momentul ordonării expertizei);
2) Verificarea autenticităţii şi plenitudinii probelor şi mostrelor de comparaţie supuse expertizei.
3) Aprecierea temeiniciei ştiinţifice a metodicii utilizate şi justeţei aplicării ei în cazul concret.
4) Verificarea şi aprecierea plenitudinii raportului, adică dacă toate obiectele prezentate au fost expertizate;
dacă expertul a răspuns la toate întrebările; dacă este menţionat pe deplin mersul şi rezultatele expertizei.
5) Argumentarea logică a mersului şi a rezultatelor cercetării de expertiză, adică dacă concluziile sunt urmări
logice ale procesului de investigaţie; dacă raportul conţine unele controverse, iar concluziile sunt insuficient
motivate.
6) Dacă rezultatele expertizei se referă la cauza dată, adică dacă împrejurările stabilite de expert prezintă sau
nu obiectul probatoriului.
7) Dacă concluziile expertului se concordă cu alte probe administrate la dosar

60 Rolul specialistului în activitatea de videoînregistrare a locului faptei

Prezentarea spre recunoaștere după foto-video-înregistrări se realizează când din anumite cauze obiectul nu
poate fi prezentat în natură. Recunocătorul are posibilitate să examineze caracteristicile acestuia fixate pe
fotografie, video-audio înregistrare. Ca obiect de recunoaștere acestea se vor folosi ca măsură excepțională,
doar în cazul, în care persoana nu poate fi prezentată pe viu (bănuitul este dat în căutare, victima este
spitalizată).
Dacă se prezintă fotografia persoanei ce urmează a fi recunoscută, atunci se selectează încă cel puțin 4
fotografii ale persoanelor ce nu se deosebesc esențial între ele, de același format și calitate. Acestea se
încleie pe o hîrtie cartonată, se numerotează și se ștampilează. Pentru videoprezentare se selectează 4
persoane asemănătoare cu cel ce urmează a fi recunoscut și specialistul îi filmează, mai apoi înregistrările
se reproduc celui ce va recunoaște în biroul organului de urmărire penală.

61 Selectaţi mijloacele tehnico-criminalistice necesare în situaţia cercetării locului faptei

privind furtul prin pătrundere
Unii hoţi de locuinţe (,,домушники’’) s-au obişnuit să pătrundă în apartamente prin balcoane sau
acoperiş, alţi ,,specialişti’’- să potrivească chei sau şperacle ori prin folosirea altor mijloace tehnice:
cricuri (,,домкрат’’), troliuri (,,лебедки’'), sau pur şi simplu prin forţarea și spargerea uşilor.
Pătrunderea în garajuri se efectuează prin zmulgerea sau tăierea încuetorilor, a diverselor
macarale pentru a ridica pereţii sau acoperişurile lor etc. În toate cazurile de comitere a acestor
genuri de infracţiuni rămîn urme materiale. În cazul pătrunderii în apartament prin balcon, fereastră,
uşă, rămîn urme de mâini, de picioare, de miros, a instrumentelor de efracţie, de mănuşi, fire de păr,
fibre vestimentare. În încăperile unde au operat infractorii pot fi găsite obiecte pierdute sau lăsate de
făptuitori (mucuri de ţigară, rămăşiţe de alimente, diverse secreţii ale organismului uman etc.).
Mjl tehn-crim: trusă criminalistică( pentru fixarea si ridicarea urmelor, aparat de fotografia, pasta k)

62 Specificaţi obligaţiile şi drepturile specialistului în cadrul participării lui la acţiunile de

urmărire penală
Articolul 87. Specialistul
(1) Specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile
prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele procesului penal. Cererea organului de
urmărire penală,procurorului, organului de constatare sau a instanţei cu privire la chemarea specialistului
este obligatorie pentru conducătorul întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei în care activează specialistul.
(2) Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului
necesar organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare sau instanţei. Opinia expusă de
specialist nu substituie concluzia expertului.
(3) Specialistul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca specialist în probleme juridice.
(4) Înainte de începerea acţiunii procesuale la care participă specialistul, organul de urmărire
penală,procurorul, organul de constatare sau instanţa stabileşte identitatea şi competenţa specialistului,
domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică
drepturile şi obligaţiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile.
Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective şi se certifică prin semnătura specialistului.

(5) Specialistul este obligat:

1) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală,procurorului, organului de constatare sau a
instanţei;
2) să prezinte organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare documentele ce confirmă
calificarea lui de specialist respectiv, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca
specialist;
3) să comunice, la cererea organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatarea instanţei sau
părţilor, despre experienţa sa în domeniu şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza penală
respectivă;
4) să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de judecată atîta timp cît este necesar de a
asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune locul efectuării acţiunii
procesuale respective sau şedinţa de judecată;
5) să aplice toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care
efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor
tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să dea explicaţii referitor la
problemele ce ţin de competenţa sa profesională;
6) să facă concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală;
7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare;
8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
9) să confirme, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale la care a participat,
precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii respective;
10) să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale,
inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie
secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată.
(6) Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în conformitate cu
art.312 din Codul penal.

(7) Specialistul are dreptul:

1) să ia cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală,procurorului, organului de constatare sau a
instanţei, de materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a
formula o concluzie adecvată, să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie pentru darea
concluziei;
2) să-i atenţioneze pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi păstrarea
obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi programelor computerizate, să
dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa profesională;
3) să facă obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective, referitor la
descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi să dea alte explicaţii conform competenţei sale
profesionale;
4) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi să ceară completarea lor sau
includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;
 5) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile
nelegitime ale organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare sau ale instanţei;
6) să primească recompensă pentru lucrul efectuat.
(8) Specialistul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.
(9) Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului, traducătorului
conform prevederilor art.33, care se aplică în mod corespunzător.

63 Specificaţi premisele ştiinţifice ale identificării persoanelor după urmele de mâini. ?

64 Stabiliţi metodele general-ştiinţifice şi speciale ce urmează a fi aplicate la descoperirea

urmelor slab vizibile şi invizibile de mîini.
Mai complicat este de a descoperi urmele digitale latente, care necesită aplicarea metodelor fizice. Alegerea
uneia sau alteia metode respective depinde de starea suprafeţei obiectului primitor şi de vechimea urmei.
Trusele criminalistice conţin, de regulă, prafuri magnetice universale: “Sapfir”, “Rubin”, “Malahit”. În funcţie
de culoarea suprafeţei se pot utiliza şi prafuri simple contrastante. Astfel, aplicarea “Oxidului de zinc” (praf de
culoare albă) atestă rezultate satisfăcătoare la relevarea urmelor pe mase plastice, cauciuc, sticlă, piele de
culoare închisă. “Oxidul de cupru” – praf negru, se utilizează pentru relevarea urmelor pe hârtie, pe suprafeţe
vopsite în alb etc. Prăfuirea suprafeţelor se efectuiază cu pensula cu păr din coadă de veveriţă sau cu pensula
magnetică în cazul folosirii pulberilor magnetice.
Din alte metode de relevare a urmelor digitale amintim metodele chimice: aburirea cu vapori de iod, soluţiile
de ninhidrină în spirt sau acetonă, azotat de argint, metoda cianocrilaţilor.
Vaporizatorul de iod este folosit mai frecvent pentru a scoate în evidenţă urmele latente pe hîrtie, pereţi, lemn
şi alte suporturi cu suprafaţa poroasă. Tratarea cu soluţii chimice conduce la relevarea urmelor papilare de o
vechime mai mare. Soluţia de ninhidrină, intrând în reacţie chimică cu aminoacizii din substanţa sudorală,
colorează urma în violet, iar soluţia de azotat de argint – în negru. Destul de eficientă este şi metoda aburirii
cu vapori de cianocrilaţi, care se bazează pe însuşirea lor de a se polimeriza, intrând în contact cu substanţa
sudorală.

65 Stabiliţi varietățile de expertize ce urmează a fi dispuse și valoarea informativă a

urmelor în următoarea situaţie: „La locul de săvârşire a unui accident de circulaţie, au fost
depistate două urme dinamice de frînare; cioburi de plastic transparent pe partea
carosabilă; particole de vopsea solidă pe craniul pietonului tamponat; urme de lovire în
zona şoldului victimei”.