TEMA 1.

PSIHOLOGIA
JUDICIARĂ – ŞTIINŢĂ
ŞI PRACTICĂ
 Planul temei
 Scurt istoric al psihologiei judiciare
 Obiectul şi obiectivele psihologiei
judiciare
 Componentele structurale ale
psihologiei judiciare
 Raporturile interdisciplinare ale
psihologiei judiciare
 Subiectul 1. Scurt istoric al psihologiei judiciare
Istoria psihologiei judiciare poate fi începută cu gândirea filosofică antică.
Încă Socrate (469-399 a. Ch.) a expus un şir de idei despre natura raţionalistă a
comportamentului uman şi conţinutul echitabil al legii, care au fost preluate mai apoi de către
Platon şi Aristotel.
Platon (427-347 a. Ch.) pentru prima dată a descris două categorii psihologice care determină
caracterul conduitelor umane şi dezvoltarea socială – trebuinţele şi aptitudinile. Legea, în
conformitate cu opinia lui Platon, urmează să corespundă trebuinţelor sociale, iar societatea –
să fie organizată ţinându-se cont de aptitudinile membrilor ei. Perturbările în organizarea
statului pot fi provocate atât de cauze economice, cât şi de spirituale, psihologice.
Aristotel (384-322 a. Ch.) a emis ideea despre norma de drept ca formă de evaluare a
adevărului.
Au conţinut psihologic şi ideile lui Democrite (460-370 a. Ch.), care considera legea un
instrument de supunere a celor ce nu posedă capacitatea de ajustare a comportamentului la
cerinţele normelor morale.
În conștiința morală a evului mediu fenomenul rușinii ocupă un loc
absolut deosebit...
În Evul Mediu s-a instituit o tratare etatistă (din fr. "êtat" - stat) a dreptului, acesta fiind
întruchipat de legile elaborate de către feudal, monarh. De aici şi modificările în conştiinţa de
drept, care îngloba înţelegerea legilor doar în sensul lor de interdicţie, eliminând conţinutul
deliberativ.
Din punct de vedere teoretic, evul mediu este marcat de două şcoli succesive de gândire
care reuneau sub aceeaşi expresie conceptuală, deopotrivă filosofia, gândirea socială, arta,
dreptul: ”patristica” şi “scolastica”.
În cadrul primei etape, având ca reprezentanţi pe autorii evangheliilor (Pavel, Luca, Ioan,
Matei), apoi pe Augustin şi Origene, s-au pus bazele dogmaticii creştine, iar din perspectivă
socială s-au elaborat fundamentele teoriei statului universal, de esenţă divină (“Civitas Dei”),
reprezentat de Biserică, în opoziţie cu statul pământean, al osândiţilor (“Civitas terena”).
Scolastica, spre deosebire de patristică readuce în actualitate noile cuceriri ale gândirii
greceşti, pe care, însă, le adaptează la dogmatica creştină, astfel încât, în fapt, concepţiile
despre om şi sensul vieţii acestuia rămân esenţialmente neschimbate. Mântuirea de păcat
rămâne filonul de bază al emancipării omului.
Epoca Renaşterii promovează preocuparea de a fundamenta o lume a omului
concret, în manifestările sale profane, în împlinirea idealurilor sale pământene...
Odată cu dezvoltarea ideologiei burgheze, iar în acest context şi a dreptului, au fost elaborate
noi viziuni asupra normei de drept şi a importanţei acesteia în dezvoltarea social ă.
Filosofii iluminişti au demonstrat importanţa psihologic ă, pe care o exercit ă nu atât norma cu
conţinut de interdicţie, cât cea de permisiune – dreptul. În Declara ţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului (1789), adoptată după revoluţia burgheză franceză, şi în Bula despre Drepturi,
adoptată de Congresul SUA în 1791, au fost formulate un şir de principii care au orientat
dreptul pe calea umanizării. Acestea sunt: libertatea şi egalitatea cet ăţenilor în fa ţa legii,
protejarea intereselor private ale persoanei, motivarea deciziilor în justi ţie etc.
Noile principii pe care s-a fundamentat dreptul şi procedura penal ă francez ă, formulate ini ţial în
ordonanţa lui Colber şi completate prin legile din 1791, au promovat egalitatea în drepturi a
cetăţenilor în faţa justiţiei, asigurarea exercitării drepturilor determinate prin lege, legalitatea în
acţiunile de procedură, prezumţia nevinovăţiei, libertatea expunerii opiniei. În conformitate cu
noua legislaţie învinuitul a căpătat dreptul la apărare, povara demonstr ării învinuirii asumând-o
acuzatorul public.
Umanizarea se răsfrânge şi asupra normelor care reglementeaz ă rela ţiile civile, în prim plan
afirmându-se ideea libertăţii raporturilor dintre indivizi, a contractelor reciproc avantajoase şi a
egalităţii formelor de proprietate, a dirijării economice printr-un sistem eficient de impozitare.
 Constituirea psihologiei juridice ca știință

Ca ştiinţă psihologia juridică apare relativ târziu, fundamentându-se pe

noua ideologie a dreptului şi afirmându-se, pentru început, într-un
domeniu îngust – al cercetării crimei şi infractorului. Primele atestări
ale implicării psihologiei în activitatea judiciară ţin de sec. XVIII, de
dezvoltarea unei ramuri specializate a domeniului psihologic-judiciar –
psihologia criminală, care mai apoi se extinde înglobând problemele
justiţiei, pentru ca să se contureze o ramură nouă, cu caracter
interdisciplinar, psihologia juridică. Chiar conţinutul primelor cercetări
psihologice în domeniul dreptului e legat direct de studiul infractorului
şi al infracţiunii.
Psihologia juridică în această primă perioadă de formare poate
fi caracterizată în următorul mod:

- născută la intersecţia a mai multor domenii ştiinţifice ea

funcţionează pentru început în cadrul lor, nu formează o
ştiinţă aparte, deci nu dispune de cercetători care se
preocupau doar de problemele ei specifice;
- apare sub imperativul necesităţii investigaţiei rolului
fenomenelor psihice în drama judiciară, servind rezolvării
unor probleme dificile cu care se confruntă activitatea
juridică practică şi care nu pot fi explicate doar prin
utilizarea metodelor judiciare tradiţionale. De aceea
iniţial rezolvă un şir de aspecte în comun cu psihiatria.
Din aceste considerente pe drept cuvânt pot fi numite în calitate de
prime încercări de examinare psihologică a fenomenelor infracţiunii,
cercetării judiciare, sancţiunii şi rolului ei în combaterea criminalit ăţii
 lucrarea fondatorului şcolii clasice criminologice, Cesare
Beccaria («Despre crimă şi pedepse» - 1764), care dă o
explicaţie din perspectivă filosofică a importanţei sancţiunii în
conştientizarea culpei,
 sau cercetările unui alt reprezentant al acestei şcoli - Jeremy
Bentham, care se axează pe explicarea rolului pedepsei,
 tratatele medicului italian Cezare Lombroso («Omul criminal»
şi «Crima: cauzele ei şi remedii»),
 ale juriştilor ruşi M. M. Şcerbatov, I. T. Posoşkov, în care sunt
puse în discuţie diverse aspecte psihologice ale anchetei şi în
general ale urmăririi penale, ale reorientării comportamentului
indivizilor privaţi de libertate etc.
Caracterul interdisciplinar al psihologiei juridice în
perioada dată se manifestă din plin.
În Rusia apar un şir de monografii, autorii cărora – jurişti, psihiatri – recurg la
tratarea fenomenelor din cadrul urmăririi penale prin prisma manifestărilor psihice:
K. Ja. Janovici-Janevskij, «Reflecţii despre justiţia penală din perspectiva
psihologiei şi fiziologiei», A. U. Freze, «Schiţă de psihologie judiciar ă», L. E.
Vladimirov, «Particularităţile psihice ale criminalilor în conformitate cu cercet ările
actuale» şi altele.
Deosebit de intens se dezvoltă psihologia judiciară în Germania unde, de rând cu
analiza factorilor care contribuie la devierea de la normativitatea socială, este
realizată o sinteză a trăsăturilor de personalitate ale infractorilor, sunt conturate
primele date despre caracterul mărturiilor şi desemnate cauzele erorilor în
conţinutul lor. Încercarea de investigaţie a fenomenului criminalit ăţii marcheaz ă
lucrările cercetătorilor germani, Y. Hoffbauer, «Psihologia şi utilizarea ei în
activitatea judiciară» (1808), I. Fridrih, «Ghid sistematic de psihologie judiciară»
(1835).
Schimbările sociale din a doua jumătate a
secolului XIX impun justiţiei necesitatea
raportării la alte ştiinţe capabile să-i ofere
metode apte de cercetare a infracţiunii şi a
persoanelor implicate în aceasta. De
aceea interesul pentru ştiinţa despre
manifestările psihice şi sociale - pentru
psihologie - sporeşte.
Fondarea și afirmarea psihologiei juridice
Spre sfârşitul secolului XIX se conturează necesitatea afirm ării
unei metodologii şi a metodelor speciale în scopul cercet ării
comportamentului criminal şi în general a individului implicat în
drama judiciară. Faptul că ştiinţa psihologică devine un
domeniu autonom serveşte drept imbold în dezvoltarea tuturor
ramurilor ei, inclusiv şi a psihologiei juridice. Astfel Alfred Binet
(1897), cercetând memoria: întipărirea, stocarea şi reactivarea
informaţiei şi rolul sugestiei în reamintirea unui fapt, a pus
începutul investigaţiilor empirice ale psihologiei m ărturiei.
Datele căpătate prin experiment au elucidat unele surse ale
erorilor şi au pus sub semnul întrebării mărturiile ob ţinute în
timpul interogatoriului. Binet afirma c ă întreb ările foarte exacte
conţin elemente de sugestie şi pot influenţa calitatea relat ărilor.
Dezvoltarea psihologiei mărturiei judiciare
Nu mult după aceasta psihologul german W. Stern a întreprins cercetări
experimentale ale mărturiei, stabilind gradul de sugestibilitate a diferitor tipuri de
întrebări şi sursele psihologice ale răspunsurilor eronate.
El a divizat întrebările în determinative (de exemplu, Care era culoarea hainei?»),
complet disjunctive (Purta sau nu haină?), care nu sunt prea sugestive, incomplet
disjunctive (Haina era neagră sau gri?), deci sugestive, expectativ-pozitive sau
expectativ-negative (Purta infractorul o haină neagră? Infractorul nu purta
haină?) - puternic sugestive.
W. Stern a elaborat şi o clasificare a erorilor cuprinse în cadrul mărturiilor.
Rezultatele cercetărilor au fost expuse în timpul unei şedinţe a Asociaţiei
Psihologice din Berlin, provocând interes în cercurile juriştilor. W. Stern editează
împreună cu H. Gross în 1903-1906 o revistă - «Rapoarte în domeniul
psihologiei mărturiei», care se bucură de popularitate şi provoacă dezbateri
aprinse.
În Rusia concepţiile lui Stern şi-au găsit mulţi adepţi (O. B. Goldovskij - Sankt-
Peterburg, A. B. Zavadskij, A. I. Elistratov - Kazan) care au realizat o serie de
investigaţii practice similare, cercetând mărturia judiciară şi confirmînd
rezultatele căpătate de psihologul german.
1905 – anul fondării psihologiei juridice
O lucrare fundamentală în domeniul psihologiei judiciare
aparţine fondatorului criminalisticii, Hans Gross, «Psihologia
judiciară» (1905) - în care autorul a expus ideea despre
necesitatea şi importanţa cercetărilor empirico-psihologice în
activitatea judiciară. Analizând rezultatele investigaţiilor din
domeniul psihofiziologiei şi psihologiei introspective, Gross
pentru prima dată a definit psihologia judiciară ca ramură
distinctă empirică a celei generale, schiţându-i obiectul -
determinarea fenomenelor psihice implicate în comportamentul
criminal şi importante pentru calificarea juridică a infracţiunii. El
a oglindit rezultatele cercetărilor realizate de W. Wundt, A.
Binet, etc., demonstrând importanţa cercetărilor psihologic-
judiciare experimentale pentru criminalistică.
Сercetătorii ruși și interesul pentru
psihologia juridică

În Rusia psihologia judiciară s-a bucurat de

popularitate deosebită la hotarul dintre secolele XIX
şi XX. În 1874 în Kazan a fost editată prima carte
din domeniu - «Schiţă de psihologie judiciară»,
autor al cărei era renumitul psihiatru A. Freze.
Remarcabilii avocaţi A. F. Koni şi F. N. Plevako au
recurs frecvent la analiza psihologică a
comportamentului persoanelor apărate,
demonstrând determinarea acţiunilor criminale de
circumstanţele grave psihotraumatizante şi chiar
efectuând analize cu caracter psihosociologic.
 Psihologia juridică capătă amploare...
Psihologia juridică se manifestă pentru început şi ca un domeniu experimental,
influenţată fiind de cercetările introspective care dominau investiga ţia psihologic ă
de la sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX.
În istoria acestei ştiinţe s-au înscris asemenea cercetări, precum «Experimentul
Asociaţiei juriştilor ruşi» (1904), investigaţia memoriei involuntare şi rolului acesteia
în recunoaştere (Ed. Claparede - 1906).
Cadrul judiciar - captivant, capabil să ofere un material imens - îi preocupă pe
psihiatrii şi psihologii ruşi V. M. Behterev, S. S. Korsakov, V. P. Serbskij. Ne ofer ă
un material psihologic imens şi lectura operelor remarcabilului jurist rus, A. F. Koni.
Cercetători cu nume de referinţă în psihologia românească - Alexandru Ro şca,
Stefănescu Goangă, Zevedei Barbu - au la fel meritul unor studii din domeniul
psihologiei juridice.
 Interesul psihologilor pentru cercetarea
fenomenului juridic
Către sfârşitul sec. XIX se extinde cadrul de reprezentări
psihosociologice despre esenţa comportamentului criminal, de aceste
probleme fiind preocupaţi renumiţii psihologi şi sociologi G. Le Bon, S.
Sighele, G. Tarde, E. Durkheim, R. K. Merton, M. Weber, L. Levy-Bruhl
etc.
Utilizând metode de calcul statistic, psihosociologii demonstrează rolul
factorului social în comportamentul infracţional. Crima este explicată
de către reprezentanţii diferitor teorii sociologice prin conflictul cultural,
iar factorii principali care o generează sunt de aceeaşi natură -
culturală: valorile, neacceptate de violatorii legii, cauzele ce anticipează
orice acţiune criminală, răspunsurile date de structurile ambientale, care
afectează grupuri largi de oameni.
Rolul psihologiei maselor în dezvoltarea
psihologiei juridice
La sfârşitul secolului XIX, cu deosebire în Franţa, se dezvoltă conceptual
«psihologia maselor», reprezentanţi ai căreia sunt consideraţi G. Le Bon,
G. Tarde, S. Sighele, pentru ca mai apoi să găsească continuare în
opera lui S. Freud, J. Ortega y Gasset, M. Reinhard, S. Moscovici etc.
După cum a menţionat într-o lucrare mai recentă S. Moscovici, «încă
din start, apariţia mulţimilor a fost percepută drept un simptom al
divergenţei colective de la normal».
S. Sighele chiar şi-a întitulat cartea «Mulţimea criminală», considerând
că indivizii uniţi în mulţime îţi pierd capacitatea de liberă decizie, sunt
predispuşi mai mult spre rău, decât spre bine, înclinaţi spre acţiuni
criminale. Psihologia contemporană se întoarce din nou la «teoria
mulţimilor», pentru a explica forţa lor, capacitatea de influenţă, sugestie.
Cât priveşte ramura ei distinctă - psihologia juridică - ea tinde să
găsească în fenomenul mulţimii o cale de înţelegere a infracţiunii,
comise de către grupul criminal situaţional, sau a rolului factorilor
economici şi sociali.  
Anomia socială și infracțiunea
Adepţii teoriei anomiei sociale şi a oportunităţii diferenţiale (E.
Durkheim, R. Merton, etc) consideră infracţiunea un rezultat al
dereglării normativităţii sociale în situaţiile de criză, al tensiunii
produse de incoerenţa scopurilor propuse şi a mijloacelor de
realizare, a blocării posibilităţilor de alegere economică,
educaţională, etc. Criminalitatea este un rezultat al
schimbărilor sociale, considera E. Durkheim. Ea poate fi
combătută prin sporirea solidarităţii şi unităţii sociale. Însă
societatea contemporană, în care are loc divizarea muncii şi
diferenţierea socială, exclude o asemenea situaţie de
solidaritate. Iată de ce norma de drept îşi asumă funcţia de
consolidare a forţelor social-pozitive, afirmând valorile general
umane şi pedepsindu-i pe cei care le ignorează sau le încalcă.
Teoriile psihologice (analitică, a controlului, a învăţării, a etichetării
sociale) din sec. XX n-au ocolit problemele psihologiei
comportamentului infracţional. Punctul de vedere clasic al lui Freud
despre relaţia dintre crimă şi pedeapsă a fost dezvoltat de către
neoanaliticii F. Alexander şi H. Staub, raportul dintre individ şi societate
şi aportul celei din urmă la constituirea unei personalităţi infracţionale
prin învăţare - cercetat de psihosociologii E.Sutherland, T.Hirschi,
W.Reckles, G.Patterson, G.Trasler, etc.
În teoria psihologică din perioada interbelic ă apar un şir de opinii
asupra caracterului agresivităţii.

În opinia neobehavioriştilor agresivitatea este o reacţie la

acţiunea unor stimuli care periclitează integritatea
biopsihosocială a individului uman. Aşa, s-a stabilit prin
experiment că lipsirea copilului de posibilitatea de
dezvoltare armonioasă, de hrană, mişcare, interdicţiile în
genere, dar şi atitudinea de hiperpermisivitate, acţiunea
unor factori cu caracter excitant (căldură, gălăgie,
umiditate) provoacă irascibilitate care poate determina
mai apoi o orientare agresivă a comportamentului.
Cercetătorii împărtăşesc opinia expusă de Dollard în 1939,
în conformitate cu care comportamentul agresiv este mai
frecvent manifestat de locuitorii unor oraşe mari, stabiliţi
cu traiul în cartiere suprapopulate.
Adepţii teoriei învăţării sociale au menţionat în calitate de cauze ale
comportamentului agresiv imitarea de modele comportamentale, oferite de
mass-media prin prezentarea de subiecte cu caracter frustrant, ducând la
dezinhibarea instinctelor de apărare şi la declanşarea de acţiuni violente.
Din perspectiva psihologiei dinamice agresivitatea este o reacţie la situaţiile
frustrante (Dollard, J., Doob, L., Miller, N. şi al.), o continuare a cunoscutei teorii
apărute în prima jumătate a secolului, autorul căreia, H. Selye, a demonstrat
acţiunea «agenţilor stresori» asupra comportamentului, evocând şi apariţia unei
agresivităţi difuze, provocate de modificările endocrine, metabolice,
cardiovasculare etc.
Există cel puţin 37 de teorii care oferă o explicare cauzală a agresivităţii,
constată cercetătorul german H. Benesch, începând cu cele care fac o
comparaţie a comportamentului uman cu instinctele de care se ghidează
animalele şi până la tratările moderne cognitiviste. Există o corelare directă între
comportamentul agresiv şi patologiile psihice, anomaliile genetice, calităţile
energetico-dinamice ale sistemului psihic.
 Psihologia juridică la etapa contemporană
Perioada contemporană în dezvoltarea psihologiei juridice poate fi datat ă cu
începutul anilor '60, când se renovează interesul faţă de problemele
criminalităţii şi ale întreg cadrului juridic, examinate prin prisma
comportamentului concret uman. În Apus apar un şir de lucr ări fundamentale:
P. Louwage «Psihologie şi criminalitate» (1956), E. Attawilla, «Psihologie
judiciară» (1960), G. Toch «Psihologia comportamentului de drept şi a celui
criminal» (1961), O. Abrahamsen «Psihologia criminală» (1961) etc.
Psihologia juridică a făcut mari progrese. Ea a devenit o disciplină autonomă în
pregătirea specialiştilor în drept, o ramură teoretic-aplicativă care deserveşte
justiţia. În structura ei se împletesc trei orientări distincte: psihologia criminal ă,
psihologia judiciară şi psihologia executării pedepsei. Ultimele decenii tot mai
mult afirmă tendinţa spre investigaţii în domeniul victimologiei.
În SUA psihologia juridică a apărut încă la începutul secolului, trecând un lung drum de la Antropologia criminală până la
Psihologia ştiinţifică, pentru a deveni astăzi o disciplină ce deserveşte teoretic - prin cercetarea infractorilor şi
comportamentului infracţional - şi practic - prin instituirea funcţiei de psiholog în agenţiile judiciare şi penitenciare, sistemul
activităţii juridice.

În Franţa, cunoscută prin tradiţia unei psihologii umaniste, psihologia juridică are rolul nu doar de a ajuta la
stabilirea adevărului şi pedepsei, dar şi de a contribui la recuperarea socială a infractorilor. Psihologia juridică
este un obiect de studiu în cadrul facultăţilor de drept şi psihologie, înglobând în totalitatea problemelor sale mai
multe aspecte: cele ale psihologiei dreptului, criminalităţii, urmăririi penale şi resocializării infractorilor privaţi de
libertate. Specialiştii-psihologi sunt încadraţi în poliţie, justiţie, penitenciare. Domeniul aplicat al psihologiei
judiciare înglobă trei sectoare: expertiza judiciară, protecţia judiciară a tinerilor (PJJ) şi instituţiile penitenciare.
Dar am putea menţiona şi alte activităţi pe care le exercită psihologii francezi: în scopul profilaxiei
comportamentului delincvent al minorilor activează centre de reeducare şi educaţie specială pentru adolescenţii
inadaptaţi social (CRES), diverse instituţii de orientare şi consiliere; în poliţia naţională este prevăzută funcţia de
psiholog, care realizează examinarea şi aprecierea aptitudinilor profesionale ale cadrelor, protecţia muncii [2]. De
rând cu dosarul cauzei este întocmit şi dosarul psihologic al persoanei învinuitului, facilitându-se, astfel,
calificarea infracţiunii stabilirea programului de recuperare socială a infractorului.

Similar stau lucrurile şi în Italia, unde se pune accent pe m ăsurile psihoterapeutice şi resocializarea
infractorilor.

În Spania psihologia judiciară abordează toată gama problemelor psihologice ale procedurii penale.
 Aportul practic al psihologiei judiciare
contemporena
În Germania, Polonia şi Cehia orice proces judiciar prevede cercetarea
personalităţii infractorului. În cât priveşte personalitatea delincventului minor,
se consideră inadmisibilă stabilirea vinovăţiei fără de realizarea unei
expertize, care ar stabili gradul de conştientizare şi capacitatea de dirijare a
comportamentului în momentul comiterii infracţiunii. Totodată, se pune
accent pe identificarea cauzelor delincvenţei şi elaborarea de recomandări în
scopul profilaxiei comportamentului deviant.
Deşi în instituţiile judiciare psihologii sunt încadraţi încă într-un număr redus,
mulţi din ei îşi aplică cunoştinţele în afara domeniilor pur psihologice -
asistenţă socială, reeducarea copiilor inadaptaţi social, consilierea în
agenţiile din domeniul dreptului. Fără a ţine cont de aceştia, se poate spune
că în Germania circa 4% din psihologi sunt încadraţi în sistemul judiciar, în
ţările din America Latină - mai mult de 5%, în SUA - aproape 6%.
În concluzie se poate spune că psihologia juridică s-a afirmat pe deplin
ca o ştiinţă autonomă, având menirea cercetării teoretice şi empirice a
problemelor cu care se confruntă sistemul de drept la etapa
contemporană. Deoarece statul de drept solicită o umanizare a
sistemului juridic, psihologia juridică devine un domeniu-cheie, care prin
cercetarea personalităţii şi a tuturor factorilor din ambianţă care o
influenţează poate răspunde la cele mai dificile întrebări cu care se
confruntă juriştii. Pe parcursul ultimului secol s-a conturat şi domeniul
de cercetare al acestei ştiinţe, pe care îl vom reflecta în continuare, atât
în linii generale, cât şi detaliat în fiecare temă.
 Subiectul 2. Obiectul şi obiectivele psihologiei
judiciare
În cadrul tradiţional al psihologiei juridice de la noi s-a instituit un cerc de
probleme ce ţin preponderent de domeniul penal. Acestea îşi au geneza
încă în timpul apariţiei ştiinţei date, strâns legată de criminalistică şi
criminologie, deservind cu deosebire cercetarea infracţiunii şi a
comportamentului părţilor încadrate în procesul anchetei (învinuitului,
martorului, victimei, agentului judiciar), contribuind, în aşa fel, la calificarea
juridică a crimei şi la organizarea activităţii de recuperare socială în
instituţiile speciale.
De fapt, această ştiinţă, pe care am definit-o ca sinteză a două domenii -
drept şi psihologie - şi-a menţinut caracterul preponderent aplicativ, practic,
precum şi legătura cu ştiinţele paternale. Însă contemporaneitatea i-a
modificat obiectivele, i-a amplificat cadrul de studiu, confruntând-o cu
necesitatea unei perfecţionări permanente.
 Probleme noi ale psihologiei juridice
Perioada contemporană, care în contextul geopolitic al Europei de Est pune problema
edificării unui stat de drept şi a optimizării activităţii tuturor institutelor juridice, cere un
studiu mai larg al problemelor psihologice ale cadrului judiciar, punând în discuţie
socializarea individului şi asimilarea de către acesta a normelor de drept în vederea
formării unor conduite în armonie cu normativitatea socială, determinarea criminalităţii de
către un şir de factori psihologici şi sociali, aspectele psihologice ale activit ăţii legislative,
de aplicare a normei de drept şi de organizare a condiţiilor necesare în vederea
respectării acesteia. Odată cu lărgirea spectrului de specializări în drept se cer a fi puse
problemele psihologiei relaţiilor sociale în care sunt implicaţi agenţii judiciari, ale dreptului
civil, al muncii, internaţional, antreprenorial etc. Unele chestiuni, examinate şi anterior în
psihologia juridică, necesită o aprofundare şi dezvoltare. Acestea sunt psihologia
organizării duelului judiciar, a apărării în instanţa de judecată, a diferitor tipuri de procese,
chiar a reflectării publice a problemelor de drept, inclusiv în mass-media, şi rolului
acesteia în educarea conştiinţei de drept. Toate aspectele reflectate mai sus reies din
necesitatea de perfecţionare a ştiinţei psihologic-juridice, determinat ă de reformarea
întregului sistem de drept.
 Obiective teoretice
Psihologia juridică, fiind o ştiinţă şi o practică de activitate, realizează un şir de obiective, care
sunt supuse obiectivului general: sinteza ştiinţifică a cunoştinţelor psihologice şi juridice în scopul
reflectării esenţei categoriilor fundamentale ale dreptului, cercetarea particularităţilor psihice,
psihologice şi sociale care determină comportamentul subiecţilor relaţiei de drept în diverse
situaţii, facilitarea procesului de conştientizare de către agenţii judiciari a comportamentului uman,
prin aplicarea volumului de cunoştinţe speciale psihologice.
În scopul realizării acestui obiectiv-cheie se conturează un şir de obiective teoretice:
- sinteza ştiinţifică a cadrului conceptual juridico-psihologic şi determinarea domeniilor de
aplicare a lui;
- perfecţionarea aparatului teoretico-conceptual (a sistemelor de noţiuni care deservesc nu doar
psihologia judiciară, dar şi dreptul în general), precum şi elaborarea unor termeni noi, în
conformitate cu realizările ştiinţifice curente şi realitatea socială în schimbare, punerea lor în uz;
- elaborarea modelelor teoretico-explicative ale fenomenelor psihice şi psihosociale implicate în
drama judiciară;
- validarea şi adaptarea aparatului conceptual şi a modelelor teoretico-explicative, utilizate în
psihologia generală şi psihosociologie, necesităţilor domeniului activităţii judiciare.
 Obiective practice
Deoarece psihologia judiciară este, în primul rînd, o ştiinţă aplicativă, ea urmează să realizeze şi
anumite obiectivele empirice:
- stabilirea unei metodologii specifice de cercetare a realităţii psihice şi psihosociale, a fenomenelor
specifice, întâlnite în activitatea judiciară;
- determinarea prin intermediul unor cercetări teoretico-empirice concrete a legităţilor manifestării
fenomenelor psihice şi realităţii sociale în drama judiciară;
- oferirea organelor de drept a informaţiilor cu referinţă la particularităţile activităţii psihice a
indivizilor implicaţi în drama judiciară;
- ajutor practic organelor judiciare în stabilirea adevărului şi aplicarea corectă a legii, în evitarea
erorilor condiţionate de cauze psihologice;
- elaborarea şi promovarea unor programe de recuperare şi readaptare, reintegrare socială a
infractorilor;
- organizarea unor programe de acţiune socială preventivă;
- asistenţa psihologică în forma expertizelor pe parcursul procesului penal, de terapie psihologic ă în
perioada detenţiei şi post-detenţie.
 Rezolvări în practică
Realizarea acestor obiective permite elucidarea răspunsurilor la un şir de întrebări pe care şi le
adresează atât cei ce administrează justiţia, cât şi psihologii ce au tangenţe cu agen ţiile judiciare:
- Care sunt factorii psihologici şi psiho-sociali ce determină comportamentul persoanelor implicate
în drama judiciară (infractor, victimă, martor, agent judiciar)?
- De ce este determinat fenomenul recidivismului?
- Cum poate fi cercetată personalitatea infractorului, în ce măsură pot fi utilizate schemele
tipologice generale?
- Ce tehnici şi metode psihologice pot fi eficient utilizate în cadrul procesului penal şi civil?
- Cum poate fi explicată psihologic adaptarea sau neadaptarea infractorilor privaţi de libertate la
condiţiile de trai şi activitate în instituţiile speciale, ce măsuri psihologice pot contribui la
recuperarea socială a lor?
- Ce modalităţi de acţiune ce efect de inhibare a pulsiunilor criminale la nivel social pot fi utilizate în
fiecare cadru social concret?
- Care este rolul expertizei psihologic-judiciare în stabilirea adevărului şi când poate fi utilizat acest
serviciu?
 Subiectul 3. Componentele structurale ale
psihologiei judiciare
1. Cadrul de studiu, obiectul, obiectivele, sarcinile, metodologia şi
metodele utilizate în psihologia juridică.
2. Psihologia dreptului, care studiază problemele reflectării
fenomenelor de drept, funcţionalitatea normei juridice, procesul form ării
personalităţii şi adaptării individului uman la cerinţele sociale, orientarea
comportamentului acestuia: normativă, pro- sau antisocială, elucideaz ă
măsurile în vederea perfecţionării educaţiei juridice, formării conştiinţei
de drept.
3. Psihologia reglementării activităţii civile, cadrul problemelor ce ţin de
aspectele psihologice ale relaţiilor de proprietate, economice şi
interumane, care se află în domeniul de cercetare al dreptului civil şi
ramurilor lui.
4. Psihologia infractorului şi a comportamentului
infracţional: psihologia personalităţii criminale, a
criminalităţii în grup şi organizate, a delincvenţei juvenile.
Este consacrată problemelor criminalităţii: formării
orientărilor criminale, motivaţiei antisociale, rolului factorilor
interni - psihici, şi externi - sociali în comiterea infrac ţiunii.
Facilitează cunoaşterea personalităţii infractorului,
deservind cercetarea penală, calificarea judiciar ă, procesul
de recuperare socială a celor ce au venit în conflict cu
legea, precum şi profilaxia comportamentului criminal.
5. Psihologia judiciară, a activităţii în domeniul procedurii
penale şi civile, care cercetează aspectele psihologice ale
procesului penal şi civil - ale urmăririi penale (inclusiv ale
comportamentului învinuitului, victimei, martorului), expertizei
psihologic-judiciare, precum şi ale dezbaterilor judiciare,
ţinând cont şi de momentele de etică psihologică judiciar ă.
6. Psihologia detenţiei: probleme psihologice ale infractorilor
supuşi privării de libertate, metode de diagnosticare a
comportamentului delincvent şi de recuperare socială a
infractorilor.
 Definiția psihologiei juridice
Totalizarea celor remarcate de sus ne permite o definiţie amplă a
psihologiei juridice. Psihologia juridică este o disciplină distinctă
teoretic-aplicativă care studiază persoana umană implicată în drama
judiciară şi cadrul psihologic şi sociopsihologic care determină
comportamentul ei. Fundamentată pe ştiinţele psihologice şi juridice
înrudite ea stabileşte mecanismele psihice şi sociale ale
comportamentului personalităţii în cauză, determină factorii esenţiali
(psihici, psihologici şi sociali) care îl influenţează, utilizând metode
adecvate de diagnosticare, apreciere corectă a conduitelor stabileşte
şi aplică programe de corectare a comportamentului criminal,
realizând în final sarcina de bază a organelor judiciare - respectarea
legilor într-un stat de drept.
 Subiectul 4. Raporturile interdisciplinare ale
psihologiei judiciare
Ştiinţele juridice se adresează componentei infracţionale a
personalităţii, psihologia juridică, studiind persoana umană,
încearcă să analizeze omul în infractor, rezolvând în a şa fel
una din sarcinile primordiale ale etapei actuale, dictate de
schimbarea accentelor în relaţiile sociale - umanizarea normei
de drept, precum şi a întreg sistemului de relaţii juridice.
Din această perspectivă psihologia juridică realizeaz ă leg ături
cu un cerc larg de ştiinţe. Vom analiza aceste raporturi,
divizând ştiinţele înrudite în două grupe mari - ştiinţe
psihologice şi juridice.
 Rapurtul psihologiei juridice cu alte științe

Științe Științe Științe ale

Psihologia Dreptul
sociale și medicale educației
umanistice
Drept și
Psihologia
procedur Sociologi Pedagogi
generală
ă penală e e
Drept și
Psihologia Medicină Educație
procedur Filosofie
socială generală incluzivă
ă civilî
Psihologia
Criminolo Politologi Neurofizi Educație
diferențial
gie e ologie de gen
ă

Patopsiho Criminalis Neurologi

Logică
logia tică e
Teoria
Psihodiag generală Psihiatriri
nosticul a e
dreptului
 Raportul cu fiziologia și psihofiziologia
Aşadar, deoarece atât agentul judiciar, cât şi psihologul implicat în activitatea
de cercetare a dramei judiciare şi personajelor ei se confruntă cu o
multitudine de fenomene psihice, explicaţia cărora poate fi efectuată doar
recurgând la anumite modele general psihologice şi psihofiziologice,
psihologia juridică menţine raporturi strânse cu psihologia generală care, la
rândul ei, se bazează pe un cerc larg de ştiinţe, dintre care în prim plan se
evidenţiază fiziologia.
Nu vom neglija nici raportul dintre psihologia juridică şi psihofiziologie,
disciplină care oferă cunoştinţe despre funcţionarea analizatorilor şi a
întregului SNC. Această legătură realizează posibilitatea de tratare a
cauzelor subiective ale infracţiunii, iar ţinând cont de orientarea spre
activitatea preventivă - serveşte drept orientare în stabilirea metodelor
ştiinţifice de diagnosticare şi corectare a comportamentelor deviante.
 Raportul cu psihologia generală
Psihologia generală, fiind un domeniu orientat spre cercetarea
teoretico-empirică şi posedând o metodologie specifică şi metode
variate, oferă tehnici de investigaţie pe care psihologia judiciară le
aplică în studiul personalităţii implicate în drama judiciară, cunoştinţe
despre fenomenele psihice, precum şi instrumente de investigaţie
empirică a acestora, un întreg arsenal de concepte şi noţiuni, care, fiind
adaptate, pot fi utilizate în preocupările specifice ale ştiinţei puse în
discuţie. Psihologia juridică este, la rândul ei, un domeniu experimental
al psihologiei generale: prin caracterul său practic poate oferi
generalizări pentru înţelegerea psihicului, momente pe care le întâlnim
încă la hotarul dintre secolele XIX şi XX, când cercetătorii s-au orientat
spre terenul practic vast oferit de realitatea juridică.
 Raportul cu psihologia socială
Altă ramură distinctă a psihologiei - psihologia socială - pare să realizeze un raport atât de strâns
cu cadrul psihologic-judiciar, încât unii cercetători sunt predispuşi să considere psihologia juridic ă o
parte componentă a ei. E şi firesc: individul uman, participant al dramei judiciare, este integrat într-
un mediu social concret care determină evoluţia lui, asimilarea de modele culturale, valori şi norme,
legăturile cu diverse grupuri şi subgrupuri, iar în final - profilul personalit ăţii. Dar aceasta nu ne
oferă nici un temei pentru a considera psihologia juridică drept ramură empiric ă a psihologiei
sociale. Desigur, atât prin aparatul său conceptual, cât şi prin cercetarea individului uman ca fiind
determinat concret istoric şi social, aflat în contextul unor norme social-morale şi social-juridice,
psihologia juridică este foarte apropiată de psihologia socială. În activitatea teoretic ă de elaborare
a modelelor conceptuale a personalităţii psihologia juridică ţine cont de legităţile sociale, cercetate
amplu în psihologia socială, recurge la investigaţiile contemporane, cu deosebire la cele actuale,
dictate de orientarea umanistă a psihologiei. În capitolele ce urmează vom urmări aceste raporturi,
vom recurge de mai multe ori la investigaţiile psiho-sociale pentru a ne explica unele fenomene din
cadrul specific, reglementat de norma de drept. Iar, depăşind domeniul ştiinţelor psihologice, putem
remarca raportul psihologiei juridice cu sociologia şi filosofia - prima oferind generalizări sociale, a
doua - legităţi, fără de care tratarea unor fenomene sociale ar fi imposibilă.
 Raportul cu psihologia diferențială
Deoarece cadrul juridic se confruntă cu entităţi sociale de
diverse configuraţii, posedând calităţi deosebite, dictate de
apartenenţa la o anumită categorie socială, psihologia juridică
recurge la cercetările din domeniul psihologiei diferenţiale -
etative, a sexelor, interculturale, inclusiv etnice, etc. Rela ţia
dată, conturată încă în secolul XIX, nu poate fi actualmente
neglijată, deoarece anume prin utilizarea unor generalizări
survenite din cercetările acestor particularităţi pot fi explicate
fenomenele specifice unui anumit grup social.
 Raportul cu patopsihologia
Psihopatologia, acest domeniu apărut la intersecţia
psihologiei şi psihiatriei, oferă psihologiei judiciare
cunoştinţe aplicate în vederea calificării anomaliilor psihice
din cadrul dramei judiciare. Până recent de aceasta se
preocupa doar psihiatria judiciară, dar odată cu diferenţierea
competenţelor specialiştilor din domeniile date a apărut
necesitatea elucidării unor fenomene cu caracter patologic
în structura infracţiunii, care se manifestă ca mecanism al
comportamentului criminal, precum şi a determinării
metodelor de profilaxie a criminalităţii.
Raportul cu domeniile psihologiei clinice și științele
educației
În rezolvarea obiectivelor empirice se manifestă
raportul psihologiei juridice cu psihodiagnostica, ştiinţă
capabilă să ofere metode şi tehnici de investiga ţie
practică a fenomenului infracţiunii. Dar nu vom neglija
aspectul educaţional al dreptului, elucidând câteva
domenii ştiinţifice - psihocorecţia, inclusiv domeniile
care la noi abia se afirmă - psihoterapeutice,
psihologia clinică, psihopedagogia, precum şi o ştiinţă
aparte - pedagogia.
 Raportul cu științele juridice
În raportul cu ştiinţele de drept psihologia juridic ă ofer ă un
instrument de interpretare a comportamentului personalit ăţii
implicate în drama judiciară. Dreptul orienteaz ă psihologia spre
conduita umană, analizată din perspectiva normelor juridice. Dreptul
penal - realizează o alianţă cu psihologia în aprecierea elementelor
de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită
simulată, responsabilitate etc. Procedura penală - în cele ale
activităţii de cercetare penală, anchetă preliminară şi dezbateri
judiciare: confruntare, percheziţie, prezentare spre recunoaştere,
ascultare, interogare etc. Criminalistica - de cercetare la fa ţa locului,
colectare de probe etc. Criminologia orienteaz ă psihologia juridic ă
spre investigaţia genezei şi evoluţiei criminalităţii.
 Importanța psihologiei juridice
Psihologia juridică are o importanţă vădită
în activitatea de ocrotire a normei de drept.
Ea umanizează norma, orientează
persoanele ce administrează dreptul spre o
cercetare a omului real, a entităţii
biopsihosociale implicate în drama
judiciară, spre înţelegerea acesteia din
punct de vedere subiectiv şi social, spre o
realizare umană şi corectă a procesului
penal. Totodată, oferă justiţiei date
capabile să orienteze spre descoperirea
adevărului. Din punct de vedere etic
stabileşte criterii de profesionalism al
specialiştilor în drept, de orientare a
conduitelor lor cu persoanele ce vin în
contact cu justiţia.
 BIBLIOGRAFIE
Butoi, T. Psihologie judiciară. Curs universitar – abordări teoretice și
practice. București: Trei, 2012. 545 p. ISBN 978-973-707-712-7
Duțu, A. O. Psihologie judiciară. Bucureşti: Universul Juridic, 2013. 334
p. ISBN 978-606-673-066-2
Rusnac, S. Psihologia dreptului. Chișinău: Arc, 2000. 310 p. ISBN
9975611257 / 9789975611251 / 9975-61-125-7.
Voicu, A. Psihologie judiciară. Sinteze. In:
http://ru.scribd.com/doc/6541295/Psihologie-Juridica-Conf-Univ-Dr
 Referate:
Scurt istoric al psihologiei judiciare
Obiectul şi obiectivele psihologiei judiciare
Componentele structurale ale psihologiei judiciare; Raporturile
interdisciplinare ale psihologiei judiciare
Completarea glosarului de termeni

TEME PENTRU SEMINAR

 1. Care este obiectivul central al psihologiei juridice?
2. Numiţi obiectivele teoretice şi practic-aplicative ale psihologiei juridice.
3. Care sînt componentele structurale ale psihologiei juridice?
4. Definiţi psihologia juridică şi dezvăluiţi importanţa ei în activitatea practic-judiciară.
5. Descrieţi raporturile psihologiei juridice cu alte ştiinţe sau domenii: psihologice şi de drept.
6. Pregătiţi comunicări despre rolul psihologiei în activitatea organelor de drept din diverse
state ale lumii.

PROBE PENTRU RECAPITULARE.