INPPA CENTRUL TERITORIAL IAŞI

CAIET
DE LUCRĂRI PROFESIONALE

ANUL II STAGIU
ANUL DE PREGĂTIRE PROFESIONALĂ INIŢIALĂ 2014

DISCIPLINA: DREPT PROCESUAL CIVIL

Av. stagiar: _______________________

Formator:

Av. îndrumător: _____________

Speţa 1
La data de 9 iulie 2014, A în calitate de soţie, se prezintă la dumneavoastră, în calitate de avocat,
şi vă solicită o consultanţă juridică, respectiv un demers judiciar, plecând de la următoarea
situaţie de fapt:
„A (soţie) şi B (soţ) s-au căsătorit la data de 1 februarie 1992. În urma derulării căsătoriei au
rezultat 2 copii : C1 în vârstă de 17 ani şi C2 în vârstă de 21 de ani. În perioada 2007 – 2008
soţul B a început o relaţie sentimentală şi intimă cu numita D, aspect care a condus la o puternică
deteriorare a relaţiile de familie şi căsătorie. În aceeaşi perioadă (2007 – 2008) soţul B a şi
părăsit domiciliul conjugal, mutându-se cu D. În urma certurilor şi discuţiilor purtate pe această
temă, soţul B a renunţat la relaţia cu D, revenind în domiciliul conjugal, la sfârşitul anului 2008.
Ulterior, în perioada 2012-2013, discuţiile în contradictoriu cu soţul B au continuat pe diverse
teme (cheltuieli comune, decizii familiale, creşterea şi educaţia copilului minor, etc.). Aceste
discuţii au culminat cu părăsirea, de către soţul B, a domiciliului conjugal, în data de noiembrie
2013, dată de la care nu a mai existat nici un fel de contact sau discuţie între cei doi soţi. Soţul B
a motivat această decizie pe aspectul că soţia A nu îl susţine în deciziile majore pe care doreşte
să le ia şi nu participă cu nimic la cheltuielile necesare şi utile în cazul unei căsătorii, fiind
casnică. De asemenea, A menţionează că ultimul domiciliu comun s-a aflat pe raza sector 4
Bucureşti, însă în prezent nici unul dintre soţi nu mai are domiciliul în sectorul 4 (A locuieşte în
sectorul 2, iar B pe raza sectorului 3)”.

Lucrarea profesională nr. 1: A (soţie), vă solicită un punct de vedere legal cu privire la

modalităţile legale de desfacere a căsătoriei (variante, durata, costuri, consecinţe). De
asemenea, A vă aduce în discuţie posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul
produs ca urmare a desfacerii căsătoriei, respectiv instituirea unei prestaţii compensatorii ca
urmare a pronunţării divorţului. În calitate de avocat, redactaţi un punct de vedere legal cu
privire la solicitările lui A (soţie).

Lucrarea profesională nr. 2: În calitate de avocat a lui A, redactaţi o cerere de chemare în

judecată prin care să solicitaţi desfacerea căsătoriei faţă de B, respectiv plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a desfacerii căsătoriei, respectiv instituirea
unei prestaţii compensatorii ca urmare a pronunţării divorţului.

Lucrarea profesională nr. 3: În calitate de avocat a soţului B, redactaţi actele de procedură

necesare în vederea respingerii capetelor de cerere inserate de A (conform problemei 2),
respectiv pentru instituirea în favoarea lui B a plăţii unor despăgubiri pentru prejudiciul
produs ca urmare a desfacerii căsătoriei.

Lucrarea professională nr. 1

A (soţie) vă solicită un punct de vedere legal cu privire la modalităţile legale de desfacere a
căsătoriei (variante, durată, costuri, consecinţe). De asemenea, A vă aduce în discuţie
posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a desfacerii
căsătoriei, respectiv instituirea unei prestaţii compensatorii ca urmare a pronunţării
divorţului. În calitate de avocat, redactaţi un punct de vedere legal cu privire la solicitările
lui A (soţie).

Stimată Doamnă A,

Având în vedere situația de fapt expusă de dumneavoastră în cadrul întâlnirii avute în

data de 15.10.2014, vă înaintez prezenta opinie cu privire la modalitățile de desfacere a căsătoriei
dumneavoastră cu domnul B.

Pentru a vă ajuta să luați o hotărâre cu privire la desfacerea căsătoriei dumneavoastră în

deplină cunoștință de cauză, opinia legală a cabinetului nostru este structurată în două
părți: prima parte tratează comparativ modalitățile de desfacere a căsătoriei
dumneavoastră, făcând trimite la condiții, costuri, durată în timp ce în cea dea doua parte
vă informăm cu privire la consecințele divorțului.

DIVORȚUL PRIN PROCEDURA NOTARIALĂ PRIN ACORDUL SOȚILOR 1

DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ........................................................................3

Divorțul de comun acord pe cale judiciară............................................................3
Divorțul pe cale judiciară bazat pe culpă..............................................................4
Dreptul la despăgubiri ( art. 388 C.Civ).................................................................6
Prestația compensatorie..........................................................................................8

EFECTELE DIVORȚULUI.....................................................................................11
Efectele nepatrimoniale.........................................................................................11
Numele de familie purtat după căsătorie..............................................................12
Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți...............12
Efectele cu privire la regimul matrimonial..........................................................12
Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copii minori......13

Având în vedere situația dumneavoastră de fapt, desfacerea căsătoriei dumneavoastră poate avea
loc în următoarele modalități:
 1. Prin procedura notarială, numai prin acordul soților
2. Pe cale judiciară, prin acordul soților
3. Pe cale judiciară, din culpa unuia dintre soți

DIVORȚUL PRIN PROCEDURA NOTARIALĂ PRIN ACORDUL SOȚILOR

Divorțul de comun acord poate avea loc pe cale extrajudiciară sau pe cale judiciară.
Având în vedere faptul că în momentul de față aveți un copil minor, singura variantă
extrajudiciară la care puteți apela este divorțul prin procedură notarială.
Pentru a putea apela la această procedură, acordul soților trebuie să privească atât
divorțul, cât și unele aspecte accesorii acestuia, respectiv numele de familie pe care să îl poate
după divorț și aspectele referitoare la exercitarea autorității părintești, respectiv:
 exercitarea în comun a autorității părintești (NU este permis acordul în sensul exercitării
autorității părintești asupra copiilor minori de către unul dintre soți)
 stabilirea locuinței copiilor după divorț
 modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și copil
 stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire
profesională a copiilor.
Având în vedere faptul că aveți un copil minor se va realiza un raport social. Dacă în
urma acestui raport reiese că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești
sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, notarul va emite o
dispoziție de respingere a cererii de divorț.
Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora părțile nu se înțeleg
este de competența instanțelor judecătorești.
Competența aparține notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune
a soților. Cererea de divorț se depune de soți împreună, iar notarul public înregistrează cererea și
le acordă un termen de reflecție de 30 de zile. Cererea de divorț poate fi depusă și de mandatar cu
procură autentică. Cererea de divorț va fi însoțită de fotocopii de pe certificatele de naștere ale
soților, de pe actele de identitate ale acestora și al copilului minor. Odată cu depunerea cererii de
divorț va trebui să prezentați notarului public competent și originalul certificatului de căsătorie,
document ce va fi reținut de către acesta până la eliberarea certificatului de divorț.
La expirarea termenului de 30 de zile, soții se prezintă personal, iar noratul public
verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și
neviciat. La expirarea termenului, în caz de neprezentare a soților și în lipsă de cereri de
amânare, notarul public va respinge cererea prin încheiere.
Referitor la costuri, onorariul minim notarial, așa cum este prevăzut în Ordinul
Ministerului Justiției nr. 46/C/2011 privind tarifele de onorarii minimale pentru serviciile
prestate de notarii publici, pentru divorțul cu copii minori este de 868 lei (inclusiv TVA).
Având în vedere faptul că aveți un copil minor se va încheia, separat de certificatul de
divorț, și o convenție între părinți, prin care se stabilesc aspectele referitoare la numele de
familie, exercitarea autorității părinteșto, stabilirea locuinței copilului etc. Această convenție se
taxează separat și costă 62 lei (inclusiv TVA).

DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ

Divorțul de comun acord pe cale judiciară

Divorțul de comun acord poate fi pronunțat de instanța de judecată la cererea comună a

soților sau la cererea unuia dintre soți acceptată de celălalt soț. Pentru ca instanța să pronunțe
divorțul în aceste condiții este esențial acordul soților cu privire la divorț. Acordul lor cu privire
la cererile accesorii divorțului nu ține de esența acestor proceduri, astfel încât este posibil ca
acordul soților să fie limitat numai la divorț, iar cu privire la celelalte aspecte care țin de efectele
divorțului, fie soții se înțeleg și atunci cererea de divorț va cuprinde acordul lor și cu privire la
acestea, fie- dacă nu se înțeleg- vor solicita instanței de judecată să hotărască. Așadar, fie cererea
de divorț va cuprinde, pe lângă acordul soților cu privire la desfacerea căsătoriei, și modalitățile
în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului, fie va cuprinde solicitarea ca
instanța să decidă cu privire la aceste cereri.
În ipoteza în care veți decide împreună cu soțul dumneavoastră să formulați cererea de
divorț împreună, atunci aceasta trebuie semnată de amândoi sau de către un mandatar comun, cu
procură specială autentificată. Dacă veți decide ca mandatarul să fie un avocat atunci acesta va
certifica semnătura soților.
 Primind cererea de divorț instanța va verifica existența consimțământului soților, după
care va fixa termen pentru soluționarea cererii în cameră de consiliu.
La termenul de judecată instanța va verifica dacă părțile stăruie în desfacerea căsătoriei
pe baza acordului lor și în caz afirmativ va pronunța divorțul, fără a administra probe cu privire
la motivele de divorț. Prin aceeași hotărâre instanța va lua act de acordul părților cu privire la
cererile accesorii. Dacă nu vă veți învoi asupra cererilor accesorii, instanța va administra probele
prevăzute de lege pentru soluționarea acestora și, la cererea părților, va pronunța o hotărâre cu
privire la divorț, soluționând totodată și cererile privind exercitarea autorității părintești,
contribuția părinților la cheltuielile de creștere ale copiilor și numele soților după divorț. Dacă va
fi cazul, cu privire la celelalte cereri accesorii instanța va continua judecata, pronunțând o
hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.
Hotărârea pronunțată asupra divorțului pe baza acordului soților este definitivă (nu mai
poate fi supusă niciunei căi de atac) iar hotărârea pronunțată în condițiile în care instanța a
judecat și s-a pronunțat asupra cererilor accesorii în lipsa acordului soților este definitivă numai
în ceea ce privește divorțul.
Există însă și posibilitatea ca dumneavoastră să introduceți cererea de divorț iar aceasta
să fie acceptată de către soțul dumneavoastră. În această ipoteză cererea de chemare în judecată
va fi formulată în temeiul art. 373 lit. b. iar acordul soților se formează practic în fața instanței de
judecată. Astfel dacă soțul dumneavoastră va recunoaște faptele care au dus la desfacerea
căsătoriei iar dumneavoastră sunteți de acord cu un divorț amiabil, instanța va admite divorțul
prin acordul părților.
Dacă nu veți fi de acord, atunci recunoașterea faptelor de către soțul dumneavoastră va
constitui un mijloc de probă, pe baza căruia instanța de judecată va admite cererea de divorț
bazată pe motive temeinice, dovedite prin însăși recunoașterea pârâtului, și va stabili culpa
exclusivă a soțului pârât iar cererea de divorț va fi soluționtă în condițiile divorțului bazat pe
culpă.

Divorțul pe cale judiciară bazat pe culpă

 Totodată aveți posibilitatea de a solicita divorțul din culpa soțului dumneavoastră în
temeiul art. 373 lit. b1 întrucât raporturile dintre dumneavoastră sunt grav vătămate și continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă.
Instanța competentă în această situație este Judecătoria Sectorului 3 București.
Desfacerea căsătoriei în temeiul art. 373 lit. b C. civ. presupune îndeplinirea a 3 condiții:
 existența unor motive temeinice, adică a unor neînțelegeri între soți de o anumită
gravitate și durată
 aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soți
 datorită vătămării grave a raporturilor dintre soți continuarea căsătoriei nu mai este
posibilă.
Apreciez că în situația dumneavoastră sunt întrunite toate aceste condiții.
În ceea ce privește motivele temeinice de divorț, legiuitorul a lăsat judecătorului
libertatea de a aprecia în funcție de situația de fapt concretă existența temeiniciei motivelor
invocate de divorț. În practica judecătorească însă s-a decis că sunt motive temeinice de divorț:
părăsirea nejustificată a locuinței comune, infidelitatea unuia dintre soți, atitudinea
necorespunzătoare a unuia dintre soți, care se exprimă în acte de violență și alte asemenea
manifestări etc.
Instanța sesizată cu o asemenea cerere poate:
 să admită cererea de divorț formulată de dumneavoastră și, deci, să constate culpa
exclusivă a pârâtului
 să admită cererea de divorț din culpă comună a soților în ipoteza în care pe parcursul
procesului pârâtul va invoca culpa concurentă a dumneavoastră
 să respingă cererea dumneavoastră de divorț și să admită o eventuală cerere
reconvențională formulată de pârât prin care să solicite divorțul din culpa dumneavoastră
exclusivă. Consider că în ceea ce privește speța dumneavoastră, această ipoteză reămâne
la nivel teoretic întrucât reproșurile pe care vi le aduce soțul dumneavoastră nu pot
constitui motive temeinice de divorț. De altfel, atât doctrina cât și practica
judecătoarească au statuat faptul că împrejurarea că soțul pârât nu a contribuit la

1
Art. 373: Motive de divorţ
Divorţul poate avea loc:
b)atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei
nu mai este posibilă;
 întreținerea gospodăriei nu poate constitui prin ea însăși motiv temeinic de divorț
(Marieta Avram, Drept civil- Familia, ed. Hamangiu, 2013).

Durata procedurii judiciare depinde de încărcătura instanței de judecată, de modalitatea

în care veți dori să divorțați (de comun acord sau din culpa soțului dumneavoastră) dar și de
diligența pe care o veți depune dumneavoastră sau reprezentantul dumneavoastră atunci când
redactați și depuneți cererea de chemare în judecată. Dacă cererea este redactată în mod corect și
cuprinde toate elementele prevăzute de C. proc. civ., dacă are anexată taxa de timbru
corespunzătoate, dacă este însoțită de toate actele necesare procedura de regularizare va dura mai
puțin, deci și durata procesului va fi mai scurtă.
În ipoteza în care veți decide să divorțați de comun acord durata procedurii va fi mai
scurtă întrucât nu se vor administra probe consumatoare de timp dar și pentru că hotărârea nu va
fi supusă nici unei căi ordinare de atac. Astfel din momentul introducerii cererii de chemare în
judecată și până în momentul pronunțării hotărârii procesul poate dura aproximativ 6 luni.
Divorțul din culpa exclusivă a soțului durează mai mult pentru că se vor administra mai
multe probe iar hotărârea este supusă apelului. Procedura divorțului în această formă poate dura
aproximativ 2 ani.
În ipoteza în care veți decide să formulați cererea de divorț din culpa exclusivă a
soțului dumneavoastră, aveți posibilitatea să solicitați și despăgubiri dar și o prestație
compensatorie.

Dreptul la despăgubiri ( art. 388 C.Civ)

Potrivit art. 388 C. Civ soțul nevinovat care suferă un prejudiciu prin desfacerea
căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea
prin hotărârea de divorț.
În esență, dreptul la despăgubiri constituie o aplicație în materia divorțului a răspunderii
civile delictuale, ceea ce înseamnă că pentru a fi acordat trebuie să fie îndeplinite toate condițiile
generale ale răspunderii, prevăzute de art. 1357 C. Civ., adică faptă ilicită, prejudiciul, legătura
de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite. În plus față de aceste
condiții generale, legea instituie și o condiție specială în persoana creditorului, și anume aceea ca
soțul care solicită despăgubiri să fie nevinovat.
 În ceea ce privește condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, ținând cont de
specificul materiei, aplicarea lor trebuie nuanțată.
Astfel, în ceea ce privește fapta ilicită, apreciem că temeiul răspunderii civile delictuale
nu îl constituie faptele ilicite care au condus la desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soțului
a cărui despăgubire se solicită. Având în vedere dispozițiile legale care statuează faptul că
prejudiciul este produs prin desfacerea căsătoriei, reiese faptul că în concepția legiuitorului
cauza prejudiciului este chiar divorțul. Acest element este esențial pentru a se evita orice
confuzie între acțiunea întemeiată pe art. 388 C.civ. și o acțiune de drept comun întemeiată pe
prejudiciul cauzat de un soț celuilalt soț, prin anumite fapte ilicite, chiar dacă acestea au
constituit și motive temeinice de divorț, și care nu intră în sfera de aplicare a art. 388 C. civ.
Așadar, fapta ilicită, în sensul art. 388 C. civ. prezintă o anumită specificitate, pentru că aceasta
nu constituie temeiul dreptului la despăgubiri decât în mod indirect, prin împrejurarea că a
constituit motiv temeinic referitor la divorț, iar divorțul este acela care produce prejudiciul.
Referitor la prejudiciu, acesta poate fi material, cât și moral. Având în vedere noutatea
acestei instituții în dreptul civil român nu s-a conturat la nivelul jurisprudenței și doctrinei o
opinie cu privire la ce poate fi considerat prejudiciu în această materie.
În jurisprudența franceză s-a admis cererea în despăgubiri pentru repararea prejudiciului
moral cauzat prin distrugerea imaginii de familie unită și armonioasă de care se bucura cuplul și
copilul lor, ca și prejudiciul produs prin divorț. Într-o altă speță, instanța franceză a admis
cererea de reparare a prejudiciului suferit de soția care, din cauza comportamentului soțului-
angajat într-o relație de concubinaj și preferând injurii la adresa soției- a recurs la gesturi
extreme, suicidale.
Doctrina consideră de asemenea că poate constitui prejudiciu moral ce reclamă reparație
orice traumă emoțională suferită de soțul inocent ca urmare a schimbării statutului precum și
starea de singurătate în care se găsește soțul după o căsnicie de lungă durată.
Poate constitui prejudiciu material cheltuielile ocazionate de diferite investigații
medicale, de tratamentele medicale impuse din cauza traumei suferite ca urmare a divorțului,
care a dus la îmbolnăvirea dumneavoastră fizică și mentală. Totodată prejudiciul material poate
fi reprezentat și de pierderea unui contract pe care un soț nu l-a mai putut încheia din cauza
divorțului (de exemplu, în cazul unei cereri de creditare statutul de persoană căsătorită generează
un punctaj mai mare în evaluarea solicitantului.)
 Sarcina dovedirii prejudiciului vă revine dumneavoastră. În acest sens pot fi administrate
orice fel de probe admise de lege, precum înscrisurile, martorii, interogatoriul, prezumțiile.
În ceea ce privește vinovăția este suficientă stabilirea culpei exclusive la desfacerea
căsătoriei, nefiind necesar un efort de probațiune special. Altfel spus, din moment ce cauza
prejudiciului o constituie divorțul și instanța reține culpa exclusivă a unuia dintre soți la
desfacerea căsătoriei, înseamnă că, prin aceasta, este stabilită și vinovăția ca și condiție de
obligare la plata de despăgubiri.
Cererea de despăgubiri va fi soluționată de instanța de judecată prin hotărârea de divorț,
aceasta având caracter accesoriu raportat la cererea de divorț. Într-o opinie minoritară, s-a
susținut că se pot cere despăgubiri și pe cale separată în termenul de prescripție de 3 ani care
începe să curgă de la data la care soțul inocent a cunoscut prejudiciul ce i-a fost cauzat de celălalt
soț ( Fl. A. Baias, Noul Cod Civil comentariu pe articole).
Având în vedere aceste aspecte, recomandarea noastră este de a formula cererea de
despăgubiri odată cu cererea de divorț.

Prestația compensatorie

Prestația compensatorie, este un instrument juridic prevăzut cu scopul de a asigura pe cât

posibil, compensarea unui dezechilibru semnificativ pe care divorțul îl poate produce în
condițiile de viață ale unuia dintre soți.
Prestația compensatorie poate fi acordată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ mai
multe condiții:
1. Divorțul să se pronunțe din culpa exclusivă a soțului pârât (adică a domnului B). Soțul
care solicită prestația compensatorie trebuie să nu fie vinovat de divorț, iar cel care este
obligat la prestație compensatorie să fie exclusiv culpabil de desfacerea căsătoriei. Prin
urmare, prestația compensatorie nu poate fi acordată dacă ambii soți sunt vinovați de
desfacerea căsătoriei și nici în cazul divorțului prin acordul soților sau al celui pentru
starea de sănătate a unuia dintre soți, când nu se stabilește culpa. Din păcate, textul
menține o anumită ambiguitate în ceea ce privește ipoteza divorțului pronunțat din culpa
exclusivă soțului reclamant. Cu toate acestea, considerăm că, pentru identitate de rațiune
(ubi eadem este ratio, eadem solutio debet esset), soțul inocent are dreptul la prestație
 compensatorie și în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a
reclamantului, în condițiile art. 373 lit. c C. civ.
2. Există un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață
ale soțului inocent. Este avut în vedere în acest caz nivelul de trai al acestui soț, din
timpul căsătoriei, comparativ cu nivelul de trai pe care l-ar avea după divorț, când ar
pierde anumite facilități conferite de viața în comun care îi asigurau un anumit standard
de viață. Dezechilibrul semnificativ în ceea ce privește condițiile materiale de trai după
divorț se apreciază de la caz la caz de către instanța de judecată, ţinând cont de condițiile
concrete de viață ale soților, precum și de perspectivele de trai ale soțului inocent.
3. Durata de căsătorie să fie de cel puțin 20 de ani- astfel legiuitorul a urmărit să limiteze
câmpul de aplicare a prestației compensatorii, astfel încât divorțul să nu devină pentru
unul dintre soți un factor de câștig nejustificat. Nu este necesar ca această durată,
calculată de la momentul încheierii căsătoriei, să se fi împlinit la momentul formulării
cererii, dar este nevoie ca ea să fie împlinită la momentul pronunțării hotărârii de divorț.
4. Textul de lege prevede și o condiție negativă- soțul inocent nu poate să solicite pensie de
întreținere- ceea ce înseamnă că el trebuie să opteze între prestația compensatorie și
pensia de întreținere, întrucât acestea nu pot fi cumulate. Dacă soțul inocent a solicitat
prestația compensatorie și aceasta nu a fost acordată de instanță, nimic nu-l împiedică pe
soțul inocent să solicite și să obțină, ulterior, pe cale separată pensie de întreținere dacă
sunt îndeplinite condițiile legale.

În ceea ce privește modalitatea de stabilire a prestației compensatorii, art. 391 C. civ,

prevede că aceasta nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei. Aceasta înseamnă că
prestația compensatorie nu poate fi cerută în timpul căsătoriei, înainte de introducerea cererii de
divorț, chiar dacă soții sunt separați în fapt și nici nu poate fi solicitată după desfacerea
căsătoriei de către instanța de judecată. Cererea privind prestația compensatorie fie este
formulată ca o cerere accesorie cererii de divorț și odată cu aceasta, fie pe cale separată, dar
oricum înainte de pronunțarea divorțului, urmând a fi conexată cererii de divorţ, astfel încât
soluționarea ei să se realizeze prin aceeași hotărâre prin care se pronunță divorțul.

Cu privire la criteriile avute în vedere la acordarea prestației compensatorii se ține seamă

atât de resursele soțului care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului,
de efectele pe care la are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte
împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate ale soților,
contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț,
pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri și altele
asemenea. Toate aceste criterii exemplificative presupun împrejurări de fapt care trebuie
dovedite de soțul care solicită prestația compensatorie.
Prestația compensatorie poate fi stabilită fie în bani, fie în natură.

 Prestația compensatorie în bani poate să îmbrace forma unei sume globale sau a unei
rente viagere. Prestația compensatorie sub forma rentei viagere poate fi stabilită fie într-o
cotă procentuală din venitul debitorului, fie într-o sumă de bani determinată. În ceea ce
privește regimul juridic al rentei viagere, sunt aplicabile, în măsura în care sunt
compatibile cu natura prestației compensatorii, dispozițiile din materia rentei viagere.
Astfel, în ceea ce privește plata ratelor de rentă, dacă instanța de divorț nu stabilește
periodicitatea acestora, se vor aplica dispozițiile prevăzute de art. 2248 al. 1 C. civ. care
prevede că acestea se plătesc trimestrial și în avans, iar dacă debitorul prestației
compensatorii nu își execută obligația, beneficiarul poate cere executarea silită în
condițiile art. 2250 C. civ.
 Prestația compensatorie stabilită în natură se stabilește sub forma dreptului de uzufruct
asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului. Drept urmare, debitorul
prestației devine nud proprietar al acelor bunuri, iar creditorul uzufructuar. Prestația
compensatorie sub forma uzufructului poate fi stabilită pe durata vieții sau pentru o
perioadă mai scurtă.

Atunci când va stabili cuantumul prestației compensatorii, instanța va avea în vedere

eliminarea dezechilibrului cauzat de divorț celui care solicită prestația compensatorie, iar în
stabilirea valorii va trebui să aibă în vedere criteriile prevăzute de art. 391 al. 1 C. civ.

Instanța îl poate obliga pe soțul creditor să constituie o garanție reală sau să dea cauțiune
pentru a asigura executarea rentei. Dacă soțul care solicită prestația compensatorie dovedește că
debitorul său ar putea să sustragă de la executarea rentei, instanța îl poate obliga pe cel din urmă
să constituie o garanție care să asigure executarea rentei. Prin garanție reală se înțelege fie
ipoteca imobiliară, fie ipoteca mobiliară, fie gajul iar cauțiunea are în vedere fideiusiunea ca și
garanție personală. Toate aceste garanții presupun însă încheierea unui contract de garanție, în
funcție de natura garanției, în temeiul hotărârii judecătorești prin care debitorul prestației
compensatorii sub forma rentei a fost obligat să constituie garanția. Dacă acesta refuză să
încheie contractul având în vedere natura acestei obligații- de a face- creditorul va putea să
apeleze la procedura de executare silită a obligațiilor de a face.
Instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie dacă se modifică în mod
semnificativ mijloacele debitorului și resursele creditorul. Astfel, hotărârea judecătorească prin
care se atribuie prestația compensatorie se bucură de autoritate de lucru judecat relativă, până în
momentul schimbării condițiilor care au stat la baza pronunțării ei. Dacă prestația compensatorie
va consta într-o sumă de bani aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata
inflației.
Prestația compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătoria soțului
creditor, precum și atunci când acesta obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață
asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

În ceea ce privește costurile procedurii judiciare, acestea sunt reprezentate de taxele de

timbru și de onorariul de avocat.
Taxele de timbru diferă în funcție de motivele de divorț invocate. Dacă divorțul va avea
loc prin acordul soților, taxa de timbru este de 200 lei. Dacă divorțul va fi solicitat ca urmare a
deteriorării relației (în temeiul art. 373 lit. b C. civ) taxa de timbru este de 100 lei. Dacă veți
decide să solicitați acordarea unor despăgubiri sau a unei prestații compensatorii taxa de timbru
este de 50 de lei.

EFECTELE DIVORȚULUI
Consecințele desfacerii căsătoriei pot fi grupate în trei categorii: efecte
nepatrimoniale, efecte patrimoniale și efecte

Efectele nepatrimoniale
În planul relațiilor personale, între soți divorțul produce următoarele efecte:
  încetarea calității de soț, ceea ce înseamnă că fiecare dintre foștii soți se poate recăsători
cu altcineva sau soții se pot recăsători între ei
 încetarea obligației de sprijin moral, încetarea obligației de fidelitate, a obligației
conjugale și a celei de coabitare între soți;
 redobândirea de către fiecare soț a numelui avut anterior căsătoriei, atunci când instanța
nu încuviințează păstrarea numelui dobândit prin căsătorie ori soții nu cad de acord în
privința păstrării numelui.

Numele de familie purtat după căsătorie

Unul dintre aspectele pe care trebuie să le aveți în vedere atunci când veți decide că se
impune desfacerea căsătoriei dumneavoastră este numele de familie pe care doriți să-l purtați
după căsătorie.
Codul Civil statuează faptul că la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să
păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța va lua act de această înțelegere prin
hotărârea de divorț.
În situația în care nu veți ajunge la un acord cu soțul dumneavoastră și vă veți dori să vă
păstrați numele de familie din timpul căsătoriei, instanța poate încuviința ca dumneavoastră să
vă păstrați numele B pentru motive temeinice, justificate atât de interesul dumneavoastră cât și
de interesul superior al copilului.
Faptul că dumneavoastră sunteți cunoscută în lumea literară cu numele B și că sunteți
invită la diferite congrese în țară și străinătate, apreciem că poate constitui motiv temeinic pentru
păstrarea numelui de familie.
Dacă nu va interveni nicio înțelegere între dumneavoastră și domnul B sau dacă instanța
nu a dat încuviințarea, veți reveni la numele dinainte de căsătorie.
 Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți

În ceea ce privește efectele patrimoniale ale divorțului trebuie subliniat faptul că acesta
nu are consecințe directe asupra partajării bunurilor dumneavoastră sau asupra cotelor cuvenite
fiecărui soț acestea urmând a fi stabilite într-o eventuală acțiune de partaj. Divorțul însă produce
consecințe importante asupra regimului matrimonial al soților.

Efectele cu privire la regimul matrimonial

Potrivit art. 385 C. civ. regimul matrimonial încetează între soți de la data introducerii
cererii de divorț. Cu toate acestea, oricare dintre dumneavoastră sau amândoi împreună, în cazul
divorțului prin acordul dumneavoastră, puteți solicita instanței să constate că regimul
matrimonial a încetat de la data separației în fapt.
Actele de înstrăinare sau de grevare, precum și actele din care se nasc obligații în sarcina
comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț sunt anulabile,
dacă au fost făcute în sarcina celuilalt soț. Acțiunea în anulare poate fi promovată în termen de 3
ani, termen ce curge din momentul în care dumneavoastră ați cunoscut cauza anulării, dar nu
mai târziu de 18 luni de la data încheierii actului.

Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copii minori

Instanța, odată cu pronunțarea divorțului va trebui să hotărască și asupra raporturilor
dintre părinți și copii minori, ținând seamă de interesul superior al copiilor, de concluziile
raportului de anchetă socială, de învoiala părților (dacă este cazul) dar și de dorința copilului
minor.
Având în vedere că C1 are 17 ani instanța va dispune în mod obligatoriu audierea sa.
Audierea se va realiza în cameră de consiliu, iar, dacă în raport de împrejurările cauzei instanța
consideră potrivit, va audia minorul fără ca părțile sau alte persoane să fie de față.
După divorț exercitarea autorității părintești revine în comun ambilor părinți, afată de
cazul în care instanța va decide altfel. Ceea ce primează nu este interesul părinților, ci interesul
superior al copilului, interes care rezultă din concluziile raportului de anchetă psihosocială, dar
și din probele care se administrează în cauză , în ipoteza divorțului întemeiat pe culpă sau a
divorțului prin acord, când soții nu cad de acord cu privire la cererile accesorii divorțuluo.
Autoritatea părintească comună nu presupune ca ambii părinți să se ocupe de copil zi de
zi, ci înseamnă luarea de decizii comune, consultarea părinților în problemele esențiale
privitoare la copil, cum ar fi alegerea medicului curant în caz de boală, a medicului de familie, a
tratamentului medical, orientarea religioasă, formarea sau timpul liber al copilului etc. Actele cu
caracter curent, cum ar fi alimentația zilnică a copilului, programul de lecții, alegerea
îmbrăcămintei, cad în sarcina părintelui la care s-a stabilit locuința copilului.
Pentru motive întemeiate instanța poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată
numai de către unul dintre părinți. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului
de creștere și educare a copilului. Această situația este însă una excepțională. Motivele temeinice
ce ar putea să o justifice sunt lăsate la aprecierea instanței. Doctrina însă a arătat că problema
autorității părintești exclusive poate fi discutată în situația în care unul dintre părinți are un
comportament antisocial, consumă alcool, droguri, este violent iar comunicarea dintre părinți
este întreruptă irevocabil, astfel că luarea decizilor esențiale privitoare la copil este imposibilă.
Ca și regulă generală, locuința minorului se stabilește de comun acord de părinți, odată cu
divorțul. În cazul în care părinții nu se înțeleg sau că instanța sesizată cu judecarea cererii de
divorț constată că înțelegea contravine interesului superior al minorului, va decide, odată cu
pronunțarea divorțului, ca locuința copilului să fie la părintele cu care locuiește în mod statornic,
respectiv dacă până la divorț a locuit cu ambii părinți, instanța va decide la care dintre părinți își
va avea locuința copilul.
Odată cu pronunțarea divorțului și stabilirea exercitării autorității părintești, instanța de
tutelă va stabili și constribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură,
pregătire profesională a copilului. Atât tatăl cât și mama sunt obligați în mod solidat să dea
întreținere copilului minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și
pregătirea profesională.
Având în vedere că în cazul dumneavoastră este vorba de un singur copil minor
întreținerea datorată de soțul dumneavoastră pentru creșterea lui C1 este de 1/4 din venitul său
lunar net. Cu toate acestea, la stabilirea întreținerii se vor avea în vedere totalitatea mijloacelor
patrimoniale ale soțului dumneavoastră, și nu exclusiv veniturile sale din muncă.
Lucrarea profesională nr. 2:
În calitate de avocat a lui A, redactaţi o cerere de chemare în judecată prin care să solicitaţi
desfacerea căsătoriei faţă de B, respectiv plata unor despăgubiri pentru prejudiciul produs
ca urmare a desfacerii căsătoriei, respectiv instituirea unei prestaţii compensatorii ca
urmare a pronunţării divorţului.

JUDECĂTORIA SECTOR 3 BUCUREȘTI

Strada Ilfov, nr. 6, sector 5 

DOMNULE PREȘEDINTE

Subsemnata A, în calitate de reclamantă, cu domiciliul în București, Aleea

Alexandru, nr. 27, bl. K2, sc. A, et. 4, ap. 20, Sector 2, identificată cu CNP 2671201336677,
prin avocat Eliza Dominte, avocat colaborator la Societatea civilă de avocați N. Moșneguțu – O.
Chirița, cu sediul în Iași, str. Golia., nr. 1, parter, jud. Iași, în contradictoriu cu B, cu domiciliul
în București, str. Ion Câmpineanu, nr. 26 B, Sector 3, identificat cu CNP 1641105332266, solicit:

1. Desfacerea căsătoriei încheiate de noi la data de din culpa exclusivă a pârâtului,

în temeiul art. 373 alin.1 lit. b) coroborat cu art. 379 alin.1 teza I Cod Civil.
2. Păstrarea numelui dobândit prin căsătorie, conform art. 383 alin. 2 Cod civil
3. Solicit exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului C1, născut la data de
5.09.1997, în comun de ambii părinţi , în baza dispoziţiilor art. 397 Cod Civil.
4. Solicit stabilirea locuinţei minorului la domiciliul reclamantei, conform art. 400
alin.1 şi 2 Cod Civil
5. Obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere pentru copilul minor, în
valoare de ¼ din veniturile pârâtului, raportat la dispoziţiile art. 529 alin.2 şi art. 530 alin.2
şi 3 Cod civil
6. Obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de despăgubiri în
temeiul art. 388 Cod Civil
7. Obligarea pârâtului la o prestație compensatorie potrivit art. 390 Cod civil,
stabilită sub formă de rentă viageră reprezentând 15% din veniturile soțului pârât și
datorată pe toată durata de viață a reclamantei

MOTIVELE ACȚIUNII

Prezentarea situației de fapt

La data de 1 februarie 1992, după o relație frumoasă de prietenie, m-am căsătorit cu

pârâtul, animaţi fiind de sentimente de dragoste şi respect reciproc.
Naşterea primului nostru copil C2 a survenit la 1 an de la data încheierii căsătoriei, iar
a celui de-al 2 -lea la 5 ani de la data încheierii căsătoriei, astfel că eram fericită și împlinită atât
pe plan familial cât și profesional, în acea perioadă desfășurându-mi activitatea în calitate de
asistent universitar la Facultatea de Litere, soțul meu fiind de profesie medic chirurg.
În aceste condiții am sperat la o căsnicie de lungă durată, plină de armonie şi
înţelegerea.
Însă la scurtă perioadă de la naşterea lui C2, am observat un dezinteres total al
pârâtului faţă de mine dar și față de copii, nu mai participa la creşterea și educarea lor, și adesea
mă evita. Cu toate acestea, subsemnata nutrind sentimente foarte profunde faţă de copii, m-am
ocupat exclusiv de creşterea şi educarea lor, relaţia dintre noi fiind una foarte strânsă .
Astfel că, de-a lungul timpului, doar subsemnata m-am interesat de evoluţia şcolară a
celor doi copii ai noștri, m-am ocupat îndeaproape de nevoile acestora, soţul contribuind doar din
punct de vedere financiar.
Am trecut peste toate discuţiile din casă, provocate exclusiv de pârât, atunci când îi
ceream să se implice mai mult în viaţa de familie, să fie mai aproape de copii, mai ales că sunt
băieți şi aceștia simțeau nevoia de a-l avea aproape pe tatăl lor.
Cu toate acestea, relaţiile dintre noi părţile s-au răcit în anul 2007, an în care soțul meu
a început o relație extraconjugală cu numita D, angajată a spitalului în cadrul căreia își desfășura
activitatea alături de B. Dacă la început am crezut că va fi o relaţie trecătoare, că pârâtul își va
reveni după ce discut cu el, că va realiza că atât eu cât şi cei doi copii trebuie să contăm pentru
el, totuşi pârâtul nu s-a arătat deloc interesat să finalizeze relaţia cu acea femeie, din contra,
lucrurile au devenit şi mai serioase, acesta părăsind la scurt timp domiciliul conjugal.
Pârâtul a început să se afişeze şi în public cu această femeie, a fost văzut de cunoscuţi
de-ai noştri, chiar colegi care mi-au comunicat faptul că l-au văzut în oraş cu o persoană de sex
feminin, relaţia dintre ei fiind foarte apropiată.
Toate această atitudine de dezinteres a pârâtului faţă de noi, familia sa, i-a afectat
profund şi pe copii, care au aflat de relaţia extraconjugală a tatălui. Dat fiind ameninţările
adresate de pârât subsemnatei, chiar în faţa copiilor, scandalurile provocate fără motiv, la care
erau martori şi aceștia, am fost nevoită să apelez la ajutor de specialitate pentru ei, datorită
faptului că îi vedeam afectați de comportamentul tatălui, se simţeau respinși de acesta, ajungând
să aibă rezultate mici la învăţătură.
Cu toate că pârâtul vedea cât de afectați sunt copiii din cauza comportamentului său,
a atitudinii sfidătoare pe care o afişa, nu a ezitat şi a formulat chiar plângere la poliţie atât
împotriva mea cât şi a celor doi, subsemnata fiind nevoită să merg cu aceștia pe la secţii de
poliţie, să discutăm cu agenţii de poliţie.
Tocmai pentru a crea o stare de temere, de tensiune permanentă, pârâtul şi-a format
un obicei de a chema organele de poliţie la domiciliul nostru, în mod cu totul nejustificat, doar în
dorinţa de a mă speria, şi a-mi demonstra că el deţine controlul. O perioadă lungă de timp am
urmat un tratament medical pentru stările de depresie pe care mi le provoca acesta.
În urma certurilor și discuțiilor purtate între noi, încurajat de mine B a renunțat la
relația cu D, revenind în domiciliul conjugal la sfârșitul anului 2008.
Perioada 2008 - 2012 a fost o perioadă de grele încercări în recăpătarea încrederii
asupra soțului și clădirea unei familii fericite. Soțul m-a încurajat să renunț la profesia mea,
inclusiv la meditații și să mă ocup de acesta și de copii, lucru cu care am fost de acord în
speranța refacerii vieții de familie de altădată.
În ciuda tuturor eforturilor pe care le-am făcut, comportamentul soțului meu a început
să se schimbe din nou brusc începând din anul 2012. Am început să purtăm discuții
contradictorii privind cheltuielile comune, creșterea și educarea copiilor, precum și asupra
oricăror decizii familiale care ar fi trebuit luate de comun acord.
 Astfel că, în urma unui an plin de neînțelegeri și reproșuri, soțul a părăsit domiciliul
conjugal în noiembrie 2013, pentru a doua oară.
Datorită comportamentului inadecvat al pârâtului, al dezinteresului manifestat
faţă de mine şi copii, a relaţiei extraconjugale iniţiate de acesta în anul 2008, relație pe care
o suspectez ca nefiind una trecătoare, existând posibilitatea ca aceștia să fi reluat legătura,
solicit desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, care, așa cum am arătat mai
sus, se face unicul vinovat de destrămarea relației dintre noi.

Urmare a desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului și a întrunirii

tuturor condițiilor prevăzute de lege, solicit să obligați pârâtul la plata unei despăgubiri în
cuantum de 1.000.000 lei, precum și la o prestație compensatorie constând în plata lunară
către subsemnata a sumei reprezentând 15% din veniturile soțului pârât datorată pe toată
durata de viață a reclamantei, cereri perfect justificate atât față de situația de fapt
învederată mai sus, cât și de argumentarea de mai jos.
Soțului nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate
cere soțului vinovat să îl despăgubească, potrivit art. 388 NCC.
Tocmai datorită faptului că singurul în culpă pentru destrămarea relaţiilor de familie
este pârâtul, prin relaţia extraconjugală iniţiată în anul 2008, relaţie care nu cred că a încetat chiar
și după întoarcerea pârâtului în cadrul familie în perioada 2008-2013, dar și prin atitudinea de
neglijență, nepăsare, de care a dat dovadă.
Astfel, solicit aceste despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit care rezultă din
pierderea statului de persoană căsătorită, în singurătatea morală şi afectivă creată de divorţ după
o viaţă îndelungată în comun ( 22 ani ), părăsirea subsemnatei pentru o altă femeie mai tânără,
pârâtul lăsând în sarcina mea creşterea a doi copii, dintre care unul minor care este afectat psihic
şi are nevoie de ajutor de specialitate, expunerea subsemnatei la stigmatizarea socială ca urmare
a statutului de femeie divorţată, oprobiul public la care voi fi expusă în cercul de prieteni atunci
când voi fi întrebată care au fost motivele ce au dus la desfacerea căsătoriei .
Prejudiciul material care urmează a fi suferit prin desfacerea căsătoriei care a durat
22 de ani constă în schimbarea condițiilor de trai. Pe parcursul căsătoriei am locuit în unul dintre
imobilele socrilor mei pe care ni l-a pus la dispoziţie cu titlu gratuit, astfel că nu mai avea
aceleaşi condiţii de locuit, voi fi nevoită să părăsesc imobilul şi să mă mut cu chirie cu cei doi
copii, după ce timp de 22 de ani am investit în casa socrilor mei care deja s-au exprimat în sensul
că urmează să mă dea afară din casă. Totodată, nu voi fi în măsură să contractez un împrumut de
locuință pentru mine și copii, motivat de faptul că momentan nu sunt încadrată în muncă, dată
fiind înțelegerea dintre mine și soț de a mă ocupa strict de familie.
Prin comportamentul și conduita necorespunzătoare de care a dat dovadă, pârâtul a
încălcat normele de conviețuire în cadrul familiei referitoare la respect, fidelitate și sprijin moral
(art. 309 Cod civil) precum și la creșterea și educarea copiilor (art. 258 Cod civil).
Violența și atacurile asupra integrității fizice și psihice a soției au generat consecințe
deosebit de grave în ceea ce privește demnitatea sa de femeie, soție și mamă, trauma emoțională
suferită de aceasta fiind majoră și dovedită de acte medicale.
Viaţa profesională nu o voi mai putea relua din cauza vârstei şi perioadei îndelungate
de întrerupere a activităţii didactice care vor face imposibilă o angajare pe viitor.
Gravitatea, seriozitatea și întinderea consecințelor negative atât de ordin moral cât și
de ordin material care urmează a fi suferite urmare a desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a
soțului pârât mă îndreptățește la suma de 1.000.000 lei, pentru acoperirea prejudiciului dovedit.
Obligarea pârâtului la prestație compensatorie în temeiul art. 390 Cod civil
 Solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata unei prestații
compensatorii are în vedere o serie de aspecte care țin de dezechilibrul semnificativ pe care
divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale reclamantei după o căsătorie de 22 de ani,
divorț pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât.
Subliniez îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 390 Cod civil pentru acordarea
prestației compensatorii:
a) desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soțului pârât
Din întreaga situație de fapt expusă mai sus rezultă că singura persoană care se face
vinovată de destrămarea căsătoriei este soțul pârât, care a dat dovadă de infidelitate, de lipsă de
simț de răspundere față de familie și societate prin comportamentul său adesea violent, prin
înjosirea soției față de copii și în societate, neimplicarea în creșterea și educarea copiilor.
b) așa cum rezultă din certificatul de căsătorie încheiat la data de 1 februarie 1992,
durata căsătoriei depășește minimul impus de alin. 2 al art. 390, fiind de 22 de ani.
La aprobarea cuantumului prestației compensatorii solicitat, respectiv 15% din
veniturile soțului pârât, vă solicit să aveți în vedere dezechilibrul semnificativ pe care divorțul îl
produce în condițiile de viață ale reclamantei.
Urmare a înțelegerii dintre noi, și în special la presiunile repetate ale soțului pârât, după
nașterea celui de-al doilea copil, am renunțat la profesia mea didactică, ocupându-mă doar de
familie. Singura sursă financiară a familiei era soțul, astfel că voi rămâne împreună cu cei doi
copii fără venituri.
Situația financiară a subsemnatei nu va putea fi îmbunătățită după divorț, urmare a
faptului că trecerea unei perioade de 6 ani de la desfășurarea activității didactice, precum și
vârsta mai înaintată va face imposibilă o revenire la locul de muncă.
În schimb, resursele financiare ale soțului pârât sunt considerabile, acesta profesând ca
medic chirurg cu un venit de 20.000 lei pe lună. Dat fiind faptul că în toată această perioadă, de
la căsătorie și până în prezent, am locuit în casa părinților lui, o mare parte a veniturilor sale se
află în depozite bancare, acesta investind și într-o companie de publicitate de unde își
suplimentează veniturile substanțial.
Veniturile soțului pârât urmează a fi stabilite cu exactitate prin înscrisuri doveditoare,
aprecierea asupra câștigului realizat de acesta se rezumă la o sumă estimativă de 40.000 lei/lună.
Deși soțul nu s-a implicat fizic și emoțional în creșterea și educarea copiilor, acesta a
contribuit financiar în acest sens prin plata taxelor școlare, meditații precum și cheltuieli pentru
hrană și îmbrăcăminte, astfel că, urmare a stabilirii locuinței celor doi copii la mama lor, soțul
pârât va trebui să contribuie cel puțin în aceeași măsură și în viitor. Minorul este elev în clasa a
11 a, iar C2 este student la Facultatea de Medicină, nevoile acestora vor crește odată cu trecerea
timpului, iar starea lor materială nu poate să sufere din cauza divorțului părinților. Astfel că,
contribuția financiară a tatălui este extrem de importantă pentru creșterea copiilor în aceleași
condiții de viață ca cele din timpul căsătoriei, pentru educarea lor, pregătirea și perfecționarea
acestora în vederea succesului în carieră.
Mai mult decât atât, atitudinea pârâtului care a condus la răcirea relațiilor și inevitabil la
destrămarea căsătoriei, a afectat starea psihică a minorului și a mea, ambii beneficiind de o
perioadă de tratament de specialitate și medicamentos. Subsemnata, împreună cu cei doi copii
urmăm în prezent ședințe de recuperare pentru depășirea situației generate de divorț, la un centru
de asistență psihologică, costurile fiind suportate de mama mea, având în vedere că din
decembrie 2013 soțul a încetat să își sprijine financiar familia.
 Probe : acte, interogatoriul pârâtului, anchetă socială, martori : ALBERT IUSTINA
MARIA domiciliată în București, str. A. Panu , bloc 27, sc. A, et.1, ap. 4,; BODNARIUC
CRISTINA domiciliată în București, str. Gheorghe Doja nr. 8, bloc 817, scara A, et.1, ap. 4 .
Depun taxă judiciară de timbru de 100 lei RON pentru capătul de cerere privind
desfacerea căsătoriei ( conform art. 15 alin. 1 litera b ) din OUG 80/2013 ) şi taxă judiciară de
timbru de 100 lei RON pentru cererile de despăgubiri și prestație compensatorie ( conform art.
15 alin. 1 litera d ) din OUG 80 din 2013 ) şi acte, cu duplicat în vederea comunicării:
Copii cărţi de identitate ale părţilor
Copie certificat căsătorie
Copie certificat naştere minor
Adeverinţă salariat eliberată de angajatorul subsemnatei
Prescripţie medicală cu medicamentaţia pentru minor
Acte medicale ale reclamantei

În drept: art. 379 alin.1 teza I Cod Civil, art. 383 alin. 2 Cod civil, art. 397 Cod Civil,
art. 400 alin.1 şi 2 Cod Civil, art. 529 alin.2 şi art. 530 alin.2 şi 3 Cod civil, art. 388 Cod Civil ,
art. 390 Cod civil
Cu stimă,
A prin avocat ____________
Lucrarea profesională nr. 3:
În calitate de avocat a soțului B, redactați actele de procedură necesare în vederea
respingerii capetelor de cerere inserate de A (conform problemei 2), respective pentru
instituirea în favoarea lui B a plății unor despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare
a desfacerii căsătoriei.

JUDECĂTORIA SECTOR 3 BUCUREȘTI

DOSAR NR. 42356/45/2014

DOMNULE PREȘEDINTE

Subsemnatul B, cu domiciliul în București, str. Ion Câmpineanu, nr. 26 B, Sector 3,

identificat cu CNP 1641105332266, în calitate de pârât în dosar nr. 42356/45/2014, prin avocat
Eliza Dominte, , avocat colaborator la Societatea civilă de avocați N. Moșneguțu – O. Chirița, cu
sediul în Iași, str. Golia., nr. 1, parter, jud. Iași, formulez în termen legal

ÎNTÂMPINARE ŞI CERERE RECONVENŢIONALĂ

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită, desfacerea căsătoriei din

culpa exclusivă a pârâtului, revenirea subsemnatei la numele avut anterior căsătoriei, exercitarea
autorităţii părinteşti asupra minorului C1 în comun de ambii părinţi, stabilirea locuinţei
minorului la domiciliul reclamantei, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere pentru
copilul minor în valoare de ¼ din veniturile pârâtului cu obligarea acestuia la plata unor
despăgubiri în valoare de 1.000.000 lei și obligarea la o prestație compensatorie sub forma unei
rente viagere sub forma unui procent de 15% din veniturile pârâtului pentru toată durata de viață
a reclamantei.
Îmi exprim dezacordul total față de toate capete de cerere, având în vedere că
situația de fapt expusă de către reclamantă în cererea de chemare în judecată nu exprimă
realitatea.
În fapt, între cele două părți a existat o relație frumoasă de familie a cărei durată a
atins 22 de ani.
 Ulterior căsătoriei dintre cei doi, părinții pârâtului având o situație financiară extrem de
bună, s-au oferit să sprijine tinerii prin punerea la dispoziție a unei case proprietate personală cu
două etaje, pe care să o poată folosi în mod gratuit.
Ambii erau la început de drum pe plan profesional, reclamanta profesând la Facultatea
de Litere, iar pârâtul de profesie medic chirurg în cadrul Clinicii Sf. Spiridon.
Venirea pe lume a celor doi copii a fost motiv de mare bucurie pentru întreaga familie.
Situația financiară a familiei era în creștere datorită soțului care câștiga foarte bine din
activitatea sa, dar și datorită sprijinului de care beneficiau din partea părinților pârâtului, care
făceau frecvent cumpărături pentru casă și copii și se ocupau de nepoți.
Cu toate acestea, după nașterea celui de-al doilea copil , reclamanta și-a schimbat în
mod radical comportamentul, a căzut într-o depresie severă, suferea adesea atacuri de panică,
plângea și refuza să se ocupe de copii.
Deoarece starea sa de sănătate se înrăutățea, iar aceasta refuza să ia medicamentele
prescrise de medic, în anul 2000 – când copilul cel mic avea 3 ani - am luat hotărârea de a o
interna la spital pentru a beneficia de ajutor de specialitate și de a fi monitorizată evoluția sa.
Având în vedere că reclamanta reprezenta un pericol pentru ea însăși dar și pentru copiii noștri,
m-a determinat să nu mă abat de la decizia luată.
După o perioadă de 3 luni de spitalizare reclamanta a revenit în familie, beneficiind de
toată afecțiunea noastră pentru a depăși momentele neplăcute cauzate de starea sa de sănătate.
Față de faptul că eu dobândeam venituri suficiente pentru întreținerea întregii familii și
pentru binele soție mele, am luat împreună hotărârea ca aceasta să renunțe la serviciu si să se
îngrijească de ea și de copii, păstrând însă varianta ca din când în când să ofere meditații unor
elevi de liceu.
Perioada 2000 – 2005 a fost una liniștită, soția mea se ocupa de casă și de copii, fără
incidente sau probleme majore. Periodic consulta medicul psihiatru pentru prescrierea de noi
medicamente, dat fiind faptul că starea sa de sănătate nu era perfectă și trebuia supravegheată
îndeaproape.
Începând cu anul 2006 aceasta a început să aibă crize asemănătoare celor din trecut,
fapt care mi-a stârnit îngrijorarea. Încercând să apelez medicul specialist pentru a-i solicita
ajutorul, într-un moment de furie al soției aceasta a sunat la poliție să mă reclame că sunt violent
și că doresc să o internez împotriva dorinței sale, afirmații total false. Astfel că, în mod fals
reclamanta susține că eu am formulat plângere la poliție, când de fapt situația a stat exact invers.
 Chiar și după acest episod am ales să rămân alături de soția mea, să nu formulez o
acțiune de divorț, conștientizând efectele pe care aceasta le-ar putea avea asupra stării psihice a
reclamantei- pârâte.
Deoarece existau momente extrem de tensionate cauzate de aceasta, după anul 2007 am
ales să mă cufund mai mult în muncă pentru a uita de probleme de acasă. Uneori lipseam și 2-3
zile de acasă din cauza gărzilor de la spitalele unde colaboram, alteori alegeam să mă refugiez
pentru scurt timp la casa părinților mei. Dar chiar și așa, perioadele de lipsă erau foarte scurte, și
niciodată nu îmi neglijam copii așa cum afirmă reclamanta prin acțiune.
Din cauza acestor perioade de lipsă de acasă, soția mea a început să își imagineze o
relație extraconjugală pe care aș avea-o cu o angajată a unui Spital, să îmi reproșeze presupusa
infidelitate de față cu copiii și să mă denigreze în fața lor.
Niciodată nu am avut vreo relație extraconjugală, mereu am fost un om sincer,
familist, care s-a preocupat de binele familiei și care se va ocupa în continuare.
Arăt faptul că nu am părăsit domiciliul conjugal, nici în perioada 2007-2008, nici în
noiembrie 2013, așa cum susține reclamanta. Au fost perioade în care am lipsit mai mult de acasă
din cauza conferințelor pe care le susțin prin țară și în străinătate, însă scopul nu a fost acela de a-
mi părăsi familia.
Toate afirmațiile false ale soției mele le pun pe seama stării de sănătate precare a
acesteia și a suferinței create de boala prin care trece.
Față de situația expusă mai sus, în cazul în care reclamanta mai stăruie în cerea de
divorț, solicit pe cale reconvențională:
1. Desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei, motivat de faptul că
aceasta se face singura vinovată de destrămarea relațiilor dintre noi
2. Revenirea reclamantei la numele anterior căsătoriei, respectiv acela de
Petrescu, conform art. 383 alin. 3 Cod civil
Reclamanta nu justifică motivele temeinice pentru care instanța de judecată ar trebui
să încuviințeze păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei respectiv un interes personal al
reclamantei sau interesul superior al copilul, drept pentru care mă opun acestei cereri.
3. Exercitarea autorității părintești exclusiv de către pârât, în temeiul art. 398
Cod civil, potrivit căruia, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al
copilului, instanța poate hotărî în acest sens.
 Consider că în cazul de față, starea precară de sănătate a reclamantei dar și situația ei
financiară constituie motive temeinice pentru ca instanța să dispună exercitarea autorității
părintești exclusiv de către subsemnatul.
Sunt singurul care mă pot ocupa în mod conștient și responsabil de minor, de a
suporta toate costurile necesare în vederea pregătirii sale profesionale, de a-i fi aproape și de a-l
susține permanent. Minorul nu poate trăi într-un mediu ostil, alături de mama sa care se
manifestă frecvent violent verbal și fizic, având un comportament antisocial.
Atât minorul cât și majorul și-au exprimat deja dorința de a locui cu mine, în situația
în care se va ajunge la un divorț.
4. Solicit stabilirea locuinţei minorului la domiciliul pârâtului, conform art. 400
alin.1 şi 2 Cod Civil
Așa cum a susținut și reclamanta, de la data încheierii căsătoriei am locuit în casa
părinților mei, o casă spațioasă și modernă care ne-a oferit tot confortul posibil. Reclamanta nu
are o altă locuință proprie, astfel că, în situația în care ar părăsi domiciliul conjugal, singurul loc
unde ar putea merge este garsoniera mamei sale, care nu poate reprezenta un spațiu de creștere a
copilului nostru. Copilul nostru a beneficiat de condiții de trai superioare și o eventuală
schimbare a acestora l-au putea afecta enorm.
5. Obligarea reclamantei la plata unei pensii de întreţinere pentru copilul
minor, în valoare de ¼ din veniturile sale, raportat la dispoziţiile art. 529 alin.2 şi art. 530
alin.2 şi 3 Cod civil
Din informațiile obținute de la prietenii comuni, reclamanta și-a reluat activitatea de
meditații cu elevii, și a depus cereri de angajare la mai multe licee din oraș.
6. Solicit respingerea cererii de obligare a subsemnatului la plata unor
despăgubiri în valoare de 1.000.000, motivat în primul rând de lipsa culpei mele în
desfacerea căsătoriei.
În susținerea cererii reclamanta arată prejudiciul material și moral suferit de aceasta
prin desfacerea căsătoriei, expunând o situație de fapt falsă.
Relația extraconjugală la care se referă soția mea nu există, fidelitatea mea putând fi
confirmată de martori care să prezinte situația reală.
Cu privire la prejudiciul material invocat de către reclamantă, respectiv pierderea
statutului de persoană căsătorită, de singurătatea morală și afectivă creată de mine, etc. –
învederăm instanței faptul că acesta constituie rezultatul acțiunilor reclamantei. Subsemnatul am
depus mereu eforturi pentru menținerea relației noastre, sprijinindu-mi soția în mod
necondiționat chiar și în contextul în care afirmațiile acesteia sunt de natură să-mi prejudicieze
imaginea.
Cu privire la prejudiciul material invocat de reclamantă- ce constă în faptul că aceasta
va fi nevoită să părăsească imobilul în care locuiește în prezent și să se mute cu chirie-
învederăm instanței faptul că părinții subsemnatului nu i-au solicitat niciodată reclamantei să
părăsească locuința. Mai mult decât atât, aceștia nutresc sentimente puternice de afecțiune față de
reclamantă și nu își doresc să o îndepărteze. Totodată învederez instanței faptul că respectul pe
care îl port față de soția mea, sentimentele față de aceasta dar și starea ei precară de sănătate mă
determină să nu permit vreodată ca soția mea să părăsească locuința noastră comună.
Reclamanta invocă de asemenea și imposibilitatea sa de a se reangaja, însă această
imposibilitate nu se datorează vârstei sale sau perioadei de timp mari scurse de când nu a mai
practicat, ci stării sale de sănătate care nu i-ar permite reluarea unui program de muncă.
Așadar, reclamanta nu a dovedit o faptă ilicită, un prejudiciu, o legătură de cauzalitate
între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția mea, motiv pentru care instanța urmează să respingă
acest capăt de cerere.
7. Solicit respingerea cererii de obligare la prestație compensatorie, tocmai
datorită faptului că singura care se face vinovată de destrămarea relației de familie este
reclamanta, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 390 Cod civil.
Situația de fapt prezentată de reclamantă în sprijinul cererii sale este o fabulație
cauzată de starea sa de sănătate, realitatea fiind cea prezentată de pârât mai sus.
Legiuitorul, prin reglementarea acestei compensanții a urmărit un scop și anume acela
de a acoperi, pe cât posibil, dezechilibrul semnificativ pe care divorțul îl produce în condițiile de
viață ale celui ce solicită plata compensației, cu instituirea celor două condiții: căsătoria să fie
desfăcută din culpa soțului pârât și durata căsătoriei să fi fost de minim 20 de ani. Singura
condiție întrunită, și insuficientă de altfel, este durata căsătoriei de 22 de ani. Față de lipsa de
culpă a pârâtului în desfacerea căsătorie și față de lipsa unui dezechilibru creat în defavoarea
reclamantei – în condițiile în care i se permite să locuiască alături de copii în aceleași condiții
foarte bune – se impune respingerea acestui capăt de cerere.
8. Pe cale reconvențională, solicit să dispuneți obligarea reclamantei la plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a desfacerii căsătoriei din culpa sa
exclusivă, în temeiul art. 388 Cod civil, în valoare de 10.000 lei.
 Prin desfacerea căsătoriei urmează să sufăr un prejudiciul de ordin moral prin trauma
emoțională provocată de schimbarea statutului, în condițiile în care de 22 de ani sunt căsătorit și
îmi iubesc enorm familia.
Neplăcerea creată de lupta pentru custodia copilului mă vor afecta pe plan emoțional și
profesional, dat fiind că sunt foarte atașat de ambii copii și îmi doresc să crească alături de mine
în continuare.
Prin acțiunea sa de divorț, motivată de situații de fapt false, reclamanta îmi distruge
imaginea de persoană familistă, sinceră, corectă, respectată de societate, de medic chirurg cu
rezultate profesionale deosebite, caracterizându-mă pe nedrept ca fiind un om infidel,
dezinteresat de propria familie, violent, lipsit de simț de răspundere față de familie și societate.
Prin prisma acuzațiilor grave care îmi sunt aduse care vor culmina cu un divorț
scandalos, imaginea mea integră va avea de suferit, va fi pusă la îndoială corectitudinea mea,
responsabilitatea sau sinceritatea profesională, existând mereu o îndoială a societății asupra
motivele reale de divorț și asupra persoanei culpabile, existând posibilitatea de a nu-mi mai putea
reface viața vreodată.
Prin probele ce se vor administra în prezenta cauză, consider că voi face dovada unui
prejudiciu cert, determinat sau determinabil, nereparat, în strânsă legătură cu desfacerea
căsătoriei.
Am apreciat valoarea prejudiciului la 10.000 de lei deoarece, pe de o parte, cunosc
situația financiară precară a reclamantei, însă pe de altă parte aceasta a reluat activitatea sa de
meditații cu elevii, și și-a depus cereri de angajare la mai multe licee din oraș.
Pentru toate acestea solicit respingerea cererii de divorț așa cum a fost formulată
împreună cu toate capete de cerere formulate de reclamantă și admiterea cererii reconvenționale
formulată de pârât.
În contradovadă solicit proba cu: acte, interogatoriul reclamantei, martori: Ionescu
Ana, cu domiciliul în București, str A. Panu, nr. 39 și Ionescu Vlad, cu domiciliul în București,
str A. Panu, nr. 39.
Depun taxă judiciară de timbru de 100 lei RON pentru capătul de cerere privind
desfacerea căsătoriei ( conform art. 15 alin. 1 litera b ) din OUG 80/2013 ) şi taxă judiciară de
timbru de 50 lei RON pentru cererea de despăgubiri ( conform art. 15 alin. 1 litera d ) din OUG
80 din 2013 )
 În drept: art. 379 alin.1 teza I Cod Civil, art. 383 alin. 3 Cod civil, art. 398 Cod Civil,
art. 400 alin.1 şi 2 Cod Civil, art. 529 alin.2 şi art. 530 alin. 2 şi 3 Cod civil, art. 390 Cod civil,
art. 205 Cod procedură civilă, art. 209 Cod procedură civilă

B
Prin av. _________
Speţa 2

Reclamanta A, o societate care comercializează produse electronice, a depus o cerere de chemare

în judecată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, împotriva pârâtului B, cu domiciliul în Brăila,
solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 180.000 lei, cu titlu de plată parţială, parte
exigibilă din preţul datorat, precum şi obligarea pârâtului la plata unor daune interese pentru
neîndeplinirea obligaţiei de preluare a bunului, în cuantum de 1% din valoarea contractului - de
500 mii lei - pe zi de întârziere, până la data la care bunul va fi ridicat de acesta, la locul convenit
prin contract.
În privinţa competenţei Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta a arătat că, potrivit
contractului de vânzare-cumpărare tipizat, încheiat între A şi B, s-a convenit ca orice dispută
între părţi să fie de competenţa instanţei de la sediul vânzătorului, astfel încât, în lipsa unei
norme de competenţă teritorială exclusivă, prin voinţa părţilor, a fost aleasă Judecătoria
sectorului 1 Bucureşti să soluţioneze cererea, inclusiv cu privire la plata preţului.
Pe fond, reclamanta a arătat ca, prin contractul încheiat între părţi, A a vândut lui B un
echipament electronic în schimbul preţului de 500.000 lei, din care a fost achitată doar o primă
tranşă, în cuantum de 120.000 lei.
De asemenea, pârâtului B, în calitate de cumpărător, îi revine obligaţia de a plăti daune-interese
de 1% din valoarea contractului, în cazul în care nu îşi va îndeplini obligaţia de a ridica bunul
vândut de la locul convenit prin contract pentru livrarea echipamentului.
Reclamanta a arătat în cuprinsul cererii că şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica pârâtul cu privire
la livrarea bunului în depozitul convenit, însă acesta a refuzat să se prezinte pentru preluarea
bunului vândut.
Prin rezoluţie, în vederea determinării taxelor judiciare de timbru şi a competenţei, completul
căruia i-a fost repartizată cauza a pus în vedere reclamantei să precizeze dacă suma pretinsă prin
cerere, de 180.000 lei este exigibilă sau dacă întreg restul de preţ, de 380.000, îndeplineşte
cerinţa exigibilităţii.
Reclamantul a depus o precizare în care a arătat că, în raport de termenele de plată convenite cu
pârâtul, întreaga sumă datorată cu titlu de preţ este exigibilă, însă, pentru considerente de ordin
fiscal, înţelege să pretindă, ca plată parţială, doar suma de 180.000 lei, pe care o pretinde ca fiind
exigibilă.
După comunicarea cererii, pârâtul a invocat, prin întâmpinare, excepţia necompetenţei materiale
a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, motivată pe împrejurarea că, aşa cum arătat de către
reclamant prin precizarea depusă la dosar, creanţa exigibilă este de 380.000 lei, ceea ce atrage
competenţa Tribunalului.
În privinţa competenţei teritoriale, pârâtul a solicitat să se constate că aceasta aparţine fie
Tribunalului Brăila, în cazul în care va fi admisă excepţia privitoare la competenţa materială
procesuală valorică, fie Judecătoriei Brăila, întrucât:
- dispoziţia contractuală privitoare la atribuirea competenţei instanţei de la sediul profesionistului
este lovită de nulitate absolută;
- pârâtul B este grefier la instanţa la care a fost înregistrată cauza, astfel încât prevederile
referitoare la competenţa alternativă împiedică, în mod absolut, soluţionarea cererii la instanţa la
care el îşi desfăşoară activitatea.
Prin cerere reconvenţională, depusă odată cu întâmpinarea, pârâtul-reclamant a solicitat
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi obligarea reclamantei-pârâte la restituirea
preţului achitat, întrucât aceasta şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţia de a livra bunul, iar faţă de
caracterul esenţial al termenului de livrare, livrarea nu mai poate fi realizată după împlinirea
termenului, astfel încât se impune desfiinţarea contractului din culpa reclamantei-pârâte.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta pârâtă a solicitat introducerea în cauză a pârâtei C,
soţia pârâtului reclamant B, astfel încât şi aceasta să fie obligată la plata diferenţei de preţ şi a
penalităţilor de întârziere.
La primul termen de judecată, reclamanta-pârâtă şi pârâtul-reclamant B au prezentat instanţei un
acord intervenit ulterior depunerii cererii de chemare în judecată, a întâmpinării şi a răspunsului
la întâmpinare, prin care, în baza art. 126 C.proc.civ, au convenit ca judecata cererii principale să
se efectueze la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Cu privire la cererea reconvenţională, prin convenţia încheiată s-a recunoscut dreptul pârâtului-
reclamant de a invoca excepţia de necompetenţă materială şi teritorială.
La acelaşi termen, instanţa, în temeiul art. 131 C.proc.civ, verificând competenţa, a pus în
discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a Judecătoriei sectorului 1
Bucureşti în privinţa cererii principale şi a cererii reconvenţionale, solicitând părţilor să pună
concluzii şi cu privire la valabilitatea acordului intervenit între părţi în acest sens.
Reclamanta-pârâtă a susţinut, sub acest aspect, că alegerea competenţei a intervenit în condiţiile
art. 126 C.proc.civ, iar pe de altă parte, în măsura în care ar fi fost încălcate dispoziţiile legale
privitoare la competenţă, prin încheierea acordului, orice vătămare eventuală nu mai subzistă.
În plus, prin introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a soţiei lui B, numită C, care are
domiciliul în Bucureşti, au devenit aplicabile prevederile art. 112 C.proc.civ.
Reclamanta-pârâtă a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Judecătoriei
sectorului 1 Bucureşti cu privire la cererea reconvenţională, în raport de dispoziţiile imperative
ale art. 127 alin. (1) C.proc.civ, solicitând disjungerea cererii reconvenţionale şi trimiterea
acesteia la o instanţă competentă material, aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinată
cu Curtea de Apel Bucureşti.
Pârâta C a invocat inadmisibilitatea introducerii sale în proces prin răspunsul la întâmpinare, iar
în subsidiar a invocat necompetenţa Judecătoriei sectorului 1, întrucât nu era căsătorită cu pârâtul
B la data încheierii contractului, astfel încât apreciază că sunt îndeplinite condiţiile art. 112 alin.
(2) C.proc.civ, fiind chemată în proces exclusiv pentru a atrage competenţa acestei instanţe.

Lucrarea profesională nr. 4: În calitate de avocat al reclamantei-pârâte, formulaţi note de

şedinţă cu privire la excepţia de necompetenţă invocată de către instanţă în privinţa cererii
principale şi a celei de necompetenţă invocată de pârâta C, precum şi cu privire la
valabilitatea acordului intervenit între părţi cu privire la competenţă;
Lucrarea profesională nr. 5: În calitate de avocat al pârâtului-reclamant B, formulaţi note de
şedinţă cu privire la competenţa instanţei în ceea ce priveşte cererea principală, cererea
reconvenţională şi valabilitatea acordului încheiat între A şi B.
Lucrarea profesională nr. 6: În calitate de avocat al pârâtei C, formulaţi note de şedinţă cu
privire la regularitatea introducerii în cauza a pârâtei C prin răspunsul la întâmpinare,
precum şi cu privire la excepţia de necompetenţă invocată de aceasta.
Lucrarea profesională nr. 4: În calitate de avocat al reclamantei-pârâte, formulaţi note de şedinţă cu
privire la excepţia de necompetenţă invocată de către instanţă în privinţa cererii principale şi a celei de
necompetenţă invocată de pârâta C, precum şi cu privire la valabilitatea acordului intervenit între părţi
cu privire la competenţă;

Judecătoria Sectorului 1
Secția Civilă
Dosar nr. ....................
Termen: .....................

Subscrisa A, în calitate de reclamantă-pârâtă, prin avocat Ramona Cuzub, în temeiul prevederilor

art. 14 alin. 5 şi 6 din Noul cod de procedură civilă, formulez prezentele

NOTE DE ŞEDINŢĂ
cu privire la:
I. excepţia de necompetenţă invocată de instanţă în privinţa cererii principale;
II. excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta C;
III. valabilitatea acordului intervenit între părţi cu privire la competenţă.

Motive
În fapt, subscrisa - societate care comercializează produse electronice - am formulat o acţiune în
pretenţii întemeiată pe răspunderea contractuală, chemând în judecată pe pârâtul B la Judecătoria
sectorului 1 Bucureşti. Chiar dacă pârâtul B are domiciliul în Brăila, sesizarea de către subscrisa a
Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a fost întemeiată pe clauza contractuală atributivă de competenţă prin
care s-a convenit ca orice dispută între părţi să fie de competenţa instanţei de la sediul vânzătorului,
operând astfel o prorogare voluntară de competenţă.
De asemenea, astfel cum am arătat şi în acţiunea introductivă de instanţă, potrivit principiului
tempus regit actum, la data încheierii contractului şi a asumării de către părţi a clauzei atributive de
competenţă, nu exista în codul de procedură civilă o reglementare expresă privind vreun caz de
competenţă teritorială exclusivă care să fi fost încălcată prin acest acord.
Pârâtul B a invocat prin întâmpinare necompetenţa materială şi teritorială a instanţei sesizate şi a
formulat cerere reconvenţională.
Prin răspunsul la întâmpinare am solicitat, în termenul procedural prevăzut de art. 204 din Codul
de procdură civilă, şi introducerea în cauză a pârâtei C, ce are calitatea de soţie a pârâtului B.
 Faţă de împrejurarea că prezentul litigiu se judecă sub imperiul Noului cod de procedură civilă ce
conţine noutăţi legislative precum cele reglementate de prevederile art. 121 şi art. 126 alin. 2, ulterior
sesizării instanţei între subscrisa și pârâtul- reclamant B a intervenit un acord privind alegerea
competenței, prin care am stabilit ca, în temeiul art. 126 Cod procedură civilă, judecata cererii principale
să se efectueze la Judecătoria Sectorului 1.
Acest acord a fost prezentat instanței la primul termen de judecată.

I. Cu privire la excepţia de necompetenţă invocată de instanţă în privinţa cererii principale

I.1. Cu privire la competenţa teritorială, solicit instanţei să constate că este competentă să

judece cererea principală în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. 2 din Codul de procedură civilă,
dispoziţii ce constituie o derogare de la caracterul de normă de ordine publică a prevederilor art. 121
Ca o chestiune prealabilă, subliniez faptul că înţelegerea părţilor, în sensul de negotium, a
intervenit între subscrisa şi pârâtul B, cu prilejul desfăşurării comerţului cu produse electronice, ceea ce
face ca subscrisa să deţin calitatea de ”profesionist” 2 iar pârâtul B persoană fizică fiind, să deţină calitatea
de ”consumator”3. Drept urmare, în lumina prevederilor Noului cod de procedură civilă, în speță ar fi fost
incidente în lipsa unui acord al părţilor dispozițiile art. 1214.
În doctrină, s-a considerat, că textele referitoare la stabilirea competenţei teritoriale în cazul
cererilor având ca parte un consumator „sunt aplicabile chiar şi atunci când aceste cereri sunt formulate
potrivit dispoziţiilor de drept comun în materie contractuală (n.a. ca în speţa de faţă), nefiind necesar a se
invoca aplicarea unei norme speciale referitoare la protecţia consumatorilor; calitatea părţilor este cea
care determină aplicabilitatea normei de competenţă.” 5
În mãsura în care art. 121 NCPC este aplicabil, doctrina e de părere că ar fi exclusã atât
fundamentarea competenţei altei instanţe decât a celei de la domiciliul consumatorului, în temeiul
2
Conform art 3 alin 2 Cod civil, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
Legea nr. 1/2011 privind punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că noţiunea
" profesionist " prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
3
Consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care acţionează în scopuri din
afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (pct 13 – Anexa 1 din Legea nr.
296/2004 privind Codul Consumului)
4
Art. 121 din Noul cod de procedură civilă: Cererile formulate de un profesionist impotriva unui consumator pot fi
introduse numai la instanta domiciliului consumatorului. Dispozitiile art. 126 alin. (2) raman aplicabile. 
5
Gabriela Cristina Frenţiu, Denisa- Livia Băldean, Noul cod de procedură civilă- comentat şi adnotat, volumul I, Edit.
Hamangiu, 2013, pag.235 şi respectiv Gabriel Boroi, Noul cod de procedură civilă, comentariu pe articole, volumul I,
Editura Hamangiu, 2013, pag.235;
regulilor de competenţã alternativã, cât şi prorogarea convenţionalã de competenţã, realizatã în mod
anticipat, cum s-a întâmplat în cazul de faţă (aşadar, înaintea naşterii dreptului la despãgubire, ori, mai
precis, înaintea naşterii dreptului material la acţiune).
Interdicţia prorogării voluntare de competenţă în mod anticipat reiese din interpretarea per a
contrario a art. 126 alin. 2 care prevede că „în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor,
precum şi în alte cazuri prevãzute de lege, pãrţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile
prevãzute la alin. 1, numai dupã naşterea dreptului la despãgubire. Orice convenţie contrarã este
consideratã ca nescrisã”.
Astfel, faţă de aceste noi reglementări de procedură, în lumina cărora clauza atributivă de instanţă
din contractul dedus judecăţii ar fi lipsită de efecte, după sesizarea instanţei, a formulării întâmpinării şi
respectiv a răspunsului la întâmpinare, între subscrisa reclamantă şi pârâtul B a intervenit un acord privind
alegerea competenței, prin care am stabilit ca, în temeiul art. 126 Cod procedură civilă, judecata cererii
principale să se efectueze la Judecătoria Sectorului 1.
Acest acord a fost prezentat la primul termen de judecată, înainte ca instanţa să-şi fi verificat şi să
fi statuat asupra propriei competenţe, motiv pentru care subscrisa consider că se impune respingerea
excepţiei privind necompetenţa teritorială a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Deşi norma de la art. 121 din Codul de procedură civilă este imperativã şi inderogabilã pânã la
data naşterii dreptului la despãgubire, dupã aceastã datã (a încãlcãrii în opinia consumatorului a
obligaţiilor izvorâte din raportul de drept substanţial), beneficiarul normei, respectiv consumatorul, poate
renunţa la ea, prorogând în mod valabil competenţa în favoarea altei instanţe, inclusiv pentru cererile
formulate de profesionist.
Se poate aşadar considera cã suntem în prezenţa unei norme de ordine publicã de protecţie 6, iar nu
de direcţie – având în vedere cã gradul ori intensitatea ordinii publice este variabilã – în condiţiile în care
pãrţile pot sã deroge de la conţinutul ei ulterior naşterii conflictului juridic.
Pe cale de cosecinţă, cu toate că din interpretarea sistematică şi cea teleologică (după scop), cât şi
din doctrină7 rezultă că prevederile art. 121 instituie un nou caz de competenţă teritorială exclusivă, totuşi

6
Pentru unele nuanţãri cu privire la diferitele forme ale ordinii publice în dreptul român, v., e.g., I. Reghini, P. Vasilescu, Ş.
Diaconescu, Introducere în dreptul civil, ed. a II-a, Ed. Sfera Juridicã, Cluj, 2008, p. 420; de asemenea, L. Pop, Tratat de drept
civil. Obligaþiile, vol. II, Contractul, p. 371 şi urm., cu accent pe distincţia dintre ordinea publicã politicã sau clasicã şi ordinea
publicã economicã sau novatoare; în cadrul acestei din urmã categorii se face distincţie între ordinea publicã de direcţie, care
conţine, spre ex., dispoziţiile imperative care permit statului sã reglementeze liceitatea concurenţei, sancţionând înţelegerile
anticoncurenþiale şi abuzul de poziţie dominantã, şi ordinea publicã de protecţie, care are ca obiect şi finalitate apãrarea
intereselor unui contractant – prezumat mai slab: angajat, consumator, asigurat etc. – în raport cu celãlalt contractant, îndeosebi
când acesta este în mãsurã sã impunã clauze care i-ar asigura avantaje excesive.
7
Gabriela Cristina Frenţiu, Denisa- Livia Băldean, Noul cod de procedură civilă- comentat şi adnotat, volumul I, Edit.
Hamangiu, 2013, pag.235 şi respectiv Gabriel Boroi, Noul cod de procedură civilă, comentariu pe articole, volumul I, Editura
faţă de modul de reglementare al acestor dispoziţii legale - prin inserarea tezei finale „ Dispoziţiile art.
126 alin.2 rămân aplicabile”8 şi deci a posibilităţii de a încheia un acord prin care competenţa să fie
prorogată după naşterea dreptului material la acţiune- opinez că din momentul naşterii dreptului la
despăgubire se atenuează caracterul de ordine publică al normei de la art. 121, astfel încât devine
discutabil dacă instanţa ar putea să invoce necompetenţa din oficiu.
Singurele situaţii în care instanţa ar putea invoca din oficiu necompetenţa teritorială în speţa dată
sunt:
- fie nu există niciun acord între părţi, ceea ce face să fie aplicabil exclusiv art. 121;
- fie există un acord între părţi, dar acesta nu esta valabil încheiat, fiind încălcate condiţiile
prevăzute de art. 126 alin. 2.
Or în cazul de faţă nu ne aflăm în niciuna dintre aceste situaţii.
Raportat la toate aceste considerente, subscrisa consider că în măsura în care există un
acord valabil de prorogare convenţională a competenţei teritoriale, acord care constituie dovada
neechivocă a renunţării din partea consumatorului la beneficiul instituit de lege în favoarea sa,
cazul de competenţă reglementat de prevederile art. 121 îşi pierde caracterul de competenţă
teritorială exclusivă a cărei nerespectare să poată fi invocată din oficiu de instanţă.
Aşa stând lucrurile, studii doctrinare statuează: „dacã dupã invocarea chiar din oficiu a
necompetenţei teritoriale, pârâtul se declarã de acord cu judecarea cauzei de cãtre instanţa sesizatã (n.a.
acordul fiind valabil şi în formă verbală), aceasta rãmâne competentã sã soluţioneze cauza, nefiind
posibilã o declinare a competenţei, chiar împotriva voinţei consumatorului. Aceastã soluţie se impune,
având în vedere cã art. 121 din Codul de procedură civilă constituie o normã de ordine publicã de
protecţie, iar aplicarea sancţiunii pentru încãlcarea unei astfel de norme rãmâne, în cele din urmã, la
latitudinea persoanei ale cãrei interese sunt ocrotite.” 9
Or, în cauza de faţă acordul a intervenit înainte ca instanţa să invoce din oficiu necompetenţa
teritorială, împrejurare ce constituie un motiv în plus în susţinerea faptului că instanţa nu mai putea invoca
necompetenţa teritorială.
Pe de altã parte, un astfel de acord explicit cu judecarea cererii de cãtre instanţa sesizatã de
reclamantul profesionist echivalează cu o convenţie atributivã de competenţã încheiatã dupã

Hamangiu, 2013, pag.334;

8
Art. 126 alin.2 din Noul cod de procedură civilă:  In litigiile din materia protectiei drepturilor consumatorilor, precum si in
alte cazuri prevazute de lege, partile pot conveni alegerea instantei competente, in conditiile prevazute la alin. (1), numai dupa
nasterea dreptului la despagubire. Orice conventie contrara este considerata ca nescrisa. 
9
Gheorghe Liviu Zidaru, Revista Română de Drept Privat nr. 4/2011, Consideraţii cu privire la normele de competenţă
cuprinse în Noul cod de procedură civilă. Competenţa teritorială (II), pag. 240;
naşterea dreptului la despãgubire, deci eficace din perspectiva art. 126 alin. 2 din Codul de
procedură civilă.
Încheierea valabilă unui astfel de acord în scris sau chiar şi verbal în faţa instanţei în cazul
litigiilor deja născute, face ca instanţa să nu mai poată invoca din oficiu o eventuală excepţie de
necompetenţă, după cum nici consumatorul (în persoana pârâtului B) nu ar mai putea întrucât s-ar încălca
principiul forţei obligatorii a convenţiilor astfel cum acesta a fost reglementat în art. 1270 Cod civil (prin
reiterarea fostului art. 969).
În privinţa pârâtei C, instanţa este cu atât mai mult competentă teritorial întrucât pârâta are
domiciliul în sectorul 1 Bucureşti, în a cărui circumscripţie se află tocmai instanţa sesizată.
Singurul pârât în raport de care se puteau ridica discuţii privind competenţa teritorială este pârâtul
B, cu care s-a încheiat un acord valabil în temeiul prevederilor art. 126 din Codul de procedură civilă.
În orice caz, subscrisa ţin să subliniez că eventualele discuţii privind competenţa teritorială în
legătură cu pârâtul B s-ar fi ridicat prin raportare la calitatea sa de consumator ( art. 121) şi nicidecum
prin raportare la calitatea sa de grefier la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (art. 127). În acest sens, se
impune evidenţiat faptul că art. 121 este o normă de ordine publică ce instituie un caz de competenţă
teritorială exclusivă, în timp ce art. 127 este normă de ordine privată ce instituie un caz de competenţă
teritorială alternativă (facultativă) după cum reiese de altfel din denumirea prevederii legale.
Astfel, în lumina noilor prevederi ale art. 127, în ipoteza în care grefierul are calitatea de pârât
(ca în cazul de faţă), subscrisa în calitatea de reclamantă am avut posibilitatea de a alege să sesizez fie
instanţa competentă (chiar dacă este cea la care grefierul pârât B îşi desfăşoară activitatea), fie vreo
instanţă de acelaşi grad din circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate. Faptul că subscrisa
mi-am asumat judecarea prezentei cauze tocmai la instanţa la care grefierul pârât B îşi desfăşoară
activitatea este de natură a prejudicia doar pe subscrisa, nicidecum pe pârâtul B. Orice apărări în aceste
sens sunt neîntemeiate.
Pentru toate aceste motive, subscrisa înţeleg să formulez concluziile pe marginea
competenţei teritoriale astfel:
1. În principal, solicit instanţei să ia act de faptul că, dat fiind existenţa acordului intervenit
între subscrisa- reclamantă şi pârâtul B, cazul de competenţă reglementat de prevederile art. 121 îşi
pierde caracterul de competenţă teritorială exclusivă şi pe cale de consecinţă excepţia nu poate fi
invocată din oficiu de instanţă;
2. În subsidiar, faţă de caracterul dispoziţiilor art. 121 de normã de ordine publicã
de protecţie şi faţă de acordul explicit prezentat instanţei la prim termen ce echivalează cu o
convenţie atributivã de competenţã eficace din perspectiva art. 126 alin. 2 NCPC, solicit
respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială.

Notă finală:
De vreme ce instanţa a invocat din oficiu necompetenţa materială şi teritorială nu doar în privinţa
cererii principale, ci şi în privinţa cererii reconvenţionale, consider că în temeiul prevederilor art. 14 alin.
4, 5 şi 6 din Codul de procedură civilă, se impunea a se acorda subscrisei cuvântul şi sub aspectul
competenţei în privinţa cererii incidentale.
Cerinţa lucrării profesionale nr. 4 s-a limitat însă la tratarea competenţei exclusiv în privinţa
cererii principale. Faţă de această împrejurare, am dat eficienţă solicitărilor stricto sensu, adică dezvoltând
subiectul exact cum acesta a fost formulat.

I.2. Cu privire la competenţa materială, solicit instanţei să constate că este competentă în

temeiul dispoziţiilor art. 102 coroborate cu art. 94 alin.1 lit.j din Codul de procedură civilă
Prevederile art. 102 din Codul de procedură civilă statuează că atunci când prin acţiune se cere
plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind
exigibilă.
Faţă de conţinutul prevederilor legale precitate şi raportat la valoarea obiectului dedus judecăţii,
respectiv 180.000 lei cu titlu de rest de preţ, rezultă cu puterea evidenţei că judecătoria este instanţa
competentă material a soluţiona prezenta cauză.
Doctrina este unitară sub acest aspect, arătând că “în cazul în care se solicită plata unei părţi
distincte dintr-o creanţă, competenţa urmează a se determina în raport cu partea pretinsă de reclamant
ca fiind exigibilă, iar nu cu valoarea întregii creanţe.” 10
În analiza acestei dispoziţii legale, esenţial este a avea în vedere folosirea adjectivului „pretinsă”.
Aşadar, competenţa nu este dată de valoarea totală a creanţei exigibile la data formulării cererii (în speţă
aceasta fiind în sumă de 380.000 lei), ci de acea parte exigibilă pretinsă explicit de reclamant (în speţă
aceasta fiind în sumă de 180.000 lei care atrage conform art. 94 alin. 1 lit j. competenţa materială a
judecătoriei).
Este adevărat că modul de formulare al art. 102 ar putea lăsa deschise două posibilităţi de
interpretare.

10
Gabriela Cristina Frenţiu, Denisa- Livia Băldean, Noul cod de procedură civilă- comentat şi adnotat, volumul I, Edit.
Hamangiu, 2013, pag.235 şi respectiv Gabriel Boroi, Noul cod de procedură civilă, comentariu pe articole, volumul I, Editura
Hamangiu, 2013, pag.205;
Însă, interpretarea normelor juridice trebuie realizată sistematic, prin raportare la întregul conţinut al
codului de procedură civilă, iar nu disociat de acesta.
Astfel, nu putem ignora prevederile art. 9 din Codul de procdură civilă ce reglementează dreptul
de dispoziţie al părţilor, principiu care caracterizează esenţialmente materia dreptului privat. Dispoziţiile
art. 9 statuează în mod clar că „Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările
părţilor.” Or, în contextul unei cereri de chemare în judecată, noţiunea de „partea pretinsă” nu poate viza
altceva decât obiectul cererii, pretenţia concretă a reclamantului, şi nu motivarea în fapt a cererii; dacă
intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a se raporta la motivele de fapt, ar fi folosit termeni neechivoci
precum „partea menţionată” sau „indicată”, în niciun caz „pretinsă”.
În plus, potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul nu poate fi împiedicat să formuleze alte
cereri împotriva pârâtului, pe cale separată, ulterior primului proces, pentru sume de bani în contul
aceleiaşi creanţe, chiar dacă acestea corespund părţii din creanţa efectiv exigibilă la data primului proces,
fiind vorba de un obiect diferit. Dacă s-ar reţine o altfel de interpretare ( competenţă materială stabilită
prin raportare la întreaga creanţă exigibilă la data formulării cererii, iar nu limitat la cea efectiv pretinsă),
s-ar ajunge la un mecanism artificial de determinare a competenţei : ar însemna că, în cel de al doilea
proces in care s-ar solicita un rest de preţ exigibil, competenţa ar urma să fie stabilită din nou în funţie de
întreaga creanţă exigibilă, inclusiv aceea pentru care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă, intrată sub
autoritatea lucrului judecat, ceea ce nu poate fi permis. 11
A fortiori, trebuie amintite dispoziţiile art. 194 privind elementele cererii de chemare în judecată.
Prin coroborarea cu art. 102, ajungem prin raţionament logico-juridic la concluzia potrivit căreia calculul
valorii obiectului cererii se efectuează în raport de suma de bani indicată în cererea de chemare în
judecată, conform art. 194.
Pe cale de consecinţă, consider că interpretarea justă a dispoziţiilor art. 102 trebuie făcută prin
considerarea sintagmei „partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă” ca referindu-se la pretenţiile
deduse efectiv judecăţii, iar nu la cele care ar fi putut fi deduse judecăţii. În virtutea principiul
disponibilităţii, reclamantul are libertatea ca pentru restul creanţei deja exigibile să facă acte de dispoziţie
(iertarea de datorie a debitorului, să cesioneze creanţa) ori să intervină o compensare convenţională, o dare
în plată, confuziune etc.

11
Gabriel Boroi, Noul cod de procedură civilă, comentariu pe articole, volumul I, Editura Hamangiu, 2013, pag.297;
 Pentru toate aceste considerente, solicit instanţei respingerea excepţiei necompetenţei
materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, care este legal învestită conform art. 102 coroborat
cu art. 94 alin. 1 lit.j din Codul de procedură civilă.
Notă finală:
Arăt că nu am dezvoltat chestiunea competenţei materiale prin raportare la capătul de cerere
privind penalităţile de întârziere, motivat de faptul că nu a fost determinat şi nici măcar determinabil
cuantumul acestora. Ar fi putut ridica discuţii cuantumul penalităţilor dacă acesta ar fi depăşit suma de
200.000 lei, caz in care s-ar fi aplicat dispoziţiile art. 99 alin. 2 şi ar fi fost atrasă competenţa instanţei de
rang superior, respectiv a Tribunalului Bucureşti.
Deşi clauza penală este, ca natură juridică, o convenţie accesorie, prin modul cum este formulat
acest al doilea capăt de cerere, fiind independent faţă de primul (prin solutia ce ar putea fi dată), face ca el
însuşi să fie un capăt principal de cerere. Astfel, dacă penalitatile ar fi depăşit în cuantum suma de
200.000 lei, cum instanţa ar fi fost ţinută a-şi verifica competenţa prin raportare la fiecare capăt principal
de cerere, cel de-al doilea capăt (privind penalităţile) ar fi atras competenta instanţei superiore in grad,
nefiind posibilă disjungerea lor întrucât ambele capete se grefează pe acelaşi titlu.

II. Cu privire la excepţia de necompetenţă invocată de pârâta C

În fapt, pârâta C a invocat necompetenţa Judecătoriei sectorului 1, întrucât nu era căsătorită cu
pârâtul B la data încheierii contractului, astfel încât apreciază că sunt îndeplinite condiţiile art. 112 alin. 2
din Codul de procedură civilă, fiind chemată în proces exclusiv pentru a atrage competenţa acestei
instanţe. Deducem de aici că pârâta C invocă o necompetenţă teritorială, art. 112 la care pârâta C a
făcut trimitere reglementând o competenţă teritorială alternativă.
Art. 112 alin. 2 din Codul de procedură civilă invocat de pârâta C prevede că dacă un pârât a fost
chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate
invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Ca o chestiune prealabilă, solicit instanţei să aibă în vedere prevederile art. 32 din Codul de
procedură civilă, cu precădere alin.2: (1) Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul
acesteia: a)are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b)are calitate procesuală; c)formulează o
pretenţie; d)justifică un interes. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul
apărărilor.
 Cum excepţiile sunt fără îndoială mijloace de apărare, rezultă că trebuie îndelinite condiţiile
prevăzute la art. 32 (şi am aici în vedere condiţia interesului) inclusiv în cazul invocării unei excepţii
procesuale.
Faţă de această expunere de motive, solicit instanţei să observe că excepţia de necompetenţă
teritorială invocată de pârâta C este lipsită de interes. Prin interes se înţelege folosul material,
practic urmărit de cel ce formulează o cerere sau invocă o excepţie în faţa instanţei.
Apreciez că, în condiţiile intervenirii acordului de prorogare voluntară a competenţei între
subscrisa şi pârâtul- reclamant B, prin care oricum a fost atrasă în mod valabil competenţa
teritorială a Judecătoriei sectorului 1, pârâta C nu mai are niciun interes să invoce prevederile art.
112 alin. 2. Competenţa Judecătoriei Sectorului 1 se verifică acum în raport cu fiecare dintre pârâţi
în parte: în raport cu pârâtul B prin acordul intervenit, în raport cu pârâta C prin domiciliul
acesteia.
În prezenţa acordului dintre A şi B, dispoziţiile art. 112 alin. 2 invocate de pârâta C nu mai
sunt incidente în cauză, fiind lipsită de orice interes invocarea acestora, întrucât:
- faţă de prevederile art. 112 alin. 1 12 subscrisa am atras deja în mod valabil competenţa teritorială
a Judecătoriei sectorului 1 prin acordul încheiat cu pârâtul B;
- având în vedere acest acord, pârâta C nu mai poate susţine că aş fi acţionat-o exclusiv pentru a
atrage competenţa teritorială la Bucureşti, sens în care s-ar impune să renunţe la excepţia invocată;
- pârâta C are oricum domiciliul în sectorul 1, deci în raza instanţei sesizate, care e vădit
competentă raportat la regula generală prevăzută de art. 107 (domiciliul pârâtului);
- art. 112 alin.2 presupune ca situaţie- premisă ca instanţa sesizată de către reclamant să nu fie
competentă să soluţioneze cauza, or prin încheierea acordului cu B a devenit competentă (în cazul în care
instanţa sesizată este oricum competentă, înseamnă că reclamantul şi-a exercitat dreptul de a alege între
mai multe instanţe deopotrivă competente de la domiciliile mai multor pârâţi principali, conform art. 116
coroborat cu art. 112 alin.1);
- art. 112 alin. 2 mai presupune ca situaţie- premisă ca instanţa competentă pentru pârâtul de
drept şi instanţa competentă pentru pârâtul fictiv să fie diferite (or tocmai de aici se naşte şi lipsa de
interes a lui C).

12
Art. 112 alin. 1 :Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru
oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă
pentru oricare dintre debitorii principali.
 - în măsura în care pârâta C este considerată un pârât obligat accesoriu, competenţa teritorială ar
fi fost stabilită oricum doar prin raportare la pârâtul principal, fără a prezenta relevanţă domiciliul pârâtei
C.
Pentru toate aceste motive, solicit instanţei respingerea excepţiei de necompetenţă
teritorială invocată de pârâta C ca lipsită de interes, dispoziţiile art. 112 alin. 2 nefiind incidente în
speţă.

III. Cu privire la valabilitatea acordului dintre părţile A şi B intervenit în temeiul

prevederilor art. 126 din Codul de procedură civilă
În acord cu dispozițiile art 126 alin 2 coroborat cu art 121 Cod procedură civilă, în litigiile din
materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot
conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1) 13, numai după naşterea
dreptului la despăgubire.
Astfel, potrivit dispozițiilor legale menționate, părțile își pot alege instanța care să le soluționeze
pricina în fond, printr-o prorogare voluntară de competență, posibilă însă numai după nașterea dreptului la
despăgubire. Această prorogare nu ar putea opera înainte de nașterea dreptului la despăgubire.
Prin urmare, art. 126 alin 2 Cod procedură civilă instituie o normă de ordine publică de protecție,
întrucât partea al cărei interes particular este ocrotit prin norma care interzice derogarea de la dispozitia sa
înaintea naşterii litigiului este în drept să renunțe la beneficiul normei după acest moment, prorogând în
mod valabil competența în favoarea unei anumite instanțe. În aceste condiții, se atenuează caracterul de
ordine publică al normei de la art 121 Cod procedură civilă, consumatorul având posibilitatea să
renunţe la competenţa exclusivă, inclusiv în cererile formulate de profesionist.
Acordul intervenit între subscrisa si pârâtul- reclamant B cu privire la prorogarea convențională
de competență îndeplinește toate condițiile legale, respectiv:
- părțile avem capacitate deplină de exercițiu;
- consimțământul exprimat, în sensul alegerii Judecătoriei Sectorului 1 să judece prezentul litigiu,
a fost liber și neviciat;
- acordul nostru a fost expres, precis și clar exprimat;
- convenția cuprinde explicit indicarea instanței alese pentru soluționarea litigiului
13
Art 126 alin 1 prevede că părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa
instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe
decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este
exclusivă.
 - instanța aleasă de părți nu este necompetentă absolut - legea permite părţilor să deroge de la
regulile de competenţă pe care le-a stabilit prin prevederile art. 121, sens în care face trimitere la
dispoziţiile art. 126 alin.2 Cod procedură civilă, astfel încât, am convenit ca soluționarea litigiului să se
efectueze de Judecătoria Sectorului 1;
- acordul a intervenit, în opinia lui B, după naşterea dreptului la despăgubire, adică după naşterea
dreptului material la acţiune;
- nu s-a impus ca pârâta C să fie parte în acest acord, aceasta având oricum domiciliul în raza
instanţei sesizate; mai mult, pârâta C are caracterul unui pârât obligat accesoriu (debitoare a unei datorii
comune împreună cu soţul său, B), în sensul că C nu va putea fi obligată decât în măsura în care însuşi B
va fi obligat, astfel că faţă de prevederile art. 112 alin. 1, competenţa teritorială se stabileşte doar prin
raportare la pârâtul principal (în speţă, B);
- un astfel de acord echivalează cu o convenţie atributivã de competenţã încheiatã dupã naşterea
dreptului la despãgubire, deci eficace din perspectiva art. 126 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
În aceste condiții, consider că acordul intervenit între părţi în temeiul art. 126 îndeplinește
toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege.
Faţă de principiul forţei obligatorii a convenţiilor, precum şi faţă de exigenţele prevăzute de
art. 126 întru totul respectate, acordul astfel încheiat constituie expresia voinţei actuale a părţilor,
motiv pentru care solicităm instanței să ia act de acesta și să se declare competentă pentru
soluționarea prezentei cauze.
Pentru A,
Av. __________
Lucrarea profesională nr. 5: În calitate de avocat al pârâtului-reclamant B, formulaţi note de
şedinţă cu privire la competenţa instanţei în ceea ce priveşte cererea principală, cererea
reconvenţională şi valabilitatea acordului încheiat între A şi B.

Judecătoria Sectorului 1
Secția Civilă
Dosar nr. ....................
Termen: .....................

Domnule Președinte,

Subsemnatul, B, în calitate de pârât - reclamant, prin apărător ales av. Duhnea Dana
Elena, depun prezentele

NOTE DE ȘEDINȚĂ

cu privire la:
I. competenţa instanţei în ceea ce priveşte cererea principală;
II. competenţa instanţei în ceea ce priveşte cererea reconvențională;
III. valabilitatea acordului încheiat între subsemnatul și reclamantul-pârât A.

Motive

I. În ceea ce privește competența instanței cu privire la cererea principală

În fapt, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei am invocat excepția necompetenței

materiale și teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1. Ulterior depunerii cererii de chemare în
judecată, a întâmpinării şi a răspunsului la întâmpinare între subsemnatul și reclamanta-pârâtă a
intervenit un acord privind alegerea competenței, prin care am stabilit ca, în temeiul art. 126 Cod
procedură civilă, judecata cererii principale să se efectueze la Judecătoria Sectorului 1. Acest
acord a fost prezentat instanței la primul termen de judecată.
 În primul rând, subliniez faptul că subsemnatul am calitatea de ”consumator”, asa cum
este definită aceasta calitate în Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului 14, iar reclamanta -
pârâtă are calitatea de ”profesionist”15, în sensul Codului civil. Drept urmare, în speță sunt
incidente dispozițiile art 121 Cod procedură civilă prin care se instituie competența teritorială
exclusivă a instanței de la domiciliul consumatorului, în cererile formulate de un profesionist
împotriva unui consumator. Deși este un caz de competență teritorială exclusivă, art. 126 alin. 2
Cod de procedură civilă atenuează caracterul de ordine publică după nașterea dreptului la
despăgubire, consumatorul putând să renunțe la competența exclusivă, prorogând competența în
favoarea altei instanțe.
Astfel, instanța competentă teritorial să judece prezentul litigiu ar fi instanța de
la domiciliul meu (al consumatorului), în acord cu dispozițiile art. 121 Cod procedură civilă,
însă legea ne oferă posibilitatea de a alege o altă instanță decât cea care, potrivit legii, ar fi
fost competenta teritorial, pentru a soluționa litigiul dintre noi. Art. 126 alin 2 Cod
procedură civilă reprezintă o derogare de la dispozițiile art 126 alin 1 Cod procedură
civilă, care prevăd că o asemenea alegere nu se poate face în cazurile de competență
teritorială exclusivă. Arăt faptul că dispoziţia contractuală privitoare la atribuirea competenţei
instanţei de la sediul profesionistului este lovită de nulitate absolută, având în vedere că
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a fost aleasă să soluţioneze cererea, inclusiv cu privire la plata
preţului (preț în cuantum de 500.000 lei), fiind încălcate astfel normele de ordine publică
referitoare la competența materială.
În considerarea celor expuse mai sus, deși prevederile art. 121 instituie un caz de
competenţă teritorială exclusivă, totuşi prin reglementarea posibilității ca părțile să aleagă o altă
instanță competentă să soluționeze litigiul, din momentul naşterii dreptului la despăgubire se
atenuează caracterul de ordine publică al normei de la art. 121 Cod procedură civilă, astfel
încât consumatorul are posibilitatea să renunţe la competenţa exclusivă, inclusiv în cererile
formulate de profesionist.
14
consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care
acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, indusriale sau de producţie, artizanale ori
liberale (pct 13 – Anexa 1 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului)
15
Conform art 3 alin 2 Cod civil, sunt consideraţi profesionisti toţi cei care exploatează o
întreprindere. Legea nr. 71/2011 privind punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil prevede că noţiunea “profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
 În aceste condiții, în măsura în care există un acord valabil de prorogare
convenţională a competenţei teritoriale, acord care constituie dovada neechivocă a
renunţării din partea consumatorului la beneficiul instituit de lege în favoarea sa, cazul de
competenţă reglementat de prevederile art. 121 îşi pierde caracterul de competenţă
teritorială exclusivă a cărei nerespectare să poată fi invocată din oficiu de instanţă.

În ceea ce privește competența materială, înteleg să renunț la excepția de

necompetență materială invocată în cuprinsul întâmpinării. Având în vedere dispozițiile art. 102
Cod procedură civilă, care prevăd că atunci când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o
creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă,
consider că judecătoria este instanța competentă material.

În consecință, având în vedere încheierea acordului privind alegerea competenței

prezentat în fața instanței de judecată la primul termen de judecată, solicit respingerea
excepției de necompetență invocată de instanța din oficiu cu privire la cererea principala.

II. Cu privire la competenţa instanţei în ceea ce priveşte cererea

reconvențională

Conform art. 123 alin 1 Cod procedură civilă, cererile accesorii, adiţionale,
precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar
dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşt, cu excepţia
cererilor prevăzute la art. 120.
Art. 30 alin. 6 Cod procedură civilă definește cererile incidentale ca fiind acele
cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare. Atât doctrina 16, cât și practica17
sunt constante în a afirma că cererea reconvențională are caracterul unei cereri incidentale, în
sensul art 30 alin 6 Cod procedură civilă.

16
Mihaela Tăbârcă – Drept procesual civil. Vol I, Ed. Universul Juridic, 2013, p 256
17
Înalta Curte de Casație si Justiție, Secţia  a II-a civilă - Decizia nr. 187 din 24 ianuarie 2013,
disponibilă la adresa web http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202013/SC%20II%20dec%20r
%20187%202013.htm
 În aceste condiții, cererea reconvențională se judecă de instanța competentă
pentru cererea principală (Judecătoria Sectorului 1), chiar dacă ar fi de competența
materială sau teritorială a altei instanțe.
Mai mult, legiuitorul admite prorogarea legală de competență chiar împotriva
regulilor imperative de competență (materială sau teritorială exclusivă), instanța neavând
obligația unei disjungeri, succedată de o declinare de competență. O singură excepție este
reglementată, pentru cazul cererilor privitoare la insolvență sau concordatul preventiv, care
rămân în competența exclusivă a tribunalului specializat.
Astfel, deși art 127 alin. 1 coroborat cu art 127 alin 3 Cod procedură civilă
prevede în mod imperativ obligația grefierului care are calitatea de reclamant într-o cerere de
competența instanței la care își desfășoară activitatea de a sesiza una dintre instanțele
judecătorești de același grad aflate în circumscipția oricăreia dintre curțile de apel învecinate,
aceste dispoziții nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, art. 123 alin 1 Cod procedură civilă
reglementând o singură excepție, cea prevăzută de art 120.

Prin urmare, solicităm respingerea excepției de necompetență materială și

teritorială a Judecătoriei Sectorului 1, invocată de reclamantul – pârât cu privire la cererea
reconvențională.

III. Cu privire la valabilitatea acordului încheiat între A şi B

În acord cu dispozițiile art 126 alin 2 coroborat cu art 121 Cod procedură civilă, în
litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1) 18,
numai după naşterea dreptului la despăgubire.
Astfel, potrivit dispozițiilor legale menționate, părțile își pot alege instanța care să le
soluționeze pricina în fond, printr-o prorogare voluntară de competență, posibilă numai după
nașterea dreptului la despăgubire. Această prorogare nu ar putea opera înainte de nașterea
dreptului la despăgubire. Prin urmare, art. 126 alin 2 Cod procedură civilă instituie o normă de
18
Art 126 alin 1 prevede că părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie
verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună
să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în
afară de cazul când această competenţă este exclusivă.
ordine publică de protecție, întrucât partea al cărei interes particular este ocrotit prin norma care
interzice derogarea de la dispozitia sa înaintea nasterii litigiului este în drept să renunțe la
beneficiul normei după acest moment, prorogând în mod valabil competența în favoarea unei
anumite instanțe. În aceste condiții, se atenuează caracterul de ordine publică al normei de la
art 121 Cod procedură civilă, consumatorul având posibilitatea să renunţe la competenţa
exclusivă, inclusiv în cererile formulate de profesionist.
Acordul intervenit între subsemnatul si reclamanta- pârâtă A cu privire la prorogarea
convențională de competență îndeplinește toate condițiile legale, respectiv:
- părțile avem capacitate deplină de exercițiu;
- consimțământul exprimat, în sensul alegerii Judecătoriei Sectorului 1 să judece
prezentul litigiu, a fost liber și neviciat;
- acordul nostru a fost expres, precis și clar exprimat;
- convenția cuprinde indicarea instanței alese pentru soluționarea litigiului, iar
instanța aleasă de părți nu este necompetentă absolut - legea permite părţilor să
deroge de la regulile de competenţă pe care le-a stabilit prin prevederile art. 121,
sens în care face trimitere la dispoziţiile art. 126 alin.2 Cod procedură civilă, astfel
încât, am convenit ca soluționarea litigiului să se efectueze de Judecătoria Sectorului
1.
- acordul a intervenit după naşterea dreptului la despăgubire – subliniez faptul că
dreptul meu la despăgubire s-a născut din momentul în care reclamanta- pârâtă avea
obligația de a livra bunul ce constituie obiectul contractului, obligație ce nu a fost
respectată la termenul stabilit drept termen de livrare.

În aceste condiții, consider că acordul intervenit între părţi cu privire la competenţă

îndepliește toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege, motiv pentru care solicităm
instanței să ia act de acesta și să se declare competentă pentru soluționarea acestei cauze.

19.08.2014
Pentru B,
Av. Duhnea Dana Elena
 Domnului Președinte al Judecătoriei Sectorului 1

Lucrarea profesională nr. 6: În calitate de avocat al pârâtei C, formulaţi note de şedinţă cu

privire la regularitatea introducerii în cauza a pârâtei C prin răspunsul la întâmpinare,
precum şi cu privire la excepţia de necompetenţă invocată de aceasta.

Judecătoria Sectorului 1
Secția Civilă
Dosar nr. ....................
Termen: .....................

Domnule Președinte,

Subsemnata, C, în calitate de pârâtă, prin apărător ales av. Duhnea Dana Elena, depun
prezentele

NOTE DE ȘEDINȚĂ

cu privire la:
I. regularitatea introducerii în cauza a subsemnatei;
II. excepția de necompetență invocata de subsemnata.

MOTIVE

I. În ceea ce privește regularitatea introducerii în cauză a subsemnatei

Potrivit dispozițiilor art. 204 alin 1 teza I Cod procedură civilă, reclamantul poate
să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul
termen la care acesta este legal citat.
În practica judecătorească19, s-a statuat că cererea de introducere în cauză a unui
alt pârât constituie o modificare a cererii de chemare în judecată. Astfel, modificarea cererii de
chemare în judecată în condițiile art. 204 alin1 Cod procedură civilă, prin introducerea în cauză a
unui nou pârât, se face printr-o cerere adițională, formulată până la primul termen la care
reclamantul este legal citat.

19
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă - decizia nr. 733 din 14 februarie 2013,
disponibilă la adresa web http://www.scj.ro/SC%20rezumate%202013/SC%20I%20dec%20r
%20733%202013.htm; Inalta Curte de Casație si Justitie, Secţia comercială - decizia nr.3507 din
16 septembrie 2003, disponibil la adresa web http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202003/SE
%20r%203507%202003.htm
 Or, prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul răspunde excepțiilor și apărărilor
invocate de pârât. Mai mult, răspunsul la întâmpinare nu se comunica pârâtului. Deși răspunsul
la întâmpinare a fost depus până la primul termen la care reclamantul a fost legal citat, acesta nu
îndeplinește condițiile de valabilitate ale unei cereri adiționale.
În acest sens, în acord cu dispozițiile art. 204 alin 1 teza a II-a Cod procedură
civilă, în situația modificării cererii de chemare în judecată, instanța va dispune amânarea pricinii
și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării.
Subliniez faptul că, până la acest moment, cererea modificatoare și înscrisurile
anexate nu mi-au fost comunicate, astfel încât subsemnata sunt în imposibilitate de a formula
întâmpinare.

În aceste condiții, solicit instanței de judecată să constate inadmisibilitatea

introducerii mele în proces prin intermediul răspunsului la întâmpinare.

II. Cu privire la excepția de necompetență invocată de subsemnata

Conform art. 59 Cod procedură civilă, mai multe persoane pot fi împreună
reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă
drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
Or, în speță, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele menționate mai sus. Arăt
faptul că subsemnata nu am avut si nu am calitatea de parte în contractul de vânzare cumpărare
încheiat între reclamant si soțul meu. Mai mult, la data încheierii contractului, nu eram căsătorită
cu pârâtul B, astfel încât pretinsa datorie a acestuia față de reclamant nu este o obligație comună
a soților. Singurul care poate avea calitatea de pârât în această cauză este pârâtul B, care a
participat la încheierea contractului.
În aceste condiții, este aplicabil art. 112 alin 2 Cod procedură civilă care
reglementează dreptul pârâtului care a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței
competente pentru el de a invoca excepția necompetenței.
Este evident faptul că, atât timp cât subsemnata sunt complet străină de raportul
juridic supus judecății, introducerea mea în proces s-a făcut în alt scop decât acela de a obține
obligarea mea la plata unor pretinse sume, și anume în scopul de a sesiza o instanță care în mod
contrar nu ar fi fost competentă.
 Mai mult, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 121 Cod procedură civilă, care
stabilesc o competența teritorială exclusivă în materia cererilor formulate de un profesionist
împotriva unui consumator, în sensul că acestea pot fi introduse numai la instanța de la
domiciliul consumatorului. Precizez faptul că prin introducerea mea în cauză pentru a răspunde
alături de pârâtul B, atât subsemnata, cât și pârâtul B avem calitatea de ”consumatori”, fiind
incidente astfel normele privind competența teritorială exclusivă.
Deși art. 126 alin 2 Cod procedură civilă reglementează o situație de excepție în
litigiile privind protecția drepturilor consumatorilor, subliniez faptul că acordul intervenit între
reclamantul A si pârâtul B nu respectă condițiile legale. Astfel, art. 126 alin 2 Cod procedură
civilă prevede că în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, părțile pot
conveni alegerea instanței competente (...). Acordul privind alegerea de competență a
Judecătoriei Sectorului 1 a intervenit între A si B ulterior depunerii cererii de chemare în
judecată, a întâmpinării şi a răspunsului la întâmpinare. În condițiile în care introducerea mea în
cauza s-a facut prin răspunsul la întâmpinare, la momentul încheierii acordului între A si B,
subsemnata eram parte în proces. Astfel, pentru valabilitatea acordului privind alegerea de
competență era necesar ca subsemnata, în calitate de parte în proces, să-mi manifest acordul în
acest sens. Avand în vedere că acordul a intervenit doar între reclamantul A și pârâtul B, acesta
nu este valabil, nefiind o convenție a tuturor părților. Astfel, alegerea de competență nu poate
produce efecte decât față de persoanele care au convenit în acest sens.

În consecință, solicit admiterea excepției de necompetență teritorială a

Judecătoriei Sectorului 1, nefiind aplicabile dispozițiile art. 126 alin 2 Cod procedură
civilă.

20.08.2014

Pentru pârâta C,
Av. ________

Domnului Președinte al Judecătoriei Sectorului 1