Caseta 1:

Principiile unui sistem bun de protecţie a copilului

(1) Sistemul trebuie să fie centrat pe copil: orice persoană implicată în domeniul protecţiei
copilului ar trebui să plaseze copilul în centrul activităţilor sale şi să recunoască faptul că tinerii
şi copiii au drepturi, inclusiv dreptul de a participa la luarea deciziilor ce îi privesc, în funcţie de
vârsta şi gradul lor de maturitate.
(2) Familia reprezintă, de obicei, cel mai bun cadru în care pot creşte copiii şi tinerii, însă
câteodată trebuie luate unele decizii dificile pentru a păstra echilibrul între dreptul copilului de
a fi alături de familia lui naturală şi dreptul său la protecţie împotriva abuzului şi neglijării.
(3) Sprijinirea familiilor şi a copiilor implică lucrul direct cu aceştia şi, prin urmare, calitatea
relaţiei dintre copil şi familie, pe de-o parte, şi profesionişti, pe de alta, are un impact direct
asupra eficacităţii ajutorului acordat.
4) Ajutorul acordat din timp este cel mai indicat în cazul copiilor: reduce la minim durata
experienţelor negative şi asigură rezultate mai bune în beneficiul copiilor.
(5) Nevoile şi situaţia copiilor diferă de la caz la caz, aşadar sistemul trebuie să ofere răspunsuri
la fel de variate.
(6) O bună practică profesională presupune cunoaşterea ultimelor teorii şi cercetări.
(7) Nesiguranţa şi riscul fac parte din activităţile ce vizează protecţia copilului: managementul
riscurilor poate doar să reducă riscurile, nu să le şi elimine.
(8) Succesul sistemelor de protecţie a copilului, atât la nivel local, cât şi la nivel naţional, se
măsoară prin cât de eficace este ajutorul efectiv de care beneficiază copiii. Sursa: Munro
(2011a: 23).
În cadrul asistenţei tehnice acordate, în perioada noiembrie 2014-august 2015 s-a realizat o
amplă cercetare. Studiul referitor la Analiza şi reorganizarea sistemului de protecţie a copilului
din România este fondat pe date cantitative şi calitative, care permit realizarea unei analize
aprofundate a bunăstării copiilor şi familiilor lor, c

Copiii trebuie sa beneficieze de drepturile generale ale omului la care

suntem toti indreptatiti inca din momentul nasterii. Respectarea
drepturilor omului inseamna ca fiecare dintre noi sa ii trateze pe ceilalti
asa cum i‐ar placea sa fie tratat: cu demnitate, respect, egalitate, dreptate.
Drepturile omului trebuiesc respectate fara deosebire de cetatenie,
nationalitate, rasa, etnie, limba, sex, orientare sexuala, abilitati sau orice
alt statut.
Până în prezent, Convenția a fost adoptată de 196 de țări, membre ale Națiunilor Unite (cu
excepția SUA). Orice stat care semnează și ratifică Convenția se obligă să aplice integral și
corespunzător standardele juridice în domeniul promovării și protecției drepturilor copilului.

Două Protocoale Opționale adiționale la Convenția pentru Drepturile Copilului au fost adoptate

la 25 mai 2000. Primul Protocol interzice implicarea copiilor în conflicte militare, iar cel de-al
doilea interzice vânzarea acestora, prostituția și pornografia infantilă. Ambele protocoale au fost
ratificate de peste 150 de state.

Un al treilea Protocol Opțional a fost adoptat la New York, în decembrie 2011, privind
procedura comunicărilor, care va permite copiilor sau reprezentanților acestora să depună
plângeri individuale pentru încălcarea drepturilor copiilor. Documentul a intrat în vigoare la 14
aprilie 2014. România a semnat Protocolul în 13 iunie 2012, urmând ca Parlamentul României
să-l ratifice.
 

  

Convenția pentru Drepturile Copilului »

La nivel european, Tratatul de la Lisabona (2007), semnat de toate statele membre ale Uniunii

Europene, promovează în mod explicit protecția drepturilor copilului (art. 2), iar prin art. 24 al
Cartei drepturilor fundamentale, stabilește că toți copiii au dreptul la protecția și îngrijirile
necesare pentru asigurarea bunăstării lor, ei putând să-și exprime în mod liber opinia, aceasta
fiind luată în considerare în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate. În toate acțiunile
referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private,
interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial. De asemenea, Carta stabilește
că orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu
ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

Conform prevederilor Convenției, copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să
îi asigure cele mai bune condiții de dezvoltare, să respecte drepturile copilului și normele
de protecție a copilului. Drepturile copilului conținute în Convenție trebuie să fie aplicate
tuturor copiilor, fără discriminare. 
Copiii au drepturi specifice deoarece trebuie să beneficieze de o protecție specială, de care
adulții nu au nevoie. Copiii depind de oamenii din jurul lor timp de multă vreme, în perioada
copilăriei, și au nevoie să fie ajutați să se dezvolte armonios și să devină adulți independenți,
capabili să respecte drepturile celor mai vulnerabili decât ei. Copiii trebuie ajutați să afle cât mai
multe lucruri despre drepturile care-i protejează. Faptul că sunt încurajați să se gândească la
aceste drepturi și să vorbească despre ele cu alte persoane, poate contribui semnificativ la
dezvoltarea lor. Un copil care își cunoaște drepturile poate vedea dacă familia și prietenii săi
respectă aceste drepturi și va fi în măsură să respecte, la rândul său, drepturile altora. Prin
înțelegerea drepturilor copilului putem să contribuim la o lume mai bună.

Cele 42 de drepturi ale copilului (care se regăsesc în Convenție sub formă de articole) sunt
strâns legate unele de celelalte și au toate aceeași importanță. Toate statele părți la Convenție
au fost de acord să vegheze ca aceste drepturi să fie asigurate copiilor.

Astfel, fiecare copil are dreptul la viață, la educație, la o dezvoltare armonioasă și la viață de
familie, Convenția consacrând „principiul interesului superior al copilului” (art. 3). Acest
principiu a fost integrat și în legislația românească, prevalând în toate demersurile și deciziile
care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate,
precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. De altfel, principiul interesului
superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților
copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost
plasat în mod legal, în determinarea acestuia avîndu-se în vedere cel puțin următoarele
aspecte:

 nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și

stabilitate și apartenență la o familie; 
 opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate; 
 istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare,
exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele
situații de risc care pot interveni în viitor; 
 capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și
îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; 
 menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de
atașament. 

Autoritățile trebuie, de asemenea, să respecte drepturile și responsabilitățile familiei de a-și

ghida și îndruma copiii, astfel încât, pe măsura ce cresc, aceștia să învețe să-și folosească în
mod corespunzător drepturile (articolul 5). Convenția nu urmărește să transfere, de la părinți la
autoritățile statului, responsabilitățile cu privire la copii. Din contră, Convenția stabilește că
autoritățile au datoria să protejeze și să sprijine familiile, astfel încât acestea să își poată
îndeplini rolul esențial de a avea grijă de proprii copii. Autoritățile trebuie să se asigure că
nevoile copilului sunt satisfăcute, respectând în același timp drepturile și responsabilitățile
familiei de a-i crește pe copii așa cum se cuvine. De cele mai multe ori, familia acționează în
interesul superior al copilului, însă, în anumite situații, autoritățile trebuie să asigure copiilor
protecție împotriva relelor tratamente.
ROMÂNIA ȘI CONVENȚIA ONU CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI

România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU, în anul imediat
următor adoptării sale în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28
septembrie 1990. În anul 2004, a fost adoptată și o lege specială pentru protecția și promovarea
drepturilor copilului (Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare). 

Perioada scursă de la ratificarea Convenției de către România a marcat importante evoluții în

situația copiilor din România. Dincolo de măsurile adoptate de autorități cu un impact pozitiv
asupra drepturilor copilului, criza economică și lipsa unei viziuni centrate pe interesul superior al
copilului au făcut ca în țara noastră să persiste fenomene îngrijorătoare precum rata ridicată a
mortalității infantile, neparticiparea la educație, riscul de sărăcie și excluziune socială în rândul
copiilor și lipsa serviciilor destinate copiilor.

ASOCIAŢIA PENTRU
IMPLICARE SOCIALĂ,
EDUCAŢIE ŞI CULTURĂ
 DESPRE ASISED

o Angajari

 MEDIA

o ASISED organizează seminare gratuite ce au ca scop prezentarea posibilităților

de implicare a organizațiilor non-guvernamentale în elaborarea politicilor publice
o Cursul ”Politici publice”, finalizat cu succes în cadrul proiectului ”Societatea civilă
dezvoltă politici publice”
o Despre egalitatea de șanse, nediscriminare și dezvoltarea durabilă
 o Importanța colaborării dintre autoritățile publice și societatea civilă pentru
dezvoltarea de politici publice relevante pentru cetățeni
o INTERVIU cu Daniela Tontsch, președinta Consiliului Național al Dizabilității din
România: ”Politicile publice se realizează prin foarte multă insistență”
o Încep cursurile gratuite dedicate reprezentanților ONG-urilor și instituțiilor publice
din România, în cadrul proiectului ”Societatea civilă dezvoltă politici publice”
o Participarea societății civile la dezvoltarea politicilor publice din România
o Politici publice de dezvoltare a asistenței acordate copiilor și familiei
o Politici publice de reducere a șomajului și de promovare a angajării
o Politici publice privind economia socială
o Politici publice privind egalitatea între sexe și discriminare pe piața muncii
o Politici publice privind serviciile sociale, asistența socială și incluziunea
o Politicile publice și efectul lor în rândul cetățenilor

 PROIECTE

o Accesul la sistemul juridic prin perspectiva grupurilor vulnerabile – Justiție pentru

toți
o Societatea civilă dezvoltă politici publice
o Natura în şcoala mea

 GHID ÎNFIINŢARE ONG 2017

 2%
 CONTACT

Politici publice de dezvoltare a

asistenței acordate copiilor și
familiei
Legislația privind protecția și promovarea drepturilor copiilor și familiei este
aliniată cerințelor europene și internaționale în materie, dar cu toate acestea se
identifică în continuare lipsa alocării unor resurse adecvate, care să asigure
aplicarea ei în mod unitar. Analiza situației tuturor Direcțiilor Generale de Asistență
Socială și Protecția Copilului (DGASPC) și a Serviciilor Publice de Asistență Socială
(SPAS), bazată pe evaluarea aplicării prevederilor legale în domeniu, a identificat o
eterogenitate ridicată a structurilor organizaționale din teritoriu și a procedurilor de lucru
utilizate la nivelul acestora.
Dificultățile de natură funcțională identificate în cadrul evaluării se bazează în marea lor
majoritate pe lipsa resurselor umane și a capacității administrative necesare aplicării
integrale a cadrului legislativ existent. Studiul a evidențiat o serie de aspecte critice:

 Asistenții sociali de la nivelul SPAS dedică cea mai mare parte a timpului de lucru
acordării de beneficii, în detrimentul activității de prevenire a separării copilului de
familie, respectiv în detrimentul identificării, evaluării, managementului de caz și
monitorizării copiilor expuși riscului de separare;
 Marea majoritate a serviciilor destinate prevenirii separării copilului și menținerii
acestuia în familie sunt concentrate la nivelul DGASPC, contrar spiritului
descentralizării  și a principiului subsidiarității în asistența socială, în timp ce SPAS
se rezumă la acordarea beneficiilor;
 SPAS sunt slab dezvoltate, în special în mediul rural unde sunt lispsite de personal
de specialitate, iar gradul de utilizare a metodologiilor de lucru este foarte redus;
 Lipsa aspectelor de ordin strategic în managementul resurselor umane la nivel local,
deficitul de personal cu pregătire specifică în sistemul public de asistență socială,
evaluarea mai mult formală a performanțelor, existența unui număr insuficient de
specialiști, subocuparea posturilor și supraîncărcarea specialiștilor sunt câteva
dintre problemele identificate în domeniul resurselor umane;
 Există deficite în privința reglementărilor referitoare la supervizarea și acreditarea
serviciilor sociale, a metodologiilor și procedurilor de lucru specifice, precum și a
celor ce vizează evaluarea gradului de implementare a legislației;
 Sistemul de protecție socială din România este încă excesiv orientat pe
dimensiunea beneficiilor bănești, asistența socială în familie și în comunitate, și în
cadrul ei componenta de prevenire, fiind necesar să fie dezvoltate suplimenta.

Un alt punct critic, identificat de mai multe cercetări și confirmat de practicienii

din sistemul de protecție a drepturilor copilului, se referă la insuficienta colaborare
între sectoare sau autorități în implementarea cadrului legislativ existent. Domenii de
referință în care politicile de dezvoltare a asistenței acordate copiilor și familiei sunt prea
puțin abordate:

Educație

Școala, de multe ori, nu reușește să identifice și să contracareze factorii de risc

care duc la abandonul copiilor, neînscrierea lor în ciclurile superioare de învățământ
sau la performanțele slabe în școală. Celor mai des invocate cauze, reprezentate de
veniturile mici, nivelul scăzut de educație al părinţilor, distanţa mare faţă de şcoală sau
lipsa sprijinului din partea familiei, li se adaugă o serie de alte cauze individuale, cum ar
fi anumite probleme de sănătate, întârzieri de dezvoltare, dificultăți de învățare,
necunoașterea limbii române (în cazul unor copii de alte etnii), etc.
Printre cele mai importante provocări legate de asigurarea dezvoltării întregului potențial
al elevilor la nivelul sistemului actual de învățământ și formare profesională inițială pot fi
menționate:

 Pregătirea insuficientă a cadrelor didactice, atât în formarea inițială, cât și în

formarea continuă în ceea ce privește lucrul cu copiii în risc major de excluziune (de
exemplu, cei din familii cu venituri reduse, din mediul rural, cu cerințe educaționale
speciale, de etnie romă) și adaptarea curriculumului actual la nevoile acestor
categorii de elevi;
 Alocările financiare insuficiente prin mecanismul actual; finanțarea per-capita
acoperă nevoile de bază ale unităților școlare dar nu reușește să ofere un sprijin
suplimentar școlilor cu un număr ridicat de elevi în situație de risc. O consecință
directă a acestui fapt este dificultatea de a asigura resursele necesare organizării
unor activități de recuperare sau a unor activități extra-curriculare prin care școala
să exploateze talentele și abilitățile elevilor și să asigure, astfel, dezvoltarea
întregului potențial al acestora;
 Dificultățile în identificarea copiilor care au abandonat școala și sprijinul insuficient
acordat în prezent pentru a preveni acest fenomen sau pentru a asigura
reintegrarea în învățământul de zi, cu frecvență redusă sau de tip A doua șansă;
 Abordare a educației centrată excesiv pe dimensiunea formală, cu o pondere încă
redusă a activităților școlare bazate pe principiile educației non-formale și
informalevi;
Insuficienta recunoaștere a importanței activității didactice cu copiii în risc de eșec
școlar, în evaluarea activității profesorilor în comparație cu lucrul cu elevii care au
performanțe înalte la diferite concursuri sau competiții școlare.

Sănătate

Dreptul copilului la sănătate și implicit la servicii de sănătate este reglementat pe

de o parte de legislația privind protecția drepturilor copilului, iar pe de altă parte
de legislația specifică domeniului sănătății. În România, serviciile de asistență
medicală primară se furnizează prin medicii de familievii, care asigură servicii medicale
preventive și curative pentru toți copiii, indiferent de statutul de asigurat al părinților/
aparținătorilor. Principalele probleme existente la nivelul asistenței medicale primare
sunt 16 reprezentate de existența unei capacități limitate de depistare activă a riscurilor
pentru sănătate în rândul copiilor în comunități, dar şi oferta limitată de servicii
preventive din pachetul de bază.

Pachetul de servicii medicale de bază este sărac în servicii preventive centrate pe

identificarea riscurilor pentru sănătate la copii, în special la adolescenți (identificarea
riscurilor de fumat, consum de alcool și droguri) și nu oferă practic alternative pentru
rezolvarea acestor riscuri, odată ce au fost identificate.
Servicii de specialitate ambulatorii sunt furnizate de medici specialiști organizați în
ambulatorii de specialitate sau de spital și în clinici/cabinete private, accesul realizându-
se în baza biletului de trimitere de la medicul de familie. Cu toate acestea, serviciile de
specialitate ambulatorii sunt puțin dezvoltate, atât pentru copii cât și pentru adulți și sunt
disponibile în special în mediul urban, astfel încât se poate concluziona că accesul prin
sistemul de asigurări sociale de sănătate (gratuit) este deficitar (timp de așteptare lung
sau necesitatea de a apela la servicii medicale cu plată).

Un tip special de servicii, necesare în special din punct de vedere al sănătății publice, îl
constituie asistența medicală din unitățile de învățământ, iar în acest domeniu nu s-a
evidențiat până în prezent o strategie coerentă de dezvoltare. Din aceste cauze există
nevoia reală de a integra politicile de protecţie a copilului şi cele privind protecţia familiei
şi de a revizui legislaţia pentru a avea în final o lege a copilului completă, cuprinzătoare
şi usor de aplicat.

Surse: Strategia Națională pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului  2014-

2020.