Facultatea de Științe Sociale

Specializarea Asistență Socială

Dreptul copilului de a
întreține relații personale și
contacte directe cu cei doi
părinți ai săi

Student: Stuparu Ana-Maria

Anul III
 Cuprins

1. Drepturile copilului……………………………….. 3

1.1. Aspecte introductive…………………………………………….. 3

1.2. Principii………………………………………………………….. 5

1.3. Definiții juridice……………………………………………….... 6

1.4. Probleme specifice………………………………………………. 7

2. Instituția familiei……………………………….. 7

2.1. Definiția familiei……………………………………………. 7

2.1.1. Structura familiei în societățile (post)moderne……. 9

2.2. Funcțiile familiei……………………………………………… 10

2.3. Rolul fundamental al familiei……………………………… 12

3. Convenția cu privire la drepturile copilului……… 13

3.1. Conținut, principii…………………………………………… 13

3.2. Dreptul copilului de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi
părinți ai săi conform Convenției……………………………………. 13

3.3. Dreptul copilului la legături personale…………………………. 14

3.4. Relația părinte-copil născut în afara căsătoriei……………….. 17

2
 1. Drepturile copilului

1.1. Aspecte introductive

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a luat
naştere prima mişcare preocupată de aspecte referitoare la DEZVOLTAREA copilului, care pleda
pentru PROTECŢIA acestuia împotriva neglijării, exploatării şi a violenţei. În Europa, perioada
s-a caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituţii publice de ocrotire, scoli şi
instituţii separate pentru copii delincvenți, precum şi de tribunale pentru minori.

După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată atenţia lumii.
În 1924, Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva. În 1959, Organizaţia Naţiunilor Unite
a adoptat Declaraţia drepturilor copilului. Ambele declaraţii au reprezentat o recunoaștere timidă
a drepturilor copilului, deoarece, deşi susţineau ferm protecţia şi bunăstarea copilului, nu îi
recunoşteau dreptul de a participa la deciziile care îl priveau. Conform acestora, copiii erau niște
membri fragili, slabi şi vulnerabili ai societăţii. În plus, nu au fost luate măsuri ulterioare pentru
punerea în aplicare a drepturilor menţionate în cele două declaraţii. Spre sfârșitul anilor ‘60, s-a
pus accentul pe ideea drepturilor de PARTICIPARE ale copilului. Mai mulţi lideri de opinie au
susţinut că şi copiii au competenţele necesare pentru a lua decizii în privinţa problemelor
importante din viaţa lor şi că trebuie lăsaţi să participe la luarea acestor decizii. De exemplu,
copiii trebuie să aibă un cuvânt de spus în privinţa educaţiei lor. Profesorii şi părinţii trebuie să-i
sprijine în această privinţă şi să-i ajute să devină independenţi.

În 1978, cu un an înainte de Anul Internaţional al Copilului, Guvernul Poloniei a propus

elaborarea unei Convenţii privind drepturile copilului. S-a înfiinţat un grup de lucru special care
să redacteze un proiect al Convenţiei. Pe 20 noiembrie 1989, s-a adoptat Convenţia ONU cu
privire la drepturile copilului. Aceasta a intrat în vigoare în septembrie 1991 şi a fost ratificată de
majoritatea ţărilor din lume, cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Somaliei.

3
România a ratificat Convenţia pe 28 septembrie 1990 prin Legea nr. 18/1990 şi s-a inspirat din
aceasta atunci când a elaborat Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.1

Drepturile copilului reprezintă o problemă socială complexă care poate fi analizată din mai multe
perspective specifice, dar complementare, de natură juridică, sociologică, psihologică, susţinute
printr-o abordare istorică şi pedagogică.

Abordarea istorică permite evidenţierea faptului că drepturile copilului au fost în atenţia

instituţiilor politice internaţionale, odată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, la 10 decembrie 1948. Interesul pentru protecţia drepturilor copilului este explicabil în
funcţie de două premise:

1) „vulnerabilitatea copilului generată de imaturitatea sa fizică şi intelectuală ce reclamă sprijin

special pentru a se bucura de drepturile acordate prin lege”;

2) „caracterul deplin al drepturilor copilului” care impune „egalitatea completă a acestora între ei
sau în raporturile cu maturii”. 2

Importanţa politică şi pedagogică a problematicii Drepturilor copilului este reflectată la nivelul

documentelor internaţionale. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) fixează la
articolul 25 un deziderat general-uman cu Drepturile copilului, valoare axiomatică pentru
progresul societăţii – „mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire socială”. Declaraţia
Drepturilor Copilului, proclamată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20
noiembrie 1959, promovează, în cadrul principiului 6, următoarele norme programatice cu
valoare juridică şi pedagogică:3

– „pentru dezvoltarea deplină şi armonioasă a personalităţii sale, copilul are nevoie de dragoste
şi înţelegere”;

– „oriunde este posibil, copilul va creşte sub grija şi răspunderea părinţilor şi într-o atmosferă de
afecţiune şi securitate morală şi materială”;

1
Drepturile copilului şi tânărului, Institutul European pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998, p. 3
2
Institutul Bibliometric Național, Drepturile Copilului, 15 decembrie 2013, p 118,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Drepturile%20copilului.pdf
3
Drepturile copilului între principii şi realitate 2005, Organizaţia „Salvaţi Copiii”, Bucureşti, 2005

4
 – “în afara unor împrejurări excepţionale, un copil de vârstă fragedă nu va fi despărţit de mama
sa”.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civice şi politice, adoptat de Adunarea Generală a

Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976,
precizează, la articolul 24 (1) că „orice copil fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare,
sex, limbă, religie, origine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din partea familiei
sale, a societăţii şi a statului, la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia de minor”.

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului prevede drepturile fundamentale ale copiilor a
fost adoptată pe 20 noiembrie 1989.

În România, prevederile Convenţiei ONU se regăsesc în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Convenţia este documentul internaţional privind drepturile omului cu cea mai largă
recunoaştere:194 de ţări au ratificat-o ; Somalia şi SUA au semnat convenţia, dar nu au ratificat-
o, ultima ţară care a ratificat convenţia este Muntenegru, în octombrie 2006.4

1.2. Principii și obiective

Protecția drepturilor copilului are la bază următoarele principii:

1. Principiul non-discriminării și egalității șanselor;
- Protecția drepturilor copilului se face indiferent de rasă, culoare, sex/gen, limbă, religie,
opinie politică, naționalitate, apartenență etnică și socială, infirmitate sau naștere a sa.
2. Principiul interesului superior al copilului
- Conform acestui principiu, în luarea deciziilor care privesc direct copilul, se va ține
seama cu precădere de interesul acestuia.
3. Principiul responsabilității părinților

4
Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Drepturile Copilului, http://andpdca.gov.ro/w/drepturile-copilului/

5
 - Părinții sunt primii chemați să asigure copilului o exercitare deplină a drepturilor sale. În
cazul în care nu o pot asigura, pot apela la ajutorul organelor abilitate ale statului, care au
obligația să le acorde sprijin în acest scop.
Prin aplicarea eficientă a acestor principii se urmăresc următoarele obiective:
a) crearea pentru copil a unui mediu familial favorabil dezvoltării depline și armonioase a
personalității sale;
b) considerarea copilului drept membru activ al societății, atât în familie, cât și la școală și
în societate;
c) posibilitatea participării copilului la luarea deciziilor care îl privesc, în funcție de vârsta
și maturitatea sa;

d) asigurarea educației școlare pentru toți copii și ulterior integrarea lor într-o activitate
utilă.5

1.3. Definiții juridice

Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor privind supravegherea copiilor,

adoptată la Luxemburg, la 20 mai 1980, intrată în vigoare la 1 septembrie 1980, defineşte în sens
juridic mai multe noţiuni integrate în teoria şi practica drepturilor copilului:

A) „Copil – o persoană, oricare ar fi naţionalitatea sa, care nu a împlinit încă vârsta de 16 ani şi
care nu are dreptul de a-şi fixa ea însăşi reşedinţa potrivit legii reşedinţei sale obişnuite sau a
naţionalităţii sale sau potrivit legii interne a statului sesizabil”.

B) „Autoritate – orice autoritate judiciară sau administrativă”.

C) „Decizie privind supravegherea – orice decizie a unei autorităţi în măsura în care aceasta se
referă la îngrijirea persoanei copilului, inclusiv la dreptul de a-i fixa reşedinţa, ca şi la dreptul de
vizită”.

1.4. Probleme specifice

5
Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Drepturile Copiilor, http://andpdca.gov.ro/w/drepturile-copilului/

6
Problemele speciale, juridice şi pedagogice, apărute de-a lungul timpului, în contextul
„drepturilor copilului”, sunt grupate în literatura de specialitate la nivelul următoarelor situaţii sau
analize de caz:

copii din familii sărace şi foarte sărace; din familii dezorganizate; fără familie;

din instituţii de asistenţă şi protecţie socială;

cu dizabilităţi; „ai străzii”; exploataţi în diferite munci;

victime ale abuzurilor (fizice, psihice, sexuale); traficanți;

cu HIV/SIDA; consumatori de droguri; în conflict cu legea.6

Trebuie remarcat faptul că această cazuistică este incompletă în condiţiile în care în ultimii ani, în
unele ţări (cum ar fi România şi Moldova) a apărut şi chiar s-a amplificat fenomenul „copiilor
singuri”, generat de migraţia unui părinte sau a ambilor părinţi, în căutarea unui loc de muncă
mai atractiv din punct de vedere economic.

2. Instituția familiei

2.1. Perspective asupra familiei familiei

Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană, o instituție stabilă cu rosturi
fundamentale pentru indivizi și pentru societate. De asemenea, are parte și de o abordare juridică
fiind descrisă ca un grup formal fondat pe baza unor legi și acte normative.
Aceste două laturi ale familiei: social și juridic au puncte comune, dar și semnificații diferite.
Astfel cuplurile consensuale sunt acceptate de către sociologi ca fiind o formă a familiei pentru că
îndeplinesc funcțiile ei, în schimb juriști nu admit acest lucru considerand ca nu sunt îndeplinite
condițiile care duc la recunoașterea familiei. Însă sunt situații în care se întâmplă invers, în sensul
în care sociologii să nu recunoască statutul de familie, iar juriștii da. Acest lucru se întâmplă în
cazul în care un cuplu a divorțat. Pentru că din punct de vedere juridic mai exista legături între
foștii parteneri, ei sunt considerați familie, dar social nu, deoarece funcțiile ce stau la baza
familiei au fost întrerupte.

6
Suport de Curs UCV, Servicii de Protecție a Copilului, 2020-2021, https://docs.google.com/document/d/1lLR-
i3nfS18tSrFZ9FEc3-zyRMDBDC40xg94uFkkw8E/edit

7
 Familiei i se acordă o atenție sporită deoarece pe lângă faptul că este una din cele mai vechi
forme de comuniune, familia influențează și modelează persoana umană. Unii cercetători din
domeniul psihanalizei, psihologiei sociale și sociologiei considerând că este superioară altor
grupuri sociale. La baza acestor afirmații stau două principii: familia își aduce aportul devreme și
pe o durată îndelungată, și cea de-a doua este dată de rolul pe care îl are familia în a stabili
legături cu lumea socială exterioară.

Istoria vieții familiilor are atât continuitate, cât și discontinuitate - prin conectarea generațională-
iar schimbarea tinde sa fie mai degrabă graduală decât dramatică; deși modelele familiale sunt
diferite și se schimbă de la o societate la alta, totuși, instituția familiei rămâne stabilă. 7

Definitiile date familiei au încercat sa puna în evidenta o serie de aspecte de ordin structural si
functional: 8
● Familia este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soț, soție și
copiii născuți din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga și alte rude) pe care îi unesc drepturile și
obligațiile morale, juridice, economice, religioase și sociale - Cl. Levi Strauss;
● Familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care
respectă anumite tradiții, chiar inconstient, care aplică anumite reguli de educație, care creează o
atmosferă - R. Vincent;
● Familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc
împreuna, cu o gospodărie casnică în comun, sunt legați prin anumite relații natural-biologice,
psihologice, morale și juridice - O. Badina, Fr. Mahler.
Familia apare ca elementul natural și fundamental al societății, una dintre verigile sociale cele
mai vechi și mai specifice în asigurarea continuității și afirmării ființei umane. 9
Familia, în sens larg - reprezinta un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi
de vârsta, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și
au grijă de copii;
în sens restrâns - reprezintă un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii
acestuia.10
7
Baran-Pescaru, A., Familia azi. O perspectiva sociopedagogica, Editura Aramis, București, 2004, p. 83.
8
Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A --- la Z, Mic dicționar al vieții de familie, București, Editura Științifică,
1991, pp. 141-145.
9
idem., pp. 141.
10
Zamfir, C, Vlasceanu , L. (coord.), Dictionar de sociologie. București, Editura Babel, 1993, pp. 238-239.

8
Familiile se diferențiază după anumite criterii, între care: gradul de cuprindere a grupului
familial; modul de exercitare a autorității în cadrul familiei; modul de stabilire a rezidenței.
În raport cu gradul de cuprindere, se deosebesc:
familie extinsă - care poate cuprinde un număr mare de rude de sânge, mai multe generatii
(specifică societăților tradiționale);
familie nucleară - care cuprinde soț, soție și copiii minori (specifică societăților moderne și
contemporane).
Se consideră că, în evoluția contemporană a familiei a apărut un tip de familie denumită "familie
de trecere " deoarece realizează efectiv trecerea de la "familia comunitară", a trecutului -
caracterizată prin acte impuse de norme și obiceiuri sancționate de tradiție, sentimente modelate
de traditie - la "familia societală", a viitorului - caracterizată prin reducerea afectivității și
predominarea deciziilor reflectate, calculate.
Trecerea apare generata mai ales de activitatea barbatului (bazată mai mult pe decizii reflectate)
și grăbită de activitatea femeii (întemeiată mai mult pe dorința de afirmare socială). O asemenea
evoluție (poate) duce la ruperea echilibrului, unității și coerenței familiale. 11
2.1.1. Structra familiei în societățile (post)moderne
În societățile (post)moderne se regăsesc o pluralitate de structuri/configurații familiale, între care:
cuplul fără descendenți;
concubinajul;
familia monoparentală - ce poate apărea în urma decesului unui părinte, divorțului sau
abandonului familial, a adoptiei sau a creșterii copiilor în afara căsătoriei;
căsătoria deschisă - care permite schimbarea partenerului dacă aceasta este în interesul fiecăruia
și al cuplului;
familia reconstituită - în care partenerii au mai fost căsătoriți și au descendenți din mariajele
anterioare, la aceștia putându-se adăuga proprii descendenți;
familia reorganizată - alcătuită fie din doi parteneri divorțați sau văduvi fără copii, fie din
parteneri dintre care (doar) unul are descendenți din mariaj(e) anterioar(e);
celibatul - menaj în care individualitatea se manifestă ca persoană singură, autonomă.12

11
Ciuperca, C., Cuplul modern - între emancipare si disolutie, Alexandria, Editura TIPOALEX, 2000, pp. 91-97.
12
Ciuperca, C., Cuplul modern - între emancipare si disolutie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, pp. 160-168

9
La întrebarea „Ce este familia?” vom folosi următoarea definiţie : este orice relaţie exprimată
sexual sau ca relaţie copil-părinte în care oamenii - de obicei legaţi de legături de rudenie,
căsătorie sau adopţie – 1.locuiesc împreună pe baza unui angajament, 2. formează o unitate
economică şi au grijă de cei tineri, 3. îşi găsesc identitatea ca membri importanţi ai grupului” (M.
A. Lamanna, A.Riedmann, 1991, p.7).

2.2. Funcțiile familiei

Pe lângă aceste configurații familiale, în societățile (post)moderne proliferează și alte

experimente neofamiliale.
Se considera ca functiile fundamentale ale familiei sunt : economica; socializatoare; de
solidaritate; sexuală si reproductivă.13
În raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcții, familiile sunt clasificate ca funcționale sau
disfunctionale; aceasta clasificare este relativă deoarece anumite configurații familiale, în
anumite etape, minimalizează unele funcții și maximizează
altele.
În societatea contemporană, funcțiile ce revin familiei apar astfel: funcția biologic-sexuala;
functia de procreare - care asigură continuitatea speciei; funcția economică - asigurarea unor
condiții de ordin material ale familiei; funcția psiho-afectivă - un climat familial pozitiv care
asigură membrilor săi posibilitatea recreării și reconfortării; funcția educatională - pe care parinții
o exercită prin influența directă (acțiuni mai mult sau mai puțin organizate, dirijate, cu metode
educative) sau prin influență indirectă (modele de conduită, climatul psihosocial familial).14
Familia își arată functionalitatea față de societate, cât și de indivizii care o alcătuiesc, îndeplinind
mai multe funcții.

13
Ciuperca, C., Cuplul modern - între emancipare si disolutie, Alexandria, Editura TIPOALEX, 2000, p.202
14
Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A --- la Z, Mic dictionar al vietii de familie, București, Editura Stiintifica,
1991, pp. 156-157.

10
Funcţia economică – presupune asigurarea resurselor materiale, financiare, necesare existenţei
familiei (locuinţă, hrană, haine etc.). Ea joacă un rol foarte important. Dacă este îndeplinită
corespunzător, atunci familia se poate concentra şi poate îndeplini celelalte funcţii. Această
funcţie este realizată de ambii soţi prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii,
cel mai des), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte şi de trai, prin
transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei.

Funcţia de socializare – presupune transmiterea, cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar
şi de către toţi membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament
caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba despre funcţia de educare.
Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educaţia se manifestă la toate
nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de
manifestare a acestei funcţii: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce
altele nu o prioritizează în mod necesar.

Funcţia de solidaritate – presupune asigurarea unităţii şi stabilităţii familiei. Ea implică

manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a încrederii
membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a susţinerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării
intimităţii. Se observă că în ultima vreme această funcţie pare din ce în ce mai slab îndeplinită,
fapt dovedit de creşterea ratei divorţurilor şi a înmulţirii relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi
a familiilor monoparentale.

Funcţia sexual-reproductivă – presupune satisfacerea sexuală reciprocă a celor doi soţi şi

aducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcţii sunt îndeplinite diferit, în
sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii se
acordă o importanţă mai mare aducerii pe lume a copiilor. Evident, acest lucru este dependent de
cultura din care fac parte familiile, de gradul şi tipul de educaţie avut, de credinţele religioase, de
dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi (parteneri). Actualmente, în
societăţile mai avansate economic, cuplurile şi familiile tind tot mai mult să pună în prim plan
împlinirea afectiv-sexuală, şi în plan secundar pe cea reproductivă.

11
2.3. Rolul fundamental al familiei

Rolul fundamental al familiei în societatea contemporană este legat de complexitatea funcţiilor

sale psihologice şi sociale care au impus afirmarea unei noi ştiinţe juridice – dreptul familiei –
dezvoltată intradisciplinar din ramura dreptului civic.

În acest context s-a impus şi un domeniu de cercetare special având ca obiect de studiu protecţia
drepturilor copilului. Eficiența acţiunilor proiectate la acest nivel este dependentă mai puţin de
„reglementarea juridică a relaţiilor de familie” şi mai mult de dimensiunea psihologică a acestora
exprimată prin valori specifice, cum ar fi „obligaţia de fidelitate, afecţiune, sprijin moral, creştere
şi educare a copiilor”.

Apariţia unor noi probleme, de genul celor semnalate prin formula metaforică de „copii singuri”
solicită valorificarea unor particularităţi ale dreptului familiei, pe fondul optimizării raporturilor
dintre dimensiunea juridică şi cea psihologică existentă la nivelul familiei, într-un context social
vulnerabil, condiţionat de numeroase variabile de ordin economic, pedagogic, politic,
demografic, comunitar etc.

Aceste particularităţi vizează trei categorii de cerinţe care exprimă „specificul esenţial al
dreptului familiei”:

a) flexibilitatea – care „permite aplicarea normei juridice abstracte şi impersonale la situaţii de o

mare diversitate”;

b) caracterul imperativ al normelor – care „stabileşte un minim necesar sau un set de principii
care trebuie respectate în toate situaţiile”;

c) dinamismul – care exprimă posibilitatea asumată de dreptul familiei „de a da răspunsuri la

numeroase provocări” (lansate din interiorul familiei dar şi din exterior, din cauze economice,
culturale, medicale, comunitare, pedagogice etc.)15

15
Institutul Bibliometric Național, Drepturile Copilului, 15 decembrie 2013, p 119,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Drepturile%20copilului.pdf

12
 3. Convenția cu privire la drepturile copilului

3.1. Conținut, principii

Convenția este formată din 54 de articole și se bazează pe 4 principii fundamentale:

- Principiul nediscriminării
- Prioritate acordată interesului superior al copilului
- Principiul supraviețuirii și dezvoltării
- Principiul respectării opiniilor copilului

3.2. Dreptul copilului de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai
săi conform Convenției

Voi da citare articolului 9 și articolului 10 din Convenție pentru a pune în lumina maniera
legislativă prin care se urmărește operaționalizarea dreptului copilului de a fi în contact cu proprii
părinți:

ARTICOLUL 9

1. Statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi împotriva voinţei
acestora, exceptând situaţia în care autorităţile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare
şi cu respectarea legilor şi a procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem
al copilului. O astfel de decizie poate deveni necesară în cazuri particulare cum ar fi, de exemplu,
în cazul copiilor maltrataţi sau neglijaţi de părinţi sau în cazul în care părinţii trăiesc separat şi se
impune luarea unei hotărâri cu privire la locul de reşedinţă a copilului.

2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol toate părţile interesate trebuie să
aibă posibilitatea de a participa la dezbateri şi de a-şi face cunoscute punctele de vedere.

3. Statele părţi vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinţi sau de unul
dintre ei de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi părinţi ai săi, în mod regulat,
exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

4. Când separarea rezultă din măsuri luate de către un stat parte, precum detenţia, închisoarea,
exilul, expulzarea sau moartea (inclusiv moartea, indiferent de cauză, survenită în timpul
detenţiei) ambilor părinţi sau a unuia dintre ei ori a copilului, statul parte va furniza, la cerere,

13
părinţilor, copilului sau, după caz, unui alt membru al familiei informaţiile esenţiale despre locul
unde se găsesc membrul sau membrii familiei, exceptând cazul în care divulgarea acestor
informaţii ar aduce prejudicii bunăstării copilului. Statele părţi vor veghea, de asemenea, ca
prezentarea unei astfel de cereri să nu antreneze prin ea însăşi consecinţe dăunătoare pentru
persoana sau persoanele interesate.

ARTICOLUL 10

1. În conformitate cu obligaţia ce revine statelor părţi potrivit art. 9 paragraful 1, orice cerere
depusă de un copil sau de părinţii acestuia, în vederea intrării într-un stat parte sau a părăsirii
acestuia în scopul reîntregirii familiei, va fi examinată de statele părţi cu bunăvoinţă, umanism şi
cu operativitate. Statele părţi vor veghea, de asemenea, ca depunerea unei astfel de cereri să nu
antreneze consecinţe nefaste asupra solicitanţilor şi membrilor familiei acestora.

2. Copilul ai cărui părinţi îşi au reşedinţa în state diferite va avea dreptul de a întreţine, în afara
unor situaţii excepţionale, relaţii personale şi contacte directe, în mod regulat, cu ambii săi
părinţi. În acest scop şi în conformitate cu obligaţia care revine statelor părţi în temeiul art. 9
paragraful 1, statele părţi vor respecta dreptul copilului şi al părinţilor săi de a părăsi orice ţară,
inclusiv propria lor ţară, şi de a reveni în propria lor ţară. Dreptul de a părăsi orice ţară nu poate fi
îngrădit decât de restricţiile prevăzute în mod expres de lege şi care sunt necesare pentru
protejarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice sau a bunelor moravuri ori a
drepturilor şi libertăţilor altora şi care sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în
prezenta convenţie.16

3.3. Dreptul copilului la legături personale

Referindu-ne strict la problema noastră, relaţiile personale care privesc copii sunt guvernate în
România atât de dispoziţiile Codului familiei (art.43, art. 97-100), cât şi de cele ale Legii nr.
272/2004 (art. 14-17), la care se adaugă o serie de convenţii internaţionale, şi anume:

16
Monitorul Oficial, CONVENŢIE
cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie
1989, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28213

14
- Convenţia europeană asupra relaţiilor personale care privesc copiii, încheiată la Strasbourg la
data de 15 mai 2003 şi ratificată de România prin Legea nr. 87 din 3 aprilie 200717

- Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie de încredinţare a

copiilor şi de restabilire a încredinţării copiilor, adoptată la Strasbourg la data de 20 mai 1980

- Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale
de copii

- Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996 asupra competenţei, legii aplicabile, recunoaşterii,
executării şi cooperării cu privire la răspunderea părintească şi măsurile de protecţie a copiilor.18

În ceea ce priveşte regulile de procedură, în această materie sunt incidente dispoziţiile

Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea
şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
Iată o provocare atât pentru teoreticianul, cât şi pentru practicianul din România care se văd dintr-
o dată ”bombardaţi” de o serie de acte normative ce interferează în aceeaşi problemă.

Dreptul copilului de a avea legături personale în reglementarea Legii nr. 272/ 2004. Dispoziţiile
art. 14 din Legea nr. 272/2004 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevede
dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu
alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Din simpla lecturare a textului
se observă un progres faţă de reglementarea similară din Codul familiei, care permitea legături
personale numai între copil şi părinţii săi, dispoziţie pe care jurisprudenţa a extins-o şi asupra
relaţiilor dintre bunici şi nepoţi, în aşa cunoscutul “program de vizită”.

De asemenea, în alineatul 2 al art. 14 din aceeaşi lege, se prevede: “Copilul are dreptul de a-şi
cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte personae alături de
care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului
său superior.”

Acest text conţine o noutate pentru dreptul familiei, în sensul că legiuitorul român foloseşte
pentru prima dată expresia “viaţă de familie”, ceea ce se explică atât prin conţinutul art. 8.1 din

17
Convenţia a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2002. România a semnat această convenţie la data de 15
noiembrie 2006
18
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2007

15
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede “Orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”, cât şi prin
practica Curţii Europene.

Ca o receptare a practicii judecătoreşti şi a literaturii de specialitate, legiuitorul enumeră, în art.

15.1, modalităţile în care se concretizează dreptul copilului de a avea relaţiile personale, şi
anume:

- întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit legii, dreptul la relaţii
personale cu copilul

- vizitarea copilului la domiciliul acestuia

Legiuitorul defineşte atât expresia de “relaţii personale” în art. 2 lit. a: “şederea copilului,
limitată în timp, la o persoană menţionată la art. 4 (părinţii) sau 5 (orice persoană care are cu
copilul legături de familie), cu care copilul nu locuieşte de obicei, sau întâlnirea dintre copil şi
aceea persoană; orice forme de comunicare între copil şi acea persoană; furnizarea oricăror
informaţii cu privire la copil către acea persoană sau invers”, cât şi expresia “legături de familie”
în art. 2 lit. d: “relaţii strânse, precum cele existente între copil şi bunicii săi sau fraţii şi surorile
sale, care decurg de drept sau dintr-o relaţie de familie de fapt”. Plecând de la realitatea de
neignorat a părinţilor şi copiilor care trăiesc în state diferite, convenţia încurajează autorităţile
judiciare să permită mai des vizitele transfrontaliere, crescând astfel încrederea tuturor celor
interesaţi în faptul că aceşti copii vor fi înapoiaţi la terminarea vizitelor (art. 11-12 şi 16). De
asemenea, convenţia se doreşte a fi un instrument internaţional suplimentar pentru a furniza
soluţii, mai ales în materie de relaţii personale transfrontaliere privind copiii, în dorinţa de a
stabili o cooperare între toate autorităţile centrale şi toate celelalte organe competente, pentru a
promova şi a ameliora relaţiile personale dintre copii şi părinţii lor, precum şi cu celelalte
persoane care au legături de familie cu aceşti copiii şi, în special, pentru a promova cooperarea
judiciară în cauzele privind relaţiile personale transfrontaliere (art. 13-14). 6. “Viaţă de familie”.
Încă de la prima cauză în care instanţa europeană a avut a determina noţiunea de “familie” (2), ea
a statuat în sensul că art. 8 presupune, prin ipoteză, existenţa unei familii, dar nu face nici o
distincţie între familia ‘’legitimă”, care are la bază o căsătorie valabil încheiată, şi familia
“naturală”, care nu se întemeiază pe încheierea unei căsătorii, ci este o relaţie de fapt. O
asemenea distincţie nu poate fi făcută şi pentru motivul că textul analizat foloseşte sintagma

16
“orice persoană”; dreptul la viaţă de familie este recunoscut, aşadar, oricărei persoane, fără nici o
altă distincţie.

3.4. Relația părinte-copil născut în afara căsătoriei

Revenind la relaţiile dintre părinţi şi copiii născuţi în afara căsătoriei, instanţa europeană a decis
că o simplă legătură biologică, fără alte elemente juridice sau factuale care să indice existenţa
unor raporturi personale strânse între un părinte şi copilul său, nu are a fi considerată suficientă
pentru a intra sub protecţia instituită de art. 8 din Convenţie. Astfel, în situaţia în care un
reclamant nu şi-a manifestat niciodată voinţa de a-şi recunoaşte fiica sau de a locui împreună cu
mama şi cu copilul ce pretinde că este al său, nu a format niciodată “o unitate familială” cu
acestea. Totuşi, într-o cauză în care instanţa europeană a constatat că, în mod indubitabil, copilul
s-a născut dintr-o legătură veritabilă între reclamant şi mamă, acesta asigurând exercitarea aşa-
numitei “tutele de înlocuire”, câtă vreme instituţia a fost cunoscută de sistemul naţional de drept,
că el vizita mama şi fiica la intervale regulate neprecizate şi a discutat cu mama, în mai multe
rânduri, probleme privitoare la sănătatea copilului, Curtea a arătat că, atunci când relaţia dintre
reclamant şi mamă a încetat, exista între el şi fiica sa, dincolo de relaţia biologică, suficiente
legături care să facă aplicabile dispoziţiile art. 8, sub aspectul protecţiei dreptului la viaţă de
familie. De aceea, ea a considerat că soluţia instanţelor naţionale de a declara inadmisibilă
cererea reclamantului de a i se acorda dreptul de vizită a fiicei sale cu motivarea că între ei nu a
existat o viaţă de familie, a reprezentat o încălcare a dispoziţiilor art. 8.

Instanţa europeană a admis că, pentru securitatea raporturilor juridice şi de familie, un stat este
îndreptăţit să legitimeze “prezumţia generală” potrivit cu care un bărbat căsătorit este reputat a fi
tatăl copiilor născuţi de soţia sa (prezumţia de paternitate).De aceea, în ipoteza în care un alt
bărbat ar pretinde că este tatăl unui copil născut din căsătorie, apare ca justificată soluţia
instanţelor interne de a da preponderenţă intereselor copilului şi ale familiei în care acesta
trăieşte, decât celor ale bărbatului care ar dori să se stabilească legătura sa biologică cu acest
copil, mai ales atunci când, potrivit normelor de drept intern, la o anumită vârstă- în speţă, 15 ani-
copilul va putea decide dacă este cazul să intenteze sau nu “o acţiune în cercetarea paternităţii”
sale. Această posibilitate însă, rezervată de legea naţională numai copilului, nu permite să se

17
ajungă la concluzia că o persoană exterioară familiei- în speţă, reclamantul care pretindea a fi
tatăl biologic al acelui copil ar putea sesiza instanţa cu o asemenea acţiune.19

Bibliografie:
1. Baran-Pescaru, A., Familia azi. O perspectiva sociopedagogica, Editura Aramis,
București, 2004, p. 83.
2. Ciuperca, C., Cuplul modern - între emancipare si disolutie, Editura TIPOALEX,
Alexandria, 2000, pp. 160-168
3. Drepturile copilului între principii şi realitate 2005, Organizaţia „Salvaţi Copiii”,
Bucureşti, 2005
4. Drepturile copilului şi tânărului, Institutul European pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
1998, p. 3
5. Gabriel Lupșan, DREPTUL COPILULUI LA LEGĂTURI PERSONALE, Galați,
http://proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/viewFile/915/835
6. Institutul Bibliometric Național, Drepturile Copilului, 15 decembrie 2013, p 118,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Drepturile%20copilului.pdf
7. Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Drepturile Copiilor,
http://andpdca.gov.ro/w/drepturile-copilului/
8. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A --- la Z, Mic dicționar al vieții de familie,
București, Editura Științifică, 1991, pp. 141-145
9. Monitorul Oficial, CONVENŢIE
cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite la 20 noiembrie 1989, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?
idt=28213

19
Gabriel Lupșan, DREPTUL COPILULUI LA LEGĂTURI PERSONALE, Galați,
http://proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/viewFile/915/835

18
10. Suport de Curs UCV, Servicii de Protecție a Copilului, 2020-2021,
https://docs.google.com/document/d/1lLR-i3nfS18tSrFZ9FEc3-
zyRMDBDC40xg94uFkkw8E/edit
11. Zamfir, C, Vlasceanu , L. (coord.), Dictionar de sociologie. București, Editura Babel,
1993, pp. 238-239

19
20