Drept administrative

1. Specificaţi noţiunile generale privind administrarea social

Administrarea (dirijarea) este concordanța activității a două și mai multe personae fizice,
colective de muncă, organizații etc. orientată la atingerea rezultatului concret. Acest
rezultat presupune atingerea, în același timp, atît a scopului administrării, cît și a scopului
activității concrete. Administrarea ca obiectiv (de facto) este prezentă în orice societate
umană, fiind o funcție mereu actuală pentru orice organism social1

Administrarea concentrată realizată autoritar de către indivizi și față de indivizi și este

administrare socială, spre deosebire de procesele de administrare ce au loc în sistemele
tehnice și biologice. în mod schematic, am putea concluziona că esența administrării
sociale se manifestă prin patru elemente componente ale acestei instituții: subiectul
administrării; obiectul administrat; legătura directă (subiect -> obiect) și legătura indirectă
(subiect <- obiect).
Administrarea prezintă influența subiectului administrării (a administratorului) asupra

obiectului administrării (cel administrat) în scopul:

— orînduirii sistemului;

— menținerii structurii sistemului;

— asigurării funcționalității sistemului.

Administrarea socială în societate este divizată în două categorii:

— administrarea statală (administrarea problemelor statului);

— administrarea nestatală (administrarea problemelor organelor nestatale, for-

mațiunilor obștești etc.).

Caracteristicile de bază ale administrării sociale:

— administrarea socială persistă doar acolo unde este prezent caracterul socia- tiv al

acțiunii oamenilor;

— conținutul de bază al administrării sociale — influență de reglementare asupra

participanților activității comune (obștești);

— obiectul administrării sociale îl constituie comportamentul participanților activității

în comun, relațiile dintre ei;

— baza administrării sociale o constituie subordonarea voinței participanților în relațiile

administrării;

— mecanismul administrării sociale îl întruchipează subiecții administrării (organele

administrării).

în procesul administrării sociale sînt realizate următoarele funcții de bază: selectarea și

prelucrarea informației necesare pentru elaborarea deciziei;

— analiza informației selectate;

— prognoza (este prevederea desfășurării în timp a unui fenomen, a unui proces etc.

bazat pe studiul împrejurărilor care îi determină, apariția lui și evoluția, prevederea

valorilor pe care le vor prelua în viitor unele mărimi din prezent);

— planificarea (determinarea problemei care trebuie soluționată, scopului ad-

ministrării, formelor și metodelor de atingere a scopului);

— organizarea realizării activităților planificate (selectarea executorilor, instruirea lor,

asigurarea tehnico-materială și financiară, elaborarea mecanismului juridic de

executare);

— coordonarea și interacțiunea activității tuturor participanților în procesul de

administrare, realizată pentru atingerea scopurilor comune ale administrării;

— controlul procesului de realizare a activităților planificate și evidenta acestora.

Din punctul de vedere al structurii procesului, administrarea socială presupune

realizarea consecutivă de către subiecții administrării a unui complex de faze:

1) faza pregătitoare (constatarea problemei, determinarea scopului deciziei concrete,

selectarea și prelucrarea informației, analiza și sinteza informației, prognoza situației

etc.);

2) adoptarea deciziei (perfectarea proiectului deciziei, organizarea studierii și

perfecționării lui, coordonarea cu părțile cointeresate, aprobarea (adoptarea)

propriu-zisă);

3) organizarea executării deciziei (elaborarea organigramei, selectarea executorilor și

instruirea lor, asigurarea juridică a procesului de executare, asigurarea tehnico-
materială și financiară etc.)

4) controlul procesului executării deciziei (concretizarea, iar în caz de necesitate,

modificarea scopului administrării, supravegherea legalității acțiunilor subiecților

administrării, constatarea stării obiectului administrat, determinarea eficacității

utilizării resurselor umane și celor materiale etc.).

2. Explicaţi esenţa şi particularităţile de bază ale administrării publice

Administrarea publică (puterea executivă)2 poate fi privită ca parte a administrării

statale, adică activitatea executiv-dispozitivă privind organizarea diverselor procese sociale

în societate.

Subiecții administrării publice sînt prezentați de către organele administrației publice și

funcționarii acestora, care sînt dotați cu competență cu caracter autoritar.

Obiecții administrării publice sînt prezentați de către organizații, instituții, întreprinderi

și cetățeni care nu dispun de competență cu caracter autoritar. Influența subiectului

administrării (a administratorului) asupra celui administrat (obiectul administrării) are un

caracter de dispoziție (dispozitiv).

Cele menționate mai sus condiționează următoarele trăsături caracteristice administrării

publice, și anume:

— ea este realizată în numele statului;

— subiectul administrării beneficiază de împuterniciri suplimentare, inclusiv aplicarea

măsurilor de constrîngere statală;

— deciziile emise de către subiectul administrării au caracter de prescripție unilaterală

a voinței juridice. La emiterea deciziei, subiectul nu este obligat să solicite opinia

celui administrat. Decizia subiectului este obligatorie pentru obiect și urmează a fi

executată;

— relațiile dintre obiectul administrat și subiectul administrării au caracter de

subordonare.
Puterea executivă (administrarea publică) este un instrumentar de protecție și asigurare

a intereselor societății civile și a fiecărui membru în parte. Funcțiile puterii executive

presupun realizarea practică a cadrului legislativ, utilizînd mecanismul caracteristic al

acestei

verigi a puterii statale.

Scopurile de bază ale puterii executive sînt:

— asigurarea securității cetățenilor, a societății și a statului;

— crearea condițiilor ce contribuie la bunăstarea cetățenilor, a societății și a statului;

— crearea de condiții pentru asigurarea realizării de către persoane fizice și juridice a

drepturilor și libertăților pentru prosperarea politică, economică, socială și spirituală.

Particularitățile puterii executive sînt:

— caracter universal (se realizează în permanență și peste tot unde funcționează

colective umane);

— caracter concret (presupune prezența resurselor juridice, informaționale, tehnice,

organizatorice etc.);

— caracter dispozitiv (caracter volitiv, unilateral în adoptarea deciziilor);

„Administrarea publică" și „puterea executivă" vor fi utilizate de către noi ca sinonime.

— caracter organizatoric.

Pentru realizarea eficientă a scopului administrării publice o importanță sporită au

separarea verigilor puterii și organizarea interacțiunilor acestora..

3. Apreciaţi funcţiile de bază ale puterii executive

însuși procesul administrării publice constă în realizarea a trei funcții de bază, și anume:

}) funcția de orientare a sistemului;

2) funcția asigurării sistemului;

3) funcția conducerii operative a sistemului.

1. Funcția de orientare a sistemului presupune executarea de către subiecții ad-

ministrării a următoarelor activități:

— analiza (selectarea, prelucrarea, conștientizarea informației realizate în scopul

cunoașterii obiectului administrat, ulterior, pentru influențarea asupra lui);

— prognoza (previziunea științifică de modificare a situației în care funcționează

sistemul în baza informației administrate);

— planificarea (calcularea direcțiilor de bază ale activității, determinarea scopului,

sarcinilor și rezultatelor pasibile ale administrării publice);

— reglementarea juridică (stabilirea mecanismului juridic de influență a admi-

nistratorului asupra persoanelor, proceselor administrate);

— asigurarea metodologică a activității.

2. Funcția de asigurare a sistemului are următorul conținut:

— asigurarea tehnico-materială;

— asigurarea financiară;

— asigurarea cu resurse umane;

— asigurarea informațională.

3. Esența funcției conducerii operative a sistemului constă în:

— organizarea administrării (formarea organelor de administrare, concretizarea

funcțiilor lor, obligațiilor și drepturilor etc.);

— conducerea generală a sistemului administrat și intervenția operativă, după caz;

— coordonarea prealabilă și cea curentă a acțiunilor organelor administrării și a

funcționarilor din cadrul lor;

— controlul și supravegherea (stabilirea stării reale a sistemului administrat, ne-

admiterea abaterilor de la executarea corectă și eficace a prevederilor legale, diverselor

planuri și programe, luarea măsurilor de convingere și de constrîngere

față de obiectele și subiectele administrării, care nu-și onorează atribuțiile);

— evidența (acumularea sistematică a informației privind starea reală a sistemului

administrat);
— aprecierea rezultatelor (a activității, în general, și a fiecărui organ (executor), în

parte, identificarea rezervelor neutilizate, aplicarea măsurilor de stimulare față de

cei care au atins rezultate înalte (sporite)).

4. Clasificaţi principiile şi formele de organizare a puterii executive

Administrarea publică se bazează pe cîteva principii prin care se percep tezele teoretice,

ideile care reflectă legitățile obiective de dezvoltare a societății și ale statului. Principiile

administrării publice reflectă cele mai esențiale laturi ale organizării și funcționării organelor

administrației publice.

Conținutul principiilor exprimă obiectiv esența administrării, a activității executive,

cele mai caracteristice trăsături ale lor.

în sistemul activității de administrare, executive, se evidențiază principii: 1) generale

(social-juridice) și 2) organizatorice

I. Principii generale sînt principiile care au un caracter social general și se realizează

în activitatea de administrare, indiferent de nivelul și locul cutărui sau cutărui organ, de

funcția și postul pe care îl ocupă funcționarul care efectuează activitatea de administrare.

Importanța acestor principii este determinată de faptul că ele pun bazele sociale (morale,

juridice) ale activității de administrare. Principiile generale sînt obiectivitatea,

concretitudinea, eficacitatea, îmbinarea centralizării cu descentralizarea, legalitatea și

disciplina.

Obiectivitatea. Procesele sociale decurg în corespundere cu legile obiective ale

dezvoltării societății. De aceea de la subiectul administrării se cere cunoașterea și

aplicarea egităților obiective, luarea în considerație a posibilităților, stării de fapt a societății.
Anume aceste cerințe formează esența obiectivității. Administrarea poate fi rezultativă
atunci cînd oamenii, cunoscînd legile obiective, le aplică cu bună știință, le pun în serviciul
celor mai stringente interese. Deci cunoașterea legilor este o premisă necesară
administrării bazate pe concluziile științifice.

Principiul obiectivității cere analiza și evidența adevăratei stări de fapt, evidența

dificultăților și a contradicțiilor existente în mediul social. în afară de aceasta, e necesar de
a lua în considerație legitățile interacțiunii societății cu mediul natural, deoarece natura,
fiind un izvor important de mijloace vitale, introduce, totodată, în procesele sociale
elemental întîmplării, al probalității care, deseori, se reflectă nefavorabil asupra mersului
proceselor sociale.

Astfel, principiul obiectivității constă în studierea legităților dezvoltării sociale, stabilirea

științifică a căilor și mijloacelor de aplicare a legilor societății de către subiectul administrării
(factorul subiectiv) în scopul asigurării administrării optime, eficace a activității executive a
statului.

Concretitudinea. Legalitățile obiective în viața cotidiană se manifestă în acțiunile

oamenilor care, prin comportamentul lor, tind să atingă scopuri bine definite. Deci
corectitudinea trebuie să fie unul din principiile administrării. Esența acestui principiu
constă în efectuarea administrării, ținînd cont de anumite circumstanțe concrete de viață:
de multitudinea formelor de expresie a legilor obiective, de informația obiectivă atît despre
starea internă a obiectului administrării, cît și despre condițiile în care se află. Aici nu se iau
în considerație niște fapte concrete dispersate, ci despre informația obiectivă sistematizată
și generalizată. Informația, volumul ei, cantitatea, orientarea, necesitatea și plenitudinea
eitrebuie să corespundă funcțiilor pe care le are subiectul concret al administrării.

Informația veridică permite stabilirea unor forme concrete de exprimare în condiții concrete
a anumitor legități sociale și determinarea în corespundere cu aceasta a scopurilor și
acțiunilor oamenilor, adică concretizarea căilor și mijloacelor de atingere a scopurilor
administrării.

Eficacitatea. Esența acestui principiu constă în atingerea scopurilor administrării cu

cheltuieli minime de forță, mijloace și timp. Administrarea în orice sferă socială, fie în
economie, fie în învățămînt, cultură, securitate, apărare, afaceri interne etc. presupune
valori materiale și spirituale, resurse umane și financiare. De aceea administrarea, ca și
orice activitate social-utilă, trebuie să fie realizată rațional, eficient. Criteriile de determinare
a eficacității aplicate, de obicei, sînt mărimea cheltuielilor, termenele de îndeplinire a
sarcinilor, termenele de recuperare a cheltuielilor etc. Cerințele acestui principiu de
realizare constau în optimizarea hotărîrilor, adică în elaborarea diferitor variante de
hotărîre, compararea lor și alegerea celei mai bune.

Toate metodele aplicate în activitatea de administrare pot fi divizate în două grupe mari: de
convingere și de constrîngere. Una din particularitățile administrării publice este aplicarea
mai largă a metodelor de constrîngere în comparație cu alte sfere de administrare socială.

îmbinarea centralizării cu descentralizarea. Divizarea sferelor de activitate și

împuternicirilor între subiectele republicane de administrare și cele locale se face în baza
Constituției Republicii Moldova și a altor acte cu privire la delimitarea competențelor
întreorganele sus-numite. Legislația recunoaște și garantează administrația locală, care
funcționează în limitele împuternicirilor sale, în baza principiilor declarate de Constituție:
descentralizarea serviciilor publice, eligibilitatea autorităților administrației publice locale,
consultarea cetățenilor în problemele locale de interes deosebit. Astfel, se asigură
îmbinarea intereselor statului și a colectivităților locale.

Principiul îmbinării centralizării și descentralizării este asigurat organizatoric prin sistemul

subordonării duble a obiectelor administrării, adică prin subordonarea pe verticalăși pe
orizontală. Subordonarea pe verticală asigură unitatea necesară în problemele de bază
care au importanță statală pentru sfera de administrare, iar subordonarea pe orizontală
permite de a lua în considerație condițiile și particularitățile locale la realizarea
administrării. De exemplu, organele de poliție, avînd prerogativa de a ocroti ordinea publică
și de a asigura securitatea publică, se conduc în activitatea lor nu numai de legi și de acte
normative ale organelor superioare și centrale ale puterii legislative și executive, dar și de
actele administrației publice locale.

Centralizarea și descentralizarea se realizează, de asemenea, de comun acord cu

conducerea unică și colegialitatea în administrare.

Legalitatea și disciplina. Legalitatea, ca principiu de administrare, activitatea executive

înseamnă o respectare și îndeplinire strictă de către subiectele și obiectele administrării a
legilor și a altor acte normative ale organelor puterii de stat. Legalitatea se exprimă în
obligativitatea fiecărui subiect și obiect al administrării de a acționa în cadrul stabilit, adică
în limitele competenței lui. Strîns legată de principiul legalității este disciplina.

Esența disciplinei, ca principiu al administrării, constă în îndeplinirea obligațiilor puse în

fața sistemului de administrare care se conțin în normele și regulamentele stabilite de
subiectele împuternicite ale administrării, precum și în îndeplinirea prescrierilor individuale
(actelor) subiectelor administrării de către cei cărora le sînt adresate. Disciplina de stat
presupune îndeplinirea conștiincioasă a obligațiilor de funcție. Respectarea legalității și
disciplinei este condiția de bază a eficacității administrării, încălcarea legalității și disciplinei
aduce prejudicii statului și societății.

Principiile organizatorice ale administrării, a activității executive includ două

grupuri.

La primul grup se referă principiile de ramură, teritorial, de linie, funcțional, de

subordonare dublă.

Principiul de ramură este cel de bază în organizarea aparatelor și serviciilor ce asigură

activitatea executivă, în corespundere cu el, pentru realizarea unui sau altui fel de activitate
de administrare, se organizează un aparat special, organ al puterii executive (minister,
departament, serviciu). Principiul de ramură asigură unitatea politicii de stat, utilizarea
rațională a forțelor și mijloacelor, o introducere mai eficace a realizărilor științei și tehnicii,
soluționarea omogenă a problemelor proprii întregii ramuri.
Principiul teritorial. Esența acestui principiu constă în formarea aparatului puterii
executive în baza construcției administrativ-teritoriale a statului. El permite asigurarea
dezvoltării complexe a sferei și ramurii administrării într-un teritoriu concret (în republică,
raion, oraș (municipiu), comună).

Principiul de linie. Aplicarea lui asigură un așa tip de organizare a aparatelor și serviciilor
ce efectuează activitatea executivă în care fiecare conducător, în limitele competenței sale,
are față de subalternii săi toate drepturile și funcțiile de administrare. într-o asemenea
structură fiecare subaltern are un singur superior direct, în a cărui competență se află toate
problemele activității subalternului. Principiul de linie se aplică, de obicei, la organizarea
grupelor și colectivelor puțin numeroase, unde lucrul nu este complex și cere o specializare
îngustă. De cele mai multe ori, în baza acestui principiu se organizează aparatele
inferioare de administrare a executorilor direcți care nu au subalterni.

Principiul funcțional. în baza acestui principiu se formează organele și aparatele speciale

ale puterii executive care îndeplinesc/uzzcțz'z extradepartamentale cu character general.
Aplicarea principiului funcțional asigură dezvoltarea corelații dintre ramuri, soluționarea
problemelor cu importanță comună pentru toate sau mai multe ramuri ale administrării,
contribuie la realizarea coordonării și uniformității necesare în activitatea sistemelor
ramurale de administrare. în corespundere cu acest principiu se formează aparatele
administrării de stat care ocupă o poziție extradepartamentală și asigură o funcție
interdepartamentală de administrare (statistica, standardizarea, metrologia, certificarea
etc.). Aceste organe sînt învestite cu împuternicirile necesare. Realizarea funcțiilor lor de
administrare sînt obligatorii dincolo de subordonarea departamentală a organului de
competență ramurală.

Principiul subordonării duble. După cum am menționat deja, acest principiu asigură

îmbinarea principiului conducerii unice cu particularitățile locale și cu cele ale subiectelor

organelor puterii executive locale.

în al doilea grup de principii organizatorice intră: repartizarea rațională a împuternicirilor

între subiectele activității executive; responsabilitatea acestor subiecte pentru rezultatele
lucrului; îmbinarea conducerii unice cu colegialitatea.

Repartizarea rațională a împuternicirilor între subiectele activității executive

presupune reglementarea juridică a sarcinilor, obligațiilor și drepturilor fiecărui organ,
aparat, serviciu, subdiviziune și angajat, reglementarea raporturilor dintre ele în activitatea
executivă.

Responsabilitatea acestor subiecte pentru rezultatele lucrului este corelată de

principiul repartizării raționale a împuternicirilor. Pentru neîndeplinirea corespunzătoare a
obligațiilor de serviciu, ele pot fi trase la răspundere disciplinară sau de alt tip. Stabilirea
responsabilității contribuie la ridicarea calității și eficacității lucrului, inspiră o atitudine
conștiincioasă față de îndeplinirea obligațiilor de serviciu, exigența conducătorilor față de

subalterni.

îmbinarea conducerii unice cu colegialitatea se exprimă prin aceea că cele mai

importante probleme ale activității executive a statului se hotărăsc de către organul
collegial al puterii executive, de exemplu: de către Guvernul Republicii Moldova, iar
problemele cu caracter curent, operativ ce nu necesită o examinare colegială, sînt
soluționate de către organul de conducere unică, cum ar fi agențiile, birourile, serviciile etc.
îmbinarea colegialității cu conducerea unică se exprimă, de asemenea, în discutarea
colegială a problemelor activității executive la organele consultative: colegii, consfătuiri
operative, ceea ce ar evita luarea hotărîrilor unilaterale, subiective

Deci forma este expresia obiectivă a esenței activității organelor și persoanelor cu funcții
de răspundere care asigură administrarea. Deoarece prin forme se realizează, practic,
sarcinile și funcțiile administrării publice, de aplicarea unor sau altor forme depinde
succesul activității de administrare. Formele trebuie să asigure realizarea optimă a
funcțiilor administrării, atingerea scopurilor administrării cu cheltuieli minime de forță,
mijloace și timp.

formele de activitate ale organelor administrației publice (executive) se împart, de regulă,

în forme juridice și nejuridice.

O trăsătură caracteristică a formei juridice de administrare constă în faptul că aici se

reflectă foarte clar caracterul de stat, executiv-directiv, subordonat legii, al împuternicirilor
organelor administrării și al persoanelor cu funcții de răspundere din cadrul lor.

Forma juridică de administrare se deosebește de alte forme juridice ale activității statului
(legislative, judiciare) prin aceea că se organizează, practic, realizarea sarcinilor și
funcțiilor administrării, administrarea curentă a activității întreprinderilor, instituțiilor,
organizațiilor și altor asociații în sferele și ramurile vitale și pentru executarea legilor.

Clasificarea formelor juridice ale activității de administrare. Formele juridice ale

administrării publice se clasifică după: 1) conținut; 2) orientare; 3) mod de exprimare.

1. După conținut, formele juridice ale administrării publice se divizează în forme

creatoare de drept și forme de aplicare a dreptului.

Activitatea creatoare de drept constă în elaborarea normelor de drept, perfecționarea lor,

modificarea sau abrogarea lor, adică în crearea mecanismului juridic de executare a
legilor, reflectat în actele administrative.

Această activitate reprezintă un sistem complex de acțiuni:

— luarea deciziei organului privind necesitatea de elaborare a proiectului actului de

administrare (actului administrativ);

— pregătirea textului proiectului, discutarea lui prealabilă, definirea, coordonarea,

aprobarea prealabilă de către organul respectiv, prezentarea proiectului organului creator
de drept;

— discutarea proiectului în organul creator de drept;

— aprobarea sau votarea proiectului;

— aplicarea actului administrativ care a obținut forță juridică.

De exemplu: conducătorul ministerului, departamentului sau altui organ de conducere

unică, după conceperea proiectului, poate aproba proiectul imediat, evitînd discutarea lui
sau alte acțiuni creative.

Activitatea de aplicare a dreptului de către organele și persoanele cu funcție de

răspundere ce înfăptuiesc administrarea constă în acțiunile subiectelor administrării de
ajustare a faptului concret cu importanță juridică la normele corespunzătoare de drept în
scopul creării actului individual, adică soluționarea în baza normelor de drept a problemelor
concrete de administrare.

Activitatea de aplicare a dreptului cuprinde:

— stabilirea circumstanțelor concrete ale cazului;

— determinarea normei de drept corespunzătoare care trebuie aplicată în situația dată

(controlul veridicității forței juridice a normei, descoperirea limitelor ei de acțiune

în timp și spațiu etc.);

— perceperea sensului și cuprinsului normei;

— luarea deciziei asupra cazului, a actului individual;

— executarea actului de aplicare a normei de drept.

2. După orientare (scopurile lor), formele juridice ale activității de administrare se împart
în interne și externe.

Formele juridice ale activității interne se aplică pentru soluționarea problemelor de

organizare a statelor, birotică, conducere a colaboratorilor și a subdiviziunilor structurale
din cadrul organului de administrare, precum și problemele de administrare ale organelor
inferioare subordonate.

Formele juridice ale activității externe se aplică în scopul asigurării îndeplinirii sarcinilor
și funcțiilor puse în fața organului, funcții care alcătuiesc conținutul activității executive.
Formele juridice interne și externe ale activității de administrare pot fi atît creatoare de
drept, cît și de aplicare a dreptului.

3. După modul de expresie, formele juridice ale administrării se împart în: verbale și

concludente. Alegerea și aplicarea unei sau altei modalități de expresie a formelor

juridiceale activității de administrare sînt determinate de proprietățile sale juridice.

Singura modalitate de expresie acceptabilă în activitatea creativ-juridică este cea verbală

în forma ei scrisă. Rezultatul activității creativ-juridice a subiectului administrării este un act
administrativ cu caracter normativ sau individual care reprezintă un document oficial.
Numai în aspectul său „documentai", actul administrativ poate fi considerat ca formă
juridică purtătoare de norme juridice. Activitatea de aplicare a dreptului se exprimă în formă
scrisă, orală și concludentă. Cea mai răspîndită modalitate de expresie a rezultatului
activității de aplicare a dreptului este actul administrativ cu caracter individual scris. El se
folosește la soluționarea problemelor (cazurilor) care cer fixarea aplicării normelor de drept,
stabilitate, exactitate, determinare etc.

Clasificarea formelor nejuridice ale activității de administrare.

Formele nejuridice sînt forme de expresie a acțiunilor organizatorice și material-tehnice de

administrare.

Formele nejuridice au tangență cu competența subiectelor administrării.

Acțiunile organizatorice de administrare se exprimă în studierea, generalizarea și

extinderea experienței pozitive, în instruirea executorilor, acordarea ajutorului practice
executorilor pe teren, elaborarea recomandărilor fondate științific și a măsurilor de
implementare a realizărilor științei și tehnicii etc.

Acțiunile material-tehnice au o importanță auxiliară, însă cu ajutorul lor se asigură, din

punct de vedere material, toate formele administrării publice. Acțiuni material-tehnice sînt,
de exemplu, dările de seamă, activitatea de birotică, perfectarea documentelor,
înregistrarea faptelor, multiplicarea materialelor și a documentelor etc. Acțiunile material-
tehnice au menirea să asigure funcționarea stabilă și eficientă a subiectelor administrării.
Ele facilitează procesul de administrare, sporesc productivitatea și cultura muncii de
administrare. Pe măsură ce procesele administrării devin tot mai complexe, însemnătatea
și volumul acțiunilor material-tehnice cresc permanent. O astfel de formă a activității de
administrare necesită cel mai mult înzestrare cu tehnică pentru birotică și automatizare.

5. Definiţi noţiuni generale privind dreptul administrative

Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public, a apărut relativ nu demult. Apariția lui a
fost determinată de modificarea relațiilor sociale existente în societate legate de
necesitatea protecției drepturilor fundamentale ale cetățeanului și intereselor lui legale.
Constituirea dreptului administrativ ca ramură distinctă a sistemului de drept a început
odată cu divizarea puterii în diverse verigi. Principiul divizării puterii, pentru prima.Tată,. a
fqșt stabilit în Constituția Statelor Unite ale Americii în anul 1787 și, ulterior, în Constituția
Franței din 1791.

Reglementarea administrativ-juridică este realizată prin:

a) sistematizarea, statornicirea și perfecționarea relațiilor sociale existente;

b) constituirea relațiilor sociale noi care corespund cerințelor dezvoltării societății la

momentul respectiv, prevederilor Constituției Republicii Moldova;

c) protecția relațiilor sociale reglementate deja prin intermediul normelor dreptului

administrativ și a altor ramuri ale dreptului (de exemplu, dreptului muncii);

d) excluderea din sfera activității puterii executive a relațiilor sociale care vin în

contradicție cu interesele cetățenilor, societății și a statului.

„Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public care cuprinde ansamblul
normelor juridice ce reglementează relațiile sociale cu caracter executiv și de dispoziție,
referitoare la organizarea și funcționarea administrației publice (puterii executive) pe baza
și în executarea legii“.
în funcție de specificul raporturilor sociale pe care le reglementează, normele dreptului
administrativ pot fi clasificate astfel:

— norme care au ca obiect raporturile dintre autoritățile administrației publice, pe de o

parte, și dintre acestea și persoanele fizice și juridice, pe de altă parte;

— norme referitoare la statutul funcționarului public;

— norme care reglementează răspunderea patrimonială a autorităților administrației

publice, precum și răspunderea administrativă, contravențională a persoanelor fizice și
juridice;

— norme care reglementează instituția contenciosului administrativ;

— norme procesuale care reglementează principiile și procedura după care se

desfășoară activitatea autorităților administrației publice.

Normele administrativ-juridice; ca și alte norme de drept, sînt stabilite de către sțaț

(organele statale abilitate) și sînt obligatorii! executarea lor este asigurată prin intermediul
activității cu caracter economic, organizațional, social cultural și se garantează prin
posibilitatea aplicării constrîngerii statale.
Totodată, dreptul administrativ, ca ramură distinctă a sistemului de drept, are trăsăturile
sale spccifîce.și anume:

— este o ramură apărută recent;

— reglementează un spectru larg de sfere;

— nu poate fi codificat;

— este foarte mobil (dinamic);

— conține norme juridice bazate pe principiul inegalității părților raportului juridic;

—„unele litigii apărute pot fi soluționat de înseși organele administrației publice;

--—legalitatea actelor administrative, emise de organele administrației publice, poate

fi apreciată atît de organul legislativ, cît și de instanța de judecată.

Dreptul administrativ diferă de alte ramuri ale dreptului, în primul rînd, prin obiectul
reglementării.

6. Identificaţi obiectul dreptului administrativ

Obiectul oricărei ramuri a dreptului îl constituie un cerc strict determinat de relații sociale,
care sînt reglementate prin normele juridice ale ramurii respective.

Obiectul dreptului administrativ îl constituie totalitatea relațiilor sociale care se formează în

procesul organizării și funcționării puterii executive.

în primul rind, obiectul dreptului administrativ, în general, cuprinde acea parte a relațiilor
sociale care au tangență cu activitatea autoritară a organelor executive și organizațiilor
subordonate lor.

în al doilea rînd, obiectul dreptului administrativ cuprinde activitatea organizatorică internă

(elaborarea organigramei, selectarea și angajarea cadrelor, perfecționarea lor; organe
statale, care nu se referă la sistemul organelor administrației publice. De exemplu,
Președintele Parlamentului, Președintele Curții Constituționale, Președintele Curții
Supreme de Justiție, Procurorul general etc., pe lîngă atribuțiile de bază, administrează
autoritățile publice respective, evaluează în calitate de administratori, de subiecți ai
administrării, respectiv această parte de relații sociale ține de obiectul reglementării
dreptului administrativ.

în al treilea rînd, instanțele de judecată la examinarea cauzelor contravenționale, potrivit

competenței lor (art. 394 CC al RM), și la examinarea recursului împotriva hotărîrii
(deciziei) contravenționale (art. 465 — 474 CC al RM) realizează nu puterea
judecătorească,ci pe cea executivă (jurisdicția administrativă), adoptă nu acte judiciare, ci
acte administrative cu, caracter individual, anume acestea odată cu obținerea forței
juridice, implică promt apariția, modificarea sau stingerea unui raport juridic de drept
administrativ.

Din cele menționate, putem trage concluzia că obiectul dreptului administrativ, în sens larg,
îl constituie relațiile sociale care apar, se modifică sau se sting în procesul organizării
aparatului puterii executive și activității administrative a lui; relațiile ce apar în procesul
activității organizatorice interne a altor organe statale; relațiile sociale ce reies din jurisdicția
administrativă, efectuate de către instanțele de judecată.

Anume din aceste considerente precizăm obiectul dreptului administrativ. în viziunea

noastră, el cuprinde nu întregul ansamblu de relații sociale care apar, se modifică și se
sting în procesul organizării și funcționării organelor administrației publice, ci numai acea
parte din ele care are caracter executiv și de dispoziție și care nu se atribuie la obiectul
reglementării altor ramuri ale dreptului.

în urma analizei, normelor administrativ-juridice și a practicii administrării publice, putem

formula următoarele grupe tipice de relații sociale care constituie obiectul reglementării
dreptului administrativ:

1) dintre diverse organe ale administrației publice situate pe verticală, atunci cînd ele sînt
subordonate unul altuia (de exemplu, relațiile dintre aparatul central al MAI și
inspectoratele de poliție);

2) dintre organele administrației publice situate pe orizontală, atunci cînd între ele nu există
subordonare (de exemplu, relațiile dintre ministere);

3) dintre organele administrației publice și alte organe statale (de exemplu, relațiile dintre
MAI și Procuratura Generală);

4) dintre organele administrației publice și organizațiile, întreprinderile, instituțiile

subordonate acestora (de exemplu, relațiile dintre Consiliul municipal Chișinău și Direcția
Generală Învățămînt din mun. Chișinău);

5) dintre organele administrației publice și formațiunile nestatale (obștești) (de exemplu,

relațiile dintre Guvern și sindicatele de ramură);

6) dintre organele administrației publice și cetățeni.

7. Relataţi metoda dreptului administrative

Metoda reglementării juridice este un procedeu de influență asupra voinței și comportării
părților raporturilor juridice.

Administrarea presupune predominarea voinței a unei părți a raportului juridic față de

voința alteia, iar uneori și supunerea unei părți alteia. în sistemul relațiilor administrativ-
juridice părțile raportului, de regulă, nu sînt egale, fiecare din ele își realizează rolul său
social: unul — calitatea de administrator (subiect al administrării), iar altul — parte
administrată (obiectul administrării). Prin aceasta și se manifestă particularitatea metodei
de reglementare administrativ-juridică.

în doctrina dreptului administrativ, metoda este percepută ca formă juridică, ca model al

administrării. Normele dreptului administrativ fixează inegalitatea, asimetria părților relațiilor
de administrare. Acest fapt are legătură cu subordonarea unei părți alteia. Inegalitatea
juridică a părților relațiilor este determinată și prin diverse roluri, sarcini ale părților
raportului. Chiar la organele, persoanele cu funcție de răspundere, situate pe aceeași
scară ierarhică, caracterul statutului juridic (obligațiile și drepturile) diferă. De exemplu,
diferă statutul juridic al Inspectoratului de Poliție de statutul Inspectoratului Municipal
Militar, diferă statutele agenților constatatori ai Patrulei Rutiere, Serviciului Securității
Incendiare, a Serviciului Sanitar-Epidemiologic etc.

La rîndul său, raporturile administrativ-juridice, de regulă, apar, se modifică și se sting în

legătură cu evenimentele determinate de voința unilaterală a uneia din părți. Ca acțiuni
efectuate la voința uneia dintre părți la raportul juridic care atrage consecințe juridice, de
exemplu, pot fi ordinul, plîngerea sau cererea cetățea- nului, decizia privind eliberarea (sau
nu) a licenței, hotărîrea organului abilitat cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale
etc.

următoarele metode de reglementare:

— metoda de dispoziție directă (relațiile dintre părțile raportului de drept administrativ se

bazează pe supunerea uneia dintre părți la raportul juridic alteia);

— metoda de recomandare (recomandările subiectului administrării obțin forță juridică

numai în cazul în care ele sînt acceptate de către cealaltă parte a raportului administrativ-
juridic);

— metoda de coordonare (prin această metodă sînt reglementate relațiile dintre părțile
raportului de drept administrativ, care nu se află în relații de subordonare);

— metoda egalității părților (subiecții administrării de același nivel al mecanismului

administrării statale întreprind anumite acțiuni comune sub formă de contract
administrativ).

Esența metodei de reglementare administrativ-juridică a relațiilor din domeniul administrării

constă în:

— stabilirea unor reguli determinate de conduită — dispunerea de a acționa în condițiile și

în modul stabilit de norma administrativ-juridică respectivă;

— interzicerea unor acțiuni sub amenințarea constrîngerii juridice respective;

— asigurarea posibilității selecționării uneia din variantele de conduită stipulate în norma

administrativ-juridică;
— acordarea posibilității de a acționa sau nu în modul prevăzut în norma administrativ-
juridică respectivă.

8. Apreciaţi sistemul dreptului administrativ

Sistemul de drept reprezintă un fenomen juridic indivizibil, care include următoarele
elemente de structură: ramurile dreptului, subramurile dreptului, instituțiile juridice, normele
de drept. Elementul de bază al acestui sistem este ramura dreptului. Ea reprezintă
elementul relativ separat al sistemului de drept și este formată din norme juridice care
reglementează un grup calitativ specific de relații sociale. Normele juridice care
reglementează relațiile sociale cu caracter executiv și de dispoziție, ce apar, se modifică
sau se sting în procesul realizării puterii executive și formează ramura dreptului
administrativ.

Dreptul administrativ este un sistem integru de norme juridice și instituții juridice asociate
după obiect, scop, principii și metoda reglementării. Aceste elemente ale sistemului
dreptului administrativ trebuie să fie coordonate și bazate pe definiții unice. în interiorul
sistemului există ierarhizarea normelor cu diverse forțe juridice: generale și speciale. în
total, ramura dreptului administrativ creează un regim de reglementare juridic specific.

Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public, de aceea regimul de ramură al

dreptului administrativ poartă un caracter publico-juridic. Partea obligatorie a raportului
juridic reglementat de dreptul administrativ este statul în persoana instituțiilor sale.

Pentru realizarea acestor prevederi constituționale, dreptul administrativ are scopul să:

— creeze condiții pentru funcționarea eficientă a puterii executive, ca instrumentar de bază

de asigurare a securității cetățenilor, a societății, a aparatului de stat, a țării;

— asigure organizarea democratică a puterii executive;

— creeze condiții pentru realizarea de către cetățeni, colectivităților lor, a drepturilor și

libertăților, care depind de funcționarea puterii executive;

— asigure protecția cetățenilor și a societății de samavolnicia subiectelor administrării

publice, neglijența și abuzul de putere din partea lor.

Dreptul administrativ, ca și alte ramuri, reprezintă un sistem, compus din instituții juridice și
norme juridice, care se intersectează strîns. Normele administrativ- juridice, după
conținutul relațiilor sociale, se divizează în:

a) norme, care reglementează relațiile generale de administrare, adică generale pentru

întregul proces de administrare. Aceste norme constituie prima parte a dreptului
administrativ — partea generală;

b) normele, care reglementează relațiile sociale din ramurile și sferele de administrare

separate. Aceste norme constituie a doua parte a dreptului administrativ — partea

specială

c) normele, care reglementează relațiile sociale din sfera jurisdicției administrative,

alcătuiesc a treia parte a dreptului administrativ — procesul administrativ

(procedura administrativă)

Fiecare parte componentă a dreptului administrativ conține norme juridice care

reglementează relațiile sociale de același gen (relații omogene).

Partea generală o constituie normele administrativ-juridice care:

— legalizează principiile administrării publice, a activității executive;

— reglementează statutul administrativ-juridic al cetățenilor și al persoanelor juridice;

— aranjează într-o anumită ordine statutele administrativ-juridice ale organelor nestatale și

ale reprezentanților acestora;

— determină formele și metodele de administrare, printre care majoritatea o constituie

normele ce reglementează procedura (ordinea) de elaborare și adoptare (aprobare) a
actelor administrative, efectuarea altor activități procesuale, adică normele administrativ-
procesuale;

— asigură legalitatea și disciplina în administrarea publică.

Normele părții a doua a dreptului administrativ — părții speciale — se divizează în diverse

grupe, care reglementează relații de administrare din sfera:

— interramurală;

— social-politică care asigură securitatea cetățenilor a statului și a societății;

— activității social-culturale a statului;

— activității economice a statului.

Partea a treia a dreptului administrativ — procesul administrativ (procedura administrativă)

o constituie normele juridice care reglementează jurisdicția administrative a organelor
abilitate. Aceste norme sînt amplasate în actele juridice care reglementează desfășurarea
diverselor proceduri administrative cum ar fi:

— procedura de soluționare a cauzei în instanța de contencios administrativ;

— procedura de soluționare a petițiilor;

— procedura de aplicare a sancțiunilor disciplinare;

— procedura contravențională etc.

Dreptul administrativ este nu numai cea mai voluminoasă și complicată ramură a dreptului,
ci și una importantă, deoarece funcția executivă în stat este de o importanță majoră.

9. Identificaţi coraportul dreptului administrativ cu alte ramuri ale dreptului

Fiind parte inseparabilă a sistemului de drept, dreptul administrativ se intersectează,

practic, cu toate ramurile sistemului de drept:

— cu dreptul constituțional, care cuprinde principiile de bază ale tuturor ramurilor

dreptului, inclusiv celui administrativ. Dreptul constituțional, izvorul de bază a cărui este
Constituția, alte legi constituționale, reglementează nemijlocit relațiile sociale care apar în
sfera organizării statale, legăturile reciproce dintre stat și cetățeni, organizarea
mecanismului puterii statale, realizarea puterii statale bazate pe separarea verigilor puterii
în legislativă, executivă, judecătorească.

Aceste relații sociale constituie obiectul reglementării dreptului constituțional. Dreptul

administrativ, la rîndul său, reglementează acele relații sociale care apar în procesul
elaborării mecanismului de executare a cadrului legislativ. De exemplu, Constituția
Republicii Moldova (art. 52) declară dreptul cetățeanului la petiționare, pe cînd normele
dreptului administrativ40 stabilesc mecanismul juridic de asigurare (protecție) a acestui
drept; Constituția RM (art. 21) declară prezumția nevinovăției, iar legea contravențională, la
rîndul său, stipulează că: „Persoana poate fi sancționată numai pentru contravenția în a
cărei privință este dovedită vinovăția sa, cu respectarea normelor prezentului cod.“41;

— cu dreptul civil în ceea ce privește reglementarea relațiilor patrimoniale. Dreptul

administrativ reglementează aceste relații prin metoda dispozitivă. De exemplu, prin
dispoziția organului administrației publice ierarhic superior bunurile imobiliare pot fi
transmise de la un organ la altul. Concomitent cu operarea (utilizarea) relațiilor
contractuale de drept civil (contractele civile), organele executive în administrarea relațiilor
patrimoniale utilizează și contractele administrative, atunci cînd una din părțile contractului
este reprezentată de organul administrației publice sau în cazul în care obiectul
contractului ține de prestarea serviciilor publice. Regimul juridic al contractului administrativ
se deosebește de regimul juridic al contractului civil.

Metoda reglementării juridice caracteristică pentru dreptul civil, spre deosebire demetoda
reglementării administrativ-juridice, se bazează pe egalitatea părților raporturilor
reglementate;

— cu dreptul muncii. Multiplele relații de muncă a muncitorilor și funcționarilor sînt

reglementate atît de dreptul muncii, cît și de dreptul administrativ. Pornind de la faptul că
apariția raporturilor de muncă dintre angajator și cel angajat este precedat de emiterea
unui act administrativ — ordin de încadrare și se sting aceste raporturi, la fel, în baza
emiterii unui act administrativ — ordin de eliberare din funcție.
Dreptul administrativ prevede că una din formele răspunderii juridice este răspunderea
administrativ-disciplinară, care se aplică funcționarilor publici tot prin emiterea unui act
administrativ în conformitate cu prevederile procedurii disciplinare. La rîndul său, Codul
muncii al RM prevede: sancțiunile disciplinare42, organele competente de a aplica
sancțiunile disciplinare, ordinea aplicării sancțiunilor disciplinare44, termenele de aplicare,
argumentarea juridică a deciziei privind aplicarea sancțiunii disciplinare46, termenele de
prescripție și consecințele aplicării sancțiunilor disciplinare47;

— cu dreptul financiar, care reglementează relațiile sociale în sfera activității financiare a

statului, relațiile ce apar în procesul acumulării și distribuirii resurselor financiare ce
constituie venitul național al Republicii Moldova. Dreptul administrativ, la rîndul său,
determină competența organelor financiare și celor fiscale, reglementează ordinea creării
și funcționării lor, deci reglementează relațiile administrării în sfera finanțelor;

— cu dreptul penal. Normele dreptului administrativ determină care fapte ilicite constituie
abatere administrativă, abatere disciplinară, contravenție și care măsuri de constrîngere
administrativă pot fi aplicate față de subiecții activi ai faptelor comise. Dreptul penal
stabilește faptele ilicite ce constituie infracțiune și care măsuri de constrîngere penală pot fi
aplicate față de subiectul activ al infracțiunii.

Aplicarea măsurilor de constrîngere penală atrage anumite consecințe ale antecedentelor

penale, pe cînd aplicarea măsurilor de constrîngere administrativă este lipsită de aceste
consecințe. Granițele dintre ramurile dreptului administrativ și cel penal sînt foarte
deplasabile, deoarece unele acțiuni, ce constituie componență de contravenție, în anumite
circumstanțe pot să se transforme în infracțiune. De exemplu, acostarea jignitoare a
persoanei fizice în locurile publice constituie contravenție48'. însă, în cazul în care ea nu
va fi curmată la timp și, ulterior, va fi aplicată forța fizică care va periclita sănătatea sau
integritatea corporală a unei persoane fizice, aceste acțiuni vor întruni elementele
constitutive ale infracțiunii etc.

10. Disecaţi caracteristica generală a izvoarelor dreptului administrative

izvor de drept în sens material și izvor de drept în sens formal

Izvoarele materiale ale dreptului, denumite și izvoarele reale, sînt concepute ca adevărate „dat“-uri ale
dreptului, realități exterioare acestuia, care determină acțiunea legiuitorului sau dau naștere unor reguli
izvorîte din necesitățile practice. Izvoarele materiale reprezintă condiții sociale care determină adoptarea
unor norme juridice.

izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinței guvernanților

Unii autori disting izvorul de drept obiectiv și izvorul de drept subiectiv. Izvorul de drept obiectiv este
întotdeauna actul normativ care conține norme juridice, precum și alte surse recunoscute ca atare. Izvorul
de drept subiectiv și al obligațiilor corelative îl constituie orice act sau fapt juridic, generator de drepturi și
obligații juridice .
Doctrina occidentală face, în mod obișnuit, distincție între izvoarele scrise (Constituție, legi, ordonanțe etc.)
și izvoarele nescrise (cutuma, jurisprudența, principiile generale de drept).

Autoritatea publică elaborează prima categorie de izvoare, pe care le finalizează în norme (reguli) scrise, de
unde și denumirea lor de izvoare scrise, al căror prototip este legea. în cazul celei de-a doua categorii,
elaborarea este mult mai nuanțată, unele norme elaborate spontan, fiind concretizate în reguli cutumiare,
odată ce alte norme sînt elaborate de către instanțele judecătorești, formînd regulile jurisprudențiale

izvoarele dreptului administrativ ca reprezentînd formele în care se exprimă normele dreptului

administrativ care generează, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.

Cu alte cuvinte, normele juridice sînt cuprinse în acte juridice cu caracter normativ, care devin, astfel,
izvoare formale ale dreptului. Potrivit unei opinii exprimate în doctrina actuală, spre deosebire de celelalte
ramuri ale dreptului public, care își au izvorul, de regulă, în lege, dreptul administrativ își are izvorul și în alte
forme de exprimare a normelor juridice (actele administrative cu caracter normativ elaborate (emise) de
către subiecții administrării de toate nivelele).

Izvoarele scrise ale dreptului administrativ prezintă, în epoca contemporană, o determinare constituțională,
Constituția fiind primul dintre acestea. în principiu, se admite ideea ordonării și a ierarhizării izvoarelor
scrise, avîn- du-se în vedere un sistem al normativității juridice, ierarhizarea făcîndu-se după forța juridică a
actelor normative, înțeleasă ca forță de a produce efecte juridice. Forța juridică a unui izvor scris este dată
în conținutul și caracterul acestuia, determinate de natura și poziția autorității publice de la care emană
actul respective. în raport de autoritate publică de la care provin și, implicit, de forța lor juridică, izvoarele
scrise ale dreptului administrativ sînt: Constituția, alte legi (constituționale, organice și ordinare),
ordonanțele Guvernului, decretele Președintelui Republicii Moldova, hotărîrile Guvernului, actele
administrației centrale de ramură, indiferent de denumirea lor (ordine, instrucții, precizări), hotărîrile
consiliilor locale, dispozițiile președintelui raionului, dispozițiile primarilor.

-Constituția reprezintă cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege
fundamentală a statului și, deci, forței juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le
conține. Constituția este o sursă directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de „administrare publică".
Trebuie precizat însă că nu toate dispozițiile constituționale sînt izvoare ale dreptului administrativ, ci doar
cele care se referă, de exemplu, la organizarea și funcționarea celor mai importante autorități ale
administrației publice (Președintele Republicii, Guvernul, autoritățile administrației publice centrale și cele
locale), cele care privesc drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, a căror realizare revine
administrației publice, normele care se referă la raporturile administrației publice cu alte autorități, precum
și cu cetățenii etc. Asemenea norme constituționale au deci o dublă natură juridică, de drept constituțional
și, în subsidiar, de drept administrativ.

-Legile constituționale, adică legile de revizuire a Constituției, sînt izvoare ale dreptului administrativ numai
în măsura în care au ca obiect de reglementare probleme din sfera acestei ramuri de drept.

Legile organice sînt legile ce pot fi adoptate doar în materiile expres prevăzute in Constituție și sînt izvor al
dreptului administrativ, de asemenea, în măsura care reglementează raporturi de drept administrativ.
Exemplificăm cu: Legea cu privire la Guvern, Legea cu privire la administrația publică locală, Legea privind
funcția publică și statutul funcționarului public etc. Legile ordinare, ce reprezintă regula în raport cu legile
organice, putînd fi adoptate în orice domeniu specific activității de legiferare, sînt izvoare ale dreptului
administrativ, de asemenea, în măsura în care reglementează relații sociale ce fac obiectul administrării
publice.

Ordonanțele Guvernului au regimul lor specific consacrat de art. 106/2 — „Delegarea legislativă din
Constituția Republicii Moldova" sînt acte juridice cu forță juridică egală cu cea a legii, avînd o natură juridică
specială, pot fi calificate, de principiu, ca izvoare ale dreptului administrativ dacă avem în vedere organul
emitent. Această calificare nu exclude însă posibilitatea ca ordonanțele să fie și izvoare ale altor ramuri de
drept, în funcție de obiectul lor de reglementare.

Decretele Președintelui Republicii constituie izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care acestea
au caracter normativ și reglementează raporturile din sfera administrării publice .

Hotărîrile Guvernului, actele organelor administrației publice centrale și celor locale constituie izvoarele
dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ. Caracterul normativ este stabilit după
criteriul sferei de cuprindere, fiind vorba despre actele administrative care se adresează tuturor, conținînd
reguli generale și impersonale, oricine putînd cădea sub incidența lor la un moment dat. Pot fi adoptate și
acte administrative comune, de exemplu, de către două sau mai multe ministere, care nu vor avea însă o
forță juridică superioară celor adoptate de o singură autoritate administrativă, dar care pot constitui, la
rîndul lor, izvoare ale dreptului administrativ, dacă au caracter normative.

Tratatele și convențiile internaționale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea
următoarelor trei condiții: să fie de aplicație directă, nemijlocită; să fi fost ratificate conform dispozițiilor
constituționale (art. 8 alin. (1) din Constituție); să cuprindă reglementări ale relațiilor sociale ce fac obiectul
dreptului administrative.

Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. în ceea ce privește izvoarele nescrise ale dreptului
administrativ, discuțiile se poartă, de regulă, în literatura de specialitate, în legătură cu obiceiul (cutuma),
jurisprudența, principiile generale ale dreptului și doctrina.

Obiceiul este sentimentul general admis al caracterului juridic obligatoriu al unui anumit comportament
social. Obiceiul sau cutuma, ca regulă de conduită nescrisă, s-a apreciat de către unii autori că nu poate prin
el însuși să fie izvor de drept, mai ales în epoca modernă cînd dreptul s-a dezvoltat mult. El poate însă să
suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipsește și, mai mult, ar putea fi totuși izvor al dreptului
administrativ, atunci cînd legea ar permite, în anumite situații, utilizarea lui. în teoria generală a dreptului
sînt evocate două condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca un obicei să devină izvor de drept, și anume: o
condiție obiectivă, constînd într-o practică veche și incontestabilă, în sensul că se aplică de mult timp, și o
condiție subiectivă, în conformitate cu care să se fi creat convingerea că regula a dobîndit caracter
obligatoriu . Acestor cerințe li s-a adăugat în timp și o a treia vizînd caracterul precis al regulii de conduită
impusă prin repetare. Cu alte cuvinte, cutuma, ca regulă nescrisă, aplicată în mod repetat de timp și
acceptată ca avînd un caracter obligatoriu de către o colectivitate umană, poate fi privită ca izvor de drept în
anumite circumstanțe. Evoluția autonomiei locale poate conduce la apariția unor reguli cutumiare, fiind
vorba de practici administrative mai îndelungate impuse de condițiile geografice, de gradul de dispersie a
locuitorilor, de ocupația acestora, de sărbătorile și obiceiurile religioase etc. De exemplu, oficierea
căsătoriilor civile de către primari chiar în zilele de duminică sau sărbători oficiale, fără a avea obligații legale
în acest sens. Cutuma este izvor al dreptului administrativ în cea mai mare parte a statelor Uniunii
Europene.

Principiile generale ale dreptului administrativ reprezintă izvoare importante ale acestei ramuri de drept.
In doctrină a fost susținută necesitatea de a se face distincție între acele principii care sînt prevăzute în acte
normative, situație în care chiar acele acte normative sînt izvoare ale dreptului administrativ și acele
principii care fără a fi prevăzute expres în vreun act normativ, se degajă prin generalizare, căpătînd valoarea
unor izvoare distincte de actele normative respective

De-a lungul vremii s-au format principii ale dreptului administrativ care au valoarea unor veritabile izvoare
impuse de drept, care sînt respectate în administrația activă și sînt impuse acesteia de către instanțele
judecătorești, atunci cînd sînt încălcate. De exemplu, regimul juridic al actelor administrative se sprijină, în
bună parte, pe principii de drept formulate de doctrina juridică și aplicate în instanțele de contencios
administrativ care controlează legalitatea administrației publice.

în doctrina occidentală au fost identificate ca principii aplicabile în ipoteza absenței bazei legale, în
activitatea administrației comunitare, principiul egalității și ne- discriminării, principiul securității juridice și a
protecției încrederii legitime, principiul proporționalității — pe lîngă cel al legalității și al libertății de decizie
a administrației

în ceea ce privește caracterul de izvor al dreptului administrativ al jurisprudenței instanțelor de

contencios administrativ, în doctrină nu s-a fundamentat, pînă în prezent, un punct de vedere comun, o
poziție cristalizată

în alte sisteme de drept, ca, de exemplu, sistemul anglo-saxon, se consideră, în mod tradițional, că practica
judiciară, așa-numitul precedent judiciar, constituie izvor de drept, , judecătorul, în pronunțarea unei soluții
într-o speță determinată, va ține întotdeauna cont de poziția avută anterior, într-o cauză asemănătoare sau
identică.

în ceea ce privește doctrina, chiar dacă sub aspect strict juridic ea nu constituie izvor al dreptului
administrativ, în mod neîndoielnic, ea are un rol hotărîtor asupra jurisprudenței, dar în timp și asupra
evoluției legislației. Doctrina servește ca un îndreptar pentru judecători și pentru legiuitor, repre- zentînd în
același timp „un semnal de alarma* asupra reglementărilor care trebuie schimbate, îmbunătățite sau asupra
soluțiilor de lege ferenda care trebuie să se afle în atenția Parlamentului.

11. Demonstraţi structura şi tipurile normelor administrativ-juridice

Normele de drept administrativ sînt acele norme ce reglementează raporturile sociale care apar între
autoritățile administrației publice în realizarea sarcinilor executive, între acestea și particulari.
Normele de drept administrativ, se mai susține în doctrină, sînt reguli de conduită ale subiecților
care participă, într-o formă sau alta, la realizarea administrației publice. în general, cuvîntul normă
este echivalat cu cel de regulă, în mai toate dicționarele, definiția normei fiind făcută prin referire la
regula de conduită. Normele de drept administrativ sînt privite ca reguli juridice care reglementează
relațiile sociale ce fac obiectul dreptului administrativ ca ramură de drept
Norma juridică de drept administrativ poate fi definită ca regula de conduită generală și
impersonală a activității executive a statului, cu caracter tipic, prescriptivă instituită de puterea
publică, a cărei respectare obligatorie este asigurată prin posibilitatea aplicării constrîngerii
administrative.
Trăsăturile normelor dreptului administrative
— caracterul general și impersonal;
— caracterul tipic;
— obligativitatea normei juridice;
— caracterul prescriptiv al normei juridice .
în același rînd, normele dreptului administrativ au unele trăsături proprii:
— reglementează raporturile sociale care apar între autoritățile administrației publice sau între
acestea și particulari, în realizarea sarcinilor administrării publice;
— se caracterizează printr-o mare diversitate, întîlnindu-se în aproape toate domeniile și sectoarele
de activitate;
— au un grad diferit de generalitate;
— se emit în baza și în vederea respectării Constituției și a altor acte legislative
Structura normei dreptului administrativ.
Sub aspectul structurii lor, la normele dreptului administrativ, ca la orice normă juridică,
deosebim o structură internă, logico-juridică, și o structură externă, tehnico-juridică
Din punctul de vedere al structurii tehnico-juridice, normele dreptului administrativ se exprimă în
articole și alineate.
Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date. în cazul în care din
dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi
prezentate în alineate distincte, asigurîndu-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerență a
reglementării.

Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziție sau frază, prin
care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului; dacă dispoziția nu poate fi
exprimată într-o singură propoziție sau frază, se vor putea adăuga noi propoziții sau fraze, separate prin
punct și virgulă.

Sub aspectul structurii logico-juridice, adică al formei interne și conținutului său, norma de drept
administrativ conține trei elemente, și anume: ipoteza (de regulă, mai dezvoltată), dispoziția (de regulă,
imperativă), precum și sancțiunea

Ipoteza normei de drept administrativ prevede împrejurările, condițiile în care se aplică și subiectele la care
se referă dispoziția (ea poate conține, de exemplu, definiții, principii, scopul activității unui organ, înțelesul
unor termeni etc.)

După modul de determinare, ipoteza poate fi absolut determinată sau relativ determinate

Ipoteza este absolut determinată atunci cînd sînt precizate cu exactitate împrejurările în care se aplică
dispoziția (fiind vorba despre așa-numita competență legată, caz în care autoritatea administrației publice
este obligată să respecte întru totul conținutul normei juridice)

Ipoteza este relativ determinată atunci cînd sînt prevăzute, în general, împrejurările în care se aplică
norma, existența lor concretă urmînd a fi stabilită de organul care o aplică (fiind vorba despre puterea
discreționară sau competența de apreciere a autorității administrației publice)

Dispoziția normei de drept administrativ cuprinde fondul, conținutul reglementării, indicînd conduita pe
care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă, ce trebuie să facă sau să nu facă acestea. Ea este în
general categorică, imperativă, deoarece relațiile sociale care fac obiectul reglementării în dreptul
administrativ se desfășoară în procesul de realizare a puterii

dispoziții cu caracter onerativ, atunci cînd subiectele vizate sînt obligate la o anumită conduită, prestație,
dispoțizii cu caracter prohibitiv ce conțin reguli de interzicere a unor acțiuni (de exemplu, normele cu
caracter contravențional) și dispoziții cu caracter permisiv, atunci cînd se prevede facultatea de a acționa,
lăsînd subiectelor de drept posibilitatea de a întreprinde sau a nu întreprinde ceva.

Dispoziția poate fi absolut determinată sau relativ determinată, ea este nucleul normei juridice, indicînd
asupra unui comportament posibil și cuvenit al subiecților dreptului administrativ asupra drepturilor și
obligațiilor lor.

Sancțiunea normei de drept administrativ stipulează consecințele ce pot surveni în cazul nerespectării
(încălcării) prevederilor dispoziției. Ea este un element al normei de drept în care sînt prevăzute metodele
de influență asupra persoanei care a comis cu vinovăție un delict administrativ, prin aplicarea față de ea a
măsurilor de constrîngere statală. Sub aspectul gradului de determinare, sancțiunile de drept administrativ
pot fi: determinate, relativ determinate, alternative și cumulative

Clasificarea normelor de drept administrative după:

1) obiectul de reglementare; norme organice (cele care reglementează înființarea, organizarea și

funcționarea structurilor administrative), norme de drept material (cele care reglementează
drepturile și obligațiile unor structuri administrative și/sau ale unor categorii de particulari) și norme
de drept procesual (cele care reglementează aspecte procedurale în domeniul abaterilor
administrative, disciplinare și a contravențiilor).

2) sfera de cuprindere a normelor; norme generale, avînd o sferă largă de reglementare, norme
speciale care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale, bine determinate și norme
excepționale, adoptate în anumite cazuri, pentru a reglementa situații apărute în mod excepțional

3) funcția dreptului administrativ; norme organice, norme de structurare în sistem a altor categorii de
norme juridice, norme de garantare a aplicării altor categorii de norme juridice, norme de apărare a
valorilor sociale cu caracter generic și norme de contencios administrativ

4) specificul raporturilor sociale reglementate; normele de drept administrativ pot fi: norme care
reglementează organizarea și funcționarea autorităților administrației publice și raporturile dintre ele,
norme care au ca obiect raporturile dintre autoritățile administrației publice, pe de o parte, șipersoane
fizice și juridice, pe de altă parte, norme referitoare la statutul funcționarului public, norme care
reglementează răspunderea administrativă, norme care reglementează controlul administrativ, norme
care reglementează instituția contenciosului administrativ și norme procesuale, care reglementează
principiile și procedura după care se desfășoară activitatea autorităților administrației publice

5) conținutul juridic (gradul de impunere) a normelor sau după metoda de acțiune reglementativă
asupra participanților la relațiile sociale protejate de această ramură a dreptului, normele juridice pot fi
grupate în:
 — norme juridice care interzic sau norme prohibitive (este vorba, practic, de toate dispozițiile normelor
materiale din partea specială a Cărții întîi din CC al RM);

— norme juridice care obligă (art. 388 alin. (4) din CC al RM stipulează: „Martorul este obligat: a) să se
prezinte la citarea agentului constatator sau a instanței de judecată pentru a face depoziții și a participa
la acțiuni procesuale");

-norme juridice care împuternicesc (permisive), care prevăd posibilitatea de a acționa din proprie
inițiativă, în limitele cerințelor indicate în norma corespunzătoare (art. 467 din Codul contravențional
prevede că hotărîrea judecătorească contravențională poate fi atacată cu recurs de către contravenient,
agentul constatator, victimă, procuror, după caz. Recursul poate fi declarat în numele părților și de către
apărător, iar în numele contravenientului arestat, de către soț/soție. Legislatorul prevede și procedura
de depunere a recursului);

— norme juridice care stimulează, prevăd măsuri de stimulare moral-materială pentru onorarea
legislației contravenționale (de exemplu, art. 85 alin. (2) din CC al RM constată: „Este înlăturată
răspunderea contravențională pentru faptele prevăzute de prezentul articol a persoanei care a predat
benevol substanțele narcotice ori alte substanțe psihotrope deținute ilegal sau care s-a adresat ori care
dorește să se adreseze benevol la o instituție medicală pentru a i se acorda asistență necesară în
legătură cu consumarea ilegală a substanțelor narcotice și/sau a altor substanțe psihotrope");

—norme juridice de recomandare, care conțin îndrumări cu privire la săvîrșirea rațională a unor sau
altor acțiuni (de exemplu, una din normele juridice din Partea generală a Cărții întîi din CC al RM
prescrie că, în cazul contravenției neînsemnate, organul (persoana cu funcție de răspundere),
împuternicit să rezolve cazul, poate înlătura răspunderea contravențională, limitîndu-se la adresarea
unei observații verbale făptuitorului. Se consideră neînsemnată tentativa de contravenție sau
contravenția pentru care legea prevede în calitate de sancțiune maximă aplicarea unei amenzi de pînă la
10 unități convenționale) .

12. Apreciaţi realizarea prescripţiilor normelor administrativ-juridice

Realizarea normelor administrativ-juridice se manifestă prin implementarea în practică a
prescrierilor lor, asigurarea comportării cuvenite a participanților la raporturile de administrare.

Cele mai recunoscute și acceptate sînt următoarele variante de realizare a normelor

administrativ-juridice:
 executarea,
 aplicarea,
 utilizarea,
 respectarea.
Executarea constă în conformarea strictă a tuturor subiecților relațiilor de administrare a
prescrierilor juridice, regulilor obligatorii de comportare, restricțiilor și limitelor care se conțin în
normele administrativ-juridice.
Aplicarea constă în elaborarea și adoptarea (emiterea), de către subiecții administrației publice
(organele puterii executive și persoanele de răspundere a lor), fie a actelor administrative cu caracter
normativ care prevăd mecanismul de realizare a prescrierii juridice respective, fie a actelor
administrative cu caracter individual, care determină aplicarea normei administrativ-juridice în
situația concretă.
Utilizarea se manifestă prin aplicarea de către organul executiv al administrației publice
(persoanelor cu funcții de răspundere) a unei variante alternative a activității executive prevăzute de
norma administrativ-juridică.
Respectarea presupune abținerea subiectului dreptului administrativ de a să- vîrși acțiuni interzise.
Respectarea se distinge de utilizare prin comportamentul pasiv al subiectului raportului de
administrare.

13. Apreciaţi raportul administrativ-juridic şi structura lui.

Raporturi juridice înțelegem relațiile sociale ce se află sub incidența normelor juridice
Premisele apariției unui raport juridic sînt existența normei juridice și a faptului juridic, precum și a
subiecților raportului. între subiecte se stabilește o relație socială reglementată juridic.
Raporturile de drept administrativ reprezintă relațiile sociale care au fost reglementate, direct
sau indirect, adică prin intervenția unor fapte juridice, de către normele dreptului
administrative
Cu alte cuvinte, raporturile de drept administrativ sînt relațiile sociale ce se formează, în principal,
în legătură cu organizarea și exercitarea competenței organelor administrației publice, relațiile
sociale ce sînt supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ
Raporturile de drept administrativ apar, se modifică sau se sting în condițiile prevăzute de normele
dreptului administrativ.
Raporturile de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături esențiale .
în primul rînd, unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorității publice,
determinînd, în condițiile legii, la un anumit comportament din partea celuilalt subiect.
în al doilea rînd, este vorba de raporturi de putere, care apar în sfera relațiilor sociale,
reglementate de dreptul administrativ.
Prima trăsătură urmărește să individualizeze raporturile de drept administrativ față de raporturile de
drept civil, în care pot intra și autoritățile administrației publice, autoritățile publice sau structurile
nestatale, în timp ce prin cea de-a doua trăsătură se urmărește delimitarea raporturilor de drept
administrativ de celelalte raporturi de drept public
Structura raportului de drept administrativ.
Raportul de drept administrativ este format, ca orice raport juridic, din trei elemente:
 subiect,
 obiect
 conținut
Raportul de drept administrativ presupune existența a cel puțin două persoane, denumite subiecte. în
anumite raporturi, unul din subiecte este titular de drepturi, iar celălalt este titular de obligații, în
timp ce în alte categorii de raporturi de drept administrativ ambele subiecte pot fi titulare atît de
drepturi, cît și de obligații. Subiectul titular de drepturi se numește subiect activ, iar subiectul
titular de obligații se numește subiect pasiv
Deoarece activitatea de administrare este realizată, în principal, de autoritățile administrației publice și, în
subsidiar, de autoritățile publice, cel puțin unul din subiecte la raporturile de drept administrativ este
învestit cu prerogative de putere publică.

Obiectul raportului juridic este definit, de regulă, ca reprezentînd o anumită acțiune sau conduită asupra
căreia sînt îndreptate drepturile și obligațiile părților. Obiectul raportului de drept administrativ îl constituie
acele acțiuni sau inacțiuni ori fapte materiale care se realizează în sfera administrației publice, fiind prin
natura lor foarte numeroase și diverse. Important este ca această normă juridică să se refere la apariția,
modificarea sau stingerea unor drepturi și obligații din sfera administrației publice.
Conținutul raportului de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor și obligațiilor ce le revin
subiectelor. Fiecare autoritate a administrației publice execută anumite atribuții stabilite prin lege,
totalitatea lor formînd competența.

14. Descrieţi capacitatea administrativ-juridică şi capacitatea administrativă de exerciţiu ale

cetăţenilor Republicii Moldova
Capacitatea administrativ-juridică este determinată prin normele dreptului administrativ și se divizează în
capacitate de fololință și de a acționa este elementul structural de bază al statutului administrativ-juridic al
subiectului dreptului administrative
în dreptul administrativ termenul „capacitatea administrativă de folosință" este lipsit de reglementare
juridică și analizat în scopul elucidării naturii juridice și conținutului de bază a statutului juridic al părților
raporturilor de drept administrativ.
Capacitatea administrativă de folosință a subiectului îmbină drepturile și obligațiile lui juridice. Tradițional,
ea reprezintă posibilitatea persoanei concrete de a dispune de drepturi subiective și obligații. Capacitatea
administrativă de folosință este un gen al capacității de folosință, în general a subiectului de drept. Ultima
reprezintă posibilitatea subiectului de drept concret (cetățean, persoană cu funcție de răspundere,
persoană juridică etc.), stabilită prin lege și garantată de stat, de a intra în diverse raporturi juridice.
Capacitatea administrativă de folosință este posibilitatea de a dobîndi drepturi și de a executa obligații, de a
exercita activități și de a emite decizii, de a porni proceduri administrative și de a examina cauzele cu privire
la contravenții, de a suporta răspunderea în cazul neonorării normelor de drept, neres- pectării cerințelor
legal stabilite. Așadar, capacitatea administrativă de folosință servește drept premisă de apariție a
raporturilor reale, condiție prealabilă de dobîndire de fiecare parte a raportului juridic a drepturilor și
obligațiilor concrete. Realizarea de către subiectul dreptului administrativ a drepturilor și obligațiilor este
asigurată prin apariția faptelor juridice generatoare de raporturi juridice.
Capacitatea juridică a subiectului de drept creează posibilitatea de a-1 atrage la răspundere juridică, inclusiv
celei administrative sau contravenționale. Raporturile juridice apar atunci cînd subiecții (părțile) acestor
raporturi dispun de capacitatea administrativă de folosință, adică posedă volumul necesar de drepturi și
obligații care constituie temeiul intrării lor în raporturi juridice. Fiecare parte a raportului administrativ-
juridic, fiind înzestrată prin lege cu drepturi și obligații concrete, poate avea calitatea de subiect al dreptului
administrativ
Deci capacitatea administrativă de folosință este posibilitatea potențială a subiectului de a profita de
drepturile și libertățile stabilite pentru el, însă încă nu presupune posibilitatea lui de a realiza competența și
împuternicirile ce îi revin de a suporta răspundere.
Capacitatea administrativă de a acționa. Subiecții dreptului administrativ, pe lîngă capacitatea
administrativ-juridică de folosință, trebuie să dispună și de capacitatea de a acționa, adică să dispună de
posibilitatea de a realiza drepturile și obligațiile ce le revin în domeniul administrării publice.
Capacitatea administrativ-juridică de a acționa presupune aptitudinea persoanei fizice sau a
reprezentantului administrației de stat de a conștientiza și a aprecia la justa sa valoare propriile acțiuni, care
au consecințe juridice, de a garanta legitimitatea lor. Capacitatea administrativ-juridică de a acționa se
manifestă prin aptitudinea persoanei
— a realiza de sine stătător drepturile ce îi revin;
— a executa competența stabilită prin norme juridice, a emite acte juridice de administrare;
— a aplica măsuri de constrîngere administrativă;
— a recunoaște, a garanta și a proteja drepturile și libertățile cetățenilor;
— a suporta consecințele răspunderii juridice pentru daunele cauzate cetățenilor, organului statal sau
persoanei juridice;
— a duce răspundere administrativ-disciplinară sau contravențională, în cazul comiterii cu vinovăție a unei
abateri administrative, disciplinare sau contravenționale
însăși legislația administrativă fixează faptul existenței capacității administrative juridice de acțiune și
volumul ei în funcție de diverse criterii:
 — vîrstă (răspunderea contravențională a persoanei fizice la atingerea vîrstei de 18 ani53 și numai pentru
unele contravenții — 16 ani (Codul contravențional al RM
— starea de serviciu (puterea de stat autoritară poate fi realizată doar de organele împuternicite prin lege);
— regimul juridic de exercitare a drepturilor și executare a obligațiilor (de exemplu, în condițiile regimului
de stare excepțională unele drepturi ale cetățenilor pot fi limitate);
— rezultatul efectuării unor proceduri administrative (de exemplu, unele organizații, ca subiecți ai dreptului
administrativ, obțin posibilitatea reală de a desfășura unele activități numai după înregistrarea juridică a
statutelor lor sau după obținerea licenței pentru a desfășura activitatea concretă).
Deci îmbinarea capacității de folosință cu cea de a acționa constituie capacitatea administrativ-juridică ca
element constitutiv a statutidui administrativ-juridic al subiecților dreptului administrativ.
Statutul administrativ-juridic al individului este determinat, în primul rînd, de personalitatea juridică civilă
care constă din capacitatea de folosință (administrativ- juridică) și capacitatea de exercițiu (de acțiune)
Capacitatea de folosință este posibilitatea individului, recunoscută prin lege, de a obține capacitatea de
subiect al dreptului administrativ, posibilitatea de a avea drepturi și obligații cu caracter administrativ-
juridic. Drepturile și obligațiile de bază ale omului îi aparțin din momentul nașterii, însă o parte din ele, în
special din sfera administrării publice, individul le obține ceva mai tîrziu.
Capacitatea de folosință în unele situații depinde de vîrstă, de starea sănătății, de studii, de alte
circumstanțe
Capacitatea de folosință a omului nu poate fi înstrăinată sau strămutată, volumul și conținutul ei se
determină și se modifică numai prin normele dreptului administrativ.
Capacitatea de exercițiu (de a acționa) este aptitudinea persoanei de a realiza drepturile și de a executa (a
asuma) obligațiile stipulate în normele dreptului administrativ, prin propriile acțiuni și de a purta răspundere
în conformitate cu prevederile acestor norme.
Potrivit Constituției Republicii Moldova, persoana poate de sine stătător să-și realizeze drepturile și
îndatoririle în volum deplin începînd cu vîrsta de 18 ani, însă sînt și excepții de la regula generală. Unele din
ele ce țin de sfera administrativ-juridică și de la o vîrstă mai mică. De exemplu, cu mult mai înainte de
atingerea vîrstei de 18 ani, persoana poate să-și realizeze dreptul său la învățătură, răspunderea
contravențională pentru comiterea unor contravenții are loc începînd cu vîrsta de la 16 ani54. Unele
drepturi pot fi obținute și după atingerea vîrstei de 18 ani (de exemplu, dreptul de a candida la funcția de
Președinte al Republicii Moldova). Drept temei de limitare a capacității de exercițiu (de a acționa) a
persoanei servesc criteriile stabilite atît prin normele generale ce țin de drepturile și libertățile omului
(prevederile constituționale, potrivit cărora persoana, recunoscută de instanța de judecată ca fiind
incapabilă, nu dispune de dreptul la alegere și de a fi ales), cît și prin normele speciale ce reglementează
relațiile administrativ-juridice concrete (de exemplu, persoana care a atins vîrsta de pensionare nu poate
candida la ocuparea funcției publice55). în baza capacității de folosință persoanle, care dispun de
capacitatea administrativă de a acționa, realizează drepturile și îndatoririle subiective, intrînd în raporturi
administrativjuridice concrete. în cazurile stabilite de lege, drepturile subiective sînt realizate de către
persoana respectivă prin intermediul reprezentanților săi legali.
15.Descrieţi statutul administrativ-juridic al cetăţenilor Republicii Moldova
Statutul administrativ-juridic al cetățenilor Republicii Moldova este determinat de Constituția Republicii
Moldova, Legea cetățeniei Republicii Moldova și alte acte normative, După cum s-a menționat deja în
paragraful precedent, statutul administrativ- juridic este parte componentă a statutului juridic al persoanei.
Printre drepturile de bază ale cetățenilor RM, care sînt parte componentă a statutului administrativ-juridic
1. Libertatea individuală și siguranța persoanei. Libertatea individuală și siguranța persoanei sînt
inviolabile. Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sînt premise numai în cazurile și
cu procedura prevăzută de lege. Reținerea nu poate depăși 72 de ore.
Celui reținut i se aduc de îndată la cunoștință motivele reținerii în cel mai scurt termen; motivele
reținerii se aduc la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. Eliberarea celui
 reținut este obligatorie dacă motivele reținerii au dispărut . Temeiul reținerii, ca măsură de asigurare a
procedurii contravenționale, este expres stipulat în legea contravențională
2. Dreptul la libera circulație. Dreptul la libera circulație în țară este garantat. Oricărui cetățean al
Republicii Moldova îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate
din țară, de a ieși, de a emigra și de a reveni în țară
3. Inviolabilitatea domiciliului.
Domiciliul și reședința sînt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliul sau în reședința
unei persoane fără consimțămîntul acesteia. De la aceste prevederi constituționale se poate deroga prin
lege în următoarele situații: a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărîri judecătorești;
b) pentru înlăturarea unei primejdii care amenință viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c)
pentru prevenirea răspîndirii unei epidemii. Perchezițiile și cercetările la fața locului pot fi ordonate și
efectuate numai în condițiile legii. Perchezițiile în timpul nopții sînt interzise, în afară de cazul unui delict
flagrant .
4. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos. Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios,
din punct de vedere ecologic, pentru viață și sănătate, precum și la produse alimentare și obiecte de uz
casnic inofensive. Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber și la răspîndirea informațiilor veridice
privitoare la starea mediului natural, la condițiile de viață și de muncă, la calitatea produselor alimentare și
a obiectelor de uz casnic. Tăinuirea sau falsificarea informațiilor despre factorii ce sînt în detrimentul
sănătății oamenilor se interzice prin lege. Persoanele fizice sau juridice răspund pentru daunele pricinuite
sănătății și avutului unei persoane, ca urmare a unor contravenții ecologice .
5. Dreptul de a vota și dreptul de a fi ales. Potrivit Constituției Republicii Moldova, voința poporului
constituie baza puterii de stat. Această voință se exprimă prin alegeri libere, care au loc, periodic, prin
sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Cetățenii Republicii Moldova au drept de vot de la
vîrsta de 18 ani, împliniți pînă în ziua alegerilor inclusiv, excepție făcînd cei puși sub interdicție, în modul
stabilit de lege. Dreptul de a fi aleși le este garantat cetățenilor Republicii Moldova cu drept de vot, în
condițiile legii .
6. Dreptul la administrare. Cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor
publice nemijlocit, precum și prin reprezentanții lor. Oricărui cetățean i se asigură, potrivit legii, accesul la o
funcție publică .
7. Libertatea partidelor și a altor organizații social-politice. Cetățenii se pot asocia liber în partide și în alte
organizații social-politice. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor și, în
condițiile legii, participă la alegeri. Partidele și alte organizații social-politice sînt egale în fața legii. Statul
asigură respectarea drepturilor și intereselor legitime ale partidelor și ale altor organizații social-politice.
Partidele și alte organizații social-politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranității și independenței, a integrității teritoriale
a Republicii Moldova sînt neconstituționale
Cetățenii Republicii Moldova, dispunînd de drepturi, trebuie să-și onoreze îndatoririle fundamentale:
— să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și
libertățile altora;
— cetățenii, cărora le sînt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu
credință a obligațiilor ce le revin și, în cazurile prevăzute de lege, depun jurămîntul cerut de ea66;
— apărarea Patriei este un drept și o datorie sfîntă a fiecărui cetățean67;
— cetățenii au obligația să contribuie prin impozite și prin taxe la cheltuielile publice68;
— protecția mediului înconjurător, conservarea și ocrotirea monumentelor istorice și culturale constituie o
obligație a fiecărui cetățean
Regulile asupra cetățeniei Republicii Moldova se întemeiază pe următoarele principii:

a) dreptul fiecărei persoane la o cetățenie;

b) nedescriminarea cetățenilor, indiferent de temeiurile dobîndirii cetățeniei;

c) inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetățenia ei și de dreptul de a-și schimba cetățenia;

d) evitarea apatridiei;

e) neproducerea de efecte, prin schimbarea cetățeniei unuia dintre soți, asupra cetățeniei celuilalt soț sau
asupra cetățeniei copilului, dacă nu există o cerere scrisă în acest sens a părinților

Dobîndirea cetățeniei Republicii Moldova. Cetățenia Republicii Moldova se dobîndește în baza următoarelor
temeiuri:

1) naștere;

2) recunoaștere

3) înfiere;

4) redobîndire;

5) naturalizare

1. Dobîndirea cetățeniei prin naștere. Se consideră cetățean al Republicii Moldova copilul: — născut din
părinți, ambii sau unul dintre care, la momentul nașterii copilului, este cetățean al Republicii Moldova; —
născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinți apatrizi; — născut pe teritoriul Republicii Moldova din
părinți care au cetățenia unui alt stat sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetățean străin. Copilul
găsit pe teritoriul Republicii Moldova este considerat cetățean al ei, atît timp cît nu este dovedit contrariul,
pînă la atingerea vîrstei de 18 ani

2. Dobîndirea cetățeniei prin recunoaștere. Sînt recunoscute ca cetățeni ai Republicii Moldova persoanele
care au dobîndit și au păstrat această cetățenie potrivit legislației anterioare, precum și persoanele care au
dobîndit cetățenia conform legislației în vigoare. Sînt recunoscute ca cetățeni ai Republicii Moldova
persoanele care și-au exprimat dorința de a deveni cetățeni ai Republicii Moldova, și anume: — persoanele
născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele unul dintre ai căror părinți sau bunei s-a născut pe
teritoriul numit; — persoanele care pînă la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul Bucovinei, în
ținutul Herța și în RASSM74, urmașii lor; — persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii
Moldova înce- pînd cu 28 iunie 1940, precum și urmașii lor; — persoanele care la data de 23 iunie 1990
locuiau legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova și care continuă să locuiască în present

3. Dobîndirea cetățeniei prin înfiere. Copilul apatrid dobîndește automat cetățenia Republicii Moldova prin
înfiere dacă înfietorii (înfietorul) sînt cetățeni ai Republicii Moldova. Asupra cetățeniei copilului apatrid înfiat
de soți unul dintre care este cetățean al Republicii Moldova, iar celălalt cetățean străin hotărăsc, de comun
acord, înfietorii. în cazul în care înfietorii nu cad de comun acord, asupra apartenenței copilului la Republica
Moldova va decide instanța de judecată, ținînd cont de interesele acestuia. în cazul copilului care a împlinit
vîrsta de 14 ani, se cere consimțămîntul lui, autentificat de notar. Copilul cetățean străin înfiat de soți, ambii
sau numai unul dintre ei fiind cetățean al Republicii Moldova sau unul fiind cetățean al Republicii Moldova,
iar celălalt cetățean străin sau apatrid poate deveni cetățean al Republicii Moldova dacă renunță la
cetățenia statului străin, cu excepția cazurilor prevăzute de acordurile internaționale la care Republica
Moldova este parte
4. Redobîndirea cetățeniei. Persoana care a avut anterior cetățenia Republicii Moldova o poate redobîndi la
cerere, păstrîndu-și, la dorință, cetățenia străină, în modul stabilit de lege. Persoana, căreia i s-a retras
cetățenia Republicii Moldova, în conformitate cu art. 23 lit. c) din Legea cetățeniei, nu o mai poate
redobîndi, iar în restul cazurilor stipulate de același articol o poate redobîndi numai în condițiile naturalizării
și numai după 5 ani de domiciliu legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova din momentul retragerii
cetățeniei

5.Condițiile naturalizării. Cetățenia Republicii Moldova se poate acorda la cerere persoanei care a împlinit
vîrsta de 18 ani și care: — deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază legal și obișnuit aici cel puțin în
ultimii 10 ani sau este căsătorită cu un cetățean al Republicii Moldova de cel puțin 3 ani, sau domiciliază
legal și obișnuit aici în ultimii 3 ani la părinți sau copii (inclusiv înfietori și înfiați) cetățeni ai Republicii
Moldova; sau — domiciliază legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani înaintea împlinirii
vîrstei de 18 ani; sau — este apatrid sau recunoscută ca fiind refugiată, conform prevederilor legii naționale,
și domiciliază legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puțin de 8 ani; precum și — cunoaște
și respectă prevederile Constituției; și — cunoaște limba de stat în măsură suficientă pentru viața socială; și
— are surse legale de existență; și — pierde sau renunță la cetățenia unui alt stat, dacă o are, cu excepția
cazurilor cînd pierderea sau renunțarea nu este posibilă sau nu poate fi rezonabil cerută77 . Cunoașterea
prevederilor Constituției și a limbii de stat de către solicitantul cetățeniei Republicii Moldova este verificată
în modul stabilit de Guvern.

Pierderea cetățeniei Republicii Moldova. Cetățenia Republicii Moldova se pierde potrivit următoarelor
temeiuri:

1) prin renunțare;

2) prin retragere;

3) în temeiul acordurilor internaționale la care Republica Moldova este parte

Renunțarea la cetățenia Republicii Moldova se aprobă persoanei care a împlinit vîrsta de 18 ani, cu condiția
prezentării adeverinței privind deținerea sau dobîndirea cetățeniei unui alt stat ori garanției dobîndirii
cetățeniei unui alt stat. Dacă persoana căreia i s-a aprobat renunțarea la cetățenia Republicii Moldova, în
pofida garanției nu va dobîndi cetățenia unui alt stat, adică va deveni apatridă, partea din decretul
Președintelui Republicii Moldova privind aprobarea renunțării la cetățenia Republicii Moldova referitoare la
această persoană se va abroga în modul stabilit de lege

Retragerea cetățeniei. Cetățenia Republicii Moldova poate fi retrasă printr-un decret al Președintelui
Republicii Moldova persoanei care: — a dobîndit cetățenia Republicii Moldova în mod fraudulos, prin
informație falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent; — s-a înrolat benevol în forțe armate străine; — a
săvîrșit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esențiale statului. Retragerea cetățeniei
Republicii Moldova persoanei nu produce niciun efect asupra cetățeniei soțului și copiilor ei.

16. Evaluaţi specificul statutului administrativ-juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor

Legea nr. 275 din 10.11.1994 cu privire la statutul juridic al cetățenilor străini și al apatrizilor în Republica
Moldova8
se consideră cetățean străin persoana care nu are cetățenia Republicii Moldova, dar are dovada
apartenenței sale la un alt stat. Apatrid este persoana care nu este considerată cetățean al niciunui stat,
conform legislației acestora. Cetățenii străini și apatrizii sînt obligați să respecte Constituția Republicii
Moldova și alte legi ale ei.

Statutul juridic al lor este stabilit de legislația în vigoare și de acordurile internaționale la care Republica
Moldova este parte

Cetățenii străini și apatrizii au aceleași drepturi, libertăți și îndatoriri ca și cetățenii Republicii Moldova, cu
excepțiile stabilite de lege. Aceste persoane beneficiază de drepturi și libertăți fără a leza interesele statului,
drepturile și interesele legitime ale cetățenilor Republicii Moldova și ale altor persoane. Cetățenii străini și
apatrizii sînt egali în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială.

Cetățenii străini și apatrizii pot fi divizați în trei categorii:

— cei care temporar se află pe teritoriul Republicii Moldova;

— cei care domiciliază temporar pe teritoriul Republicii Moldova;

— cei care permanent domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova.

Această divizare influențează conținutul statutului administrativ-juridic al lor și, în primul rînd, volumul și
caracterul drepturilor în domeniul administrării publice, care esențial diferă de volumul și caracterul
drepturilor în domeniul administrării publice a cetățenilor Republicii Moldova.

Drepturile cetățenilor străini și ale apatrizilor. Cetățenii străini și apatrizii domiciliați în Republica Moldova
au dreptul:

— la domiciliere în Republica Moldova în baza actelor de identitate valabile;

— la muncă și la protecția ei, în conformitate cu legislația în vigoare; — la odihnă și la ocrotirea sănătății pe

baze generale ca și cetățenii Republicii Moldova;

— să primească indemnizații, pensii și alte tipuri de asigurări sociale, în conformitate cu legislația în vigoare;
— la locuință ca și cetățenii Republicii Moldova;

— de a dispune de casă și de alte bunuri în proprietate privată, de a moșteni sau de a testa bunuri, de a
beneficia de dreptul de autor al unei opere literare artistice și științifice al unei descoperiri, invenții, precum
și alte drepturi personale nepatrimoniale;

— la învățătură ca și cetățenii Republicii Moldova. Cetățenii străini și apatrizii admiși la studii în instituții de
învățămînt au drepturi și îndatoriri, în conformitate cu legislația în vigoare și cu regulile stabilite de aceste
instituții;

— să intre pe baze generale ca și cetățenii Republicii Moldova în diverse societăți culturale, științifice,
sportive, în organizații cooperatiste, asociații de producție, dacă statutele acestora nu stabilesc altfel;

— la garantarea libertății conștiinței, opiniei și exprimării în conformitate cu legislația in vigoare

Cetățenii străini și apatrizii de toate categoriile au dreptul

— de a se căsători și desface căsătoria cu cetățenii Republicii Moldova, cu alte persoane, în conformitate cu

legislația în vigoare. Ei se bucură de drepturi și au îndatoriri în relațiile de familie ca și cetățenii Republicii
Moldova;

— de a circula pe teritoriul Republicii Moldova și de a-și stabili domiciliul în modul stabilit de legislația în
vigoare;

— la garantarea inviolabilității persoanei sale a locuinței, în conformitate cu legislația în vigoare. Ei au

dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente, altor autorități publice
împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele lor legitime;

— să adreseze cereri către avocatul parlamentar în cazurile de încălcări în Republica Moldova a drepturilor
și intereselor lor legitime

Îndatoririle cetățenilor străini și apatrizilor și unele limitări în exercitarea drepturilor. în conformitate cu

prevederile Constituției Republicii Moldova (art. 17), Legii cetățeniei și Legii cu privire la statutul juridic al
cetățenilor străini și al apatrizilor, ei:

— nu pot fi desemnați în funcții sau antrenați în activități pentru care, în conformitate cu legislația în
vigoare, se cere cetățenia Republicii Moldova;

— sînt obligați să fie supuși examenului medical în scopul depistării virusului imunodeficitar uman (HIV) și a
maladiei SIDA;

— sînt supuși la impozite, taxe și alte plăți pe baze generale ca și cetățenii Republicii Moldova, dacă
acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte nu stabilesc altfel;

— nu beneficiază de dreptul de a alege și de a fi ales în organele legislative, executive și în alte organe

eligibile, și nici de a participa la sufragiu universal;

— nu pot fi membri de partide și ale altor organizații social-politice;

— cetățenii străini și apatrizii nu pot satisface serviciul militar în cadrul forțelor armate ale Republicii
Moldova

Una din particularitățile statutului administrativ-juridic al cetățenilor străini și apatrizilor constă în faptul că
ei sînt considerați ca subiecți speciali ai contravenției și răspunderii contravenționale. Pentru această
categorie de subiecți ai răspunderii contravenționale este introdusă în Codul contravențional o sancțiune
specifică — expulzarea

Expulzarea este o măsură de îndepărtare silită de pe teritoriul Republicii Moldova a cetățenilor străini și a
apatrizilor care au încălcat regulile de ședere. Ea are drept scop încălcarea unei stări de pericol și prevenirea
săvîrșirii de către aceste persoane a unor fapte socialmente periculoase

17. Apreciaţi garanţiile drepturilor cetăţenilor în sfera realizării puterii executive

Garantarea drepturilor și intereselor legale, a îndatoririlor presupune condițiile și mijloacele prin care se
asigură protecția lor faptică și siguranța pazei.
Mecanismul acestor garanții reprezintă o componentă de acțiuni juridice ale organelor statale competente
privind:

— onorarea (executarea) obligațiunilor juridice cu privire la asigurarea realizării de către cetățeni a

drepturilor și libertăților lor constituționale;

— crearea condițiilor necesare pentru realizarea lor;

— supravegherea permanentă și neîntreruptă și controlul procesului de realizare a drepturilor și libertăților;

— aplicarea măsurilor de constrîngere în cazul atentării ilicite la drepturile și libertățile constituționale ale
cetățenilor

Constituția Republicii Moldova, alte acte legislative pun în sarcina tuturor organelor puterii statale
asigurarea executării reale de către cetățeni a drepturilor și libertăților sale. Exercitarea acestor sarcini de
către organele puterii executive și constituie conținutul garantării administrativjuridice. Aceste garanții pot
avea un caracter deosebit, fapt care ne permite să divizăm două direcții de bază prin care ele se manifestă
în procesul administrării publice: garanțiile administrativ-juridice de realizare a drepturilor și libertăților
cetățenilor; garanțiile administrativ-juridice de protecție a drepturilor și libertăților cetățenilor

Garanțiile administrativ-juridice de realizare a drepturilor și libertăților cetățenilor. Aceasta presupune

îndatoririle juridice ale organelor executive (persoanelor cu funcții de răspundere a acestora) privind atît
realizarea de către cetățeni a drepturilor sale, cît și formarea condițiilor pentru această realizare. Pornind de
la prevederile constituționale, suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o
exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, prin formele stabilite de Constituție (art. 2), iar
Președintele statului este garantul acestei suveranități (art. 77 alin. (2)), putem constata faptul că conținutul
mecanismului de realizare a drepturilor și libertăților se regăsește în diverse acte legislative, administrative
și judecătorești.

Administrației publice, activează în conformitate cu principiile de bază unul dintre care este asigurarea
drepturilor și libertăților cetățenilor. Pentru realizarea acestui principiu Guvernul desfășoară următoarele
activități: — promovează o politică de stat unitară în vederea asigurării pentru populația republicii a unui
nivel de trai care nu ar fi mai scăzut decît nivelul minimal de trai stabilit oficial și care ar corespunde
nivelului dezvoltării economice a Republicii Moldova; — realizează politica de stat în domeniul reglementării
proceselor migraționiste, promovează și perfecționează un program integral în domeniul demografiei; — ia
măsuri în ceea ce privește creșterea numărului de locuri de muncă, crearea condițiilor pentru ridicarea
nivelului de trai, a unor condiții normale de muncă și odihnă, asistența socială; — asigură condiții social-
economice, creează o bază tehnico-materială și fonduri speciale pentru dezvoltarea învățămîntului public,
tineretului, culturii, ocrotirii sănătății, protecției mediului ambiant; — elaborează direcțiile strategice de
dezvoltare a urbanismului, a gospodăriei comunale și de locuințe; — ia măsuri în vederea asigurării
populației cu produse alimentare, mărfuri industriale, medicamente, servicii, promovează politica statului în
domeniul standardizării, metrologiei, acreditării și certificării produselor.
Mecanismul administrativ-juridic de garantare prezintă un ansamblu de activități cu caracter juridic cum ar
fi:

— adresarea cetățenilor la organul executiv (persoana cu funcție de răspundere) în ceea ce privește

realizarea dreptului ce îi revine în mod legal;

— examinarea de către organul competent (persoana cu funcție de răspundere) a adresării cetățeanului în

scopul verificării legalității și temeiniciei adresării;

— emiterea deciziei privind obiectul adresării;

— executarea deciziei emise.

Important este că organul executiv (persoana cu funcție de răspundere) este obligat, din punct de vedere
juridic, să admită adresarea cetățeanului, să emită decizia respectivă cu caracter de voință juridică
unilaterală și să realizeze decizia emisă. Această obligație a organului executiv reiese atît din prevederile
legale, cît și din obligațiile față de cetățean ca parte a raportului administrativ-juridic

18. Enumeraţi metodele administrativ-juridice de protecţie a drepturilor cetăţenilor

Protecția administrativ-juridică a drepturilor și libertăților cetățeanului prezintă un ansamblu de diverse

activități ale organelor administrației publice stabilite prin acte legislative și cele subordonate legii privind:
— supravegherea procesului realizării drepturilor și libertăților;

— protecția nemijlocită a drepturilor și libertăților cetățenilor;

-aplicarea măsurilor de constrîngere administrativă față de persoanele care cu vinovăție au atentat la

drepturile și libertățile cetățeanului

Funcția de supraveghere a organului executiv își găsește exprimarea practică în efectuarea controlului
procedurii de realizare a drepturilor cetățenilor în cadrul organelor, instituțiilor, organizațiilor etc.
subordonate lor.

Cu competență de supraveghere în sfera realizării și protecției drepturilor și libertăților omului sînt dotate
toate organele executive atît de competență generală, cît și de competență ramurală și interramurală.

în acest scop, în sistemul organelor administrației publice se formează și organe specializate de

supraveghere, care supraveghează executarea unor reguli gene- ralobligatorii, cum ar fi, de exemplu,
regulile: sanitar-igienice, securității antiincen- diare, securității circulației rutiere etc.

Protecția nemijlocită a drepturilor și libertăților cetățenilor de către organele executive presupune

realizarea practică de către aceste organe a unui întreg complex de activități juridico-autoritare, cum ar fi:
— suspendarea executării actului juridic prin care au fost deja lezate sau pot fi lezate drepturile și libertățile
subiective. De exemplu: Președintele Republicii Moldova poate să suspende acțiunea unei hotărîri a
Guvernului, iar Guvernul, la rîndul său, poate suspenda acțiunea actului administrativ emis de către
organele administrației publice centrale de ramură sau chiar de a abroga un asemenea act. Oficiile
teritoriale ale Guvernului pot să atace în instanța de contencios administrativ actul emis de către organele
administrației publice locale ca fiind ilegal și care nu asigură protecția drepturilor omului sau prin care este
lezat un oarecare drept subiectiv etc.;
— suspendarea activității întreprinderii, organizației, altei unități de protecție, dacă starea lor tehnică sau
sanitar-epidemiologică amenință sănătatea sau viața cetățenilor;

— abrogarea actelor de administrare care vin în contradicție cu legislația în vigoare și care afectează
drepturile și libertățile omului. în asemenea modalitate este garantată protecția statală a drepturilor și
libertăților omului de către organele puterii executive. De menționat faptul că înșiși cetățenilor li se asigură
posibilitatea de a-și proteja drepturile sale. Ei nu dispun de pîrghiile de care dispun organele statale: de a
suspenda executarea actului administrativ, de a-1 abroga, de a aplica constrîngerea administrativă etc., însă,
prin depunerea contestației respective, ei impun organele executive să acționeze în modul stabilit prin lege.
în asemenea situație raportul administrativ-juridic concret dintre cetățean și organul executiv sau
reprezentantul oficial al acestuia apare anume din inițiativa cetățeanului.

Aplicarea măsurilor de convingere și constrîngere administrativă față de persoanele care cu vinovăție au

atentat la drepturile și libertățile cetățeanului este o metodă administrativ-juridică de bază de protecție a
drepturilor și libertăților cetățeanului. în procesul administrării publice, inclusiv în sfera asigurării și
protecției drepturilor omului, cu predilecție este folosită în calitate de instrument de influență a
administratorului (subiectul administrării) asupra conștiinței celui administrat (obiectul administrării)
metoda convingerii.

Această metodă poate și trebuie să fie aplicată față de individul concret atît timp cît se află în raport juridic
de conformare față de prevederile legale atît timp cît își realizează drepturile și libertățile altor persoane.
Din momentul în care, prin comportamentul ilicit și culpabil, el a atentat la valorile sociale ce aparțin și altor
persoane, față de el poate și trebuie să fie aplicate măsurile de constrîngere administrativă, include
răspunderii juridice caracteristice pentru ramura dreptului administrativ. Dacă atentatul la drepturile și
libertățile altei persoane, a funcționarului public a avut loc prin săvîrșirea unei abateri disciplinare, atunci
față de autorul atentatului poate fi aplicată răspunderea administrativ-disciplinară. în cazul în care atentatul
s-a manifestat prin comiterea unei contravenții, poate fi aplicată răspunderea contravențională

19. Apreciaţi dreptul cetăţenilor la petiţionare.

Dreptul cetățenilor la petiționare declarat de Constituția Republicii Moldova (art. 52) este detalizat și
concretizat prin Legea cu privire la petiționare95, Legea contenciosului administrativ96 este o formă reală și
efectivă de participare a cetățenilor în administrarea chestiunilor statului.
Legea cu privire la petiționare determină modalitatea de examinare a petițiilor cetățenilor, adresate
organelor de stat, întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor (denumite în continuare organe), în scopul
asigurării protecției drepturilor și intereselor lor legitime.
 Prin petiție, în sensul prezentei legi, se înțelege orice cerere, reclamație, propunere, sesizare,
adresată organelor de resort ,inclusiv cererea prealabilă prin care se contestă un act administrativ
sau nesoluționarea în termenul stabilit de lege a unei cereri.
în funcție de conținutul petiției și scopul urmărit de către petiționar, ele pot fi divizate în: cereri, plîngeri,
propuneri și comunicări. Toate acestea sînt adresate organelor de resort, inclusiv cererea prealabilă prin
care se contestă un act administrativ sau nesoluționarea în termenul staoilit de lege a unei cereri.
Depunerea cererii are drept scop soluționarea unui drept subiectiv al cetățeanului
Plîngerea, de regulă, se depune atunci cînd petiționarul nu este satisfăcut de modul și de rezultatul
soluționării cererii. Soluționarea plîngerii nu poate fi poruncită (încredințată) organului (persoanei cu funcție
de răspundere) ale cărei acțiuni sînt contestate. La emiterea deciziei privind soluționarea plîngerii, de rînd
cu satisfacerea dreptului solicitat de petiționar, trebuie să fie luate sau nu măsuri față de executorul cererii
anterioare, ale cărei acțiuni sînt contestate.
Atît cererea, cît și plîngerea servesc drept instrumentar pentru realizarea drepturilor și libertăților omului
în ceea ce privește propunerile și comunicările, ele sînt utilizate în scopul onorării de către cetățeni a
îndatoririlor constituționale, în mod deosebit, în procesul de administrare în sfera asigurării ordinii publice
sau securității publice.
Prin intermediul propunerilor, cetățeanul poate să participe activ în procesul de administrare (propunerile
privind modificarea structurii de administrare, de desfășurare a diverselor concursuri pentru ocuparea
funcțiilor în diverse organe, de modificare a procedurii de desfășurare a alegerilor etc.).
Prin intermediul comunicărilor, cetățenii, deseori, asigură diverse organe, în special cele de ocrotire a
normelor de drept, cu informație care are o importanță deosebită în asigurarea ordinii publice și securității
publice (comunicările privind locul aflării infractorului anunțat în căutare, comiterea infracțiunilor grave,
producerea incendiilor sau accidentelor rutiere cu consecințe grave etc.).
Petiția se depune în scris sau în formă electronică în limba de stat sau într-o altă limbă, în conformitate cu
Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.
Petiția în formă electronică trebuie să corespundă cerințelor față de documentul electronic, inclusiv
aplicarea semnăturii digitale, în conformitate cu legislația în vigoare.
Petițiile adresate a doua oară, care nu conțin argumente sau informații noi, nu se reexaminează, fapt despre
care este informat în scris sau în formă electronică petiționarul. Petițiile ce țin de problemele securității
naționale, de drepturile și interesele legitime ale unor grupuri largi de cetățeni, ori care conțin propuneri
privind modificarea legislației, deciziilor organelor de stat, se adresează Președintelui Republicii Moldova,
Parlamentului și Guvernului.
Petițiile în care este atacat un act, o decizie, o acțiune ori inacțiune a unui organ administrativ sau unei
persoane oficiale, care au lezat drepturile și interesele legitime ale petiționarilor, se adresează organului
ierarhic superior de primă instanță. Petițiile în care sînt atacate deciziile organizațiilor care nu au organele
lor superioare, precum și deciziile executivelor raionale, primăriilor orașelor de subordonare republicană, se
adresează instanței de contencios administrative
Petițiile trebuie să fie semnate de autor, indicîndu-se numele, prenumele și domiciliul. Petițiile în formă
electronică conțin informații privind numele, prenumele, domiciliul și adresa electronică a petiționarului.
Petițiile ce nu întrunesc condițiile indicate anterior se consideră anonime si nu se examinează. Fac excepție
de la această prevedere legală petițiile ce conțin informații referitoare la securitatea națională, cea
economică, ordinea publică și securitatea publică etc., care se remit spre utilizare organelor competente.
Drepturile și obligațiile părților la procedura de soluționare a petițiilor. Legea stabilește următoarele
drepturi ale petiționarului ca parte la procedură:
— să expună personal argumente organului sau persoanei oficiale care examinează petiția;
— să beneficieze de serviciile avocatului;
— să prezinte organului sau persoanei oficiale care efectuează examinarea materiale suplimentare ori să
solicite organului sau persoanei oficiale de a cere aceste materiale;
să ia cunoștință de materialele examinării;
— să primească răspuns în scris, oral sau în formă electronică despre rezultatele examinării;
— să ceară repararea pagubei în modul stabilit de legislație
Organul sau persoana oficială cărora le-au fost adresate petițile sînt obligate:
— să examineze petițiile, inclusiv cererile prealabile, în termenul stabilit de lege;
— să asigure restabilirea drepturilor lezate și recuperarea, în condițiile legii, a prejudiciului cauzat;
— să asigure executarea deciziilor adoptate în urma examinării petițiilor.
Organul emitent este în drept să respingă cererea prealabilă sau să o accepte și, după caz, să anuleze sau să
modifice actul administrativ. Organul ierarhic superior este în drept să respingă cererea prealabilă sau să o
accepte și să anuleze actul administrativ, în întregime sau în parte, să oblige organul ierarhic inferior să
repună în drepturi persoana respectivă ori, după caz, să anuleze actul administrativ emis cu acordul său. în
procesul examinării petiției nu se admite divulgarea informațiilor privind viața personală a petiționarului
contra voinței lui sau a altor informații, dacă acestea lezează drepturile și interesele lui legitime, precum și a
informațiilor ce constituie secrete de stat.
Fazele procedurii de soluționare a petițiilor și conținutul activității la fiecare din ele:
 depunerea petiției și înregistrarea ei în modul stabilit de lege;
 verificarea și controlul conținutului petiției;
 emiterea deciziei în baza rezultatelor controlului efectuat și aducerea la cunoștința petiționarului a
acestei decizii;
 executarea deciziei emise.
1.înregistrarea petiției, în modul stabilit de lege, și repartizarea ei pentru soluționare. Organul, care a primit
petiția, este obligat să o înregistreze în modul stabilit, să-i atribuie petiției număr de înregistrare și să se
indice data respectivă, care trebuie să corespundă datei intrării petiției. obligat în aceeași zi să repartizeze
petiția executorului concret pentru soluționarea ei și perfectarea proiectului de decizie
2. prin acumularea și administrarea probelor, se verifică faptele și circumstanțele indicate în petiție. Ea nu
este deloc simplă și este foarte importantă, deoarece solicită de la autorul activității desfășurate, la această
etapă, o responsabilitate sporită
Funcționarul, căruia îi este poruncită soluționarea petiției, în termen de pînă la trei zile , este obligat să
studieze minuțios conținutul petiției, caracterul solicitărilor din partea petiționarului și să emită una din
următoarele variante de decizie intermediară: — a expedia petiția după principiul competenței materiale; —
a expedia petiția după principiul competenței teritoriale; — a respinge petiția și de a renunța la pornirea
procedurii; — de a porni procedura și de a intra în competența soluționării petiției.
în ceea ce privește respingerea petiției și renunțarea la soluționarea ei, legislația prevede două temeiuri
juridice:
1) cînd ea este anonimă și nu conține informație ce ține de securitatea națională și securitatea economică a
statului;
2) cînd petiția este depusă, în mod repetat, și nu conține argumente și circumstanțe noi.
La emiterea primelor trei variante de decizie intermediară petiționarului, în mod obligatoriu, i se expediază
avizul respectiv
La emiterea ultimei variante de decizie intermediară, executorul purcede la verificarea conținutului petiției,
care trebuie să fie unul obiectiv și complex. Această fază, se finalizează cu prezentarea unui proiect de
decizie (încheiere, ordin, dispoziție) și proiectul răspunsului petiționarului
3.activitatea subiectului administrării privind emiterea deciziei și informarea petiționarului despre
rezultatele examinării petiției
Decizia trebuie să fie legală, optimă și bine argumentată, bazată pe rezultatele studierii ample a tuturor
faptelor și circumstanțelor indicate în petiție, inclusiv de către funcționarul care emite decizia, deoarece
decizia emisă obține forma juridică de act administrativ, care, ulterior, poate fi atacat în instanța de
contencios administrativ
4. cuprinde activitatea cu privire la executarea deciziei emise și se referă doar la acele cazuri cînd faptele
indicate în petiție au fost justificate, totalmente sau parțial, și cînd trebuie să aibă loc repunerea în drepturi
sau recuperarea prejudiciului cauzat prin acțiuni (inacțiuni) ilicite.
Termenele de soluționare a petiției. Legea cu privire la petiționare prevede, practic, patru termene:
1) pînă la 3 zile; prevăzut de lege pentru studierea prealabilă a petiției și emiterea deciziei intermediare de a
porni sau nu procedura de soluționare.
2) pînă la 15 zile de la data înregistrării petiției; poate servi drept dovadă de o inițiativă umană din partea
statului a combaterii birocratismului din partea funcționarilor publici.
3) 30-60 de zile; — 30 de zile, la momentul actual, este unul de bază folosit în practica de implementare a
prevederilor Constituției Republicii Moldova și a Legii cu privire la petiționare. Dacă executorul petiției nu se
încadrează în termenul de 30 de zile, atunci, la solicitarea argumentată a lui, conducătorul care a repartizat
petiția este în drept să-l prelungească, însă nu mai mult de 30 de zile, ori de cîte ori ar fi avut loc
prelungirea. Deci termenul maxim de soluționare a petiției poate fi de 60 de zile. în toate cazurile de
prelungire a termenului petiționarului trebuie să fie expediat avizul respectiv
4) 30 de zile este prevăzut în legea pentru soluționarea „cererii prealabile“105 , care anticipează procesul
de adresare în instanța de contencios administrativ cu „cererea de chemare în judecată“. Acest termen nu
poate fi prelungit.
20. Criticaţi noţiunea puterii executive
Puterea executivă (administrativă) este o parte componentă a puterii de stat. Puterea de stat, la rîndul său,
reprezintă o varietate a puterii sociale
Puterea executivă (administrativă) are un caracter universal în timp și spațiu, deoarece este realizată
oriunde și oricînd acolo unde activează colectivitățile umane. Anume ea organizează apărarea statului,
protecția securității statale și a celei publice, activitatea sectorului economic al statului, coordonarea
activității tuturor organelor nestatale etc. Puterea executivă a statului este realizată de către administrația
de stat și cea locală
în mod obișnuit, în doctrina occidentală, noțiunea de administrație de stat, în sens organic, este folosită, de
regulă, cu referire la șeful de stat, Guvern și ministere, alte structuri centrale de specialitate, precum și
ramificațiile acestora în teritoriu, iar noțiunea de administrație locală, tot în sens organic, desemnează
autoritățile locale autonome alese la nivelul autorităților administrativ-teritoriale existente
Administrația de stat și administrația locală compun administrația publică, putînd fi identificat, cel puțin în
plan teoretic, un sistem al organizării administrației publice, cu precizarea că, inclusiv la nivelul autorităților
administrației locale, sînt exercitate unele atribuții de natură statală, sub aspect material, functional
Relațiile dintre administrația locală și cea statală se bazează pe principiul subordonării, în care se află, de
exemplu, ministerele față de Guvern. însă, în urma unei analize minuțioase și ample, constatăm că acestui
sistem îi sînt specifice mai degrabă raporturile de colaborare, decît cele de subordonare.
21. Descrieţi noţiunea şi sistemul organelor puterii executive (administraţiei publice )
Organele puterii executive (organele administrației publice), în principiu, sînt parte componentă a
sistemului organelor puterii statale.
Organele puterii de stat reprezintă în sine un gen specific de organizare a oamenilor.
într-o primă accepțiune, cu caracter restrictiv, conceptul de organ al administrației publice este legat de
exercițiul competenței de organizare a executării legii în regim juridic administrativ. Din acest punct de
vedere, există organe colegiale (Guvernul, consiliul local etc.) și organe unipersonale (Președintele țării,
președintele raionului, primarul etc.) care exercită competența de adoptare și, respectiv, de emitere a
actelor administrative.
într-o a doua accepțiune, cu caracter mai larg, a noțiunii de organ al administrației publice, pe lîngă
competență sînt cuprinse și alte elemente componente ale acestei noțiuni, cum ar fi personalul
administrativ, mijloacele materiale și financiare, precum și personalitatea juridică a acesteia
Trăsăturile caracteristice ale acestei organizări sînt:
— caracterul autonom al activității, fiecare din ele fiind parte autonomă a aparatului de stat;
— ele activează în numele statului și, în același rînd, în numele său;
— realizează interesul public prin realizarea funcțiilor statului;
— sînt formate de stat și dispun de competență strict determinată;
— regulamentul, structura organizațională și conținutul activității sînt reglementate din punct de vedere
juridic;
— ele sînt responsabile în fața statului și a societății pentru rezultatul activității sale
trăsăturile sale specifice:
— sînt fondate de către organele cu competență legislativă, activează sub conducerea acestora, sînt
controlate de ele și periodic își dau darea de seamă în fața lor, se dizolvă de către ele;
— activează în baza legii pentru organizarea executării și executarea propriu-zi- să a legii;
organ al administrației publice este legat de exercițiul competenței de organizare a executării legii în regim
juridic administrativ.
—actele juridice emise sau adoptate de ele sînt supuse controlului legalității din partea organului legislativ și
a instanței de judecată etc.
Pornind de la definiția organului administrației publice, putem evidenția următoarele elemente
componente ale acestuia, cum ar fi: personalul, mijloacele materiale și bănești, competența, capacitatea
administrativă, personalitatea juridică
Personalul administrației publice reprezintă o deosebită însemnătate, deoarece activitatea acestor organe
nu este altceva decît ansamblul activităților desfășurate de către fiecare persoană din acel organ. De
calitatea activității personalului depinde, în ultimă instanță, însăși calitatea activității organului. De aici
necesitatea ca fiecare persoană din cadrul organelor administrației publice să aibă o pregătire profesională
corespunzătoare cu sarcinile care îi revin
Mijloacele materiale și bănești ale organelor administrației publice sînt stabilite în funcție de sarcinile și de
atribuțiile acestora.
Mijloacele materiale ale organelor administrației publice sînt puse la dispoziția acestora din fondul
proprietății publice, urmînd ca organele care le-au primit să le administreze în activitatea specifică, purtînd
totuși răspunderea pentru modul de utilizare, pentru pagubele care s-ar putea produce în legătură cu aceste
mijloace
Mijloacele bănești puse la dispoziția organelor administrației publice din bugetul de stat poartă denumirea
de credite bugetare.
Conducătorii organelor administrației publice sau alți funcționari special desemnați care pot dispune de
creditele bugetare poartă denumirea de ordonatori de credite
Ordonatorii principali de credite ai bugetului administrației publice centrale sînt miniștrii și conducătorii
celorlalte organe centrale

Conducătorii instituțiilor cu personalitate juridică din subordinea ministerelor și celorlalte organe centrale
finanțate din bugetul administrației centrale sînt, după caz, ordonatori secundari sau terțiari de credite.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sînt președinții consiliilor raionale și primarii.

Noțiunea de competență, noțiune fundamentală pentru știința dreptului administrativ, este analizată în
dintre competență și capacitate, elementul cheie în definirea celor două noțiuni fiind conceptul de atribuții.

capacitatea reprezintă aptitudinea de a fi titular de drepturi și de obligații în raporturile administrative,

element determinant al competenței, însăși competența. Observăm că, în această teorie, capacitatea se
identifică cu competența

a) capacitatea este proprie doar organelor administrative, în timp ce competență au atît organele
administrative, cît și structurile lor organizatorice și funcționale; b) capacitatea presupune posibilitatea
de a acționa în nume propriu, în timp ce competența nu presupune o astfel de independență; c)
atribuțiile ce formează conținutul categoriei de competență pot fi delegate, în timp ce capacitatea nu
poate fi transmisă altui subiect de drept

Competența, în viziunea lui A. Iorgovan, desemnează ansamblul atribuțiilor stabilite de Constituție sau de
lege ce conferă drepturi și obligații pentru a desfășura, în nume propriu și în realizarea puterii publice, o
anumită activitate administrativă.

Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administrației publice de a fi subiecte în

raporturile juridice administrative, reclamate de realizarea competenței lor

competența este ansamblul activităților, cu și fără semnificație juridică, săvîrșite de un organ în vederea
realizării atribuțiilor sale, iar capacitatea juridică administrativă reprezintă aptitudinea conferită de lege
unei autorități publice, de regulă, executive, de a avea drepturi și obligații exercitate sau îndeplinite, în mod
limitativ și în nume propriu, în cadrul realizării puterii publice. în raport de capacitate, ca aptitudine,
competența este aceea care îi determină conținutul și limitele1

Din definiția noțiunii de competență rezultă următoarele trăsături:

— este vorba de un ansamblu de atribuții prevăzute de Constituție, alte acte legislative și cele subordonate
legii;

— aceste atribuții reprezintă, de fapt, drepturile și obligațiile care revin oricărei autorități a administrației
publice de a desfășura o anumită activitate administrativă, într-un anumit domeniu și la un anumit moment
și loc; — activitatea administrativă se realizează, în principiu, în nume propriu;

— activitatea administrativă se înfăptuiește în baza prerogativelor de putere publică de care dispune

autoritatea respectivă, în ale cărei spate se află, în caz de nevoie, forța de constrîngere a statului. Indiferent
de diferențele de opinii cu privire la conținutul competenței, în literatura de specialitate, în unanimitate sînt
recunoscute următoarele caractere ale competenței, și anume:

— caracter legal, în sensul că fiecare autoritate a administrației publice are o competență determinată de
lege, în funcție de sarcinile ce-i revin;

— caracter obligatoriu, în sensul că exercitarea acesteia este obligatorie, nefiind lăsată la libera alegere a
autorității administrației publice;

— caracter autonom, constînd în dreptul autorității administrației publice de a-și realiza atribuțiile și,
corelativ, obligația celorlalte autorități de a-i asigura independența necesară

clasificarea competenței, în doctrină, de regulă, sînt identificate trei tipuri de competență: materială
(rationae materiae), teritorială (rationae loci) și temporală (rationae temporis)

Competența materială desemnează sfera și natura atribuțiilor unei autorități a administrației publice. După
gradul de extindere, o autoritate a administrației publice poate dispune de o competență materială
generală (în toate domeniile și sectoarele de activitate), cum este cazul Guvernului sau al consiliilor locale,
sau de o competență materială specială (intr-un anumit domeniu sau sector de activitate) cum este cazul
unui minister, al altor organe centrale de specialitate ale administrației publice etc. La rîndul lor, organele
de specialitate sînt clasifică în organe de ramură și organe de domeniu. Distincția dintre ele constă în faptul
că primele se rezumă la un cîmp de activitate destul de limitat, odată ce ultimele au atribuții în mai multe
ramuri, dispunînd de un cîmp de acțiune mult mai extins. Organele de domeniu se clasifică, la rîndul lor, în:
organe de sinteză, organe de coordonare și organe de control

Competența teritorială desemnează limitele teritoriale în care poate acționa o autoritate a administrației
publice. După gradul de extindere, o autoritate a administrației publice poate avea o competență teritorială
centrală sau națională (la nivelul întregii țări), cum este cazul Guvernului sau ministerelor, sau o
competență teritorială locală (la nivelul unei unități administrativ-teritoriale), cum este cazul unui consiliu
local sau al unui primar.

Competența temporală desemnează limitele de timp în care o autoritate a administrației publice își poate
exercita atribuțiile, în conformitate cu legea. De regulă, autoritățile administrației publice au o competență
temporală nelimitată, deoarece normele juridice prin care sînt înființate și organizate nu stabilesc un timp
determinat de existență a acestora. Cea mai mare parte a autorităților administrației publice sînt conduse
însă pe perioade determinate de timp (de regulă, în cazul funcțiilor eligibile, pe durata mandatului).
încetarea exercițiului activității unei anumite persoane fizice nu va putea duce însă la încetarea activității
autorității pe care aceasta o reprezintă, continuitatea fiind o caracteristică esențială a administrației publice

Unii autori identifică și o competență personală (rationae personae) determinată de calitatea persoanei
sau a subiectului de drept în funcție de care se declanșează incidența acțiunii normei și a autorității

Personalitatea juridică, ca element constitutiv al definiției organului administrației publice, determină

condițiile în care acest organ obține statut de persoană juridică. Prin sistem al organelor administrației
publice (organe executive), se înțelege totalitatea organelor structurate într-un sistem destinat unei
activități de organizare a executării și de executare propriu-zisă a legislației în interesul statului și întregii
societăți, care se aplică pe întreg teritoriu a țării. Această activitate poate fi atît de dirijare, cît și de prestare
a anumitor servicii populației sub cele mai diverse forme130 . Orice sistem are la bază elemente comune
pentru toate structurile care-1 formează. Elementul esențial care unește organele administrației publice
într-un sistem este obiectivul lor comun, expus anterior, de a organiza executarea legii și prestarea
anumitor servicii de interes public.

22. Identificaţi consideraţii generale privind instituţia şefului statului

Instituția șefului statului face parte din mecanismul prin care se exercită puterea de stat sau, altfel spus,
suveranitatea națională. Șeful statului, în toate regimurile politice, este organul oficial care ocupă locul de
vîrf în ierarhia instituțiilor statale antrenate în exercitarea suveranității

Cuvîntul prezident în limba română este ieșit din uz, fiind cîndva împrumutat de la francezi. Traducerea
corectă este președinte, ceea ce înseamnă o persoană care conduce un organ de stat, o instituție, o
asociație, dezbaterile unei ședințe, ale unei comisii. „Președintele" este denumirea oficială a funcției de
conducere a statului cu formă republicană de guvernare. în acest sens, denumirea de șef de stat atestă
același lucru — conducător de stat — fiind aplicabilă și monarhului1

în decursul timpului, instituția șefului statului a preluat două forme de organizare și manifestare:

1) unipersonală (rege, împărat, sultan, domn, principe sau președinte), de regulă, numită, dar în vremurile
moderne și aleasă;

2) colegială — aceasta a purtat și poartă diverse denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidențial

Practica social-istorică de pînă astăzi a relevat patru mari moduri, căi de desemnare a șefului statului:

1) calea ereditară;

2) alegerea de către Parlament;

3) desemnarea șefului de stat de către un colegiu electoral;

4) alegerea șefului statului prin vot universal

1. Calea ereditară este prima și cea mai veche modalitate de desemnare a șefului statului. Ea a fost și este
caracteristică regimurilor monarhice constituționale. După anumite reguli constituționale, monarhul ascede
la funcția de șef al statului pe cale ereditară ca în Anglia, Olanda, Suedia sau el însuși își poate desemna un
succesor din cadrul casei regale, ca în Spania, Belgia, Maroc, Iordania. Prin această modalitate de
desemnare a șefului statului, parlamentul sau altă instituție nu au niciun rol sau unul minor, cel mult de a
veghea respectarea regulilor constituționale de desemnare a acestuia sau, în caz de stingere a dinastiei, la
numirea unui succesor la tron sau participă la alegerea acestuia

2. Alegerea de către Parlament. Această modalitate de desemnare a șefului statului este o consecință, un
rezultat al revoluției burgheze, al luptei acesteia împotriva absolutismului, fiind, în același timp, și un mod
eficient de control al parlamentului asupra acestei instituții. în practica politică această modalitate cunoaște
două forme: — parlamentul desemnează direct prin votul membrilor săi pe șeful statului, de regulă, pe
președinte, așa precum este situația în Grecia, Israel, Republica Sud Africană. în acest caz, instituția șefului
statului preia forma unipersonală; — parlamentul alege organe colegiale, ca și șefii de stat, situații întîlnite
în fostele țări socialiste, dar și în state ca Elveția

3. Desemnarea șefului de stat de către un colegiu electoral. în principiu, parlamentul și adunările

landurilor în Germania, adunările legislative ale statelor federale în India și adunările regionale din Italia
desemnează membrii care împreună formează colegiul electoral și care vor desemna pe șeful statului. O
situație mai aparte este în SUA și Coreea de Sud, unde membrii colegiului electoral care îl vor alege pe
președinte sînt desemnați prin vot universal.

4. Alegerea șefului statului prin vot universal. Această modalitate de alegere a șefului statului este o
consecință a adîncirii democratismului vieții politice, dar și o măsură de asigurare a echilibrului între
executiv și legislativ. Alegerea șefului statului prin vot universal îi conferă acestuia o autoritate sporită și
respect care pot fi materializate prin atribuții și prerogative. O asemenea situație întîlnim în România, Rusia,
Franța, Indonezia etc

Actualmente, instituția șefului de stat cunoaște organizări unipersonale sau colegiale, existînd sub diferite
forme:

— monarh venit la tron pe cale ereditară (Marea Britanie, Japonia, Belgia, Spania); — monarh desemnat de
familia regală (Arabia Saudită);

— monarh al unui stat federativ, desemnat de monarhii subiecților federației, din rîndurile lor (Malaizia,
Emiratele Arabe);

— președinte ales de către întregul popor, Parlament sau un colegiu electoral reprezentativ pentru un
termen stabilit (SUA, Germania, Italia, India, China);

— organ colegial ales de Parlament pentru un termen stabilit, totodată, unele atribuții care nu pot fi
exercitate colegial, cum ar fi primirea scrisorilor de acreditare ale reprezentanților diplomatici, se transmit
președintelui organului colegial (Cuba);

— șeful Guvernului care, în același timp, exercită și atribuțiile șefului de stat (landurile Germaniei);
— reprezentantul monarhului Marii Britanii în statele cu statut de dominion britanic (Canada, Australia,
Noua Zeelendă, Barbados);

— șeful de stat unipersonal sau colegial care uzurpează puterea în stat, de obicei, fără stabilirea unui
termen anumit

23. Clasificaţi organele administraţiei publice

criterii de clasificare a organelor puterii executive (administrației publice) sînt: temeiul juridic de formare;
ordinea formării; caracterul competenței; ordinea soluționării chestiunilor; locul lor în sistemul organelor
(scara ierarhică)

1. Potrivit primului criteriu — temeiul juridic de formare, organele puterii executive se clasifică în:
— organe, a căror formare promptă este prevăzută în Constituția Republicii Moldova (Președintele
Republicii Moldova (art. 77), Guvernul (art. 99) etc.);
— organe, a căror formare este prevăzută în alte acte legislative;
— organe, a căror formare este reglementată în actele juridice subordonate legii.
2. Potrivit ordinii (modalității) creării, organele puterii executive se divizează în:
— cele create (Guvernul, ministerele etc.);
— cele alese (Președintele Republicii Moldova, organele administrației publice locale);
— cele numite.
3. După caracterul competenței, deosebim:
— organe ale administrației publice de competență generală (Președintele Republicii Moldova,
Guvernul, consiliile raionale, municipale etc.). Ele sînt responsabile de rezultatele activității respective
în țară, municipiu, raion, oraș, comună etc.;
— organe ale administrației publice de competență specială (ramurală, funcțională, mixtă). Aceste
organe realizează administrarea ramurală, interra- murală (funcțională) sau și una și alta concomitent.
4. în funcție de ordinea soluționării chestiunilor, organele administrației publice sînt divizate în două
grupe: colegiale și unipersonale.

în cazul organului unipersonal, actele administrative sînt emise prin manifestarea unilaterală de voință
juridică a subiectului administrării (ministrul, primarul),

iar cazul organului colegial (Guvernul, consiliile locale), actele administrative pentru a produce efecte
juridice se adoptă pe cale de deliberare de un colectiv a cărui competență este stabilită de lege.

5. Potrivit locului în sistemul organelor administrației publice (scara ierarhică), ele se divizează în:

— organe supreme ale administrării publice (Președintele Republicii Moldova, Guvernul);

— organe centrale de ramură și cele interramurale (ministerele, centrele, serviciile autonome);

— organe ale administrației publice locale

24. Evaluaţi instituirea funcţiei de Preşedinte în Republica Moldova

Republica Moldova, ca stat independent, tinde spre realizarea conceptelor democratice obținute
odată cu declararea independenței la 27 august 1991, cînd Parlamentul Republicii Moldova a
adoptat Legea Republicii Moldova privind Declarația de Independență a Republicii Moldova, în
care menționa că „Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să-și
hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile și
năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale.
Republica Moldova, în perioada scurtă de cînd și-a declarat suveranitatea și independența, a
cunoscut mai multe forme de guvernămînt. Elucidînd instituția „șefului statului în Republica
Moldova11 , trebuie să începem cu anul 1990, perioadă în care actuala Republica Moldova (fosta
RSSM) se află în componența URSS, perioadă în care a apărut funcția șefului statului. Începînd cu
aprilie 1990 și pînă în prezent, Republica Moldova a exercitat următoarele forme de guvernămînt:
— regimul prezidențial (3 septembrie 1990 — 27 august 1994);
— regimul semi-prezidențial (27 august 1994 — 5 iulie 2000);
— regimul parlamentar (5 iulie 2000 — prezent)
în cadrul puterilor statului, puterea executivă se distinge prin conținutul și trăsăturile sale specifice. Ea este
organizată într-un organ statal unic sau în două structuri și activează conform atribuțiilor concretizate, de
regulă, de Constituție. în cazul organizării puterii executive din două organe statale, se subliniază caracterul
dualist, „bicefal" al acestuia. Tocmai asemenea caracter are puterea executivă în Republica Moldova. Ca
urmare, atribuțiile puterii executive sînt repartizate nu numai Guvernului, ci și șefului statului

Inițial, funcția de Președinte al Republicii, este instituită la sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al
RSS Moldova prin Legea nr. 250-XII din 3 septembrie 1990 cu privire la instituirea funcției de Președinte al
Republicii Sovietice Socialiste Moldova și la introducerea unor modificări și completări în Constituția RSS
Moldova. Prin această lege a fost modificată Constituția, prin instituirea unor prevederi ce stabileau că șeful
statului este Președintele Republicii, care este ales direct de cetățenii țării pe baza dreptului electoral
universal, egal și direct în condițiile votării libere și secrete. Potrivit reglementărilor legale, Președinte al
Republicii putea fi orice cetățean în vîrstă de la 35 la 60 de ani, pentru un mandat de 5 ani, iar aceeași
persoană nu putea fi aleasă decît pentru două mandate consecutive. Aceeași lege prevedea că, primul
Președinte al RSS Moldova se alege pe un termen de 5 ani de către Sovietul Suprem, prin majoritatea
simplă de voturi a tuturor deputaților poporului, la propunerea a cel puțin o treime din numărul acestora.
După instituirea unei noi funcții de șef al statului, în aceeași zi Sovietul Suprem, prin Hotărîrea nr. 251-XII
din 3 septembrie 1990, a ales în calitate de Președinte al RSS Moldova pe deputatul poporului, Președinte
al Sovietului Suprem Mircea Snegur.

Așadar, data de 3 septembrie 1990 este considerată data instituirii Președintelui în Republica Moldova, în
pofida faptului că acest eveniment are și o altă apreciere juridică140 . Reglementările referitoare la durata
și statutul mandatului Președintelui ales de Sovietul Suprem au fost modificate după adoptarea Legii nr.
720-XII din 18 septembrie 1991 cu privire la alegerea Președintelui Republicii Moldova. Legea în cauză a
servit drept temei pentru adoptarea Hotărîrii nr. 722-XII din 19 septembrie 1991 privind fixarea datei
alegerilor Președintelui Republicii Moldova. Prin această ho- tărîre au fost fixate noi alegeri pentru data de
8 decembrie 1991, cîștigate de Mircea Snegur, unicul candidat ce pretindea la funcția de Președinte al
Republicii Moldova pentru un nou mandat. Reglementările respective au fost valabile pînă la adoptarea noii
Constituții a Republicii Moldova din 29 iulie 1994, care a stabilit modalitatea de alegere, condițiile pentru a
candida la funcția de președinte al țării, mandatul, incompatibilitățile, atribuțiile, răspunderea etc.

25. Apreciaţi modalitatea investirii în funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova

Președintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Este
declarat ales candidatul care a întrunit cel puțin jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la
alegeri. În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al
doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul
tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi, cu condiția că numărul
acestora e mai mare decît numărul voturilor exprimate împotriva candidatului. Procedura de alegere a
Președintelui Republicii Moldova este stabilită prin lege organică (articolul 78 din Constituție).
Rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova este validat de Curtea
Constituțională.
Candidatul, a cărui alegere a fost validată, depune în fața Parlamentului și a Curții Constituționale,
cel tîrziu la 45 de zile după alegeri, jurămînt
Învestirea Președintelui în funcție se face în cadrul unei ședințe solemne a Parlamentului și Curții
Constituționale, la care participă deputății în Parlament, judecătorii Curții Constituționale, membrii
Guvernului, judecătorii Curții Supreme de Justiție, iar în calitate de invitați pot participa
reprezentanții corpului diplomatic acreditați în Republica Moldova, reprezentanții cultelor, liderii
partidelor politice și ai altor organizații socialpolitice, reprezentanții comunităților național-
culturale, conducătorii autorităților administrației publice locale, alte personalități notorii atît din
țară, cît și de peste hotare.
Din momentul validării de către Curtea Constituțională a rezultatelor alegerilor, Președintele
Republicii Moldova obține capacitatea administrativă de folosință ca subiect al administrării
publice și ca subiect al dreptului administrativ, iar din momentul depunerii jurămîntului — și
capacitatea administrativă de exercițiu.
Mandatul Președintelui durează de la validarea acestuia pînă la încetarea lui. De regulă, termenul
mandatului Președintelui este de 4 ani și se exercită efectiv de la data depunerii jurămîntului pînă la
depunerea jură- mîntului de către Președintele nou-ales. în mod expres, două împrejurări ce permit
prelungirea mandatului prezidențial: în situații de război sau catastrofă.Aceste situații fiind deosebite,
președintele impune și determină un regim juridic special aplicabil tuturor persoanelor fizice și juridice. Prin
urmare, este pe deplin justificată continuarea îndeplinirii atribuțiilor președintelui, care este și comandantul
suprem al forțelor armate.

Întrucît Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare, iar
reglementările constituționale stabilesc că prelungirea mandatului Președintelui face obiectul unei legi
organice, precum și pentru a asigura controlul asupra acestor circumstanțe excepționale, aprecierea
oportunității prelungirii mandatului șefului statului este de competența exclusivă a Parlamentului, evitîndu-
se astfel posibilitatea ca Președintele să-și aroge împuterniciri suplimentare

Vacanța funcției de Președinte al Republicii intervine în caz de:

a) expirare a mandatului;

b) demisie;

c) demitere;

d) imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor;

e) deces

Mandatul Președintelui țării, în mod normal, încetează odată cu expirarea termenului de 4 ani prevăzut, cu
excepția cazurilor de război sau de catastrofă, anterior examinate. însă interimatul funcției de Președinte
poate apărea și pînă la expirarea termenului mandatului.
Demisia constă în manifestarea unilaterală de voință a Președintelui Republicii, prin care acesta hotărăște
să renunțe la funcția sa. Nu se prevede nicio condiție pentru producerea efectelor juridice ale acestui act,
care pune capăt înainte de termen mandatului șefului statului. Demisia șefului statului intervine în urma
unei cereri adresată Parlamentului care se pronunță asupra ei

Demiterea din funcție a Președintelui poate avea loc în cazul săvîrșirii unor fapte grave, prin care se încalcă
prevederile Constituției, sau în cazul săvîrșirii unei infracțiuni. în astfel de cazuri, punerea sub acuzare a
șefului statului sau suspendarea lui din funcție se face de Parlament, cu votul a 2/3 din deputății aleși.

Suspendarea din funcție a Președintelui intervine pentru infracțiunile comise și durează pînă la judecarea
acestuia de către Curtea Supremă de Justiție. Rămînerea definitivă a sentinței de condamnare atrage
demiterea de drept a Președintelui din funcție: în aceste cazuri constatarea circumstanțelor care justifică
demiterea Președintelui de către Curtea Constituțională nu este necesară. Curtea Constituțională constată
circumstanțele care justifică demiterea Președintelui în cazurile cînd acesta încalcă prevederile Constituției,
însă aceste încălcări nu pot fi calificate ca infracțiuni

Imposibilitatea exercitării atribuțiilor mai mult de 60 de zile de către Președinte este o situație temporară,
determinată de o boală sau de alte circumstanțe, care sînt constatate de Curtea Constituțională, care
urmează să se pronunțe în termen de 30 de zile de la sesizare. în aceste cazuri Președintele își preia funcția
din momentul încetării circumstanțelor ce au creat o astfel de stare

Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor de către Președinte este o prelungire a situației arătate
mai sus, în condițiile în care are caracter definitiv și este determinată pe cale medicală. Cu alte cuvinte, este
vorba despre afectarea gravă a sănătății, fiind exclusă posibilitatea dispariției acestor împrejurări în viitor.
Competența de constatare a unor astfel de împrejurări ce pot conduce la interimatul funcției îi aparține
Curții Constituționale, care determină cazurile concrete ca fiind cele ce pot provoca imposibilitatea
definitivă pentru exercitarea atribuțiilor de către șeful statului.

Interimatul funcției de Președinte al Republicii parvine și în cazul decesului Președintelui Republicii

Moldova în exercițiu

în toate cazurile de apariție a vacanței funcției de Președinte al Republicii, Președintele în exercițiu își pierde
capacitatea administrativă de subiect al administrării publice

Potrivit Constituției, în termen de 2 luni de la data la care a intervenit interimatul funcției de Președinte al
Republicii, se vor organiza, în conformitate cu legea, alegeri pentru un nou Președinte. în cazul în care
funcția de Președinte devine vacantă sau dacă Președintele este demis, ori dacă se află în imposibilitatea
temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul este asigurat, în ordine — de Președintele Parlamentului
sau de Primul-ministru

26. Comparaţi funcţiile de bază şi competenţa Preşedintelui Republicii Moldova ca subiect al dreptului
administrativ
Conform Constituţiei, preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii,
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale. El este comandantul suprem al forţelor
armate şi conduce, în perioada mandatului său, Consiliul Suprem de Securitate.

Şeful statului, după consultarea fracţiunilor parlamentare, desemnează candidatul pentru funcţia de
prim-ministru şi numeşte Guvernul în urma votului de încredere acordat de Parlament.

Tot el are dreptul la iniţiative legislative şi promulgă legile adoptate de deputaţi.

Preşedintele poate să dizolve Parlamentul în cazul imposibilităţii formării Guvernului sau dacă a fost
blocat procesul de adoptare a legilor timp de trei luni.

De asemenea, el poate decide întrunirea Parlamentului în sesiuni extraordinare sau speciale, aşa cum
o pot face şi şeful Legislativului sau o treime dintre deputaţi. Preşedintele numeşte şi demite procurorul
general, la propunerea Consiliului Superior al Procurorilor.

Constituţia mai spune că preşedintele poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate
internaţionale în numele Republicii Moldova şi le prezintă spre ratificare Parlamentului.

La propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă ambasadorii.

Printre atribuţiile preşedintelui se numără oferirea de distincţii, medalii şi acordarea gradelor militare.

Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova

Convocarea Parlamentului
Președintele Republicii Moldova, convoacă Parlamentul în cel mult 30 de zile de la alegeri (articolul 63
alineatul (2) din Constituție).
Dreptul la inițiativă legislativă
Președintele Republicii Moldova are dreptul la inițiativă legislativă (articolul 73 din Constituție).
Mesaje Parlamentului
Președintele Republicii Moldova poate lua parte la lucrările Parlamentului. Președintele Republicii
Moldova adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii (articolul 84 din
Constituție).
Promulgarea legilor
Președintele Republicii Moldova promulgă legile și este în drept, în cazul în care are obiecții asupra unei
legi, să o trimită, în termen de cel mult două săptămîni, spre reexaminare, Parlamentului. În cazul în
care Parlamentul își menține hotărîrea adoptată anterior, Președintele promulgă legea (articolul 93 din
Constituție).
Dizolvarea Parlamentului
În cazul imposibilității formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni,
Președintele Republicii Moldova, după consultarea fracțiunilor parlamentare, poate să dizolve
Parlamentul.
Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în
termen de 45 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de
învestitură.
Concomitent cu aceste posibilități, există și anumite restricții cu referire la dizolvarea Legislativului.
Astfel, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată în cursul unui an. El nu poate fi dizolvat în ultimele 6
luni ale mandatului Președintelui Republicii Moldova, și nici în timpul stării de urgență, de asediu sau de
război (articolul 85 din Constituție).
Atribuțiile Președintelui la numirea Guvernului
Învestitura
Președintele Republicii Moldova, după consultarea fracțiunilor parlamentare, desemnează un candidat
pentru funcția de Prim-ministru, iar în baza votului de încredere al Parlamentului, șeful statului numește
Guvernul. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a funcției, Președintele Republicii
Moldova revocă și numește, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului (articolul 98
din Constituție).
Desemnarea Prim-ministrului interimar
Președintelui Republicii Moldova va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar, în
cazul imposibilității Prim-ministrului de a-și exercita atribuțiile sau în cazul decesului acestuia, pînă la
formarea noului Guvern (articolul 101 din Constituție).
Atribuții în domeniul politicii externe
Președintele Republicii Moldova, care personifică statul și este chemat să-l reprezinte în relațiile cu alte
state, la cel mai înalt nivel, își exercită funcția de reprezentant oficial al statului în colaborare cu
Parlamentul și Guvernul și are următoarele atribuții în domeniul politicii externe:
 poartă tratative și ia parte la negocieri, încheie tratate internaționale în numele Republicii
Moldova și le prezintă, în modul și în termenul stabilit de lege, spre ratificare Parlamentului;
 la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii
Moldova și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; 
 primește scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state în
Republica Moldova (articolul 86 din Constituție).
Atribuții în domeniul apărării
Președintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forțelor armate. El poate declara, cu
aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală. De asemenea, în caz de
agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele Republicii Moldova ia măsuri pentru
respingerea agresiunii, declară stare de război se le aduce, neîntîrziat, la cunoștința Parlamentului.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea
agresiunii. 
Președintele Republicii Moldova poate lua și alte măsuri pentru asigurarea securității naționale și a
ordinii publice, în limitele și în condițiile legii (articolul 87 din Constituție).
Aceste atribuții ale șefului de stat sînt expres stipulate în Constituție (art. 87). Această normă constituțională
stipulează că:
— Președintele Republicii Moldova este comandant suprem al forțelor armate;
— Președintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală;
— în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară
stare de război și le aduce neîntîrziat la cunoștința Parlamentului.
Instituirea stării de asediu sau de război, în dreptul public, reprezintă un regim de restrîngere a libertăților
publice în caz de amenințare străină sau de tulburări interne, care se caracterizează prin extinderea sferei
de competență a poliției, prin posibilitatea de substituire a autorităților civile în favoarea autorităților
militare și prin extinderea competențelor tribunalelor militare. Starea de urgență reprezintă, de asemenea,
un regim de restrîngere a libertăților fundamentale ale cetățenilor. Ea se caracterizează prin extinderea
atribuțiilor ordinare ale poliției și ale autorităților publice, care, în virtutea unor evenimente extraordinare,
instituie un regim special de administrare. Starea de asediu intervine în situații excepționale, care presupun
implicarea forțelor armate și se datorează factorilor din exterior, în timp ce starea de urgență este impusă
de evenimente extraordinare interne cum ar fi calamitățile naturale sau alte dezastre. în ambele situații,
măsurile excepționale au în vedere fie întregul teritoriu al statului, fie unele localități din țară

Numirea judecătorilor
Președintele Republicii Moldova numește în funcție judecătorii instanțelor judecătorești, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii (articolul 116 alineatul (2) din Constituție).

Alte atribuții
Președintele Republicii Moldova îndeplinește și următoarele atribuții: 
a) conferă decorații și titluri de onoare;
b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
c) soluționează problemele cetățeniei Republicii Moldova și acordă azil politic;
d) numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege; 
e) acordă grațiere individuală; 
f) poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința asupra problemelor de interes național; 
g) acordă ranguri diplomatice;
h) conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură, judecătorii și altor categorii de
funcționari, în condițiile legii;
i) suspendează actele Guvernului, ce contravin legislației, pînă la adoptarea hotărîrii definitive a Curții
Constituționale; 
j) exercită și alte atribuții stabilite prin lege (articolul 88 din Constituție).
27. Clasificaţi actele emise de către Preşedintele Republicii Moldova

Șeful de stat, ca subiect al administrării publice, influențează persoanele (fizice și juridice) și procesele
administrate (obiectul administrării) prin intermediul emiterii diverselor acte de administrare. Legea
Supremă prevede că: „în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele Republicii Moldova emite decrete,
obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele sînt publicate în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.

-toate actele de administrare emise de către Președintele Republicii Moldova ca subiect al administrării
publice sînt acte administrative, caracteristice pentru veriga organelor executive a statului; — aceste acte se
referă atît la categoria actelor juridice, cît și la categoria actelor exclusiv politice (mesaje, declarații, apeluri
etc.)

— majoritatea actelor juridice preiau forma de decret. Victor GUȚULEAC. Drept administrativ Decretul este
un act administrativ juridic de bază pe care îl emite Președintele Republicii Moldova și care este utilizat de el
ca instrument juridic de bază pentru realizarea atribuțiilor ce îi revin.

Unele decrete ale șefului de stat au statut de act administrativ cu caracter normativ (de exemplu, decretul
Președintelui Republicii Moldova nr. 1501-11 din 05.06.2000 „Cu privire la unele măsuri de asigurare a
legalității și ordinii publice"), altele au statut de acte administrative cu caracter individual (decrete cu privire
la: conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare, acordarea gradelor militare supreme, acordarea cetățeniei,
acordarea rangurilor diplomatice, conferirea gradelor superioare de clasificare etc.).

De regulă, cele mai importante decrete ale Președintelui sînt contrasemnate de către Prim-ministru.
Acestea țin de domenii deosebit de importante și pentru realizarea cărora Guvernul este responsabil
nemijlocit.
Contrasemnarea este o instituție juridică, prin care se produc efecte juridice asupra actului contrasemnat,
adică determină legalitatea și valabilitatea acestuia, în cazul nostru a decretului Președintelui. Această
instituție determină o interdependență a șefului statului de Guvern, generată de regula fundamentală a
guvernării democratice, potrivit căreia, executivul, prin contrasemnarea de către Primul-mi- nistru a
decretelor Președintelui, își asumă răspunderea politică pentru acestea

Contrasemnarea actelor emise de șeful statului are o dublă semnificație. O latură a ei rezidă în
autentificarea decretului care îi conferă formă legală. Autentificarea se exprimă prin certificarea semnăturii
șefului statului și constatarea că actul este emis conform regulilor stabilite pentru activitatea sa. Ea este o
garanție că șeful statului nu își depășește competențele atribuite prin Constituție și lege. Cealaltă latură a
contrasemnării este determinată de caracterul regimului politic al statului, cînd Primul-ministru,
contrasemnînd decretul prezidențial, își asumă responsabilitatea politică pentru acest act, oferă o garanție a
responsabilității politice a Guvernului față de Parlament. în cazul necontrasemnării actului, acesta devine
nul.

28. Exemplificaţi asigurarea activităţii Preşedintelui Republicii Moldova

automobil la comandă, conform limitei stabilite de Guvern; birou și asistent personal. În caz de
expirare a mandatului, de demisie sau de imposibilitate definitivă de exercitare a atribuțiilor,
persoanei care a ocupat funcția de Președinte al Republicii Moldova i se asigură, pentru o perioadă
de 4 ani, birou de lucru și asistent persona

1. Diferenţiaţi răspunderea şi responsabilitatea Preşedintelui Republicii Moldova

Președintele Republicii Moldova în procesul executării atribuțiilor care îi revin ca șef de stat, garantul
suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării, comandant suprem al
forțelor armate este responsabil și poartă răspunderea atît politică, cît și juridică pentru neonorarea acestor
atribuții.

Responsabilitatea este termenul care descrie  atitudinile  care le are in momentele in care trebuie sa
isi asume rezultatele unei activitati sau actiuni.

Raspunderea este termenul care descrie obligatia pe care o are pentru a indeplini anumite obligatii
care ne revin in urma actiunilor, activitatilor desfasurate.

în primul rînd, Constituție reiese că Președintele Republicii poate fi pus sub acuzare „pentru săvîrșirea de
infracțiuni". Nu credem că această prevedere este corectă, doar infracțiunile se divizează în cele ușoare, mai
puțin grave, deosebit de grave și excepțional de grave; infracțiuni săvîrșite cu intenție și săvîrșite din
imprudență

O altă modalitate a răspunderii Președintelui este demiterea acestuia din funcție (art. 89 din Constituție).
Procedura de aplicare a acestei pedepse este absolut clară — demiterea poate fi acceptată cu votul a două
treimi din numărul deputaților aleși. în ceea ce privește temeiul juridic de demitere — „în cazul săvîșirii unor
fapte prin care încalcă prevederile Constituției", apoi el, în viziunea noastră, este unul discutabil care poate
genera multiple acțiuni subiective în acest sens.
 2. Examinaţi noţiunea, principiile şi direcţiile de bază de activitate ale Guvernului
Prin Guvern se înțelege organul colectiv care exercită puterea executivă într-un stat; prin Consiliul de
Miniștri înțelegem organul colectiv care, împreună cu un organ unipersonal, președinte de republică sau
rege, exercită puterea executivă într-un stat; prin Cabinet înțelegem acel Guvern sau Consiliu de Miniștri
care poartă numele primului-ministru

Guvernul Republicii Moldova asigură, conform Constituției, realizarea politicii interne și externe a

statului și exercită conducerea generală a administrației publice. Guvernul se organizează și
funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază un program de guvernare
acceptat de Parlamentul Republicii Moldova. Acesta este alcătuit dintr-un lider numit prim-ministru, un
prim-viceprim-ministru, viceprim-miniștri, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică

Principiile de bază ale activității Guvernului. în exercitarea atribuțiilor, Guvernul se conduce de programul
său de activitate acceptat de Parlament, avînd la bază unele principii ale activității:

— se călăuzește de Constituție, de celelalte legi ale Republicii Moldova, de decretele Președintelui Republicii
Moldova și de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte;

— în activitatea sa pornește de la principiile democrației, legalității și utilității „sociale;

— asigură colegialitatea și răspunderea personală a membrilor Guvernului în procesul elaborării, adoptării și

realizării deciziilor sale;

— asigură transparența în procesul elaborării și adoptării ordonanțelor, hotărî- rilor și dispozițiilor;

— asigură implementarea concluziilor și propunerilor științifice privind perfecționarea procesului de

administrare, ține seama de experiența mondială în sfera construcției de stat și o aplică

Direcțiile principale ale activității Guvernului. Guvernul își realizează rolul său de subiect al conducerii
generale a administrației publice prin următoarele activități de bază:

— creează condiții pentru stabilirea și asigurarea suveranității economice și politice a 157 statului;

— elaborează concepția dezvoltării social-economice a republicii, programul și mecanismul trecerii la

economia de piață;

— asigură libera inițiativă, deetatizarea, privatizarea, demonopolizarea economiei și dezvoltarea relațiilor de

piață;

— elaborează strategia dezvoltării tehnico-științifice, promovează o politică națională în domeniul culturii,

științei, tehnicii, tehnologiei; rezolvă problemele reglementării de stat a progresului tehnico-științific;

— garantează tuturor subiecților proprietății libertatea activității economice, diversitatea formelor de

proprietate și egalitatea lor în drepturi, are grijă de păstrarea proprietății;

— protejează interesele naționale în activitatea economică, financiară și valutară;

— realizează colaborarea economică cu țările lumii în condițiile dezvoltării relațiilor contractuale, formării
infrastructurii de piață, integrării general-euro- pene și mondiale;
— asigură protejarea intereselor naționale în activitatea economică externă, promovează politica liberului
schimb, pornind de la interesele naționale;

— formează un sistem eficient de ocrotire socială a populației, creează condiții pentru creșterea nivelului de
trai, pentru satisfacerea necesităților culturale și spirituale ale cetățenilor republicii;

— promovează politica de stat în domeniul ocrotirii sănătății populației;

— asigură apărarea drepturilor consumatorilor prin organizarea și coordonarea controlului și supravegherii

de stat a calității produselor (lucrărilor, seviciilor);

— asigură utilizarea rațională a resuselor naturale și integritatea lor, protecția ecologică a populației și a
mediului ambiant;

— favorizează dezvoltarea .autonomiei organelor administrației publice de toate

— asigură legalitatea, ordinea publică, drepturile și libertățile cetățenilor;

— promovează politica securității naționale, dirijează activitatea de apărare a Republicii Moldova;

— asigură respectarea și executarea legilor, hotărîrilor Parlamentului, decretelor Președintelui Republicii

Moldova, tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte;

— promovează o politică externă în conformitate cu competența sa

3.Descrieţi componenţa Guvernului, modalitatea de formare, responsabilitatea şi răspunderea

Ca subiect de conducere generală a administrației publice, Guvernul este învestit cu următoarea

competență:

— promovează în viață legile Republicii Moldova, decretele Președintelui Republicii Moldova și exercită
controlul asupra executării ordonanțelor și hotărîrilor sale;

— stabilește funcțiile ministerelor, ale altor autorități administrative centrale și ale celor din subordinea sa,
asigură întreținerea autorităților administrației publice centrale în limitele mijloacelor financiare aprobate în
acest scop de Parlament;

— coordonează și exercită controlul asupra activității organelor administrației publice locale ale Republicii
Moldova;

— realizează programele dezvoltării economice și sociale a republicii, creează condiții pentru funcționarea
autoadministrării;

— conduce organele de apărare a teritoriului, securității Republicii Moldova și a cetățenilor ei;

— asigură promovarea politicii interne și externe a Republicii Moldova

Modul de constituire și învestire a Guvernului. învestirea Guvernului, reglementată, de Constituția Republicii

Moldova, cuprinde patru etape, după cum urmează: 1) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-
ministru;
2.solicitarea de către candidatul desemnat la funcția de prim-ministru a votului de încredere;

3) dezbaterea în Parlament a programului și a listei Guvernului, acordarea încrederii Guvernului;

4) numirea Guvernului

1.Prima etapă se realizează în conformitate cu art. 98 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia Președintele
Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcția de Primministru, în urma consultării partidului
care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor
reprezentate în Parlament. Președintele țării trebuie să țină cont la desemnare de opiniile majorității
parlamentare, în caz contrar, riscă ca desemnarea candidaturii sale să nu obțină votul de încredere al
Parlamentului ori propunerea Președintelui trebuie să fie efectivă.

2. Candidatul pentru funcția de Prim-ministru ya cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de

încredere al Parlamentului privind programul de activitate și a întregii liste a Guvernului. Acestă etapă este o
sarcină expresă a candidatului, întrucît în perioada de 15 zile trebuie să întocmească programul de
guvernare și lista Guvernului.

Pentru a deveni membru al Guvernului, o persoană fizică, pe lingă calitățile personale și capacitățile
profesionale, trebuie să îndeplinească, cel puțin, următoarele condiții: — să aibă cetățenia Republicii
Moldova și domiciliul în Republica Moldova; — să se bucure de exercițiul drepturilor electorale, care includ
dreptul de a alege și dreptul de a fi ales; — sa nu fi suferit condamnări penale; — să nu se afle în vreun caz
de incompatibilitate etc

3. Următoarea etapă este dezbaterea programului de guvernare și.A listei nominale a Guvernului în ședința
Parlamentului. înainte de dezbaterea nemijlocită în ședință, poate avea loc audierea candidaților la funcția
de ministru în ședința fracțiunilor parlamentare. Avizele (opiniile) fracțiunilor parlamentare au caracter
consultativ (de recomandare). Candidatul la funcția de Prim-ministru, în cazul în care unii din candidați au
primit un aviz nefavorabil, poate să nu efectueze modificări în lista Guvernului, asumîndu-și răspunderea
pentru echipa guvernamentală, solicitînd, în acest sens, învestirea acestuia.

Cererea prin care se solicită acordarea votului de încredere programului de activitate și a întregii liste a
Guvernului se depune pe numele Președintelui Parlamentului sau în adresa Biroului permanent, care va
difuza materialele respective Comisiei juridice, pentru numiri și imunități, precum și celorlalți deputați. Din
momentul depunerii cererii, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituție, începe termenul de 45 de zile pentru
care Parlamentul poate fi dizolvat dacă nu va acorda votul de încredere pentru formarea Guvernului după
cel puțin două solicitări.

Dacă în acest termen Parlamentul nu a pus în discuție în ședința plenară chestiunea acordării votului de
încredere, Președintele Republicii va putea califica tăcerea Parlamentului ca o respingere implicită a
solicitării de învestitură și va putea desemna un nou candidat, primul neobținînd votul de încredere din
partea Parlamentului

4. Ultima etapă de învestire a Guvernului este numirea lui. După acordarea votului de încredere asupra
programului și a întregii sale liste, Guvernul este numit prin decret de către Președintele Republicii (art. 98
alin. (4) din Constituție). De reținut că, la această etapă, Președintele nu poate opera modificări în lista
Guvernului și îl numește în componența acceptată de Parlament. Numirea Guvernului este o atribuție ce
generează o obligație constituțională a Președintelui, prin urmare, Constituția impune emiterea decretului
de numire. Termenle de emitere a decretului Președintelui privind numirea Guvernului nu sînt reglementate
de lege. în această privință Curtea Constituțională prin Hotărîrea nr. 15 din 23.03.1999 menționează că acest
termen urmează să fie rezonabil și în niciun caz nu trebuie să afecteze intrarea Guvernului în exercițiul
funcțiunii sale, în general, și în cel de conducere generală a administrației publice, în special. De regulă,
Guvernul este numit în aceeași zi sau cel tîrziu în termen de 2-3 zile

Durata mandatului Guvernului. în ceea ce privește durata mandatului Guvernului, în mod normal, ea este
echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului, într-un regim parlamentar și cea a mandatului Președintelui,
într-un regim prezidențial. în practică, un Cabinet rezistă atîta timp cît este susținut de majoritatea
parlamentară

Responsabilitatea și răspunderea sînt elemente componente ale statutului administrativ-juridic al

Guvernului, ca subiect al administrării publice și ca subiect al dreptului administrative

Responsabilitatea trebuie analizată în raport cu capacitatea de folosință a Guvernului, ca subiect al

administrării, care apare odată cu numirea în funcție a cel puțin unei majorități simple a membrilor
Guvernului, iar răspunderea — în raport cu capacitatea de exercițiu, care apare din momentul depunerii de
către Guvern a jurămîntului. Responsabilitatea Guvernului (morală, politică și juridică) este privită de noi ca
atitudine conștiincioasă a Guvernului, ca organ colegial al administrației publice, și a fiecărui membru al
Guvernului — individual față de onorarea atribuțiilor ce le revin. Guvernul este responsabil în fața
Parlamentului pentru rezultatele activității sale.

Cel puțin o dată în an Guvernul raportează Parlamentului despre activitatea sa. Membrii și conducătorii
altor autorități administrative centrale, în baza unei ho- tărîri a Parlamentului, țin în fața lui dări de seamă
asupra activității lor. Membrii Guvernului sînt obligați să răspundă la întrebările formulate de deputați
referitor la activitatea Guvernului și a organelor din subordinea lui, în modul stabilit prin lege. Guvernul
examinează deciziile comisiilor Parlamentului, vizînd activitatea Guvernului și a organelor din subordinea lui,
comunică comisiilor rezultatele examinării deciziilor sau măsurile luate în vederea lor

în acest sens răspunderea Guvernului (morală, politică și juridică) este privită de către noi drept consecință
de depășire a responsabilității Guvernului, ca organ colegial, și al fiecărui membru al lui în parte

Guvernul, ca organ colegial al administrării publice, poartă numai răspundere colegială morală și politică.
Cea mai pronunțată și mai des utilizată formă a răspunderii politice a Guvernului este demisia în urma
exprimării votului de neîncredere (art. 106 din Constituția Republicii Moldova) sau moțiunii de cenzură (art.
106253 din Constituția Republicii Moldova). Răspunderea membrilor Guvernului, după cum a fost
menționat, poate fi atît morală și politică, cît și juridică. Astfel, ei răspund disciplinar, contravențional, civil
sau penal, după caz, potrivit dreptului comun

4. Apreciaţi competenţa Guvernului

Competența Guvernului se realizează prin principalele împuterniciri ale lui în diverse domenii, și anume:

1. în domeniul dezvoltării sociale, învățământului, tineretului și sportului, culturii și ocrotirii sănătății:

— promovează o politică de stat unitară în vederea asigurării pentru populația republicii a unui nivel de trai
care nu ar fi mai scăzut decît nivelul minimal de trai stabilit oficial și care ar corespunde nivelului dezvoltării
economice a Republicii Moldova; — realizează politica de stat în domeniul reglementării proceselor
migraționiste, promovează și perfecționează un program integral în domeniul demografiei; — ia măsuri în
ceea ce privește creșterea numărului de locuri de muncă, crearea condițiilor pentru ridicarea nivelului de
trai, a unor condiții normale de muncă și odihnă, asistență socială; — asigură condiții social-economice,
creează o bază tehnico-materială și fonduri speciale pentru dezvoltarea învățămîntului public, tineretului,
culturii, ocrotirii sănătății, protecției mediului ambiant; — elaborează direcțiile strategice de dezvoltare a
urbanismului, a gospodăriei comunale și de locuințe; — ia măsuri în vederea asigurării populației cu produse
alimentare, mărfuri industriale, medicamente, servicii, promovează politica statului în domeniul
standardizării, metrologiei, acreditării și certificării produselor; — dirijează activitatea de ocrotire a
monumentelor de istorie și cultură; asigură executarea legislației cu privire la libertatea conștiinței; —
promovează politica statului în domeniul culturii fizice și sportului202 .

2. în domeniul economiei:

— exercită, din însărcinarea Parlamentului, funcțiile de proprietar al patrimoniului statului, creează condiții
necesare pentru dezvoltarea tuturor tipurilor de proprietate; — reglemntează, folosind mijloacele
economice și juridice, activitatea tuturor ramurilor economiei și a subiecților proprietății pe teritoriul
Republicii Moldova; — stabilește proporții raționale de folosire a venitului național, inclusiv dezvoltarea
economiei naționale a republicii, elaborează, coordonează și realizează programele dezvoltării ei economice
și sociale; — elaborează și prezintă Parlamentului proiecte de documente normative privind programele de
dezvoltare economică și socială; — repartizează mijloace pentru acordarea de ajutor zonelor din republică și
ramurilor economiei ei care se află în condiții dificile sau care necesită o dezvoltare accelerată; —
elaborează programele de investiții, de reparație și întreținere a drumurilor publice, pornind de la limitele
mijloacelor prevăzute pentru aceste scopuri în legea bugetară anuală; — stabilește modalitatea de
gestionare, în modul prevăzut de legislație, a fondurilor create special pentru dezvoltarea social-economică
a țării; — asigură organizarea unui sistem unic de evidență și de statistică; — organizează elaborarea și
implementarea reglementărilor tehnice și altor acte normative în domeniul standardizării, organizează și
coordonează controlul și supravegherea de stat în ceea ce privește respectarea normelor standardizării; —
suspendă, în modul stabilit de legislație, hotărîrile și alte decizii ale ministerelor, ale altor autorități
administrative centrale și ale celor din subordinea Guvernului, dacă acestea contravin Constituției, legilor,
decretelor Președintelui Republicii Moldova, hotărîrilor și ordonanțelor Guvernului etc

3.în domeniul finanțelor, creditelor, impozitelor, prețurilor și circulației monetare:

— asigură, în limitele competenței sale, transpunerea în viață a politicii unice a statului în domeniul
finanțelor, creditelor și circulației monetare; — elaborează și prezintă anual Parlamentului spre examinare și
aprobare proiectele bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și proiectul fondurilor
asigurării obligatorii de asistență medicală; — promovează politica unică a statului în domeniul prețurilor; —
promovează politica vamală și financiar-valutară.

4. în domeniul muncii și politicii de cadre în serviciul public:

— promovează politica în domeniul utilizării forțelor de muncă, al muncii și salarizării, ia măsuri în vederea
perfecționării ei; — pentru implementarea politicii de cadre: a) conduce și organizează activitatea de
prognozare și formare a rezervei de cadre pentru aparatul organelor administrației publice centrale și
locale, contribuie la asigurarea pregătirii și sporirii gradului de calificare a acestora; b) coordonează și
controlează activitatea organelor administrației publice antrenate în implementarea politicii de cadre și
crearea sistemului continuu de instruire a cadrelor.

5. în domeniul științei și tehnicii:

— promovează o politică unitară în domeniul științei și tehnicii, asigurînd crearea bazei tehnico-materiale
necesare dezvoltării lor; — asigură elaborarea și realizarea programelor de dezvoltare a științei și tehnicii,
creînd în acest scop fonduri republicane speciale; — instituie premii de stat, aprobă condiții de decernare a
acestora și prezintă Președintelui Republicii Moldova proiectul decretului cu privire la decernarea premiilor
de stat.

6. în domeniul asigurării legalității:

— întreprinde acțiuni vizînd asigurarea drepturilor și libertăților;

— organizează controlul asupra executării legilor și altor acte normative de către ministere și alte autorități
administrative centrale, de către organele și instituțiile cu funcții publice din subordine care își desfășoară
activitatea pe teritoriul Republicii Moldova; — în scopul perfecționării legislației în vigoare și reglementării
juridice a raporturilor din societate, elaborează proiecte de legi pe domenii; — ia măsuri de menținere a
ordinii publice, realizează programe de stat privind combaterea criminalității.

7. în domeniul asigurării securității și capacității de apărare a țării:

— ia măsuri în vederea asigurării securității statului, pazei frontierelor de stat și a teritoriului Republicii
Moldova; — exercită conducerea generală a construcției Forțelor Armate ale republicii, stabilește anual
contingentul de cetățeni care urmează să fie recrutați în vederea pregătirii și reciclării militare; — ia măsuri
în vederea asigurării capacității de apărare a țării, dotării Forțelor Armate cu toate cele necesare pentru ca
ele să-și onoreze datoria față de popor — apărarea independenței și integrității teritoriale a Patriei,
îndeplinește alte atribuții prevăzute de legislație în domeniul apărării naționale; — înaintează Președintelui
Republicii Moldova propuneri privind numirea și demiterea persoanelor care, din oficiu, intră în
componența Comandamentului Suprem al Forțelor Armate, precum și a viceminiștrilor apărării; — exercită
conducerea generală a protecției civile a Republicii Moldova.

8. în domeniul politicii externe:

— poartă tratative și ia parte la negocieri, acordă împuterniciri pentru inițierea negocierilor și semnarea
tratatelor, încheie tratate internaționale și asigură îndeplinirea lor; — stabilește relații multilaterale între
Republica Moldova și state străine, organizații internaționale, asigură schimbul de informație, de studenți și
specialiști; — prezintă Președintelui Republicii Moldova propuneri privind acreditarea și rechemarea
reprezentanților diplomatici ai Republicii Moldova, înființarea, desființarea și schimbarea rangului
misiunilor diplomatice; — reprezintă Republica Moldova în relațiile internaționale; — asigură promovarea
unui curs unic și coerent în domeniul politicii externe .

Competența sa și principalele împuterniciri ale Guvernului se realizează în strictă colaborare cu alte organe
atît statale, cît și cele nestatale și cetățeni, conducîn- du-se de programul său de activitate acceptat de
Parlament
 5. Analizaţi raporturile Guvernului cu organele administraţiei publice locale şi alte organe

între Guvern și toate celelalte autorități ale administrației publice se stabilesc raporturi de drept
administrativ, care pot fi: de subordonare (față de ministere și președinții raioanelor), de colaborare (față
de autoritățile administrației publice autonome etc.) și de tutelă administrativă (față de autoritățile
administrației publice locale). în toate statele lumii, Guvernul este obligat să coopereze cu toate
organismele societății civile, cu opinia publică, să desfășoare nu doar o activitate laborioasă în corelația cu
parlamentul, dar și cu diverse organisme sociale, sindicate, patronat, partide, culte, conlucrînd cu acestea și
receptînd semnalele pe care le adresează — ca exponate ale societății civile — executivului, spre a lua în
dezbatere și a rezolva anumite probleme .

în concluzie Guvernul este un organ al administrației publice cu competență materială și teritorială generală
care exercită, potrivit legii, următoarele funcții: de strategie, de reglementare, de administrare a proprietății
statului, de reprezentare și de autoritate de stat.

6.Ilustraţi organizarea activităţii Guvernului.

Activitatea Guvernului, ca subiect al administrării, care asigură realizarea politicii interne și externe a
statului și exercită conducerea generală a administrării trebuie privită din punctul de vedere al administrării
interne și cel al administrării externe. Administrarea internă presupune determinarea și orînduirea tuturor
elementelor structurale ale Guvernului și au drept scop asigurarea capacității lui de a-și onora atribuțiile
care îi revin

Din punctul de vedere al organizării activității interne a Guvernului, vom examina:

1) rolul și atribuțiile Prezidiului Guvernului;

2) rolul și locul Prim-ministrului;

3) atribuțiile Prim-viceprim-ministrului și al viceprim-miniștrilor în organizarea

activității Guvernului;

4) Cancelaria de Stat ca subiect de bază a organizării activității Guvernului;

5) organizarea și desfășurarea ședințelor Guvernului.

1. Potrivit prevederilor legale245, pentru coordonarea activității interne a Guvernului și în scopul aprobării
proiectului ordinii de zi a ședințelor Guvernului, se formează Prezidiul Guvernului din care fac parte Prim-ministrul și
viceprim-mi- niștrii.

Ședința Prezidiului Guvernului este convocată de Prim-ministru și considerate deliberativă dacă la ea participă toți
membrii Prezidiului. Legea prevede că, în cazul absenței unui viceprim-ministru, acesta va delega pentru participare
la ședință cu drepturi depline un alt membru al Guvernului. Deciziile în cadrul Prezidiului Guvernului se adoptăprin
consens.

2. Prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectînd atribuțiile ce

îi revin. Prim-ministrul: — prezidează ședințele Guvernului și ale Prezidiului lui; — în cazuri excepționale, ia
decizii în problemele conducerii țării în limitele competenței Guvernului și informează despre aceasta
Guvernul la ședința lui ordinară; — asigură colegialitatea în activitatea Guvernului; formează Guvernul și
propune componența lui, în modul stabilit; — acordă împuterniciri pentru negocierea și semnarea tratatelor
internaționale ale Republicii Moldova; — prezintă spre examinare Prezidiului Guvernului sau pune în fața
Președintelui Republicii Moldova chestiunea cu privire la stimularea sau aplicarea unor sancțiuni disciplinare
față de membrul Guvernului; — în cazul în care unul din miniștri nu își exercită atribuțiile conform legislației,
este în drept să înainteze Președintelui Republicii Moldova propunere privitor la revocarea acestui ministru;
informează Președintele Republicii Moldova în problemele deosebit de importante pentru țară. în
conformitate cu Constituția Republicii Moldova, Prim-ministrul este învestit și cu alte împuterniciri.

3. Prim-viceprim-ministrul și viceprim-miniștrii Republicii Moldova înfăptuiesc în conformitate cu obligațiile

lor coordonarea activității ministerelor, a altor autorități administrative centrale și a celorlalte organe din
subordinea Guvernului, exercită controlul asupra activității lor și le dau în mod operativ indicații pentru
asigurarea îndeplinirii ordonanțelor, hotărîrilor și dispozițiilor Guvernului și soluționării altor probleme ale
activității lor; examinează în prealabil propunerile și proiectele ordonanțelor, hotărîrilor și dispozițiilor,
prezentate de Guvern

4. Cancelaria de Stat. Această subdiviziune a Guvernului are menirea de a organiza și de a monitoriza

administrarea internă a întregului aparat guvernamental. Pentru realizarea acestei activități, potrivit
prevederilor legale248, Cancelariei de Stat îi revin principalele funcții care se referă la: — asigurarea, din
punct de vedere juridic, a analizei propunerilor, proiectelor de legi, decretelor, hotărîrilor, ordonanțelor și
altor documente elaborate de ministere și alte autorități centrale sau locale ale administrației publice în
vederea promovării lor la ședința Guvernului; — redactarea deciziilor Primului-ministru; urmărirea
redactării actelor de aplicare a legilor de către autoritățile administrației publice competente, precum și a
hotărîrilor și ordonanțelor Guvernului; — evidența și sistematizarea legislației, activității de documentare și
informații juridice; — acordarea de asistență juridică necesară pentru soluționarea afacerilor con- tencioase
în care Guvernul este parte; — pregătirea și fifuzarea materialelor necesare pentru desfășurarea ședințelor
de Guvern; — ținerea evidenței hotărîrilor, ordonanțelor și dispozițiilor Guvernului, informarea membrilor
Guvernului despre acestea, precum și publicarea și arhivarea lor; — asigurarea, evidența și circulația
documentelor secrete

în sarcina Cancelariei de Stat sînt puse și o serie de activități ce țin de finanțe, contabilitate și investiții,
aprovizionarea, gestionarea și administrarea bunurilor, personal și salarizare, organizarea accesului
publicului în sediul Guvernului și a pazei acestuia, organizarea modului de desfășurare a relațiilor cu publicul

5. Ședințele Guvernului constituie forma de bază de organizare a activității Guvernului și atributul

obligatoriu al unui organ colegial de administrare. Potrivit legii, ședințele Guvernului se desfășoară după caz,
dar nu mai rar decît o dată pe trimestru. Ordinea de zi a ședințelor Guvernului se aprobă de acesta la
propunerea Prezidiului Guvernului

La ședința Guvernul sînt examinate: — programul său de activitate și declarația de politică generală; —
proiectele concepțiilor, prognozelor și strategiilor dezvoltării social-econo- mice a țării; — proiectele
programelor de importanță statală; — proiectul bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale de stat,
inițiativele legislative și amendamentele ce țin de majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau
împrumuturilor, precum și de majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare; — rapoartele privind
executarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor asigurării obligatorii de
asistență medicală; — darea de seamă a Guvernului privind activitatea sa, care va fi prezentată spre
examinare Parlamentului; — proiectele de legi și avizele referitoare la inițiativele legislative; — adoptarea
hotărîrilor și ordonanțelor; — aprobarea structurii și regulamentelor ministerelor, ale altor autorități
administrative centrale de pe lingă Guvern, ale organelor și instituțiilor din subordine; — aprobarea
Regulamentului Guvernului; — numirea judecătorilor la Curtea Constituțională; — numirea în funcții
publice, conform competenței; — chestiunile privind demisia Guvernului

Ședințele Guvernului sînt prezidate de Prim-ministru sau de unul din vice- primminiștri. Ședințele sînt
deliberative, dacă la ele participă majoritatea membrilor Guvernului. Ordonanțele și hotărîrile se adoptă cu
votul majorității membrilor Guvernului. Ședințele Guvernului sînt publice. La ele pot participa și alte
persoane, în conformitate cu legislația. La decizia Prim-ministrului, ședințele pot fi închise

La ședințele Guvernului în care sînt examinate avizele privind proiectele de acte legislative înaintate de
Președintele Republicii Moldova, de deputați sau de Adunarea Populară a Unității Teritoriale Autonome
Găgăuzia este imitat autorul.

7.Clasificaţi principiile şi direcţiile de bază de activitate ale Guvernului-citeste nr.2

8. Relataţi competenţa Guvernului în domeniul politicilor interne şi externe

Politica interna: — promovează în viață legile Republicii Moldova, decretele Președintelui Republicii
Moldova și exercită controlul asupra executării ordonanțelor și hotărî- rilor sale; — stabilește funcțiile
ministerelor, ale altor autorități administrative centrale și ale celor din subordinea sa, asigură întreținerea
autorităților administrației publice centrale în limitele mijloacelor financiare aprobate în acest scop de
Parlament; — coordonează și exercită controlul asupra activității organelor administrației publice locale ale
Republicii Moldova; — realizează programele dezvoltării economice și sociale a republicii, creează condiții
pentru funcționarea autoadministrării; — conduce organele de apărare a teritoriului, securității Republicii
Moldova și a cetățenilor ei;

în domeniul politicii externe: — poartă tratative și ia parte la negocieri, acordă împuterniciri pentru inițierea
negocierilor și semnarea tratatelor, încheie tratate internaționale și asigură îndeplinirea lor; — stabilește
relații multilaterale între Republica Moldova și state străine, organizații internaționale, asigură schimbul de
informație, de studenți și specialiști; — prezintă Președintelui Republicii Moldova propuneri privind
acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai Republicii Moldova, înființarea, desființarea și
schimbarea rangului misiunilor diplomatice; — reprezintă Republica Moldova în relațiile internaționale; —
asigură promovarea unui curs unic și coerent în domeniul politicii externe

9. Apreciaţi raporturile Guvernului cu organele administraţiei publice locale

Guvernul adoptă hotărîri, ordonanțe

Cu alte cuvinte, rațiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne
și externe ale țării, ceea, ce sub aspect juridic, este concretizat în inițierea proiectelor legislative, adoptarea
de hotărîri pentru aplicarea acestora, iar administrația publică, a cărei conducere generală este realizată de
Guvern, are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.

Raporturi de tutelă administrativă (față de autoritățile administrației publice locale).

Constituţia Republicii Moldova în art. 109 al.1 stipulează că administraţia publică din unităţile administrativ-
teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.
Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt
consiliile locale alese şi primarii aleşi. Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi administrative
autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi oraşe. Pe de o parte, conform art. 113 din Constituţie,
există autorităţile raionale. Consiliul raional este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea
activităţii consiliilor săteşti şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes raional. Nici o
autoritate a administraţiei publice centrale – Guvern, minister – nu are competenţa să anuleze, să modifice
sau să suspende un act adoptat sau emis de consiliul local, consiliul raional sau de primar, după caz, aşa cum
ar putea-o face de pildă, Guvernul cu un act emis de conducătorul serviciului ministerial. [1] Într-un stat
unitar, deşi autorităţile administrative descentralizate se bucură de autonomie, independenţa acestora nu
este completă sau absolută. Autorităţile centrale au dreptul şi chiar datoria de a exercita un control asupra
activităţii autorităţilor descentralizate. Controlul efectuat asupra organelor administraţiei publice autonome
şi descentralizate îmbracă forma de tutelă administrativă, fiind, o modalitate a controlului extern. [2] Tutela
administrativă este o instituţie a dreptului public în baza căreia autoritatea centrală a administraţiei publice
şi reprezentanţii locali ai acesteia au dreptul de a controla activitatea autorităţilor publice autonome
descentralizate. Controlul sub formă de tutelă administrativă este necesar mai întâi pentru că autorităţile
descentralizate girează servicii publice, care trebuie să funcţioneze în mod regulat şi continuu în interesul
general. Statul sau comunitatea naţională sunt direct interesate în buna funcţionare a acestor servicii
publice. În al doilea rând, la descentralizarea teritorială, autorităţile centrale sunt obligate să vegheze ca nu
cumva interesele locale sau regionale să fie satisfăcute în detrimentul şi pe seama intereselor generale. [3]
În al treilea rând, puterea centrală trebuie să vegheze ca autorităţile locale să satisfacă, în condiţiile cele mai
bune, diferitele nevoi locale, ca autorităţile locale să-şi facă pe deplin datoria, deoarece şi satisfacerea
nevoilor locale interesează statul sau comunitatea naţională. Un progres, o înflorire, o prosperitate a
statului depinde, în mare măsură, şi de buna stare a împrejurărilor locale. În fine, autoritatea centrală
trebuie să vegheze la menţinerea unităţii statului şi să reprime orice tendinţă centrifugă a autorităţilor
descentralizate. O autonomie prea mare poate să fie cauza unor orientări politice în contradicţie cu politica
de stat a autorităţilor centrale. Aceasta se poate întâmpla mai ales în statele în care există şi minorităţi
etnice.

10. Relataţi dispoziţii generale privind organele administraţiei publice locale

Spre deosebire de administrația publică centrală, competentă la nivelul întregii țări, administrația publică
locală este competentă numai în limitele unității ad- ministrativteritoriale în care aceasta funcționează
colectivitățile locale se caracterizează prin următoarele elemente: existența unui teritoriu-, recunoașterea
unui anumit grad de autonomie chiar prin dispozițiile constituționale, justificat prin existența in tereselor
locale; principiul alegerii autorităților locale prin sufragiu universal; un anumit grad de protecție juridică, sub
aspect legislative

Caracterul legislativ privește atît limitele acestor colectivități, cît și regulile de compunere, și modalitățile de
desemnare a autorităților, competențele acestora, precum și diferitele mijloace de a le exersa (mai ales, de
natură financiară), dar și modalitățile de control la care activitatea acestora poate fi supusă
autorități locale reprezintă termenul generic, utilizat în toate statele Uniunii Europene, termenul de
colectivitate teritorială fiind folosit pentru a desemna suportul teritorial sau populația, căreia i se aplică
competențele acestor autorități.

Independent de caracterul regimului politic, organizarea autorităților centrale va influența organizarea și

funcționarea autorităților locale

Autonomia locală este considerată ca fiind una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune
administrativă. Astfel, evocînd opinia unui autor francez, C. Manda, consideră că autonomia locală asigură
un înalt grad de democrație, colectivitățile teritoriale autonome fiind „veritabile contraputeri“, calitate în
care pot să prevină abuzul guvernului central

Constituția Republicii Moldova prevede că administrarea publică în unitățile administrativ-teritoriale se

întemeiază pe următoarele principii: 1) autonomiei locale; 2) descentralizării serviciilor publice; 3)
eligibilității autorităților administrației publice locale; 4) consultării cetățenilor în problemele locale de
interes deosebit

1.Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administrația publică locală și
activitatea autorităților acesteia, care constă în „dreptul unităților administrativ-teritoriale de a-și satisface
interesele proprii fără amestecul autorităților centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea
administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea un sistem care implică autonomia

2. Principiul descentralizării serviciilor publice. Celălalt principiu care fundamentează administrația publică
în unitățile administrativ-teritoriale, cel al descentralizării serviciilor publice, este forma „funcțională" a
descentraliză rii, care, alături de forma „teritorială", constituie caracteristica administrației publice locale, în
actualul cadru conferit de dispozițiile Constituției Republicii Moldova

3. Principiul eligibilității autorităților administrației publice locale își are sediul materiei și iși găsește, in mod
distinct, recunoașterea în norma constituțională (art. 112), care prevede că autoritățile administrației
publice, prin care este exercitată autonomia locală în sate și în orașe, sînt consiliile locale alese și primarii
aleși.

4. Principiul consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit. Instituția referendumului local.
Consacrat expres numai prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea privind administrația publică locală,
principiul consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit este integrat și subordonat
principiului constituțional al autonomiei locale

11. Ilustraţi consiliile locale ca organe deliberative ale puterii de stat

Autoritățile administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală în sate (comune), orașe
(municipii) sînt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive.

Consiliile locale își organizează și desfășoară activitatea în domeniile stabilite de Legea privind
descentralizarea administrativă, dispunînd în acest scop de competențe (ansamblul de obligații și drepturi
ale autorităților publice locale în domeniile de activitate care le sînt stabilite) depline care nu pot fi puse în
cauză sau limitate de nicio autoritate publică, decît în condițiile legii. Competențele autorităților publice
locale sînt delimitate, în condițiile legii, între competențele autorităților publice deliberative și executive de
nivelurile întîi și al doilea. Autoritățile administrației publice centrale nu pot să stabilească ori să impună
competențe autorităților publice locale fără o evaluare prealabilă a impactului financiar pe care aceste
competențe l-ar putea genera, fără o consultare a autorităților locale de nivelul corespunzător și fără ca
colectivitățile locale să fie asigurate cu mijloacele financiare necesare.

Ședința consiliului este deliberativă dacă la ea participă cel puțin două treimi din numărul consilierilor aleși.
în cazul în care nu poate fi asigurată această majoritate, ședința se va ține peste 3 zile calendaristice,
respectîndu-se aceleași condiții. Dacă nici la a doua convocare ședința nu este deliberativă, se va proceda la
o nouă convocare, peste 3 zile calendaristice. La această nouă, a treia convocare, ședința va fi deliberativă
dacă se va asigura prezența majorității consilierilor aleși. în situația în care, din cauza absenței nemotivate a
consilierilor, consiliul nu se va putea întruni nici la ultima convocare, acesta se consideră dizolvat de drept

Prezența consilierilor la ședința consiliului local este obligatorie. Ședința consiliului local este deliberativă
dacă la ea sînt prezenți majoritatea consilierilor aleși. în realizarea competențelor sale, consiliul local adoptă
decizii cu votul majorității consilierilor prezenți, cu excepția cazurilor în care legea sau regulamentul
consiliului cere un număr mai mare de voturi. în cazul parității de voturi, nu se adoptă nicio decizie,
dezbaterile fiind reluate în ședința următoare.

Deciziile privind aprobarea bugetului local, administrarea bunurilor proprietate a satului (comunei), orașului
(municipiului), stabilirea cuantumului taxelor și impozitelor locale, planificarea dezvoltării localităților și
amenajării teritoriului, asocierea cu alte consilii, instituții publice din țară sau din străinătate se adoptă cu
votul majorității consilierilor aleși. Deciziile privind inițierea revocării primarului se adoptă cu votul a două
treimi din numărul consilierilor aleși.

Deciziile consiliului local se semnează, în cel mult 5 zile de la data desfășurării ședinței lui, de președintele
acesteia și se contrasemnează de secretarul consiliului. Dacă secretarul consiliului consideră că decizia
consiliului local este ilegală, el este în drept să nu o contrasemneze și să solicite consiliului reexaminarea
acestei decizii. El va remite decizia consiliului local primarului și, în cazurile prevăzute de lege, oficiului
teritorial al Cancelariei de Stat în cel mult 5 zile după data semnării, în cazul în care primarul consideră că
decizia consiliului local este ilegală, el sesizează oficiul teritorial al Cacelariei de Stat și/sau instanța de
contencios administrativ. Deciziile cu caracter normativ intră în vigoare la data aducerii la cunoștință
publică prin publicare sau prin afișare în locuri publice, iar cele cu caracter individual — la data comunicării
persoanelor vizate.

Durata mandatului consiliului local este stabilită de Codul electoral și constituie 4 ani. Consiliul local își
exercită mandatul de la data declarării ca legal constituit pînă la data constituirii legale a consiliului nou-ales.
Mandatul consiliului local poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă.

Mandatul consilierului se ridică de către consiliu înainte de termen în caz de: — încălcare de către consilier a
Constituției, fapt confirmat prin hotărîre judecătorească definitivă; — incompatibilitate a funcției; — intrare
în vigoare a sentinței de condamnare la privațiune de libertate sau a sentinței prin care se interzice de a
ocupa funcția de consilier; — demisie; — absență fără motive întemeiate de la trei ședințe consecutive ale
consiliului. Decizia consiliului de ridicare a mandatului, fiind un act administrativ cu caracter individual,
poate fi atacată de către consilier în instanța de contencios administrative

12. Analizaţi rolul primarului ca subiect al puterii executive

Primarul ca autoritate executivă, ca subiect al administrării publice și ca subiect al dreptului
administrativ. Puterea executivă la nivel local este reprezentată de către primari. Primarul este
șeful administrației publice locale. Acest statut primarul îl obține din momentul apariției capacității
administrativ-juridice de subiect al administrării publice. Atît capacitatea de folosință, cît și cea de
exercițiu apar din momentul confirmării legalității alegerii primarului și validării mandatului
acestuia.
Primarul participă la ședințele consiliului local și are dreptul să se pronunțe referitor la toate
problemele supuse dezbaterilor. Odată cu viceprimarii, el cade sub incidența Legii privind statutul
alesului local.
Primarul este responsabil față de consiliul local și alegătorii săi pentru onorarea atribuțiilor ce îi revin. El
prezintă, la cererea consiliului local, informații despre executarea deciziilor adoptate de consiliu, alte
informații despre activitatea sa de executare a anumitor atribuții ce îi revin potrivit legii

Primarul exercită în teritoriul administrat următoarele atribuții de bază: — asigură executarea deciziilor
consiliului local; — propune, în condițiile legii, organigrama și statele primăriei, schema de salarizare a
personalului acestuia și le supune aprobării consiliului local; — numește, stabilește atribuțiile și încetează
raporturile de serviciu sau de muncă cu șefii de subdiviziuni, de servicii, de întreprinderi municipale din
subordinea autorității administrației publice locale respective, personalul primăriei, conduce și controlează
activitatea acestora, contribuie la formarea și reciclarea profesională; — stabilește atribuțiile viceprimarului
(viceprimarilor); — asigură elaborarea proiectului de buget lacal al unității administrativ-teritoriale pe
următorul an bugetar și a contului de încheiere a exercițiului bugetar și le prezintă spre aprobare consiliului
local; — exercită funcția de ordonator principal de credite al satului (comunei), orașului (municipiului);
verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea și cheltuirea mijloacelor de la bugetul local despre situația
existentă;

Una din metodele de bază de realizare a atribuțiilor funcționale de către primar este elaborarea și emiterea
actelor administrative. în acest scop, primarul emite dispoziții cu caracter normativ și individual

13. Analizaţi rolul consiliilor raionale ale administraţiei publice locale

Consiliul raional este autoritatea reprezentativă a populației raionului, este constituită din consilieri aleși, în
condițiile Codului electoral. Numărul de consilieri este stabilit în funcție de numărul de locuitori din raion de
la data de 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile, conform datelor statistice, în modul stabilit de lege.
Constituirea consiliului și ședințele lui se desfășoară, în modul stabilit de lege, pentru consiliile locale.

El se convoacă în prima ședință prin hotărîrea Comisiei Electorale Centrale. Durata mandatului consiliului
raional este stabilită de Codul electoral și constituie 4 ani.

următoarele competențe de bază: 1. Aprobă: — organigrama și statele de personal ale aparatului

președintelui raionului, ale direcțiilor și ale altor subdiviziuni subordonate consiliului raional, precum și un
deviz de cheltuieli necesar pentru asigurarea activității lor; — bugetul raional, contul de încheiere a
exercițiului bugetar, precum și modul de utilizare a fondurilor speciale; — strategii, prognoze, planuri și
programe de dezvoltare social-economică a raionului, programe de refacere și protecție a mediului
înconjurător, programe de utilizare a forței de muncă în teritoriu, monitorizează realizarea acestora; —
regulamentul consiliului raional; — norme specifice pentru structurile autonome și pentru instituțiile publice
pe care le înființează, în condițiile legii; — simbolica raionului
2. Decide: — privind administrarea bunurilor domeniilor public și privat ale raionului; — în condițiile legii,
darea în administrare, concesionarea, darea în arendă ori locațiune a bunurilor domeniului public al
raionului, precum și a serviciilor publice de interes raional; — vînzarea, privatizarea, concesionarea, darea în
arendă ori locațiune a bunurilor domeniului privat al raionului, în condițiile legii; — efectuarea auditului
intern; — asupra lucrărilor de proiectare, construcție, întreținere și modernizare a drumurilor, podurilor,
fondului locativ în condițiile Legii cu privire la locuințe, precum și altor obiective din domeniul economic,
social, comunal și de agrement de interes raional; — punerea la evidență a persoanelor socialmente
vulnerabile care au nevoie de îmbunătățirea condițiilor locative în conformitate cu Legea cu privire la
locuințe; — organizarea, în limitele competenței sale, a serviciilor publice de interes raional și aprobă
tarifele la serviciile cu plată, prestate de acestea;

3. Alege din rîndul consilierilor, în condițiile legii, președintele raionului. La propunerea președintelui
raionului, alege vicepreședinții și îi eliberează din funcție, în condițiile legii.

4. Desemnează reprezentantul său în instanța de judecată în litigiile privind legalitatea deciziilor adoptate și
în cele care rezultă din raporturile cu alte autorități publice;

5. Numește, pe bază de concurs desfășurat conform legislației în vigoare, secretarul consiliului raional și
conducătorii instituțiilor și subdiviziunilor din subordine;

6. Dispune consultarea publică, în conformitate cu legea, a proiectelor de decizii în problemele de interes

local care pot avea impact economic, de mediu și social (asupra modului de viață și drepturilor omului,
asupra culturii, sănătății și protecției sociale, asupra colectivităților locale, serviciilor publice), precum și în
alte probleme care preocupă populația sau o parte din populația unității administrativ-teritoriale

Consiliul raional, fiind subiect colegial al administrării publice, este responsabil de atribuțiile ce îi revin din
momentul obținerii capacității administrativ-juridice

14. Apreciaţi preşedintele raionului şi locţiitorii lui ca subiecţi ai puterii executive ai raionului

Președintele raionului ca autoritate executivă, ca subiect al administrației publice și ca subiect al dreptului

administrativ. Puterea executivă la nivel raional este reprezentată de către președintele raionului. El este
șeful administrației publice raionale. Acest statut președintele raionului îl obține din momentul apariției
capacității administrativjuridice de subiect al administrării publice, care coincide cu momentul alegerii în
funcție. Pentru a asigura realizarea atribuțiilor de șef al executivului raionului, președintele este asistat de
vicepreședinți. Numărul vicepreședințelor se stabilește de consiliul raional, la propunerea președintelui
raionului.

Competența președintelui raionului. Emite dispozitii cu caracter normative si individual. Pornind de la

domeniile de activitate ale autorității publice raionale, președintele raionului, ca șef al executivului,
realizează în teritoriul administrat următoarele obligații și drepturi de bază: 1. Asigură: — executarea
deciziilor consiliului raional; — respectarea Constituției, a legilor și altor acte normative, în limitele
competenței sale;— elaborarea studiilor de fezabilitate și propune spre aprobare listele bunurilor și
serviciilor publice de interes raional pentru realizarea proiectelor de parteneriat public-privat; —
monitorizarea și controlul realizării proiectelor de parteneriat public-privat în care autoritatea administrației
publice locale participă în calitate de partener public; — elaborarea proiectului bugetului raional și a
contului de încheiere a exercițiului bugetar și le supune aprobării consiliului raional; — colaborarea raionului
cu alte unități administrativ-teritoriale, inclusiv din alte țări;

2. Contribuie la menținerea ordinii publice, asigurarea securității și apărarea drepturilor cetățenilor; la buna
colaborare a serviciilor publice desconcentrate în soluționarea problemelor de interes raional;

3. înregistrează asociațiile obștești de interes raional care intenționează să activeze în unitatea

administrativ-teritorială respectivă, remite informația de rigoare autorităților abilitate;

4. Convoacă ședințele consiliului raional și asigură prezența consilierilor; 5. Semnează actele și contractele
încheiate în numele raionului sau al consiliului raional; 6. Exercită funcția de ordonator principal de credite
al raionului; 7. Verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea mijloacelor la bugetul raional și cheltuirea lor,
informează operativ consiliul raional despre situația existentă; 8. Coordonează și controlează activitatea
serviciilor publice ale consiliului raional; audiază rapoartele și informațiile șefilor acestor servicii și propune
soluții pentru îmbunătățirea activității acestora; 9. Prezintă consiliului raional, spre examinare și aprobare,
contul de încheiere a exercițiului bugetar pe semestrul I, pe 9 luni și cel anual; 10. Contribuie la realizarea, la
nivel raional, a măsurilor de protecție a populației în caz de calamități naturale și tehnogene, de catastrofe,
incendii, epidemii, epifitotii și epizootii, ia măsuri de prevenire a situațiilor excepționale, de reducere a
prejudiciului și de lichidare a consecințelor; 11. Propune consiliului raional să consulte, prin referendum,
populația în probleme locale de interes deosebit și, în temeiul deciziei consiliului, ia măsuri în vederea
organizării referendumului; 12. Contribuie la desfășurarea, pe teritoriul raionului, în conformitate cu
legislația electorală, a alegerilor autorităților administrației publice reprezentative de toate nivelurile și a
referendumurilor; 13. Prezintă, la solicitarea consiliului raional, informații despre activitatea sa și a
serviciilor publice din subordine

Vicepreședinții raionului exercită atribuțiile stabilite de președintele raionului și poartă răspundere în

conformitate cu legislația în vigoare

în scopul funcționării prompte și eficiente a autorității publice executive a raionului, președintele raionului
nu numai că este însoțit de către vicepreședinte(ți), ci și dispune de un aparat de lucru care se organizează
și funcționează în baza unui regulament intern aprobat de consiliul raional. Acest aparat, ca structură
funcțională, are următoarele atribuții: — întocmește proiecte de decizii ale consiliului raional și proiectele
de dispoziții ale președintelui raionului; — asigură consultarea publică a proiectelor de decizii ale consiliului
raional și de dispoziții normative ale președintelui raionului și informarea publicului referitor la deciziile
adoptate și la dispozițiile emise; — colectează și prezintă președintelui raionului informații pentru raportul
anual privind starea economică și socială a raionului; — prezintă președintelui raionului, în comun cu
serviciile publice, informații despre funcționarea acestora, precum și a întreprinderilor create de consiliul
raional; — supraveghează executarea măsurilor dispuse de președinte în teritoriul administrat; — contribuie
la elaborarea proiectului de buget al unității administrativ-teritoriale pentru următorul an bugetar și a
proiectelor de modificare a bugetului, care urmează să fie prezentate de președintele raionului spre
examinare consiliului raional; — asigură executarea bugetului unității administrativ-teritoriale, în
conformitate cu deciziile consiliului raional, și respectarea prevederilor legale; — întocmește contul de
încheiere a exercițiului bugetar al unității administrativteritoriale; — asistă secretarul consiliului raional în
îndeplinirea atribuțiilor lui conform legii.
15. Apreciaţi particularităţile administrării publice în municipiul Chişinău şi UTA Gagauz-Yeri

Administrația publică în municipiul Chișinău, organizarea și funcționarea autorităților publice în această

localitate se desfășoară potrivit aceluiași cadru legal și, în primul rînd, potrivit prevederilor Legii privind
administrația publică locală.

Municipiul Chișinău este organizat în unități administrativ-teritoriale numite sectoare, orașe și sate
(comune). Aici administrarea publică este realizată de consiliul municipal, consiliile sectorale, orășenești și
sătești (comunale), ca autorități deliberative, și de primarul general al municipiului Chișinău, deprimării
sectoarelor, satelor (comunelor) și orașelor, ca autorități executive. Organizarea și funcționarea autorităților
administrației publice ale municipiului Chișinău se reglementează, în mod corespunzător, de prevederile
legale referitoare la autoritățile administrației publice locale de nivelurile întîi și al doilea, precum și de
prevederile unui cadru juridic propriu — a Legii privind statutul municipiului Chișinău

Componența numerică a autorităților deliberative și celor executive a municipiului Chișinău, fără suburbii,
sînt expres prevăzute în Legea privind administrația publică locală (art. 56), și anume: — consiliul municipal
Chișinău este constituit din 51 de consilieri; — consiliile sectorale ale municipiului Chișinău sînt constituite
din următorul număr de consilieri: Botanica — 25; Buiucani — 23; Centru — 23; Ciocana — 23; Rîșcani — 25.

Autoritatea publică executivă în municipiul Chișinău este reprezentată de către: un primar general și 4
viceprimari, care sînt aleși, în condițiile legii, prevăzute pentru organele executive de nivelul întîi.

Consiliul municipal Chișinău coordonează activitatea consiliilor unităților administrativ-teritoriale din

componența municipiului în vederea prestării serviciilor pubJjff de interes municipal, realizează, in mod
corespunzător, competențele prevăzute de prezenta lege pentru consiliile locale, precum și de Legea privind
statutul municipiului Chișinău.

Consiliile sectorale ale municipiului Chișinău realizează, în mod corespunzător, competențele prevăzute de
lege pentru consiliile unităților administrativ-teritoriale de nivelurile întîi și al doilea, precum și de Legea
privind statutul municipiului Chișinău.

Primarul general și viceprimarii municipiului Chișinău exercită, în mod corespunzător, atribuțiile prevăzute
de lege pentru primarii unităților administrativ-teritoriale de nivelul întîi, precum și de Legea privind statutul
municipiului Chișinău

Consiliul municipal Chișinău se întrunește în ședință ordinară, cu ordinea de zi propusă, o dată la trei luni, la
convocarea primarului general. El se poate întruni în ședință extraordinară în cazul unor probleme de
neamînat sau ori de cîte ori este necesar, la inițiativa primarului general sau la cererea scrisă a cel puțin o
treime din numărul consilierilor aleși

Un grup de cel puțin o treime din numărul consilierilor aleși este în drept să convoace de sine stătător în
ședință, cu ordinea de zi propusă, Consiliul municipal Chișinău în cazul în care primarul general: a) nu a
convocat în ședință ordinară consiliul în decurs de 15 zile după expirarea termenului de convocare; ori b)
refuză sau se află în imposibilitate de a convoca în ședință extraordinară consiliul la cererea consilierilor.
Consiliul municipal Chișinău alege prin vot deschis, cu votul majorității consilierilor prezenți, pentru durata
unei ședințe, un președinte care o prezidează. Președintele ședinței este asistat de secretarul consiliului
municipal.

în fiecare sector al municipiului Chișinău, primarul general numește, în condițiile legii, un pretor, care este
reprezentant al primarului general. Pretorul este asistat de un aparat de lucru, denumit pretură

Găgăuzia (Gagauz-Yeri) este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care, fiind o formă de
autodeterminare a găgăuzilor, este parte componentă a Republicii Moldova. Ea soluționează de sine
stătător, în limitele competenței sale, în interesul întregii populații, problemele dezvoltării politice,
economice și culturale.

în componența Găgăuziei intră localitățile în care găgăuzii constituie mai mult de 50 procente din populație.
Localitățile unde găgăuzii constituie mai puțin de 50 procente din populație pot fi incluse în componența
Găgăuziei în baza voinței majorității alegătorilor, liber exprimate în cadrul referendumului local, efectuat din
inițiativa a cel puțin o treime din alegătorii localității respective. Localitățile care au intrat în componența
Găgăuziei își păstrează dreptul de a ieși din componența ei printr-un referendum local efectuat din inițiativa
a cel puțin o treime din alegători, însă nu mai devreme de un an din momentul intrării în componența
Găgăuziei.

La nivelul unității administrativ-teritoriale Găgăuzia sunt clar determinate verigile puterii legislative și celei
executive.

Veriga puterii legislative este Adunarea Populară, învestită cu dreptul de a adopta acte normative , în
limitele competenței sale. Adunarea Populară a Găgăuziei este aleasă în circumscripții teritoriale prin vot
universal, egal, direct, secret și liber exprimat pentru un mandat de 4 ani. Componența numerică a Adunării
Populare se constituie astfel: un deputat de la 5 mii de alegători cu condiția ca fiecare localitate să aibă cel
puțin un deputat. Deputat în Adunarea Populară poate fi cetățeanul Republicii Moldova care a împlinit
vîrsta de 21 de ani și în momentul efectuării alegerilor locuiește pe teritoriul circumscripției teritoriale
(localității) pe care o va reprezenta

Adunarea Populară a Găgăuziei la prima sa ședință alege Președintele Adunării Populare (Hale Toplușu Bașî),
vicepreședinții, Prezidiul și aprobă Regulamentul Adunării Populare. Unul din vicepreședinții Adunării
Populare este ales din rîndul deputaților de altă origine etnică decît cea găgăuză

Adunarea Populară a Găgăuziei adoptă legi locale, în limitele competenței sale, cu votul majorității
deputaților aleși. Regulamentul Găgăuziei se adoptă cu votul a două treimi din deputății aleși

De componența Adunării Populare ține adoptarea legilor locale în următoarele domenii: — știință, cultură,
învățămînt; — gospodărie comunală și de locuințe, urbanistică; — ocrotire a sănătății, cultură fizică și sport;
— activitate bugetar-financiară și fiscală locală; — economie și ecologie; — relații de muncă și asistență
socială338 . în afară de aceasta, de competența Adunării Populare țin: — soluționarea în condițiile legii a
problemelor organizării teritoriale a Găgăuziei, stabilirii și modificării categoriei localităților, a hotarelor
raioanelor, orașelor și satelor, denumirilor lor; — participarea la promovarea politicii interne și externe a
Republicii Moldova în problemele care privesc interesele Găgăuziei
Veriga puterii executive este prezentată de Guvernatorul (Bașkanul) Găgăuziei. Guvernatorul (Bașkanul)
este persoana oficială supremă a Găgăuziei. Lui i se subordonează toate autoritățile administrației publice
ale Găgăuziei. Guvernatorul Găgăuziei este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat
pentru un mandat de 4 ani, pe bază alternativă. Candidatul la funcția de Guvernator al Găgăuziei trebuie să
fie cetățean al Republicii Moldova care a împlinit vîrsta de 35 de ani și posedă limba găgăuză. Guvernatorul
Găgăuziei este confirmat în funcția de membru al Guvernului Republicii Moldova printr-un decret al
Președintelui Republicii Moldova. Aceeași persoană este reeligibilă în funcția de Guvernator al Găgăuziei
pentru două mandate consecutiv. Guvernatorul Găgăuziei exercită conducerea activității autorităților
administrației publice și poartă răspundere pentru exercitarea atribuțiilor cu care este învestit prin lege. El
emite, în condițiile legii, hotărîri și dispoziții care sînt executorii pe tot teritoriul Găgăuziei și intră în vigoare
la data publicării. Răspunderea Guvernatorului poate fi manifestată prin suspendarea din funcție înainte de
termen

16. Definiţi serviciul public, funcţia publică şi funcţionar public

serviciu public – activitate de interes public, organizată şi desfăşurată de către o autoritate

publică;

funcţie publică – ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul

realizării prerogativelor de putere publică;
funcţionar public – persoană fizică numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie
publică;

17. Clasificaţi principiile de bază ale serviciului public

Serviciul public se bazează pe principiile egalității și nondiscriminării legalităţii,
profesionalismului, transparenţei, imparţialităţii, independenţei, responsabilităţii,
stabilităţii şi loialităţii.

Principiul continuității, care semnifică permanența serviciului public, nefiind acceptate întreruperile;
b) principiul adaptabilității, care rezidă în necesitatea adaptării serviciului public la schimbările și
exigențele interesului general; c) principiul neutralității, ce semnifică faptul că serviciul public
trebuie să funcționeze avînd ca unic scop satisfacerea interesului general și nu a altor interese, astfel
că girantul unui serviciu public nu-1 poate și nu trebuie să îl folosească ca pe un instrument de
creare a unor avantaje anumitor interese sau în detrimentul altora; d) principiul egalității semnifică
faptul că toate persoanele interesate pot solicita și beneficia de satisfacerea unor anumite necesități,
în mod egal, fără diferențieri sau discriminări. Unii autori, după Oroveanu M„ menționează și
principiul evoluției și respectiv, principiul posibilității de a modifica regimul juridic al serviciului
public, în fond, ambele constituind nuanțe ale principiului adaptabilității

18. Apreciaţi statutul administrativ-juridic al funcţionarului public

Funcţiile publice se instituie în temeiul actelor Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova,
Guvernului şi ale altor autorităţi publice, emise în limitele competenţei lor, stabilite de Constituţie
şi de alte legi
funcționarul public este definit ca persoană fizică învestită în mod legal, prin actul de voință unilaterală al
unei autorități publice sau al cetățenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei
funcții publice, în vederea realizării competenței organului din structura căreia face parte funcția respective

Prin urmare, demnitarii publici nu beneficiază de stabilitate în funcție, ei fiind în principiu revocabili din
funcțiile pe care le dețin. Funcția de demnitate publică a fost definită în legislație ca reprezentînd o funcție
publică ce poate fi ocupată prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire,
potrivit legii. Corespunzător, demnitarii publici sînt persoane numite sau alese într-o funcție de demnitate
publică în urma alegerilor generale sau locale3

19.Clasificaţi funcţiile publice şi gradele de calificare a funcţionarilor publici

Conform nivelului atribuţiilor titularului, funcţiile publice se clasifică în următoarele

categorii: 
a) funcţii publice de conducere de nivel superior; 
b) funcţii publice de conducere; 
c) funcţii publice de execuţie. 
Funcţionarii publici de conducere 
                    de nivel superior
Funcţionarii publici de conducere de nivel superior realizează managementul nivelului
superior în autorităţile publice.
Categoria funcţionarilor publici de conducere de nivel superior include persoanele care sînt
numite în una din următoarele funcţii publice de conducere de nivel superior:
-secretar general adjunct al Guvernului, secretar general al ministerului, adjunct al
conducătorului autorității administrative;
-conducător şi adjunct al conducătorului aparatului autorităţii publice
(Parlamentul, Preşedintele Republicii Moldova, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea
Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, Consiliul Superior al Procurorilor,
Procuratura Generală, Curtea de Conturi, Centrul Naţional Anticorupţie, Oficiul Avocatului
Poporului).
Categoria funcţionarilor publici de conducere include persoanele numite, în
condiţiile prezentei legi, în una din următoarele funcţii publice de conducere:
a) conducător şi adjunct al conducătorului organului din subordinea ministerelor şi
altor autorităţi administrative;
b) conducător şi adjunct al conducătorului subdiviziunii interne a autorităţii
publice;
c) conducător şi adjunct al conducătorului serviciului desconcentrat al autorităţii
publice;
g) conducător şi adjunct al conducătorului serviciului descentralizat, organizat în
unitatea administrativ-teritorială şi în unitatea teritorială autonomă cu statut special;
h) secretar al consiliului satului (comunei), sectorului, oraşului (municipiului),
raionului şi secretar al preturii;
j) şef al secretariatului instanţei judecătoreşti;
j1) şef adjunct al secretariatului Judecătoriei Chişinău;
k) şef al Aparatului Comisiei Electorale Centrale;
l) custode principal de fonduri.
Funcţionarii publici de conducere organizează, coordonează, îndrumă şi controlează
activităţile specificate la art.3 sub autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a
unei persoane ce exercită funcţie de demnitate publică.
Funcţionarii publici de execuţie. Categoria funcţionarilor publici de execuţie include
persoanele numite, în condiţiile prezentei legi, în alte funcţii publice decît cele prevăzute la
art.8 şi 9. 
Gradele de calificare ale funcţionarilor 
                       publici şi conferirea lor
Pentru fiecare categorie de funcţionari publici se stabilesc următoarele grade de
calificare:

a. pentru funcţionarii publici de conducere de nivel superior:

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa I;
consilier de stat al Republicii Moldova de clasa a II-a; 
consilier de stat al Republicii Moldova de clasa a III-a;
b) pentru funcţionarii publici de conducere: 
consilier de stat de clasa I; 
consilier de stat de clasa a II-a; 
consilier de stat de clasa a III-a;
c) pentru funcţionarii publici de execuţie: 
consilier de clasa I; 
consilier de clasa a II-a; 
consilier de clasa a III-a.
Gradul de calificare de clasa a III-a se conferă funcţionarului public debutant în termen de
cel mult 3 zile lucrătoare de la îndeplinirea condiţiilor specificate la art. 31 alin. (5) lit. a),
iar persoanei care anterior a deţinut funcţie publică, însă nu deţine grad de calificare,
precum şi persoanelor specificate la art. 31 alin. (3) – la numirea lor în funcţie.
Conferirea gradului de calificare imediat superior se face dacă funcţionarul public a obţinut
cel puţin calificativul „bine” la 3 evaluări anuale ale performanţelor profesionale sau
calificativul „foarte bine” la ultimele 2 evaluări anuale ale performanţelor profesionale.
Prin derogare de la prevederile alin. (3), funcţionarului public care deţine gradul de
calificare de clasa a III-a i se poate conferi gradul de calificare de clasa I corespunzător
categoriei funcţiei publice deţinute în cazul îndeplinirii unor misiuni de importanţă
deosebită şi obţinerii calificativului „foarte bine” la ultimele 2 evaluări anuale ale
performanţelor profesionale. Aprecierea caracterului deosebit al misiunii este de
competenţa conducătorului autorităţii publice cu drept de conferire a gradelor de calificare.
Fiecărui grad de calificare îi corespunde un anumit spor la salariu, calculat din data
conferirii acestuia.
Funcţionarul public îşi păstrează gradul de calificare deţinut în cazul promovării în cadrul
aceleiaşi categorii de funcţii publice, avansării în trepte de salarizare, transferului,
detaşării, interimatului unei funcţii publice de conducere, reangajării în serviciul public.
În cazul numirii într-o funcţie publică de categorie superioar, funcţionarului public i se
conferă gradul de calificare inferior corespunzător categoriei funcţiei publice în care a fost
numit.
Gradul de calificare se conferă de către persoana/organul care are competenţa legală de
numire în funcţie a funcţionarului public, printr-un act administrativ. Gradul de calificare
se consemnează în carnetul de muncă al funcţionarului public, iar copia actului
administrativ prin care s-a conferit gradul de calificare se păstrează în dosarul personal al
acestuia.
Funcţionarului public i se poate retrage gradul de calificare, prin hotărîre judecătorească
definitivă, pentru săvîrşirea unor acţiuni ilegale ce prevăd răspundere penală, precum şi în
cazul cînd gradul de calificare a fost conferit cu încălcarea legislaţiei.
 20. Definiţi reglementarea administrativ-juridică a procedurii angajării în serviciul public,
apariţia, modificarea, suspendarea, stingerea raporturilor de serviciu funcţionarilor publici .
La o funcţie publică poate candida persoana care îndeplineşte următoarele condiţii
de bază: 
a) deţine cetăţenia Republicii Moldova; 
b) posedă limba moldovenească şi limbile oficiale de comunicare interetnică
vorbite în teritoriul respectiv în limitele stabilite de lege; 
c) are capacitate deplină de exerciţiu; 
d) nu a împlinit vîrsta de 63 de ani; 
e) este aptă, din punct de vedere al stării sănătăţii, pentru exercitarea funcţiei
publice, conform certificatului medical eliberat de instituţia medicală abilitată, dacă pentru
funcţia respectivă sînt stabilite cerinţe speciale de sănătate; 
f) are studiile necesare prevăzute pentru funcţia publică respectivă; 
g) în ultimii 5 ani nu a fost destituită dintr-o funcţie publică conform art. 64 alin.
(1) lit. a) şi b) sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare;
h) nu are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni săvîrşite cu intenţie;
i) nu este privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, ca pedeapsă de bază sau complementară, ca urmare a sentinţei judecătoreşti
definitive prin care s-a dispus această interdicţie.
j) nu are interdicția de a ocupa o funcţie publică sau de demnitate publică, ce derivă
dintr-un act de constatare al Autorității Naționale de Integritate.
(2) Pentru ocuparea funcţiilor publice în autorităţile publice sînt necesare studii
superioare absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, cu excepţia funcţiilor publice de
execuţie din autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întîi şi a funcţiei de grefier
din instanţele judecătoreşti, în care, după caz, pot fi încadrate persoane cu studii medii de
specialitate absolvite cu diplomă.
(3) Candidatul la ocuparea funcţiei publice trebuie să întrunească şi cerinţele
specifice minime pentru ocuparea respectivei funcţii, stabilite în Clasificatorul unic al
funcţiilor publice, aprobat prin Legea nr. 155 din 21 iulie 2011. Autoritatea publică poate
stabili şi alte cerinţe specifice care se referă la specialitatea studiilor, cunoştinţe, abilităţi
profesionale şi atitudini/comportamente necesare pentru exercitarea eficientă a funcţiei
publice, acestea fiind stipulate în fişa postului aferentă funcţiei publice.
(4) Acțiunea prevederilor prezentului articol se extinde și asupra beneficiarilor de
pensii care nu au împlinit vîrsta de 63 de ani.

Ocuparea funcţiei publice vacante sau temporar vacante se face prin:

a) concurs;
b) promovare;
c) transfer;
d) detaşare;
e) asigurare a interimatului funcţiei publice de conducere.

 Modificarea raporturilor de serviciu se face:

a) în interesul serviciului;
b) la cererea funcţionarului public.
(2) Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de conducere şi
de execuţie are loc prin:
a) promovare în funcţie; Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei
prin ocuparea unei funcţii publice superioare celei exercitate.Promovarea funcţionarului
public într-o funcţie publică superioară se face în bază de merit. 
 c) detaşare; se înţelege trecerea temporară a funcţionarului public la o altă
autoritate publică sau instituție publică pentru realizarea unor sarcini de serviciu în
interesul acesteia. Detaşarea se efectuează prin acceptarea detaşării de către conducătorul
autorităţii publice în care activează funcţionarul public, la solicitarea scrisă a
conducătorului autorităţii publice sau instituției publice în interesul căreia se efectuează
detaşarea, prin numirea sau angajarea funcționarului public în funcția pentru care a fost
detaşat. pentru o perioadă de cel mult un an. nu poate fi realizată mai des decît o dată la 5
ani. 
d) transfer; Transferul funcţionarilor publici numiţi în funcţie în condiţiile
prezentei legi poate avea loc între autorităţi publice distincte sau, ca modalitate a
modificării raporturilor de serviciu, în cadrul aceleiaşi autorităţi publice. Transferul la
cererea funcţionarului public se face într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică
deţinută de funcţionarul public sau într-o funcţie publică de nivel inferior.
e) interimatul unei funcţii publice de conducere. Exercitarea temporară a
unei funcţii publice de conducere se realizează prin asigurarea interimatului de către
funcţionarul public din aceeaşi autoritate publică care îndeplineşte condiţiile de bază şi
cerinţele specifice prevăzute în fişa postului aferentă funcţiei publice pentru care se asigură
interimatul şi care nu are sancţiuni disciplinare nestinse în condiţiile prezentei legi. Nu se
consideră interimat situaţia cînd funcţia publică de conducere este exercitată temporar de
către adjunctul titularului funcţiei publice în cauză.
(3) Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de conducere de
nivel superior are loc prin:
b) detaşare;
c) transfer în interesul serviciului.

Condiţiile de încetare a raporturilor de serviciu 

Raporturile de serviciu încetează în următoarele cazuri:
1. în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor;
2. eliberare din funcţie;
3. destituire;
4. demisie.

1. a) în cazul decesului funcţionarului public; 

b) în cazul rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti prin care persoana este
declarată dispărută fără urmă sau decedată;
c) dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una din condiţiile specificate la
art.27 alin.(1) lit.a) şi c); 
d) la împlinirea de către funcţionarul public a vîrstei de 63 de ani, cu excepţia
situaţiei specificate la art.42 alin.(5); 
e) ca urmare a constatării, prin hotărîre judecătorească definitivă, a nulităţii
absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică; 
f) în cazul în care funcţionarul public a fost condamnat printr-o sentinţă
judecătorească prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data
rămînerii definitive a sentinţei de condamnare; 
2. eliberării din funcţia publică, în următoarele cazuri: 
a) autoritatea publică şi-a încetat activitatea prin lichidare;
b) autoritatea publică este mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public
refuză să o urmeze;
 c) autoritatea publică îşi reduce efectivul de personal sau lichidează funcţia publică,
ca urmare a intrării în vigoare a statului de personal în care nu se mai regăseşte funcţia
ocupată de funcţionarul public respectiv;
d) ca urmare a admiterii cererii de restabilire în funcţia publică a unui funcţionar
public eliberat sau destituit ilegal, de la data pronunţării de către instanţa de judecată a
hotărîrii prin care s-a dispus restabilirea; 
e) ca urmare a obţinerii de către funcţionarul public debutant a calificativului
„nesatisfăcător” la evaluarea activităţii profesionale, în condiţiile prezentei legi; 
f) starea sănătăţii fizice şi/sau psihice a funcţionarului public, constatată prin
decizie a organelor competente de expertiză medicală a vitalităţii, nu îi mai permite
acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare funcţiei publice deţinute;
g) ca urmare a refuzului neîntemeiat al funcţionarului public de a accepta detaşarea
în interesul serviciului;
3.Destituirea a) drept sancţiune disciplinară, aplicată pentru încălcarea prevederilor
art. 22 alin. (1) lit. f1), precum şi pentru săvîrşirea unei abateri disciplinare, dacă anterior au
fost aplicate sancţiuni disciplinare nestinse în modul stabilit;
b) drept sancţiune disciplinară, aplicată pentru săvîrşirea unei abateri disciplinare
care a avut consecinţe grave; 
c) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu
acţionează pentru încetarea acesteia în termenul stabilit de prezenta lege;
c1) stabilire, prin actul de constatare rămas definitiv, a emiterii/adoptării de către
funcționarul public a unui act administrativ, încheierii directe sau prin intermediul unei
persoane terțe a unui act juridic, luării sau participării la luarea unei decizii fără
soluționarea conflictului de interese real în conformitate cu prevederile legislației privind
reglementarea conflictului de interese;
c2) nedepunere de către funcționarul public a declarației de avere și interese
personale sau refuz de a o depune, în condițiile art. 27 alin. (8) din Legea nr. 132 din 17
iunie 2016 cu privire la Autoritatea Națională de Integritate;
c3) dispunere de către instanța de judecată, prin hotărîre irevocabilă, a confiscării
averii nejustificate;
d) incompetenţă profesională stabilită în urma obţinerii calificativului
„nesatisfăcător” la evaluarea anuală a performanţelor profesionale ale funcţionarului
public, în condiţiile prezentei legi; 
e) refuz de a depune jurămîntul prevăzut la art.32;
f) absenţă nemotivată de la serviciu timp de 4 ore consecutive pe parcursul unei zile
lucrătoare
4. Demisia
(1) Funcţionarul public poate înceta raporturile de serviciu prin demisie
comunicată în scris persoanei/organului care are competenţa legală de numire în funcţie ,
cu excepţia situaţiei în care conducătorul autorităţii publice a primit de la Centrul Naţional
Anticorupţie raportul privind rezultatele evaluării integrităţii instituţionale pînă la
finalizarea procedurilor disciplinare. 
(2) Demisia nu va fi motivată şi va produce efecte după 14 zile calendaristice de la
comunicare. 
(3) Cu acordul părţilor, demisia poate fi acceptată la data solicitată de către
funcţionarul public, dar nu mai tîrziu de termenul stabilit la alin.(2).
(4) În cazul demisiei funcţionarului public în legătură cu pensionarea, stabilirea
gradului de invaliditate, concediul pentru îngrijirea copilului, înmatricularea într-o
instituţie de învăţămînt, trecerea cu traiul în altă localitate, îngrijirea copilului pînă la vîrsta
de 14 ani (a copilului invalid pînă la vîrsta de 16 ani), alegerea în funcţie electivă,
autoritatea publică este obligată să accepte demisia în termenul indicat în cerere în limita
perioadei stabilite

21. Disecaţi răspunderea juridică a funcţionarilor publici

Răspunderea juridică a funcționarului public reprezintă reacția statului (societății) la depășirea

responsabilității juridice (transformarea raportului juridic de conformare în cel de conflict) prin aplicarea
față de autor de către organul împuternicit, în modul stabilit de lege, a uneia dintre formele răspunderii
juridice, potrivit faptei ilicite comise cu vinovăție

Funcționarul public poate fi tras la răspundere: administrativ-disciplinară, administrativ-patrimonială,

contravențională și penală, după caz. Forma răspunderii juridice a funcționarului depinde de faptul în
legătură cu ce a apărut raportul juridic de conflict, care este apartenența ilicitului comis

Răspunderea administrativ-disciplinară . Reprezentanta doctrinei române D. Apostol Tofan, examinînd

instituția răspunderii juridice a funcționarului public, constată că „încălcarea cu vinovăție de către
funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită
profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a
acestora

trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public; intervine numai în cazul săvîrșirii
unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de
drept public; subiectul pasiv al răspunderii este un funcționar public, iar subiectul activ este autoritatea sau
instituția publică la care acesta este încadrat și care aplică sancțiunea; procedura de constatare, aplicare și
contestare a sancțiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale; abaterile și sancțiunile disciplinare
sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau, în baza acestora, prin statute speciale

Potrivit dreptului public, abateri disciplinare incriminate funcționarilor publici constituie: — nerespectarea
programului de muncă, inclusiv absența sau întîrzierea nemotivată la serviciu ori plecarea înainte de
termenul stabilit în program, admisă în mod repetat; — intervențiile în favoarea soluționării unor cereri în
afara cadrului legal; — nerespectarea cerințelor privind păstrarea secretului de stat sau a confidențialității
informațiilor de care funcționarul public ia cunoștință în exercițiul funcției; — refuzul nejustificat de a
îndeplini sarcinile și atribuțiile de serviciu, precum și dispozițiile conducătorului; — neglijența și/sau
tergiversarea, în mod repetat, a îndeplinirii sarcinilor; — acțiunile care aduc atingere prestigiului autorității
publice în care activează; — încălcarea normelor de conduită a funcționarului public; — desfășurarea în
timpul programului de muncă a unor activități cu caracter politic; — încălcarea prevederilor referitoare la
obligații, conflict de interese și restricții stabilite prin lege; — încălcarea regulilor de organizare și
desfășurare a concursului, a regulilor de evaluare a performanțelor profesionale ale funcționarilor publici; —
alte fapte considerate ca abateri disciplinare în legislația în domeniul funcției publice și funcționarilor publici

Pentru ca răspunderea administrativ-disciplinară să fie aplicată legitim, odată cu constatarea comiterii cu

vinovăție a unei abateri disciplinare stipulate în lege, trebuie aplicată și o sancțiune disciplinară numai din
cele prevăzute de lege. Pentru comiterea abaterilor disciplinare, potrivit normei legale, funcționarului public
îi pot fi aplicate următoarele sancțiuni disciplinare: avertisment; mustrare; mustrare aspră; suspendarea
dreptului de a fi promovat în funcție în decursul unui an; suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de
salarizare pe o perioadă de la unu la doi ani; destituirea din funcția publică

Pentru a analiza faptele sesizate ca abateri disciplinare și a propune sancțiuni disciplinare aplicabile
funcționarilor publici din autoritatea sau instituțiile publice, sînt constituite comisii de disciplină. Persoana
competentă să aplice sancțiunea disciplinară nu poate aplica o sancțiune mai gravă decît cea propusă de
comisia de disciplină, putînd însă aplica o sancțiune mai ușoară, cu obligația motivării acesteia

Răspunderea contravențională a funcționarului public se angajează în cazul în care acesta a săvîrșit o

contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu. în acest context, răspunderea administrativ-
contravențională ia în considerare faptele ce constituie contravenții, în cadrul răspunderii administrative a
funcționarilor publici, săvîrșite în timpul și în legătură cu atribuțiile de serviciu, diferite de cele săvîrșite în
afara activității profesionale, asemeni oricărui cetățean, care implică o răspundere contravențională potrivit
dreptului comun în materie

Așadar, răspunderea contravențională a funcționarului public este reacția statului la comiterea cu vinovăție
a unei contravenții prin aplicarea față de el de către organul împuternicit a unei sancțiuni prevăzute în legea
contravențională, în modul și termenul prevăzut de lege, precum și obligația funcționarului public să
suporte consecințele acestei sancționări

Răspunderea administrativ-patrimonială a funcționarului public este aplicată în caz de: a) pagube produse
cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează; b) nerestituire în termenul
legal a sumelor ce i-aufost acordate necuvenit; c) daune plătite de autoritatea sau instituția publică, în
calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărîri judecătorești definitive și irevocabile.

Răspunderea penală a funcționarului public intervine în cazul infracțiunilor săvîrșite în timpul serviciului sau
în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă. în cazul în care funcționarul public este trimis în
judecată pentru săvîrșirea unei infracțiuni, persoana care are competența legală de numire în funcția
publică va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publică pe care o deține. Dacă instanța
judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează,
iar funcționarul public respectiv își va relua activitatea în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate
drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

22. Clasificaţi formele administrative de activitate ale organelor puterii executive

Din acest punct de vedere, utilizînd drept criteriu de clasificare conținutul formei juridice de administrare,
putem evidenția următoarele forme juridice de administrare: creativă, regulativă și de ocrotire a ordinii
legale

Forma creativă de administrare este în corelație cu crearea mecanismului juridic de administrare, cu

elaborarea proiectelor de acte administrative, perfecționarea și, ulterior, adoptarea (emiterea) actului. în
limitele acestei forme de administrare se realizează funcția creativ-legislativă a subiecților administrării

Tradițional, această formă de administrare are cîteva etape (trepte), și anume: — apariția necesității
elaborării unui act administrativ concret; — selectarea informației necesare, analiza ei, prognozarea în
viitorul apropiat a situației propuse pentru reglementare; — perfectarea proiectului actului administrativ; —
consultarea publică a proiectului, coordonarea lui cu părțile cointeresate,solicitarea avizelor, efectuarea
expertizelor, după caz, perfecționarea lui și prezentarea variantei finale a proiectului; — analiza proiectului,
adoptarea (emiterea) și asigurarea forței juridice a actului adoptat (emis).

Forma aplicativă a administrării are drept scop executarea prevederilor legale și a altor acte normative, în
situații concrete. Această formă a acțiunilor de administrare se caracterizează prin astfel de funcții generale
de administrare, cum ar fi: organizarea, regularizarea, disponibilitatea, evidența, asigurarea sistemului cu
resurse umane

Forma aplicativă a administrării include următoarele acțiuni-. — constatarea circumstanțelor faptice a

situației concrete preconizate pentru soluționare; — selectarea normei juridice pasibilă de aplicat în aceste
circumstanțe; — studierea și conștientizarea conținutului juridic al normei selectate, mecanismului juridic
de aplicare a ei; — emiterea actului administrativ cu caracter individual privind aplicarea unei norme juridice
(de exemplu, încheierea procesului-verbal cu privire la comiterea contravenției); — aplicarea actului
administrativ emis și controlul executării deciziei emise

Forma regulativă de administrare are menirea de a crea condiții necesare pentru realizarea așa-numitei
„administrări publice pozitive', care asigură conformarea cetățenilor prevederilor normelor juridice,
stimulează starea de responsabilitate a lor, asigură prosperitatea statului și a societății, realizarea funcțiilor
de administrare în domeniul economiei, dezvoltării social-economice a societății. în procesul aplicării formei
regulative de administrare se realizează funcțiile pozitive ale administrării: regularea statală, analiza,
prognozarea, planificarea, coordonarea, disponibilitatea, asigurarea material-tehnică și financiară etc.
Scopul de bază a acestei forme de administrare constă în crearea ordinii necesare de administrare

Formele nejuridice ale acțiunilor de administrare nu au tangență cu realizarea competenței statal-autoritare

a organelor executive, deși contribuie la realizarea ei. Utilizarea acestor forme nu generează consecințe
juridice. Aceste acțiuni de administrare nu conduc la apariția, modificarea sau stingerea unor raporturi
juridice. Formele nejuridice de administrare (formele organizatorice) includ următoarele activități:

1) măsurile organizatorice (conducerea diverselor ședințe; determinarea și propagarea experienței

acumulate; elaborarea diverselor recomandări metodice și de dispoziții etc.);

2) activitățile tehnico-materiale (asistența tehnică a procesului de administrare, efectuarea activităților ce

țin de lucrările de secretariat, perfectarea diverselor blan- chete, desfășurarea calculelor analitice,
pronosticurilor etc.).

23. Evaluaţi noţiunea şi importanţa juridică a actelor administrative

Actul administrativ poate fi definit ca forma juridică principală a activității autorităților
administrației publice, care exprimă o manifestare unilaterală și expresă de voință de a genera, a
modifica sau a stinge drepturi și obligații, pe baza și în vederea organizării executării legii
toate actele administrative „generază, modifică sau sting drepturi și obligații"

actul administrativ reprezintă o manifestare juridică unilaterală de voință, cu caracter normativ sau
individual, din partea unei autorități publice în vederea organizării executării sau executării în concret a legii

Trăsăturile actului administrativ. Această definiție ne permite să evidențiem următoarele caracteristici

(trăsături) ale actului administrativ:
— este forma juridică de manifestare a activității autorității publice. Pentru ca executarea legii „să prindă
viață" este nevoie, în primul rînd, de materializarea voinței în acte;

— prezintă o manifestare de voință unilaterală. Chiar dacă actul administrativ a fost emis la cererea celor
interesați, voința autorității publice este unilaterală, deoarece aceasta poate satisface sau refuza
cererea456. In cazul emiterii de către un organ colegial, actele administrative sînt rezultatul votului, potrivit
cvorumului cerut de lege, caracterul unilateral decurgînd din faptul că organele colegiale acționează pentru
realizarea puterii publice;

— se emit pentru realizarea puterii executive. Astfel, actul administrativ este obligatoriu spre executare atît
persoanelor fizice și juridice cărora le este adresat, cît și organului emitent, deoarece este emis în vederea
organizării sau executării concrete a legii;

— are putere juridică inferioară legii. Fiind emise pe baza și în vederea executării legii, actele administrative
nu pot conține dispoziții contrare legii, nu pot modifica sau interpreta legea;

—poartă un caracter creativ , deoarece este direcționat spre realizarea de către autoritățile publice a
competențelor sale într-o perioadă optimă de timp. Astfel, de la subiecți se cere o abordare științifică,
creativă, previziune, precauție, evidență și analiză profundă a situației de fapt;

— este emis conform competenței conferite de lege și în domeniile de activitate care le-au fost încredințate
prin lege

24. Clasificaţi tipurile actelor administrative

1. După natura lor juridică, deosebim:

— acte administrative simple, care se supun tuturor cerințelor prevăzute de lege, adică au un regim juridic
general. Asemenea acte sînt emise de organele administrației publice și sînt supuse controlului jurisdicțional
pe calea contenciosului administrativ;

— acte administrative de autoritate, care sînt emise de un serviciu al Parlamentului, al Președintelui

Republicii, al Guvernului sau al unui alt serviciu din autoritățile publice care se va considera act de
autoritate. Aceste acte sînt emise în mod unilateral pe baza și în vederea executării legii, cu scopul de a
genera, de a modifica sau de a stinge raporturi juridice;

— acte administrative de gestiune. Acestea sînt încheiate între serviciile publice respective (ministere,
primării etc.) și persoanele fizice sau juridice și privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau al
unităților administrativ-teritoriale, după caz, (raion, UTA, municipiu, oraș, sat (comună)). Asemenea acte sînt
bilaterale și cuprind manifestări de voință din ambele părți, adică dintre organul administrației publice
respectiv care transmite bunul și persoanele fizice sau juridice care benefiziază de bun465;

— acte administrative jurisdicționale. Acestea sînt emise în mod unilateral de organele de jurisdicție
administrativă (instanțele judecătorești) care, în conformitate cu legea, soluționează conflictele apărute
între serviciile publice și alte persoane fizice sau juridice.

3. După gradul de întindere al efectelor juridice, deosebim: — acte administrative cu caracter

normativ, care produc efecte generale și impersonale (hotărîri ale Guvernului, instrucțiuni,
 regulamente, ordine etc. ale ministerelor, departamentelor și altor autorități centrale și locale).
Aceste acte prezintă acte complexe, reguli generale de conduită calculate pentru continuitate
(Programul Național de combatere a corupției. Regulile circulației rutiere etc.). Aceste acte
administrative nu sînt personificate, de aceea intrarea în vigoare a unui asemenea act administrativ
nu atrage apariția, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret;

— acte administrative individuale, care produc efecte juridice numai pntru o singură persoană fizică
sau juridică sau pentru un număr determinat de persoane. Din aceste categorii pot face parte hotărîrile
Parlamentului, decretele Președintelui, actele Guvernului, ale Băncii Naționale, ministerelor, actele
autorităților administrației publice locale etc. Aceste categorii de acte pot determina numirea sau
destituirea unei persoane, atribuirea sau retragerea unei licențe sau a unui drept etc.;

— acte administrative interne, prin care se reglementează activitatea internă a unui organ, de exemplu,
dispozițiile Guvernului (art. 102 alin. (5) din Constituția RM) sau hotărîrile Biroului Permanent prin care
este elaborată ordinea de zi a Parlamentului (art. 11 din Regulamentul Parlamentului) etc.;

— acte prin care sînt stabilite drepturi sau obligații determinate pentru subiectul sau subiectele
cărora li se adresează, de exemplu, actul de atribuire a unui teren în vederea construirii unei locuițe
proprietate personală îi creează titularului posibilitatea realizării acestui drept, pe cînd actul care
stabilește un impozit sau o taxă pe care o datorează un cetățean pentru imobilele sau mobilele pe care
le deține, conține o obligație determinată a acestuia. în doctrină, cu privire la actele din această
subcategorie, s-a precizat că eliberarea unora dintre ele depinde de aprecierea autorității emitente, pe
cînd, emiterea altora este obligatorie, dacă sînt îndeplinite condițiile prevăzute de lege466;

— acte prin care este conferit un statut personal, adică de atribuire a unui complex de drepturi, în
condițiile stabilite de lege. De exemplu, diploma de școală sau universitară, permisul de conducere auto,
decizia de pensionare;

— acte prin care este aplicat constringerea administrativă, sînt caracterizate prin faptul că instituie
această constrîngere sub formula sancțiunii. în acest caz, exemplul tipic de act îl constituie procesul-
verbal prin care este consemnat săvîrșirea contravenției și aplicat sancțiunea legală respectivă.

4. Potrivit competenței materiale, distingem:

— acte administrative cu caracter general, care sînt emise de autoritățile administrației publice cu
competență materială generală. Din acestea fac parte hotărîrile Guvernului, decretele Președintelui
Republicii Moldova și deciziile consilierilor de nivelul întîi și nivelul doi;

— acte administrative de specialitate, care sînt emise de organul de specialitate al administrației publice
centrale și locale. Din acestea fac parte: ordinele, instrucțiunile, regulamentele, îndrumările, circularele,
normele metodologice etc. 4. Competența teritorială determină divizarea actelor administrative în:

— cele emise de organele administrației publice centrale, care produc efecte pe întreg teritoriul țării.
Din cadrul lor fac parte: hotărîrile Guvernului, ordinele, instrucțiunile, regulamentele etc. ministerelor și
ale altor autorități ale administrației publice centrale de specialitate; și
 — cele emise de autoritățile administrației publice locale, care produc efecte juridice în limitele unității
administrativ-teritoriale respective. Din acestea fac parte: deciziile consiliilor raionale, actele UTA
Găgăuz-Yeri și deciziile consiliilor locale, ordinele și dispozițiile primarilor etc.

5. După natura efectelor produse, actele administrative sînt cele care: acordă drepturi; constată
existența unui drept; suspendă un drept.
6. Potrivit organului emitent, divizăm:

— actele administrative adoptate de Parlament;

— actele administrative emise de Președintele Republicii;

— actele administrative emise de organele administrației publice. Acestea sînt cele mai frecvente și cele mai
solicitate. Din ele fac parte toate actele administrative emise de autoritățile administrației publice centrale
și locale cu competența materială generală sau specială, precum și cu competența teritorială deplină (întreg
teritoriul țării) sau locală; — actele administrative emise de instanțele judecătorești;

— actele administrative emise de instituțiile publice.

7. Un alt criteriu de clasificare a actelor administrative poate servi perioada de timp în care se produc
efecte juridice, și anume:

— actele administrative permanente care produc efecte juridice de la intrarea lor în vigoare pînă la
ieșirea lor din vigoare, fără a fi limitate în timp;

— actele administrative temporare, care produc efecte juridice numai pentru o anumită perioadă de
timp.

25. Enumeraţi condiţiile legalităţii şi eficacităţii actelor administrative

Prof. R. Ionescu menționează următoarele condiții de valabilitate a actelor administrative: să fie emis în
baza și în executarea legii; să fie emis în baza tuturor actelor organelor de stat care sînt superioare
organului administrativ emitent; să fie emis numai în limitele competenței organului emitent; să fie
conform scopului legii ca și al celorlalte acte normative ale organelor superioare organului administrativ
emitent; să respecte cerințele legale referitoare la forma sa; să fie oportun

1.Actul administrativ să fie emis de către autoritatea (organul) competentă și în limitele competenței
sale. în dreptul administrativ, prin competență se înțelege ansamblul drepturilor și obligațiilor care revin
unei autorități a administrației publice sau unui funcționar public, acordate de lege, și limitele exercitării
lor, pentru a face anumite acte administrative

Competența autorităților administrației publice poate fi personală, materială, teritorială și temporală.

Competența personală are două semnificații: una are în vedere sfera atribuțiilor unei persoane care
deține o anumită funcție, iar a doua privește competența unei autorități în funcție de calitatea specială
a unei persoane .
Competența materială este forma care determină specificul atribuțiilor unei autorități ale administrației
publice. Această competență poate fi clasificată, la rîndul ei, în competență generală, situație în care
autoritățile administrative au atribuții în toate domeniile de activitate ale administrației publice (de
exemplu, Guvernul și consiliile locale) și competență specială, situație în care autoritățile administrative au
atribuții limitate la un anumit domeniu de activitate a administrației publice (de exemplu, ministerele și
celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate).

Competența teritorială desemnează limitele geografice în care își manifestă atribuțiile prevăzute de lege
autoritățile administrației publice. în acest sens, distingem autorități ale administrației publice centrale care
își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul țării (de exemplu, Guvernul și ministerele) și autorități ale
administrației publice locale, care își exercită atribuțiile la nivelul unei unități administrativ-teritoriale (de
exemplu, consiliul local, consiliul raional și primarul).

Competența temporală desemnează limitele în timp în care o autoritate a administrației publice își exercită
competența. De regulă, competența autorităților publice este permanentă atunci cînd nu sînt stabilite
limitele în timp pentru a-și desfășura activitatea. Uneori însă legea precizează limita de timp în care își
desfășoară activitatea autoritatea administrativă (de exemplu, formarea diverselor comisii parlamentare sau
guvernamentale pentru investigarea cazurilor concrete).

Competența autorităților administrației publice are anumite caracteristici, cum ar fi:

a.caracter legal al competenței. Orice autoritate a administrației publice este dotată cu o anume
competență stabilită de lege. Drept urmare, autoritățile administrative sau titularii funcțiilor nu pot renunța
sau tranzacționa, adică să o încredințeze unei alte autorități sau funcționar public.

Totuși, pentru a se evita asemenea situații și a se asigura continuitatea exercitării competenței, legea
prevede și anumite modalități, cum sînt: suplinirea și delegarea competenței. Suplinirea constă în înlocuirea
titularului funcției cu o altă persoană cînd aceasta nu-și poate exercita atribuțiile. Sînt situații prevăzute de
lege și, în această situație, ne aflăm în fața unei supliniri de drept (de exemplu, ministrul și primarul sînt
înlocuiți de adjuncții acestora pe perioada absenței). Alteori, desemnarea înlocuitorului este la latitudinea
titularului funcție.

Delegarea semnifică desemnarea de către o autoritate sau titularul unei funcții a unei alte autorități ori
funcționar public care să exercite anumite atribuții ale titularului competenței (de exemplu, competențele
care țin de autoritățile publice centrale, potrivit legii, pot fi delegate autorităților publice locale de nivelul
întîi și al doilea, respectîndu-se criteriile de eficacitate și de raționalitate economică)

b.caracterul obligatoriu al competenței, adică atribuțiile stabilite de lege autorităților administrației publice
trebuie realizate în conformitate cu dispozițiile legale, exercitarea lor neavînd un caracter facultativ. în cazul
în care o autoritate a administrației publice emite un act administrativ, dar aceasta nu era abilitată să-1
emită, actul este ilegal, iar ilegalitatea, din această cauză, nu poate fi acoperită prin confirmare. Autoritatea
competentă poate să adopte un act cu un anumit conținut similar, act care va produce efecte juridice din
momentul emiterii sale
 c) caracterul permanent al competenței. De regulă, competența este exercitată în mod continuu,
autoritatea administrației publice competente poate să adopte (emită) un act administrativ ori de cîte
ori sînt întrunite condițiile stabilite de lege

2.Conținutul actului administrativ trebuie să fie conform cu Constituția și celelalte acte normative în
vigoare. Ca un act administrativ să fie valabil, nu este suficient să fie numai emis de către o autoritate
competentă și cu respectarea formelor procedurale stabilite de lege, ci este necesar ca și conținutul
actului să fie conform cu prevederile constituționale și cu celelalte acte normative în vigoare. Actul
administrativ este conform cu cele trei elemente ale normei juridice: ipoteza, dispoziția și sancțiunea,
cuprinse în actele normative în vigoare pe care trebuie să le organizeze și să le execute

Organul puterii executive, în cazul în care a fost încălcată (nerespectată) dispoziția normei juridice
materiale, poate să aplice o anumită sancțiune, în strictă corespundere cu următoarele condiții: —
sancțiunea aplicată să fie prevăzută de lege; — răspunderea să fie în limitele sancțiunii normei materiale
încălcate; — să fie respectate termenele de prescripție; — sancțiunea să fie aplicată în limitele
competenței autorității emitente a actului administrativ

3. Actul administrativ trebuie să corespundă scopului urmărit de lege.

Scopul actului administrativ este un rezultat pe care acesta l-a prevăzut să-l atingă prin reglementarea
pe care o conține. Actul administrativ trebuie să fie emis în vederea realizării interesului general sau al
interesului public determinat de lege.

Altfel spus, actele administrative, pentru a fi valabile, trebuie să fie actuale și oportune, actualitatea și
oportunitatea reprezentînd concordanța, în cadrul și în limitele legii, între sarcinile autorităților
administrației publice și prevederile actului.

Oportunitatea reprezintă dreptul de apreciere al autorităților administrative, în cursul organizării

executării și executarea în concret a legii, prin care este asigurat exercitarea atribuțiilor legale în timp
optim, cu cheltuieli minime și folosind mijloace adecvate realizării scopului legii

Oportunitatea creează posibilitatea autorităților administrative de a alege între două sau mai multe
soluții posibile cu prilejul organizării și executării legii. Printre criteriile de apreciere a oportunității
actelor administrative reținem momentul în care este adoptat actul administrativ, scopul în care
urmează să fie emis etc.

Legalitatea și oportunitatea actului administrativ sînt controlate de către organele care au dreptul de a
revoca și de a anula actele administrative ilegale și inoportune. Sînt și alte autorități, expres prevăzute
de lege, care pot să exercite controlul de legalitate asupra actelor administrative

26. Apreciaţi procedura elaborării şi emiterii actelor administrative

Actele administrative, în majoritatea cazurilor, preiau forma scrisă, apreciată ca o garanție a respectării
legalității. Aceasta înseamnă că actele administrative nu sînt, în principiu, consensuale, fapt explicat de
caracterul lor de acte autentice, acte emise în numele și cu autoritatea statului, în realizarea puterii publice
Condiția formei scrise la actele administrative normative este indispensabilă, întrucît Constituția și alte acte
legislative stabilește obligația publicării lor. Actele administrative individuale, în majoritatea cazurilor, preiau
forma scrisă; sînt, totuși, unele acte administrative care pot prelua și forma verbală (de exemplu, Codul
contravențional (art. 28) prevede că în cazul contravenției neînsemnate, organul (persoana cu funcție de
răspundere) împuternicit să rezolve cazul poate înlătura răspunderea contravențională, limitîndu-se la
adresarea unei observații verbale făptuitorului).
Procesul de elaborare și emitere a unui act administrativ poate fi conceput în trei activități de bază, și
anume:

1. Activități ale fazei de concepere (conceperea și elaborarea proiectului actului normativ);

2. Activități concomitente emiterii proiectului actului administrativ (emiterea, adoptarea);
3. Activități posterioare emiterii actului (aducerea la cunoștință, punerea în executare)

Elaborarea actelor administrative, constituind esența procesului managerial în orice organ al administrației
publice, trebuie să răspundă următoarelor cerințe: să fie fundamentată științific; să aibă un caracter realist;
să fie oportună; să intervină în timp util; să fie integrată în ansamblul actelor administrative adoptate
anterior

1. Activități ale fazei pregătitoare. Proiectul actului normativ este conceput în baza unui program de
elaborare a actelor administrative, stabilit din timp în acest sens sau la inițiativă.

Pentru organizarea executării actelor legislative, Guvernul aprobă programe anuale (trimestriale) de
elaborare a proiectelor de acte normative. La întocmirea programelor de elaborare a proiectelor de acte
normative se iau în considerație prevederile ce țin de organizarea executării actelor legislative, propunerile
în acest sens ale subiecților cu drept de inițiere a acestora, ale instituțiilor științifice, precum și propunerile
cetățenilor și ale asociațiilor lor.

Proiectele de acte normative sînt concepute de către organele împuternicite, din proprie inițiativă sau la
însărcinarea Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova sau Guvernului. Dreptul de inițiere a elaborării
proiectelor de acte normative, în conformitate cu legislația în vigoare, au următoarele autorități publice: —
ministerele și alte autorități aflate în subordinea Guvernului, autorități și instituții publice autonome; —
organele de specialitate aflate în subordinea sau în coordonarea ministerelor, prin aceste autorități; —
autoritățile unităților teritoriale autonome cu statut juridic special și alte autorități ale administrației
publice locale de nivelul întîi și de nivelul doi.

Faza de concepere a procedurii de adoptare (emitere) a actului administrativ cu caracter normativ include
următoarele activități: 1) examinarea propunerilor, documentarea și luarea deciziei corespunzătoare; 2)
asigurarea tehnică, organizatorică și financiară a procesului elaborării; 3) determinarea conceptelor și
noțiunilor ce vor fi utilizate în proiect; 4) întocmirea textului; 5) fundamentarea; 6) avizarea și expertizarea;
7) definitivarea.

Examinarea propunerilor, documentarea și luarea deciziei corespunzătoare. Actul normativ trebuie să

instituie reguli necesare, suficiente și posibile, care să conducă la o cît mai mare stabilitate și eficiență
normativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luîndu-se în considerare
interesul social, politica statului și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale
armonizării actelor normative cu reglemntările legislației comunitare și cu tratatele internaționale la care
Republica Moldova este parte.

Asigurarea tehnică, organizatorică și financiară a procesului elaborării. Organul care elaborează proiectul de
act normativ trebuie să asigure, din punct de vedere tehnic, organizatoric și financiar procesul întocmirii
proiectului.
Determinarea conceptelor și noțiunilor ce vor fi utilizate în proiect. în baza prevederilor actului legislativ, a
propunerilor inițiale, a rezultatelor investigațiilor științifice, a studiului comparat, a activității de
documentare, grupul de lucru determină conceptele și noțiunile care vor fi utilizate în proiect

Intocmirea textului. în baza activității de documentare, grupul de lucru întocmește textul inițial al
proiectului de act normativ.

Fundamentarea. Concomitent cu elaborarea proiectului de act normativ, grupul de lucru întocmește o notă
de argumentare (informativă), semnată de persoane responsabile, care include: condițiile ce au impus
elaborarea proiectului, argumentele necesare, prognozele social-economice și consecințele realizării lor;
principalele prevederi, locul actului în sistemul de acte normative, evidențierea elementelor noi;
argumentarea și gradul compatibilității proiectului de act normativ cu reglementările legislației comunitare;
referințele la reglementările corespondente ale legislației comunitare; fundamentarea economico-
financiară în cazul în care realizarea noilor reglementări necesită cheltuieli financiare și de altă natură;
materialele informative și analitice;

Avizarea. înainte de a fi prezentat spre aprobare organului competent, proiectul de act normativ trebuie
avizat. avizele se clasifică în trei categorii: facultative (organul care emite actul poate să ceară un aviz, iar
dacă l-a cerut, este liber să se conformeze sau nu acestuia); consultative (organul emitent este obligat să
ceară avizul, dar nu este obligat să se și conformeze acestuia) și conforme (ele trebuie cerute de organul
care emite actul, iar opiniile pe care le conțin sînt obligatorii).

Definitivarea. Organul care a elaborat proiectul actului normativ îl definitivează conform avizelor. în caz de
divergențe, autoritatea care a elaborat proiectul actului normativ va organiza o dezbatere cu autoritățile și
instituțiile interesate, pentru a se decide pe principii reciproc acceptabile.

2.Activități ale fazei concomitente adoptării (emiterii) actului administrativ cu caracter normativ.

Această fază include următoarele activități de bază: 1) prezentarea proiectului de act normativ autorității
publice spre examinare; 2) studierea proiectului de către autoritatea emitentă; 3) adoptarea (emiterea)
proiectului acceptat

Prin cvorum se înțelege numărul de membri, raportat la totalul membrilor unei autorități pluripersonale
(colegiale), care trebuie să fie prezenți pentru ca deliberările acestei autorități să fie valabile. Cvorumul este
obligatoriu întrucît normele ce-1 reglementează sînt stabilite în legi organice sau ordinare și, în consecință,
autoritatea trebuie să le respecte și să li se conformeze

Majoritatea stabilită de lege pentru adoptarea unui act administrativ poate fi absolută, simplă (sau relativă)
și calificată.

Majoritatea absolută reprezintă adoptarea unui act administrativ cu votul majorității membrilor autorității
pluripersonale care este un număr mai mare decît jumătate din numărul total al membrilor care constituie
autoritatea, membrilor aleși

Majoritatea simplă (sau relativă) reprezintă adoptarea unui act administrativ cu votul majorității membrilor
autorității pluripersonale prezenți la ședință, care este, de fa , jumătate plus unul din numărul membrilor
prezenți.
Majoritatea calificată reprezintă adoptarea unui act administrativ cu votul a dotă treimi din numărul
membrilor care compun autoritatea pluripersonală

Motivarea. în dreptul administrativ există obligația motivării actelor administrative normative sub forma
notei de fundamentare sau a expunerii de motive. Obligația motivării există și pentru actele administrative
jurisdicționale individuale, dar, în puține cazuri, pentru acte administrative individuale.

3.Activități ale fazei posterioare adoptării actului administrativ cu caracter normativ.

Comunicarea este operațiunea prin care autoritatea administrativă emitentă aduce la cunoștința celui
interesat un act administrativ, fie predîndu-1 direct acestuia sau unei persoane din familie, fie prin afișare la
ușa locuinței sale sau prin alte mijloace.

Publicarea reprezintă operațiunea materială prin care un act administrativ este adus la cunoștința
cetățenilor fie prin imprimare, fie prin afișare într-un loc public sau prin alte mijloace de difuzare. în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova

Aprobarea reprezintă manifestarea de voință a unei autorități ierarhic superioare, stabilit de lege, prin care
acesta se declară de acord cu un act deja emis de către o autoritate ierarhic inferioară, act care, fără această
manifestare de voință posterioară lui, nu ar putea produce, conform legii, efecte juridice

Confirmarea reprezintă o formă procedurală posterioară emiterii actului. Ea are mai multe sensuri

o aprobare dată de autoritatea administrativă superioară, fără de care, potrivit legii, un act administrativ
anterior nu poate fi pus în executare

prin confirmare se poate înțelege actul prin care o autoritate administrativă informează subiectul de drept
interesat că înțelege să-și mențină un act administrativ anterior5

prin confirmare, o autoritate administrativă urmărește să acopere un viciu al propriului său act emis
anterior sau să acopere un viciu de care era lovit un act al unei autorități inferioare. în acest sens,
confirmarea este un act administrativ distinct de cel confirmat, care contribuie la valabilitatea acestuia

Respectarea formelor procedurale stabilite de lege la elaborarea actelor administrative urmărește realizarea
unui scop împătrit. Astfel, unele dintre ele, denumite esențiale, urmărește asigurarea legalității și
oportunității actelor administrative și, în consecință, dacă ele nu sînt respectate, actele vor fi nule sau
anulabile. Altele, denumite neesențiale, sînt prevăzute de lege și de alte acte normative, numai în vederea
stimulării operativității activității administrației sau a îmbunătățirii tehnicii de muncă de birou a autorităților
și serviciilor sale și, din acest motiv, nerespectarea lor nu influențează valabilitatea actului

27. Disputaţi pierderea forţei juridice a actului administrative

Modalitățile prin care încetează raporturile juridice administrative sînt: anularea, revocarea și
suspendarea.
Anularea. Prin anulare se înțelege manifestarea de voință a unei anumite Victor GUȚULEAC.
Drept administrativ autorități, în scopul de a determina încetarea efectelor juridice produse de un act
administrativ, de a-1 desființa. Anularea este o formă specifică de încetare a efectelor juridice ale
actelor administrative, ce nu poate fi aplicată faptelor materiale juridice care produc transformări în
lumea materială pentru că bunul transformat într-un fapt material nu poate fi readus în starea inițială
printr-un act de anulare, ci, eventual, tot print-un fapt material juridic. Dimpotrivă, actul juridic fiind
o manifestare de voință, va putea fi desființat în efectele lui juridce tot printr-o manifestare de voință
în cazul în care actul administrativ este anulat pentru motiv că acesta este inoportun, acesta produce
efecte doar de la data emiterii actului în anulare, păstrîn- du-și efectele produse înainte de anulare

Revocarea este o operațiune juridică prin care organul administrației publice decide ca actul
respectiv să nu mai producă efecte juridice pentru care a fost emis.

Revocarea constituie un mod de încetare a efectelor juridice ale acestor acte; apare ca un caz particular al
nulității lor, în același timp, un principiu al regimului juridic al actelor administrative. Revocarea presupune o
modalitate specifică de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative realizată de către autoritatea
administrativă emitentă (numită și retractare sau retragere) sau de către autoritatea administrativă ierarhic
superioară

Motivele care conduc la revocarea actului administrativ sînt condițiile de ilegalitate și cele privind
inoportunitatea.

Nu pot fi revocate actele administrative: a) declarate irevocabile de o dispoziție promptă a legii; b) cu

caracter jurisdicțional; c) de aplicare a sancțiunilor contravenționale; d) care au fost executate etc .
Revocarea actelor administrative este o modalitate de anulare a lor

Suspendarea constituie o altă modalitate de încetare temporară a efectelor juridice ale actelor
administrative. Actul administrativ, după intrarea în vigoare, poate fi atacat sau contestat de persoanele
interesate pe motive de ilegalitate, inoportunitate sau din alte motive. în aceste cazuri, în condițiile legii
actul administrativ poate fi suspendat. De exemplu, potrivit Constituției (art. 88 lit. i)), Președintele
Republicii Moldova suspendă actele Guvernului ce contravin legislației, pînă la adoptarea hotărîrii definitive
a Curții Constituționale

Suspendarea semnifică situația în care un act administrativ, fără a fi desființat, nu se mai aplică în mod
provizoriu, adică încetează efectele juridice pe care trebuie să le producă actul administrative

Suspendarea actului administrativ poate fi determinată de mai multe motive: — contestarea legalității — în
cazurile prevăzute de lege depunerea plîngerii suspendă aplicarea actului administrativ. De exemplu,
aplicarea sancțiunii contravenționale, depunerea recursului împotriva hotărîrii judecătorești suspendă
executarea ei pînă la judecarea cauzei contravenționale cu recurs; — la decizia instanței de judecată — în
cazul cînd suspendarea nu se face de drept, dacă a fost contestat actul, persoanele interesate pot cere
instanței să suspende actul administrativ, pentru a evita provocarea unei daune. — în cazul schimbării
condițiilor de fapt după emiterea actului — se pune sub semnul întrebării legalitatea sau după adoptarea
unei noi legi din considerente de oportunitate; — din necesitatea de a pune de acord actul administrativ cu
alte acte juridice cu forță juridică superioară emise ulterior; — la decizia organului ierarhic superior sau a
organului care l-a emis — în urma unui control și numai cînd există motive serioase pentru a fi suspendat; —
suspendarea actului poate fi aplicată ca o măsură de pedeapsă — de exemplu, retragerea temporară a
licenței sau a permisului de conducere etc
 28. Comparaţi consiliile locale ca organe deliberative ale puterii de stat

Şedinţa consiliului este deliberativă dacă la ea participă cel puţin două treimi din
numărul consilierilor aleşi. În cazul în care nu poate fi asigurată această majoritate, şedinţa
se va ţine peste 3 zile calendaristice, respectîndu-se aceleaşi condiţii. Dacă nici la a doua
convocare şedinţa nu este deliberativă, se va proceda la o nouă convocare, peste 3 zile
calendaristice. La această nouă, a treia, convocare, şedinţa va fi deliberativă dacă se va
asigura prezenţa majorităţii consilierilor aleşi. În situaţia în care, din cauza absenţei
nemotivate a consilierilor, consiliul nu se va putea întruni nici la ultima convocare, el se
consideră dizolvat de drept.
(31) La şedinţa de constituire se dezbat doar chestiunile incluse pe ordinea de zi
referitoare la:
a) aducerea la cunoştinţă a hotărîrii privind atribuirea mandatelor de consilier şi
înmînarea legitimaţiilor de consilier de către reprezentantul consiliului electoral de
circumscripţie sau al Comisiei Electorale Centrale;
b) iniţierea constituirii fracţiunilor, a alianţelor, a blocurilor;
c) iniţierea constituirii comisiilor consultative de specialitate.
(4) Lucrările şedinţei de constituire sînt conduse de cel mai în vîrstă consilier
dintre cei prezenţi la şedinţă, asistat de unul sau 2 dintre cei mai tineri consilieri dintre cei
prezenţi.
(5) Ulterior, consiliul local formează organele sale de lucru (fracţiuni şi comisii
consultative de specialitate) în condiţiile Legii nr. 457-XV din 14 noiembrie 2003 pentru
aprobarea Regulamentului-cadru privind constituirea şi funcţionarea consiliilor locale şi
raionale.
Consiliul local are drept de iniţiativă şi decide, în condiţiile legii, în toate
problemele de interes local, cu excepţia celor care ţin de competenţa altor autorităţi
publice.
(2) Pornind de la domeniile de activitate ale autorităţilor administraţiei publice
locale de nivelul întîi stabilite la art.4 al Legii privind descentralizarea administrativă,
consiliul local realizează următoarele competenţe:
a) decide punerea în aplicare şi modificarea, în limitele competenţei sale, a
impozitelor şi taxelor locale, a modului şi a termenelor de plată a acestora, precum şi
acordarea de facilităţi pe parcursul anului bugetar;
b) administrează bunurile domeniului public şi ale celui privat ale satului
(comunei), oraşului (municipiului);
c) decide în privința actelor juridice de administrare privind bunurile domeniului
public al satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, precum și privind serviciile
publice de interes local, în condițiile legii;
d) decide în privința actelor juridice de administrare sau de dispoziție privind 
bunurile domeniului privat al satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, în
condițiile legii;
e) decide atribuirea şi schimbarea destinaţiei terenurilor proprietate a satului
(comunei), oraşului (municipiului), după caz, în condiţiile legii;

 Consiliul local se întruneşte în şedinţă ordinară o dată la 3 luni, la convocarea

primarului, cu excepţia primei şedinţe.
(2) Consiliul local se poate întruni în şedinţă extraordinară, cu ordinea de zi
propusă, ori de cîte ori este necesar, la cererea primarului sau a cel puţin o treime din
numărul consilierilor aleşi.
  Prezenţa consilierilor la şedinţa consiliului local este obligatorie.
(2) Şedinţa consiliului local este deliberativă dacă la ea sînt prezenţi majoritatea
consilierilor aleşi.
(3) În realizarea competenţelor sale, consiliul local adoptă decizii cu votul
majorităţii consilierilor prezenţi, cu excepţia cazurilor în care legea sau regulamentul
consiliului cere un număr mai mare de voturi. În cazul parităţii de voturi, nu se adoptă nici
o decizie, dezbaterile fiind reluate în şedinţa următoare
(4) Deciziile privind aprobarea bugetului local, administrarea bunurilor proprietate
a satului (comunei), oraşului (municipiului), stabilirea cuantumului taxelor şi impozitelor
locale, planificarea dezvoltării localităţilor şi amenajării teritoriului, asocierea cu alte
consilii, instituţii publice din ţară sau din străinătate se adoptă cu votul majorităţii
consilierilor aleşi.
(5) Deciziile privind iniţierea revocării primarului se adoptă cu votul a două treimi
din numărul consilierilor aleşi.
(6) Consiliul local poate stabili adoptarea unor decizii prin vot secret sau prin vot
nominal.
(7) Proiectele de decizii sînt propuse de consilieri şi/sau de primar.

1,Apreciaţi noţiunea şi importanţa contractelor administrative:

Singura modalitate prin care dreptul public poate dobândi o oarecare libertate de acțiune este contractul
administrativ, instrument prin intermediul căruia administrația intră în relație contractuală cu privații, în
vederea asigurării funcționarii unui serviciu public, a punerii în valoare a bunurilor publice, ori a
achiziționării de produse, servicii și lucrări

trăsăturile contractului administrativ sînt următoarele: a) un acord de voință între o autoritate a

administrației publice sau alt subiect de drept autorizat de aceasta și un particular; b) are caracter oneros
presupunînd efectuarea de lucrări, prestarea de servicii etc., de către particular în schimbul unei
remunerații; c) asigură funcționarea aceluiași serviciu public — obligație a autorității contractante — sau
punerea în valoare a aceluiași bun public; d) acceptarea de către părți a clauzelor reglementare stabilite
prin lege; e) cedarea intereselor, drepturilor și obligațiilor autorității contractante sau celui autorizat de
aceasta se poate realiza doar către o altă autoritate publică pe cînd privatul le poate ceda oricărei persoane
cu autorizarea prealabilă a autorității publice; f) modificarea sau denunțarea unilaterală a contractului fără
a mai recurge la justiție de către autoritatea publică atunci cînd interesul public o cere, cînd particularul nu
își îndeplinește culpabil obligațiile sau cînd executarea devine prea oneroasă pentru privat; g) părțile au
înțeles, fie prin inserarea unei clauze exprese sau doar prin semnarea contractului, că se vor supune
regimului de drept public, inclusiv cu privire la soluționarea litigiilor; h) soluționarea litigiilor este de
competența instanțelor naționale de contencios administrativ, cu excepția situațiilor în care legea dispune
altfel

caracteristicile generale ale contractului administrativ sînt următoarele: a) este un acord de voință stabilit în
limitele stricte de drept public; b) acordul de voință intervine fie între unul sau mai multe organe ale
administrației publice ori un privat autorizat de acestea, pe de o parte, și unul sau mai mulți privați, pe de
cealaltă parte, fie între două sau mai multe organe ale administrației publice ca părți contractante; c) atunci
cînd una din părți este un privat, contractul se atribuie obligatoriu prin intermediul unei proceduri publice;
d) contractul administrativ dobîndește obligatoriu titlu oneros atunci când este încheiat cu un privat; e) este
un instrument juridic de realizare a activității organelor administrației publice; f) cesionarea drepturilor și
obligațiilor rezultate dintr-un contract administrativ se realizează în condiții stricte — organele
administrației pot cesiona contractul doar unui alt organ al administrației sau unui privat autorizat de
administrație, iar privatul din contractul administrativ poate cesiona contractul doar cu acordul
administrației, contractual administrativ fiind intuitu personae545; g) modificarea sau denunțarea
contractului se poate face, atunci cînd interesul public o cere, în mod unilateral de către administrație fără
a mai apela la justiție; h) contractului administrativ i se aplică teoria impreviziunii; i) executarea contractului
și sancțiunile sînt mai stricte și mai împovărătoare pentru partenerul privat decît pentru partenerul public;
(j) părțile se supun regimului de drept public, ceea ce implică acceptarea de clauze exorbitante incluse în
partea reglementară a contractului și impuse prin acte normative; k) litigiile se soluționează de către
instanțele administrative

în cazul contractului administrativ, principalele drepturi și obligații ale părților sînt stabilite de către serviciul
public, particularul avînd opțiunea de a adera sau nu la aceste clauze, spre deosebire de contractul civil în
care acestea se stabilesc de către părți de comun acord

2. Evaluaţi convingerea ca metodă de bază aplicată în activitatea organelor executive şi

organelor administraţiei publice locale

Convingerea și constrîngerea sînt acele două metode care stau la baza reglementării vieții sociale și prin
care se asigură buna înțelegere a indivizilor și armonia în societate, eficacitatea influenței administratorului
asupra conștiinței celui administrat și, ca urmare, eficacitatea administrării în general.

convingerea este definită ca o influență psihopedagogică a subiectului administrării asupra conștiinței celor
administrați, în limitele stipulate de normele juridice și cele morale, în scopul conformării regulilor stabilite
de conduită, executării calitative și la timp a sarcinilor și funcțiilor, potrivit funcției deținute

Metoda convingerii este premergătoare celei de constrîngere și întru susținerea respectării legii.

Metoda convingerii constă în aplicarea măsurilor educative și de influențare psihologică a maselor, cu

privire la necesitatea de a respecta legile și alte acte normative. Ca metodă de asigurare a respectării
normelor de conduită, convingerea reprezintă un ansamblu de măsuri educative și de explicare, utilizate în
scopul determinării indivizilor, afLați pe teritoriul statului, de a respecta ordinea stabilită. Procesul formării
convingerilor este determinat de un șir de factori atît obiectivi, cît și subiectivi.

metodei convingerii i se atribuie mai mult aspectul convorbirilor, împărtășirea anumitor idei, convingeri
prin care se încearcă încredințarea persoanei de a cinsti prevederile legii. Prin convingere se încearcă ca
persoana să-și dea seama de necesitatea și beneficiul neabaterii de la lege. Este necesar ca să se explice clar
prevederile legii, să se prezinte consecințele nerespectării acesteia, să se aducă modele și metode de
respectare a legii. Convingerea, drept metodă de administrare, este binevenită și foarte importantă în toate
domeniile și sferele sociale. Deși necesită o muncă asiduă cu indivizii, implică metode mai mult intelectuale,
psihologice, de ordin social, rezultatul ei este cu adevărat impunător
Convingerea, ca metodă de influență a subiectului administrării asupra conștiinței celui administrat,
deseori, se manifestă prin aplicarea diverselor stimulări față de cel administrat, care își onorează atribuțiile.
Stimulentul este mijlocul care stimulează activitatea indivizilor, activizează posibilitățile lor. Prin intermediul
stimulentelor, administrația publică realizează influența orientată spre exercitarea intereselor cetățenilor,
condiționează cointeresarea lor la săvîrșirea unor activități

Ca metodă de activitate a puterii executive, stimularea (încurajarea) se caracterizează prin următoarele

particularități: — temeiul faptic pentru aplicarea stimulentelor este meritul, activitatea apreciată pozitiv de
către subiecții administrării; — aplicarea stimulentelor se bazează pe aprecierea activității deja efectuate;
— încurajarea este personificată, se aplică față de indivizi sau față de subiecți colectivi; — se manifestă prin
încuviințarea morală, atribuirea cu drepturi, înlesniri, valori materiale etc.; — indirect, prin intermediul
intereselor, emoțiilor, conștiinței, subiectul administrării influențează asupra voinței celui încurajat,
stimulînd activitatea lui

Toate stimulentele, după modalitatea influenței lor asupra celor stimulați, pot fi divizate în cele: morale,
materiale, combinate (mixte).

La stimulentele morale se referă: mulțumirea, diploma de onoare, expunerea fotografiei la panoul de

onoare, ridicarea sancțiunii disciplinare, decorarea cu insigne ale poliției sau ale Ministerului Afacerilor
Interne; includerea în Cartea de onoare a Poliției etc.

La stimulentele materiale se referă: premiile, cadourile de preț etc.

Din grupul stimulentelor combinate (mixte) fac parte, de exemplu, decorarea cu arme cu încrustarea
textului de decorare629; are nu numai inspirație morală, ci și consecințe materiale; același caracter are
conferirea gradului de calificare unui funcționar public înainte de termen etc.

Măsuri de încurajare sînt aplicate prin ordinul persoanei abilitate cu acest drept, care are statut juridic de
act administrativ. Un rol deosebit, în aplicarea metodei de încurajare, îi revine sistemului distincțiilor de
stat. Distincțiile de stat ale Republicii Moldova sînt:

1. Ordinele Republicii Moldova: — „Ordinul Republicii"; — „Ștefan cel Mare"; — „Ordinul de Onoare"; —
„Gloria Muncii"; — „Recunoștință Patriei";

2. Medaliile Republicii Moldova: ■— „Meritul Militar"; — „Pentru Vitejie"; — „Meritul Civic"; — „Mihai
Eminescu"; — „Nicolae Testemițeanu";

3. Titlurile onorifice ale Republicii Moldova: — „Meșter-Faur"; — „Maestru al Literaturii"; — „Maestru în

Artă"; — „Om emerit"

. „Ordinul Republicii" este o distincție de stat supremă și conferită pentru merite excepționale în toate
domeniile de activitate pentru binele Patriei și al omenirii

3. Definiţi noţiunea şi genurile metodelor de administrare

Analiza formelor administrării publice (activității executive) condiționează necesitatea analizei și a
altei instituții juridice în teoria administrării — metodei administrării
Metoda administrării publice reprezintă un procedeu juridic, care este utilizat pentru atingerea
scopului administrării, soluționării sarcinilor și funcțiilor administrării. Forma și metoda
administrării trebuie examinate, indisolubil, separate
Metoda administrării este un instrument de bază al subiecților administrării, prin care
administratorul influențează pe cel administrat. El demonstrează caracterul relațiilor dintre subiectul
administrării și obiectul administrat
Metodele de administrare sînt modalități și procedee întrebuințate de către autoritățile publice și
persoanele cu funcție de răspundere a lor, în limitele stabilite de lege, în procesul administrării
metoda de administrare se caracterizează prin specificul influenței subiectului asupra obiectului: el
poate să aibă influență directă asupra celui administrat (de exemplu, aplicarea forței fizice față de
făptuitorul unei fapte ilicite sau aplicarea sancțiunii disciplinare unui funcționar public) sau
influență indirectă (elaborarea diverselor programe de asistență socială a diverselor pături ale
populației, aplicarea măsurilor de stimulare față de persoanele concrete etc.);
Există două moduri universale de acțiune asupra conștiinței și voinței oamenilor: convingerea și
constrîngerea, ca metode generale ale administrării sociale, inclusiv ale administrării publice.
metode- administrative, economice, social-psihologice, precum și metode complexe de administrare
Metodele de influență (acțiune) directă se caracterizează prin acțiune volitivă nemijlocită a
subiectului administrării asupra comportamentului celor administrați. Subiectul administrării emite
o decizie (ordin), cu un caracter obligatoriu. Neexecu- tarea deciziei, pentru obiectul administrării,
implică urmări negative. Este absolut evident că, în virtutea naturii administrării publice, metodele
acțiunii directe sînt necesare pentru procesul normal de administrare. Metodele acțiunii directe sînt
numite metode administrative
Metodele de influență (acțiune) indirectă de administrare asupra obiectului constau că, prin intermediul
lor, subiectul obține comportamentul dorit din partea obiectului, acționînd asupra intereselor lui. Obiectul
administrat este pus în așa condiții în care el singur este interesat de a acționa în modul corespunzător nu la
dispoziția direct a subiectului administrării, dar în virtutea faptului că acest comportament se stimulează
prin mijloacele corespunzătoare. Deoarece mijloacele de stimulare, de cele mai dese ori, poartă un caracter
material, ele sînt numite metode economice de administrare.

Metodele administrative, economice, social-psihologice de administrare, caracterizînd modul de acțiune

asupra obiectului administrării, sînt interdependente. Fiecare din metodele sus-numite poate avea o
dispoziție volitivă, un conținut economic și o influență social-psihologică. în practica de administrare,
metodele nu se aplică izolat una de alta. Toate metodele de administrare trebuie să corespundă legislației
în vigoare după conținut, orientare și forma de organizare.

Metodele de influență directe (administrative) se caracterizează prin unilateritatea și caracterul autoritar

de influență a subiectului administrării asupra celor administrați (persoanelor fizice și juridice). Persoana ce
realizează funcțiile de administrare emite acte juridice cu caracter autoritar, care sînt obligatorii pentru
executare de către toți în adresa cui se adresează. Neexecutarea hotărîrii, ordinului, dispoziției etc. se
califică ca abatere disciplinară care poate să implice aplicarea măsurilor de constrîngere.

în sensul larg al cuvîntului, metodele administrative (directe) asigură unitatea puterii executive, ordinea și
disciplina în interacțiune cu diverse subiecte și instituții statale, legalitatea funcționării organelor executive.

Atingerea valorii depline a scopului și sarcinilor administrării publice este imposibilă fără aplicarea
metodelor de influență directă asupra subiecților de drept. Influența directă se realizează prin intermediul
emiterii ordinelor, dispozițiilor, care o manifestă autoritatea împuternicită sau persoana cu funcție de
răspundere ierarhic superioară competentă

Metodele administrative (metodele de influență directă) pot fi clasificate după diverse criterii:

1) în funcție deforma manifestării, metodele de influență directă se divizează în cele juridice (care se conțin
în normele actelor administrative și au un conținut juridic) și cele organizatorice (care se caracterizează prin
efectuarea unor activități organizatorice de către subiectul administrării);

2) în funcție de efectele juridice (proprietăți juridice) produse de metodele administrative, se divizează în

cele normative (care sînt aplicate în scopul elaborăriiactelor administrative cu caracter normativ) și
individuale (care sînt utilizate pentru elaborarea și emiterea actelor administrative cu caracter individual);

3) potrivit gradului de influență administrativă asupra obiectului administrării, deosebim metode de

administrare: imperative, de autorizare, de stimulare și de recomandare.

Cele imperative se manifestă prin interdicții, prescrierea unor activități obligatorii, diverse sesizări (de
exemplu, art. 450 alin. (3) din CC al RM „Sesizarea privind cauzele și condițiile care au favorizat
contravenția", stipulează: „în decurs de 30 de zile, persoana cu funcție de răspundere sesizată... informează
instanța de judecată, procurorul sau agentul constatator despre măsurile întreprinse de ea“).

Metodele de autorizare permit anumite acțiuni, inclusiv emiterea unor acte. Cele de stimulare și de
recomandare au drept scop de a stimula comportarea legală, responsabilitatea față de cadrul legal.

Metodele de influență indirectă în literatura de specialitate sînt numite și metode economice. Aplicarea lor
contribuie la asigurarea intereselor economice și celor materiale ale obiectului administrat, în condițiile
comportamentului onest și legal. Metodele economice stimulează comportamentul legal, eficacitatea
activității obiectelor, realizarea conștiincioasă a atribuțiilor ce le revin potrivit funcției deținute (de
exemplu, stimularea materială, stabilirea diverselor înlesniri, revizuirea politicii de impozitare etc.).

Metodele social-psihologice de administrare sînt orientate la crearea în colectivul organului puterii

executive a unui climat moral-psihologic favorabil și stabil care să contribuie la îndeplinirea cu succes a
sarcinilor ce stau în fața lui, stabilirea unui consens între subiectul și obiectul administrării.

La metodele sociologice se referă metodele de administrare ale: — proceselor sociale de masă

(reglementarea fluxului de personal, repartizarea lor, ridicarea prestigiului profesiei etc.); — colectivelor,
organelor, grupelor, fenomenelor din cadrul grupurilor și proceselor (planificarea dezvoltării colectivului,
ridicarea activității sociale și de grup, continuitatea tradițiilor etc.); — comportamentului individual (crearea
condițiilor favorabile de activitate pentru angajați, formarea unui sistem optimal de administrare, existența
elementelor creative de muncă, educarea sentimentului de responsabilitate pentru exercitarea obligațiilor
de serviciu etc.). Din categoria metodelor psihologice de administrare fac parte: — completarea grupelor
mici și a colectivelor în baza compatibilității psihologice a angajați; — umanizarea muncii; — stimularea
psihologică, formarea motivațiilor de muncă; — selectarea profesională a personalului cu caracteristici
psihologice care ar corespunde maximal postului ocupat.
Metodele administrative, economice și social-psihologice de administrare de stat sînt în corelație. Astfel,
stimularea materială se acordă prin emiterea de către organul împuternicit a actelor juridice de
administrare

Aceste metode cu diverse meniri și conținut, în realitate, de regulă, se intersectează, avînd trăsături
tangențiale, și anume: 1) conținutul de administrare; 2) subiecții care le aplică; 3) obiectele față de care se
aplică; 4) scopul aplicării; 5) forma influenței juridice (emiterea actelor administrative).

De exemplu, în sfera organizării și funcționării organelor de drept, prioritar se aplică metodele

administrative; în sfera educației, științei, ocrotirii sănătății, pe lîngă metodele directe de administrare, o
mare valoare au și metodele economice; în sfera economiei naționale, prioritare sînt metodele economice,
fapt care nu exclude necesitatea și rolul metodelor administrative.

Metodele administrative, economice și cele social-psihologice constituie un sistem de modalități (procedee)

de influență a administratorului asupra celui administrat. Cele mai des aplicabile din ele sînt: —
reglementarea acțiunilor de administrare, elaborarea diverselor regulamente; — stabilirea diverselor
interdicții, limitări și obligații în anumite activități; — dispoziția (scisă sau orală) de a executa însărcinarea
concretă; — administrarea întreprinderilor publice; — activitatea de înregistrare, licențiere, autorizare; —
emiterea deciziilor privind constituirea, reorganizarea și lichidarea diverselor subdiviziuni aflate în
subordine; — stabilirea diverselor standarde, statistici de stat; — adoptarea deciziilor privind reorganizarea
sistemului și structurii organelor puterii executive; — formarea personalului de administrare și asigurarea
eficacității activității lor (selectarea cadrelor, învestirea în funcții, atestarea, conferirea gradelor, avansarea
în funcție, perfecționarea, eliberarea din funcție etc.); — adoptarea (emiterea), suspendarea sau abrogarea
diverselor acte administrative; — încheierea contractelor administrative; — exercitarea funcțiilor de control
și supraveghere; — realizarea jurisdicției administrative; — aplicarea diverselor măsuri de stimulare a
comportamentului licit, executării conștiente și eficiente a atribuțiilor de serviciu; — aplicarea măsurilor de
constrîngere administrative

4. Analizaţi stimularea în cadrul sistemului metodelor de administrare

Convingerea, ca metodă de influență a subiectului administrării asupra conștiinței celui administrat,
deseori, se manifestă prin aplicarea diverselor stimulări față de cel administrat, care își onorează atribuțiile.
Stimulentul este mijlocul care stimulează activitatea indivizilor, activizează posibilitățile lor. Prin
intermediul stimulentelor, administrația publică realizează influența orientată spre exercitarea intereselor
cetățenilor, condiționează cointeresarea lor la săvîrșirea unor activități
Stimularea (încurajarea) este un mijloc de influență asupra indivizilor, care prin interes și conștiință
concentrază voința oamenilor la un comportament legal, la executarea atribuțiilor de serviciu etc.
La momentul actual, există multiple norme juridice care reglementează, justifică încurajarea. Prin
intermediul normelor juridice se fixează genurile de stimulare, temeiurile aplicării lor, competența
subiecților în ceea ce privește aplicarea lor, procedura de stimulare.
Ca metodă de activitate a puterii executive, stimularea (încurajarea) se caracterizează prin următoarele
particularități: — temeiul faptic pentru aplicarea stimulentelor este meritul, activitatea apreciată pozitiv de
către subiecții administrării; — aplicarea stimulentelor se bazează pe aprecierea activității deja efectuate;
— încurajarea este personificată, se aplică față de indivizi sau față de subiecți colectivi; — se manifestă prin
încuviințarea morală, atribuirea cu drepturi, înlesniri, valori materiale etc.; — indirect, prin intermediul
intereselor, emoțiilor, conștiinței, subiectul administrării influențează asupra voinței celui încurajat,
stimulînd activitatea lui
Principiile de bază ale stimulării (încurajării) sînt: întemeierea, operativitatea, publicitatea, diversitatea
stimulentelor
Tipurile (genurile) de stimulare se stabilesc prin acte legislative, acte administrative ale organelor
administrației publice centrale de ramură și administrației publice locale, administrația organelor statale și
celor nestatale. Ca metodă de administrare, încurajarea reprezintă un sistem de mijloace de influență
încurajatoare.
Toate stimulentele, după modalitatea influenței lor asupra celor stimulați, pot fi divizate în cele: morale,
materiale, combinate (mixte).
La stimulentele morale se referă: mulțumirea, diploma de onoare, expunerea fotografiei la panoul de
onoare, ridicarea sancțiunii disciplinare, decorarea cu insigne ale poliției sau ale Ministerului Afacerilor
Interne; includerea în Cartea de onoare a Poliției626 etc. Prin diverse acte legislative și cele subordonate
legii pot fi stabilite și alte genuri de stimulare morală
La stimulentele materiale se referă: premiile, cadourile de preț

Din grupul stimulentelor combinate (mixte) fac parte, de exemplu, decorarea cu arme cu încrustarea
textului de decorare629; are nu numai inspirație morală, ci și consecințe materiale; același caracter are
conferirea gradului de calificare unui funcționar public înainte de termen etc

Măsuri de încurajare sînt aplicate prin ordinul persoanei abilitate cu acest drept, care are statut juridic de
act administrativ.

Un rol deosebit, în aplicarea metodei de încurajare, îi revine sistemului distincțiilor de stat. Distincțiile de
stat ale Republicii Moldova sînt:

1. Ordinele Republicii Moldova:

— „Ordinul Republicii";

— „Ștefan cel Mare";

— „Ordinul de Onoare";

— „Gloria Muncii";

— „Recunoștință Patriei"630;

2. Medaliile Republicii Moldova:

■— „Meritul Militar";

— „Pentru Vitejie";

— „Meritul Civic";

— „Mihai Eminescu";

— „Nicolae Testemițeanu"631;

3. Titlurile onorifice ale Republicii Moldova:

— „Meșter-Faur";
— „Maestru al Literaturii";

— „Maestru în Artă";

— „Om emerit

„Ordinul Republicii" este o distincție de stat supremă și conferită pentru merite excepționale în toate
domeniile de activitate pentru binele Patriei și al omenirii. Conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare,
este de competența exclusivă a Președintelui Republicii Moldova.

5. Evaluaţi supravegherea administrativă ca metodă de activitate a organelor executive şi a

administraţiei publice locale
supreavegherea reprezintă un control limitat. In Republica Moldova există trei tipuri (genuri) de
supraveghere: supravegherea judecătorească, supravegherea procurorului, supravegherea administrativă.

Supravegherea administrativă esențial se deosebește de cea judecătorească și de cea efectuată de către

organele procuraturii

Particularitățile de bază ale supravegherii administrative sînt: — existența subiecților speciali ai

supravegherii în persoana funcționarilor publici; — realizarea sistematică și neîntreruptă: — prezența
scopului principal ai activității de supraveghere: controlul procesului de executare a normelor legale,
asigurarea securității cetățenilor, societății și a statului, în mod special, în caz de diverse situații extremale
(cataclisme) — cutremur, inundații, epidemii și epizootii, incendii, explozii etc.; — specializarea.
Supravegherea administrativă, de regulă, este specializată și are ca obiect de supraveghere respectarea
regulelor speciale (securității antiincendiare, veterinare, sanitare, a comerțului etc.), prevăzute în diverse
acte normative; — subiecții supravegherii administrative se bucură de competență largă în ceea ce privește
aplicarea măsurilor de constrîngere statală în procesul activității sale.

Supravegherea administrativă este controlul supradepartamental, specializat și sistematic ai puterii

executive privind respectarea de către toți subiecții dreptului administrativ a regulilor de conduită, stabilite
în diverse domenii și sfere ale administrării publice

supravegherea administrativă are drept scop: — în prim plan, pronosticul, prevenirea și curmarea
diverselor acțiuni (inacțiuni) ilegale din partea supravegheaților, prevenirea și minimizarea diverselor
consecințe negative; — în al doilea plan, aplicarea măsurilor de constrîngere statală față de cei
supravegheați, care se găsesc vinoveți în comiterea ilicitului concret, în scopul reeducării lor

în sistemul supravegherii administrative pot fi evidențiate două grupe de supravegheați (obiecți ai

supravegherii): 1) numărul nedeterminat de supravegheați, adică toți cei care sînt obligați să respecte
regulile sanitar-epidemiologice, securității antiincendiare și circulației rutiere,vamale etc.;

2) numărul determinat de suprevegheați, adică toți deținătorii de licență și alte permise etc.

Subiecții supravegherii administrative (supraveghetorii) pot fi divizați în trei grupe:

1. Structurile specializate ale supravegherii administrative de nivel național (supradepartamental), în
sarcina cărora este supravegherea supradepartamentală a comportării supravegheaților, de exemplu,
Camera de Licențiere;

2. Inspecțiile de stat și alte subdiviziuni din structura organelor administrației publice centrale de ramură,
de exemplu, Serviciul de Supraveghere de Stat a Sănătății Publice, Serviciul Protecției Civile și Situațiilor
Excepționale a Ministerului Afacerilor Interne, Inspectoratul Național de Patrulare din cadrul MAI etc.

3. Reprezentanții organelor administrației publice locale de ambele nivele (primarii,serviciile

desconcentrate)

6. Apreciaţi Introducerea diverselor regimuri administrativ-juridice

Regimul juridic poate fi definit ca o ordine excepțională, oficial stabilită prin reglementarea juridică
care reflectă ansamblul de mijloace juridice și organizatorice utilizate pentru fixarea stării social-
juridice a obiectului influențat și prevăzută pentru asigurarea funcționării stabile a lui
Structura regimului juridic include așa elemente ca: exponentul regimului, mijloacele regimului
juridic, regulile regimului juridic, statutul juridic al subiectelor care realizează regimul juridic,
sistemul garanțiilor organizatorico-juridice.
exponenți ai regimului juridic, pot fi: 1) anumite teritorii (zone cu un regim deosebit de guvernare;
regimul juridic al zonei economice speciale etc.); 2) instituțiile juridice (regimul de legiferare,
regimul ramurii etc.), organizațiile (regimul unui obiect militar, regimul unei centrale atomice,
regimul juridic al unui penitenciar etc.); 3) procesele sociale și cele climaterice (regimul juridic al
muncii și odihnei, starea excepțională etc.); 4) obiectele materiale (regimul juridic al proprietății,
resurselor naturale, al documentelor etc.); 5) activității administrative (regimul de secretizare,
regimul vamal, regimul frontierei de stat, regimul de pașapoarte etc.).
Mijloacele regimului juridic sînt prescrierile normative, actele juridice de realizare a drepturilor și
obligațiilor subiecților, actele de jurisdicție administrativă, măsurile de convingere și de
constrîngere, metodele și procedeele de administrare. Orice regim juridic, în funcție de scopul
urmărit și de sarcinile reglementării, dispune de un asortiment adecvat d<= pîrghii juridice. Dacă
regimul juridic are drept scop asigurarea securității ordinii publice, prevenirea și curmarea faptelor
ilicite, atunci la baza instrumentariului regimului juridic vor fi: limitările juridice, interdicțiile,
măsurile de curmare, sancțiunile juridice. în cazul în care regimul juridic are drept scop stimularea
desfășurării unei activități, atunci baza instrumentariului juridic o va constitui acele măsuri juridice
de stimulare ca: permisiunea, înlesnirea, încurajarea etc
Regulile regimului juridic reprezintă o îmbinare particulară de mijloace juridice, care creează
modelul juridic de comportare și care reglementează ordinea de exercitare a drepturilor subiective, a
împuternicirilor, a obligațiilor și a limitărilor. Regulile constituie nucleul oricărui regim, asigurînd
corespunderea acțiunilor par- ticipanților la raporturile juridice ale scopurilor declarate și ale
statutului regimului juridic.
Subiecții (participanții) la regimurile juridice sînt persoanele fizice și juridice, legate de exponentul
regimului (domiciliază pe teritoriul respectiv, activează la o întreprindere cu regim juridic special
etc.) și obligate să respecte regulile regimului juridic. în calitate de subiecți speciali (subiecți ai
administrării), evaluează autoritățile executive statale și cele municipale, persoanele cu funcții de
răspundere a acestora, care asigură respectarea regulilor regimului juridic.
Sistemul garanțiilor organizatorico-juridice este parte componentă a regimului juridic, responsabil
de stabilitatea regulilor regimului, realizarea lor reală, prevenirea încălcării (nerespectării) lor.
Temeiul instaurării regimului administrativ—juridic special îl constituie apariția situațiilor
extraordinare de natură socială, climaterică etc. crearea obiectului, adică a exponentului
regimului administrativ--juridic special (înființarea unei rezervații naturale, crearea unui punct de
trecere a frontierei de stat etc.), apariția altor factori care determină necesitatea reglementării
speciale.
Regimul stării de urgență reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter politic, economic,
social și de menținere a ordinii publice, care se instituie provizoriu în unele localități sau pe
întreg teritoriul țării în caz de:

1. iminență a declanșării sau declanșării unor situații excepționale cu caracter natural,

tehnogen sau biologico-social, ceea ce necesită prevenirea, diminuarea și lichidarea
consecințelor acestora;
2. existență a unui pericol pentru securitatea națională sau ordinea constituțională, ceea
ce necesită apărarea statului de drept, menținerea sau restabilirea stării de legalitate

Regimul stării de asediu este ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic și social, care
se instituie în unele localități sau pe întreg teritoriul țării în scopul ridicării capacității de luptă a
trupelor și a nivelului de pregătire a populației, economiei și teritoriului respectiv în iminența
unei agresiuni armate.
Stare de război este un regim instituit pe întreg teritoriul țării în cazul notificării declarației de
război sau al unei agresiuni armate împotriva Republicii Moldova, în scopul apărării
suveranității, independenței, unității, integrității teritoriale și ordinii constituționale.

 Efectele juridice de introducere a regimului stării de urgență, de asediu și de război se

manifestă prin: 1) acțiunea actelor normative; 2) restrîngerea exercițiului unor drepturi și
libertăți;  3) onorarea angajamentelor internaționale; 4)protecția socială a sinistraților.
 Procedura instituirii și ridicării stării de urgență, de asediu sau de război. Starea de
urgență, de asediu sau de război se declară prin hotărîre a Parlamentului . În caz de [2]

agresiune armată împotriva țării, Președintele Republicii Moldova ia măsuri pentru

respingerea agresiunii, instituie starea de război și le aduce neîntîrziat la cunoștința
Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de
ore de la declanșarea agresiunii

Ridicarea stării de urgență sau de asediu are loc la data stabilită în hotărîrea privind declararea
sau prelungirea acesteia. În cazul în care situația care a condus la declararea stării de urgență
sau de asediu a fost înlăturată înainte de expirarea termenului stabilit, Parlamentul adoptă
hotărîrea cu privire la ridicarea stării respective. Ridicarea stării de război se face prin hotărîrea
Parlamentului, după încetarea acțiunilor militare și încheierea păcii.

 Starea de urgență se declară la propunerea Președintelui Republicii Moldova sau a

Guvernului. Acest regim administrativ-juridic poate fi instituit pe o perioadă care nu va
depăși 60 de zile. În funcție de evoluția situației, Președintele Republicii Moldova sau
Guvernul poate solicita Parlamentului prelungirea sau reducerea duratei stării de
urgență, precum și extinderea sau restrîngerea ariei de acțiune a acesteia.

Comisia pentru Situații Excepționale a Republicii Moldova prezintă Guvernului un raport privind
necesitatea declarării stării de urgență. Raportul este examinat, în regim de urgență, la ședința
Guvernului, la care se adoptă hotărîrea de a înainta Parlamentului propunerea privind
declararea stării de urgență. Prim-ministrul remite neîntîrziat Parlamentului propunerea privind
declararea stării de urgență
În cazul declarării stării de urgență la iminența declanșării sau la declanșarea unor situații
excepționale cu caracter natural, tehnogen sau biologico-social, fapt ce impune necesitatea
prevenirii, diminuării și lichidării consecințelor acestora, planificarea, organizarea și
coordonarea activității de aplicare a măsurilor impuse revin Comisiei pentru Situații
Excepționale a Republicii Moldova, iar coordonarea aducerii la îndeplinire a măsurilor de rigoare
revine Serviciului Protecției Civile și Situațiilor Excepționale.
Starea de asediu este declarată la propunerea Președintelui Republicii Moldova — Comandant
Suprem al Forțelor Armate și poate fi instituită pe o perioadă ce nu va depăși 30 de zile
Mobilizarea în stat este declarată de către Parlament, din momentul instituirii stării de asediu,
la propunerea Consiliului Suprem de Apărare. Președintele Republicii Moldova poate declara,
cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau general
La instituirea stării de asediu, în scopul planificării, organizării și coordonării activității de
apărare a țării și asigurării securității statului, Consiliul Suprem de Securitate se transformă în
Consiliul Suprem de Apărare, în temeiul unui decret emis de Președintele Republicii Moldova.
Președintele Consiliului Suprem de Apărare este Președintele Republicii Moldova Comandant
Suprem al Forțelor Armate. Hotărîrile Consiliului Suprem de Apărare sînt executorii pentru:
autoritățile publice, agenții economici, instituțiile publice, cetățenii Republicii Moldova,
cetățenii străini și apatrizi.
Măsurile aplicabile în perioada stării de asediu. 

 limitarea circulației rutiere, feroviare, fluviale și aeriene;

 interzicerea părăsirii de către rezerviști a localității în care își au domiciliul permanent
fără permisiunea comandantului organului administrativ-militar al unității administrativ-
teritoriale de nivelul al doilea sau al unității teritoriale autonome cu statut juridic special

Starea de război se declară la propunerea Președintelui Republicii Moldova — Comandant

Suprem al Forțelor Armate. Mobilizarea în stat se declară de către Parlament din momentul
instituirii stării de război, la propunerea Consiliului Suprem de Apărare sau de către
Președintele Republicii Moldova, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului.
Masuri
renunțarea relațiilor diplomatice cu statul agresor; încetarea acțiunii majorității tratatelor și
acordurilor bilaterale încheiate cu statul agresor și cu statele implicate în agresiune;
introducerea unui statut juridic special pentru cetățenii statului agresor, aflați pe teritoriul
Republicii Moldova, și pentru bunurile proprietate a statului agresor; interzicerea oricăror relații
cu caracter politic, militar, economic, științific și umanitar cu reprezentanții și instituțiile,
precum și cu cetățenii statului agresor.
Persoanele care încalcă regimul stării de urgență, de asediu sau de război sînt trase la
răspundere civilă, penală sau contravențională. Modul și temeiurile tragerii la răspundere civilă,
penală sau contravențională sînt reglementate de legislația în vigoare, dacă ea nu stabilește
altfel.
 7.Evaluaţi constrîngerea administrativ-juridică ca metodă de administrare
Prin noțiunea de constrîngere înțelegem măsurile de influență aplicate direct de către organele
statului asupra persoanei vinovate de încălcarea normelor de drept fără adresare în judecată . [1]

Temeiul aplicării măsurilor de constrîngere, de regulă, este comportamentul ilicit.

În administrarea publică, constrîngerea se aplică în cazul în care metodele de convingere, de

organizare și de educare se dovedesc a fi insuficiente pentru a influența comportamentul unor
persoane, apelarea la conștiința lor fiind ineficientă.

Constrîngerea ca metodă de administrare, de acțiune asupra comportamentului oamenilor sau

a organizațiilor și elementele ei sînt prezente acolo unde este aplicată puterea de stat.
Înfăptuirea puterii de stat presupune impunerea voinței ei. Supunerea, de obicei, are loc
benevol, fără să se bazeze pe constrîngere directă, însă în unele cazuri la supunere nu se
ajunge decît prin constrîngere. Elementele constrîngerii forțate se regăsesc în toate dispozițiile
legilor și ale actelor de administrare, deoarece ele au un caracter obligatoriu, se bazează pe
puterea și autoritatea statului și, în caz de necesitate, pe posibilitatea aplicării lor.

Constrîngerea administrativ-juridică constă în faptul că organul corespunzător al administrării

de stat sau persoana cu funcție de răspundere (subiectul administrării), conducîndu-se de
împuternicirile sale, obligă cetățeanul să înfăptuiască sau să înceteze unele acțiuni, cu
posibilitatea aplicării măsurilor de constrîngere administrative

constrîngere administrativă înțelegem un ansamblu de măsuri pe care organele administrării de

stat le pot lua direct pentru a asigura executarea dispozițiilor legale în cazul în care acestea nu
sînt executate de bunăvoie, precum și pentru a preveni producerea unor fapte care ar periclita
ordinea publică și securitatea publică, drepturile și interesele statului sau ale cetățenilor.

Particularitățile constrîngerii administrativ-juridice.  (trăsăturile) ei caracteristice, și anume:

 aplicarea extrajudiciară a măsurilor de constrîngere prevăzute în actele normative prin

forța organelor împuternicite ale administrației publice. Măsurile administrative de
constrîngere pot fi aplicate de judecător, însă numai în cazurile special prevăzute de
lege. Uneori, ele pot fi aplicate și de către unele formațiuni nestatale;
 aplicarea măsurilor de constrîngere de către conducerea unui organ de administrare
poate avea loc și față de o terță persoană, adică față de persoanele care nu se găsesc
cu el în relații de serviciu. În calitate de terți, de regulă, sînt cetățenii, iar în cazuri
prevăzute de legislație, terțe pot fi persoanele cu funcții de răspundere, organizațiile,
instituțiile și întreprinderile, indiferent de subordonare;
 măsurile de constrîngere pot fi aplicate dor de acele organe de conducere care au
împuterniciri ale reprezentanților puterii administrative, înfăptuind funcții de control și
supraveghere cu dreptul de a le cere respectarea ordinii de drept și aplicîndu-le măsuri
administrative de constrîngere;
 numai în caz de încălcare a regulilor general-obligatorii de conduită, organele de
conducere pot aplica măsuri de constrîngere;
  măsurile de constrîngere administrativă pot fi aplicate nu numai în scopul prevenirii și
curmării contravențiilor și a infracțiunilor, dar și pentru asigurarea securității publice,
precum și în alte scopuri . Prin urmare, scopurile constrîngerii administrative sînt
[5]

diferite, aplicîndu-se nu doar pentru comiterea unei fapte contravenționale, dar și în

scopul prevenirii și curmării ei, iar uneori și în lipsa semnelor unei contravenții (de
exemplu, controlul vamal, supravegherea persoanelor care se află la evidența organelor
de drept și cele de ocrotire a sănătății etc.);
 constrîngerea administrativă, și în special cea contravențională , se realizează prin
[6]

formele procesuale mai simple decît constrîngerea judiciară, fapt ce asigură

operativitatea măsurilor ei, menținerea ordinii de drept și asigurarea securității publice;
 caracterul specific al constrîngerii administrative se manifestă și prin faptul că ele
cuprind și constrîngerea fizică.

8. Clasificaţi tipurile de constrîngere administrativ-juridică

Cea mai acceptabilă, recunoscută de către majoritatea specialiștilor din domeniu, este,
clasificarea măsurilor de constrîngere administrativă în:

1. măsuri de prevenire sau preîntîmpinare;

2. măsuri de curmare sau stopare;
3. măsuri de sancționare administrativă (contravențională)

Clasificare dupa scopului aplicării lor în:

 măsuri de prevenire;
 măsuri de curmare sau stopare;
 măsuri de constrîngere procesuală;
 sancțiuni administrative (contravenționale);
 măsuri de resocializare a persoanelor care deja sînt în conflict cu legislația
administrativă și a altor persoane predispuse la comiterea faptelor ilicite.

opt criterii. 1. Din punctul de vedere al scopului nemijlocit urmărit, el le împarte în: — măsuri cu caracter
sancționator; — măsuri speciale de poliție administrativă; — măsuri de executare silită (forțată). 2. Din
punctul de vedere al obiectului: — măsuri ce se referă la bunuri; — măsuri ce se referă la persoane; —
măsuri mixte; — măsuri cu privire la mediul înconjurător; — măsuri cu privire la acte juridice și operațiuni
tehnici-administrative. 3. Din punctul de vedere al regimului juridic: — măsuri care se aplică într-un regim
juridic administrativ; — măsuri ce se aplică într-un regim juridic complex; 4. Din punctul de vedere al
organului care le aplică: — măsuri aplicate exclusiv de autoritățile administrației publice locale; —- măsuri
aplicate de autoritățile administrației publice împreună cu organele de stat; — măsuri aplicate de
autoritățile administrației publice cu concursul organizațiilor nestatale; 5. Din punctul de vedere al temeiului
obiectiv: — măsuri care intervin ca urmare a comiterii unor abateri administrative; — măsuri care intervin
ca urmare a săvîrșirii altor fapte ilegale. 6. Din punctul de vedere al efectelor neaplicării lor sub aspectul legii
penale: — măsuri care, în caz de neaplicare, atrag răspunderea penală; — măsuri care, în cazul neaplicării,
nu atrag răspunderea penală. 7. Din punctul de vedere al consecințelor civile ale aplicării: — măsuri
producătoare de prejudicii materiale care dau dreptul la despăgubire; — măsuri producătoare de prejudicii
care nu se despăgubesc. 8. Din punctul de vedere al sferei de activitate, prof A. Iorgovan constată că,
practic, nu există ramură sau domeniu de activitate al administrației în care să nu se aplice o categorie sau
alta de măsuri de constrîngere administrativă. Cele mai importante dintre ele sînt: — măsuri din sfera
economiei și comerțului; — din sectorul sanitar și al ocrotirii sănătății; — măsuri de protecție a mediului
înconjurător; — măsuri din sectorul financiar-bancar; — măsuri din domeniul apărării naționale și a ordinii
publice

9.CLASIFICAREA MASURILOR PREVENTIVE

Măsurile administrative preventive au caracter de educare a populației în spiritul respectării

legislației, inclusiv celei contravenționale, de influență reglementativă asupra cauzelor și
condițiilor ce favorizează contravenționalitatea
În pofida faptului că caracterul preventiv se exprimă în mod vădit la utilizarea activă a metodei
de convingere, aplicarea măsurilor administrative de prevenire are un caracter de constrîngere
care se manifestă prin realizarea prescripțiilor juridice unilaterale din partea organelor
executive ale statului și reprezentanților lor. Aceste prescripții, de regulă, au diverse forme de
limitări și interdicții. Ele nu se referă la comiterea unei fapte infracționale sau contravenționale,
ci, dimpotrivă, au scopul de a le preveni. Măsurile administrative de prevenire anticipează pe
cele de curmare, de sancționare și de asigurare a procedurii contravenționale.

cel mai important criteriu de clasificare a lor este scopul aplicării, care și determină

mecanismul juridic de aplicare a fiecărei măsuri. Potrivit acestui criteriu, divizăm măsurile
administrative în două grupe:

 care se aplică în scopul neadmiterii amenințărilor securității publice și securității

personale ale cetățenilor, apariția consecințelor negative;
 care se aplică în scopul prevenirii contravențiilor. Aceste măsuri se manifestă în acțiuni
concrete și de orientare

La primul grup de măsuri se referă: introducerea carantinei; închiderea unor segmente ale
frontierei de stat, a magistralelor și străzilor pentru circulație, în caz de avarii, desfășurarea
manifestațiilor în masă, diverselor calamități naturale etc.; evacuarea forțată din locuințele
avariate, rechiziția patrimoniului în cazurile necesităților statale și diverselor calamități
naturale; revizia tehnică a unităților de transport; examinarea medicală forțată; examinarea
sanitară a mărfurilor; supravegherea antiincendiară; controlul mijloacelor de transport;
controlul bagajelor și personal al pasagerilor vaselor aeriene etc. Fiecare din aceste două
grupe de măsuri administrative are particularitățile sale în ceea ce privește temeiul juridic de
aplicare a lor.

Cel de-al doilea grup de măsuri au un caracter vădit de profilaxie individuală, fiind aplicat față de
persoane concrete în scopul prevenirii și neadmiterea comiterii diverselor delicte din partea lor.
La ele se referă: controlul actelor de identitate și a altor documente oficiale; intrarea în locuințe
și alte încăperi ale cetățenilor, oficiile de serviciu; controlul personal, controlul lucrurilor și al
bagajelor efectuat de către organele administrației publice abilitate; supravegherea
administrativă a unor categorii de cetățeni din grupurile de risc și care stau la evidența organelor
de ocrotire a sănătății, precum și la evidența organelor de drept etc.
 10.Evaluaţi măsurile administrativ-juridice de curmare (stopare)

Măsurile de curmare (stopare) reprezintă o modalitate a constrîngerii juridice. Particularitatea

destinației lor reiese din menirea specială și esența lor.

Măsurile administrative de curmare (stopare) sînt privite ca o metodă și procedeu de influență

ce se aplică în scopul întreruperii (stopării) unui raport juridic de conflict, prevenirii sau
minimizării consecințelor negative ale lui, crearea condițiilor pentru atragerea la răspundere a
autorului faptei ilicite, comise cu vinovăție

Măsurile administrative de curmare se aplică atît pentru protecția intereselor societății civile, a
statului, cît și pentru protecția persoanei față de care ele se aplică. O importanță deosebită le
revine măsurilor de curmare în domeniul combaterii contravenționalității. Diversitatea
măsurilor de curmare aplicate în acest domeniu este foarte mare — de la cerința legitimă a
reprezentantului organului de drept aflat în exercițiul funcției de a înceta comportarea ilegală
(antisocială) pînă la aplicarea armei de foc din dotare.

Măsuri după scopul și obiectul de influență reglementativ-juridică în:

1. cele ce se aplică față de autorul faptei ilicite comise;

2. cele cu caracter patrimonial și economic;
3. cele cu caracter tehnic;
4. cele cu caracter sanitar-epidemiologic

  măsurilor administrative de curmare ce se aplică nemijlocit față de autorul faptei ilicite

comise, ca și celelalte grupe de măsuri de curmare, se intersectează cu atribuțiile și
drepturile organelor abilitate în domeniul administrării publice, reies însăși din ele și se
regăsesc în legile și regulamentele respective.

Din grupa de măsuri de curmare cu caracter patrimonial și economic fac parte: sistarea

activității unei întreprinderi; sistarea activității unui obiect cu regim de permise; evacuarea
administrativă din spațiul locativ public ocupat samavolnic; demolarea imobilului construit
samavolnic etc.

Cel de-al treilea grup de măsuri de curmare cu caracter tehnic este destinat asigurării securității
personale și publice, neadmiterea exploatării mijloacelor de transport defectate, neadmiterea
funcționării diverselor întreprinderi, organizații cu depășirea regulilor de ordin tehnic, care pun
în pericol sănătatea persoanei, securitatea personală și cea publică.

Ultimul grup de măsuri administrative de curmare (stopare) formează cele cu caracter sanitar-

epidemiologic. În scopul asigurării condițiilor optime pentru realizarea maximă a potențialului
de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieți, prin efortul organizat al societății în
vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării și promovării sănătății populației și îmbunătățirii
calității vieții, statul, prin organele sale abilitate, odată cu convingerea, recurge și la
constrîngere, inclusiv a măsurilor de curmare cu caracter sanitar-epidemiologic
Aplicarea forței fizice, a mijloacelor speciale și a armelor de foc , pornind de la natura juridică
[16]

și de la menirea lor, reprezintă acțiuni concrete de constrîngere administrativă cu caracter

represiv (de stopare), iar în funcție de modalitatea de realizare a acestor acțiuni, reprezintă
mijloace violente de influență asupra persoanei care a săvîrșit ori care săvîrșește fapte
prejudiciabile, asupra unui animal ori asupra unui mijloc de transport, în condițiile și limitele
legii.

În baza analizei legislației naționale, constatăm că procedura de aplicare a forței fizice, a

mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie integral să corespundă următoarelor cerințe:
1) subiectul care le aplică trebuie să fie abilitat cu acest drept; 2) să existe temei juridic de
aplicare; 3) să fie respectate condițiile de aplicare; 4) să se respecte limitele și restricțiile de
aplicare

11. Apreciaţi răspunderea juridică ca metodă a constrîngerii statale

Răspunderea juridică reprezintă reacția statului (societății) la depășirea responsabilității juridice

(transformarea raportului juridic de conformare în cel de conflict) prin aplicarea față de autor de
către organul împuternicit, în modul stabilit de lege, a uneia dintre formele juridice de constrîngere
statală, potrivit faptei ilicite comise cu vinovăție

trăsăturile de bază ale acestei instituții juridice: — răspunderea juridică este obligația de a suporta
consecința juridică a faptei ilicite; — această obligație revine unui subiect de drept responsabil; —
obligația apare ca urmare a constrîngerii statale prin aplicarea sancțiunilor juridice; — răspunderea
juridică nu poate fi redusă la o simplă obligație; — aplicarea sancțiunilor juridice are drept scop
afirmarea ordinii de drept și resocializarea persoanei față de care ele sînt aplicate.

Răspunderea juridică este una dintre formele răspunderii sociale. în literatura juridică și legislația
națională, în calitate de forme ale răspunderii juridice, sînt acceptate: răspunderea disciplinară;
răspunderea materială (civilă); răspunderea administrativă; răspunderea penală. Odată cu
adoptarea Codului contravențional al Republicii Moldova (2008), este acceptată de jure încă o
formă a răspunderii juridice — răspunderea contravențională.

Necesitatea tragerii la răspundere juridică a subiectului dreptului administrativ apare în cazul în care
sînt epuizate posibilitățile convingerii — ca metodă de administrare — și este depășită
responsabilitatea juridică. în ceea ce privește forma răspunderii juridice, ea este în funcție de faptul
zn legătură cu ce a apărut raportul juridic de conflict.

12. Descrieţi noţiuni generale privind răspunderea administrative

Ea are aproximativ două secole de cînd a fost instituită, în urma revoluțiilor burgheze franceze, ca
răspundere a administrației (a puterii executive) pentru daunele aduse particularilor prin activitate
ilicită. Totalitatea normelor ce stabilesc și reglementează aplicarea acestor sancțiuni formează
conținutul răspunderii administrative
1. în doctrina juridică rusă există un consens referitor la faptul că răspunderea administrativă este
reglementată din punct de vedere juridic și constă în condamnarea oficială a persoanei pentru
comiterea ilicitului și aplicarea față de ea de către organele puterii executive în forma procesuală
stabilită a sancțiuniii prevăzute de normă
Aceiași autori declară: „Răspunderea administrativă survine în cazul în care este săvîrșită
contravenția. Din punct de vedere juridic, este mai corect de menționat în felul următor: persoana
poate fi trasă la răspundere administrativă numai dacă în acțiunile (inacțiunile) ei există semnele
componenței contravenției concrete și dacă lipsesc circumstanțele care exclud răspunderea
administrativă

titularul răspunderii administrative este persoana, iar sancționarea vine din numele statului.
Asemenea poziție nu o putem accepta, o considerăm drept nefondată, greșită și poate chiar
dăunătoare pentru doctrina dreptului administrativ

2. în doctrina națională a dreptului administrativ nu există claritate în acest sens. Autorul I. Creangă
consideră că: „Răspunderea administrativă intervine în cazul săvîrșirii unei abateri de natură
administrativă și se aplică sub două forme: răspunderea administrativă pentru săvîrșirea
contravențiilor și răspunderea disciplinară pentru o abatere disciplinară

răspunderea administrativă poate fi definită ca fiind forma condamnării statale

A. La baza răspunderii administrative stă ilicitul administrative. trei categorii: ilicit

administrativ patrimonial; ilicit administrativ-disciplinar și ilicit administrativ-con-
travențional

Fiecărei categorii de ilicit îi corespunde modalitatea răspunderii administrative:

 ilicitul administrativ-patrimonial atrage în consecință antrenarea răspunderii administrativ-

patrimoniale;

 ilicitul administrativ-disciplinar, respectiv răspunderea administrativ-disciplinară a

angajatului;

 ilicitul administrativ-contravențional, respectiv răspunderea administrativcontravențională

B. La baza determinării titularului răspunderii administrative (subiectului pasiv al

răspunderii) a stat opinia aceluiași reprezentant al doctrinei juridice române A. Iorgovan cu
privire la subiecții activi ai ilicitului care constată că: „abaterea administrativă poate avea ca subiect
activ (care devine subiect pasiv în procesul de atragere la răspundere) după caz, un organ al
administrației de stat, un funcționar public, o structură nestatală, respectiv o persoană fizică care nu
este titulară unei funcții publice

— titulari ai răspunderii administrativ-patrimoniale (subiect pasiv al răspunderii) pot fi organele

administrației de stat, funcționarii publici, structurile nestatale; — titulari ai răspunderii
administrativ-disciplinare pot fi numai funcționarii publici și funcționarii cu statut juridic asimilat
funcționarului public care se află în raporturi de serviciu (muncă) cu o autoritate publică; — titulari
ai răspunderii administrativ-contravenționale pot fi atît persoanele fizice, cît și cele juridice.
13. Definiţi răspunderea administrativ-contravenţională

Răspunderea administrativ – contravenţională este o formă a răspunderii juridice care intervine în

urma săvârşirii de către funcţionarul public, în timpul orelor de muncă, a faptelor ce constituie
contravenţie

Particularităţile răspunderii administrativ – contravenţionale:

 fapta ilicită constituie o contravenţie; x conţinutul îl formează drepturile şi obligaţiile

funcţionarului public;

 obiectul este specific – abateri şi sancţiuni contravenţionale;

 unicul temei de aplicare a sancţiunii este contravenţia săvârşită cu vinovăţie;

 contravenţia este cauza şi temeiul răspunderii contravenţionale.

Subiect Activ Funcţionarul public

Norma dreptului Dreptul contravenţional
Fapta ilicită Contravenţie
Termenii de prescripţie 12 luni de la data comiterii contravenţiei
Principiile 1. P. legalităţii

2. P. egalităţii

3. P. dreptăţii

4. P. caracterului personal al răspunderii

contravenţionale

5. P. individualizării
Sancţiunile 1. Avertisment

2. Amenda

3. Privarea dreptului de a desfăşura o anumită

activitate sau de a deţine unele funcţii.

4. Destituirea din funcţie

Cauzele care înlătură răspunderea
Cauzele care înlătură caracterul faptei
5. Arestul contravenţional
1. Amnistia 2. Graţierea 3. Împăcarea
1. Legitima apărare 2. Reţinerea infractorului
3.Starea de extremă necesitate 4. Constrângerea
fizică şi psihică 5. Riscul întemeiat 6. Executarea
ordinului sau dispoziţiei superiorului
14. Clasficaţi principiile răspunderii administrativ-contravenţionale
1. P. legalităţii

2. P. egalităţii

3. P. dreptăţii

4. P. caracterului personal al răspunderii contravenţionale

5. P. individualizării

Articolul 5. Principiul legalităţii

(1) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei contravenţii, nici supus
sancţiunii contravenţionale decît în conformitate cu legea contravenţională.

(2) Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii

contravenţionale sînt interzise.

(3) Legea contravenţională nu urmăreşte cauzarea de suferinţe fizice sau lezarea

demnităţii omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude,
inumane ori degradante.

Articolul 6. Principiul egalităţii în faţa legii

(1) Persoanele care au săvîrşit contravenţii sînt egale în faţa legii şi a autorităţilor
publice şi sînt supuse răspunderii contravenţionale fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă,
religie, sex, apartenenţă politică, avere, origine socială sau de orice altă situaţie.

(2) Conform prevederilor Constituţiei, ale altor legi şi/sau ale tratatelor internaţionale la
care Republica Moldova este parte, anumite categorii de persoane pot beneficia de condiţii
speciale de urmărire contravenţională sau de garanţia de a nu fi supuse urmăririi şi răspunderii
contravenţionale.

Articolul 7. Principiul dreptăţii

Persoana poate fi sancţionată numai pentru contravenţia în a cărei privinţă este

dovedită vinovăţia sa, cu respectarea normelor prezentului cod.

Articolul 8. Principiul caracterului personal al răspunderii contravenţionale

(1) Persoana este supusă răspunderii contravenţionale numai pentru fapte săvîrşite cu
vinovăţie.
 (2) Este supusă răspunderii contravenţionale numai persoana care a săvîrşit cu intenţie
sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea contravenţională.

Articolul 9. Principiul individualizării răspunderii contravenţionale şi sancţiunii

contravenţionale

(1) La aplicarea legii contravenţionale se ţine cont de caracterul şi de gradul prejudiciabil

al contravenţiei, de persoana făptuitorului şi de circumstanţele atenuante ori agravante.

(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori răspunderii contravenţionale pentru una şi
aceeaşi faptă

Răspunderea contravenţională, în esenţa sa, constituie realizarea unui raport de constrîngere, altfel spus -
de conflict

Particularităţile răspunderii administrativ – contravenţionale:

fapta ilicită constituie o contravenţie;

 conţinutul îl formează drepturile şi obligaţiile funcţionarului public;

 obiectul este specific – abateri şi sancţiuni contravenţionale;
 unicul temei de aplicare a sancţiunii este contravenţia săvârşită cu vinovăţie;
 contravenţia este cauza şi temeiul răspunderii contravenţionale.

15. Demonstraţi că contravenţia este unicul temei juridic de aplicare a răspunderii administrativ-
contravenţionale

contravenția, ca instituție fundamentală a dreptului contravențional, drept un ansamblu de norme juridice

ce reglementează condițiile pe care trebuie să le întrunească o faptă ilicită pentru a fi apreciată drept
contravenție

următoarele trăsături (elemente):

a) fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită, prevăzută de norma materială a dreptului contravențional;

b) pericolul social al faptei;

c) prevederea în legislație a sancțiunii pentru fapta dată (penalitatea);

d) culpabilitatea.

Fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită, prevăzută în norma materială a legii contravenționale, este prima
trăsătură a conținutului juridic a contravenției. Prin faptă contravențională se înțelege manifestarea
exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acțiune sau inacțiune social periculoasă.
Acțiunea este o comportare activă prin care se încalcă norma prohibitivă ce interzice o anumită activitate,
de exemplu, consumul de substanțe narcotice sau psihotrope fără prescripția medicului (art. 85 CC al RM).
Inacțiunea constă într-o comportare pasivă prin care nu se îndeplinește o obligație impusă de legea
contravențională. Astfel, neluarea de măsuri pentru înlăturarea încălcării legislației, indicate în raportul
autorității abilitate să lichideze cauzele care au condus la astfel de încălcări, constituie contravenție și este
prevăzută în art. 337 din CC al RM.

Pericolul social al faptei comise este cea de-a doua trăsătură a conținutului juridic al contravenției

contravenția este situată imediat după infracțiune, dar se situează deasupra celorlalte abateri
administrative ori a abaterilor disciplinare.

pericolul social reprezintă acea trăsătură esențială care indică măsura în care fapta contravențională aduce
atingere uneia dintre valorile sau relațiile sociale ocrotite printr-un act normativ și pentru respectarea căruia
legea prevede necesitatea aplicării unei forme de constrîngere, respectiv cea a sancțiunii contravenționale.
Spre deosebire de infracțiune, așadar, contravenția reprezintă un grad de pericol social mai redus. Acest
grad de pericol se stabilește de legiuitor, atunci cînd reglementează unele fapte ca fiind contravenții; el are
în vedere, deci, acel pericol social abstract sau generic al faptei, în funcție de obiectul ocrotirii, persoana
făptuitorului, împrejurările săvîrșirii faptei, urmările produse

culpabilitatea (vinovăția). în ceea ce privește vinovăția ca element obligatoriu al conținutului juridic al

contravenției, în doctrinele analizate (românească, rusă, moldovenească) există consens absolut.

„Constituie contravenție fapta — acțiunea sau inacțiunea — ilicită, cu un grad de pericol social propriu,
săvîrșită cu vinovăție, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege și alte acte normative ale organelor
abilitate, care poate fi sancționată potrivit Codului contravențional"

15. Clasificaţi circumstanţele ce exclud caracterul contravenţional al faptei comise.

Articolul 19. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională

Se consideră cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională:

a)starea de iresponsabilitate;

b)legitima apărare;

c)starea de extremă necesitate;

d)constrîngerea fizică şi/sau psihică;

e)iscul întemeiat;

f)cazul fortuit.

Articolul 20. Starea de iresponsabilitate constatată în modul stabilit de lege

(1) Este în stare de iresponsabilitate persoana care săvîrşeşte o faptă aflîndu-se în imposibilitatea de a
conştientiza sau a dirija acţiunile sale din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări temporare a
activităţii psihice, a alienării mintale sau a unei alte stări psihice patologice.
 (2) Nu este pasibilă de răspundere contravenţională persoana care a săvîrşit o faptă în stare de
responsabilitate, dar care, pînă la pronunţarea hotărîrii de sancţionare, s-a îmbolnăvit de o boală psihică,
lipsită fiind de posibilitatea conştientizării sau dirijării acţiunilor sale.

Articolul 21. Legitima apărare

Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte o faptă pentru a respinge un atac direct,
imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes
public.

Articolul 22. Starea de extremă necesitate

Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte acţiuni pentru a salva viaţa, integritatea
corporală ori sănătatea sa, precum şi viaţa, integritatea corporală ori sănătatea unei alte persoane, un bun
preţios al său ori al unei alte persoane, sau interesele publice de la un pericol grav iminent, care nu poate fi
înlăturat altfel.

Articolul 23. Constrîngerea fizică şi/sau psihică

(1) Nu constituie contravenţie fapta prevăzută de prezentul cod săvîrşită din cauza unei constrîngeri
fizice căreia persoana nu i-a putut rezista şi care nu putea fi înlăturată în alt mod.

(2) Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, săvîrşită din cauza unei constrîngeri
psihice exercitată prin ameninţare cu un pericol iminent, pentru sine ori pentru o altă persoană, care nu
putea fi înlăturat în alt mod.

Articolul 24. Riscul întemeiat

(1) Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, care a cauzat daune intereselor
ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile.

(2) Se consideră întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util nu a putut fi atins, iar persoana
care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de lege.

(3) Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună ştiinţă cu pericolul pentru viaţa persoanei
sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.

Articolul 25. Cazul fortuit

(1) Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, al cărei rezultat este consecinţa
unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

(2) Nu constituie caz fortuit împrejurările create prin concursul contravenţiilor.

Articolul 26. Înlăturarea răspunderii contravenţionale

 Înlăturarea răspunderii contravenţionale pentru fapta ce conţine elementele constitutive ale
contravenţiei are loc în cazul:

a) renunţării benevole la săvîrşirea contravenţiei;

b) contravenţiei neînsemnate, tentativei;

c) împăcării victimei cu făptuitorul;

d) prescripţiei răspunderii contravenţionale;

e) amnistiei.

Articolul 27. Renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei

Este renunţare benevolă la săvîrşirea contravenţiei încetarea acţiunii îndreptată nemijlocit spre
săvîrşirea contravenţiei dacă persoana este conştientă de posibilitatea finalizării faptei.

Articolul 28. Contravenţia neînsemnată, tentativa

În cazul contravenţiei neînsemnate, organul (persoana cu funcţie de răspundere) împuternicit să

rezolve cazul poate înlătura răspunderea contravenţională limitîndu-se la adresarea unei observaţii verbale
făptuitorului. Se consideră neînsemnată tentativa de contravenţie sau contravenţia pentru care prezentul
cod prevede în calitate de sancţiune maximă aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale.

Articolul 29. Împăcarea victimei cu făptuitorul

Procesul contravenţional pornit încetează în cazul împăcării victimei cu făptuitorul în contravenţiile

prevăzute la art.78, art.96 alin.(1), (2), art.100, 101, 103, 105, 242. Împăcarea este personală. Pentru
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu
capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor lor legali.

Articolul 30. Prescripţia răspunderii contravenţionale

(1) Prescripţia înlătură răspunderea contravenţională.

(2) Termenul general de prescripţie a răspunderii contravenţionale este de 3 luni.

(21) Termenul special de prescripţie pentru contravenţiile prevăzute în capitolul XV al cărţii întîi este
de 12 luni.

(3) Termenul de prescripţie curge de la data săvîrşirii contravenţiei.

(4) În cazul contravenţiei continue şi contravenţiei prelungite, termenul de prescripţie curge de la

data săvîrşirii ultimei acţiuni sau a inacţiunii.

(5) Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale este de un an.

(6) Se consideră că nu a fost supus răspunderii contravenţionale contravenientul:

a) a cărui răspundere contravenţională a fost înlăturată;

 b) care a executat integral sancţiunea;

c) în a cărui privinţă procesul contravenţional a încetat.

Articolul 31. Amnistia

(1) Amnistia este actul care are ca efect înlăturarea răspunderii contravenţionale şi a executării
sancţiunii contravenţionale, reducerea sau comutarea sancţiunii contravenţionale.

(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi nici asupra drepturilor victimei.

17. Descrieţi noţiunea de sancţiune contravenţională şi scopul aplicării ei

 Sancţiunea contravenţională este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare ce

se aplică, în numele legii, persoanei care a săvîrşit o contravenţie.
            (2) Sancţiunile contravenţionale aplicabile persoanei fizice sînt:
            a) avertismentul;
            b) amenda;
            c) privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate;
            d) privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii;
            e) aplicarea punctelor de penalizare;
            f) privarea de dreptul special (dreptul de a conduce vehicule, dreptul de deţinere sau port şi folosire a
armei);
            g) munca neremunerată în folosul comunităţii;
            h) arestul contravenţional.
            (3) Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate, privarea de dreptul de a deţine anumite
funcţii, privarea de dreptul special şi punctele de penalizare pot fi aplicate şi ca sancţiuni complementare.
            (4) Minorii pot fi sancţionaţi complementar doar cu privarea de dreptul de a desfăşura o anumită
activitate.
            (5) Sancţiunile contravenţionale aplicabile persoanei juridice sînt:
            a) amenda;
            b) privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate.
            (6) Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate poate fi aplicată şi ca sancţiune
complementară.

18. Clasificaţi sistemul sancţiunilor contravenţionale

            Articolul 33. Avertismentul
            (1) Avertismentul constă în atenţionarea contravenientului asupra pericolului faptei săvîrşite şi în
recomandarea de a respecta pe viitor dispoziţiile legale.
            (2) Avertismentul se aplică în scris.

Articolul 34. Amenda
            (1) Amenda este o sancţiune pecuniară, care se aplică în cazurile şi în limitele prevăzute de prezentul
cod. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. O unitate convenţională este egală cu 50 lei.
            (2) Amenda se aplică persoanelor fizice de la una la 500 de unităţi convenţionale, iar persoanelor cu
funcţie de răspundere – de la 10 la 1500 de unităţi convenţionale.
            (21) Amenda se aplică persoanelor juridice în limitele stabilite de articolul din partea specială a cărţii
întîi a prezentului cod, după caz:
            a) amendă de la 10 la 1500 de unităţi convenţionale;

Amenda se achită de către contravenient în mod benevol în termen de 30 de zile de la data stabilirii acesteia

Contravenientul este în drept să achite jumătate din amenda stabilită dacă o plăteşte în cel mult 3 zile
lucrătoare de la data aducerii la cunoştinţă a deciziei de aplicare a sancţiunii contravenţionale.
            În acest caz se consideră că sancţiunea amenzii este executată integral, cu excepţia cazului în care a
fost contestată decizia de aplicare a sancţiunii contravenţionale şi contravenientul nu şi-a retras cererea de
contestare a deciziei, emisă asupra cauzei contravenţionale, pînă la cercetarea judecătorească.
Evidența executării sancțiunilor amenzilor se ține în Registrul debitorilor. Conținutul Registrului debitorilor,
modul de ținere a acestuia și modul de evidență a executării sancțiunilor amenzilor se reglementează de
către Guvern.
Dacă persoana fizică sau juridică nu a achitat amenda în decursul a 30 de zile de la data stabilirii acesteia, se
va proceda conform reglementărilor Codului de executare. În cazul în care achitarea amenzii nu este
posibilă din cauza lipsei ori a insuficienței bunurilor sau din cauza eschivării cu rea-voință a
contravenientului de la achitarea acesteia, instanța de judecată poate înlocui suma neachitată a amenzii,
după caz, cu:
            a) amendă în mărime dublă, care însă nu poate depăşi limita maximă a sancţiunii cu amenda
prevăzută de norma materială contravenţională sau de prezentul articol;
            b) privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de la 6 luni la un an;
            c) muncă neremunerată în folosul comunităţii, calculîndu-se o oră de muncă pentru o unitate
convenţională, durata muncii fiind de cel mult 60 de ore;
            d) arest contravenţional, calculîndu-se o zi de arest pentru 2 unităţi convenţionale, durata arestului
fiind de cel mult 30 de zile. În cazurile prevăzute la alin. (4), suma neachitată a amenzii stabilite pentru
contravențiile prevăzute la art. 228–245 poate fi înlocuită cu privarea de dreptul de a conduce vehicule pe
un termen de la 6 luni la un an.
            (6) Pentru situaţiile enumerate la alin.(4) lit.a), c) şi d), privarea de dreptul de a desfăşura o anumită
activitate pe un termen de la 6 luni la un an poate fi aplicată ca sancţiune complementară.
            (7) În cazurile prevăzute la alin. (4), suma neachitată a amenzii stabilite persoanei juridice poate fi
înlocuită cu privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de la 6 luni la un an.
            (8) Amenda se înlocuieşte de către instanța de judecată în a cărei rază teritorială îşi are sediul
autoritatea din care face parte agentul constatator care a examinat cauza, la demersul acestuia sau al
procurorului care a examinat cauza. În cazul în care sancțiunea este aplicată de către instanța de judecată,
înlocuirea se efectuează de către instanța care a judecat cauza în fond, la demersul executorului
judecătoresc.
            Articolul 35. Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate. Privarea de dreptul de a deţine
anumite funcţii
            (1) Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate constă în interzicerea temporară
persoanei fizice de a desfăşura o anumită activitate. Sancţiunea privării de dreptul de a desfăşura o anumită
activitate poate fi aplicată în cazul în care activitatea a fost folosită la săvîrşirea contravenţiei sau în cazul în
care contravenţia reprezintă o încălcare a regulilor de desfăşurare a acestei activităţi.
            (3) Privarea de dreptul de a desfăşura anumită activitate sau privarea de dreptul de a deţine anumite
funcţii poate fi aplicată de instanţa de judecată pentru un termen de la 3 luni la un an. Această sancţiune se
aplică în cazurile în care, ţinînd cont de caracterul contravenţiilor comise de persoana vinovată, legea
declară ca fiind inadmisibilă desfăşurarea unei anumite activităţi sau deţinerea unei anumite funcţii de către
aceasta.
            Articolul 36. Aplicarea punctelor de penalizare.Privarea de dreptul special
            (1) În cazurile şi în mărimea prevăzute de sancţiunea normei contravenţionale din capitolele XII şi XIII
ale cărţii întîi, conducătorului de vehicul declarat vinovat de săvîrşirea contravenţiei, odată cu aplicarea
sancţiunii principale, i se aplică un număr de puncte de penalizare ca sancţiune complementară.
            (2) Dacă aplicarea sancţiunii în modul prevăzut la alin.(1) condiţionează acumularea a 15 puncte de
penalizare, agentul constatator remite cauza contravenţională spre examinare în instanţa de judecată
competentă, care, odată cu sancţiunea principală şi cu aplicarea punctelor de penalizare, aplică privarea de
dreptul special de a conduce vehicule pe un termen de la 6 luni la un an ca sancţiune complementară.
            (3) Punctele de penalizare se anulează la expirarea termenului de 6 luni de la data constatării
contravenţiei pentru care au fost aplicate sau de la data privării, prin hotărîre judecătorească, de dreptul de
a conduce vehicule.
            (31) Punctele de penalizare se anulează la prezentarea documentului confirmativ care atestă trecerea
programului special de instruire pentru anularea punctelor de penalizare aprobat de Guvern.
            (4) Modul de evidenţă a punctelor de penalizare şi modul de asigurare a accesului titularului de
permis de conducere la informaţia despre punctele de penalizare se stabilesc de Guvern.
            (41) Privarea de dreptul de a conduce vehicule se aplică de instanța de judecată pe un termen de la 6
luni la 3 ani, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2).
            (42) Privarea de dreptul de a conduce vehicule nu poate fi aplicată persoanei cu dizabilități care
foloseşte vehiculul ca unic mijloc de deplasare, cu excepția cazurilor în care l-a condus atribuindu-i cu bună
ştiință un număr de înmatriculare fals ori l-a condus în stare de ebrietate produsă de alcool sau de alte
substanțe, ori s-a eschivat de la examenul medical de constatare a acestei stări, ori a părăsit locul
accidentului rutier la care a fost participant.
            (5) Privarea de dreptul de deţinere sau port şi folosire a armei se dispune de instanţa de judecată
pentru un termen de la 2 ani la 5 ani în funcţie de gravitatea contravenţiei prevăzute în partea specială a
cărţii întîi.
            (6) La expirarea termenului de privare de dreptul de a conduce vehicule sau de dreptul de deţinere
sau port şi folosire a armei, persoana este repusă în acest drept în modul stabilit de Guvern.
            Articolul 37. Munca neremunerată în folosul comunităţii
            (1) Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea contravenientului persoană
fizică, în afara timpului de serviciu de bază sau de studii, la munca stabilită de autoritatea administraţiei
publice locale.
            (2) Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe o durată de la 10 la 60 de ore şi se
execută în 2–4 ore pe zi. În cazul contravenientului care nu este angajat în cîmpul muncii, nu este antrenat
în activităţi de bază sau de studii, la solicitarea sau cu acordul acestuia, sancţiunea poate fi executată pînă la
8 ore pe zi.
            (3) Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată doar persoanelor care acceptă să
execute o asemenea sancţiune.
            (4) După pronunţarea hotărîrii judecătoreşti, preşedintele şedinţei de judecată explică esenţa
sancţiunii muncii neremunerate în folosul comunităţii, fapt care se consemnează în procesul-verbal al
şedinţei de judecată.
            (5) Contravenientului sancţionat cu muncă neremunerată în folosul comunităţii i se ia în scris un
angajament prin care se obligă să se prezinte în termen de 10 zile la organul de probaţiune în a cărui rază
teritorială îşi are domiciliul.
            (6) În caz de eschivare de la munca neremunerată în folosul comunităţii, această sancţiune se
înlocuieşte cu arest contravenţional, calculîndu-se o zi de arest pentru 2 ore de muncă neremunerată în
folosul comunităţii.
            (7) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată militarilor prin contract și
persoanelor care nu au atins vîrsta de 16 ani.
            (8) Munca neremunerată în folosul comunităţii se prestează în cel mult 6 luni, timp care curge de la
data luării la evidenţă a contravenientului şi punerii în executare a hotărîrii judecătoreşti.
            (9) Militarii în termen și militarii cu termen redus sancționați cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii execută această sancțiune contravențională în unitatea militară.
            Articolul 38. Arestul contravenţional
            (1) Arestul contravenţional este o sancţiune contravenţională excepţională care constă în privarea de
libertate pe un termen stabilit prin hotărîre judecătorească şi care se execută în condiţiile prevăzute de
Codul de executare.
            (2) Arestul contravenţional se aplică, de regulă, pentru săvîrşirea unei fapte care ameninţă sau pune
în pericol real sănătatea ori integritatea corporală a persoanei.
            (3) Arestul contravenţional poate fi aplicat şi în cazul neexecutării intenţionate a unei alte sancţiuni
contravenţionale.
            (4) Durata arestului contravenţional este de la 3 la 15 zile. În cazul concursului de contravenţii sau al
cumulului de hotărîri de sancţionare, pentru care, conform legii, se prevede în calitate de sancţiune arestul
contravenţional, instanţa de judecată poate aplica această sancţiune pe un termen de pînă la 30 de zile.
            (5) Durata reţinerii contravenţionale se include în durata arestului contravenţional.
            (6) Arestul contravenţional nu poate fi aplicat persoanelor cu dizabilităţi severe şi accentuate,
militarilor în termen, militarilor şi angajaţilor cu statut special ai Ministerului Afacerilor Interne, angajaţi în
bază de contract, minorilor, femeilor gravide, femeilor care au copii cu vîrsta de pînă la 8 ani, persoanei care
este unicul întreţinător al copilului cu vîrsta de pînă la 16 ani şi nici persoanelor care au împlinit vîrsta
generală de pensionare.
            Articolul 39. Privarea persoanei juridice de dreptul de a desfăşura o anumită activitate
            (1) Privarea persoanei juridice de dreptul de a desfăşura o anumită activitate constă în stabilirea
interdicţiei de a încheia anumite tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii,
înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a desfăşura alte activităţi.
            (2) Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate poate fi limitată la un anumit teritoriu al
unităţii administrativ-teritoriale sau/şi la o anumită perioadă a anului şi se stabileşte pentru un termen de la
3 luni la un an.

19. Enumeraţi regulile de bază de aplicare a sancţiunilor contravenţionale

 Sancţiunea contravenţională se aplică în funcţie de caracterul şi de gradul prejudiciabil al contravenţiei, de

caracteristica persoanei şi de circumstanţele atenuante şi agravante.
            (2) Faţă de persoana a cărei vinovăţie este dovedită se aplică o sancţiune echitabilă, în limitele şi în
conformitate cu dispoziţiile prezentului cod.
            (3) La stabilirea sancțiunii muncii neremunerate în folosul comunității sau arestului contravențional
pentru săvîrșirea contravențiilor prevăzute la art. 78–78 2, art. 85, art. 91 alin. (1), art. 199 alin. (1), art. 233
alin. (1) și alin. (21), art. 355, art. 361 alin. (5), instanța de judecată poate obliga contravenientul să participe
la programe probaţionale în modul prevăzut de lege.

20. Clasificaţi circumstanţele ce exclud aplicarea sancţiunilor contravenţionale

Articolul 42. Circumstanţele atenuante

            (1) La aplicarea sancţiunii contravenţionale faţă de persoana a cărei vinovăţie este dovedită se
consideră circumstanţe atenuante:
            a) prevenirea consecinţelor prejudiciabile sau repararea benevolă a prejudiciului;
            b) contribuţia la descoperirea contravenţiei;
            c) săvîrşirea contravenţiei într-un concurs de împrejurări personale sau familiale;
            d) săvîrşirea contravenţiei de către un minor, o femeie gravidă sau o persoană care întreţine copil cu
vîrsta de pînă la 8 ani;
            e) acţiunile ilegale sau imorale ale victimei care au provocat contravenţia.
            (2) Se pot considera atenuante şi alte circumstanţe decît cele prevăzute la alin.(1).
            Articolul 43. Circumstanţele agravante
            (1) La aplicarea sancţiunii contravenţionale faţă de persoana a cărei vinovăţie este dovedită se
consideră circumstanţe agravante:
            a) continuarea comportării ilicite, contrar somaţiei de a se pune capăt unei astfel de comportări;
            b) săvîrşirea contravenției de către o persoană care anterior a fost sancționată pentru o contravenție
similară sau pentru alte fapte care au relevanță pentru cauză;
            c) instigarea sau atragerea minorilor la săvîrşirea contravenţiei;
            d) săvîrşirea contravenţiei de către un grup de persoane;
            e) săvîrşirea contravenţiei profitîndu-se de condiţiile unor calamităţi naturale sau ale altor stări
excepţionale;
            f) săvîrşirea contravenţiei în stare de ebrietate produsă de alcool sau de alte substanţe. Instanţa de
judecată este în drept, în funcţie de caracterul contravenţiei, să nu considere această circumstanţă ca
agravantă;
            g) săvîrşirea contravenţiei faţă de un minor, de o femeie, de o persoană în etate sau faţă de o
persoană care se află în imposibilitatea de a se apăra din cauza bolii, dizabilităţii ori altui factor.
            (2) Circumstanţa agravantă prevăzută în partea specială a cărţii întîi ca element constitutiv al
contravenţiei nu poate fi luată în considerare la aplicarea sancţiunii.
            (3) Enumerarea circumstanţelor agravante din prezentul articol este exhaustivă.
            Articolul 431. Aplicarea sancțiunii contravenționale în cazul tentativei de contravenție
            (1) La aplicarea sancțiunii pentru tentativa de contravenție se ține cont de circumstanțele în virtutea
cărora fapta nu şi-a produs efectul.
            (2) Mărimea sancțiunii pentru tentativa de contravenție nu poate depăşi trei sferturi din maximul
celei mai aspre sancțiuni prevăzute la articolul corespunzător din partea specială a cărții întîi pentru
contravenția consumată.
            Articolul 44. Aplicarea sancţiunii contravenţionale în cazul pluralităţii de contravenţii
            (1) În cazul în care una şi aceeaşi persoană săvîrşeşte două sau mai multe contravenţii, se aplică
sancţiune pentru fiecare contravenţie în parte.
            (2) Dacă persoana este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor contravenţii, se aplică
sancţiune pentru fiecare contravenţie în parte, stabilindu-se definitiv sancţiunea pentru concurs de
contravenţii prin absorbţia sancţiunii mai uşoare de sancţiunea mai gravă ori prin cumulul sancţiunilor
aplicate în limitele stabilite de articolul care prevede sancţiunea mai gravă.
            Articolul 441. Aplicarea sancţiunii mai blînde decît cea prevăzută de lege
            (1) Ţinînd cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele faptei, de rolul
contravenientului în săvîrşirea contravenţiei, de personalitatea contravenientului, de comportarea lui în
timpul şi după consumarea contravenţiei, de alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi
a consecinţelor ei, precum şi de contribuirea activă a participantului unei contravenţii săvîrşite în grup la
descoperirea acesteia, agentul constatator, după caz, procurorul, instanţa de judecată sau comisia
administrativă poate aplica o sancţiune sub limita minimă, prevăzută de partea specială a cărţii a doua
pentru contravenţia respectivă.
            (2) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor care nu au executat sancţiunile contravenţionale
pentru faptele comise anterior sau au antecedente penale nestinse.
            Articolul 45. Repararea prejudiciului
            (1) Persoana al cărei drept sau interes legitim a fost lezat prin contravenţie îl poate apăra prin acţiune
civilă depusă conform legislaţiei procedurale civile. Această persoană are în special dreptul la repararea
prejudiciului patrimonial şi a celui nepatrimonial cauzate prin contravenţie. Prezentul alineat se aplică în
egală măsură şi în cazul în care, în sensul art.30 alin.(11), se consideră că făptuitorul nu a fost supus
răspunderii contravenţionale.
            (2) Soluţionînd cauza contravenţională, autoritatea competentă este în drept, la cererea victimei, să
dispună repararea prejudiciului cauzat prin contravenţie în cazul în care nu există divergenţe asupra
întinderii lui.
            Articolul 46. Executarea obligaţiei a cărei neîndeplinire este sancţionată
            Sancţiunea contravenţională nu absolvă contravenientul de executarea obligaţiei pentru a cărei
neîndeplinire a fost aplicată.

21. Pregătiţi un studiu comparat privind sistemul sancţiunilor contravenţionale în alte state.

22. Apreciaţi legalitatea şi disciplina în sfera administrării publice

Legalitatea reprezintă un principiu constituţional, potrivit căruia toate organele de stat, persoanele cu
funcţii de răspundere, cetăţenii şi asociaţiile lor sunt obligate să respecte Constituţia Republicii Moldova.
Conform art. 7 din Constituţia Republicii Moldova nici o lege şi nici un act juridic care contravine
prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Conform art.15 din Constituţie toate autorităţile publice,
funcţionarii publici şi alte persoane antrenate în sectorul public, cetăţenii şi asociaţiile lor sunt obligaţi să
respecte Constituţia Republicii Moldova şi legile adoptate conform Constituţiei.

Prin legalitate se înţelege respectarea strictă a prevederilor normelor de drept atât de cei care adoptă
aceste norme, precum şi cei care le pun în executare, cât şi de toţi membrii societăţii.

O importanţă deosebită are acest principiu în domeniul administraţiei publice reieşind din următoarele
considerente.

1. administraţia publică cuprinde o sferă foarte largă a activităţii statale, adică efectuează o activitate
multilaterală în domeniul conducerii cu economia, în domeniul social-cultural şi administrativ-politic
 şi cel al relaţiilor externe.Stricta respectare a legalităţii constitui o condiţie primordială a funcţionării
întregului sistem al administraţiei publice şi a îndeplinirii cu succes a sarcinilor ce stau în faţa lui.

2. subiectele administrării sau organele administraţiei publice, în procesul realizării funcţiilor şi

atribuţiilor lor, exercită o activitate de executare a legilor care este însoţită de elaborarea şi
adoptarea deciziilor administrative în formă de acte de aplicare a dreptului.Deoarece actele
administrative de aplicare a dreptului se emit în baza normelor de drept generale cuprinse în lege,
ele trebuie să corespundă dispoziţiilor acestor norme, adică această activitate de aplicare a
dreptului trebuie să corespundă principiului legalităţii.

3. administraţia publică este efectuată de o multitudine de autorităţi publice şi persoane cu funcţii de

răspundere cu care au de a face cetăţenii şi diferite organizaţii.De activitatea lor bine organizată,
bazată pe respectarea strictă a legilor şi actelor adoptate în conformitatea cu legea, foarte mult
depinde rezolvarea în mod operativ, obiectiv şi coerent a problemelor legate de viaţa cotidiană a
cetăţenilor, precum şi de activitatea diferitor organizaţii.De aceea, organele administraţiei publice
sunt obligate, în limitele competenţei, să asigure executarea legilor şi a altor acte normative în
activitatea organizaţiilor subordonate lor, cât şi a altor organizaţii, adică să întreprindă măsuri
pentru întărirea disciplinei de stat.

4. organele administraţiei publice exercită activitatea de creare a normelor de drept care cuprinde o
sferă largă a vieţii sociale.Emiterea (adoptarea) actelor normative de către autorităţile
administrative se bazează pe principiul legalităţii, adică ele trebuie să corespundă legilor, să se
bazeze pe ele şi să nu depăşească limitele prevăzute de acestea.Exercitarea activităţii de creare a
normelor de drept în limitele legalităţii constituie o garanţie în respectarea drepturilor şi intereselor
legitime ale cetăţenilor, structurilor comerciale, instituţiilor şi altor organizaţii.

5. autorităţile administraţiei publice sunt înzestrate cu atribuţii largi în domeniul aplicării măsurilor de
constrângere.Asemenea activitate va înlesni stabilirea relaţiilor sociale şi normalizarea lor în
domeniul administrării numai atunci când va fi efectuată strict în limitele legii.

Prin disciplina se înţelege subordonarea conştientă a tuturor cetăţenilor normelor şi regulilor stabilite de
stat şi de organele împuternicite, respectarea strictă a regulilor de comportament, coordonarea în acţiuni,
iar pentru funcţionarii publici executarea atribuţiilor de serviciu şi dispoziţiilor conducătorilor. Astfel,
disciplina prevede executarea strictă a legilor, a altor acte normative emise sau adoptate în baza legii, de
către toţi funcţionarii din aparatul de stat şi, de asemenea, de persoanele din domeniul economiei, social-
cultural, administrativ-politic, precum şi de populaţie.

Legalitatea şi disciplina sunt categorii distincte, dar în acelaşi timp ele sunt legate reciproc. Astfel legalitatea
serveşte ca bază sau nucleu al disciplinei, deoarece una din cerinţele disciplinei este respectarea legilor şi
altor acte normative. Legalitatea reprezintă un mijloc de ocrotire a disciplinei aşa cum cerinţele principale
ale disciplinei sunt oglindite în formă de norme, prevăzute în actele normative. La rândul său fără
respectarea disciplinei nu este posibilă nici legalitatea strictă.

Într-o legătură strânsă cu legalitatea şi disciplina se află şi categoria de oportunitate, care presupune
realizarea sarcinilor şi atribuţiilor legale, în termen optim, cu cheltuieli minime de resurse de muncă,
materiale şi spirituale, precum şi alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului legii.
23. Descrieţi mijloacele de asigurare a legalităţii şi disciplinei în sfera administrării publice.

În procesul activităţii de asigurare a legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei publice,

autorităţile publice, persoanele fizice şi diferite organizaţii folosesc, în limitele legii, următoarele
mijloace: controlul, supravegherea administrativă şi reclamarea (dreptul de petiţionare).

Controlul se caracterizează prin faptul că, de regulă, are un caracter universal şi se exercită în toate
domeniile administrării. Prin intermediul controlului se stabileşte dacă activitatea autorităţilor
administrative şi acţiunile funcţionarilor publici corespund cerinţelor şi normelor de drept. În acelaşi

timp, sunt supuse controlului şi acţiunile cetăţenilor şi organizaţiilor care au tangenţe cu domeniul
administraţiei publice. Astfel, controlul este chemat să asigure respectarea strictă şi executarea
întocmai a legilor şi altor acte normative, respectarea disciplinei de către organele administraţiei
publice, funcţionarii publici, de către întreprinderi, societăţi comerciale, instituţii, alte organizaţii şi
cetăţeni.

Conform momentului efectuării, controlul poate fi clasificat în următoarele categorii: controlul prealabil
(ex-ante), controlul curent şi controlul ulterior (ex-post).

După calitatea celui ce efectuează controlul deosebim controlul extern exercitat de persoane din afară
sistemului administraţiei publice (organul legislativ, instanţa de judecată, etc.) şi controlul intern sau
administrativ.

După timpul efectuării controlul poate fi planificat sau inopinat.

Supraveghere administrativă reprezintă în esenţa urmărirea permanentă sau sistematică de către

autorităţile şi persoanele cu funcţii de răspundere împuternicite pentru aceasta a executării normelor
speciale care acţionează în anumite domenii (norme sanitare, fiscale, antiincidiare, regulile circulaţiei
rutiere, etc.).supraveghereaadministrativă se efectuează din punct de vedere al legalităţii, dar nu şi a
oportunităţii activităţii subiectului supus verificării. De aceea, în cazul supravegherii administrative, spre
deosebire de control, nu se admite amestecul în activitatea operativă a subiectului verificat.

Reclamarea (sau dreptul la petiţionare) reprezintă realizarea de către o persoană fizică sau organizaţia
nestatală a dreptului lor de a-şi înainta pretenţiile (cererile) faţă de autorităţile şi persoanele cu funcţii
de răspundere din cadrul administraţiei publice. Acest mijloc de asigurarea a legalităţii şi disciplinei în
administraţia publică rezultă din art. 53 al Constituţiei Republicii Moldova (dreptul la petiţionare)
conform căruia „cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în
numele semnatarilor, iar organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintă". Plus la aceasta, fiecare persoană este în drept, conform art.20 al
Constituţiei Republicii Moldova, să se adreseze în justiţie.

Sistemul mijloacelor de asigurare a legalităţii şi disciplinei include următoarele forme de control,

supraveghere şi petiţionare:

1. controlul formaţiunilor nestatale în domeniul administraţiei publice

2. petiţiile cetăţenilor în asigurarea legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei

 publice

1. controlul exercitat de Parlamentul Republicii Moldova, Preşedintele Republicii Moldovaîn domeniul

administraţiei publice

2. controlul exercitat de Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, şi Avocaţii Parlamentari în

domeniul administraţiei publice

3. Controlul (supravegherea) administrativ (ă)

4. Controlul judecătoresc în domeniul administraţiei publice

În administrația publică reforma presupune schimbări radicale în aspect instituțional şi funcțional, ale
principiilor de guvernare, ale metodelor utilizate şi naturii raporturilor dintre administrație şi cei
administrați. Statul tinde să-şi atingă prin intermediul reformelor din administrația publică scopurile,
implicând diferite instituții. Reforma administrației publice este un proces dinamic şi, ca orice proces de
reformă structurală şi funcțională, el nu poate fi niciodată încheiat şi desăvârşit

24.Definiţi controlul activităţii organelor executive 

Administrația publică este o activitate şi reprezintă acțiunea unor oameni, în scopul organizării şi
executării concrete a legii.

Controlul asupra administrației publice permite verificarea activității administrației dacă aceasta
corespunde cu normele stabilite de puterea politică. În administrația publică putem distinge un control
parlamentar, control administrativ, control judecătoresc. Aceste trei puteri ale statului – legislativă,
executivă şi judecătoreasă - execută controlul asupra administrației publice. Formele controlului în
administrația publică centrală şi locală pot fi clasificate după cum urmează.

1. În funcție de natura autorității care exercită controlul:

- controlul exercitat de autoritatea legislativă şi de structurile, organele care țin de aceasta; - controlul
exercitat de autoritățile judecătoreşti şi de organele cu activitate jurisdicțională; - controlul exercitat de
autoritățile administrației publice şi de structurile din sistemul acestora.

2. În funcție de poziția organului de control față de cel controlat: - controlul administrativ intern, se
exercită de către funcționarii publici cu funcții de conducere din interiorul organului, asupra celor din
subordinea lor sau de anumite compartimente ale acestui organ; - controlul administrativ extern care se
exercită de către autoritățile din afara administrației publice. Acest control poate fi exercitat fie de
organe din sistemul autorității legislative, fie ale celei executive, fie ale autorității judecătoreşti.

3. În funcție de regimul juridic al controlului: - controlul jurisdicțional, exercitat de instanțele

judecătoreşti şi de autorități administrative jurisdicționale; - controlul nejurisdicțional, exercitat de
toate celelalte autorități de control.

4. În funcție de sfera de cuprindere a controlului: - control specializat pe o anumită temă, domeniu de

activitate; - control complex sau general, pe mai multe sectoare de activitate. Controlul poate privi
numai legalitatea actelor şi acțiunilor materiale ale celui controlat ori şi oportunitatea acestora
Cercetătorul I. Creangă descrie formele de control asupra administrației publice astfel: - controlul politic
asupra activității administrației publice locale; - controlul obştesc asupra administrației publice locale; -
controlul administrativ asupra administrației publice locale;

- controlul judecătoresc asupra administrației publice locale Activitatea de control poate privi toate
aspectele acțiunii administrative, în oricare din formele sale de manifestare. În doctrina juridică,
clasificarea formelor de control exercitat asupra administrației publice se face în funcție de mai multe
criterii, cum ar fi:

1. Natura organului care exercită controlul: - control parlamentar (exercitat sub două forme:
tradițional, realizat de Parlament în mod direct, şi modern, exercitat prin intermediul unor autorități
publice: Avocatul Poporului şi Curtea de Conturi); - control administrativ (exercitat de autoritățile
administrației publice); - control judecătoresc (exercitat de autoritățile judecătoreşti şi de organele cu
activitate jurisdicțională); - control social ( prin presă, de cetățeni în mod individual); - control exercitat
de alte autorități publice decât cele care realizează prerogativele celor trei puteri clasice (Curtea
Constituțională, Avocatul Poporului). D. Brezoianu identifică două feluri de control: - controlul de stat,
înfăptuit de organele de stat; - controlul nestatal, care se realizează prin organe neguvernamentale sau
în mod individual .

2. Regimul juridic al controlului (procedurii aplicabile): - control jurisdicțional (de natură contencioasă),
exercitat de instanțele judecătoreşti (organe administrative cu atribuții jurisdicționale); - control
nejurisdicțional (de natură necontencioasă), exercitat de toate celelalte autorități de control.

3. Poziția organului de control față de cel controlat: - control intern (exercitat de funcționarii publici cu
funcție de conducere, din interiorul organului); - control extern (exercitat din afara autorității publice).
4. Sfera de cuprindere: - control specializat (tematic), efectuat pe o anumită problemă, activitate,
domeniu; - control complex sau general, care priveşte mai multe sectoare de activitate ori toate
atribuțiile celui controlat.

5. Conținutul şi obiectul acțiunii de control: control efectuat pentru verificarea legalității, care are drept
unic obiect aprecierea compatibilității sau conformității unui act sau unei operațiuni cu normă juridică,
şi control de oportunitate care comportă, printre altele, o judecată asupra valorii tehnice, politice,
morale, comportamentului supus examinării sau expertizării.

6. Obiectivele controlului: - control de materialitate, care priveşte verificarea elementelor concrete,

pentru care aprecierea se reduce doar la prezența sau absența factorilor măsurabili; - control de
regularitate, care duce la confruntarea elementului supus verificării cu o regulă juridică (control ce se
referă, în general, la actele administrative şi la operațiunile financiare); - control de eficiență, care
implică comparații față de standardele dintr-o bază de referință; - control de oportunitate exercitat, de
regulă, de către organe de control mixte, care urmăresc verificarea conformității actelor cu legea, dar şi
o circumscriere a acestora intereselor generale.

7. Timpul exercitării controlului: - control prealabil sau preventiv (control ce impune ca actul
administrativ (decizia) să poată fi emis numai după efectuarea controlului); - control concomitent (o
formă de control aproape teoretică, pentru că este dificil de realizat, însemnând în fapt o codecizie);
 - control posterior sau ulterior (forma generalizată de control în administrație). 8. Efectele pe care le
determină: - control care atrage atenționări şi sancționări ale organelor administrative şi funcționarilor
acestora, însoțite de anularea actelor; - control care atrage numai atenționări şi sancționări (disciplinare,
incluzând sancțiunile prin care se concretizează răspunderea politică, contravențională sau
patrimonială).

9. Modul în care intervine: - control la cererea organului controlat; - control la sesizarea unui alt subiect
de drept; - control din oficiu.

10. Autorii controlului: - control exercitat de autoritățile publice; - control exercitat de organizațiile
nonguvernamentale; - control exercitat de cetățeni. În doctrina juridică a Federației Ruse, controlul
asupra activității administrației publice este denumit generic „control de stat” şi este clasificat în funcție
de natura autorității care îl exercită: - control prezidențial; - control al organelor puterii legislative
(reprezentative); - control al organelor puterii executive; - control a l organelor puterii judecătoreşti. În
teoria franceză se disting: - controlul jurisdicțional; - politic; - administrativ. Controlul se dezvoltă şi are o
clasificare în funcție de: - momentul în care se exercită: control a priori, care precedă intrarea în vigoare
a deciziilor, şi control a posteriori, care intervine după ce deciziile au intrat în vigoare; - după extindere:
control de regularitate (legalitate) şi control de oportunitate (presupune o judecată asupra valorii
tehnice, politice, morale etc., a comportamentului supus examinării);

25. Clasificaţi esenţa şi particularităţile controlului judecătoresc

Din partea instanțelor judecătoreşti (control judecătoresc sau contencios administrativ). Este un control ce
se realizează prin judecarea cauzelor concrete sau a celor speciale, determinate de legislație, în controlul
legalității actelor administrative. Acest tip de control mai poate fi denumit şi control judiciar, a cărui formă
materializată este contenciosul administrative

există distincții clare între controlul administrativ şi controlul exercitat asupra administrației publice,
concepte ce nu trebuie confundate. Legislația prevede concret categoriile de organe abilitate cu drept de a
controla: Parlamentul, Curtea Constituțională, instanțele judecătoreşti, Curtea de Conturi, Avocatul
parlamentar, Guvernul, care exercită controlul prin intermediul ministerelor şi al altor organe specializate de
control

formele de control în administrația publică pot fi: prealabil, concomitent sau posterior activităților supuse
controlului. În funcție de metodele utilizate, controlul se poate exercita prevăzut sau inopinat, pe eşantion
sau exhaustiv, la fața locului sau pe acte (dosare). Activitatea de control se poate desfăşura în mod
unilateral sau în contradictoriu, în mod liber sau dirijat după normele procedurale, de către o singură
persoană sau de către o echipă. Un control se finalizează prin întocmirea unor rapoarte sau note de control,
în cadrul cărora sunt inserate constatările organului de control, stabilindu-se conformitatea obiectului
controlului administrativ cu baza de referință, concluzionându-se totodată, asupra justeței sau
incorectitudinii organizării şi funcționării administrației respective. Rapoartele vor conține în mod
obligatoriu măsurile administrative ce se impun a fi luate în vederea remedierii deficiențelor semnalate.

26. Descrieţi controlul administrativ efectuat de către organele puterii executive.

în administrarea publică controlul reprezintă modalitatea de bază a legăturii indirecte dintre obiectul
administrat și administrator prin intermediul căruia subiectul administrării obține informația obiectivă în
ceea ce privește starea reală a obiectului administrat, calitatea executării actului concret. Controlul este un
element necesar în activitatea tuturor autorităților publice, o verigă a procesului de dirijare, avînd drept
obiectiv principal respectarea și executarea întocmai a cadrului juridic și, în primul rînd, a legislației. A avea
legi și alte acte normative calitative și oportune încă nu înseamnă totul. Este foarte importantă organizarea
îndeplinirii, realizării normelor juridice. Statul, în acest scop, trebuie să asigure ordinea și disciplina în sfera
puterii executive, în general, și a administrării publice, în special878. Controlul este pe larg utilizat de către
toți subiecții administrării pentru ridicarea disciplinei executive, aprecierea obiectivă a muncii executorilor,
prevenirea unor consecințe negative, reacționărea operativă la apariția obstacolelor. Conținutul controlului
constă în: — urmărirea funcționării obiectelor supuse controlului, obținerea informației obiective privind
executarea comenzilor de administrare; — analiza informației obținute, dezvăluirea tendințelor, stării
regimului de legalitate, prognozarea; — luarea de măsuri pentru prevenirea faptelor de încălcare a legalității
și disciplinei, minimizarea consecințelor negative cauzate prin aceste încălcări;

— evidența abaterilor de la legalitate și disciplină admise, stabilirea cauzelor și condițiilor de comitere a lor;
— stabilirea persoanelor care au comis aceste abateri, efectuarea cercetării fiecărui caz în parte și luarea de
măsuri în privința sancționării lor. în unele cazuri, subiecții controlului nemijlocit sînt abilitați cu dreptul de
sancționare a persoanelor care se găsesc vinovate de încălcarea legalității sau disciplinei, iar în alte cazuri —
materialele controlului se remit organelor abilitate cu dreptul de a lua decizia corespunzătoare. în funcție de
volumul controlului, distingem controlul propriu-zis în procesul căruia se verifică legalitatea și oportunitatea
activității și supravegherea care se limitează doar la verificarea legalității. Supravegherea reprezintă un
control restrîns. Controlul extern al administrației de stat este efectuat din exterior de către toate organele
statale: Parlament, Președintele Republicii Moldova, organele judecătorești și ale procuraturii. în interiorul
sistemului organelor executive există diverse forme organizatori- cojuridice de control intern. Potrivit
duratei controlului, distingem: control preliminar (de exemplu, în procesul licențierii), curent (pe parcursul
activității) și posterior. Utilizînd diverse criterii, este necesar să deosebim controlul total și controlul selectiv;
controlul faptic (de exemplu, inventarierea) și controlul documentar; ramu- ral și interramural. Controalele
pot fi efectuate atît la sediului subiectului controlului, cît și la sediul obiectului supus controlului.

27. Descrieţi condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contenciosul administrativ

Legea contenciosului administrativ are un cadru juridic general, în temeiul căruia instanțele judecătorești
sînt competente să cenzureze activitatea acelor autorități publice care prin actele și faptele lor vatămă
drepturi recunoscute de lege persoanelor fizice și juridice. Pentru ca acțiunea în contenciosul administrativ
să fie admisă, trebuie îndeplinite condițiile respective, principalele dintre care sînt:

1) calitatea procesuală;

2) existența obiectului acțiunii în contenciosul administrativ;

3) actul administrativ să nu fie exceptat de la controlul de legalitate pe calea contenciosului administrativ;

4) respectarea competenței jurisdicționale;

5.îndeplinirea procedurii administrative prealabile și termenele în care aceasta trebuie îndeplinită

3.1. Condiția referitoare la calitatea procesuală. Calitatea procesuală nu reprezintă o condiție specifică
acțiunii în contenciosul administrativ, ci o condiție de admisibilitate a oricărei acțiuni civile. Cu toate
acestea, ea trebuie analizată și în cadrul procedurii speciale a contenciosului administrativ, dat fiind faptul
că are anumite particularități, iar neîndeplinirea acestei condiții face de prisos nu numai cercetarea fondului
acțiunii, ci și a îndeplinirii celorlalte condiții de admisibilitate a acțiunii în contenciosul administrativ.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este
titular al dreptului încălcat (calitatea procesuală activă) sau între persoana pîrîtului și cel obligat să respecte
dreptul (calitatea procesuală pasivă). Din conținutul legii reiese că acțiunea în contenciosul administrativ
poate fi introdusă de: — persoana, inclusiv funcționarul public, militarul, persoana cu statut militar, care se
consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; — Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul
teritorial al Cancelariei de Stat, președintele raionului și primarul — în condițiile Legii privind administrația
publică locală; — procurorul care, în condițiile articolului 5 din Codul de procedură civilă, atacă actele emise
de autoritățile publice; — avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al
său958, atacă actele administrative — în condițiile Legii cu privire la avocații parlamentari; Comisia
Națională de Integritate — în condițiile Legii cu privire la Comisia Națională de Integritate; — instanțele de
drept comun și cele specializate, în cazul ridicării excepției de ilegalitate — în condițiile art. 13 al prezentei
legi. Lista subiecților cu drept de sesizare în instanța de contencios administrativ este exhaustivă și nu poate
fi supusă tălmăcirii. De exemplu, vicepreședintele raionului nu poate avea statut de subiect cu drept de
sesizare în instanța de contencios administrativ. Persoanele fizice pot avea calitatea procesuală activă în
acțiunea contenciosului administrativ dacă au capacitatea administrativă de folosință și capacitatea de
exercițiu și numai în cazul în care ele se consideră vătămate într-un drept al său recunoscut de lege, printr-
un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cererei. Reiese că persoana fizică poate
ataca în instanța de contencios numai actele administrative cu caracter individual, deoarece cele cu caracter
normativ nu sînt personificate și apariția lor nu produce efecte juridice concrete și, deci, prin emiterea unui
asemenea act administrativ, nu poate avea loc vătămarea persoanei într-un drept al său, recunoscut de
lege.

3.2. Condiția de existență a obiectului acțiunii în contenciosul administrativ. Legea contenciosului

administrativ (art. 13) expres prevede că: „(1) Obiect al acțiunii în contenciosul administrativ îl constituie
actele administrative, cu caracter normativ și individual, prin care este vătămat un drept recunoscut de lege
al unei persoane, inclusiv al unui terț, emise de: a) autoritățile publice și autoritățile asimilate acestora în
sensul prezentei legi; b) subdiviziunile autorităților publice; c) funcționarii din structurile specificate la lit.a)
și b). (2) Obiect al acțiunii în contenciosul administrativ poate fi și nesoluționarea în termenul legal a unei
cereri referitoare la un drept recunoscut de lege". Avem unele restanțe la redacția și conținutul acestei
norme juridice, deoarece, în primul rînd, după cum deja s-a menționat, actul administrativ cu caracter
normativ nu este personificat și prin emiterea lui nu poate fi vătămat un drept al persoanei recunoscut de
lege, iar, în al doilea rînd, dacă ne conducem numai de această normă juridică, atunci puten concluziona că
caracterul administrativ nu constituie obiectul acțiunii în contenciosul administrativ, în pofida faptului că, în
aceeași lege (art. 1), la fel expres este prevăzut: „... Actul administrativ, în sensul prezentei legi, este asimilat
cu contractul administrativ, sub. de noi, V. G„ precum și nesoluționarea în termenul legal a unei cereri".
Pornind de la interpretarea legală și analiza practicii jurisdicționale, concluzionăm că obiectul sesizării în
contenciosul administrativ îl constituie: — actele administrative prin care este deja vătămat un drept al
persoanei recunoscut de lege, inclusiv al unui terț (actele administrative cu caracter individual) sau prin care
sînt formate condiții pentru asemenea vătămări (actele administrative cu caracter normativ), emise de către
autoritățile publice, sub- divizinile și funcționarii acestora; — contractele administrative; — nesoluționarea
în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. De menționat că nu constituie
obiectul sesizării în instanța de contencios administrativ actele administrative exceptate de la controlul
judecătoresc și actele administrative emise de către persoanele împuternicite ale organizațiilor, instituțiilor
și întreprinderilor care nu beneficiază de statut de „autoritate publică". De exemplu, ordinul de concediere
din inițiativa administrației care nu are statut de autoritate publică, ca act administrativ cu caracter
individual, nu poate constitui obiectul sesizării în instanța de contencios administrativ. Soluționarea acestui
litigiu de muncă ține de competența instanței de fond. Actele administrative cu caracter normativ care
constituie, de regulă, baza emiterii actelor administrative cu caracter individual pot fi sesizate, de regulă, de
către Guvern, cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, președintele raionului și de către
procuror.

în toate cazurile, instanța de contencios administrativ verifică numai legalitatea actului atacat, nu și
oportunitatea acestuia. Prin urmare, o acțiune în anulare întemeiată exclusiv pe considerente de
oportunitate a actului atacat va fi respinsă ca inadmisibilă. Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere
reprezintă nesatisfacerea unor pretenții juridice întemeiate pe valorificarea unor drepturi conferite
persoanelor fizice sau juridice. Acest refuz poate fi expres sau tacit. Potrivit prevederilor legale961, refuzul
nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu acces de putere a voinței de a nu
rezolva cererea unei persoane. Este asimilat refuzului expres și nepunerea în executare a actului
administrativ emis ca urmare a solicitării unei persoane sau a declarării recursului grațios. în schimb, refuzul
tacit sau „nesoluționarea în termenul legal al unei cereri" constă în faptul de a nu răspunde solicitantului în
termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege se prevede alt termen962. Dacă în cazul
refuzului tacit administrația publică nu își exprimă în vreun fel voința în legătură cu cererea unei persoane,
atunci în cazul refuzului expres administrația își va face cunoscută, total sau parțial, voința sa negativă de
rezolvare a cererii adresate, fie comunicîndu-i petiționarului că îi va respinge cererea, fie că îi va da curs
acesteia parțial, emitînd actul solicitat, însă nu-1 pune în executare. De aici, și în acest din urmă caz,
persoana vătămată printr-un asemenea refuz poate solicita instanței de contencios administrativ obligarea
autorității publice la efectuarea unei anumite operațiuni administrative pentru exercitarea sau protejarea
dreptului sau interesului legitim încălcat.

3.3. Condiția ca actul administrativ contestat să nu fie exceptat de la controlul de legalitate pe calea
contenciosului administrativ. Nu pot constitui obiectul sesizării în instanța de contencios administrativ
actele exceptate de la controlul judecătoresc. Potrivit legii contenciosului administrativ (art. 4), acestea sînt:
a) actele exclusiv politice963 ale Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului, precum și
actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova și de
Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative, ce țin de
alegerea, numirea, și destituirea din funcțiile publice cu responsabilități de protecție a intereselor generale
ale statului sau ale instituțiilor publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau
public deosebit, stabilite prin lege; b) actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica
externă a Republicii Moldova; c) legile, decretele Președintelui Republicii Moldova cu caracter normativ,
ordonanțele și hotărîrile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaționale la care Republica
Moldova este parte, care sînt supuse controlului de constituționalitate; d) actele de comandament cu
caracter military
e) actele administrative referitoare la securitatea națională a Republicii Moldova, la exercitarea regimului
stării excepționale, la măsurile de urgență luate de autoritățile publice în vederea combaterii calamităților
naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor și altor fenomene de aceeași natură; f) actele administrativ-
jurisdicționale de sancționare contravențională și alte acte administrative pentru a căror desființare sau
modificare legea prevede o altă procedură judiciară; g) actele de gestiune emise de autoritatea publică în
calitate de persoană juridică, cu referirela administrarea și folosirea bunurilor ce aparțin domeniului său
privat; h) actele administrative emise pentru executarea hotărîrilor judecătorești irevocabile. Deci, nu
fiecare act administrativ, fie cu caracter normativ, fie cu caracter individual, emis de către o autoritate
publică poate fi atacat în instanța de contencios. De exemplu, nu poate constitui obiectul sesizării în
instanța de contencios administrativă decretul Președintelui Republicii Moldova privind declararea stării de
război, emis în baza prevederilor Constituției (art. 87 alin. (3)), fie act de comandament cu caracter militar,
precum nu poate fi atacată în instanța de contencios hotărîrea judecătorească privind aplicarea sancțiunii
contravenționale, ca fiind act administrativ- jurisdicțional de sancționare contravențională.

3.4. Respectarea competenței jurisdicționale este următoarea condiție de admisibilitate a acțiunii în

contenciosul administrativ. Potrivit legii (art. 6), de competența jurisdicțională în contenciosul administrativ
dispun: a) judecătoriile; b) curțile de apel; c) Curtea Supremă de Justiție. Pentru judecarea acțiunilor în
contenciosul administrativ, la curțile de apel și la Curtea Supremă de Justiție se instituie colegii specializate.
în curțile de apel unde nu pot fi instituite colegii de contencios administrativ, acțiunile în contenciosul
administrativ sînt judecate de complete de judecată sau de judecători desemnați de președintele instanței
respective. în judecătorii, acțiunile în contenciosul administrativ sînt judecate de judecători desemnați de
președintele instanței respective. Competența materială a judecătoriilor. Ele examinează litigiile ce țin de
nesoluționarea în termenul legal a cererilor și de verificarea legalității actelor administrative emise sau
adoptate de autoritățile publice care sînt constituite și activează pe teritoriul satului, comunei sau orașului
pentru promovarea intereselor și soluționarea problemelor colectivităților locale, de serviciile publice
descentralizate organizate în mod autonom în unitatea administrativ-teritorială respectivă, de funcționar::
publici din cadrul organelor și serviciilor menționate și de persoanele de drept priva: de nivelul respectiv,
care prestează servicii publice. în baza legislației cu privire la administrația publică locală, judecătoriile
soluționează cererile privind constatarea circumstanțelor care justifică suspendarea activității consiliului
local, iar în baza legislației electorale — contestațiile în materie electorală, cu excepția celor date prin

lege în competența altor instanțe judecătorești. Judecătoriile judecă litigiile cu privire la refuzul organelor
notariale de a îndeplini anumite acte notariale, precum și verifică legalitatea actelor notariale îndeplinite, cu
excepția cazurilor în care între persoanele interesate apare un litigiu de drep: privat ce decurge din actul
notarial contestat, situație în care cauza se examinează în ordinea acțiunii civile . Competența materială a
curților de apel. Curțile de apel examinează în primă instanță litigiile ce țin de nesoluționarea în termenul
legal a cererilor și de verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile publice
care sînt constituite și activează pe teritoriul raionului, municipiului, unității teritoriale autonome cu statut
juridic special pentru promovarea intereselor și soluționarea problemelor populației unității administrativ-
teritoriale, de serviciile publice descentralizate organizate în mod autonom în unitatea administrativ-
teritorială respectivă, de serviciile publice desconcentrate, de funcționarii publici din cadrul organelor și
serviciilor menționate, precum și de persoanele de drept privat de nivelul respectiv asimilate autorităților
publice, care prestează servicii publice. în baza legislației cu privire la administrația publică locală, curțile de
apel soluționează cererile privind constatarea circumstanțelor care justifică suspendarea activității
consiliului raional. în afară de litigiile enumerate mai sus, Curtea de Apel Chișinău, ca instanță de contencios
administrativ, judecă în primă instanță litigiile ce țin de nesoluționarea în termenul legal a cererilor și de
verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile de specialitate ale
administrației publice centrale, de autoritățile publice autonome constituite de către autoritățile publice
centrale și de funcționarii publici din cadrul acestor organe. în condițiile Codului electoral, Curtea de Apel
Chișinău verifică legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale cu privire la încălcarea legislației
electorale. Verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile publice centrale
ale Găgăuziei ține de competența Curții de Apel Comrat. Prin lege, curților de apel li se pot atribui spre
judecare în primă instanță și alte categorii de cauze. Ca instanțe de recurs, curțile de apel judecă recursurile
declarate împotriva hotărîrilor pronunțate de judecătorii . Competența Curții Supreme de Justiție. Curtea
Supremă de Justiție, în primă instanță: — exercită controlul asupra legalității actelor administrative cu
caracter individual adoptate și/sau emise de Parlament, Președintele Republicii Moldova și Guvern, prin
care sînt lezate drepturile și interesele legitime ale persoanelor fizice și juridice, în afara actelor exceptate
de la controlul judecătoresc; — verifică legalitatea hotărîrilor Consiliului Superior al Magistraturii în cazurile
prevăzute de lege. Prin lege, Curții Supreme de Justiție i se pot atribui spre judecare în primă instanță și alte
categorii de cause. Ca instanță de recurs, Curtea Supremă de Justiție judecă recursurile declarate împotriva
hotărîrilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel, precum și alte recursuri date prin lege în
competența sa . Competența jurisdicțională teritorială. Acțiunile de contencios administrativ se înaintează în
judecătoriile sau curțile de apel în a căror rază teritorială își are domiciliul reclamantul sau își are sediul
pîrîtul, cu excepția cazurilor în care prin lege este stabilită o altă competență. Declinarea competenței.
Conflictul de competență. Dacă, în cadrul judecării pricinii, se stabilește că litigiul este de competența unei
alte instanțe judecătorești, instanța de contencios administrativ își declină competența și strămută pricina în
instanța competentă. Dacă se constată că, într-o pricină ce se judecă în instanța de contencios administrativ,
una din pretenții este de drept comun, cu excepția cazurilor cînd prin emiterea actului administrativ
contestat s-a cauzat o pagubă materială, instanța de contencios administrativ emite o încheiere, fără drept
de atac, de separare a pretenției de drept comun și de strămutare a acesteia în instanța competentă.
Conflictul de competență dintre judecătorii și colegiile sau completele de contencios administrativ ale
curților de apel se soluționează de Colegiul civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de
Justiție969 .

3.5. Condiția îndeplinirii procedurii administrative prealabile și respectarea termenelor în care aceasta
trebuie îndeplinită. Procedura administrativă prealabilă este una din condițiile obligatorii pentru
promovarea acțiunii în contenciosul administrativ. Punctul de pornire pentru procedura administrativă
prealabilă este depunerea cererii prealabile. Potrivit legii contenciosului administrativ (art. 14), cererea
prealabilă se depune la organul emitent, sau în cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior,
cererea poate fi adresată la alegerea petiționarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior,
dacă la momentul depunerii cererii prealabile legislația nu prevede altfel. Prin cerere prealabilă persoana
care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ, solicită
autorității publice emitente revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Termenul pentru exercitarea cererii
prealabile împotriva actelor administrative cu caracter individual este de 30 de zile de la data comunicării
actului, de regulă, contra semnăturii. Din analiza art. 14 alin. (1) din legea nr. 793/2000 concluzionăm că
termenul de 30 de zile pentru depunerea cererii prealabile poate fi considerat ca fiind un termen de
decădere procesual a cărui depășire atrage decăderea reclamantului din dreptul de a mai sesiza, ulterior,
instanța de contencios, deoarece în această normă juridică, spre deosebire de art. 17 alin. (4) din aceeași
lege, nu este stipulat că 30 de zile este un termen de prescripție. Astfel, dacă acceptăm ideea că termenul
de 30 de zile pentru depunerea cererii prealabile este un termen de decădere, iar procedura administrativă
prealabilă nu a fost îndeplinită și termenul a expirat, acțiunea în contencios administrative va fi respinsă ca
inadmisibilă,, fără ca o nouă acțiune să mai poată fi introdusă. Considerăm că acest fapt constituie o lacună
de proporții în legea analizată și optăm pentru ca prevederile art. 17 alin. (4) să fie aplicate și în cazul normei
juridice din art. 14, adică termenul de 30 de zile pentru depunerea cererii prealabile să fie un termen de
prescripție. De menționat că în majoritatea cazurilor de acest gen, practica judiciară merge anume pe
această cale. Procedura prealabilă este obligatorie și în cazul contestării actelor administrative cu caracter
Ibidem, art. 10. 969 Ibidem, art. 12. 496 Victor GUȚULEAC. Drept administrativ normativ, cu deosebirea că
exercitarea acesteia nu este condiționată de vreun termen (art. 14 alin. (3) din Legea nr. 793/2000)

28. Evaluaţi procedura examinării acţiunii în contenciosul administrativ.

Procedura de desfășurare a contenciosului administrativ trebuie privită în două faze, și anume:

1) procedura administrativă prealabilă sesizării instanței de contencios administrativ și

2) judecarea pricinii în instanța de contencios administrativ.

La rîndul său, fiecare fază nominalizată (în mod special — cea de-a doua) poate și trebuie să fie desfășurată
în diverse etape (trepte).

4.1. Desfășurarea procedurii prealabile. După cum am menționat, sesizarea instanței de contencios
administrativ trebuie să fie precedată de adresarea autorității administrative care a emis actul contestat
(sau autorității ierarhic superioare acesteia) privind revocarea, în tot sau în parte, a acestuia și repararea
pagubei pricinuite. La perfectarea cererii prealabile trebuie minuțios să fie studiate și conștientizate toate
condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contenciosul administrativ, examinate anterior, în mod special,
temeiul și termenul depunerii cererii prealabile. Forma și conținutul cererii prealabile trebuie să corespundă
cerințelor procedurii civile. Ea se depune în scris și în ea se indică: a) autoritatea publică (autoritatea
emitentă a actului contestat sau ierarhic superioară a acesteia) căreia îi este adresată; b) numele sau
denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă reclamantul este o persoană juridică, datele
bancare, numele reprezentantului și adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant; c)
numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui; d) esența încălcării sau a pericolului de încălcare a
drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale reclamantului, petițiile lui; e) circumstanțele de fapt și de
drept pe care reclamantul își întemeiază pretențiile, demonstrarea probelor care confirmă circumstanțele; f)
pretențiile reclamantului către pîrît; g) valoarea acțiunii, dacă aceasta poate fi evaluată; h) documentele
anexate la cererea prealabilă. Cererea prealabilă se examinează de către organul emitent sau ierarhic
superior în termen de 30 de zile de la data înregistrării ei, decizia urmînd a fi comunicată de îndată
petiționarului dacă legislația nu prevede altfel. Organul emitent este în drept: a) să respingă cererea
prealabilă; b) să admită cererea prealabilă și, după caz, să revoce sau să modifice actul administrativ.
Organul ierarhic superior este în drept: a) să respingă cererea prealabilă; b) să admită cererea

prealabilă și să anuleze actul administrativ în tot sau în parte, să oblige organul ierarhic inferior să
repună în drepturi persoana respectivă ori, după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său.
Mai mult decît atît, organul ierarhic superior poate să se manifeste nu numai pe marginea legalității
actului administrativ, ci și pe marginea oportunității lui. Ultimul fapt, în viziunea noastră, este unul din
argumentele în favoarea menținerii procedurii prealabile, în pofida faptului că în doctrină există diverse
opinii la acest capitol. Reprezentantul doctrinei române, V. Prisăcaru (citat de dna Orlov M.), pune sub
semnul întrebării necesitatea obligate. Se pune întretsMea. dacă, esre corect sau nu ca instanța de
conrencios administrativ să poată respinge acțiunea pentru că reclamantul nu a îndeplinit cerințele legii,
care prevede sesizarea mai întîi a autorității emitente a actului administrativ și mumai după aceea să
sesizeze instanța competentă? Răspunsul la această întrebare îl găsim în opiniile altor reprezentanți ai
doctrinei române susținute și de noi. Autorul I. Santai consideră că: „Condiția procedurii administrative
prealabile introducerii acțiunii judiciare trebuie îndeplinită indiferent de calitatea reclamantului în
litigiul declanșat". A vorbi despre necesitatea acțiunii prealabile, menționează A. Iorgovan, este o
eroare. Legea trebuie interpretată sistematic, nu mecanic în baza simplei succesiuni a articolelor.
Salutăm opinia reprezentanților doctrinei juridice naționale M. Orlov și Șt. Be- lecciu și considerăm
oportună procedura administrativă în contenciosul administrativ din următoarele motive: — emiterea
actelor administrative ilegale poate avea loc și din motivul necunoașterii depline a legislației în vigoare
de către funcționarii publici; — o bună parte din litigii vor fi soluționate anume în baza acestei
proceduri, scutind instanțele judecătorești de o supraîncărcare; — prevederea posibilității controlului
judecătoresc ulterior va determina autoritatea publică emitentă sau ierarhic superioară să examineze
obiectiv plînge- rea prealabilă; — procedura prealabilă este mai puțin costisitoare, nu este condiționată
de anumite taxe de stat și este la îndemîna reclamantului, deoarece autoritatea publică pîrîtă se află, de
regulă, în raza vizei de reședință a acestuia; — procedura prealabilă contribuie la îmbinarea controlului
judecătoresc cu cel administrativ (intern) și, ca urmare, actul administrativ contestat poate fi supus nu
doar controlului legalității, ci și celui de oportunitate. Opinia noastră cu privire la necesitatea menținerii
peocedurii prealabile în procedura de judecare a pricind în instanța de contencios poate fi suplimentar
argumentată prin rezultatele practicii judiciare. Anual, peste 50% din litigiile ce țin de competența
instanțelor de contencios administrativ se soluționează la faza procedurii prealabile.

4.2. Judecarea pricinei în instanța de contencios administrativ. Această fază a procedurii privind
judecarea acțiunilor de contencios administrativ este importantă și mai complicată. La rîndul său, ea
poate fi divizată într-un șir de etape, cum ar fi: 1) perfectarea și depunerea cererii de chemare în
instanța de contencios administrativ; 2) acțiunile judecătorului după primirea cererii; 3) examinarea
cererii și adoptarea hotărîrii; 4) atacarea hotărîrii; 5) executarea hotărîrii irevocabile. 4.2.1. Perfectarea
și depunerea cererii de chemare în instanța de contencios administrativ. în cazul în care au fost epuizate
posibilitățile procedurii prealabile, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut
de lege, printr-un act administrativ și nu este mulțumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu
a primit niciun răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanța de contencios
administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte, a actului respectiv și repararea pagubei
cauzate. Acțiunea poate fi înaintată nemijlocit instanței de contencios administrativ în cazurile expres
prevăzute de lege și în cazurile în care persoana se consideră vătămată într-un drept al său prin
nesoluționarea în termen legal ori prin respingerea cererii prealabile privind recunoașterea dreptului
pretins și repararea pagubei cauzate. Cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ sau
recunoașterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de 30 de zile, în cazul în care legea nu
dispune altfel. Acest termen curge de la: a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data
expirării termenului prevăzut de lege pentru soluționarea acesteia; b) data comunicării refuzului de
soluționare a unei cereri prin care se solicită recunoașterea dreptului pretins sau data expirării
termenului prevăzut de lege pentru soluționarea unei astfel de cereri; c) data comunicării actului
administrativ, în cazul în care legea nu prevede procedura prealabilă . Termenul de depunere a cererii
de chemare în judecată (30 de zile), spre deosebire de termenul de depunere a cererii prealabile (tot de
30 de zile), este termen de prescripție. Persoana care, din motive temeinic justificate, a omis termenul
de prescripție poate fi repusă în termen, în condițiile Codului de procedură civilă. Actele administrative
cu caracter normativ considerate ilegale pot fi atacate ori- cînd. în ceea ce privește termenul de
prescripție pentru despăgubiri, apoi în cazul în care persoana vătămată într-un drept al său a cerut
anularea actului. .dministrativ fără a cere și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de
despăgubiri curge de la data la care persoana în cauză a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea
pagubei. Dacă adjudecarea pagubei nu a fost solicitată concomitent cu anularea actului administrativ,
cererea de despăgubiri este adresată instanței de drept comun competente în termenul general de
prescripție, prevăzut de legislația civilă, adică 3 ani. La perfectarea cererii de chemare în judecată este
necesară respectarea cerințelor Codului de procedură civilă (art. 166). Structura și conținutul cererii de
chemare în judecată sînt, practic, identice cu structura și cererii de chemare în judecată, judecătorul
verifică dacă aceasta întrunește exigențele prevăzute de lege. în caz contrar, reclamantul trebuie să facă
imediat completările sau modificările cerute ori să depună copii de pe cerere și copii autentificate de pe
înscrisurile pe care își întemeiază pretențiile. Cînd lichidarea imediată a neajunsurilor nu este posibilă,
cererea se consemnează în registrul de intrare a documentelor, iar reclamantului i se va acorda un
termen pentru a aduce cererea în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă (art. 166).
Dacă cererea a fost primită prin poștă, reclamantului i se vor comunica în scris neajunsurile și
mențiunea că acestea urmează să fie lichidate în interiorul termenului acordat, în caz contrar cererea nu
se consideră depusă și împreună cu actele anexate se restituie reclamantului printr-o încheiere
judecătorească ce poate fi atacată cu recurs. Printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, judecătorul
soluționează, în decursul a 3 zile de la depunere, primirea cererii de chemare în judecată. în cazul în care
cererea de chemare în judecată corespunde cerințelor legale, judecătorul în decurs de 3 zile de la
depunere, printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, soluționează punerea ei pe rol și dispune: a)
înmînarea copiei cererii de chemare în judecată și a copiilor actelor anexate la cerere pîrîtului; b)
prezentarea de către pîrît a actului administrativ contestat și a documentației care a stat la baza emiterii
acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanța le consideră necesare în judecarea pricinii; c)
citarea părților pentru ziua primei înfățișări, care trebuie fixată în cel mult 10 zile de la data punerii
cererii pe rol. Potrivit legii, pîrîtul este obligat să prezinte instanței documentele solicitate la prima zi de
înfățișare, în caz contrar i se aplică o amendă judiciară în mărime de pînă la 10 salarii minime pentru
fiecare zi de întîrziere nejustificată. Aplicarea amenzii judiciare nu scuteștepîrîtul de obligația de a
prezenta documentele solicitate. Instanța de contencios administrativ poate judeca pricina în fond în
prima zi de înfățișare dacă părțile declară că sînt pregătite pentru dezbaterile judiciare. în celelalte
cazuri, instanța fixează data judecării pricinii în fond în termen rezonabil, d_: i legea organică nu dispune
altfel984 .

4.2.3. Examinarea cererii de chemare în judecată și adoptarea hotărîrii. Instanța de contencios

administrativ examinează cererea cu participarea reclamantului șj pîrîtului și/sau a reprezentanților
acestora, în condițiile Codului de procedură ci'.uli (art. 174-276), cu unele excepții prevăzute de legea
contenciosului administrau Neprezentarea la ședința de judecată, fără motive temeinic justificate, a
părților și sau a reprezentanților lor nu împiedică examinarea cererii, iar în cazul în care este imposibil
de a judeca cauza în lipsa reclamantului, instanța de contencios administrativ va scoate cererea de pe
rol în condițiile Codului de procedură civilă i art 267-268). La examinarea în instanța de contencios
administrativ a cererii în anulare, sarcina probațiunii este pusă pe seama pîrîtului, iar în materie de
despăgubire, sarcina probațiunii revine ambelor părți. După examinarea complexă a cererii de chemare
în judecată și probelor acumulate, respectînd principiile fundamentale ale dreptului procedural civil,
judecate r _ purcede la adoptarea hotărîrii. Judecind acțiunea, instanța de contencios administrativ
adoptă una din următoarele hotărîri: a) respinge acțiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea
termenului de prescripție; b) admite acțiunea și anulează, în tot sau în parte, actul administrativ sau
obligă pîrîtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să elibereze UM certificat, o adeverință
sau oricare alt înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum și dispune adjudecarea în
contul reclamantului a desp 1- gubirilor pentru întîrzierea executării hotărîrii; c) admite acțiunea și
constată circumstanțele care justifică suspendarea activ.lății consiliului local sau a consiliului raional,
după caz. Instanța de contencios administrativ este în drept să se pronunțe, în limitele competenței
sale, din oficiu sau la cerere, și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la
baza emiterii actului administrativ contestat, j cazurile în care controlul legalității acestor acte sau
operațiuni ține de competent instanței de contencios administrativ ierarhic superioare, urmează a fi
ridicată excepția de ilegalitate în fața acestei instanțe în condițiile prezentei legi. în cazul admiterii
acțiunii, instanța de contencios administrativ se pronunță. .■ cerere, și asupra reparării prejudiciului
material și moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a cererii
prealabile. Mărimea prejudiciului moral se stabilește de instanța de contencios administrativ,
independent de prejudiciul material, în funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice
cauzate, de gradul de vinovăție a pîrîtului, dacă vinovăția este o condiție a răspunderii, luîndu-se în
considerare circumstanțele în care a fost cauzat prejudiciul, precum și statutul social al persoanei
vătămate. Temeiurile anulării actului administrativ sunt expres prevăzute în lege și nu pot fi supuse unor
interpretări. Potrivit prevederilor legale: „Actul administrativ contestat poate fi anulat, în tot sau în
parte, în cazul în care: a) este ilegal în fond ca fiind emis contrar prevederilor legii; b) este ilegal ca fiind
emis cu încălcarea competenței; c) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite" . Instanța
de contencios administrativ nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității actului
administrativ și a operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestuia. Instanța de
contencios administrativ adoptă hotărîrea în condițiile Codului de procedură civilă (art. 238-254).
Hotărîrea irevocabilă a instanței de contencios administrativ privind anularea, în tot sau în parte, a
actului administrativ ilegal a cărui intrare în vigoare a fost condiționată de publicarea în sursa oficială,
precum și hotărîrea irevocabilă asupra excepției de ilegalitate se publică în aceeași sursă. în hotărîri
poate fi indicată și o altă publicație în care acestea urmează a fi tipărite. Cheltuielile legate de publicarea
hotărîrii le suportă, de regulă, pîrîtul. în cazul publicării hotărîrii din contul reclamantului, la cererea
acestuia, cheltuielile suportate se încasează de la pîrît printr-o încheiere a instanței de judecată care
execută hotărîrea. Efectele anulării actului administrativ. Actul administrativ anulat, în tot sau în parte,
încetează a produce efecte juridice din momentul în care hotărîrea instanței de contencios administrativ
devine irevocabilă. Ținînd cont de unele circumstanțe concrete și de eventualitatea survenirii unor
urmări juridice negative, instanța de contencios administrativ poate stabili, prin hotărîrea sa, că normele
declarate nule nu vor produce efecte juridice de la data adoptării actului administrativ.

4.2.4. Atacarea hotărîrii emise. Hotărîrea instanței de contencios administrativ asupra acțiunii judecate
în fond poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la data pronunțării sau de la data comunicării
hotărîrii integrale, în cazul în care acțiunea este judecată în lipsa părții, dacă legea nu dispune altfel. Sînt
în drept să declare recursul atît părțile, cît și alți participanți la proces .
4.2.5. Executarea hotărîrii irvocabile. Hotărîrea judecătorească irevocabilă, adoptată în condiții legale,
constituie titlul executoriu. Instanța de contencios administrativ care a adoptat hotărîrea în fond, în
termen de 3 zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă, trimite o copie a hotărîrii pîrîtului pentru
executare și alta — instanței de drept comun de la sediul pîrîtului pentru controlul executării hotărîrii și,
în caz de necesitate, pentru executare silită. Hotărîrea se execută în termenul stabilit în dispozitivul ei,
iar în cazul în care termenul nu este stipulat — în cel mult 30 de zile de la data la care hotărîrea devine
irevocabilă. în cazul neexecutării în termen a hotărîrii, conducătorul autorității publice în a cărei sarcină
a fost pusă executarea acesteia poate fi tras la răspundere în conformitate cu prevederile legislației în
vigoare . Conducătorul autorității publice poate înainta în instanța de drept comun o acțiune în regres
împotriva funcționarului public vinovat de neexecutarea hotărîrii instanței de contencios administrative