Capitolul 1.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ADOPȚIA

1.0. Drepturile copilului
La 26 septembrie 1924 Liga Națiunilor adopta Declarația drepturilor copilului, un
document cuprinzând 5 puncte, cunoscut și ca Declarația de la Geneva, care fusese elaborată cu
un an înainte și propusă spre adoptare de organizația neguvernamentală internațională Uniunea
Internațională Salvați Copiii.
În 1948, luând în considerare experiențele celui de al Doilea Război Mondial, Uniunea
Internațională Salvați Copiii adaugă încă două puncte19 la cele deja existente și propune o nouă
Declarație a Drepturilor Copilului. În noiembrie 1959 Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite (ONU) a adoptat Declarația drepturilor copilului1, cuprinzând 10 principii,
bazată pe structura și conținutul Declarației de la Geneva.
Principalul act care ghidează susținerile prezentei lucrări este Convenția ONU privind
Drepturile Copilului, cu trimitere, în special, la articolele 2, 3, 14, 28 și 29 (nediscriminarea,
interesul superior al copilului, dreptul copilului la libertatea de gândire, de conștiință și de
religie, dreptul copilului la educație, respectiv scopurile educației).
Adoptarea acestui important tratat internațional, dincolo de evoluția istorică, pornind de la
Declarația privind drepturile copilului, adoptată de Liga Națiunilor în 1924, continuând cu
Declarația drepturilor copilului a ONU din 1959, își găsește originea în evenimente legate de cel
de al Doilea Război Mondial.
În timpul ocupării Poloniei de către armata germană a fost construit Ghetoul din Varșovia în
care au fost mutați, în mod forțat, copiii și personalul din orfelinatul pentru copii evrei din
localitate.
La 21 decembrie 1976, Adunarea Generală a ONU a proclamat anul 1979 ca anul
internațional al copilului2, marcat și prin aniversarea a 20 de ani de la adoptarea Declarației
ONU privind Drepturile Copilului. În 1978 Polonia a depus la Comisia ONU pentru Drepturile
Omului o propunere pentru redactarea unei convenții privind drepturile copilului, care urma să
fie adoptată în 1979 ca un tribut al anului internațional al copilului. Nu era pentru prima dată
1
Prin Rezoluția 1386 proclamată în a XIV-a sesiune a ONU, în a 841-a ședință de plen, 20.11.1959.
Rezoluția poate fi citită aici:
https://documents-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/142/09/IMG/NR014209.pdf?OpenElement (accesat
la 16.10.2022)
2
Prin Rezoluția A/RES/31/169, adoptată în cea de a 31-a sesiune de lucru. Rezoluția poate fi citită aici:
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/31/169 (accesată la 18.10.2022).

1
când Polonia își declara „îngrijorarea specială pentru copii în forurile internaționale, reamintind
suferințele din trecut ale propriilor generații mai tinere, inclusiv ale pionierilor acesteia în
domeniul bunăstării copiilor, precum Janusz Korczak”3.
În cea de a 35-a sesiune de lucru (12.02. – 16.03.1979), Comisia ONU pentru Drepturile
Omului a înființat Grupul de lucru pentru elaborarea proiectului de convenție privind drepturile
copilului, care și-a început activitatea în 1979 și a avut 11 sesiuni anuale4. În decembrie 1988, la
a 11-a sesiune a Grupului de lucru, a fost finalizat proiectul convenției, care a fost prezentat
ulterior Comisiei ONU pentru Drepturile Omului pentru discuții și aprobare.
Convenția privind Drepturile Copilului (Convenția) a fost adoptată în unanimitate și a fost
deschisă pentru semnături, ratificare și aderare prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr.
44/25 din 20.11.1989. Convenția a intrat în vigoare după numai 9 luni, la 2 septembrie 1990.
Acceptarea aproape universală a acestui act - Convenția este cel mai ratificat tratat privind
drepturile omului l-a consacrat drept un instrument important în apărarea drepturilor (astfel
reglementate) ale copiilor.
Este interesant de observat și timpul record, foarte scurt, în care acest act a intrat în vigoare,
comparativ cu alte instrumente internaționale. Astfel – referindu-ne la alte tratate ale ONU –
Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (PIDCP) a fost adoptat de Adunarea
Generală în 16.12.1966 și a intrat în vigoare în 23.03.1976, iar Pactul Internațional privind
Drepturile Economice și Sociale (PIDES), adoptat la aceeași dată, a intrat în vigoare în
03.01.19765.

1.0.1. Dreptul copiilului de a avea o familie

Legea 272/2004, cunoscută sub denumirea de "Legea privind protecția și promovarea
drepturilor copilului", este o lege importantă în România care vizează asigurarea și garantarea

3
Sharon Detrick, (edt.), The United Nations Convention on the Rights of the Child. A guide to „Travaux
Preparatories”, London: Martinus Nijhoff Publishers, 1992,op.cit., p. 1
4
Grupul de lucru era un grup deschis (open-ended) - oricare din cele 43 de state reprezentate în Comisia pentru
drepturile omului puteau participa; celelalte state ale ONU și organizațiile neguvernamentale cu statut de
consultant puteau trimite observații. Ședințele de lucru erau publice. Prima schiță de proiect a fost finalizată în
martie 1988, la a 10-a sesiune.
Documente ale ONU pot fi citite aici (p. 9, pp. 60-65, pp. 124-125):
https://digitallibrary.un.org/record/2607/files/E_1979_36_E_CN.4_1347-EN.pdf (accesat la 19.10.2022)
5
PIDES, PIDCP și Protocolul adițional la PIDCP au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 2200A
(XXI) din 16.12.1966.

2
drepturilor copilului într-un context familial și social adecvat. Legea abordează, printre altele,
dreptul copilului la o familie.
Conform Legii 272/2004, copilul are dreptul fundamental de a crește și de a se dezvolta în
cadrul unei familii, într-un mediu cald, sigur și protejat. Legea promovează principiul că familia
este mediul natural și cel mai potrivit pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Astfel, copiii au
dreptul de a beneficia de o familie, fie prin părinți biologici, fie prin părinți adoptivi, în funcție
de circumstanțele specifice ale fiecărui copil.
Legea 272/2004 prevede că, în situația în care este în interesul superior al copilului și în
cazurile în care acesta nu poate fi îngrijit în familia sa biologică, autoritățile competente pot lua
măsuri pentru plasarea copilului într-o familie adoptivă sau într-o familie de plasament. Aceste
măsuri sunt luate cu scopul de a asigura dezvoltarea și protecția adecvată a copilului.
Legea stabilește, de asemenea, procedurile și criteriile pentru adopția unui copil și regulile
privind încredințarea copilului spre plasament familial. Aceste proceduri au în vedere garantarea
drepturilor și intereselor superioare ale copilului în timpul procesului de adopție sau de
plasament familial.
În plus, Legea 272/2004 prevede și dreptul copilului la păstrarea și dezvoltarea legăturilor
cu familia sa biologică, atunci când acest lucru este în interesul superior al copilului și în
conformitate cu evaluările profesionale și deciziile instanțelor de judecată.
Prin intermediul Legii 272/2004, România își asumă responsabilitatea de a proteja și
promova drepturile copiilor, asigurându-le un mediu familial adecvat pentru dezvoltarea lor
armonioasă și protecția lor în conformitate cu standardele naționale și internaționale privind
drepturile copilului.
Dreptul copilului la a avea o familie este unul dintre drepturile fundamentale recunoscute
de convenții internaționale, precum Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului. Acest
drept afirmă importanța și necesitatea asigurării unui mediu familial stabil și iubitor pentru copii,
în care să crească și să se dezvolte într-un mod sănătos și armonios.
Copiii au dreptul de a fi crescuți într-o familie, indiferent de statutul lor legal, biologic sau
adoptiv. Aceasta înseamnă că autoritățile și societatea în ansamblu au responsabilitatea de a
facilita și de a proteja dreptul copiilor la o familie. Principiul general este că familia este mediul
natural și cel mai potrivit pentru dezvoltarea copilului. Familia oferă afecțiune, protecție,

3
îndrumare și suport emoțional, care sunt fundamentale pentru dezvoltarea fizică, mentală și
emoțională a copilului.
Copiii au nevoie de o familie în care să se simtă în siguranță, să aibă stabilitate și să
primească îngrijire adecvată. Cu toate acestea, în anumite situații, copiii pot fi separați de
familiile lor biologice din diverse motive, cum ar fi abuzul, neglijarea sau alte circumstanțe care
pun în pericol bunăstarea lor. În astfel de cazuri, sistemul de protecție a copilului intervine pentru
a găsi soluții alternative, cum ar fi adopția sau plasamentul familial, pentru a asigura un mediu
familial sigur și stabil pentru copii.
Dreptul copilului la a avea o familie implică și dreptul de a-și menține legăturile cu familia
sa biologică, atunci când acest lucru este în interesul său superior și în conformitate cu evaluările
profesionale și deciziile instanțelor de judecată. Este important să se țină cont de nevoile și
drepturile individuale ale copilului în fiecare situație specifică, în vederea asigurării unei soluții
care să promoveze dezvoltarea și bunăstarea sa.
În concluzie, dreptul copilului la a avea o familie este un drept fundamental, care
subliniază importanța asigurării unui mediu familial adecvat pentru dezvoltarea și bunăstarea
copiilor. Este responsabilitatea statelor și a societății de a promova și proteja acest drept,
asigurând copiilor o familie iubitoare și stabilă în care să se dezvolte.
Dreptul copilului la a avea o familie este într-adevăr un drept fundamental recunoscut de
convenții internaționale și de legislațiile naționale. Este un drept esențial pentru dezvoltarea
armonioasă a copilului și pentru asigurarea unui mediu sigur și iubitor în care acesta să crească.
Având o familie, copilul beneficiază de stabilitate emoțională, afecțiune, îndrumare și
suport necesare pentru dezvoltarea sa optimă. Dreptul la o familie asigură copilului un loc unde
să se simtă în siguranță, să-și dezvolte legături puternice și să primească îngrijirea și educația
adecvate.
De asemenea, dreptul copilului la a avea o familie subliniază importanța relațiilor familiare
și a conexiunii cu propria sa identitate. Copilul are dreptul de a cunoaște și a-și păstra legăturile
cu familia sa biologică, în măsura în care acest lucru este în interesul său superior și în
conformitate cu evaluările profesionale și deciziile instanțelor de judecată.
Societatea și autoritățile au responsabilitatea de a crea și promova politici și programe care
să faciliteze și să protejeze dreptul copilului la o familie. Aceasta poate include sprijin pentru

4
familiile vulnerabile, servicii de protecție a copilului și promovarea adopției sau plasamentului
familial ca soluții alternative pentru copiii care nu pot fi îngrijiți în familiile lor biologice.

1.0.2. Definiții legale special ale familiei

În diferite materii, legiuitorul a prevăzut expres un sens special al noțiunii de familie.
În măsura în care există asemenea definiții, ele se vor aplica cu prioritate, potrivit principiului
specialla generalibus derogant.
De exemplu:
- art.17 din Legea locuinței nr. 114/19966 prevede că din familie fac parte soții, copiii lor
minori și majori, precum și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreună. Este vorba,
deci, despre familia extinsă, din puncte de vedere sociologic;
- Codul civil reglementează, în materia succesiunilor, categoria largă a moștenitorilor legali,
care îi cuprinde pe descendenți, ascendenți, rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea
inclusiv și soțul supraviețuitor;
- Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului7 folosește în
art.4 o paletă largă de sensuri ale noțiunii, precum: familie (părinții și copiii acestora);
familie extinsă (părinții, copilul și rudele acesturia până la gradul III inclusiv, cu care copilul
sau familia acestuia a menținut relații personale și contacte diferite), familie substitutivă
(persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, inclusiv afini până la gradul III, cu
care copilul sau familia acestuia a menținut relații personale și contacte directe, precum și
persoana, familia sau asistentul maternal care asigură creșterea și îngrijirea copilului, în
condițiile legii).
- Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune 8, ca beneficiu de asistență socială
acordat familiilor și persoanelor singure aflate în situații de dificultate, cu scopul prevenirii și
combaterii sărăciei și riscului de excluziune socială, prevede în art. 6 că o familie cuprinde
persoanele aflate în una din următoarele situații:
1. soț și soție –căsătoriți în condițiile legii, care locuiesc împreună;

6
Republicată în M. Of. nr.393 din 31 decembrie 1997, cu modificările și completările ulterioare;
7
Republicată în M. Of. nr.159 din 5 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin
Legea nr.191/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului (publicată în M. Of. nr.652 din 30 iunie 2022);
8
Publicată în M. Of. nr. 882 din 3 noiembrie 2016, cu modificările ulterioare;

5
2. soț și soție cu copiii lor necăsătoriți, aflați în întreținere cu vîrsta de până la 18 ani sau de până
la 26 de ani pentru cei care urmează o formă de învățământ;
3. bărbatul și femeia necăsătoriți care trăiesc și locuiesc împreună, dacă această situație se
confirmă la verificarea în teren;
4. bărbatul și femeia necăsătoriți care trăiesc și locuiesc împreună, cu copiii lor necăsătoriți
și/sau ai fiecăruia dintre ei, având vârsta de până la 18 ani sau de până la 26 de ani dac
urmează o formă de învățământ;
5. frații fără copii, care gospodăresc împreună și au domiciliul sau reședința comună,
separat de domiciliul ori reședința părinților;
6. părintele/părinții care locuiește/locuiesc cu copiii lui/lor necăsătoriți aflați în întreținere,
cu vârsta de peste 18 ani și care au certificat de persoană încadrată într-un grad de
handicap/dizabilitate accentuat/-ă sau grav/-ă.
De asemenea, este definită familia monoparentală ca fiind familia formată din persoana
singură și cu copilul/copiii aflați în întreținere, în vîrstă de până la 18 ani sau de până la 26 de ani
pentru cei care urmează o formă de învățământ –cursuri de zi, organizată potrivit legii, și care
locuiesc și gospodăresc împreună.

1.1. Evolutia reglementării adopției în România

În acord cu cele exprimate în doctrină9, adopția reprezintă una din expresiile solidarității
umane, manifestată în vederea ocrotirii interesului superior al copilului.
Adopția, prin esența ei, schimbă destine și presupune un grad deosebit de sensibilitate
sufletească. Finalmente, adopția nu reprezintă doar o ,,măsură legislativă de ocrotire”, ci și
oferirea unui ,,nou destin” pentru copilul lipsit de ocrotirea părintească10.
Adopția, ca măsură de protecție alternativă a copilului, a fost practicată încă din
societatea sclavagistă, când exista concepția că persoana defunctului își continuă existența și
după moarte, însă prin intermediul urmașilor săi. Practic, dacă o persoană deceda fără a avea
urmași, devenea indezirabilă11.
Fiind izvorâtă dintr-o cerință naturală, adopția a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri
și la cele mai vechi popoare, precum cel egiptean, grec, indian sau chiar asirian.

9
T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 603;
10
O. Mihăilă, Adopția. Drept roman și drept comparat, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 12;
11
I. Albu, I. Reghini, P. A. Szabo, Înfierea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1977, p. 7-8;

6
 Grecii, sub denumirea de votesia, permiteau adopția copiilor născuți dintr-o căsătorie
legitimă, care erau sănătoși și care, odată adoptați, nu se mai puteau întoarce la familia naturală
(firească), dacă nu lăsau măcar un moștenitor legitim familiei adoptive.
„Coranul”12 evoca adopția, îndemnând credincioșii să-i iubească ca pe niște frați pe cei ce
nu-și cunosc părinții13.
Indienii considerau că, „cel căruia viața nu i-a dat un fiu, putea adopta unul, pentru ca
ceremoniile funebre să nu înceteze”14. Codul lui Hammurabi15 a recunoscut și reglementat
adopția. Acesta a stabilit drepturile și obligațiile adoptatorului și ale adoptatului, a reglementat o
serie de situații în care adopția putea fi desfăcută și a stabilit sancțiuni corespunzătoare împotriva
celor adoptați și care își renegau părinții adoptivi16.

1.1.1. Adopția în Evul Mediu

În Evul Mediu, instituția juridică a adopției, preluând elemente ale dreptului roman, avea
un pronunțat ,,caracter umanitar”, constituind o modalitate de ocrotire a copiilor rămași fără
părinți17. În această perioadă, alături de „adopțiunea” din dreptul roman, mai sunt cunoscute
exprimări, precum „înfiere”, „înfială”, „iotesie”, „copil de suflet”, „fiu de trup”18.
Având în vedere situația modestă a populației din mediul rural în Evul Mediu, adopția se
realiza, în principal, din motive morale. Neexistând interes pentru asigurarea continuității averii,
în conștiința populației se dezvoltă, cu precădere, „mila pentru copilul adoptat”.
În timpul cotropirii populațiilor migratoare, autohtonii se călăuzeau după obiceiurile
proprii, care reproduceau vechi norme juridice geto-dace și provinciale romane adaptate, însă la
nevoile obștilor teritoriale. În literatura de specialitate este evocat obiceiul populațiilor
migratoare de a adopta copilul prin ,,înfășurarea acestuia cu o manta” sau prin ,,tunderea părului

12
„Coranul” este ,,cartea sacră” a tuturor musulmanilor și cuprinde ,,revelațiile” făcute de Dumnezeu profetului
Mahomed. Coranul este considerat însuși cuvântul lui Dumnezeu (pentru detalii, a se consulta adresa web:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Coran).
13
A. T. Alexandrescu, Adopțiunea în dreptul roman și român, precedată de un studiu asupra acestei instituțiuni în
popoarele cele mai vechi, Teză pentru licență, Tipografia „Speranța”, Bucuresci, 1899, p. 10-11
14
P. Neatzu, Despre adopțiune în dreptul roman și român, Thesă pentru licență, Imprimeria Statului, Bucuresci,
1888, p. 10
15
Hammurabi (1792-1750 î.Hr.) a fost un rege babilonian care a adoptat primul „cod de legi”. Hammurabi a rămas
în istorie și prin faptul că, în timpul domniei lui, Babilonul a devenit cel mai important centru cultural al Asiei
(pentru unele detalii, a se vedea adresa web: https://ro.wikipedia.org/wiki/Hammurabi).
16
A. Bejenaru, Adopția copiilor în România, Institutul European, Iași, 2011, p. 20
17
T. Bodoașcă, Dreptul familiei, cit. supra, p. 614
18
A. Pricopi, Rudenia în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 2000, p. 56

7
sau a bărbii celui care îl adopta”. Astfel, era simbolizată ,,starea de dependență” a adoptatului
față de noul său părinte19.
În această perioadă, rudenia era, fie ,,naturală”, fie ,,convențională”. Un rol aparte îl avea
înfrățirea, care îmbrăca, în principal, forma „înfrățirii de moșie” și a „frăției de sânge”20.
În ceea ce privește ,,adopția propriu-zisă”, nu avem dispoziții juridice care să ateste
reglementarea acestei instituții în această perioadă. Cu toate acestea, având în vedere influența și
continuitatea romană în domeniul dreptului familiei, se poate afirma că, alături
de ,,înfrățire”, ,,adopția” a continuat să constituie una dintre formele de realizare a rudeniei pe

cale convențională (artificială)21.

Dreptul bizantin a avut o influență deosebită asupra vechiului drept românesc. Odată cu
introducerea creștinismului pe teritoriul românesc, fețele bisericești au influențat obiceiurile
locale prin intermediul ,,legilor spirituale” ale Bizanțului, precum „Ecloga”, „Basilicalele” sau
„Exabiblul lui Armenopol”22.
Deși, potrivit unor doctrinari, majoritatea normelor de drept bizantin nu s-au aplicat în
țara noastră în perioada de început a feudalismului, ne raliem opiniilor, conform cărora acesta a
constituit o sursă importantă de inspirație în realizarea primelor legiuiri românești. Mai mult,
acestea au fost aplicate creator și într-un spirit modernizator.
De regulă, pravilele bizantine sunt prezentate ca fiind în conflict cu obiceiul pământului23.
Cu toate acestea, în opinia noastră, pravilele se aplicau alături de dreptul local, uneori fiind
identice cu acesta. Pravilele aveau o legătură puternică cu biserica, dar și cu imperiu și, aveau un
conținut universal bazat pe divinitate. Extinderea aplicării pravilelor a fost determinată și de
creșterea numărului situațiilor ,,nereglementate” de obiceiul locului.
Lipsa reglementărilor scrise nu a împiedicat dezvoltarea acestei instituții, întrucât adopția
avea deja o tradiție în popor, susținută fiind și de spiritul umanitar, ușor mai intensificat al acestei
perioade.

19
A. T. Alexandrescu, op. cit., p. 11
20
A. Pricopi, op. cit., p. 35
21
În susținerea acestei afirmații, amintim influența popoarelor migratoare, popoare care, așa cum am menționat,
au practicat adopția ca modalitate de realizare a relațiilor de rudenie .
22
I. P. Niculescu, Adopțiunea. Tesa pentru licență în drept, Tipografia Modernă „Gregorie Luis”, Bucuresci, 1889, p.
28
23
V. Al. Georgescu, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1987, p. 121

8
 În literatura de specialitate s-a arătat ca adopția a avut continuitate în societatea noastră,
iar documentele istorice atestă utilizarea instituției adopției în Țara Românească în secolele XIV
și XV. Spre exemplu, Mircea cel Bătrân (1386-1418), la încuviințarea unei adopții, a stabilit că
„și copiii lui Stanciul să fie fiii jupânului Vîlcul în locul fiilor născuți, asupra tuturor ocinilor și
asupra întregii averi, ca și fiii născuți”.
Asemănătoare ca structură și finalitate cu adopția din Țara Românească și Moldova,
adopția este atestată și în izvoarele istorice feudale transilvănene 24. Astfel, în Țara Făgărașului, în
anul 1518, a fost încuviințată o adopție, ce producea efecte doar după moartea adoptatorului,
aprobată de către Paul Tomorii, aflat în fruntea scaunului de judecată. Astfel, Boierii Ioan și
Many au fost adoptați de către boierul Aldea Bica de Voievodenii Mari „din pricină că se vede
cu totul lipsit de urmași”. Acesta a dat, „pentru după moartea sa, toate drepturile sale de moșie și
părțile ce priveau și țineau în moșia Voievodenii Mari… și i-a luat ca moștenitorii săi și întru
toate i-a înfiat dimpreună toți moștenitorii lor”25.
Începând cu secolul XVII, în Țara Românească și Moldova, raporturile juridice de
familie erau reglementate de pravile domnești și bisericești. Dintre acestea evocăm „Pravila de la
Govora” din 1637, „Cartea românească de învățătură” 26 de la 1646, „Pravila Îndreptarea Legii”
de la 1652, „Hrisovul lui Alexandru Ipsilanti” de la 1775, „Pravilniceasca Condică” de la 1780,
„Hrisovul pentru Iothesie” de la 1800.

1.1.2. Fecioria de suflet în Pravila „Îndreptarea Legii”

Mai târziu, în secolul XVII, sub domnia lui Matei Basarab (1633-1654) în Țara
Românească a fost tipărită lucrarea „Îndreptarea Legii” 27. Apărută în 1652, pravila cuprindea

24
Documentele istorice reliefează că, în Transilvania, această instituție urmărea trecerea bunurilor, în lipsă de fii
firești, asupra unor persoane agreate (pentru detalii, a se vedea V. Hanga coordonator, ș. a., Istoria dreptului
românesc, Volumul I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, p. 502-504).
25
Gh. Vâja, Instituții de drept din Țara Făgărașului în secolul XVI, Teză de doctorat, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-
Napoca, 1979, p. 116
26
„Cartea românească de învățătură” sau „Pravila lui Vasile Lupu” a fost prima ,,lege laică” a statului feudal român,
fiind întocmită la cererea domnitorului Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova la 1646. Pravila a avut ca izvoare
dreptul roman și bizantin, precum și Tratatul lui Prosper Farinaccius „Praxis et Theoricae criminalis” de la Roma.
„Cartea românească de învățătură” a avut, cu precădere, un caracter penal, nereglementând expres adopția, dar a
prevăzut și unele instituții de drept civil. Lucrarea a fost structurată în două părți distincte, fiind alcătuită din mai
multe grupe de pravile (pentru unele detalii, a se vedea Gh. Cronț, Dreptul bizantin în Țările romîne. Pravila
Moldovei de la 1646, în Revista de „Istorie” nr. 5/1958, p. 34; I. Floca, Pravila lui Vasile Lupu, în Revista de „Studii
Teologice”, nr. 7-10/1980, p. 620).
27
Pravila este alcătuită din două părți, „Îndreptarea Legei” propriu-zisă și „Nomocanon cu Dumnezeu”. Prima parte
are 417 glave, care conțin norme de drept laic, intercalate cu dispoziții de drept canonic. Partea a doua cuprinde,

9
dispoziții de drept laic și canoane bisericești, realizând o unitate legislativă care să asigure
sprijinul reciproc dintre stat și biserică. Legiuitorul a justificat aceasta instituție ca fiind izvorâtă
din „dragoste pentru copii”, adopția din secolul al XVII-lea corespundea manifestării

sentimentului uman. Glava 190, a primei părți, stabilea că rudenia se împarte în cinci rânduri, cea
de a cincea fiind izvorâtă din „fecioria de suflet”, adică fiul luat de cineva cu „sfintele molitve”
pe care îl face „adevărat al său” ca și „feciorii care au născut trupește și întru rudenie, și întru
moștenire și întru spițe”28.
Glava 195, intitulată „Pentru feciorii de suflet și ai sfântului botez”, descria condițiile
acestei adopții, alături de unele impedimente la căsătorie. Astfel, „puteau să-și facă feciori de
suflet, atât cei ce nu aveau copii, cât și cei care au avut, dar i-au pierdut, precum și călugărițele și
muiarele cele care se țin curate” (s.n.)29. Pravila nu stabilea o limită de vârstă pentru adoptator,
dar, din spiritul legiuirii, reiese cerința vârstei minime de 25 de ani, vârstă la care, potrivit
normelor vremii, persoana dobândea capacitate deplină de exercițiu. Totodată, era permisă
adopția simultană sau succesivă a mai multor copii, iar nașterea ulterioară a unui copil firesc
(natural) nu atrăgea nulitatea adopției30.
În ceea ce privește efectele unei astfel de adopții, rudenia se lega „în sus și în jos”, adică
doar între adoptator și copiii firești ai acestuia, pe de o parte, și adoptat, pe de altă parte.

1.1.3. Hrisovul pentru Iothesie

Un document cu o importanță deosebită în materia adopției a fost „Hrisovul pentru
Iothesie”31, întocmit la cererea lui Alexandru C. Moruzi (1792-1793; 1802-1807), în Moldova, în
anul 1800. Autorii au urmărit să centralizeze toate cerințele și practicile vremii în materie de
adopție și să creeze o unică legiuire diriguitoare.
Potrivit acestei legiuiri, aveau capacitate de a adopta împreună persoanele căsătorite și
care nu aveau copii. Totodată, lucrarea reglementa două situații speciale în care se putea adopta,

cu precădere, norme de drept canonic. Așa cum am menționat anterior, pravila a avut ca principale izvoare norme
de drept bizantin, și anume: „Sintagma lui Matei Vlastare” și „Nomocanonul lui Manuil Malaxos”, alături de „Cartea
românească de învățătură” a lui Vasile Lupu din Moldova (pentru detalii, a se vedea A. Rădulescu (coordonator),
ș.a., Îndreptarea Legii 1652, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1962, p. 9-15).
28
Idem, p. 188.
29
Idem, p. 192.
30
G. P. Nedelcu, Puterea părintească în vechiul drept românesc, Institutul Grafic „Miricescu”, Ploești, 1933, p. 152
31
I. Peretz, Curs de istoria dreptului român. Volumul IV. Hrisoavele Domnești, Tipografia „Carageale”, București,
1931, p. 288-302

10
și anume, în situația femeilor ce nu puteau procrea sau a celor care au ales să-și „păzească
fecioria”. Observăm că legiuitorul a menținut condiția ca doar cei care nu aveau descendenți
să poată adopta, eliminând posibilitatea de a adopta de către cei care aveau copii. Într-adevăr,
dacă scopul adopției, în spiritul acestui hrisov, era ca persoana să aibă copii la bătrânețe, pentru
cei care deja aveau copii, nu mai era justificată această instituție. În acest fel, interesul copilului
era neglijat întrucât, acesta ar fi putut primi îngrijirea corespunzătoare și într-o familie cu copii.
De asemenea, puteau adopta soții împreună, precum și tutorii pentru cei aflați sub tutela lor, cu
condiția să fie rude de sânge și să-și fi încheiat „socotelile”. Pe de altă parte, nu puteau adopta cei
ce au fost „castrați cu voia lor”, „comedianții” și „curvarii”.
Adoptatul trebuia să fie cu cel puțin 18 ani mai tânăr decât adoptatorul, dar nu puteau fi
adoptați „fiii cei firești sau robul de către stăpânul său”. În acest context, hrisovul stabilea că
adopția avea ca efect crearea relațiilor de rudenie de natura celor dintre părinte și fiu, subliniind
imposibilitatea creării legăturii de natura celei dintre bunic și nepot32.

1.1.4. Înfiala în Codul Calimach

În contextul destrămării feudalismului și dezvoltării capitalismului în Moldova secolului
XVIII, s-a resimțit nevoia tot mai mare a unei noi legiferări, care să corespundă noilor realități
sociale. Astfel, în anul 1817 a fost promulgat „Codul civil al Principatului Moldovei” 33 la cererea
Domnitorului Scarlat Calimach (1807-1810; 1812-1819).
Lucrarea, denumită Codul Calimach, a fost structurată în trei părți și a fost redactată,
inițial, în limba greacă. Legiuirea a avut ca izvoare de drept Codul civil austriac de la 1811 34,
norme de drept roman și bizantin din „Basilicale” și „Exabiblul lui Armenopol”, pravilele
împărătești, precum și „obiceiuri din vechime păzite în pământul acesta”.

32
Idem, p. 289.
33
Autorii Codului au avut o preocupare deosebită pentru îmbunătățirea organizării statului și pentru realizarea
unei legi scrise corespunzătoare contextului național. Astfel, Legiuirea a fost înzestrată cu multă originalitate și
valoare din punct de vedere juridic, fiind considerată, în unele privințe, superioară Codului austriac. La întocmirea
lui au participat Anania Cuzanos, profesor la Academia Domnească din Iași, și Christian Flechtenmacher
34
Unii autori consideră că Legiuirea nu ar fi avut ca izvor de drept Codul civil austriac, întrucât Domnul Calimah a
dorit, în primul rând, să adune toate legile și obiceiurile Moldovei, câte s-au cunoscut, într-o unică lege scrisă.
Adunarea materialelor necesare a durat din 1813 până în 1817, când a fost tipărită prima parte a Codului. În
schimb, din examinarea celor două coduri, se poate constata cu unele texte se aseamănă, iar altele sunt
fundamental diferite. Oricum, Codul Calimach are un conținut mult mai vast și mai dezvoltat decât Codul civil
austriac (pentru detalii, a se vedea A. Rădulescu (coordonator), ș.a., op. cit., p. 17-24).

11
 Instituția adopției a fost reglementată în Partea Întâi, Capitolul III în art. 235-252. Codul
Calimach a introdus termenul de „înfială”, ca denumire a instituției adopției, iar adoptatorul se
numea „înfiitoriu” și adoptatul „înfiit”.
În ceea ce îl privea pe adoptator, spre deosebire de legiuirile anterioare, nu era permisă
adopția de către cei care au ales viața monahală. Adoptatorul trebuia să fie cu 18 ani mai în
vârstă decât adoptatul. Codul permitea adopția nepoților de către bunici. În situația în care se
dorea adopția unei persoane străine, în calitate de nepot, era necesar consimțământul fiului
adoptatorului și condiția unei diferențe de vârstă de 36 de ani între adoptator și adoptat35.
Din punct de vedere procedural, adopția se realiza cu citirea „sfintelor molitve”, cu
consimțământul tatălui firesc, iar în lipsa acestuia, cu consimțământul mamei, a instituției
tutelare și a judecătoriei.
Consimțământul era cerut diferențiat, după cum adoptatul avea „vârsta legiuită” sau nu.
Astfel, era necesar consimțământul tatălui firesc indiferent de vârsta adoptatului, iar la majorat,
acordul mamei nu mai era necesar. De asemenea, la adopția copiilor orfani era instituită o
anchetă, realizată de o comisie de tutelă care cerceta dacă adopția era oportună și în folosul
acelui copil.
Codul Calimach prevedea expressis verbis că adoptatul dobândea numele adoptatorului,
alături de titlul nobiliar al acestuia, dar păstra și numele din familia de origine. Totuși, „marca
neamului” nu se transmitea și copiilor adoptatului, decât cu încuviințarea domniei.
Concluzionăm că, în situația unui titlu nobiliar, descendenții adoptatului nu îl dobândeau ca
simplu efect al adopției, ci era necesar acordul expres al Domnitorului.
De asemenea, adoptatul dobândea aceleași drepturi ca și copiii legitimi ai adoptatorului,
iar tatăl sufletesc era titularul puterii părintești asupra adoptatului36.
Potrivit art. 249 din Codul Calimach, putea fi încheiată o convenție privitoare la înfăptuirea
adopției, însă fără a deroga de la cerința preluării numelui adoptatorului și fără a leza interesele
terțelor persoane.

35
A se vedea Rădulescu (coordonator), ș.a., op. cit., p. 140
36
Ioana Raluca Sucuturdean, Teză de doctorat, Adopția conform noilor reglementări interne ale României,
Universitatea ”Lucian Blaga” Sibiu, 2016, op.cit., p.39

12
 Constatăm că rudenia ce rezulta din acest tip de adopție se limita la legătura creată între
adoptator și adoptat. Totodată, legiuirea a stabilit unele impedimente la căsătorie, din ,,motive de
moralitate și onestitate”37.

1.1.5. Iotesia în Codul Caragea

Codul Caragea38, corespondentul Codului Calimach în Țara Românească, a fost
promulgat în anul 181898. Alături de Codul Calimach, Codul Caragea a continuat tradiția
dreptului roman și bizantin, pe care a împletit-o cu obiceiurile locului, „Pravilniceasca condică a
lui Alexandru Ipsilanti” și „Hexabiblul lui Harmenopolus”39.
Legiuirea a fost structurată în șase părți, iar „iotesia” sau „facerea de fii de suflet”, așa
cum era denumită în legiuire, a fost reglementată în Capitolul 5 al Părții a IV-a40.
Încă de la primul articol, legiuitorul a statuat condițiile referitoare la adoptator.
În primul rând, puteau ,,să facă fii de suflet” cei care nu aveau copii. Observăm, în acest
sens, că atât bărbații cât și femeile, căsătoriți sau necăsătoriți, puteau să adopte. Adopția, fiind o
imitare a naturii, era permisă doar celor cărora le era îngăduită căsătoria și care, astfel, ar fi putut
avea copii în mod natural. Precum în legiuirile anterioare, călugării nu puteau adopta, nefiindu-le
permisă căsătoria101.
În al doilea rând, potrivit art. 2 Capitolul V, „fac fii de suflet doar mirenii vârstnici și
mirencile vârstnice”. Potrivit Codului Caragea, vârsta de la care se putea încheia orice act juridic
era de 25 ani, atât pentru femei cât și pentru bărbați.
În al treilea rând, „nebunii, risipitorii și necinstiții” nu puteau adopta. În opinia noastră,
condiția ca iresponsabilii să nu poată adopta era firească, întrucât aceștia nu aveau capacitate de a
consimți la adopție și, mai mult, nu puteau oferi condițiile necesare creșterii și dezvoltării
37
D. Alexandresco, Explicațiune teoretică și practică a Dreptului civil roman în comparațiune cu legile vechi și cu
principalele legislațiuni străine, Tipografia lucrătorilor români asociați, Iasi, 1886, p. 344.
38
Codul Calimach a fost tradus în limba română abia în anul 1833 (pentru detalii, a se vedea C. C. Giurescu,
Legiuirea lui Caragea. Un anteproiect necunoscut, Extras din Buletinul Comisiei istorice a României Vol. 3,
Tipografia „Mercur” Institut de arte grafice, București, 1923, p. 47 – 49).
39
G. P. Gheorghiu, Vechile legiuiri românești de lege-ferenda și Unificarea legislativă, Tipografia „Curierul Judiciar”,
București, 194?, p. 10
40
A se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei, cit. supra, p. 614. Din punct de vedere al poziționării instituției adopției
în structura Codului, acestuia i s-au adus unele critici, deoarece adopția era așezată după succesiuni și testament,
nu în capitolul destinat rudeniei (în acest sens, a se vedea I. Palade, Codul Caragea reprodus după manuscrisul
original românesc, adnotat cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție de la 1862-1905, Editura Librăriei
Leon Alcalay, București, 1907, p. 27).

13
copilului. În privința celorlalte situații, considerăm că motivul acestor interdicții era strict etic,
legiuitorul intenționând să garanteze moralitatea adopției41.
În al patrulea rând, tutorele nu putea adopta pe cel ce se afla sub tutela sa. Această
dispoziție elimina riscul ca, vrând să scape de sarcinile gestiunii, tutorele să îl înfieze pe copil42.
În cele din urmă, precum Codul Calimach, adoptatorul trebuia să fie cu 18 ani mai în
vârstă decât adoptatul. Apreciem că această condiție a fost preluată din „Institutele” lui Iustinian,
urmărindu-se ca adopția să imite natura.
În ceea ce îl privește pe adoptat, robii nu puteau fi adoptați. În acest sens, art. 5 din Codul
Caragea prevedea că adoptatul trebuia să fie „din părinți slobozi”. Totodată, puteau fi adoptați
copii firești. De fapt, adopția era una dintre cele două modalități admise de Codul Caragea prin
care puteau fi recunoscuți copiii din afara căsătoriei43.
Totuși, o astfel de adopție era permisă dacă cei căsătoriți nu aveau copii legitimi. Adopția
se încheia diferit, după cum cel adoptat era major sau minor. Adopția vârstnicilor presupunea o
cerere către Domn care, dacă aprecia că erau întrunite condițiile legale, emitea o hotărâre prin
care încuviința adopția44. Codul Caragea a reglementat în mod expres dreptul la moștenire al
adoptatului. Acesta îl moștenea pe „tatăl sufletesc” întocmai ca și fiul firesc al acestuia, chiar și
fără testament. Spre deosebire de Codul Calimach, Codul Caragea prevedea, în art. 10, nulitatea
a adopției. Astfel, în temeiul acestuia, cei care „fac fii de suflet împotriva pravilei, facerea lor de
fii întru nimic se socotește” 45. Ambele coduri, Codul Calimach și Codul Caragea, au avut
meritul de a ridica dreptul românesc pe o nouă treaptă a dezvoltării sale.

1.1.6. Înfrățirea
În evul mediu, o altă modalitate de realizare a rudeniei pe cale artificială era „înfrățirea”
sau „însurățirea”. Aceasta a cunoscut o largă răspândire și a fost practicată în mai multe forme.

41
A se vedea Al. C. Carianopol, op. cit., p. 25
42
În literatura de specialitate s-a arătat că această dispoziție a fost preluată din dreptul roman, când avea aceeași
justificare, cu atât mai mult cu cât în legiuirile anterioare era permisă adopția de către tutore (în acest sens, a se
vedea Al. C. Carianopol, op. cit., p. 26).
43
O altă modalitate de recunoaștere a copiilor din afara căsătoriei era prin ,,testament” (a se vedea I. Palade, op.
cit., p. 92).
44
A se vedea I. P. Niculescu, op. cit., p. 32
45
A se vedea I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 483

14
Finalitatea înfrățirii consta în realizarea legăturii de rudenie în linie colaterală de gradul doi.
Astfel, cel adoptat devenea fratele adoptatorului46.
Avem puține dovezi scrise privitoare la procedura înfrățirii, iar majoritatea sunt cu privire
la interzicerea acesteia. Interzicerea înfrățirii dovedește, totuși, că instituția a existat, într-o formă
sau alta, la foarte multe popoare, printre care, și cel român.
O formă des întâlnită a înfrățirii era „frăția de cruce”. Aceasta se realiza prin crestarea în
formă de cruce la brațul mâinilor sau la degete, de către cei care se făceau frați, și amestecarea
sângelui celor doi în cadrul unui ceremonial cu totul deosebit și păstrat cu mare sfințenie 47.
Această formă de înfrățire a existat și la romani și, ulterior, a fost practicată de greci, unguri, celți
și tătari48.
În țara noastră, frăția de cruce a fost practicată, în special, de către oamenii asupriți, în semn
unire în răzvrătirea lor împotriva nedreptăților sociale.
Această formă de înfrățire nu urmărea neapărat realizarea unor efecte patrimoniale, ci
doar a unor obligații reciproce, cum ar fi ajutor în timpul vieții, răzbunare după moarte sau chiar
sacrificiul uman.

1.1.7. Adopția în Reglementarea codului civil român de la 1864

Odată cu unificarea Moldovei cu Țara Românească în anul 1859, sistemul de drept
românesc a necesitat o reformă majoră. Astfel, Domnitorul Principatelor, Al. Ioan Cuza (1859-
1866), a cerut alcătuirea unei noi ,,legi unice” care să corespundă realităților economice, politice
și sociale ale vremii. La baza Codului civil 49 al lui Cuza a stat Codul civil francez 50 de la 1804,
adaptat la situația juridică existentă în Principate și completat cu unele dispoziții din Codul
Caragea și Codul Calimach, precum și cu alte norme juridice.

46
A se vedea: T. Bodoașcă, op. cit., p. 614; V. Hanga (coordonator) ș.a., op. cit., p. 503.
47
M. C. Strainescu, Despre adopțiune în dreptul român, Teză pentru licență, Tipografia „Speranța”, București, 1900,
p. 11
48
A se vedea P. Negulescu, op. cit., p. 92.
49
Codul civil român a fost promulgat în anul 1864 și s-a aplicat de la 1 decembrie 1865 până la 1 octombrie 2011,
când a intrat în vigoare actualul Cod civil. Din momentul intrării în vigoare a Codului civil de la 1864, Codul Caragea,
aplicat în Țara Românească, Codul Calimach, aplicat în Moldova, precum și orice alte dispoziții juridice contrarii, au
fost abrogate (a se vedea I. P. Niculescu, op. cit., p. 34).
50
În materia adopției, Codul civil francez permitea trei tipuri de adopție: adopția ordinară, adopția remuneratorie
și adopția pe cale testamentară. Legiuitorul român a admis doar adopția ordinară (pentru detalii, a se vedea Al. C.
Carianopol, op.cit., p. 33; C. Nacu, Comparațiune între Codul Civil Român și Codul Napoleon, Editura Librăriei Leon
Alcalay, București, 1898, p. 157-165)

15
 Codul a fost structurat pe trei cărți, adopția fiind reglementată în Cartea I 51, denumită
„Despre persoane” (art. 309-324). În prima sa formă, așa cum autorii 52 vremii au apreciat, Codul
civil reglementa „adopțiunea” ca fiind un contract civil solemn și irevocabil care, fără a face pe
adoptat să iasă din familia sa, stabilea între acesta și adoptator raporturi civile de filiație 53. Totuși,
adopția nu producea efecte depline cu privire la stabilirea unor raporturi de familie complete
între adoptat și familia adoptatorului.
Codul civil român de la 1864 a introdus condiția consimțământului la adopție a soțului
adoptatului, conform art. 310. În opinia noastră, rațiunea acestei condiții rezulta din necesitatea
asigurării unui cadru familial armonios, întrucât efectele materiale și spirituale ale adopției creau
posibilitatea apariției unor conflicte în viața conjugală.
Datorită faptului că străinii se bucurau în România de toate drepturile civile, iar adopția era
considerată un drept civil, acestora le era permis să adopte sau să fie adoptați, dacă adopția era
îngăduită de legea lor națională54.
Potrivit art. 310 din vechiul Cod civil, ”nimeni nu pote fi adoptat de mai multe persone,
afară numai de doi consorți”. Termenul „consorți” din vechiul Cod civil este echivalentul
termenului „soți” din actualul Cod civil. Într-adevăr, justificarea acestei condiții rezultă din
rațiunea că adopția imită natura, ori nimeni nu poate avea mai mulți părinți, decât o singura
mamă și un singur tată55.

1.1.8. Principalele modificări ale Codului civil în materia adopției

De-a lungul timpului, Codul civil de la 1864 a suferit numeroase modificări, iar conform
acestora, instituția adopției a fost transformată corespunzător.
Așa cum am menționat anterior, o modificare consistentă a instituției adopției s-a realizat prin
Legea din 15 martie 1906, prin care s-a urmărit simplificarea întregii proceduri și accesul facil
tuturor la adopție.

51
Cartea I, „Despre persoane”, a fost abrogată prin Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei
(publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I nr. 32/1954 și abrogat expres prin art. 230 lit. a) din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011).
52
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 324; A. T. Alexandrescu, op. cit., p. 29; Al. C. Carianopol, op. cit., p. 32; M.
C. Strainescu, op. cit., p. 16
53
A se vedea P. Neatzu, op. cit., p. 42
54
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 328
55
se vedea V. M. Antonescu, op. cit., p. 29.

16
 O altă modificare s-a înfăptuit prin Decretul-lege nr. 276/1944, care a admis posibilitatea
desființării adopției în mai multe situații. Reiterăm că, până la această modificare, adopția putea
fi revocată doar la cererea adoptatului, în termen de un an de la împlinirea vârstei majoratului, și
fără a fi necesară motivarea cererii.
Adoptarea Constituției din 1948 a determinat restructurarea cadrului juridic al
reglementărilor relațiilor de familie, al ocrotirii mamei și copilului 56. Astfel că dispozițiile
vechiului Cod civil referitoare la adopție au fost modificate prin Decretul nr. 131/1949 57, care a
modificat art. 309 și art. 311-314. Prin acest Decret au fost introduse trei principii noi care
cârmuiau adopția58.
În primul rând, potrivit art. 309 din vechiul Cod civil, astfel cum a fost modificat prin
Decretul nr. 131/1949, adopția nu se încuviința decât în interesul minorului. De asemenea, doar
minorii putea fi adoptați, indiferent dacă adoptatorul avea sau nu copii, ori descendenți legitimi.
În al doilea rând, adoptatul și descendenții săi legitimi dobândeau față de adoptator toate
drepturile și obligațiile personale și patrimoniale pe care le au copiii legitimi față de părinții lor.
În schimb, toate aceste raporturi încetează față de familia sa firească.

1.1.9. Adopția în reglementarea codului familiei59

Codul familiei, preluând în mare parte dispozițiile Codului civil de la 1864 referitoare la
adopție, a reglementat numai înfierea60, însă în forma ,,înfierii cu efecte restrânse” și a ,,înfierii
cu efecte depline”61. Dispozițiile privitoare la înfiere au fost plasate în Capitolul III din Titlul II,
sub denumirea marginală „Rudenia” (art. 66-85).

56
A se vedea E. Macavei, Familia și Casa de copii, Editura Litera, București, 1989, p. 43
57
Decretul nr. 131/1949 a fost publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 2 aprilie 1949, fiind
abrogat expres de art. 49 din Decretul nr. 32 din 30 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a
Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr.
32 din 31 ianuarie 1954)
58
A se vedea Tr. R. Ionașcu, De la adopțiune la înfierea instituită prin Decretul nr. 182 din 19 octombrie 1951, în
„Justiția Nouă” nr. 7-8/1951, p. 748.
59
Unele aspecte ale acestei secțiuni au fost tratate și în lucrarea Unele considerații referitoare la evoluția istorică a
adopției în România, de I. R. Toncean-Luieran, publicată în „Joint International Conference of Doctoral and Post-
Doctoral Researchers”, Volumul III, Editura Pro Universitaria, Craiova, 2014, p. 448-455
60
Potrivit art. 9 din Decretul nr. 32/1954, la data intrării în vigoare a Codului familiei, adopțiile încuviințate anterior
s-au transformat de drept în înfieri cu efecte restrânse prevăzute în Codul familiei, iar înfierile încuviințate, potrivit
Decretului nr. 182/1951, rămâneau înfieri cu efecte depline, reglementate de Codul familiei.
61
În doctrina vremii s-a arătat că legiuitorul a conceput înfierea cu efecte restrânse ca o „înfiere obișnuită”, iar cea
cu efecte depline ca una de „excepție”. Cu toate acestea, în practică, înfierea cu efecte depline a fost cea mai des
uzitată.

17
 Înfierea cu efecte restrânse, prevăzută de art. 66-78 din Codul familiei, menținea legătura
de filiație între înfiat și părinții săi naturali, pe de o parte, și descendenții înfiatului și rudele
acestuia, pe de altă parte. Totodată, se crea o relație de rudenie restrânsă între înfiat și
descendenții săi, pe de o parte, și înfietor, pe de altă parte. Rudenia, astfel rezultată, se
suprapunea peste rudenia firească, ambele fiind susceptibile de a produce efecte juridice.
Art. 66 din Codul familiei, preluând din reglementările anterioare, a prevăzut că înfierea
se realiza numai în interesul copilului. Acesta a devenit un principiu fundamental, care domină,
și în prezent, întreaga instituție juridică a adopției. Acest principiu a cârmuit înfierea nu numai la
încheierea acesteia, cât și pe parcursul ei și chiar la desfacerea acesteia.
Desigur, trecerea la societatea socialistă a transformat familia și, totodată, instituția
adopției. Scopul înfierii nu mai era satisfacerea unor interese patrimoniale, ci ocrotirea
intereselor copilului, prin crearea unui cadru familial care să-i asigure o dezvoltare normală,
fizică și morală. Interesele acestuia vizau, totodată, și realizarea unei educații comuniste, din care
să rezulte un individ „folositor colectivității”62.

1.1.10. Adopția potrivit Codului familiei după adoptarea Legii nr. 11/1990 privind
încuviințarea adopției
Modificări importante a instituției adopției au fost aduse de Legea nr. 11/1990197 privind
încuviințarea înfierii63, lege prin care s-a încercat compatibilizarea legislației interne a României
cu reglementările internaționale în materia adopției.
Un prim element de noutate introdus de lege, a fost faptul că încuviințarea înfierii era
dată în competența instanțelor judecătorești, fiind luată din competența autorităților ale
administrației publice. Potrivit Legii nr. 11/1990, competentă era judecătoria de la domiciliul
adoptatorului. Ulterior, prin modificările aduse de Legea nr. 59/1993 64, cererile pentru
încuviințarea adopției au fost date în competența materială a tribunalului.

62
T. R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat. Rudenia. Ocrotirea minorului, Editura de stat didactică și pedagogică,
București, 1960, op. cit., p. 127.
63
Legea nr. 11/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 1 august 1990. Prin art. 14
din această Lege au fost abrogate expres art. 73 și art. 74 din Codul familiei, precum și Decretul nr. 137/1956.
64
Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului
administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a fost publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993.

18
 Prin Legea nr. 11/1990 a fost înființat Comitetul Român pentru Adopții 65. Acesta era un
organism guvernamental ce avea ca scop supravegherea și sprijinirea acțiunilor de ocrotire a
minorilor prin adopție și realizarea cooperării internaționale în această materie. În vederea
încredințării spre adopție internațională, instituțiile de ocrotire a minorilor erau obligate să
transmită Comitetului Român pentru Adopții evidența copiilor aflați în ocrotire.
De asemenea, au fost instituite noi condiții în materia adopției internaționale. Astfel,
străinii sau cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate puteau adopta numai copii
aflați în evidența Comitetului Român pentru Adopții. Copilul devenea adoptabil internațional în
termen de șase luni de la luarea în evidență si dacă nu a putut fi încredințat sau adoptat în țară.
Totuși, erau exceptate situațiile în care soțul adopta copilul celuilalt soț, adoptatorii erau
rude până la gradul al patrulea inclusiv cu unul dintre părinții minorului sau când se urmărea
adopția persoanei majore în condițiile art. 67 din Codul familiei.

1.1.11. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopție

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 a urmărit continuarea procesului de
compatibilizare a reglementărilor interne din domeniul adopției cu cele internaționale 66.
Eliminând dispozițiile Codului familiei privitoare la adopție, Ordonanța de urgență nr. 25/1997 a
Guvernului a adus modificări substanțiale în materia adopției.
Ordonanța de urgență nr. 25/1997 a Guvernului prevedea un singur tip de adopție,
corespunzătoare adopției cu efecte depline reglementate anterior de Codul familiei. Astfel, a fost
eliminată adopția cu efecte restrânse. Între cel ce adopta și copil se stabilea legătura de filiație,
iar între adoptat și rudele adoptatorului se stabileau legături de rudenie. În schimb, potrivit art. 21
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, au fost menținute impedimentele la căsătorie
dintre adoptat și rudele firești ale acestuia67.

65
Anterior adoptării Legii nr. 11/1990, adopția internațională presupunea autorizația Președintelui României (în
acest sens, a se vedea L. Cetean-Voiculescu, Dreptul familiei. Note de curs și manual de seminar, Editura Hamangiu,
București, 2012, p. 302; A. Drăgoi, L. Voiculescu, Dreptul familiei, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2003, p. 149).
66
În context, enumerăm Legea nr. 15/1993 pentru aderarea României la Convenția europeană în materia adopției
de copii de la Strasbourg (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 martie 1993) și Legea nr.
84/1994 pentru ratificarea Convenției asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994).
67
A se vedea I. P. Filipescu, Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura All Educational, București, 1997,
op.cit., p. 52

19
 Prin Decizia nr. 308/200268, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale
dispozițiile art. 7 alin (1) și (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 25/1997. Potrivit art.
7 alin. (1) lit. a) „pentru încuviințarea adopției sunt necesare consimțământul, exprimat în formă
autentică, al părinților sau, după caz, al părintelui la adopția copilului de către o persoană sau
familie propusă de Comisia pentru protecția copilului”. În temeiul art. 2 din Ordonanța de
urgență “dacă părinții copilului sunt decăzuți din drepturile părintești, decedați, puși sub
interdicție, declarați judecătorește morți, necunoscuți sau se află în orice situație care determină
imposibilitatea de a-și manifesta voința, precum și în cazul în care copilul este declarat
judecătorește abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, consimțământul prevăzut
la alin. (1) lit. a) nu este necesar”. În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul
a omis să prevadă obligativitatea substituirii consimțământului părinților, cu cel al persoanei sau
organismului abilitat să exercite ocrotirea părintească. Acest aspect era în neconcordanță cu
prevederile din Convenția europeană în materia adopției de copii de la Strasbourg. Această
lacună a fost ulterior soluționată de Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției69.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/2008 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției 70 a adus la adopție. În acest sens, facem
precizarea că, anterior acestei reglementări, Curtea Constituțională 71 a constatat
neconstituționalitatea art. 35 alin. (2) lit. i) teza I și a art. 63 alin. (3) și (4) din Legea nr.
273/2004. Într-adevăr, din forma inițială a textelor de lege menționate, rezulta faptul că părinții
firești nu erau citați în vederea exprimării consimțământului, în fața instanței, odată cu
soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
Legea nr. 233/2011 a extins și situațiile în care se poate încuviința adopția succesivă a
aceluiași copil. În acest sens, este reglementată posibilitatea adopției copilului de către

68
A se vedea Curtea Constituțională, Dec. nr. 308/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78
din 6 februarie 2003
69
A se vedea: T. Bodoașcă, Condițiile de fond ale adopției, în Curierul Judiciar nr. 3-4/2005; M. Tomescu, Dreptul
familiei. Protecția copilului, Editura All Beck, București, 2005, p. 171-172.
70
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/2008 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
639 din 5 septembrie 2008
71
Curtea Constituțională, Dec. nr. 369/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27
martie 2008

20
„partenerul de viață”72 al părintelui adoptatului. Pentru încuviințarea unei astfel de adopții, au
fost impuse condiții suplimentare cu privire la statutul părintelui adoptatului.

1.2. Adopția în reglementarea legii nr. 273/2004 privind procedura adopției și a

actualului cod civil
În prezent, în plan intern, adopția este reglementată, în principal, de Legea nr. 273/2004 privind
procedura adopției și Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil223. Dispozițiile în materia adopției
sunt coroborate cu normele Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă 73 (referitoare la
procedura necontencioasă judiciară).
Deși, prin adoptarea Legii nr. 273/2004, s-a dorit crearea unui cadru coerent al ,,instituției
adopției”, dispozițiile acestei legi au fost modificate în mod repetat.
Din analiza dispozițiilor Codului civil și ale Legii nr. 273/2004, observăm că legiuitorul a
urmărit ca reglementările în materia adopției să fie distribuite între cele două acte normative.
Astfel, Codul civil cuprinde norme cu privire la ,,condițiile de fond” (art. 455 - 468), ,,efectele”
(art. 469 - 474) și ,,încetarea adopției” (art. 475 - 482), iar Legea nr. 273/2004 prevede, cu
precădere, dispoziții referitoare la ,,procedura adopției”. Cu toate acestea, Legea nr. 273/2004
reglementează și unele ,,condiții de fond”, aspecte legate de ,,încetarea” și ,,efectele
încuviințării” adopției.
De asemenea, în doctrina din domeniu s-a constatat ,,reglementarea duală” a principiilor
adopției, atât de art. 1 din Legea nr. 273/2004, cât și de art. 452 din Cod civil 74, aspect care
contravine normelor de tehnică legislativă pentru adoptarea actelor normative, constituind
un ,,paralelism”75. Mai mult, în timp ce Legea nr. 273/2004 reglementează șase principii, Codul
civil se referă doar la patru. În concret, art. 452 C. civ. 76 nu a preluat „principiul informării

72
În context menționăm că, potrivit art. 7 din Convenția de la Strasbourg, statele au posibilitatea de a extinde
domeniul de aplicare al prezentei convenții la cuplurile formate din persoane de sexe diferite și de același sex, care
trăiesc împreună într-o relație stabilă. Practic, legiuitorul român a lărgit sfera adopției succesive din necesitatea
alinierii la reglementările internaționale.
73
Legea nr. 134/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010 și, apoi,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, fiind ulterior modificată și
completată
74
A se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei, cit. supra, p. 622-623.
75
art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru adoptarea actelor normative
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 31 martie 2000 și, apoi, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, fiind ulterior modificată și completată).
76
Pentru unele detalii privind principiile adopției, a se vedea E. Florian, Cartea a II-a. Despre familie, în Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, de F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Editura C.H.
Beck, București, 2012, p. 495-496

21
copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate”
și nici „principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale
adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea
părinților firești”. Pentru evitarea acestor ,,paralelisme”, de lege ferenda, recomandăm
legiuitorului să opteze pentru reglementarea acestor principii într-un singur act normativ,
eventual, în Codul civil.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/2008 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției77 a adus completări în ceea ce privește
reglementarea consimțământului părinților firești la adopție. În acest sens, facem precizarea că,
anterior acestei reglementări, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 35
alin. (2) lit. i) teza I și a art. 63 alin. (3) și (4) din Legea nr. 273/2004.
Într-adevăr, din forma inițială a textelor de lege menționate, rezulta faptul că părinții firești
nu erau citați în vederea exprimării consimțământului, în fața instanței, odată cu soluționarea
cererii de încuviințare a adopției.
Anterior, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 prevedea obligativitatea, exprimării
consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui în fața instanței de judecată cu
soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției”, ulterior, nemaifiind implicați în
desfășurarea procedurii adopției.
Legea nr. 233/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind
procedura adopției a revizuit cadrul juridic al adopției, redefinind expresiile de „adopție internă”
și „adopție internațională”. Elementul de noutate introdus prin această Lege constă în utilizarea
noțiunii de „reședință obișnuită”, drept criteriu pentru calificarea adopției ca fiind „internă” sau
„internațională”. Astfel, potrivit art. I pct. 1 din Legea nr. 233/2011, adopția este internă atunci
când „adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au reședința obișnuită în România”. În
schimb, adopția este internațională când „adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul ce
urmează să fie adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar, în urma încuviințării adopției,
copilul urmează să aibă aceeași reședință obișnuită cu cea a adoptatorului”.
Menționăm că, anterior adoptării Legii nr. 233/2011, elementul de extraneitate, în raportul
de drept internațional privat în materia adopției, îl constituia „domiciliul” adoptatorului sau
familiei adoptatoare. De asemenea, în materia adopției internaționale, prin art. I pct. 37 din
77
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/2008 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
639 din 5 septembrie 2008

22
Legea nr. 233/2011 s-a introdus obligativitatea pentru persoana sau familia selectată să se
deplaseze în România și să locuiască efectiv pe teritoriul țării pentru o perioadă de cel puțin 30
de zile consecutive, în scopul relaționării cu copilul.
Legea nr. 233/2011 a extins și situațiile în care se poate încuviința adopția succesivă a
aceluiași copil. În acest sens, este reglementată posibilitatea adopției copilului de către
„partenerul de viață”78 al părintelui adoptatului. Pentru încuviințarea unei astfel de adopții, au
fost impuse condiții suplimentare cu privire la statutul părintelui adoptatului. Astfel, potrivit art. I
pct. 3 din Legea nr. 233/2011, singurul părinte al copilului trebuie să fie necăsătorit și, să se afle
într-o relație stabilă și de conviețuire cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă
cu acesta până la gradul al IV-lea. Totodată, se impune ca părintele copilului să declare, prin act
autentic notarial, că noul adoptator a participat direct și nemijlocit la creșterea și îngrijirea
copilului, pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 5 ani.
În sfârșit, prin art. 8 pct. 1 din Legea nr. 233/2011 a fost înființat Consiliul de coordonare,
organism fără personalitate juridică, care a funcționat inițial pe lângă Oficiul Român pentru
Adopții, cu rol consultativ asupra politicii și strategiei în materia adopției. În prezent, Oficiul
Român pentru Adopții a fost desființat, prin constituirea unui nou organism, care i-a preluat
activitatea.
Astfel, Consiliul de coordonare funcționează pe lângă Autoritatea Națională pentru
Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, ce a fost înființată prin Hotărârea de Guvern nr.
299/201479 și funcționează în subordinea Ministerului muncii, familiei, protecției sociale și
persoanelor vârstnice. De astfel, în cuprinsul Legii nr. 273/2004 s-au introdus rectificările
corespunzătoare, sintagma „Oficiul Român pentru Adopții” fiind înlocuită cu „Autoritatea
Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție”.
Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Codului de procedură civilă a modificat titlul
Legii nr. 273/2004, conform art. 50 pct. 1. Astfel, Legea nr. 273/2004 privind „regimul juridic al
adopției” a devenit ,,privind procedura adopției”.

78
În context menționăm că, potrivit art. 7 din Convenția de la Strasbourg, statele au posibilitatea de a extinde
domeniul de aplicare al prezentei convenții la cuplurile formate din persoane de sexe diferite și de același sex, care
trăiesc împreună într-o relație stabilă. Practic, legiuitorul român a lărgit sfera adopției succesive din necesitatea
alinierii la reglementările internaționale.
79
Hotărârea Guvernului nr. 299/2014 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția
Drepturilor Copilului și Adopție a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 18 aprilie
2014.

23
 În acest context, precizăm că, urmare modificării competenței instanțelor judecătorești,
prin Legea nr. 76/2012 a fost rectificat corespunzător art. 74 din Legea nr. 273/2004, în sensul
că, „hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege, sunt supuse numai
apelului”80.
Doctrina a atras atenția asupra nerespectării principiului celerității în îndeplinirea actelor
referitoare la procedura adopției. Criticile au fost aduse la adresa procedurii complexe și greoaie,
precum și a termenelor lungi pe care legiuitorul le-a stabilit sau chiar a omis să le stabilească în
anumite situații. În acest sens, Legea nr. 57/201681 a instituit noi termene sau a redus unele
termene.
De asemenea, art. I pct. 59 din Legea nr. 57/2016 prevede modificarea termenelor în care
vor fi judecate cazurile ce intră sub incidența legii adopției (15 zile), precum și a termenelor de
redactare și comunicare a hotărârilor pronunțate în aceste cauze (15 zile). Totuși, cu excepția
hotărârilor prin care se soluționează cererea de deschidere a adopției, pentru care termenul de
apel este de 30 de zile, pentru celelalte cereri prevăzute de Legea nr. 273/2004, termenul de apel
este redus la 10 zile82.
În același timp, a fost redus termenul în care copilul devine adoptabil în procedura adopției
internaționale, de la 2 ani la 1 an242, termen ce curge de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești prin care s-a admis cererea de deschidere a adopției. În opinia noastră, modificările
introduse de Legea nr. 57/2016 aduc un plus de celeritate întregii proceduri a adopției. Pentru
evitarea tergiversării procedurii, au fost introduse noi dispoziții cu privire la neprezentarea
părinților firești sau a tutorelui la două termene fixate pentru exprimarea consimțământului. În
acest caz, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, instanța poate trece peste refuzul abuziv
al acestora de a consimți la adopție.
Etapa potrivirii dintre copil și adoptator sau familia adoptatoare este o etapă relativ nouă în
legislația noastră. Această etapă este premergătoare încredințării în vederea adopției și, este
instituită cu condiția ca potrivirea să se realizeze, acordându-se prioritate rudelor copilului din
cadrul familiei extinse și altor persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie

80
Menționăm că, anterior adoptării Legii nr. 76/2012, hotărârile prin care se soluționau cererile prevăzute de
Legea nr. 273/2004 nu erau supuse apelului. În schimb, exercitarea recursului suspenda executarea hotărârii
judecătorești
81
Legea nr. 57/2016 pentru modificare și completare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției, precum și a
altor acte normative a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 14 aprilie 2016.
82
A se vedea art. I pct. 59 din Legea nr. 57/2016

24
pentru o perioadă de minim șase luni, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului lui
superior.
O reglementare nouă în legislație noastră, binevenită de altfel, este introducerea
concediului de acomodare de care poate beneficia adoptatorul sau unul dintre soții familiei
adoptatoare. Durata concediului este de maxim un an, care se poate întinde începând cu data
încredințării copilului în vederea adopției, perioadă în care adoptatorul primește o indemnizație
lunară. Totodată, este prevăzută obligativitatea angajatorului de a acorda acest concediu, inclusiv
timpul necesar pentru desfășurarea procedurii de atestare în vederea adopției, fără a fi afectate
drepturile salariale83.
De asemenea, s-a semnalat stabilirea aceleiași competențe materiale și teritoriale, atât
pentru încuviințarea adopției, cât și pentru nulitatea acesteia, conform art. 74 alin. (3) din Legea
nr. 273/2004. Astfel, desființarea unei hotărâri judecătorești este dată în competența unei instanțe
de același nivel cu cea care a pronunțat-o în fond. Având în vedere încălcarea principiilor de
realizare a justiției, doctrina a propus ca nulitatea adopției să fie dată în competența instanței
ierarhic superioare celei care a încuviințat-o84.
Jurisprudența a evidențiat, la rândul ei, o serie de dificultăți atât la încuviințarea, cât și la
desfacerea adopției. Astfel, s-a arătat că simplul acord de a desființa adopția este insuficient 85.
Potrivit art. 480 C. civ., „sunt nule adopția fictivă, precum și cea încheiată cu încălcarea
condițiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancționează cu nulitatea
relativă”.

83
A se vedea art. I pct. 35 din Legea nr. 57/2016.
84
A se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei, cit. supra, p. 697.
85
A se vedea C. Ap. Suceava, S. minori și familie, Dec. nr. 1/2008, în Dreptul familiei. Adopții. Divorț, de B. Bonică,
Editura Moroșan, București, 2008, p. 324-326.

25
 Capitolul 2. REGLEMENTAREA ADOPȚIEI NAȚIONALE ȘI
INTERNAȚIONALE

2.1. Cadru legislativ

În prezent, adopția este apreciată ca o măsură de protecție a copilului lipsit de ocrotirea
părintească stabilită în interesul superior al copilului, lăsând la o parte orice alte interese, fie ele
chiar ale statului. România a aderat la o serie de convenții, declarații, pacte sau tratate a căror
obiect este adopția sau protecția copilului și a drepturilor sale.
Dintre acestea enumerăm: „Declarația Universală a Drepturilor Omului”86, „Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” 87, „Convenția cu privire la drepturile copilului” 88,
„Convenția Europeană în materia Adopției de Copii” și „Convenția asupra protecției copiilor și
cooperării în materia adopției internaționale”89.
Codul civil reglementează adopția în art.451-482. Sunt avute în vedere dispozițiile privind
condițiile de fond ale adopției, efectele și încetarea adopției.
Potrivit art.454 alin. (2), procedura adopției este reglementată prin lege special. De
asemeenea, conform art. 453, condițiile și procedura adopției internaționale, ca și efectele
acesteia asupra cetățeniei copilului se stabilesc prin lege special.
În esență, Codul civil menține reglementarea anterioară cuprinsă în Legea nr.273/2004 în
cee ace privește condițiile de fond și efectele adopției, cu unele modificări referitoare la încetarea
acesteia.

86
„Declarația Universală a Drepturilor Omului” a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor
Unite prin Rezoluția nr. 217 A (III), la 10 decembrie 1948, fiind semnată de România prin Rezoluția nr. 955 (X), la 14
decembrie 1955.
87
„Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” a fost proclamată de către Comisia Europeană,
Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la Consiliul European de la Nisa, din 7 decembrie 2000. Carta a
fost introdusă în Tratatul de la Lisabona, iar prin adoptarea acestuia în decembrie 2009, „Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene” a dobândit forță juridică (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.
C326 din 26 octombrie 2012).
88
România a ratificat „Convenția cu privire la drepturile copilului” prin Legea nr. 18/1990 (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, fiind ulterior modificată și completată).
89
„Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale” a fost semnată la Haga la
29 mai 1993. România a ratificat această Convenție prin Legea nr. 84/1994 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994)

26
 Procedura adopției este în principal reglementată de Legea nr. 273/2004 privind procedura
adopției90, care se completează cu Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului. La nivel institutional, în baza art.5 din OUG nr.11/2004 privind adoptarea unor măsuri
de reorganizare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea
unor acte normative91, aprobată prin Legea nr, 145/201592, a fost înfiiințată Autoritatea Națională
pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (A.N.P.D.C.A.), ca organ de specialitate al
administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii,
Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, prin preluarea activității din domeniul protecției
copilului de la Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și din domeniul adopțiilor de la
Oficiul Român pentru Adopții. În present, se află în subordinea Ministerului Familiei,
Tineretului și Egalității de Șanse.
În aplicarea acestor reglementări în materia adopției, au fost adoptate numeroase acte
normative secundare, precum:
 H.G. nr. 233/2012 privind serviciile și activitățiel ce pot fi desfășurate de către
organisemele private române în cadrul procedurii adopției interne, precum și metodologia
de autorizare a acestora93;
 H.G. nr. 1441/2004 cu privire la autorizarea organizațiilor private străine de a desfășura
activități în domeniul adopției internaționale94;
 Ordinul nr.546/2012 privind aprobarea modelului-cadru al convențiilor încheiate între
Oficiul Român de Adopții și cabinetele individuale, cabinete associate și societăți civile
profesionale de asistență soocială și/sau psihologie pentru realizarea unor evaluări în
cadrul procedurii de contestare a raportului final de evaluare a persoanei/familiei
adoptatoare în vederea obținerii atestatului și, respective, pentru realizarea activității
postadopție prevăzute de legislația în vigoare95;

90
Legea 273/2004 a suferit multe modificări de substană. Prima modificare de substană s-a realizat prin O.U.G.
nr.102/2008. A doua modificarea a fost generată de asigurarea concordanței cu dispozițiile Codului civil și
revizuirea unor prevederi în materia adopției internaționale și s-a reflectat în adoptarea Legii nr. 233/2011
91
Publicată în M. Of. nr. 203 din 21 martie 2014
92
Publicată în M. Of. nr. 428 din 16 iunie 2015
93
Publicată în M. Of. nr. 166 din 7 iulie 2017
94
Publicată în M. Of. nr. 873 din 24 septembrie 2004
95
Publicată în M. Of. nr. 226 din 4 aprilie 2012

27
  Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopției, aprobate prin H.G. nr.579/201696, modificate prin H.G. nr. 798/202197.

2.2. Reglementări internaționale și europene

Cadrul legislative intern se completează cu reglementările internaționale la care România este
parte, precum:
 Convenția Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.) cu privire la drepturile copilului,
adoptată la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr.18/199098 și care
consacră principiul subsidiarității adopției internaționale în raport cu mijloacele de
protecție a copilului în țara de origine.
 Conveția europeană revizuită în materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la
27 noiemrbie 2008, ratificată de România prin Legea nr. 138/2011 99, care a înlocuit
Convenția europeană în materia adopției de copii 100, la care România a aderat prin Legea
nr.15/1993101.
 Convenția de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată de România prin Legea nr.
84/1994102

2.3. Noțiune și natură juridică

Art. 451 Cod civil definește adopția ca fiind operațiunea juridică prin care se creează
legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și
rudele adoptatorului103.
În cazul adopției, rudenia și filiația nu se mai întemeiază pe faptul biologic al nașterii și al
concepțiunii copilului de către mama și, respective, tatăl său, ci își are fundamental în voința
persoanelor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de rudenie, respective de filiație

96
Publicată în M. Of. nr. 623 din 12 august 2012
97
Publicată în M. Of. nr. 761 din 4 august 2021
98
Republicată în 2001 ca urmare a constatării unor diferențe de traducere din limba engleză în limba română
99
Publicată în M. Of. nr. 515 din 21 iulie 2011
100
Adoptată la Strasbourg la 24 aprilie 1967
101
Publicată în M. Of. nr. 67 din 31 martie 1993
102
Publicată în M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 1994
103
V. Stoica, M. Ronea (Avram), Natura juridică și procedura specială a adopției, în DREPTUL nr.2/1993, p.36-39

28
civilă, sociologică. În acest sens, art. 405 alin. (2) Cod civil prevede că rudenia civilă este
legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.
Fiind o operațiune juridică complex, adopția are un dublu fundament juridic, deoarece
preupune cumulativ manifestarea de voință a presoanelor prevăzute de lege și de un act de
autoritate. În acest sens, Convenția europeană rezvizuită în materia adopției de copii a consacrat
principiul potrivit căruia adopția nu poate fi pronunțată pe baza consimțământului presoanelor
prevăzute de lege și nu este valabilă decât dacă este ppronunțată de o autoritate judiciară sau
administrativă.
În mod corespunzător, legea prevede atât persoanele al căror consimțământ este necesar
pentru încuviințarea addopției, cât și faptul că aceasta este de competența instanțelor
judecătorești.
Determinarea naturii juridice a adopției presupune rezolvarea a două probleme de
calificare.
În primul rând, este necesar a se stabili care din cele două elemente de structură a adopției
este predominant: actul de vvoință al persoanelor prevăzute de lege sau hotărârea
judecătorească?
În al doilea rând, este necesară calificarea manifestării de voință a persoanelor care,
potrivit legii, sunt chemate să consimtă la addopție: manifestarea de voință a acestor personae
constituie un accord de voințe sau reprezintă doar juxtapunerea unor acte unilaterale?
Mai întât, adopția este o instituție a dreptului material, în sensul că determinant este
manifestarea de voință a persoanelor chemate să consimtă la adopție. Astfel se explică faptul că
procedura de încuviințare a adopției este o procedură necontencioasă, prin care instanța
efectuează un control de legalitate și de oportunitate.
În al doilea rând, natura juridică a adopției este controversată.
Astfel, unii autori definesc/au definit adopția ca ”un act juridic”, respective un ”accord de
voință” ce dă naștere raporturilor de rudenie civilă 104. Chiar și atunci când adopția este
reprezentată ca un act juridic complex, ce presupune încuviințarea ei de către o autoritate statală
(administrative sau judecătorească), se vorbește despre ”actul juridic al părților în vederea
înfierii”(adopției), subînțelegându-se prin aceasta ”acordul de voințe” al persoanelor chemate să
își exprime consmițământul potrivit legii.

104
M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022, op.cit., p.325

29
2.4. Felurile adopției
2.4.1. Adopția minorului/ adopția majorului
Adopția este, de regulă, o măsură de protecție a copilului.
Cu toate acestea, în mod exceptional, legea admite și adopția unei personae adulte/majore, dacă a
fost crescută în timpul minorității de către adoptator. Soluția este tradițională în dreptul nostru,
fiind consacrată anterior de Codul familiei, menținută prin O.U.G. nr.25/1997 și preluată de
Legea nr. 273/2004.

2.4.2. Adopția națională și internațională a copilului

În funcție de prezența elementului de extraneitate, adopția poate fi internă sau internațională.
Codul civil nu consacră explicit această distincție, dar, potrivit art. 453, condițiile și procedura
adopției internaționale, ca și efectele acesteia asupra cetățeniei copilului se stabilesc prin lege
specială.
Pentru prima dată, Legea nr. 273/2004 a definit aceste noțiuni, legiuitorul însușindu-și
explicațiile date de doctrină105, care trebuie înțelese în sensul special al prevederilor Convenției
de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale.
Adopția internațională este înțeleasă într-un sens larg, ca fiind adopția, care presupune unul
sau mai multe elemente de extraneitate (precum cetățenia, domiciliul etc.).
Noțiunea de drept international privat a adopției internașionale, înțeleasă din perspectiva
conflictelor de legi, poate să creeze impresia că adopția ar fi internațională dacă un strain adoptă
un copil cetățean al altui stat.
În acest sens, din modul în care art.2 parag.1 din Convenția de la Haga asupra protecției
copiilor și a cooperării în materia adopției internaționale este stabilită sfera sa de aplicabilitate,
rezultă că, stricto sensu, adopția este internațională ori de câte ori copilul și cel cae adoptă au
reședința obișnuită/domiciliul în state diferite. Aceasta, deoarece în astfel de situații se justifică
aplicabilitatea unor norme materiale speciale de protecție a copilului și a unor garanții

105
M. Avram, Filiația. Adopția națională și internațională, Ed. All Beck, București, 2001, op.cit., p.104-107

30
suplimentare, care să creeze siguranța că deplasarea copilului în străinătate nu se face scopuri
ilicite.
De exemplu, adopția internațională în cazul în care un copil cetățean roman cu domiciliul în
România este adoptat de o persoană cu domiciliul în străinătate, chiar dacă adoptatorul este
cetățean roman și rudă în linie direct de gradul al doilea (bunic) cu adoptatul. În schimb, dacă un
copil cetățean roman cu domiciliul în România este adoptat de un cetățean strain cu domiciliul în
România, adopția este internă, chiar dacă există elemental de extraneitate al cetățeniei și, sub
acest aspect, raportul de adopție este unul de drept international privat.
Legea nr. 273/2004 a consacrat expres sensul noțiunii de adopție internațională, astfel cum
aceasta se desprinde din Convenția de la Haga, înlăturând confuziile pe care reglementarea
anterioară le menținea la nivel conceptual în această materie106.
Astfel, potrivit art.2 lit. c), prin adopție internă se înțelege adopția în care atât adoptatorul
sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au reședința obișnuită în România.
Art.2 lit. d), definește adopția internațională ca fiind adopția în care adoptatorul sau familia
adoptatoare și copilul ce urmează să fie adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar, în
urma încuviințării adopției, copilul urmeză să aibă aceeași reședință obișnuită cu cea a
adoptatorului107.
Importanța acestor distincții între adopția internă și cea internațională constă în regimul
juridic diferit sub numeroase aspect al celor două forme de adopție. Cea mai importantă
consecință constă în faptul că atât legea, cât și reglementările internaționale impugn o ierarhie în
ceea ce privește măsurile de protecție a copilului, adopția internațională fiind guvernată de
principiul subsidiarității.

106
M. Avram, Filiația. Adopția națională și internațională, Ed. All Beck, București, 2001, op.cit., p.107-116
107
A se vedea Legea nr. 233/2011

31
 Capitolul 3. ADOPȚIA INTERNĂ. CONDIȚIILE ÎNCUVIINȚĂRII
ADOPȚIEI COPILULUI.

Secțiunea I. Clasificarea condițiilor

Ca operațiune juridică, adopția presupune îndeplinirea unor condiții de fond și de formă
ale actelor juridice care compun această operațiune juridică.
În cee ace privește condițiile de fond, în dreptul intern și în literature juridică a devenit
tradițională diviziunea în condițiile de fond positive și condițiile de fond negative (impedimente
la adopție), ca și în materia căsătoriei. Condițiile de fond positive trebuie să existe pentru ca
adopția să poată fi încuviințată, în timp ce condițiile de fond negative nu trebuie să existe.
Interesul clasificării apare pe tărâm obligatoriu.
O altă clasificare a condițiilor adopției poate fi aceea în condiții privitoare la adoptator,
condiții privitoare la adoptat și condiții obligatorii pentru ambii. Această clasificare evidențiază
principalelel subiecte ale adopțieiși prezintă interes practice în dreptul international privat.

Secțiunea a II-a. Condiții privind persoanele care pot fi adoptate

3.1. Interesul superior al copilului

Potrivit art.454 alin. (1) Cod. civ., adopția se încuviințează de instanța de tutelă, dacă
este în interesul superior al copilului și sunt îndeplinite toate celălalte condiții prevăzute de lege.
Faptul că adopția se realizează numai pentru protejarea interesului superior al copilului
reprezintă, în present, nu numai o condiție a adopției, ci și un principiu fundamental, consacrat
atât în legislația internă, cât și în actele internaționale în materia la care România este parte.
În ceea ce privește conținutul acestui principiu, se apreciază că sunt esențiale următoarele
elemente108:
 interesul copilului are, în mod preponderant, o natură nepatrimonială, în sensul că acela care
adoptă trebuie să asigure copilului condițiile necesare creșterii și dezvoltării sale fizice și
morale. Exclusiv interesul patrimonial al copilului –de exemplu, cel de a veni la moștenirea

108
M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2022, op.cit., p.
331

32
 adoptatorului – nu satisfice exigențele acestui principiu, însă aceasta nu înseamnă că nu pot fi
avute în vedere și interesele patrimoniale ale copilului;
 expresia ”interesul superior al copilului” semnifică faptul că, în mod firesc, legislația nu
poate face abstracție de faptul că, în realizarea operațiunii juridice a adopției, celălalte
personae implicate, precum cel care adoptă sau chiar părinții firești ai copilului, pot avea
propriile interese. Punând în balanță aceste interese, cel al copilului este ”superior” și trebuie
să fie luat în considerare cu prioritate în soluționarea unei cereri privind încuviințarea
adopției;
 respectarea interesului superior al copilului presupune, în cazul adopției internaționale, un
corp de norme juridice a căror respectare să prevină vânzarea și traficul de copii, precum și
faptul că deplasarea copilului în străinătate se face exclusive în scopul de a-i asigura un
cămin stabil și armonios109.

3.2. Vârsta adoptatului

Potrivit art.455 alin. (1) Cod Civ.110, copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității
depline de exercițiu, soluție deplină concordanță cu art.1 din Convenția ONU cu privire la
drepturile copilului. Dobândirea capacității depline de exercițiu se realizează fie prin împlinirea
vârstei de 18 ani (art.38 Cod civ.), fie prin căsătoria minorului (art.39 Cod civ.), fie prin
emanciparea minorului (art.40 Cod civ.).
În mod exceptional, este permisă și adopția persoanei majore, dacă a fost crescută în timpul
minorității de către persoana sau familia care dorește să o adopte, potrivit art.455 alin.(2) C. civ.

3.3. Consmițământul părinților/tutorelui

Potrivit art.463 alin. (1) lit. a) Cod Civ, astfel cum a fost modificat prin Legea
nr.140/2022111, pentru încuviințarea adopției este necesar consimțământul părinților firești ori,
după caz, al tutorelui copilului ai cărui părinții firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți
sau dispăruți ori care beneficiază de consigliere judiciară sau tutelă special și sunt în
imposibilitatea de a-și manifesta voința din cauza lipsei de discernământ, în condițiile legii.

109
M. Avram, idem, op.cit., p. 332
110
În mod corect Codul civil are în vedere dobândirea capacității depline de exercițiu, iar nu majoratul civil.
111
Legea nr. 140 din 17 mai 2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și
psihosociale și modificarea și completarea unor acte normative, publicat în M. Of. nr. 500 din 20 mai 2022

33
 O condiție special este instituită prin art.11 din Legea 273/2004112, potrivit căruia nu poate
fi adoptat copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani.
Deși tutela se instituie și în cazul în care părinții sunt decăzuți din drepturile părintești (art.
110 Cod civ.), în acest caz, consimțământul la adopție se dă atât de către tutore, cât și de către
părinți, soluție expres consacrată în art. 464 alin. (2) Cod civ., potrivit căruia părintele sau
părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
exercitării drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului, fiind,
totodată, obligatoriu și consimțământul reprezentantului legal.
Legea aduce importante precizări în ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească acest consimțământ, în concordanță cu actele internaționale în materie la care
România este parte:
a) în principiu, consimțământul la adopție trebuie dat de părinții firești ai copilului.
Prin excepție, în cazul adopției copilului de către soțul adoptatorului, consimțământul este dat
de soțul care este deja părinte adoptator al copilului [art. 464 alin. (3) Cod civ.]. Textul are în
vedere adopția succesivă a unui copil de către doi soți;
b) consmițământul părinților firești ai copilului/ al tutorelui poate fi dat numai după trecerea
unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului înscrisă în certificatul de naștere [art.
464 alin. (1) Cod civ.];
c) părintele firesc/ tutorele poate revoca consimțământul în termen de 30 de zile de la data
exprimării lui în condițiile legii [art. 466 alin. (2) Cod civ.]113. Revocarea este un act
unilateral de voință, iar dreptul părintelui de a revoca consimțământul este un drept potestativ;
d) părinții firesc/ tutorele copilului trebuie să consimtă la adopție în mod liber necondiționat și
numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor adopției, în
special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine [art. 465
Cod civ.]. Direcția în a cărei rază teritorială locuiesc în fapt părinții firești sau, după caz,
tutorele este obligată să asigure consilierea și informarea acestora înaintea exprimării
consimțământului la adoopție și să întocmească un raport în acest sens, care se comunică
direcției de la domiciliul copilului, în termen de 15 zile lucrătoare de la solicitarea acesteia
[art. 9 din Legea 273/2004];

112
Legea nr. 273 din 21 iunie 2004, republicată, privind procedura adopției, M.Of. nr. 739 din 23 septembrie 2016
113
Ct.E.D.O. s-a pronunțat în sensul că un termen de 2 luni în care părintele biologic poate revoca consimțământul
la adopție este compatibil cu art. 8 CEDO. A se vedea cauza Keams c. Franței, Hotărârea din 10 ianuarie 2008

34
e) potrivit art. 14 din Legea 273/2004, consmițământul părinților firești/tutorelui se dă în fața
instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției.
Prin excepție, în cazul adopției copilului de către soțul părintelui său, consmițământul
părintelui firesc se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de
încuviințare a adopției114. Odată cu solicitarea consmițământului părinților/ părintelui/
tutorelui, instanța solicită direcției raportul de consiliere și informare care confirmă
îndeplinirea obligației de informare prevăzute de lege.
Instanța poate încuviința luarea consimțământului la locuiința celui chemat să exprime
consimțământul, printr-un judecător delegat, dacă partea, din motive temeinice, este
impiedicată să se prezinte în fața instanței [alin. (5) al art. 8 din Legea 273/2004]. În acest
caz, persoana care locuiește în circumscripția altei instanțe își exprimă consimțământul prin
comisie rogatorie [alin. (6) al art. 8 din Legea 273/2004];
f) în mod exceptional, instanța judecătorească poate trece peste refuzul părinților firești/ al
tutorelui de a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că
aceștia refuză în mod abuziv să își dea consimțământul la adopție 115 și instanța apreciază că
adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia, cu motivarea
expresă a hotărârii în această privință (art. 467 Cod civ);
g) dacă unul din părinții firești nu este cunoscut, mort, declarat mort, precum și dacă se află, din
orice motiv, în imposibilitatea de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este
suficient [art. 464 alin. (1) Cod civ.];
h) părintele minor care a împlinit 14 ani, precum și părintele major care beneficiază de consiliere
judiciară sau de tutelă special și nu se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința din cauza
lipsei discernământului își exprimă consimțământul asistat de către ocrotitorul său legal (art.
12 din Legea nr. 273/2004)116. Cu privire la părintele care beneficiază de tutelă special,
potrivit art. 507 alin. (2) Cod civ., acesta păstrează dreptul de a veghea asupra modului de
creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia, cu excepția
114
Condiția exprimării consmițământului în fața instanței odată cu încuviințarea adopției a fost introdusă prin
O.U.G. nr.102/2008. Anterior, părintele își exprima consmițământul prin act autentic notarial. (O.U.G. nr. 102 din 3
septembrie 2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției M. Of. nr.
639 din 5 septembrie 2008);
115
A se vedea cauza la Trib. Neamț, s.civ., dec. civ. nr. 15/C/CC din 30 martie 2007, portal.just.ro și în E. Roșu, D.A.T.
Rădulescu, op.cit., p 186;
116
Împrejurarea că părintele firesc suferă de o boală psihică și că este declarat incapabil sau faptul de a fi decăzut
din exercițiul drepturilor părintești nu poate să conducă la excluderea lui din procedura de adopție. A se vedea
Ct.E.D.O., cauza X c. Croației, Hot. Din 17 iulie 2008;

35
 cazului în care se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința din cauza lipsei
discernământului;
i) consimțământul la adopție se exprimă personal, neputând fi dat în locul părinților firești/
tutorelui copilului de către curator, mandatar sau o altă persoană împuternicită în acest sens
(alin. 3 al art. 8 din Legea nr.273/2004). Instanța poate încuviința luarea consimțământului
la locul celui chemat să exprime consimțământul, printr-un judecător delegat, dacă partea, din
motive temeinice, locuiește în circumscripția altei instanțe, în cazul anterior menționat, își
exprimă consimțământul prin comisie rogatorie [alin. (5) și (6) al art. 8 din Legea
273/2004].

3.4. Consimțământul copilului

Potrivit art. 463 alin. (1) lit. b) Cod Civ., pentru încuviințarea adopției este necesar
consimțământul adoptatului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Consimțământul la adopție al copilului care a împlinit 10 ani nu înseamnă o simplă ascultare a
acestuia, ci suntem în prezența unei capacități speciale instituite de lege în favoarea cooppilului,
consimțământul lui având însă o puternică semnificație afectivă.
Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, consimțământul copilului care are vârsta
de 10 ani se dă instanței judecătorești, în faza încuviințării adopției.
Alin. (2) al art. 15 precizează că adopția nu va putea fi încuviințată fără consimțământul
copilului care a împlnit 10 ani. De aici rezultă că instanța nu ar putea să treacă peste refuzul
copilului de a consimți la adopție.
Drept garanție a exprimării consimțământului liber, în cunoștință de cauză, alin. (3) al art.
15 prevede că, anterior exprimării consimțământului, direcția117 în a cărei rază teritorială
domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta, ținând seama
de vârsta și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului
său la adopție, și va întocmi un raport în acest sens.
De asemenea, potrivit art. 6 din Convenția europeană revizuită, în cazul în care
consimțământul copilului nu este necesar, acesta este consultat, în măsura în care este posibil, iar

117
A se citi DGASPC - Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului - este instituția publică din România aflată în
subordinea consiliilor judetene, respectiv subordinea consiliilor locale la nivel de sectoare în municipiul Bucuresti, care oferă
asistență și sprijin pentru copii, familie, persoane singure, persoane în vârstă, persoane aflate având nevoie de ajutor, abuzate,
marginalizate sau cu dizabilități și oricărei persoane aflate în nevoie. Extras din Legea nr. 272/2004;

36
opinia și dorințele sale sunt luate în considerare, ținându-se seama de gradul de maturitate. Se
poate renunța la această consultare dacă este în mod vădit contrară interesului superior al
copilului. Aceasta înseamnă că, oricum, în cazul copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani,
precum și al copilului cu handicap, pentru care nu se cere consimțământul, copilul trebuie
consultat, fiind aplicabile art.264 Cod civ118.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 273/2004, în cazul adopției unei personae care a dobândit
capacitate deplină de exercițiu, consimțământul adoptatului, ca și consimțământul adoptatorului
sau al familiei adoptatoare se exprimă în fața instanței judecătorești.

3.5. Inexistența unei adopții viitoare

Acesta este un impediment la adopție recunoscut în mod constant de legea română.
Articolul 462 alin. (1) și (2) Cod civ. interzice, ca regulă, adopția unei personae de către mai
mulți adoptatori, fie simultan, fie succesiv.
De la această regulă există mai multe excepții:
a) poate fii încuviințată adopția simultană sau succesivă, atunci când adoptatorii sunt soț și soție;
b) poate fi încuviințată o nouă adopție atunci când:
 adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consider
desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii
adopții. Reglementarea anterioară Legii nr. 273/2004 nu prevedea expres posibilitatea
încuviințării unei noi adopții, cee ace înseamnă că, în prealabil, trebuia să fie desfăcută
adopția precedent. Prin Legea nr. 273/2004, legiuitorrul și-a însușit astfel soluția propusă
în doctrină de a permite încuviințarea unei adopții, urmând ca adopția precedent să fie
considerate desfăcută pe data încuviințării noii adopții 119, soluția fiind astfel preluată și de
Codul civil;
 adopția anterioară a încetat din orice motiv.

118
M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2022, op.cit., p.
336
119
M. Avram, Filiația. Adopția națională și internațională, Editura All Beck, București, 2001, op.cit., p. 160

37
Secțiunea a 3-a. Condițiile privind persoanele care pot adopta copilul
3.6. CONDIȚIILE GENERALE PRIVIND ADOPTATORUL

3.6.1. Condițiile de fond pozitive privind persoanele care pot adopta

3.6.1.1. Capacitatea
Prin adoptator se înțelege persoana care a adoptat sau dorește să adopte, iar prin familie
adoptatoare se înțelege soțul și soția care au adoptat sau doresc să adopte [art. 2 lit. b) și i) din
Legea nr.273/2004]. Potrivit art.459 Cod civ. pot adopta numai persoanele care au capacitatea
deplină de exercițiu. Legea nu instituie o limită maximă de vârstă120.

3.6.1.2. Aptitudinea morală și materială de a adopta

Potrivit art. 461 Cod Civ. și art. 13 din Legea nr. 273/2004, adoptatorul sau familia
adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale121 și condițiile materiale necesare creșterii,
educării și dezvoltării depline și armonioase a copilului.
Îndeplinirea acestor garanții și condiții, precum și existența abilităților parentale se certifică
de către autoritățile competente prin eliberarea atestatului, cu ocazia evaluării realizate potrivit
prevederilor Legii nr.273/2004.
Cu toate acestea, potrivit art. 26 din lege122, obținerea atestatului nu este necesară:
a)pentru adopția persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu;
b)pentru adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptativ.

3.6.1.3. Consimțământul adoptatorului

Potrivit art. 463 lit. c) Cod Civ., pentru încuviințarea adopției este necesar
consimțământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare.

120
Vârsta maximă a adoptatorului, fiind nelimitată, nu poate conduce la refuzul încuviințării adopțției decât în
condiții excepționale netăgăduit dovedite, din care rezultă că vârsta înaintată constituie un impediment de
neînlăturat pentru îndeplinirea scopului adopției, și anume satisfacerea interesului minor. Ca urmare, stabilirea
subiectivă a unei limite superioare de vârstă contravine legii, firii și uneori motivației adopției, care poate fi dictată
de considerente exclusiv morale (CSJ, s.civ., dec. nr.578 din 27 martie 1992 în C.D. 1992, p.197-198), op.cit. și în M.
Avram, Drept civil. Familia, 2022, op.cit., p. 337
121
Faptul că adoptatorul are cazier, iar în prezent este inculpat într-un dosar penal duce la concluzia că nu prezintă
garanții morale, instanța neavând dreptul de a-i acorda credit moral înntr-o astfel de cerere care vizează interesul
exclusiv al copilului (C.A. București, s. a IV-a, dec. nr.2000 din 27 iunie 2001, în P.C.J. 2001-2002, p.555-556) op.cit.
și în M. Avram, Drept civil. Familia, 2022, op.cit., p. 337
122
Legea nr. 273/2004, republicată, în M. Of. nr. 739 din 23 septembrie 2016

38
 Consimțământul trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate, respective să
emane de la o persoană cu discernământ, să fie liber și exprimat cu intenția de a produce efecte
juridice, să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 273/2004, consimțământul adoptatorului sau al familiei
adoptatoare se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de încuviințare a
adopției.
Desigur, aceasta presupune citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare de către
instanța de judecată, respective prezentarea lor în vederea exprimării consimțământului.

3.6.2. Condițiile de fond negative

3.6.2.1. Aptitudinea psihică a adoptatorului
Potrivit art. 459 Cod civ., persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta.
Fiind vorba de o condiție negative, aceasta poate fi invocată și constatată oricând pe parcursul
procedurilor de încuviințare a adopției.

3.6.2.2. Alte impedimente legale

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, persoana care a fost condamnată definitiv
pentru o infracțiune contra persoanei sau contra familiei, săvârșită cu intenție, precum și pentru
infracțiunea de pronografie infantilă și infracțiuni privind traficul de droguri sau precursori nu
poate adopta.
De asemenea, conform art. 7 alin. (2), persoana ori familia al cărei copil beneficiază de o
măsură de protecție special sau care este decăzută din drepturile părintești nu poate adopta.
Potrivit alin. (3) al art. 7, interdicția de a adopta se aplică și persoanelor care doresc să
adopte singur, ai căror soți sunt bolnavi psihic, au handicap mintal sau se găsesc în una din
situațiile prevăzute la art. 7 alin. (1) și (2)123.

Secțiunea a 4-a. Condiții bilaterale privind adoptatorul și adoptatul

3.7. Diferența de vârstă
123
(2) Persoana ori familia al cărei copil beneficiază de o măsură de protecție specială sau care este decăzută din
drepturile părintești nu poate adopta.
(3) Interdicția se aplică și persoanelor care doresc să adopte singure, ai căror soți sunt bolnavi psihic, au
handicap mintal sau se găsesc în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) și (2) art.7 din Legea 273/2004,
republicată, în M.Of nr. 739 din 23 septembrie 2016.

39
 Potrivit art. 460 Cod civ., nu pot adopta decât persoanele care sunt cu cel puțin 18 ani mai
în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte. Prin această condiție se asigură ca diferența de
vârstă între cel care adoptă și adoptat să fie asemănătoare cu diferența de vârstă care există, de
regulă, între părinți și copii.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanța judecătorească va putea încuviința,
chiar dacă diferența de vârstă dintre adoptat și adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio
situație mai puțin de 16 ani. De exemplu, se poate încuviința adopția în cazul în care o femeie
căsătorită înainte de a împlini vârsta de 18 ani dorește să adopte un copil124.

3.8. Impedimentul rezultând din rudenie

Potrivit art. 457 Cod civ., adopția între frați este interzisă125. Nu are importanță dacă este
vorba despre frați din căsătorie sau din afara căsătoriei, frați buni sau numai după mama ori
numai după tată.
Desi legea nu prevede expres, adopția nu este permisă nici între părintele firesc și copilul
său. Totuși, impedimentul rezultă implicit din cerința legală ca părintele firesc să consimtă la
adopția copilului său, ceea ce – prin ipoteză –presupune că adoptatorul este o altă persoană decât
părintele firec. Desigur, practice, problema s-ar putea pune îîn cazul în care un copil înregistrat
ca fiind născut din părinți necunoscuți este adoptat de părintele său firesc, care apoi îl recunoaște
sau față de care ulterior se stabilește filiația pec ale judecătorească. În aceste cazuri, ar urma ca
adopția să fie desființată.

3.9. Impedimentul întemeiat pe calitatea de șoț/soție

Articolul 458 Cod civ., prevede expres că adopția a doi soți sau foști soți de către același
adoptator sau familie adoptatoare, precum și adopția între soți sau foști soți sunt interzise. Acest
impediment se justifică prin aceea că raporturile dintre soți/foști soți sunt incompatibile cu cele
dintre părinți și copii sau cu raporturile dintre frați126.
Capitolul 4. EFECTELE ADOPȚIEI COPILULUI

124
În ceea ce privește stabilirea diferenței de vârstă, statele au o marjă de apreciere. A se vedea Ct. E.D.O., cauza
Schwizgebel c. Elveției, Hotărârea din 10 iunie 2008;
125
Dispozițiile care statuează interdicția adopției între frați sunt de ordine publică, astfel încât hotărârea de adopție
pronunțată de instanța americană nu este recunoscută și nu poate fi recunoscută de legea română ( C.A. București,
s. a III-a civ., min. și fam., dec. civ. Nr.1177 din 19 august 2009, în E. ROȘU, D.A.T. RĂDULESCU, op.cit., p.291).
126
M. Avram, Drept civil. Familia, 2022, op.cit., p. 344

40
4.1. Data la care se produc efectele
Potrivit art. 469 Cod civil, adopția își produce efectele de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată.
Adopția produce efecte cu privire la rudenie, ocortirea minorului, nume, domiciliul și
locuința copilului, obligația de întreținere, moștenire, cetățenia minorului127.

4.2. Efecte asupra rudeniei civile

Fiind o adopție cu efecte depline, raporturile de rudenie se vor configura astfel:

A. Față de adoptator și familia acestuia. Potrivit art.470 alin. (1) Cod civil, între copil și
adoptator, precum și rudele acestuia se stabilesc raporturi de rudenie civilă, astfel încât copilul
adoptat intră în familia adoptatorului, ca un copil firesc al acestuia. Deși legea nu prevede expres,
se consideră, în mod întemeiat, că și descendenții adoptatului devin rude cu adoptatorul și cu
rudele acestuia, deoarece numai astfel se poate vorbi despre rudenie civilă asimilată rudeniei
firești. Se poate afirma că acesta este ”efectul constitutiv” al adopției.
B. Față de părinții firești și rudele acestora. Ca regulă, întrucât copilul adoptat intră în familia
adoptatorului, raporturile de rudenie firească între copil și părinții săi și rudele acestuia trebuie să
înceteze. Copilul iese din familia sa de origine. Se poate considera că aceasta este un ”efect
extinctiv” al adopției. Și în acest caz, potrivit art. 470 alin. (2) Cod civil, încetarea raporturilor de
rudenie îi privește și pe descendenții adoptatului, în raporturile lor cu părinții firești ai
adoptatului și cu rudele acestora.
Se va reține însă impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie, potrivit art.274 alin. (3) C. civ.
O situație deosebită există în cazul în care un soț adoptă copilul firesc al celuilalt soț. Potrivit
art.470 alin. (3) C. civ., încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele
firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.
Aceasta înseamnă că, în raport cu părinții săi firești, efectul extinctive al raporturilor de
rudenie este numai partial, și anume încetează aceste raporturi numai între adoptat și
descendenții săi, pe de o parte, și părintele firesc care nu este soțul adoptatorului, pe de altă parte.
În consecință, se mențin raporturile de rudenie între cel adoptat și descendenții săi, pe de o parte,
și părintele firesc, care este soțul adoptatorului, și rudele acestuia, pe de altă parte.
127
M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2022, op.cit.,
p.361

41
 În cazul în care un soț adoptă copilul adoptive al celuilalt soț, efectul extinctive al adopției nu
se mai produce în raport cu părinții firești ai copilului și rudele acestora, întrucât raporturile de
rudenie firească au încetat ca efect al primei adopții.
Astfel spus, în cazul adopției successive a copilului de către doi soți, cea de-a doua adopție
produce un efect constitutiv.
Aceste particularități se regăsesc și în cazul prevăzut de art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr.
273/2004, când un concubine adoptă un copil firesc sau adoptive al celuilalt concubin.

4.3. Raporturile dintre adoptator și adoptat. Autoritatea părintească

Potrivit art. 471 C. civ., adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle
părintelui firesc față de copilul său firesc.
În cazul în care adoptatorul este soțul părintelui firesc sau adoptiv al adoptatului, drepturile
și îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta.
Această soluție se regăsește în mod corespunzător și în cazul prevăzut de art.6 alin. (2) lit.
c) din Legea nr. 273/2004, când un concubin adoptă copilul firesc sau adoptive al celuilalt
concubin.
Adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle de orice natură pe care le are o
persoană față de părinții săi firești. Dacă adoptatorul este decăzut din exercițiul drepturilor
părintești, instanța de tutelă, ținând seama de interesul superior al copilului, poate să instituie
tutela sau una din măsurile de protecție prevăzute de lege (art. 472 C.civ.)128.

4.4. Numele de familie al adoptatului

Potrivit art. 473 C. civ., legiuitorul a hotărât că persoana daoptată va purta numele
adoptatorului său. În acele situații în care soții adoptatori au nume diferite, aceștia trebuie să
precizeze în fața instanței care este numele pe care îl va purta copilul ce urmează a fi adoptat.
O prevedere special cuprinsă în lege vizează în mod expres situația adopției unei personae
căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, și care poate primi în timpul
căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat în fața instanței care este
sesizată să încuviințeze adopția.

128
M. Avram, op.cit., p.362

42
 Pentru motive temeinice, se poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat. Printr-
o excepție de la regula care prevede că prenumele nu se schimbă ca urmare a schimbărilor care
intervin în filiație, instanța care încuviințează adopția, la cererea adoptatorului sau a familiei
adoptatoare, pentru motive temeinice, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat.
La momentul în care hotărârea instanței judecătorești prin carre s-a încuviințat adopția a
devenit definitive, serviciul public comunitar de evidență a persoanelor competent, urmează să
emită un nou act de naștere al copilului, trecând la numele părinților numele adoptatorilor. Actul
de naștere initial se va păstra, făcându-se mențiune pe acesta despre întocmirea noului act de
naștere129.

4.5. Obligația legală de întreținere

Potrivit prevederilor art. 516 C. civ., ”obligația de întrețienre există între soț și soție, rudele
în linie dreaptă, între frați și surori, precum și între celelalte personae anume prevăzute de lege”.
În completarea acestor prevederi, alin. (2) al aceluiași articol precizează faptul că
dispozițiile privind obligația de întreținere sunt aplicabile și în cazul adopției.
Prin urmare, părinții adoptatori trebuie să îl crească și să îl îngrijească pe copil, să îi
suporte cheltuielile cu hrana, îmbrăcămintea, educația, învățătura și pregătirea profesională130.

Capitolul 5. ÎNCETAREA ADOPȚIEI

5.1. Cauzele de încetare

129
Adina R. Motica, Drept civil al familiei. Raporturile nepatrimoniale. Curs teoretic și practic, ediția a II-a, revăzută
și adăugită, Editura Univerul Juridic, București, 2018, op.cit., p. 306
130
Adina R. Motica, Drept civil al familiei. ….., op.cit., p. 306

43
 Potrivit art. 475 Cod civil, adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a
constatării nulității sale.

5.2. Desfacerea de drept a adopției

Potrivit art. 476 alin. (1) Cod civil, adopția este desfăcută de drept în cazul prevăzut la art.
462 alin. (2) lit. a), adică atunci când adoptatorul sau soții adoptatori au decedat și adoptatul
rămâne orfan; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută la data rămânerii definitive
a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții.
Vechea adopție încetează cu efecte doar pentru viitor și de la data încuviințării noii adopții
prin hotărâre judecătorească definitivă131.

5.3. Desfacerea adopției pe cale judiciară

5.3.1. Dacă este în interesul superior al copilului132
Potrivit art. 476 alin. (2) Cod civil, adopția poate fi desfăcută în cazul în care față de
adoptat este necesară luarea unei măsuri de protecție prevăzute de lege, dacă desfacerea adopției
este în interesul superior al copilului. În acest caz, adopția se consider desfăcută la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătorești prin care dispune măsura de protecție, în condițiile legii. Chiar
dacă acest caz de desfacere a adopției este reglementat în același text, alături de desfacerea de
drept a adopției, considerăm că este un caz de desfacere a adopției pec ale judiciară, iar nu de
drept. Redactarea neechivocă a normei, în sensul că adopția ”poate fi desfăcută”, precum și
condiția instituită ca desfacerea să fie în interesul superior al copilului indică faptul că instanța
de tutelă trebuie să aprecieze cu privire la această măsură, nefiind în prezența unui effect de
drept, automat al desfacerii adopției. Elementul comun cu desfacerea de drept al adopției îl
constituie data la care încetează adopția, respective data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești de încuviințare a noi adopții, respective de luare a măsurii de protecție133.
”Măsurile de protecție” la care se referă art. 476 alin (2) Cod civil, sunt cele prevăzute de
Legea 272/2004, respective plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea

131
M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2022, op.cit.,
p.378
132
idem p.378
133
În sensul că art. 476 alin. (2) C civ. Reglementează un caz de desfacere ”facultativă” a adopției, iar nu un caz de
încetare de drept, a se vedea E. Florian, Dreptul famieliei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ed. a 7-a,
Editura C.H. Beck, București, 2021, op.cit., p.522

44
specializată, fărăa exclude, în opinia noastră, tutela, ca măsură de ocrotire a minorului
reglementată de Codul civil.
Mai mult, potrivit art. 482 alin. (1) Cod civil, în toate cazurile de încetare a adopției,
părinții redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, cu excepția cazului în care instanța
hotărăște că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecție.

5.3.2. La cererea adoptatorului134

Potrivit art. 477 Cod civil, adopția poate fi desfăcută, la cererea adoptatorului sau a familiei
adpotatoare, dacă adoptatul a atentat la viața lor sau a ascendenților ori descendenților lor,
precum și atunci când adoptatul s-a făcut vinovat față de adoptatori de fapte penale pedepsite cu
o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani.
Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopția poate fi desfăcută la
cererea celor care ar fi venit la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit
capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii, chiar dacă faptele au fost săvîrșite anterior
acestei date.

5.3.3. La cererea adoptatului

Potrivit art. 478 Cod civil, adopția poate fi solicitată spre desfacere și de către cel adoptat
dacă adoptatorul s-a făcut vinovat față de adoptat de faptele prevăzute în art. 477 Cod civil.

5.4. Efectele desfacerii adopției

Desfacerea adopției produce efecte doar pentru viitor, de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești, în funcție de cazul de desfacere, după cum urmează:
În cazul desfacerii de drept a adopției, prevăzut de art. 476 alin. (1) Cod civil de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții;
În cazul desfacerii adopției pentru motivul prevăzut la art. 476 alin. (2) Cod civ., de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune măsura de protecție în
condițiile legii;

134
A se vedea Decizia nr. 434 din 21 octombrie 2004 (publicată în M. Of. nr. 80 din 24 ianuarie 2005)

45
 În cazurile de desfacere a adopției cu titlu de sancțiune, prevăzute de art. 477 și art. 478
Cod civ., de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune
desfacerea adopției.
Efectele desfacerii adopției sunt prevăzute de art. 482 Cod civil pentru toate cazurile de
încetare a adopției.

5.4.1. Efectele încetării adopției

Articolul 482 Cod civil reglementează efectele încetării adopției cu privire la drepturile
părintești și, respective, cu privire la numele copilului:
a) Părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești dacă instanța nu
decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție special a copilului, în condițiile
legii. Se subînțelege că prin efectul nulității adopției încetează raporturile de filiație și de
rudenie create prin adopție și reapar raporturile de filiație și de rudenie firească;
b) Adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de
încuviințarea adopției. Ca o noutate, potrivit art. 482 alin. (2) teza a II-a Cod civil, pentru
motive temeinice, instanța poate încuviința ca aceasta să păstreze numele dobândit prin
adopție135.
Adoptatul este întotdeauna ascultat înn condițiile art. 264 Cod civil, așa cum am mai menționat.
Deși art. 482 Cod civil este de aplicație general în materia încetării adopției, cele două
efecte nu se regăsesc în cazul desfacerii de drept a adopției, având în vedere faptul că aceasta se
produce pe data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a noii adopții, cee ace înseamnă
că autoritatea părintească revine noului adoptator, iar nu părinților firești, și cel adoptat
dobândește numele noului adoptator, neputând reveni la numele și, după caz, la prenumele avute
înnainte de încuviințarea adopției desfăcute de drept.
De asemenea, în ceea ce privește numele adoptatului, având în vedere că adoptatul major
păstrează numele dinaintea adopției, în cazul în care este căsătorit și soțul său nu consimte la
dobândirea de către adoptat a numelui de familie al adoptatorului, rezultă că încetarea adopției
nu are, în această ipoteză special, niciun efect asupra numelui adoptatului.

135
M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2022, op.cit., p.
383

46
CONCLUZII

47
 Instituția adopției se bazează și pe considerente mai pragmatice, în strânsă legătură istorică
cu nevoia de a asigura continuitate averilor și familiilor, prin vlăstari moștenitori. În dreptul
roman, de pildă, adopțiunea (ca și adrogațiunea - actul prin care pater familias lua sub puterea sa
un alt pater familias sau o altă persoană care, până atunci, nu a fost supusă unei alte puteri), avea
ca scop principal să creeze celor fără copii posibilitatea de a avea moștenitori și de a duce mai
departe cultul familial.
În ciuda numeroaselor modificări pe care le-a suferit de-a lungul timpului, în strânsă
legătură cu dezvoltarea societății și cu evoluția scopului urmărit de legiuitor, instituția adopției
nu a încetat să existe. Continuitatea sa în tot ce cunoaștem ca fiind istorie a umanității, din
antichitate până în epoca post-modernă, ne îndreptățește să credem că adopția nu va dispărea, cel
puțin nu atâta timp cât va exista conceptul de „familie”.
Am ales ca temă a acestei teze de doctorat adopția, respectiv noul său mod de reglementare în
România, cu convingerea că subiectul implicațiilor sale sociale și juridice este departe de a fi
epuizat și cu speranța că ne vom putea aduce contribuția la înțelegerea acestei instituții juridice
complexe.
Urmărind evoluția normelor juridice referitoare la adopție în sistemul de drept român, am
încercat să surprindem și să explicăm atât elementele de continuitate legislativă, cât și pe cele de
discontinuitate în reglementarea adopției. Aceste elemente reflectă, în opinia noastră, nu doar
constantele și schimbările istorico-sociale, ci și modificările intervenite în mentalitatea
legiuitorului, în special în ce privește optica acestuia asupra instituției familiei și a minorilor
lipsiți de ocrotire părintească.
Sub aspectul condițiilor de încuviințare a adopției, de-a lungul timpului legislația a impus să fie
respectate o serie de cerințe, dintre care unele au rămas constant neschimbate, iar altele au suferit
numeroase transformări. De pildă, aproape fără excepție, la adopție se cere o diferență de vârstă
de minim 18 ani între adoptat și adoptator. Această condiție derivă din înțelegerea adopției ca
fiind o „imitare a naturii”, concepție moștenită din dreptul roman, o astfel de minimă diferență
fiind considerată naturală, raportat la vârsta la care o persoană devine aptă de a procrea. Alte
condiții specifice anumitor perioade istorice sunt mai puțin naturale sau de la sine-înțelese, fiind
motivate de interese sociale contextuale: condiția ca adoptatorul să fie de sex masculin, să nu fi
ales viața monahală, să nu aibă alți moștenitori legitimi, ori acesta să nu fi fost afemeiat sau
risipitor.

48
 În prezent, adopția este guvernată de un ansamblu de principii care contribuie la
eficientizarea întregii proceduri. Principiul interesului superior al copilului este o teză de bază,
care dirijează celelalte principii, însă nu le înlocuiește. Credem că nu este lipsită de interes
enunțarea expresă în legislație a unor principii precum cel al informării copilului cu privire la
adopție, care nu sunt întotdeauna de la sine înțelese în cultura românească.
Ca și element de noutate în dreptul intern, menționăm înființarea, în anul 2014, a
Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, autoritate ce a preluat
aparatul propriu al Oficiului Român pentru Adopții, care era, sub imperiul vechilor reglementări,
organismul de supraveghere și coordonare a activităților referitoare la adopție.
Cele mai importante diferențe legislative pe care le-am observat se află însă la nivelul
condițiilor necesare pentru adopție. Reflectând o nouă filosofie legislativă asupra familiei, în
unele țări este permisă adopția de către cupluri formate din persoanele de același sex. De
asemenea, spre deosebire de sistemul nostru de drept, în cele mai multe state este permisă și
încurajată implicarea organismelor private, în întreaga procedură a adopției.
Concluzia generală care se desprinde în urma cercetării pe care am întreprins-o asupra
noilor reglementări interne privind adopția este că, deși perfectibilă, legislația română
valorizează pe deplin principiul realizării interesului superior al copilului. Acesta este și
justificarea procedurilor aparent greoaie și îndelungate care precedă adopția.
Astăzi asistăm la schimbări sociale accelerate, care inevitabil se reflectă și asupra relațiilor de
familie și impun ajustări legislative frecvente. Familia tradițională se află în plin proces de
redefinire, iar modificările la care se (auto)supune sunt, uneori, îngrijorătoare. Așa cum am
arătat, nu doar că - în unele state - sunt permise căsătoriile între persoane de același sex, dar
acestor cupluri li se îngăduie să adopte, punând astfel bazele unei familii neconvenționale.

49