Sănătatea mintală și infracționalitatea

Cuprins

Delimitări conceptuale: boala psihică și tulburarea mintală din trei perspective .................................. 2
Tulburarea mintală și responsabilitatea penală din punct de vedere juridic ..................................... 2
Boala mintală și tulburarea mintală din punct de vedere psihologic și psihiatric............................... 3
Tulburările mintale și diagnosticul psihiatric .................................................................................. 3
Conceptul de tulburare mintală ................................................................................................ 3
Schizofrenia și alte tulburări psihotice ....................................................................................... 5
Tulburările de conduită și control al impulsului ........................................................................... 5
Tulburările de personalitate..................................................................................................... 5
Deteriorarea sănătății mintale și infracționalitatea: eventuala corelație nu indică o cauzalitate............. 6
Legătura dintre tulburarea mintală și infracțiunile cu violență .......................................................... 7
Trei perspective posibile.......................................................................................................... 7
Ce contează să știm când analizăm relația dintre tulburarea mintală și violența............................... 8
Rolul debutului tulburărilor mintale .......................................................................................... 8
Asocierea ce produce un ”dezastrul perfect”: tulburarea mintală și abuzul de substanțe .................. 9
Tulburările mintale și omuciderile ............................................................................................. 9
Un numitor comun posibil ....................................................................................................... 9
Tulburările de personalitate și statisticile privitoare la criminalitate .................................................10
Legătura dintre psihopatie și infracționalitate ...............................................................................11
Abordări clasice și moderne ale psihopatiei ...............................................................................11
Psihopatia și tulburarea de personalitate antisocială ..................................................................13
Implicațiile judiciare ale psihopatiei .........................................................................................14
Pacienți încarcerați vs. infractori spitalizați ...................................................................................14
Concluzii generale.....................................................................................................................15
Referințe bibliografice ...............................................................................................................16
***
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Delimitări conceptuale: boala psihică și tulburarea mintală din trei

perspective
Un prim aspect demn de remarcat în analiza legăturii dintre sănătatea mintală și
infracționalitate este acela că psihologii, psihiatrii și juriștii au percepții și definiții conceptuale
diferite referitoare la boala psihică și tulburările mintale (Howitt, 2018, p. 434).

Tulburarea mintală și responsabilitatea penală din punct de vedere juridic

În România documentul oficial care reglementează legătura dintre tulburarea mintală și

responsabilitatea penală este Legea 487/2002 referitoare la sănătatea mintală și protecția
persoanelor cu tulburări psihice (Groza, 2019). Această lege definește următoarele elemente de
interes pentru prezentul capitol:
a) Prin persoană cu tulburări psihice se înțelege persoana cu dezechilibru psihic sau
insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de substanțe psihoactive, ale cărei
manifestări se încadrează în criteriile de diagnostic în vigoare pentru practica
psihiatrică.
b) Prin persoana cu tulburări psihice grave se înțelege persoana care are tulburări
psihice și nu este în stare să înțeleagă semnificația și consecințele comportamentului
său, astfel încât necesită ajutor psihiatric imediat.
c) Prin discernământ se înțelege componenta capacității psihice, care se referă la o
faptă anume și din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia
conținutul și consecințele acestei fapte.
Groza (2019) mai evidențiază importanța efectuării unei expertize medico-legale
psihiatrice în cazul în care suspectul are / se prezumă că ar avea un istoric psihiatric. Se
subliniază și ideea că respectiva expertiză ar trebui realizată în cel mai scurt timp posibil de la
momentul comiterii faptei. În caz contrar, devine aproape imposibil de stabilit cu exactitate dacă
la momentul comiterii faptei suspectul a avut discernământ sau nu. Mai mult decât atât, în
situațiile în care există indicii care ar susține afectarea discernământului expertizarea în timp util
permite specialiștilor să observe dacă în respectivul caz au de-a face cu o pierdere temporară a
capacității de conștientizare a consecințelor propriilor acțiuni a persoanei examinate sau dacă
este vorba despre o condiție cronică a acesteia.
Există o serie de indicii comportamentale care pot pune sub semnul întrebării
discernământul unui suspect. Printre acestea se numără: halucinațiile, ideile delirante, tendințele
paranoice, gândirea dezorganizată, comportament motor dezorganizat etc.
În funcție de rezultatul expertizei medico-legale psihiatrice se pot dispune măsuri de
siguranță concretizate prin obligarea la tratament medical și/sau internarea medicală.
Groza (2019) amintește faptul că reglementările juridice setează norme care permit chiar
internarea nevoluntară a unei persoane implicate în acte cu un caracter infracțional, la cererea
psihiatrului, a familiei, a autorităților cu atribuții în domeniul medical și/sau de ordine publică și
nu în ultimul rând la solicitarea instanței. Internarea nevoluntară se face atunci când psihiatrul
constată că persoana examinată reprezenta un pericol iminent pentru sine și pentru cei din jur dar
și în condițiile în care medicul (psihiatru) anticipează că doar prin internare ar putea administra
pacientului tratamentul adecvat și ar evita agravarea condiției acestuia.
2
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Boala mintală și tulburarea mintală din punct de vedere psihologic și psihiatric

Din perspectivă psihologică și psihiatrică se face o distincție între boala mintală /

psihică (în engleză mental illness) și tulburările mintale (în engleză mental disorders) (Howitt,
2018).
Ca atare, psihologii tind să considere că boala psihică presupune o întrerupere temporară
a funcționării mintale a individului și că avem de-a face cu un proces reversibil. Așadar se
consideră că un bolnav psihic va reveni la o stare de normalitate funcțională.
În același timp, în accepțiunea specialiștilor în domeniul psihologiei, tulburarea mintală
implică perturbări ale funcționării psihice pe termen lung, adăugând bolii propriu-zise și o
afectare a capacității psihice, în acest caz, de cele mai multe ori ireversibile (ex: dificultăți de
învățare, depresie cronică, psihoză).

Importanța utilității definițiilor folosite

Sublinierea diferențelor dintre juriști și psihologi în definirea aceleiași realități nu implică
că vreuna din viziuni este superioară celeilalte. Putem însă afirma că diferențele de
conceptualizare își au explicația în însăși utilitatea pe care o caută fiecare disciplină în parte.
Așadar, pentru juriști este util să știe cu exactitate dacă un anumit suspect sau infractor a
avut discernământ sau nu în momentul comiterii faptei penale pentru a decide în ce măsură i se
poate atribui acestuia responsabilitatea pentru fapta comisă și, în subsecvent pedeapsa ce i se
poate aplica.
În schimb, pentru psihologi este util să identifice nuanțe în modul de manifestare a
dezechilibrului funcționării psihologice (este boală mintală sau tulburare psihică?), pentru a
înțelege mai bine procesele care determină anumite conduite și, nu în ultimul rând, pentru a
putea propune strategii de intervenție psihologică adecvate.

Tulburările mintale și diagnosticul psihiatric

Dat fiind faptul că în următoarele secțiuni ale prezentului capitol vom face referire
deseori la termeni de specialitate din sfera diagnosticării tulburărilor mintale considerăm
necesară oferirea unor explicații conceptuale și a unor precizări referitoare la tipurile de
diagnostic psihiatric. Fără intenția de a construi o argumentare completă asupra temei vizate vom
include aici câteva aspecte definitorii cu scopul de a face mai accesibilă lectura și înțelegerea
următoarelor problematici explicate în acest text.

Conceptul de tulburare mintală

Definirea conceptului de tulburare mintală a reprezentat un subiect de controversă. În
acest sens, unii au considerat că aceasta este doar o eticheta aplicată celor care deviază de la
normele sociale. Alți autori au susținut faptul că tulburarea trebuie privită în termeni de devianță
de la norma statistică sau că aceasta este ceea ce tratează specialiștii în sănătate mintală
(Wakefield, 1992 apud. Durrant, 2018, p.17).
3
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mentale (versiunea engleză

din 2013; versiunea română din 2016; acronim internațional pentru această referință: DSM-5)
definește tulburarea mintală drept un sindrom caracterizat prin o perturbare clinică
semnificativă a cogniției, reglării emoționale și comportamentului unui individ, perturbare care
se reflectă în disfuncții psihologice, biologice și de dezvoltare care stau la baza funcționării
mintale (DSM-5, 2016, p. 20). Aceste disfuncții se asociază cu o puternică afectare a vieții
sociale, profesionale și a activităților de zi cu zi. Manualul DSM-5 mai atrage atenția asupra
faptului că reacțiile, acceptate social, ce apar ca urmare a unor stresori (ex: moartea unei
persoane dragi) sau răspunsurile care apar într-o situație conflictuală generată de cauze externe
nu intră în categoria tulburărilor mintale.
Definiția dată de Asociația Americană de Psihiatrie prin Manualul DSM-5 (2013)
cuprinde patru elemente cheie ale conceptului:
1. Disfuncția psihologică (de ordin cognitiv, emoțional și/sau comportamental);
2. Nivel puternic de stres, resimțit în plan individual;
3. Comportament atipic în raport cu normele social acceptate într-un anumit context
cultural;
4. Conduită care depășește sfera devianței sociale (nu apare doar ca rezultat al conflictului
dintre individ și societate).

Sistematizări și clasificări ale tulburărilor mintale

La ora actuală coexistă și se folosesc pe larg la nivel internațional, deopotrivă în practica
clinică și în cercetările științifice, două sisteme de clasificare a tulburărilor mintale:
 DSM (Diagnostic and Statistical Manual), sistemul elaborat de Asociația Americană de
Psihiatrie (ultima versiune, DSM-5 este din 2013).
 ICD (International Classification of Diseases), sistemul elaborat Organzația Mondială a
Sănătății (ultima versiune, ICD-11 este din 2019). Acest sistem este și cel mai amplu,
întrucât cuprinde toate categoriile de boli de care suferă oamenii.
În România putem observa o folosire oarecum mixtă: în praxisul psihiatric se folosește
sistemului ICD-10 (se va trece la noul ICD-11 din 2022, o practică globală) în timp ce în mediul
universitar (inclusiv în psihologia judiciară) și în cercetare se folosește cel mai adeseori referire
la DSM-5.
Ambele sistem de clasificare sunt bune, cu avantaje și dezavantaje specifice. Ambele
sisteme propun criterii necesare și suficiente prin intermediul cărora se poate stabili existența sau
non-existența unei anumite tulburări mintale. Deși, în esență, DSM-5 propune un diagnostic
categorial (pe bază de categorii de diagnostic discrete separate una de cealaltă ca entități
distincte) s-a încercat totuși și includerea unor elemente de diagnostic dimensional (pe bază de
indicare a gradului de periclitare a funcționării normele pe anumite dimensiuni considerate
relevante). Avantajul unei abordări dimensionale constă în faptul că oferă o abordare de nuanță:
un diagnostic dimensional ne comunică nu doar despre prezența sau absența diagnosticului ci de
un anumit grad de prezența a unei tulburări, ce poate varia pe o axă de la normalitate la
anormalitate, fără o delimitare clară între cele două extreme. Mai exact, viziunea categorială
încearcă să stabilească dacă o persoană are sau nu are o tulburare a funcționării psihice pe când
viziunea dimensională vizează stabilirea măsurii în care o persoană funcționează mai mult sau
mai puțin normal, din punct de vedere psihologic.

4
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Schizofrenia și alte tulburări psihotice

Principalele criterii de diagnostic pentru tulburările din spectrul schizofrenic sunt
legate de prezența următoarelor caracteristici:
 Iluzii: interpretarea distorsionată a realității
 Halucinații (vizuale sau auditive): percepții fără o bază obiectivă
 Discurs dezorganizat (incoerență, perturbări ale fluenței verbale etc.)
 Comportament dezorganizat (ex: posturi neobișnuite, agitație extremă sau imobilitate)
Deși tratamentele pot fi eficiente pentru a diminua sau a tine sub control simptomele,
recuperarea totală în cazul persoanelor cu schizofrenie este destul de rară (Barlow & Durand,
2005 apud. Durand, 2018).
Un studiu realizat de Wallace, Mullen & Burgess (2004), care a inclus 2.861 de pacienți
diagnosticați cu schizofrenie, a ilustrat faptul că aceștia au mai multe condamnări comparativ cu
non-schizofrenicii.
Tulburările delirante se manifestă prin prezența unuia sau mai multor tipuri de delir
timp de cel puțin o lună. Sunt consemnate mai multe tipuri de delir, dintre care enumerăm:
delirul de persecuție, erotomania, delirul de grandoare.
Conform DSM-5 tulburările depresive sunt caracterizate prin prezența unei stări de
iritabilitate și tristețe însoțită de schimbări cognitive și somatice care afectează capacitatea
individului de a funcționa.
În același timp, episoadele maniacale se manifestă printr-un ,,tipar distinct de
anormalitate accentuată,, stare expansivă sau iritabilă, anormalitate în ceea ce privește
activitatea orientată spre scop, stare prezentă aproape permanent, timp de cel puțin o
săptămână, aproape în fiecare zi (DSM-5, 2016, p. 124). Starea maniacală se concretizează și
prin scăderea nevoii de somn, distragere, volubilitate, fuga ideilor, implicare excesivă în
activități plăcute dar cu un grad ridicat de pericol.

Tulburările de conduită și control al impulsului

Aceste tulburări sunt adesea asociate cu infracționalitatea. Un exemplu ar fi, tulburările
descrise printr-un tipar repetitiv de agitație și iritabilitate , comportament sfidător care
durează de cel puțin 6 luni. Din aceeași categorie fac parte tulburările de conduită definite
printr-un tipar persistent de încălcare a normelor sociale și a drepturilor celorlalți. De asemenea,
aici se adaugă și tulburările explozive intermitente , manifestate, în principal, prin
imposibilitatea de a ține sub control impulsurile agresive. Nu în ultimul rând, în această categorie
se încadrează și piromania (declanșarea intenționată a incendiilor) și cleptomania (incapacitatea
de a rezista impulsului de a fura obiecte, dar nu pentru că acestea ar fi necesare celui care le
sustrage sau pentru valoarea lor monetară).

Tulburările de personalitate
Aceste tulburări apar adesea ca fiind asociate cu violența și infracționalitatea. În acest
sens, o analiză sistematică elaborată de Yu, Geddes și Fazel (2012) prezintă dovezi în sprijinul
ideii că există un risc de trei ori mai mare ca persoanele cu tulburări de personalitate să se
implice în acte infracționale cu violența comparativ cu populația generală . Coid, și colaboratorii,
(2016) subliniază faptul că implicarea în infracțiuni se asociază mai degrabă cu tulburări de
5
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

personalitate din clusterul A (paranoidă, schizoidă, schizotipală) și din clusterul B (histrionică,

narcisică, borderline, antisocială) și mai puțin cu tulburări din clusterul C (evitantă, dependentă,
obsesiv-compulsivă).
Există o gamă largă de studii (de ex: Glenn, Johnson, & Raine, 2013) care pun în
evidență legătura dintre criminalitate și tulburarea de personalitate antisocială. Caracteristicile
specifice ale acestui diagnostic precum: impulsivitatea, tendința de a înșela, iresponsabilitatea,
sau slaba preocupare pentru cei din jur sunt elemente care facilitează violența și încălcarea legii.

Deteriorarea sănătății mintale și infracționalitatea: eventuala corelație nu

indică o cauzalitate
Asumpția conform căreia ”corelația nu înseamnă cauzalitate” nu este un principiu care
interesează doar aria logicii formale deoarece aceasta idee are implicații majore în explicarea
unor realități concrete dintre cele mai diverse.
Referitor la descrierea relației dintre funcționarea psihică (normală sau deficitară) și
infracționalitate putem spune că asocierea dintre prezența unui diagnostic și implicarea în acțiuni
ilegale nu este echivalentă cu asumpția conform căreia tulburarea ar reprezenta o cauză a
comportamentului infracțional.
Mai precis, dacă în realitatea concretă se regăsește uneori situația în care o persoană cu o
sănătate mintală deteriorată comite acte de violență asupra altor persoane nu înseamnă că
respectiva boală sau tulburare psihică a fost o cauză necesară și suficientă a manifestării
comportamentale.
Imaginea relativ distorsionată asupra existenței unei cauzalități între anumite forme de
deteriorare a sănătății mintale și infracționalitate este accentuată pe de o parte de insistența mass-
mediei de a aduce în lumină cazuri senzaționale care prezintă pacienți psihiatrici ce ajung să
comită acte de violență asupra altor persoane. Pe de altă parte, există o gamă largă de opere
ficționale (cărți, filme, seriale) care construiesc și prezintă personaje ”tipologice” și aduc în
atenția publicului portrete ale unor infractori cu tulburări mintale polimorfe (Jorm, Reavley, &
Ross, 2012; Link, Phelan, Bresnahan, Stueve, & Pescosolido, 1999; Metzl & MacLeish, 2015).
Prin precizarea de mai sus nu dorim să reproșăm nespecialiștilor că ar construi imagini
nerealiste despre realități de ordin psihologic. Suntem conștienți de faptul că astfel de producții
urmăresc să construiască povești și narațiuni originale, menite să stârnească emoțiile, curiozitatea
și imaginația receptorilor (spectatori/cititori). Scopul nostru este doar acela de a atrage atenția că
dacă ne dorim o perspectivă obiectivă asupra acestei teme și vizăm configurarea unor decizii
informate, sursele de documentare ar trebui să fie articolele de specialitate și materialele care
prezintă dovezi empirice validate științific.
În percepția publicului larg, ipoteza conform căreia persoanele cu afecțiuni psihice ar fi
mai predispuse la infracționalitate, pare a fi o axiomă. Mai exact, oamenii au tendința de a
considera că existența bolii mintale este asociată, în mod automat, cu o serie de comportamente
ilegale. În realitate, crimele sau infracțiunile comise de către persoanele cu tulburări psihice sunt
într-un număr semnificativ mai redus în comparație cu impresia generală.
Lipsa informațiilor corecte cu privire la asocierea dintre boala mintală și infracționalitate
are consecințe concrete. Există autori care semnalează faptul că oamenii tind să supraestimeze
6
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

periculozitatea persoanelor despre care știu că ar avea un istoric psihiatric. Un studiu arată că
jurații (cei care în anumite sisteme judiciare au puterea legitimă de a decide asupra vinovăției sau
nevinovăției unui inculpat) riscă să confunde adeseori psihoza cu psihopatia (Smith, Edens,
Clark, & Rulseh, 2014). Deși seamănă ca siglă lingvistică din punct de vedere diagnostic cele
două sunt puternic diferite. Principala diferență între cele două tipuri de diagnostic, o diferență
care contează foarte mult anume prin implicațiile legale, constă în faptul că psihoza presupune
lipsa discernământului, pe când psihopatia implică existența discernământului. În plus
halucinațiile (care afectează puternic discernământul!) pot intra în tabloul constitutiv al
episoadelor psihotice, dar nu sunt deloc caracteristice persoanelor cu tendințe psihopatice.

Legătura dintre tulburarea mintală și infracțiunile cu violență

O altă eroare de judecată pe care oamenii o fac atunci când au informații despre istoricul
medical al unui individ este cea cu privire la legătura dintre un diagnostic psihiatric și
declanșarea comportamente infracționale cu violență. În mod concret, în situația în care o
persoană despre care se cunoaște faptul că are tulburări psihice se va comporta violent, este mult
mai probabil ca respectivul incident sau eveniment să fie raportat poliției decât în situația în care
nu există astfel de detalii despre agresorul în cauză. Luând în considerare această constatare ne
putem da seama că statisticile poliției care arată o incidență mai mare a cazurilor de infracțiuni
comise de persoane cu tulburări mintale ar putea fi de fapt rezultatul unei raportări selective și nu
a realității.
Impresia că dezechilibrul psihic implică prezența acțiunilor violente este alimentată
artificial de raportarea frecventă a unor rezultate provenite din analiza unor loturi clinice deja
viciate de o eroarea implicită de selecție. Mai exact, studiile se realizează aproape exclusiv pe
pacienți spitalizați, ce au ajuns să fie internați pentru că au avut manifestări agresive, și se omite
adesea faptul că este posibil ca pacienții psihiatrici non-violenți să nu fi ajuns la spital (Howitt,
2018). Această ultimă categorie nu beneficiază de aceeași atenție din partea cercetătorilor.
Diferența dintre percepția (eronată) asupra periculozității extreme a pacienților psihiatrici
și realitatea susținută de date empirice este justificată și de rezultatul obținut de Fazel și Grann
(2006) care arată că, într-un interval de treisprezece ani, în Suedia, doar 5 % dintre infracțiunile
cu violență au fost comise de persoane cu tulburări mintale severe.

Trei perspective posibile

În literatura de specialitate referitoare la investigarea legăturii dintre dezechilibrul psihic
și infracționalitate se pot observa trei abordări distincte (Hiday, 1997; 2006).
Prima perspectivă subliniază posibila legătură direct între cele două elemente, în sensul
că tulburările mintale ar conduce sau ar fi cauze directe în determinarea infracțiunilor. Date
empirice care oferă suport pentru o astfel de viziune sunt, de pildă, cele care arată că existența
tulburărilor halucinatorii ar conduce direct la comiterea unor infracțiuni (Barrowcliff &
Haddock, 2006). Pe lângă halucinații, un alt factor care pare a avea o legătură directă cu
criminalitatea ar fi tulburarea delirantă (de ex.: delirul de persecuție; Link et al., 1999). În
privința asocierii directe dintre alte tulburări psihice și infracționalitate rezultatele sunt mai
degrabă neconcludente.

7
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

A doua perspectivă postulează o legătură indirectă între cele două aspecte în sensul că
tulburările mintale ar declanșa anumiți factori de risc (de ex.: consumul de substanțe) care, la
rândul lor, ar conduce la infracționalitate. Un exemplu relevant pentru această abordare este
reprezentat de studiul realizat de Silver și Teasdale (2005). Mai exact, această cercetare aduce
dovezi empirice ale faptului că persoanele cu tulburări mintale sunt supuse mai frecvent unor
situații sociale stresante și le lipsește suportul social, iar acești factori cresc probabilitatea de
apariție a violenței și infracționalității.
În plus, studiile arată că probabilitatea implicării în infracțiuni este semnificativ mai mare
dacă se constată existența diagnosticului dual sau multiplu(prezența a două sau mai multe
tulburări psihice și / sau de personalitate simultan).
Investigarea relațiilor indirecte dintre diverse boli / tulburări mintale și criminalitate
aduce în prim plan problema complexității unei astfel de analize. Un exemplu ilustrativ în acest
sens este studiul lui Lamsma și Harte (2015) a căror cercetare arată că legătura dintre psihoză și
violența include 41 de posibili factori explicativi.
În același timp, studierea factorilor care (inter)mediază relația dintre diverse tipuri de
dezechilibru mintal și infracționalitate prezintă o importanță deosebită deoarece identificarea
acestora și intervenția asupra lor ar putea conduce la reducerea problemei încălcării legii de
către pacienți psihiatrici.
A treia abordare susține existența unor cauze comune atât pentru boala /tulburarea
psihică cât și pentru implicarea în acțiuni infracționale (cu violență). De exemplu, se evidențiază
faptul că deprivarea socială ar favoriza atât apariția dezechilibrelor psihice cât și încălcarea legii.

Ce contează să știm când analizăm relația dintre tulburarea mintală și violența

McNeil (1997) evidențiază un număr de factori cu certitudine relevanți sau non-relevanți
în relația tulburarea mintală-violență.
Violența în cazul persoanelor cu dezechilibru psihic este prezisă de:
 Un istoric anterior de violență (rezultat valabil pe loturi clinice și non-clinice)
 Lipsa unui adăpost stabil
 Victimizare timpurie și observarea violenței între părinți
 Manifestarea agresivității față de asistenți medicali și îngrijitori
 O rețea socială slabă, conectivitate redusă cu ceilalți
 Traiul în medii amenințătoare
 Disponibilitatea armelor
 Genul, etnia, rasa și cultura nu sunt predictori semnificativi ai violenței.
O parte din concluziile menționate mai sus sunt confirmate și prin intermediul altor
cercetări.

Rolul debutului tulburărilor mintale

Un factor cu o relevanță majoră este momentul de debut al bolii/ tulburării psihice.
Astfel, în cazul infractorilor care prezintă un debut timpuriu al tulburării psihice se remarcă
prezența tendințelor antisociale și a istoricului infracțional. În contrast, în cazul infractorilor care
prezintă un debut întârziat al tulburării psihice se observă faptul că eventualul comportament
criminal apare cel mai adesea ca simptom al tulburării psihice și există mai multe șanse ca
tratamentul aplicat să fie mai eficient (Kingston, 2016).

8
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Asocierea ce produce un ”dezastrul perfect”: tulburarea mintală și abuzul de substanțe

Concluziile rezultate din cercetări prin care se sondează opinia publică și din studii bazate
pe evaluări mai obiective converg spre ideea că anumite tulburări mintale creează un cadru
propice pentru manifestări violente și implicit pentru infracționalitate, cu precizarea că nu putem
vorbi despre o cauzalitate automată. O realitate reliefată de studiile psihologice este aceea că
prezența unui diagnostic psihiatric corelată cu prezența abuzului de substanțe (de ex.: alcool,
droguri) conduce la creșterea semnificativă a riscului de implicare în infracțiuni cu violență.
Practic, interacțiunea dintre cele două elemente creează ,,dezastrul perfect,, pentru a transforma
pacienții psihiatrici în infractori.
De exemplu, MacArthur Risk Assessment Study (Steadman et al., 1998 apud. Torrey et al.
2008), un studiu longitudinal care include 1.136 de pacienți cu tulburări mintale și un grup de
control (format din persoane fără tulburări), subliniază faptul că prevalența persoanelor cu
tulburări mintale care se implică în acte de violență este semnificativ mai mare doar în cazul
celor care, pe lângă dezechilibrul psihic prezintă abuz de substanțe . În schimb, pacienții care pe
lângă diagnostic nu prezintă și abuzul de substanțe nu prezintă același risc de violență.

Tulburările mintale și omuciderile

În plus, există și alte date care susțin asocierea (dar nu cauzalitatea) dintre cele două
variabile. Analiza a 500 cazuri de omucideri din Marea Britanie în intervalul 1996-1997 nivelul
epidemiologic pentru boli mintale a fost ridicat (Shaw et al., 1999 apud Howitt, 2018):
• 44% au avut probleme de sănătate mintală anterior;
• 14% au avut probleme de sănătate mintală la momentul infracțiunii;
• 8% au apelat la servicii medicale psihiatrice în anul dinaintea infracțiunii
Un alt studiu indică faptul că, pe eșantioane separate de infractori ce au comis omor rata
de boli mintale este de 20-50% (Hodgins & Cote, 1993).
O analiză mai detaliată evidențiază faptul că dintre tipurile de diagnostic psihiatric unul
care prezintă cea mai mare legătura cu omuciderile ar fi schizofrenia și tulburările delirante
(Meehan et al., 2006; Schanda et al., 2004).

Un numitor comun posibil

Dacă ar fi trebui să extragem o idee care să sintetizeze informațiile prezentate mai sus am
putea spune că existența bolii /tulburării psihice NU este o condiție necesară și NICI suficientă
pentru apariția infracționalității.
Așadar, pe de o parte nu este necesar ca cineva să prezinte o deteriorare a sănătății
mintale pentru ca acesta să comită infracțiuni. Faptul că persoane cu o funcționare psihică
normală comit infracțiuni reprezintă un aspect care nu mai are nevoie de dovezi suplimentare.
Pe de altă parte, prezența unui diagnostic psihiatric nu reprezintă o condiție suficientă a
apariției comportamentului infracțional. Majoritatea persoanelor cu istoric psihiatric nu au
antecedente penale. S-ar putea considera că anumite manifestări a dezechilibrului psihic ar fi mai
degrabă factori de risc (Howitt, 2018), dar în niciun caz cauze certe ale infracționalității.
În literatura de specialitate, sunt evidențiați câțiva factori care ar putea contribui la
creșterea riscului ca persoanele cu boli psihice să comită infracțiuni.
De exemplu, persoanele cu boli mintale au, în general, un statut socioeconomic scăzut,
însemnând că aparțin unor comunități mai predispuse la violentă.

9
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

În plus, unele categorii nosologice/ tulburări psihice sunt definite de o predispoziție spre
violență astfel încât pentru respectivii pacienți tendința spre violență este o manifestare și cerință
a diagnosticului.
A asuma non-critic faptul că boala /tulburarea psihică determină implicarea în acțiuni
infracționale violente ar spori stigmatizarea (Arboleda-Florez, Holley & Crisanti, 1996) și ar
arunca o umbră de discriminare asupra pacienților psihiatrici.
Pentru a ne construi o modalitate de raportare corectă în ceea ce privește probabilitatea de
apariție a conduitelor infracționale la persoanele cu boli sau tulburări psihice este necesară
antrenarea gândirii astfel încât asocierea să nu mai fie confundată cu relația de tip cauză-efect.
În plus, propunem evitarea unei alte erori logice bazată pe invocarea argumentului
circularității. Explicit, pornind de la premisa (validă) că dacă o parte consistentă dintre cei care
comit infracțiuni de mare violență (omucideri) au boli/tulburări psihice conchid că și ipoteza
reciprocă este valabilă – o parte semnificativă din cei care prezintă forme ale dezechilibrului
psihic vor fi implicați în infracțiuni grave. Cele două aserțiuni nu sunt echivalente.

Tulburările de personalitate și statisticile privitoare la criminalitate

În conturarea unui tablou cât mai complet în explicarea legăturii dintre sănătatea mintală
și infracționalitate este necesară prezentarea câtorva detalii privitoare la tulburări de personalitate
și criminalitate.
În termeni generali, David Canter afirmă (cu un anume sarcasm) faptul că, urmare a unei
”tendințe psihiatrice de medicalizare a activității umane, au fost propuse un întreg set de
”tulburări de personalitate” care încearcă să distingă diferitele moduri prin care oamenii pot avea
dificultăți de relaționare cu ceilalți …” (Canter, 2010, p. 26).
Întru sprijinirea unei astfel de abordări, statisticile criminologice sugerează că atunci când
discutăm despre personalitatea infractorilor este util să considerăm cu multă atenție ipoteza unor
disfuncționalității psihologice. În acest sens, studiile la nivel mondial indică faptul că peste 60 %
din infractorii deținuți în penitenciare sunt recidiviști. Mai mult, în cazul recidiviștilor: peste 70
% prezintă tulburări psihice de natură diferită. De asemenea, aproximativ 50 % prezintă tulburări
de personalitate de variate forme (majoritate sunt cu tulburare de personalitate antisocială).
Concluziile acestor analize converg spre ideea că foarte probabil unul din cinci deținuți este
recidivist cu diverse tulburări de personalitate.
În literatura de specialitate se pot găsi chiar tipologii ale infractorilor în funcție de
sănătatea mintală și impactul personalității în producerea infracțiunii. Astfel, sociologul american
Lewis Yablonsky (cunoscut și apreciat mai ales pentru cercetările sale asupra criminalității
organizate a găștilor de cartier), considera că se pot distinge următoarele categorii de infractori:
a. Criminalii socializați sunt persoanele sănătoase din punct de vede psihic. În cazul lor
se observă un impact nefavorabil al contextului social. Ipoteza principală ce explică
apariția infracționalității ar fi mediul nefavorabil îi determină să învețe valori și
norme specifice unor subculturi deviante. Structura personalității criminalilor
socializați NU diferă de cea a persoanei ce respectă legea penală.
b. Criminalii nevrotici sunt persoane care suferă de tulburări/ compulsiuni nevrotice.
Percepția realității în cazul acestor persoane NU este alterată însemnând că au

10
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

discernământ. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea, ce poate duce uneori la

acte antisociale.
c. Criminalii psihotici sunt cei care ce suferă de destructurări severe ale vieții psihice.
Ei au o percepție distorsionată asupra realității și de regulă iresponsabili penal.
d. Criminalii sociopați (≈ psihopați) sunt persoanele care suferă de tulburări de
personalitate. Tulburarea nu descrie însă, în acest caz, un diagnostic medical ci un
termen legal ce descrie o dizabilitate sau o tulburare persistentă a minții (Canter,
2010, pp. 26-27). O bună parte din numărul infractorilor recidiviști prezintă astfel de
accente psihice. Pilonul fundamental al sociopatei ar fi egocentrismul exacerbat. Un
aspect demn de reținut ar fi acela că nu toți criminalii prezintă tendințe psihopatice.
De asemenea, nu toate persoanele cu tendințe psihopatice comit infracțiuni/crime.

Legătura dintre psihopatie și infracționalitate

Abordări clasice și moderne ale psihopatiei
În discuția despre sănătate mintală și infracționalitate problematica psihopatiei ocupă un
spațiu special mai ales pentru că în ”psihologia simțului comun” dar și în primele analize asupra
subiectului în cauză psihopatia era echivalentă cu prezența ”răului pur” al ”demonicului prin
excelență”.
Robert Hare (2001), unul dintre cei mai cunoscuți cercetători în acest domeniu,
sintetizează principalele caracteristici care descriu tabloul diagnostic al psihopatiei astfel:
In plan inter-personal psihopații demonstrează grandoare, sunt aroganți, insensibili,
dominanți, superficiali și manipulatori. Din punct de vedere afectiv ei sunt irascibili,
incapabili de a forma legături emoționale puternice cu ceilalți și sunt lipsiți de empatie,
vină sau remușcări” Conform aceluiași autor ,,Aceste caracteristici interpersonale și
afective sunt asociate cu un stil de viață deviant din punct de vedere social , care include
un comportament iresponsabil și impulsiv precum și tendința de a ignora sau de a încălca
normele sociale și morale”. (p. 6)

Modelul caracteristicilor definitorii (Cleckley, 1941)

Literatura în domeniu menționează faptul că pionieratul în studierea și descrierea clinică
amănunțită a psihopatiei a aparținut psihiatrului american Harvey Cleckley. Acesta a scris o
cartea celebră pe această temă, The Mask of Sanity (1941) în care a analizat și descris pe larg
șaisprezece descriptori ai psihopatiei. Versiunea electronică a cărții se poate găsi online și
reprezintă o lectură interesantă chiar și astăzi pentru cei care vor să înțeleagă într-o manieră
discursivă interesantă cum poate să se prezinte într-o comunicare interpersonală un psihopat.

Modelul dimensional și psihometric (Hare, 1980)

Elemente definitorii descrise de Harvey Cleckley au fost o sursă de inspirație pentru
Robert Hare (1980). În conținutul instrumentului de evaluare construit Robert Hare, instrument
care se utilizează la ora actuală, în versiunea sa revizuită, Hare Psychopathy Checklist Revised
(PCL-R) sunt incluse caracteristicile inițial descrise de Cleckley (1941) care au fost actualizate și
completate cu câțiva descriptori noi.
11
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Cei 20 de itemi ai scalei propuse de Robert Hare sunt grupați în cinci dimensiuni / fațete
descriptive validate prin analiza factorială, după cum urmează:
1. Dimensiunea interpersonală care include șarm superficial, grandoare, tendința
patologică de a minți și manipularea (această dimensiune este alcătuită din asocierea a 4
itemi);
2. Dimensiunea afectivă care cuprinde absența emoțiilor de vinovăției sau remușcare,
superficialitate afectivă, lipsa empatiei și incapacitatea de a-și asuma responsabilitatea
pentru propriile acțiuni (implică 4 itemi asociați într-un factor);
3. Dimensiunea stilului de viață care implică nevoia permanentă de stimulare justificată de
o predispoziție accentuată spre plictiseală, o existență parazitară, lipsa scopurilor realiste
pe termen lung, impulsivitate și iresponsabilitate (implică 5 itemi asociați într-un factor);
4. Dimensiunea antisocială care include un slab control comportamental, probleme
comportamentale timpurii. Această fațetă antisocială are implicații judiciare directe în
sensul că acest factor cuprinde și aspecte precum asocierea cu delincvența juvenilă,
revocarea eliberării condiționate sau versatilitatea infracțională (implică 5 itemi asociați
într-un factor);
5. Dimensiunea (suplimentară) sexualității include doar doi itemi referitori la
incapacitatea celor diagnosticați cu psihopatie de a rămâne implicați în relații de lungă
durată și, de asemenea, la predispoziția lor spre promiscuitate sexuală. Această ultimă
dimensiune este mai degrabă ”reziduală” întrucât include itemi care nu s-au încadrat în
niciunul din factorii anteriori.

La ora actuală, din punct de vedere psihometric, analiza psihopatiei prin cinci dimensiuni,
dimensiuni ce au apărut cu variații de conținut încă în primele explorări factoriale ale
instrumentului inițial PCL (Hare 1980), este prezentată foarte variat și pestriț. Au existat și s-au
prezentat modele cu un număr mai mic de factori: doi factori (Hare, 1991), trei factori (Cooke &
Michie, 2001) sau patru factori (Hare, 2003), toate bazate pe același instrument, PCL-R.
Cercetări de ultimă oră confirmă faptul că o abordare psihometrică cu adevărat ”curată” a
psihopatiei, în termeni doar de deficit sau tulburare de personalitate, o abordare liberă de
confundarea diagnosticului cu consecința sa probabilă (adică cu comportamentul antisocial), ar
trebui să implice doar primele trei dimensiuni enunțate mai sus și un instrument redus, în mod
corespunzător, la doar 13 itemi (Cunha, Braga, Gomes, & Abrunhosa Gonçalves, 2020).

Modelul triadic și fenotipic al psihopatiei (Patrick et al., 2009)

Cristopher Don Patrick, Fowles și Robert Krueger (2009) au propus o conceptualizare
alternativă a psihopatiei. Ei indică drept cele trei elemente constitutive ale psihopatiei
următoarele caracteristici fenotipice de bază:
 Dezinhibiția (în engleză desinhibition) ce cuprinde impulsivitate, slab control
comportamental, ostilitate, neîncredere și dificultăți în ceea ce privește reglarea
emoțională;
 Josnicia /ticăloșia (în engleză meanness) vizează empatia deficitară, lipsa capacității de
asociere cu alții, dispreț față de cei din jur, tendința de a profita de alții și / sau a-i
exploata prin cruzime și acte distructive.

12
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

 Îndrăzneala (în engleză boldness) implică predispoziția spre încredere socială și

asertivitate, reziliență emoțională și spirit de aventură.
Aceeași autori sunt de părere că în funcție de gradul de prezență a fiecăreia dintre
dimensiunile menționate mai sus putem avea diferite configurații ale psihopatiei și, implicit,
diferite ,,portrete,, ale psihopaților. Astfel, s-ar putea spune că psihopații de succes (din mediile
corporatiste) ar prezenta un nivel ridicat al îndrăznelii și ticăloșiei dar un nivel scăzut al
dezinhibiției. În schimb, cei care comit infracțiuni în mod repetat prezintă grade ridicate de
manifestări pe toate dimensiunile, dar în special, în ceea ce privește dezinhibiția. De asemenea,
criminalii în serie sadici prezintă un nivel ridicat pe toate palierele, dar în special în planul
ticăloșiei.

O viziune alternativă: psihopatia funcțională sau pozitivă (Dutton, 2013)

Ideea că nu toți criminalii prezintă tendințe psihopatice corelată cu informația că nu toți
psihopații sunt infractori lasă loc unor concluzii aparent paradoxale și deschide noi direcții de
cercetare. Un exemplu ilustrativ în acest sens este provocarea lansată de psihologul britanic
Kevin Dutton (2013) de a aprofunda problematica etichetată de el drept o ”înțelepciune a
psihopaților”. Printre considerațiile autorului regăsim aspecte, bazate pe rezultate empirice
supuse unei analize critice riguroase cum ar fi:
 Elementul care poate conferi un caracter funcțional tendințelor psihopatice este
capacitatea individului de a lua decizii adecvate în contextele date. Explicit, utilizarea
caracteristicilor psihopatice în manieră funcțională sau disfuncțională este o chestiune
de decizie personală, asumată conștient.
 Un nivel mediu al psihopatiei ar facilita apariția succesului în diverse paliere ale
vieții.
 Persoanele cu tendințe psihopatice sunt relativ imune la anxietate motiv pentru care
pot realiza obiective sau îndeplini sarcini (legale) pe care alte persoane le-ar considera
mult prea periculoase.
 Probabilitatea de a duce la bun sfârșit planuri ambițioase crește semnificativ dacă
identifică șansa de a obține o recompensă pentru succesul sau performanța lor; astfel
ideea că psihopații sunt neadaptați și incapabili să respecte normele sociale (și
juridice) se dovedește lipsită de validitate.
 Setul de calități care descriu ”psihopatul pozitiv” include: asertivitate, hotărârea,
optimismul, concentrarea, calmul, persistența și îngăduința față de sine.

Psihopatia și tulburarea de personalitate antisocială

Deși psihopatia are unele elemente comune cu tulburarea de personalitate antisocială
totuși cele două diferă din mai multe puncte de vedere. Dutton (2013) afirmă că tulburarea de
personalitate antisocială (TPA) este un diagnostic psihiatric ce accentuează dimensiunea
devianței comportamentale, în timp ce psihopatia (nefiind un diagnostic psihiatric în sine) are
drept nucleu obscuritatea și o puternică deficiență la nivel emoțional.
Dutton mai amintește că din analizele lui Hare ar rezulta că din totalul persoanelor
încarcerate 80-85% prezintă indici specifici TPA în timp ce doar 20% dintre acestea au indicatori
specifici psihopatiei. Relația asimetrică dintre TPA și psihopatie este sintetizată prin ideea că una

13
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

din patru persoane diagnosticate cu tulburare de personalitate antisocială prezintă și indici ai

psihopatiei, în timp ce toate persoanele cu tendințe psihopatice au și indici specifici TPA.
Ideea că toate persoanele cu tendințe psihopatice au și indici specifici TPA decurge logic
și din observarea conceptualizării elaborate de Robert Hare, conceptualizare în care dimensiunea
antisocială este doar una dintre cele patru fațete ale psihopatiei. Am putea spune că toți psihopații
cu antecedente penale suferă de TPA dar doar unii (unul din patru) dintre cei care sunt
diagnosticați cu TPA sunt și psihopați.

Implicațiile judiciare ale psihopatiei

Durrant (2018) face o trecere în revista a principalelor implicații judiciare ale psihopatiei.
Așadar, la persoanele cu tendințe psihopatice care devin subiecți ai sistemului de justiție,
regăsim:
 o rată semnificativ mai mare a recidivismului;
 un debut timpuriu al ,,carierei,, infracționale;
 o implicare mai frecventă în infracțiuni;
 o implicare semnificativ mai mare în infracțiuni cu violență;
 o implicare mai frecventă în infracțiuni sexuale (care au drept victime atât adulți cât și
copii);
 o probabilitate semnificativ mai mare de a comite infracțiuni violente și sexuale
implicând sadism.
 o probabilitate ridicată de a comite omucideri cu motivație sexuală.

În discutarea accepțiunii psihologice cu referire la responsabilitatea penală și atribuirea

vinovăției, considerăm esențial să menționăm că a defini analiza psihologică a actului
infracțional nu se reduce la analiza personalității suspectului /acuzatului, deși studiile vădesc o
largă preocupare pentru acest aspect.
Andrews și Bonta (2010) atrag atenția asupra unor aspecte care ar trebui reținute în
analiza acestei tematici. O primă idee este aceea că nu toți infractorii sunt psihopați. De
asemenea, explicațiile psihopatiei nu trebuie să servească pentru explicarea criminalității și nici
invers. Nu în ultimul rând, metodologiile de evaluare și tratament asociate psihopatiei și
respectiv criminalității trebuie să fie diferite.

Pacienți încarcerați vs. infractori spitalizați

O problemă care preocupă pe cei implicați în domeniul psihologiei judiciare (și nu
numai) ar fi aceea că adeseori pacienți psihiatrici care ar trebui să fie internați în instituții
spitalicești sau să fie tratați în ambulatoriu sub supravegherea medicilor și aparținătorilor, ajung
să fie încarcerați deși nu au avut discernământ la momentul comiterii faptei. Mai exact este vorba
despre cazuri în care infracțiunea nu a fost rezultatul intenției conștiente a inculpatului ci a fost
cauzată strict de manifestarea tulburării psihice (ex: o persoană cu schizofrenie, atacă într-un
episod psihotic pe o altă persoană pe care o percepe la momentul respectiv drept o amenințare).
În acest sens, Robertson, Pearson și Gibb (1996) evidențiază faptul că 1,4 % din
persoanele reținute în secțiile de poliție din Londra prezintă tulburări psihice. Datele raportate

14
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

în această cercetare provin din analiza observațională a șapte secții de poliție londoneze și din
intervievarea psihiatrilor care interacționează cu persoane reținute de forțele de ordine.
Un factor care crește probabilitatea ca un pacient psihiatric să devină client al sistemului
de justiție și nu a celui medical este rezistența și eventuala agresivitate manifestată la momentul
arestării.
Un alt factor care conduce la arestarea și chiar încarcerarea persoanelor cu tulburări
psihice ar fi faptul că deși comit infracțiuni minore nu respectă cerințele și interdicțiile impuse de
instanțe. Uneori motivul pentru care nu se supun exigențelor judecătorești este însăși boala
psihică și lipsa de control a propriei vieți.
Nu ar trebui omis nici faptul că există o probabilitate mare ca însăși persoanele cu
diverse diagnostice psihiatrice să devină victime ale violenței pe perioada încarcerării pentru că
specificul diagnosticului și alți factori de risc îi plasează într-o situație de vulnerabilitate ridicată.
Pentru a oferi o imagine cât mai obiectivă asupra acestei problematici mai menționăm că
datele oferă de asemenea suport pentru ideea că sunt destul de frecvente cazurile în care persoane
care au ispășit o pedeapsă în spitale-penitenciar de maximă siguranță au ajuns să recidiveze.
Nu uităm că o posibilă problemă cu care se pot confrunta juriștii, psihologii și psihiatrii
constă în a detecta acele persoane care pretind că au tulburări psihice, mimează simptome,
încercând prin acesta să invoce circumstanțe atenuante.

Concluzii generale
Există o asociere dintre boala psihică și infracționalitate, însă cunoașterea exactă a
categoriilor de boli psihice sau a constelației de manifestări simptomatice conține și aspecte
controversate. Clar este însă că riscul de infracționalitate este mai mare din partea unor altor
factori (ex.: consum de substanțe) decât a sănătății mintale (de ex.: prezența schizofreniei).
Această asociere este uneori greu de explicat. Pot interveni, se pot interpune, alți factori
(de ex.: efectele secundare ale tratamentului, impactul nedorit al politicii de dezinstituționalizare
excesive) care modifică semnificativ relația dintre boala mintală și infracționalitate. În plus, chiar
și atunci când regăsim o legătură între boală și implicarea în acțiuni infracționale cu violență
avem de-a face cu tulburări psihice majore, ori nu toți pacienții psihiatrici au manifestări severe
ale diagnosticului (Durrant, 2018). Considerăm că acesta este un motiv în plus de a nu asocia
automat boala cu periculozitatea și implicit, cu infracționalitatea. De asemenea, dacă luăm în
considerare totalitatea pacienților psihiatrici existenți (inclusiv schizofrenici), majoritatea NU se
implică în niciun fel de infracțiune așa încât generalizarea ar fi incorectă și injustă.
Factorii de risc care amplifică legătura dintre boala psihică și infracționalitatea sunt tot
mai cunoscuți, dar mai sunt multe lucruri de clarificat. Nu este clar, de exemplu, dacă
victimizarea violentă a bolnavilor mintali este sau nu rezultatul propriei lor agresivități sporite în
momentele anterioare.
Autorii preocupați de tema sănătății mintale și infracționalității văd necesară mutarea
atenției de la încercarea de a demonstra asocierea dintre boala/tulburarea mintală și
infracționalitate la încercarea de a afla prin ce mecanisme dezechilibrul psihic poate contribui la
creșterea riscului de implicare în acțiuni infracționale cu violență (Durrant, 2018).
Limbajul profesional al celor trei domenii (psihologie, psihiatrie și justiție legală) și
modul de a vedea și înțelege boala și tulburarea psihică a celor trei tipuri de specialiști (medicul
15
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

psihiatru, psihologul judiciar și juriștii magistrați) sunt foarte diferite și greu de conciliat și
armonizat. Psihologii ar trebui să fie familiari și înțelegători cu perspectivele colegilor psihiatri și
juriști, fără a pierde din vedere opiniile profesionale fundamentate pe practica profesională sau
teoriile și ipotezele validate prin cercetare psihologică.

Referințe bibliografice
American Psychiatric Association (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (DSM-
5). American Psychiatric Publications.
Andrews, D. A., & Bonta, J. (2010). The psychology of criminal conduct (5th ed.). Lexis Nexis /Anderson
Pub.
Arboleda-Florez, J., Holley, H.L. and Crisanti, A. (1996) Mental Health and Violence: Proof or
Stereotype? Health Promotion and Programs Branch, Health Canada.
http://hwcweb.hwc.ca/hppb/mentalhealth/pubs/mental_illness/index.htm
Asociația Americană de Psihiatrie (2016). Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor
mentale (DSM-5). București: Editura medical Callistro.
Barrowcliff, A. L., & Haddock, G. (2006). The relationship between command hallucinations and factors
of compliance: A critical review of the literature. Journal of Forensic Psychiatry & Psychology,
17(2), 266-298. doi:10.1080/14789940500485078.
Canter, D. (2010). Forensic psychology: A very short introduction. Oxford University Press.
Coid, J. W., Gonzalez, R., Igoumenou, A., Zhang, T., Yang, M., & Bebbington, P. (2017). Personality
disorder and violence in the national household population of Britain. The Journal of Forensic
Psychiatry & Psychology, 28(5), 620–638. doi.org/10.1080/14789949.2016.1152590
Cooke, D. J., & Michie, C. (2001). Refining the construct of psychopathy: Towards a hierarchical model.
Psychological Assessment, 13, 171–188. doi:10.1037/1040-3590.13.2.171.
Cunha, O., Braga, T., Gomes, H. S., & Abrunhosa Gonçalves, R. (2020). Psychopathy Checklist-Revised
(PCL-R): Factor structure in male perpetrators of intimate partner violence. Journal of Forensic
Psychology Research and Practice, 20(3), 241-263. doi:10.1080/24732850.2020.1717279.
Durrant, R. (2018). An introduction to criminal psychology (Second Edition). Routledge, Taylor &
Francis Group.
Dutton, K. (2013). Înțelepciunea psihopaților (capitolul 4). In K. Dutton, Înțelepciunea psihopaților. Din
experiența de viață a sfinților, spionilor și criminalilor în serie (pp. 107-135). București: Editura
Globo.
Fazel, S., & Grann, M. (2006). The Population Impact of Severe Mental Illness on Violent Crime.
American Journal of Psychiatry, 163(8), 1397–1403. doi:10.1176/ajp.2006.163.8.1397.
Glenn, A. L., Johnson, A. K., & Raine, A. (2013). Antisocial Personality Disorder: A Current Review.
Current Psychiatry Reports, 15(12), 427. doi:10.1007/s11920-013-0427-7.
González, R. A., Igoumenou, A., Kallis, C., & Coid, J. W. (2016). Borderline personality disorder and
violence in the UK population: Categorical and dimensional trait assessment. BMC Psychiatry,
16(1), 180. doi:10.1186/s12888-016-0885-7.
Groza, G. (2019). Psihologie aplicată în procesul penal. București: Editura Universul Juridic.
Hare, R. D. (1980). A research scale for the assessment of psychopathy in criminal populations.
Personality and Individual Differences, 1(2), 111-119. doi:10.1016/0191-8869(80)90028-8.
Hare, R. D. (1991). The Hare psychopathy checklist-revised (1st ed.). Toronto, Canada: Multi-Health
Hare, R. D. (2001). Psychopaths and their nature: Some implications for understanding human predatory
violence. In A. Raine & J. Sanmartin (eds.), Violence and Psychopathy (pp. 5-34). New York,
NY: Kluwer Academic/Plenum Publishers.
16
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Hare, R. D. (2003). Hare psychopathy checklist-revised (2nd ed.). Toronto, Canada: Multi-Health
Systems.
Hiday, V. A. (1997). Understanding the connection between mintal illness and violence. International
Journal of Law and Psychiatry, 20(4), 399–417. doi:10.1016/S0160-2527(97)00028-9.
Hiday, V. A. (2006). Putting community risk in perspective: A look at correlations, causes and controls.
International Journal of Law and Psychiatry, 29(4), 316–331. doi.org/10.1016/j.ijlp.2004.08.010
Howitt, D. (2018). Introduction to forensic and criminal psychology. Pearson Education.
Hodgins, S. and Cote, G. (1993) „The criminality of mentally disordered offenders‟ Criminal Justice and
Behavior 20, 115–29.
Jorm, A. F., Reavley, N. J., & Ross, A. M. (2012). Belief in the dangerousness of people with mental
disorders: A review. Australian & New Zealand Journal of Psychiatry, 46(11), 1029–1045.
doi.org/10.1177/0004867412442406
Kingston, D. A., Olver, M. E., Harris, M., Booth, B. D., Gulati, S., & Cameron, C. (2016). The
relationship between mental illness and violence in a mentally disordered offender sample:
Evaluating criminogenic and psychopathological predictors. Psychology, Crime & Law, 22(7),
678-700. doi:10.1080/1068316X.2016.1174862.
Lamb, H. R., Weinberger, L. E., & Gross, B. H. (2004). Mentally ill persons in the criminal justice
system: Some perspectives. Psychiatric Quarterly, 75(2), 107-126.
doi:10.1023/B:PSAQ.0000019753.63627.2c.
Lamsma, J., & Harte, J. M. (2015). Violence in psychosis: Conceptualizing its causal relationship with
risk factors. Aggression and Violent Behavior, 24, 75-82. doi:10.1016/j.avb.2015.05.003.
Link, B. G., Phelan, J. C., Bresnahan, M., Stueve, A., & Pescosolido, B. A. (1999). Public conceptions of
mental illness: Labels, causes, dangerousness, and social distance. American Journal of Public
Health, 89(9), 1328–1333. doi:10.2105/AJPH.89.9.1328.
McNeil, D.E. (1997) „Correlates of violence in psychotic patients‟Psychiatric Annals 27 (10), 683–90.
Meehan, J., Kapur, N., Hunt, I. M., Turnbull, P., Robinson, J., Bickley, H., ... & Shaw, J. (2006). Suicide
in mental health in-patients and within 3 months of discharge: national clinical survey. The
British Journal of Psychiatry, 188(2), 129-134.
Metzl, J. M., & MacLeish, K. T. (2015). Mental illness, mass shootings, and the politics of American
firearms. American Journal of Public Health, 105(2), 240–249. doi:10.2105/AJPH.2014.302242.
Patrick, C. J., & Drislane, L. E. (2015). Triarchic model of psychopathy: Origins, operationalizations, and
observed linkages with personality and general psychopathology. Journal of Personality, 83(6),
627-643. doi:10.1111/jopy.12119.
Patrick, C. J., Fowles, D. C., & Krueger, R. F. (2009). Triarchic conceptualization of psychopathy:
Developmental origins of disinhibition, boldness, and meanness. Development and
Psychopathology, 21(3), 913-938.
Reavley, N. J., Jorm, A. F., & Morgan, A. J. (2016). Beliefs about dangerousness of people with mental
health problems: The role of media reports and personal exposure to threat or harm. Social
Psychiatry and Psychiatric Epidemiology, 51(9), 1257-1264. doi;10.1007/s00127-016-1215-6.
Robertson, G., Pearson, R., & Gibb, R. (1996). The entry of mentally disordered people to the criminal
justice system. British Journal of Psychiatry, 169(2), 172-180. doi:10.1192/bjp.169.2.172.
Roesch, R., Ogloff, J. R. P., & Eaves, D. (1995). Mental health research in the criminal justice system:
The need for common approaches and international perspectives. International Journal of Law
and Psychiatry, 18(1), 1-14. doi:10.1016/0160-2527(94)00023-9.
Schanda, H., Knecht, G., Schreinzer, D., Stompe, Th., Ortwein-Swoboda, G., & Waldhoer, Th. (2004).
Homicide and major mental disorders: A 25-year study. Acta Psychiatrica Scandinavica, 110(2),
98-107. doi:10.1111/j.1600-0047.2004.00305.x.
Silver, E., & Teasdale, B. (2005). Mental disorder and violence: An examination of stressful life events
and impaired social support. Social Problems, 52(1), 62-78. doi:10.1525/sp.2005.52.1.62
17
Curs 3: Sănătatea mintală și infracționalitatea // Licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Smith, S. T., Edens, J. F., Clark, J., & Rulseh, A. (2014). “So, what is a psychopath?” Venireperson
perceptions, beliefs, and attitudes about psychopathic personality. Law and Human Behavior,
38(5), 490-500. doi:10.1037/lhb0000091.
Torrey, E. F., Stanley, J., Monahan, J., & Steadman, H. J. (2008). The MacArthur Violence Risk
Assessment Study revisited: Two views ten years after its initial publication. 59(2), 6.
Wallace, C., Mullen, P. E., & Burgess, P. (2004). Criminal Offending in Schizophrenia Over a 25-Year
Period Marked by Deinstitutionalization and Increasing Prevalence of Comorbid Substance Use
Disorders. American Journal of Psychiatry, 161(4), 716-727. doi;10.1176/appi.ajp.161.4.716.
Yu, R., Geddes, J. R., & Fazel, S. (2012). Personality Disorders, Violence, and Antisocial Behavior: A
Systematic Review and Meta-Regression Analysis. Journal of Personality Disorders, 26(5), 775–
792. doi.org/10.1521/pedi.2012.26.5.775.

18