Protecţia Drepturilor Copilului

Studii Juridice
Lucrarea propune o abordare cât mai cuprinzătoare a

categoriei drepturilor copilului, aşa cum sunt consacrate
prin Legea nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004. Nota
dominantă în această materie este protejarea şi promovarea
interesului său superior, aşa cum este el evaluat, constatat şi,
în cele din urmă, «decretat» de către cel sau cei care sunt
chemaţi să ocrotească copilul, fie părinţi, fie autorităţi.
Protecţia şi promovarea drepturilor copilului reprezintă
imul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătăţii unei
societăţi. Dincolo de controverse, se admite unanim că
înţelegerea copilului şi a copilăriei sau cel puţin
disponibilitatea de a înţelege nu poate fi detaşată de
contextul concret al unei societăţi date, de practicile şi
tradiţia creşterii copilului, de normele şi valorile ataşate
acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ şi
instituţional al protecţiei drepturilor copilului.
Totodată, este şi una dintre temele preferate ale ştiinţelor
socio-umane. Studiile de sociologie a copilăriei, realizate în
ultimile decenii ale secolului trecut, au pus în evidenţă
dinamica contradictorie a proceselor care modelează
copilăria împreună cu rolul familiei ca mediu protector
natural şi instituţie de socializare a copilului.
Studii Juridice
Emese Florian
Protecţia drepturilor copilului
B
ii
Editura C.H. Beck

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
EMESE, FLORIAN
Protecţia drepturilor copilului / Florian Emese. -
Bucureşti: ALL Beck, 2005
Index
ISBN 973-655-844-4
364.65-053.2(498)
351.96(498):347.63
ISBN 973-655-844-4
Redactor: Oana Grama

Tehnoredactor: Cătălin Mantu
Introducere
Pentru fiecare dintre noi, copilăria este o secvenţă de istorie

personală. Devenind părinţi, copiii noştri sunt cei pe care îi învestim
cu propriile speranţe neîmplinte, aşa cum au făcut generaţiile dinaintea
noastră, aşa cum vor face şi generaţiile care vor urma. Ce mai oferim
copiilor - afară de ştafeta idealurilor - şi ce ar trebui să le oferim, ca
părinţi şi ca societate funcţionând după reguli ale adulţilor? Nimic
altceva decât asistenţă protectoare reală.
Conceptul „copilăriei”, ca stadiu distinct al evoluţiei biologice a
persoanei, presupunând grijă şi asistenţă specială, s-a cristalizat sur
prinzător de târziu în conştiinţa comună, după unii istorici abia în
Europa secolelor XV-XVIII1. în epoca medievală, ideea de copilărie,
aşa cum o percepem acum, lipsea cu desăvârşire, pentru că de îndată
ce depăşea stadiul de dependenţă biologică, copilul intra direct în
societatea adulţilor, întâmpinat şi tratat ca „adult în miniatură”. A
urmat un proces lent de conştientizare socială a copilăriei ca fragment
de viaţă caracterizat prin imaturitate şi dependenţă, proces în care
instituţionalizarea educaţiei şi ascensiunea raţionalismului au avut un
rol hotărâtor, pentru ca, în cele din urmă, prin Convenţia adoptată de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, drep
turile copilului să fie consacrate distinct printr-un document interna
ţional şi odată cu aceasta, respectarea drepturilor copilului să devină o
prioritate declarată.
Protecţia şi promovarea drepturilor copilului este unul din indi
catorii cei mai sensibili ai sănătăţii unei societăţi. Este şi una dintre
temele preferate ale ştiinţelor socio-umane. Studiile de sociologie a
copilăriei realizate în ultimele decenii ale secolului trecut au pus în
evidenţă dinamica contradictorie a proceselor care modelează copi
lăria împreună cu rolul familiei ca mediu protector natural şi instituţie
1 P. Aries, Centuries of Childhood, Harmondsworth, Penguin, 1962,

apud D. Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei
sociale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 9.
2 Protecţia drepturilor copilului
de socializare a copilului. Se vorbeşte deseori - inclusiv în discursuri

de tot felul, mai mult sau mai puţin fundamentate şi motivate ştiinţific
- despre imperativul „creşterii funcţiei educative a familiei” şi nece
sitatea intervenţiei sociale în direcţia „stimulării responsabilităţilor
parentale”, iar familia, ca principală responsabilă pentru multe din
tarele sociale - devianţă infantilă, delicvenţă juvenilă, violenţă - este
cea culpabilizată, afirmându-se mai mult sau mai puţin voalat, mai
mult sau mai puţin îndreptăţit, că ar fi suficient ca părinţii să fie
stimulaţi sau constrânşi să-şi îndeplinească obligaţiile cu mai mult simţ
al moralităţii sau, cel puţin, al răspunderii civice, ca fenomenele
sociale nedorite să fie diminuate, dacă nu chiar eliminate.
Cât priveşte tratamentul copilului în societatea contemporană, în
literatura socio-juridică se confruntă două tendinţe majore: una
„paternalistă”, considerând că societatea şi familia ca grup social sunt
datoare să asigure copilului un mediu protectiv, cu elemente clare de
distincţie între ceea ce este bine şi ceea ce nu este bine pentru el, şi o a
doua tendinţă, de „autodeterminare” a copilului, pledând în favoarea
posibilităţii juridiceşte recunoscută copilului de a exercita, în anumite
limite, un control asupra ambientului său social imediat, inclusiv prin
decizii luate în nume propriu2. Dincolo de controverse, se admite
unanim că înţelegerea copilului şi a copilăriei, sau cel puţin disponi
bilitatea de a înţelege, nu poate fi detaşată de contextul concret al unei
societăţi date, de practicile şi tradiţia creşterii copilului, de normele şi
valorile ataşate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ
şi instituţional al protecţiei drepturilor copilului.
Ţara noastră a ratificat Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile
copilului prin Legea nr. 18/19903 şi astfel, în baza art. 20 din Constituţie,
legile interne urmau a fi interpretate în concordanţă cu prevederile
Convenţiei. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drep
turilor copilului4, cu dispoziţii pliate pe cele ale Convenţiei, stabileşte
2 Pentru unele dezvoltări, a se vedea D. Balahur, op. cit., p. 21.

3 M. Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990.
4 Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004) a intrat în vigoare la data de
1 ianuarie 2005, cu excepţia prevederilor art. 17 alin. (2), art. 19 alin. (3),
art. 84 alin. (2), art. 104 alin. (2), art. 105 alin. (5), art. 107 alin. (2) şi
art. 117, care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării legii [art. 148
Introducere 3
cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor

copilului, precum şi obligaţia autorităţilor publice, a organismelor pri
vate autorizate, precum şi a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice
responsabile de protecţia copilului de a respecta, promova şi garanta
drepturile copilului (art. 1 din Legea nr. 272/2004). In strânsă legătură
cu protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Legea nr. 273/2004 sta
bileşte regimul juridic al adopţiei5, ţinând seama şi de exigenţele Con
venţiei de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia
adopţiei internaţionale, ratificată de România prin Legea nr. 84/19946.
Ne-am propus o abordare cât mai cuprinzătoare a categoriei drep
turilor copilului, aşa cum sunt consacrate prin Legea nr. 272/2004 şi
Legea nr. 273/2004. Nota dominantă în această materie este protejarea
şi promovarea interesului său superior, aşa cum este el evaluat, consta
tat şi, în cele din urmă „decretat” de către cel sau cei care sunt chemaţi
să ocrotească copilul, fie părinţi, fie autorităţi. Desigur, copilul este şi
el implicat, paternal, în luarea oricărei decizii care îl priveşte, într-o
manieră adaptată vârstei şi gradului său de maturitate, accentele de
autodeterminare fiind cu totul excepţionale.
alin. (1)]. A se vedea şi H.G. nr. 1058/2005 privind aprobarea Planului

naţional de acţiune pentru implementarea legislaţiei în domeniul protecţiei
drepturilor copilului (M. Of. nr. 856 din 22 septembrie 2005).
3 Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei şi Normele
metodologice de aplicare (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004), a intrat în
vigoare la data de 1 ianuarie 2005, cu excepţia prevederilor art.43 alin. (3),
art. 67 alin. (3), art. 69 alin. (4) şi art. 77, care auintrat în vigoare la 3 zile
de la data publicării legii [art. 75 alin. (1)1.
6 M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 1994.
Partea I
Sistemul drepturilor copilului
Capitolul I
Principiile generale ale protecţiei
şi promovării drepturilor copilului
1. în cuprinsul art. 6 lit. a)-l) din Legea nr. 272/2004 sunt enume
rate acele reguli fu n d am en tale care asigură respectarea şi garantarea
drepturilor copilului în fiecare din ipostazele sale - fie că aceste
drepturi sunt obiectul unor reglementări, acte juridice emise ori înche
iate, fie că drepturile copilului sunt evocate în contextul drepturilor şi
îndatoririlor ce revin părinţilor sau altor reprezentanţi legali ai săi, fie
că referitor la copil sunt de efectuat demersuri ori sunt de luat decizii
de către autorităţile publice, organismele private autorizate ori de către
instanţele judecătoreşti - şi în fiecare dintre domeniile de manifestare
a drepturilor copilului - al drepturilor şi libertăţilor civile, al dreptului
la mediu familial şi îngrijire alternativă, al dreptului la sănătate şi
bunăstare, al dreptului la educaţie, activităţi recreative şi culturale.
Principiul dominant este acela al respectării şi promovării cu
întâietate a interesului superior al copilului. Deşi enunţate individual,
celelalte principii nu au o existenţă autonomă, complet separabilă de
aceea a principiului interesului superior; de fapt fiecare dintre ele
exprimă o faţetă a interesului superior şi de aceea sunt deosebit de
valoroase în a orienta, a ghida desluşirea «specializată» a sensului inte
resului superior al copilului.
2. P rincipiul in teresului su p e rio r al copilului [art. 6 lit. a)]. Ceea
ce se poate afirma cu certitudine despre principiul interesului superior
al copilului este caracterul său prim ordial în materie de drepturi ale
copilului în general. Dificultăţile de interpretare şi, mai cu seamă, de
aplicare a principiului enunţat sunt pe măsura importanţei sale declarate.
Prin forţa împrejurărilor, principiul în discuţie este acţionat pre
ponderent din «exterior», nu de însuşi subiectul beneficiar, şi presu
pune aprecieri, evaluări asupra stării drepturilor copilului în funcţie de
situaţia în care se găseşte acesta - ipotetic sau faptic - astfel încât
orice factor cu acţiune sau cu influenţă negativă de natură să împiedice
8 Sistemul drepturilor copilului
sau să stânjenească manifestarea drepturilor copilului să fie înlăturat

prin remodelarea unor elemente ale ocrotirii copilului sau a înseşi
formei de înfăptuire a protecţiei sale.
Absenţa ori caracterul insuficient conturat al discernământului
copilului, asociată cu experienţa de viaţă limitată sunt compensate, din
punct de vedere juridic, printr-un sistem de mijloace de ocrotire atât a
persoanei, cât şi a patrimoniului copilului. în mod curent, în situaţii de
fapt obişnuite, ocrotitorul legal este chemat să identifice direcţia
interesului copilului şi să decidă în consecinţă, de exemplu, stabilind
felul educaţiei care urmează a fi dată sau încheind acte juridice de
administrare a patrimoniului acestuia. Iniţierea copilului în calitatea sa
de subiect de drept în raporturi juridice civile are loc treptat, pe
măsura maturizării sale, sub paza aceluiaşi principiu fundamental, al
ocrotirii interesului superior.
Caracterul primordial al principiului interesului superior al copi
lului este inseparabil legat de caracterul său general. Dispoziţiile art. 2
din Legea nr. 272/2004 indică, la nivel normativ, trei direcţii de
acţiune conjugată a principiului: cel dintâi, elementar şi esenţial pentru
eficienţa faptică, aplicată la circumstanţe de fapt reale, reiese din cele
stipulate în cuprinsul alineatului 1, conform cărora atât Legea privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cât şi orice alte regle
mentări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor
copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în
acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului
superior al copilului. Bunăoară, acesta este criteriul consacrării dreptu
rilor fundamentale ale copilului, împreună cu garanţiile specifice
ataşate. Cea de-a doua direcţie de acţiune, indicată prin art. 2 alin. (2),
are în vedere, în special, înfăptuirea ocrotirii copilului, ca unul din
drepturile fundamentale recunoscute acestuia, în condiţii care să asi
gure afirmarea pachetului general de drepturi ale copilului. în expri
marea legală categorică cuprinsă în dispoziţia amintită, principiul
interesului superior este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi
obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi" legali ai săi,
precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal,
în fine, cea de-a treia, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3), are în vedere
prevalenta principiului interesului superior al copilului în toate demer
surile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice
Principii generale 9
şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate

de instanţele judecătoreşti.
Pe scurt, legiuitorul consacră drepturile copilului şi impune respec
tarea acestora ca stare de împlinire a dezideratului interesului superior.
Familia este microuniversul natural şi cel mai prielnic pentru manifes
tarea drepturilor copilului, iar copilul are dreptul să crească alături de
părinţii săi [art. 30 alin. (1)]. Ca urmare, intruziunile în viaţa familială
a copilului - şi, în egală măsură, în viaţa familială a părinţilor săi -
sunt justificate, atât ca iniţiativă, cât şi ca formă de înfăptuire, inclusiv
durată, numai dacă se constată un derapaj de la interesul superior al
copilului prin restrângerile la care sunt supuse drepturile recunoscute
acestuia, din cauze reproşabile sau nu părinţilor, şi numai în măsura
necesară restabilirii condiţiilor de afirmare a drepturilor copilului. De
aceea, orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limi
tare a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de
acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu
accent deosebit pe informarea părinţilor, consilierea acestora, terapie,
mediere, acordate pe baza unui plan de servicii [art. 34 alin. (2)1.
Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei
împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ
prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest
lucru este în interesul superior al copilului (art. 33).
Să înţelegem că acelaşi p rin cip iu al interesului su p erio r dom ină
a tâ t sfera d re p tu rilo r nepatrim o n iate, c â t şi cea a d re p tu rilo r
patrim oniale ale copilului? Fără să intrăm în detalii, amintim doar că
ocrotirea copilului presupune acoperirea a două segmente de interes:
drepturi privind persoana copilului şi drepturi privind bunurile sale.
Este o clasificare acceptată şi de Legea nr. 272/2004, care, exempli-
ficativ stabilind în cuprinsul art. 64 alin. (3) că pe durata plasamentului
în regim de urgenţă drepturile şi îndatoririle părinteşti se suspendă de
drept, transferă numai drepturile şi îndatoririle privitoare la persoana
copilului către persoana care l-a. primit în plasament, drepturile şi
îndatoririle privitoare la bunurile copilului urmând a fi exercitate,
respectiv îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean sau,
după caz, de către primarul sectorului municipiului Bucureşti. Nu este
mai puţin adevărat că, în pofida generozităţii cuprinzătoare din titlul
legii, sugerând acoperirea ambelor segmente, Legea privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului este consacrată aproape exclusiv
drepturilor cu caracter personal, nepatrimonial, referirile la drepturile

de natură patrimonială ftind sporadice şi mai degrabă generice, în
esenţa lor acestea din urmă rămânând în continuare sub incidenţa
dispoziţiilor Codului familiei. Că nici nu s-ar fi intenţionat mai mult
pare să indice art. 2 alin. (3), atunci când se referă explicit la demer
suri şi decizii ale autorităţilor publice sau ale organismelor private ori
ale instanţelor judecătoreşti privitoare la copii; lăsând la o parte faptul
că nu fiecare dintre responsabilii amintiţi are atribuţiuni în legătură cu
drepturile patrimoniale ale copilului, din felul cum este formulat textul
înţelegem că obiectivul este asigurarea mediului protectiv cel mai
favorabil copilului din punct de vedere al dezvoltării sale fizice şi psi
hice, ceea ce presupune intervenţii curative la nivelul drepturilor nepa
trimoniale ale subiectului. Acelaşi lucru reiese din întreg capitolul II ai
Legii nr. 272/2004, care, consacraţ fiind drepturilor copilului, enunţă
şi defineşte drepturi, stabileşte obligaţii şi responsabilităţi exclusiv în
dimensiunea lor personală, în ceea ce priveşte drepturile de natură
patrimonială ale copilului mărginindu-se, în cuprinsul art. 23 alin. (6),
la indicaţia aplicabilităţii în continuare a prevederilor referitoare la
desemnarea unui curator în caz de conflict de interese.
în plan patrimonial, ocrotirea juridică a copilului, căreia art. 106
C. fam. îi recunoaşte independenţa patrimonială faţă de părinţi, se
înfăptuieşte după reguli pe cât de simple, pe atât de riguroase şi
eficiente, care pot fi rezumate astfel: drepturile şi obligaţiile copilului
sunt exercitate, respectiv aduse la îndeplinire de ocrotitorul legal sau,
după caz, de minor, însă având încuviinţarea ocrotitorului legal, ocro
titor care asigură de asemenea administrarea bunurilor copilului pe
toată perioada minorităţii. Acolo unde este cazul legea civilă instituie
măsuri suplimentare de protecţie patrimonială, inclusiv sub formă de
indulgenţe, refuzate altor subiecţi de drept. Este, de pildă, cazul
leziunii ca viciu de consimţământ şi domeniul său tradiţional de
manifestare, precum şi de abaterile de la regulile generale în materie
de nulitate pe care leziunea le poate antrena (art. 1157 C. civ. şi art. 25
din Decretul nr. 32/1954) sau de cerinţa de a fi instituit un curator
pentru situaţiile de conflict ori concurs de interese între ocrotitorul
legal şi copil (art. 132 şi art. 105 C. fam.).
Acestea sunt coordonatele generale ale principiului interesului
superior al copilului. In ceea ce priveşte aplicarea sa concretă la
situaţii de fapt determinate, dezvoltările teoretice sunt cu adevărat
anevoios de realizat, pentru că standardul interesului superior al

copilului nu beneficiază şi nici nu poate beneficia de criterii legale de
evaluare, cel puţin nu în sens de aritmetică a unor cerinţe absolute,
universale şi invariabile, valabile pentru fiecare copil în parte. în
concret, în viaţa zi cu zi, principiul interesului superior al copilului se
particularizează, se «mulează» pe circumstanţele generale de trai ale
unui anume copil, cu nume şi prenume. Autorităţile cu competenţe şi
responsabilităţi în domeniu, veghind la respectarea interesului superior
al copilului, sunt chemate să stabilească dacă ocrotirea copilului este
sau nu asigurată în parametrii interesului superior şi, atunci când este
cazul, să identifice mijloacele supletive sau, după caz, alternative de
protecţie, în numele aceluiaşi interes superior al copilului.
Intervenţiile în spiritul interesului superior au ca punct de referinţă
condiţia actuală a unui copil determinat şi au ca ţintă ameliorarea
climatului protectiv, inclusiv - deşi numai în ultimă instanţă - prin
mutaţii ordonate la nivelul titularilor ocrotirii. Cu alte cuvinte, consta-
tându-se situaţia precară şi/sau neprielnică în care se găseşte copilul,
se urmăreşte îmbunătăţirea standardului său de viaţă, comparaţia
făcându-se între un timp prezent, cu date şi elemente de fapt concrete,
cuantificabile de observator fără riscuri considerabile de alterare
datorate factorului subiectiv, şi un timp viitor, cu beneficii incerte,
doar previzibile azi, care să ia locul evoluţiei posibil înscrise (nici
acest lucru nu este sigur) pe o traiectorie non-ascendentă. Avem aşadar
ca reper situaţia actuală în care se găseşte copilul şi intenţia protectivă
de a-i oferi un standard de viaţă superior.
C are v o r fi însă criteriile acestui « sta n d a rd superior»? Potrivit
teoriei „alegerii raţio n ale” , în procesul decizional ar fi de respectat
următoarele etape: identificarea tuturor opţiunilor posibile la o
situaţie-problemă; evaluarea rezultatelor previzibile ataşate individual
opţiunilor găsite; aproximarea şanselor de a se produce rezultatele
prefigurate pentru fiecare din opţiunile posibile; determinarea valorii
specifice fiecăruia dintre rezultatele în com petiţie1.
Desigur, teoretic lucrurile pot fi mult simplificate prin schema
tizare, fiindcă în cele din urmă, dintr-o ofertă oarecare de rezolvări
«paralele» cu probabilitate semnificativă de realizare şi fiecare în parte
promiţătoare de beneficii, s-ar autodetaşa soluţia cea mai avantajoasă
1D. Balahur, op. cit., p. 95-96.

din punctul de vedere al nevoilor copilului în discuţie. Practic însă,

factorul subiectiv din spatele entităţii decizionale este omniprezent şi
orientează întreg procesul decizional, personalizându-1 prin transferul
sistemului propriu de valori. Apoi, cel puţin în contextul delegării sau
preluării responsabilităţii pentru acte înscrise sub semnul altruismului
autentic pe care îl numim generic ocrotire părintească, a decide nu se
rezumă la o operaţiune pur intelectuală de subordonare raţională a fap
telor la concepte, ci mai presupune inferenţe delicate prin implicarea
intuitiv-prospectivă a datelor empirice, furnizate de speţă sau aflate în
relaţie de oarecare adiacenţă cu aceasta. Aşa se face că aceeaşi situaţie
de fapt, supusă succesiv examenului etapizat recomandat de teoria ale
gerii raţionale, nu este ferită de soluţii divergente perfect justificabile.
De exemplu, în discuţie fiind chestiunea încredinţării copilului în cazul
desfacerii căsătoriei Ia unul dintre părinţi, prima instanţă hotărăşte încre
dinţarea la mamă spre creştere şi educare, iar instanţa de apel decide, de
asemenea argumentat şi sub acoperirea aceleiaşi intenţii, a promova
interesul superior al copilului, ca încredinţarea să se facă la tată.
T eo ria în d o ielii' recomandă preluarea unui model de operaţio-
nalizare a normelor în matematică, pornind de la constatarea că în
ştiinţele matematice există o varietate de căi şi de metode pentru a se
ajunge la acelaşi rezultat. Ori de câte ori rezultatul obţinut pe căi şi
metode diferite este acelaşi, înseamnă că regulile de rezolvare sunt
corecte. Extinzând acest tip de raţionament la domeniul deciziilor în
interesul superior al copilului, ar însemna că principiul poate fi
susţinut printr-o varietate de strategii de apreciere, dar acestea sunt de
importanţă secundară câtă vreme rezultatul, adică promovarea binelui
copilului, este asigurat.
Desigur, nu poate fi contestată utilitatea instrumentarului propriu al
ştiinţelor exacte în abordarea fenomenelor socio-umane, însă eficienţa
suverană a modelelor impersonale într-un domeniu ce nu aparţine
cifrelor şi simbolurilor este, credem, iluzorie. Ecuaţia construită în
jurul factorului copil conţine prea multe variabile şi necunoscute
pentru a se putea clădi, contabiliceşte, un rezultat proclamat apoi a fi
egal cu rezultatul dorit, cu interesul superior al copilului. Pe de altă
parte, intrând în jocul raţionamentelor speculative, în cazul princi
piului în discuţie, dificultăţile sunt date tocmai de incertitudinile
2 Idem, p. 96.
rezultatului - interesul superior ai copilului, mai puţin de modul de

obţinere a unui rezultat anume, aşa încât modelul matematic propus de
teoria îndoielii devine inoperant.
Am înfăţişat succint două teorii din numeroasele inspirate de Con
venţia O.N.U. privind drepturile copilului în încercarea de a ilustra
dificultăţile de conceptualizare a „interesului superior al copilului” .
Vom coborî nivelul pretenţiilor generalizatoare încercând o abordare
pragmatică şi facem o constatare de domeniul simţului comun: situaţia
fiecărui copil este unică. Pot exista similitudini, nu şi suprapuneri
perfecte de situaţii. De aceea, nici interesul unui copil nu coincide cu
interesul altui copil, nici ca reper şi nici ca justificare a deciziei sau a
măsurii de protecţie, ci este un interes individual definibil. Din această
perspectivă, invocarea aproape obsesivă a principiului interesului
superior al copilului în tot cuprinsul legii în contexte dintre cele mai
variate este semnalul dat libertăţii de apreciere, după cum în alte
materii aceeaşi funcţie este asigurată de sintagma „pentru motive
temeinice”. Flexibilitatea principiului îndeamnă la aprecieri şi evaluări
contextuale.
Credem că pretenţia minimală a principiului interesului superior
este evitarea exceselor prin intruziuni gratuite sau brutale în viaţa
privată a familiei. Intr-o cauză soluţionată recent de CEDO, Sabău şi
Pârcălab contra României3, instanţa europeană a reţinut că în dreptul
român interzicerea drepturilor părinteşti se aplică automat şi de o
manieră absolută, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane
care execută o pedeapsă cu închisoarea, fără niciun control din partea
instanţelor şi fără a se lua în considerare tipul infracţiunii şi natura
intereselor minorilor. în consecinţă, ea constituie mai degrabă un blam
moral având ca finalitate sancţionarea celui condamnat şi nu o măsură
de protecţie a copilului; în cauzele de acest tip examinarea a ceea ce
serveşte mai bine interesului copilului este întotdeauna de importanţă
crucială, iar interesul copilului trebuie să primeze faţă de orice alte
considerente, de aceea numai un comportament părintesc nedemn
poate priva persoana, în interesul superior al copilului, de drepturile
sale părinteşti.
3 Hotărârea din 28 septembrie 2004. Pe parcursul lucrării vom invoca

o serie de hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Jurispru-
denţa completă poate fi consultată pe site-ul Curţii, www.echr.coe.int.
Sistemul de apărare din jurul copilului este conceput concentric:

nucleul natural şi legal este familia, formată din părinţi şi copiii
acestora [art. 4 lit. b)]; familia extinsă, cuprinzând copilul, părinţii şi
rudele acestuia până la gradul IV inclusiv [art. 4 lit. c)]; familia
substitutivă, reunind persoanele, altele decât cele aparţinând familiei
extinse, care asigură, în condiţiile legii, creşterea şi îngrijirea copilului
[art. 4 Ut. d)]. Formele particulare de exprimare a drepturilor copilului
în contextul ocrotirii sale de către titularul drepturilor şi îndatoririlor
părinteşti pot fi «ajustate» chiar la iniţiativa copilului - de exemplu,
prin încuviinţarea judecătorească a cererii copilului care a împlinit 14
ani de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale stabi
lite de către părinţi [art. 47 alin. (3)] - care este informat asupra drep
turilor sale, precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora,
inclusiv prin dreptul de a depune plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale (art. 29). Până la proba contrară, prezu-
măm că părinţii îşi îndeplinesc onorabil responsabilităţile privitoare la
copil. Dacă însă obiectiv sau subiectiv protecţia părintească lipseşte
sau este deficitară ori defectuoasă, are loc un fenomen condiţionat şi
controlat de propagare a responsabilităţilor privind copilul, mai întâi
spre cercul familial extins şi numai în ultimă instanţă, adică în absenţa
sau în cazul indisponibilităţii rudelor copilului până în gradul IV,
poate intra în discuţie ocrotirea asigurată de persoane din afara
cercului de rude. Separarea copilului de familia nucleară este o opţiune
de rezervă; copilul are dreptul de a creşte alături de părinţii săi [art. 30
alin. (I)] şi nu poate fi separat de părinţi sau de unul dintre ei împo
triva voinţei acestora decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute,
sub rezerva revizuirii judiciare (art. 33). Orice intervenţie de autoritate
în raporturile dintre părinţi şi copii se face cu ascultarea opiniei copi
lului şi luarea în considerare a acesteia în funcţie de vârsta şi gradul
său de maturitate [art. 6 lit. h)l, precum şi pe baza evaluării psiho
sociale a copilului şi a familiei sale.
3. Principiul egalităţii şanselor şi nediscriminării [art. 6 lit. b)].

Egalitatea de şanse se poate afirma doar într-un ambient socio-juridic
non-discriminatoriu, orice discriminare fiind resimţită ca un dezechilibru
al şanselor. Potrivit art. 7, drepturile prevăzute de Legea nr. 272/2004
„sunt garantate tuturor copiilor fără nicio discriminare, indiferent de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de
naţionalitate, apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia mate-
rială, de gradul şi tipul unei deficienţe, de statutul la naştere sau de

statutul dobândit, de dificultăţile de formare şi dezvoltare sau de alt
gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor reprezentanţi legali sau de
orice altă distincţie”. Este o listă impresionantă de criterii gravitând în
jurul conceptului „discriminare”, pe care-1 vom înţelege ca fiind orice
deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă care să aibă ca scop sau
ca efect limitarea sau anularea recunoaşterii, folosinţei sau exerciţiului,
în condiţii de egalitate, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale4.
Receptând mesajul universalităţii afirmat prin Convenţia O.N.U. cu
privire la drepturile copilului, legiuitorul român afirmă recunoaşterea
şi garantarea drepturilor nu doar copiilor cetăţeni români aflaţi pe
teritoriul ţării sau în afara graniţelor, dar şi copiilor tară cetăţenie aflaţi
în România, copiilor care solicită sau beneficiază de o formă de pro
tecţie în condiţiile reglementărilor privitoare la statutul şi regimul
refugiaţilor în România, precum şi copiilor cetăţeni străini aflaţi pe
teritoriul ţării noastre, în cazul acestora din urmă numai în situaţii de
urgenţă ca atare constatate de către autorităţile publice române (art. 3).
O aplicaţie importantă a principiului non-discriminării întâlnim
în art. 63 C. fam., care enunţă regula de importanţă crucială în materie
de ocrotire a copilului, anume aceea a deplinei egalităţi juridice dintre
copilul din afara căsătoriei cu filiaţia legal stabilită şi copilul din
căsătorie. Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori
au acelaşi conţinut, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptaţi - completează art. 97 C. fam.
în contextul promovării şi protejării drepturilor copilului, spiritul
egalităţii şanselor şi al nediscriminării este lesne de recunoscut în
numeroase din textele legii. Bunăoară, potrivit art. 47 alin. (1), copilul
are dreptul de a primi o educaţie care să-i permită dezvoltarea aptitu
dinilor şi a personalităţii în condiţii nediscriminatorii, ceea ce în cazul
copilului aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau
4 Este definiţia dată discriminării prin art. 1 al Convenţiei interna

ţionale cu privire la eliminarea oricărei forme de discriminare rasială,
precum şi prin art. 1 al Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare faţă de femei, adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 34/180 din 18 decembrie
1979 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1981, ratificată de ţara noastră
prin Decretul nr. 342/1981 (B. Of. nr. 94 din 28 noiembrie 1981).
lingvistice include, conform art. 27 alin. (1), dreptul la viaţă culturală

proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea
propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în
comun cu alţi membri ai comunităţii din care face parte, drept al cărui
exerciţiu este asigurat şi urmărit de Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării [art. 27 alin. (2)].
O atenţie specială se acordă copilului cu handicap. Dezavantajul
unor deficienţe de natură fizică sau psihică se cere compensat prin
măsuri de protecţie adecvate situaţiei celui în cauză, rezultă din cele
cuprinse în art. 46, pentru a se facilita accesul efectiv şi tară discri
minare la educaţie, formare profesională, servicii medicale, recupe
rare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, la activităţi
recreative, precum şi la orice alte activităţi apte să le permită deplina
integrare socială şi dezvoltare a personalităţii.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în
aplicarea art. 14 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale5 (denumită în continuare Convenţia Euro
peană), sunt două criterii cumulative ale tratamentului discriminatoriu:
existenţa diferenţei de tratament în exerciţiul drepturilor; absenţa unei
justificări obiective şi rezonabile a acestei diferenţe de tratament,
precizându-se că identificarea unui „numitor comun al sistemelor
juridice” ale statelor membre este un indiciu pertinent al caracterului
rezonabil sau nu al diferenţei de tratament6.
5 Elaborată în cadrul Consiliului Europei, Convenţia a fost semnată la

4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Ţara noastră
a ratificat această Convenţie prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din
31 mai 1994).
6 De pildă, este un astfel de „numitor comun al sistemelor juridice”
egalitatea de tratament juridic între copilul din căsătorie şi cel din afara
căsătoriei, în general admisă în legislaţia statelor membre, astfel că doar
„motive foarte puternice” ar putea justifica o distincţie bazată pe naştere.
Nu este o discriminare a tatălui din afara căsătoriei în raport cu tatăl din
căsătorie faptul că «egalitatea de filiaţii» nu înseamnă obligaţia pozitivă
de a încredinţa tatălui din afara căsătoriei exerciţiul efectiv al drepturilor
părinteşti, fiind suficient ca părintele din afara căsătoriei să aibă dreptul
de a solicita acest lucru instanţei naţionale, care va decide asupra cererii
luând în considerare interesul superior al copilului - cauza Guichard c.
Franţei, decizia de inadmisibilitate din 2 septembrie 2003.
Ideea egalităţii de şanse şi a nediscriminării nu este echivalentă cu

aceea de uniformizare, de standardizare, ci, aparent paradoxal, reclamă
dreptul la tratament juridic diferenţiat, fiindcă în măsura în care egali
tatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal înseamnă
discriminare. Altfel spus, cerinţa principiului analizat este aceea ca
situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal, iar situa
ţiilor diferite, tratamentul juridic aplicat să fie şi el diferenţiat7.
4. Principiul responsabilizării părinţilor cu privire la respec
tarea şi garantarea drepturilor copilului [art. 6 lit. c)l. în virtutea
«atuului biologic», părinţii sunt cei mai de seamă vectori în respectarea
şi garantarea drepturilor copilului. Mai întâi, sunt principalii gestionari
ai drepturilor copilului ca reprezentanţi legali ai acestuia şi titulari al
unui pachet consistent de obligaţii corelative. Apoi, ca agenţi edu
cativi, realizează iniţierea şi modelarea unei conduite a copilului
conştient adaptată statutului de depozitar de drepturi. în fine, în
postura de gardieni ai drepturilor copilului, veghează Ia respectarea lor
intra- şi extra-familial.
înţelegem că în acest punct explicaţiile din perspectivă strict ju ri
dică nu sunt cele mai adecvate. Dacă cerinţa responsabilizării părin
ţilor sugerează conştientizarea lor cu privire la ceea ce aparţine copi
lului, este rândul altor ştiinţe să intre în acţiune, în special psihologia şi
ştiinţele înrudite. Poate că numai în relaţia cu copilul nostru mai
reuşim să dăruim cu adevărat, natural şi necondiţionat. Cazurile de
atrofie a simţurilor nu beneficiază de prescripţie legală pentru doze
compensative. Tot ceea ce stă în puterea legii este să recomande „asis
tenţă specializată pentru creşterea capacităţii acestora (a părinţilor,
s.n.) de a se ocupa de copii” [art. 37 alin. (1)].
însă responsabilizarea părinţilor mai are şi o altă componentă,
legată de compensarea lipsei sau insuficientei lor informări asupra
existenţei şi modalităţilor prin care pot fi valorificate, cu minimă
implicare, unele drepturi recunoscute copilului. Articolul 45 prevede
că minorul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de
asigurări sociale în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află el
şi persoanele în a căror întreţinere se află, iar părinţii au obligaţia să
7 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat,

Arad, 2003, p. 400.
solicite autorităţilor competente acordarea indemnizaţiilor, a presta

ţiilor în bani sau în natură, precum şi a altor facilităţi. Autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a informa părinţii şi copiii
cu privire la drepturile pe care le au, precum şi cu privire la
modalităţile de acordare a drepturilor de asistenţă socială şi de asigu
rări sociale.
Unii sociologi sunt de părere că există o tendinţă a normelor juri
dice de a hipertrofia responsabilitatea şi culpa parentală prin acredi
tarea unei imagini romantico-rousseauistă a copilului inocent, bun de
la natură, pe care familia îl „strică”8. Se afirmă că prea generos prezu-
mata lipsă a discernământului copilului - subiect de drept, care
fundează relaţiile dintre părinţi şi copii, este intens popularizată pe
cele mai diverse canale (mass-media, şcoală, literatura ştiinţifică adre
sată părinţilor), cerându-se apoi părinţilor să modeleze discernământul
şi responsabilitatea copilului, pentru ale cărui acte deviante, încă o
dată, săvârşite în- condiţiile lipsei prezumate a discernământului, doar
ei ar fi culpabilizaţi, şi anume fără cruţare.
5. Principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor cu pri

vire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului [art. 6 lit. d)].
Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine
în primul rând părinţilor, stabileşte art. 5 alin. (2) reluând laitmotivul
în materie de ocrotire a minorului, aceştia având obligaţia de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile părinteşti cu paza
interesului superior al copilului, în vederea asigurării bunăstării mate
riale şi spirituale a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin
menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării
şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea legală şi administrarea
patrimoniului său - completează art. 31 alin. (2). Ca prerogativă a
calităţii lor de prim-responsabili, părinţii vor fi implicaţi în toate deci
ziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copil întreprinse de autorităţile
publice, de organismele private autorizate sau dispuse de instanţele
judecătoreşti [art. 2 alin. (4)], având dreptul să primească informaţiile
şi asistenţa de specialitate necesare în creşterea, îngrijirea şi educarea
copilului [art. 30 alin. (3)]. Să ne reamintim că potrivit O.U.G.
8 E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Bucureşti,

2002, p. 385.
nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopţiei (în prezent abrogată), în

anumite cazuri este adevărat, limitativ indicate9 părinţii erau excluşi
dintr-o operaţiune juridică cu efecte categorice şi aproape ireversibile
asupra înseşi relaţiilor de rudenie dintre părinţi şi copii. Noua lege a
adopţiei, Legea nr. 273/2004, promovează o altă concepţie, în care
consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti este necesar ori de câte
ori în mod obiectiv este posibil de obţinut, cu nuanţarea inovatoare că
în mod excepţional instanţa va putea trece peste refuzul dovedit abuziv
al părinţilor de a consimţi la adopţie [art. 13 alin. (1)].
în spiritul principiului constituţional al egalităţii dintre sexe [art. 44
alin. (1) din Constituţia României], responsabilitatea este egal distri
buită între cei doi părinţi [art. 31 alin. (1) din Legea nr. 272/2004],
drepturile şi îndatoririle părinteşti au acelaşi conţinut în raport cu tatăl,
precum şi în raport cu mama, tară vreo distincţie după cum copilul este
din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat. Cu toate că Legea
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului nu reiterează
explicit principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copii -
în sensul că părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi
nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la moştenire şi
dreptul la întreţinere, art. 106 C. fam. - credem că nici acesta nu poate
fi omis din contextul regulilor minimale ale responsabilităţii părinteşti.
în subsidiar, responsabilitatea pentru protecţia şi asistenţa copiilor
în realizarea şi exercitarea drepturilor recunoscute lor revine colec
tivităţii locale. Având obligaţia de a sprijini părinţii sau un alt repre
zentant legal al copilului, autorităţile administraţiei publice locale vor
dezvolta, în exprimarea legii, „servicii diversificate, accesibile şi de
calitate, corespunzătoare nevoilor copilului” [art. 5 alin. (3)]. După
cum rezultă din art. 107-110, „serviciile” de care se face vorbire,
având ca scop prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi
asigurarea protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau defi
nitiv de părinţii săi, sunt de trei tipuri: servicii de zi, prin care se asi
gură menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale
părinţilor săi în vederea depăşirii situaţiilor care ar putea determina
separarea copilului de familia sa; servicii de tip familial, prin care se
s Este vorba de părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti precum şi de

cei faţă de care s-a dispus sancţiunea declarării judiciare a abandonului de
copii [art. 7 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 25/1997],
asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau al unei familii, creşterea

şi îngrijirea copilului separat de părinţii săi fie temporar, fie definitiv,
ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului; servicii de tip rezidenţial,
prin care se asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat,
tem porar sau definitiv, de părinţii săi, şi faţă de care a fost dispusă
m ăsura plasamentului. Dintre aceste tipuri de servicii, consiliile
locale ale m unicipiilor, oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului
Bucureşti au obligaţia să organizeze, fie autonom, fie prin asociere,
servicii de zi, potrivit nevoilor comunităţii respective (art. 111). Cele
lalte tipuri de servicii - familial, respectiv rezidenţial - sunt organizate
de consiliul judeţean (consiliul local al sectorului municipiului
Bucureşti), care, în funcţie de nevoile evaluate, poate de asemenea
organiza şi dezvolta servicii de zi (art. 112).
Intervenţia statului în mecanismele drepturilor copilului este decal-
rat-complementară. Statul asigură protecţia copilului şi garantează
respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată
de instituţiile statului şi de autorităţile publice cu atribuţii în acest
domeniu [art. 5 alin. (4)], îndeosebi prin asumarea unor obligaţii pozi
tive în domeniul educaţiei - precum facilitarea accesului la educaţie
preşcolară şi asigurarea învăţământului general-obligatoriu şi gratuit,
organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care nu pot
răspunde cerinţelor programei şcolare naţionale, precum şi pentru
copiii care au abandonat şcoala în vederea reintegrării în sistemul
naţional de învăţământ, prevenirea abandonului şcolar din motive
economice prin acordarea unor servicii sociale în mediul şcolar şi alte-
asemenea, detaliate prin art. 48-49 - al asigurării serviciilor de sănă
tate şi asistenţă socială - cum ar fi accesul garantat al copilului la ser
vicii medicale şi de recuperare, precum şi la medicaţia corespun
zătoare stării sale în caz de boală, costurile aferente fiind suportate din
Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de
stat (art. 43) - al identificării şi asistării copiilor cu nevoi speciale,
inclusiv prin dreptul recunoscut reprezentanţilor Serviciului public de
asistenţă socială, respectiv ai Direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţie a drepturilor copilului de la nivelul sectoarelor municipiului
Bucureşti, de a vizita copilul la locuinţa sa pentru a se informa despre
felul în care este îngrijit, despre sănătatea şi dezvoltarea sa fizică, edu
carea, învăţătura şi pregătirea profesională, dacă există motive temei-
nice de a suspecta că viaţa şi securitatea copilului sunt primejduite în

familie [art. 36 alin. (1)].
Dacă şi în ce măsură unele din formele de implicare a statului pot
deveni o ameninţare la adresa dreptului la viaţă intimă, familială şi
privată, garantat prin art. 26 al Constituţiei, rămâne o temă deschisă10.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în
interpretarea art. 8 din Convenţie, obligaţia statului de a respecta viaţa
jfte familie nu se rezumă la aceea de a nu recurge la ingerinţe necon
forme celor stabilite prin art. 811; în cadrul vieţii de familie copilul are
(jreptul de a fi protejat contra relelor tratamente la care ar putea fi
'supus de către alţi membri ai familiei, în consecinţă Curtea stabileşte
bbligaţia pozitivă în sarcina statelor de a „proteja copiii, având la
dispoziţie un evantai de mijloace, printre care şi retragerea acestora
din căminul familial” 12. Pentru situaţiile în care sunt luate măsuri cu
semnificaţie de ingerinţe în viaţa de familie, Curtea mai stabileşte
obligaţia pozitivă a statului, de natură procedurală, ca părinţii să fie
informaţi din oficiu cu privire la probele ce stau la baza unei măsuri de
separare a copilului de familia sa13, de a fi implicaţi în procesul
10 Unul din motivele pentru care S.U.A. nu au ratificat Convenţia

O.N.U. cu privire la drepturile copilului (ale cărei dispoziţii au inspirat
Legea nr. 272/2004), este amestecul inacceptabil în viaţa privată de
familie promovat prin textele convenţiei. A se vedea, S. Kilbourne,
Placing the Convention on the Rights of Children in an American
Context, Human Rights, Spring, 1999, p. 26-27.
11 Articolul 8 din Convenţie are următorul cuprins: „orice persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi
corespondenţei sale” (pct. 1); „Nu este admis amestecul unei autorităţi
publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec
este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate demo
cratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bună
starea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora” (pct. 2). în interpretarea pct. 2 din art. 8, cerinţele cumulative de
natură să justifice amestecul unei autorităţi publice în viaţa privată a unei
persoane sunt: ingerinţa să fie prevăzută de lege; ingerinţa să fie necesară
într-o societate democratică; ingerinţa să aibă un scop legitim.
12 Cauza Z. şi A. c. Marii Britanii, hotărârea din 10 mai 2001.
13 Cauza T.P. şi K.M. c. Marii Britanii, hotărârea din 10 mai 2001.
decizional, privit ca întreg, într-o măsură suficientă protejării intere

selor acestora14, precum şi de a facilita reunirea familiei, luând toate
măsurile necesare pentru a menţine relaţiile personale şi, la momentul
oportun, reconstituind familia, în special prin revocarea măsurii de sepa
rare a copilului de familia sa, de îndată ce acest lucru este posibil15.
6. Principiul descentralizării serviciilor de protecţie a copilului,
intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile
publice şi organismele private autorizate [art. 6 lit. e)]. La nivel
central, monitorizarea respectării principiilor şi a drepturilor recunos
cute copilului, precum şi coordonarea şi controlul activităţilor de
protecţie şi promovare a drepturilor copilului se realizează de către
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ
de specialitate al administraţiei publice centrale, având personalitate
juridică şi aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale
şi Familiei (art. 100). Apărarea drepturilor şi libertăţilor copilului în
raporturile acestuia cu autorităţile publice în scopul promovării şi
îmbunătăţirii condiţiei copilului se realizează şi prin instituţia Avoca
tului Poporului (art. 101).
La nivel local, autorităţile publice locale au obligaţia să garanteze
şi să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitatea lor
administrativ-teritorială, asigurând prevenirea separării copilului de
părinţii săi, precum şi protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinţilor săi (art. 102). în subordinea consiliilor
judeţene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, funcţionează Comisia pentru protecţia copilului16, ca
organ de specialitate fără personalitate juridică [art. 104 alin. (1)],
care, printre alte atribuţii, se pronunţă cu privire la propunerile de sta
bilire a unei măsuri speciale de protecţie a copilului [art. 104 alin. (1)
lit. b)]; de asemenea, în subordinea aceleiaşi autorităţi se înfiinţează
14 Cauza W. c. Marii Britanii, hotărârea din 8 iulie 1987.

15 Cauza Olsson c. Suediei, hotărârea din 24 martie 1988; cauza
Margareta şi Roger Anderson c. Suediei, hotărârea din 25 februarie 1992;
cauza Kutzner c. Germaniei, hotărârea din 26 februarie 2002.
16 A se vedea şi H.G. nr. 1437/2004 privind organizarea şi metodo
logia de funcţionare a Comisiei pentru protecţia copilului (M. Of. nr. 872
din 2 septembrie 2004).
D irecţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului17,

instituţie publică cu personalitate juridică, prin reorganizarea serviciu
lui public specializat pentru protecţia copilului existent în baza O.U.G.
nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate - act nor
mativ abrogat prin Legea nr. 272/2004 (art. 105).
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a implica
colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunităţii
şi de soluţionare a problemelor sociale care privesc copiii. Vor putea fi
create în acest scop structuri comunitare consultative, cuprinzând
oameni de afaceri locali, preoţi, cadre didactice, medici, consilieri
locali, poliţişti etc. Rolul acestor structuri consultative ar fi, potrivit
art. 103, atât de „soluţionare a unor cazuri concrete, cât şi de a
răspunde nevoilor globale ale respectivei comunităţi” . Nu este deloc
limpede cum şi în ce limite este imaginată implicarea stru c tu rilo r
com unitare consultative în soluţionarea unor cazuri concrete.
La nivelul municipiilor şi oraşelor funcţionează Serviciul public
de asistenţă socială, având competenţe atent detaliate prin art. 106,
exercitate la nivelul comunelor de către persoanele cu atribuţii de
asistenţă socială din cadrul aparatului propriu al consiliilor locale18.
Rolul Serviciul public de asistenţă socială este deosebit de, consistent:
monitorizează şi analizează situaţia copiilor din unitatea administrativ-
teritorială, precum şi modul de respectare a drepturilor copilului, asi
17 A se vedea, de asemenea, H.G. nr. 1434/2004 privind atribuţiile şi

Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale
de asistenţă socială şi protecţia copilului (M. Of. nr. 869 din 2 septem
brie 2004).
18 A se vedea şi H.G. nr. 1438/2004 pentru aprobarea regulamentului-
cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor de prevenire a separării
copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie specială a copilului
lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, H.G. nr. 1439/2004
privind serviciile specializate destinate copilului care a săvârşit o faptă
penală şi nu răspunde penal, ambele publicate în M. Of. nr. 872 din
24 septembrie 2004, precum şi H.G. nr. 1440/2004 privind condiţiile şi
procedura de licenţiere şi de inspecţie a serviciilor de prevenire a separării
copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie specială a copilului
lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi (M. Of. nr. 873 din
24 septembrie 2004).
gurând centralizarea şi sintetizarea datelor şi informaţiilor relevante;

realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;
identifică şi evaluează situaţiile care impun acordarea de serviciilor
şi/sau a prestaţiilor şi acordă aceste servicii şi/sau prestaţii pentru
prevenirea separării copilului de familia sa; elaborează documentaţia
necesară pentru acordarea serviciilor şi/sau prestaţiilor şi acordă aceste
servicii şi/sau prestaţii; asigură consilierea şi informarea familiilor cu
copii în întreţinere asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora, asupra
drepturilor copilului şi asupra serviciilor disponibile pe plan local;
asigură şi urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a
consumului de alcool şi droguri, de prevenire şi combatere a violenţei
în familie, precum şi a comportamentului delicvent; vizitează periodic
la domiciliu familiile şi copiii care beneficiază de servicii de protecţie
şi prestaţii; înaintează propuneri primarului în cazul în care este nece
sară luarea unei măsuri de protecţie specială; urmăresc evoluţia dez
voltării copilului şi modul în care părinţii acestuia îşi exercită dreptu
rile şi îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copilul care a beneficiat
de o măsură de protecţie specială şi a fost reintegrat în familia sa;
colaborează cu Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a
copilului în domeniul protecţie copilului şi transmite acesteia toate
datele şi informaţiile solicitate (art. 106). D acă ar fi să rezumăm, Ser
viciul public de asistenţă socială asigură depistarea situaţiilor de risc
potenţial sau real la adresa copilului, înaintează propuneri cu privire la
protecţia drepturilor acestuia, asigură şi urmăreşte realizarea practică a
măsurilor, serviciilor sau prestaţiilor de asistenţă a copilului şi a
familiei sale dispuse, după caz, de Comisia pentru protecţia copilului,
de Direcţia generală pentru asistenţă socială şi protecţie a drepturilor
copilului sau de instanţa de judecată.
Cât priveşte organismele private legal constituite şi acreditate,
acestea pot înfiinţa, organiza şi dezvolta servicii de prevenire a sepa
rării copilului de familia sa, precum şi de protecţie specială a copilului
sub forma serviciilor de zi, a serviciilor de tip familial sau a serviciilor
de tip rezidenţial, însă numai pe baza licenţei eliberate de Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (art. 113-114).
Pasivitatea celor obligaţi să ia măsuri de ocrotire a copilului,
cunoscând sau trebuind să cunoască situaţia de risc pe care o prezintă
propriul mediu familial este, în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, o încălcare a obligaţiei pozitive a statului de a

asigura asistenţă şi ocrotire19.
7. Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate şi persona

lizate pentru fiecare copil [art. 6 lit. f)]. Dacă admitem că principiul
interesului superior al copilului este un proces continuu de identificare
a nevoilor de dezvoltare cu o finalitate, dincolo de pragul constatativ-
contemplativ, traductibilă în fapte, iar configuraţia şi conţinutul său nu
sunt predeterminate, ci variabile, în funcţie de etapa de dezvoltare a
copilului şi de ritmurile sale particulare situate într-un anumit context
socio-familial, cerinţa asigurării unei îngrijiri individualizate şi
personalizate pentru fiecare copil, pe fondul dreptului fundamental al
copilului la respectarea personalităţii şi individualităţii sale [art. 28
alin. (!)], furnizează consistenţă principiului promovării interesului
superior al acestuia.
în raporturile dintre părinţi şi copii principiul îngrijirii individua
lizate şi personalizate a fiecărui copil, deşi activ, este totuşi mai puţin
spectaculos câtă vreme ocrotirea copilului se înscrie în coordonate
normale, în limitele perimetrului familial. Când problema copilului nu
mai este una exclusiv familială, fie că este vorba de forme compli
nitorii de intervenţie, cu menţinerea copilului în familie şi furnizarea
de servicii şi de prestaţii care să întregească ocrotirea părintească, fie
că se impun măsuri ferme, supletive de asistenţă părintească a copi
lului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor, decizia se va
lua în baza evaluării complexe, psihosociale a copilului şi a familiei
w în cauza Z. şi A. c. Marii Britanii, supra cit., Curtea a constatat

încălcarea art. 3 al Convenţiei („Nimeni nu poate fi supus torturii, nici
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”), prin aceea că
autorităţile britanice nu au luat, timp de 4 ani, măsurile ce se impuneau
pentru protejarea celor 4 copii de actele de rele tratamente la care au fost
supuşi la domiciliul familial. într-o altă cauză - D.P. şi J.C. c. Marii
Britanii, fiind invocate violenţe sexuale asupra copiilor - Curtea a reţinut
că atunci când se invocă pasivitatea autorităţilor, trebuie să se dovedească
faptul că autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să cunoască- existenţa unui risc
real şi imediat cu privire la viaţa unui individ determinat, risc rezultat din
actele ilicite ale altei persoane, şi cu toate acestea nu au luat măsurile
aflate în puterea lor, măsuri care, judecate într-un mod rezonabil, ar fi fost
apreciate ca putând evita riscul (hotărârea din 10 octombrie 2002).
sale. Orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti, precum şi orice

separare a copilului de părinţii săi sunt obligatoriu precedate de acor
darea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu
accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinţilor, consilierea
acestora, terapie sau mediere, în urma estimării situaţiei copilului şi a
familiei sale, stabileşte art. 34 alin. (2) şi art. 35 alin. (1); în toate
cauzele având ca obiect protecţia drepturilor copilului, Direcţia gene
rală de asistenţă socială şi protecţie a copilului de la domiciliul aces
tuia sau direcţia în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit
copilul va întocmi şi va prezenta instanţei un raport cu date referitoare
la starea şi personalitatea copilului, condiţiile în care a crescut şi orice
alte date relevante pentru soluţionarea cauzei [art. 130 alin. (1)].
Nevoile speciale ale copilului cu dizabilităţi reclamă un tratament
adecvat. După cum se spune în cuprinsul art. 46, el are dreptul Ia
îngrijire specială, la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi
integrare, adaptate posibilităţilor proprii. în g rijire a specială constă în
ajutorul oferit gratuit - ori de câte ori aceste lucra este posibil - pentru
facilitarea accesului efectiv şi tară discriminare la educaţie, formare
profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea
ocupării unui loc de muncă, Ia activităţi recreative, precum şi la orice
alte activităţi menite să permită integrarea socială deplină şi dezvol
tarea personalităţii copilului cu handicap.
Individualizarea şi personalizarea îngrijirii acordate le percepem ca
având loc într-o manieră cursivă, printr-un şir de acte/fapte adaptate şi
readaptate nevoilor actuale ale copilului. Cu toate acestea, în cazul
copilului asistat se pot evidenţia trei etape al căror succes înlănţuit ar
asigura reuşita întregului demers: mai întâi determinarea exactă a stării
de fapt, în al doilea rând identificarea modalităţii optime de asistenţă,
iar în al treilea rând monitorizarea evoluţiei situaţiei copilului asistat.
Cea de-a treia etapă imprimă dinamism principiului în discuţie. Natura
şi intensitatea formelor de asistenţă se cer adaptate continuu la situaţia
concretă în care se află copilul, în aşa fel încât ele să nu devină nici
excesive, şi deci sufocante, dar nici depăşite, insuficiente în raport cu
circumstanţele reactualizate, şi în consecinţă, cel puţin în parte,
ineficiente. în cazul măsurilor de protecţie specială, art. 68 instituie
obligativitatea verificării trimestriale a împrejurărilor care au stat la
baza stabilirii lor, şi dacă se constată modificări, Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţie a copilului este ţinută să sesizeze de
îndată Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa de

judecată, dacă măsura de protecţie a fost dispusă de către aceasta, în
vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii; dreptul de
sesizare este de asemenea recunoscut părinţilor, altui reprezentant al
copilului, precum şi copilului subiect al măsurii.
Este deosebit de important pentru validarea principiului ca indivi
dualizarea şi personalizarea asistenţei să aibă loc cu implicarea
copilului. Legiuitorul a instituit, de asemenea cu valoare de principiu,
regula ascultării opiniei copilului şi luării în considerare a acesteia,
potrivit cu vârsta şi gradul său de maturitate [art. 6 lit. h)].
8. Principiul respectării d em nităţi copilului [art. 6 lit. g)l. Ine

ditul enunţului ne face să reluăm lectura textului. Ne-am obişnuit să
asociem tema demnităţii cu purtătorul său adult. Dar demnitatea copi
lului? Dacă am perceput-o ca atare ici colo, a fost mai degrabă implicit
şi vag decât conştient. In relaţiile noastre cu copilul suntem înclinaţi să
pornim de la «înălţimea» sinelui, să-l asemănăm cu noi înşine, să
proiectăm asupra lui propria noastră logică, şi propria noastră menta
litate, ignorând prezenţa unei raţionalităţi infantile, ca mai apoi să-l
caracterizăm în comparaţie eu noi, adulţii, adică prin ceea ce nu este
sau nu are. Spunem, de exemplu, că minorul nu are discernământ.
în opinia noastră, respectarea demnităţii copilului debutează prin
renunţarea la schiţa sa «în negativ». Oricât ne-am strădui, copilul nu
poate fi adus la tiparele vârstei adulte. Etapa biologică pe care o tra
versează îl face vulnerabil, dar nu-i anulează dreptul de a fi perceput în
considerarea propriei sale naturi, o persoană unică, inconfundabilă, tot
astfel cum vârsta înaintată este şi ea acompaniată de o anume
vulnerabilitate, dar care nu stinge dreptul la respectul demnităţii.
în cuprinsul Legii nr. 272/2004 una din aplicaţiile importante ale
principiului se află în legătură cu ceea ce în mod tradiţional numim
„corecţie părintească” şi par să anunţe apusul practicilor depăşind,
adesea, limitele rezonabilului. Astfel, după cum stabileşte art. 28,
dreptul fundamental al copilului la respectarea personalităţii şi indivi
dualităţii sale se opune aplicării de pedepse fizice20 sau altor trata
20 Interzicerea pedepselor fizice, corporale este o constantă a jurispru-

denţei CEDO. O serie de plângeri împotriva Marii Britanii au pus în
discuţie conformitatea pedepselor corporale aplicate în şcoli - pedepsele
mente umilitoare sau degradante21; măsurile de disciplinare a copilului

nu pot ti stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind
permise sub niciun motiv pedepsele fizice sau acelea care se află în
legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emo
ţională a copilului, nici în familie, nici în instituţiile care asigură pro
tecţia, îngrijirea şi educarea copiilor [art. 28 alin. (2), art. 901” .
Părinţii sunt obligaţi să coopereze cu copilul şi să-i respecte demni
tatea şi viaţa intimă, privată [art. 32 lit. b)], iar în cadrul procesului
instructiv-educativ sunt interzise pedepsele corporale, copilul având dreptul
de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice [art. 48 alin. (2)].
De asemenea, în numele aceluiaşi principiu al respectării demnităţii
copilului, este consacrat dreptul la protejarea imaginii sale publice, a
vieţii intime, private şi familiale (art. 22). Bunăoară, la solicitarea
copilului se asigură confidenţialitatea consultanţei medicale acordate
[art. 43 alin. (3) lit. h)], este interzis să se dea publicităţii orice date
referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu
de acest tip au fost abolite abia în 1998 prin Legea britanică privind
standardele şcolare - cu prevederile art. 3 al Convenţiei, potrivit cărora
„nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante”.
21 Noţiunile „tratamente umilitoare”, „tratamente degradante” nu sunt
definite, dar conţinutul lor poate fi determinat urmărind jurisprudenţa
CEDO. în cauza Costello-Roberts c. Marii Britanii, Curtea a apreciat că
pentru a fi considerată degradantă, umilirea sau înjosirea implicată trebuie-
să atingă un anumit nivel de gravitate şi de publicitate, de aceea a respins
cererea de considerare ca tratament inuman a trei lovituri de pantof de
gimnastică cu talpă de cauciuc la posterior ca sancţiune disciplinară
aplicată elevului de colegiu - hotărârea din 25 martie 2000. în marea
majoritate a cauzelor care i-au fost supuse spre soluţionare, Curtea a
reţinut coexistenţa tratamentelor inumane cu cele degradante, umilitoare,
arătând că este tratament inuman acela prin care se provoacă unei
persoane, în mod intenţionat, suferinţe fizice sau psihice de o anumită
intensitate, iar tratamentul degradant este acela care „umileşte în mod
grosier individul în faţa altei persoane sau îl împinge să acţioneze împo
triva voinţei sau conştiinţei sale” - cauza Tyrer c. Marii Britanii, hotărârea
din 25 aprilie 1978.
22 A se vedea şi M Pavel, Consideraţii teoretice referitoare la dreptul
la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, în Dreptul nr. 5/2003, p. 37-46.
răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana sa (art. 83), iar

participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în
cadrul programelor audiovizuale poate avea loc numai cu consim
ţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau al altui ocrotitor legal
[art. 22 alin. (3)].
Nevoile speciale ale copilului cu dizabilităţi reclamă asistenţă
adecvată în vederea facilitării accesului efectiv şi non-discriminatoriu
la educaţie, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregă
tire în vederea ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative şi la
orice alte activităţi care ar contribui la dezvoltarea personalităţii şi
deplina lor integrare socială, asistenţă realizată în condiţii care să le
garanteze demnitatea şi să favorizeze autonomia şi participarea activă
la viaţa comunităţii (art. 46).
In fine, afirmarea demnităţii copilului nu poate fi completă tară un
sistem de protecţie a acestuia împotriva oricăror forme de exploatare.
Ar fi prematur să intrăm acum în dezvoltări pe marginea prevederilor
cuprinse în Capitolul VI al Legii privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, capitol consacrat protecţiei împotriva exploatării.
Ne mărginim să exemplificăm prin câteva din acele acţiuni care sunt
interzise tocmai în considerarea afrontului pe care îl aduc demnităţii
copilului: folosirea sau expunerea copilului de către părinţi sau alţi
reprezentanţi legali ori alte persoane responsabile de creşterea şi
îngrijirea lor în scopul de a obţine avantaje personale sau de a
influenţa deciziile autorităţilor publice [art. 22 alin. (4)1; orice practică
prin intermediul căreia copilul este dat de unul sau ambii părinţi sau de
reprezentantul său legal, în schimbul unei recompense sau nu, în
scopul exploatării copilului sau a muncii acestuia [art. 87 alin. (2)1.
9. Principiul ascultării opiniei copilului şi luării în considerare

a acesteia, ţinând seama de vârsta şi de gradul său de maturitate
[art. 6 lit. h)]. Regula consultării obligatorii a copilului în procedurile
judiciare sau administrative care îl implică, întâlnită mai cu seamă în
legătură cu soluţionarea cererii privind încredinţarea sa spre creştere şi
educare în cazurile de scindare a ocrotirii părinteşti [adică în situaţia
desfacerii, a desfiinţării căsătoriei părinţilor, a încredinţării minorului
consecutiv stabilirii filiaţiei paterne din afara căsătoriei, potrivit art. 42
alin. (2), art. 44, art. 65 C. fam.], pare acum aproape derizorie în com
paraţie cu dimensiunile pe care le implică recunoaşterea, cu rang de
drept fundamental, a libertăţii de opinie a copilului capabil de discer

nământ, în orice problemă care îl priveşte [art. 24 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004]. în spiritul principiului ascultării copilului şi luării în
considerare a opiniei acestuia, în orice procedură judiciară sau admi
nistrativă care îl priveşte, copilul, indiferent de vârstă, are dreptul de a
fi ascultat şi poate cere să fie ascultat; este obligatorie ascultarea copi
lului care a împlinit 10 ani, dar poate fi ascultat şi copilul cu vârsta sub
acest prag, dacă autoritatea care instrumentează cauza consideră
necesară părerea copilului [art. 24 alin. (2) şi alin. (5)], iar în caz de
refuz, aceeaşi autoritate se va pronunţa printr-o decizie motivată
[art. 24 alin. (5)].
Alături de o remarcabilă cuprindere, să-i spunem cantitativă, în
sensul că beneficiul principiului nu se restrânge la o anumită grupă de
vârstă (a copiilor de peste 10 ani), observăm şi o binevenită ampli
ficare calitativă a acestuia, în sensul că ceea ce se urmăreşte este
obţinerea, atât cât permit circumstanţele personale (gradul de matu
ritate), unei opinii exprimate de copil în cunoştinţă de cauză. Avem în
vedere dispoziţia conform căreia dreptul de a fi ascultat conferă
copilului posibilitatea de a solicita şi de a obţine orice informaţie
pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat
asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respec
tată, precum şi asupra consecinţelor oricăror decizii care îl privesc
[art. 24 alin. (3)]. La fel de explicit, în materie de adopţie, Direcţia
generală pentru asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să
ofere copilului informaţii şi explicaţii clare şi complete, potrivit vârstei
şi gradului său de maturitate, referitoare la etapele şi durata procesului
de adopţie, la efectele acesteia, precum şi la adoptator sau familia
adoptatoare şi rudele acestora (art. 4 din Legea nr. 273/2004).
Pe de altă parte, acţiunea principiului este generală, însoţeşte
dreptul fundamental al copilului la liberă exprimare atât în relaţiile
«oficiale» cu autorităţile judiciare sau administrative, cât şi în relaţiile
cu părinţii. Potrivit- art. 32 lit. c), părinţii sunt obligaţi să informeze
copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în
considerare opinia acestuia. în acelaşi sens, potrivit art. 23 alin. (3),
părinţii sau, după caz, alţi reprezentanţi legali ai copilului, persoanele
care au în plasament copii, precum şi persoanele care, prin natura
funcţiei, promovează şi asigură respectarea drepturilor copilului au
obligaţia de a-i oferi informaţii, explicaţii şi sfaturi în funcţie de vârsta
şi gradul de înţelegere al copilului, precum şi de a-i permite să-şi

exprime punctul de vedere, ideile şi opiniile.
Se cuvine o distincţie necesară între dreptul copilului de a fi ascul
tat şi măsura în care opinia sa este receptată. Cum se poate observa din
lectura textului art. 6 lit. h), legiuitorul nu impune absurdul, nu insti
tuie pentru nimeni obligaţia de a se conforma pur şi simplu doleanţelor
copilului indiferent de circumstanţe, ci dimpotrivă, obligaţia este aceea
de a se ţine seama (şi) de opinia copilului, cu moderaţia cuvenită în
raport de vârsta şi gradul său de maturitate, însă decizia se va lua prin
prisma interesului superior al copilului23. Pe scurt, este vorba de
consultarea copilului şi nu de luarea consimţământului acestuia. Dacă
aceasta este regula, excepţiile nu fac decât să o confirme. Este posibil
ca în unele materii să intereseze însuşi consimţământul copilului, nu
doar opinia sa, aşa cum se întâmplă în cazul adopţiei, când în baza
dispoziţiilor exprese ale legii manifestarea de voinţă a copilului care a
împlinit 10 ani are semnificaţia unui element constitutiv al operaţiunii
juridice [art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei]. Intr-o manieră asemănătoare, legat de instituirea
măsurile de protecţie specială, art. 53 alin. (3) din Legea nr. 272/2004
pretinde consimţământul copilului care a împlinit 14 ani faţă de măsura
23 în cauza Sophia Gudrun c. Turciei, CEDO a considerat că refuzul

minorelor de a-şi întâlni mama nu poate avea rol decisiv în soluţionarea
cauzei având ca obiect menţinerea legăturilor personale cu copilul,
deoarece copiii nu au beneficiat de o reală oportunitate de a dezvolta
relaţii afective cu mama lor într-un mediu calm, astfel încât să fie pregă
tite să-şi exprime sentimentele faţă de ea fără nici o presiune exterioară -
hotărârea din 23 septembrie 2003. Dimpotrivă, în cauza Volesky c.
Republicii Cehe, Curtea a ţinut seama de refuzul constant al copilului de
a-şi întâlni tatăl, precum şi de faptul că, în ciuda eforturilor depuse de un
psiholog, persistă reticenţa copilului de a avea legături personale cu tatăl,
considerând că autorităţile au luat toate măsurile rezonabile în interesul
superior al copilului - hotărârea din 29 iunie 2004. Tot astfel, în cauza
Sommerfeld c. Germaniei, s-a reţinut că instanţele germane competente au
avut motive temeinice să decidă în sensul respingerii cererii privind
dreptul de vizită al tatălui, în condiţiile în care copilul, în vârstă de 13 ani,
şi-a exprimat clar şi în mod repetat dorinţa de a nu se întâlni cu tatăl, o
decizie contrară, de natură să cauzeze minorului un dezechilibru emoţio
nal şi psihic nefiind în interesul acestuia - hotărârea din 8 iulie 2003.
propusă, cu precizarea că, în situaţii temeinic motivate, instanţa poate

trece peste refuzul acestuia de a-şi exprima consimţământul.
10. Principiul asigurării stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea,

creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică,
religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de
protecţie [art. 6 lit. i)]. Textul se referă în mod explicit la situaţiile în
care se impune luarea unei măsuri de protecţie - acestea fiind, potrivit
art. 39 alin. (2), tutela, măsurile de protecţie specială, adopţia - însă
aceeaşi preocupare pentru asigurarea stabilităţii şi continuităţii în
îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, cu accentul pe componenta
„stabilitate”, face ca decizia separării sale de familie să fie o soluţie de
ultimă instanţă. în vederea prevenirii separării de familie a copilului
aflat în dificultate, legiuitorul instituie obligativitatea acordării de
servicii şi prestaţii pe baza evaluării psihosociale a copilului şi a
familiei sale, asigurarea informării şi consilierii părinţilor, precum şi a
terapiei şi oficiilor de mediere [art. 4 lit. f), art. 34 alin. (2)]. Luarea în
discuţie a cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială are
loc numai după ce se constată că, în pofida serviciilor şi prestaţiilor
acordate, menţinerea copilului în familie nu este posibilă [art. 35 alin. (5)].
Pe durata separării copilului de părinţii săi se va urmări facilitarea
menţinerii relaţiilor personale şi a contactelor directe cu aceştia, sub
rezerva conformităţii cu interesul superior al copilului, rezultă din cele
cuprinse în art. 16 alin. (I) şi art. 60 alin. (3) lit. c).
Sugestive pentru rigurozitatea cu care este urmat principiul supus
atenţiei sunt criteriile de selecţie a persoanei sau familiei care va
prelua, temporar sau definitiv, ocrotirea părintească a copilului separat
de familia sa, de astă dată prevalând componenta „continuităţii”
înscrisă în coordonatele de origine etnică, religioasă, culturală şi
lingvistică în care a fost cuprins copilul. Aşadar, prin art. 39 alin. (2),
fiind enumerate măsurile de protecţie, şi anume tutela, măsurile de
protecţie specială (intră aici, conform art. 55, plasamentul, plasamentul
în regim de urgenţă şi supravegherea specializată) şi adopţia, se
reiterează invitaţia ca în alegerea uneia dintre soluţii să se ţină seama
în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei continuităţi în edu
carea copilului, de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvis
tică. Cum toate aceste condiţii cel mai lesne sunt de găsit în cercul de
persoane din proximitatea familiei copilului, dintre candidaţii pentru
preluarea ocrotirii părinteşti au întâietate membrii familiei extinse -

denumire generică reunind rudele copilului până la gradul IV [art. 4
lit. c)] - precum şi, în materie de tutelă, rudele din afara familiei
extinse, afinii, prietenii familiei copilului - a se vedea privitor la tutelă
art. 41 alin. (2), art. 42 alin. (1), privitor la măsura plasamentului şi a
plasamentului în regim de urgenţă art. 60 alin. (1) şi alin. (3), art. 64
alin. (2), referitor la măsura supravegherii specializate art. 82 alin. (2),
iar în ceea ce priveşte adopţia, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.
Odată stabilită una dintre măsurile de protecţie, cu paza asigurării unei
anume continuităţi în ocrotirea copilului, revin preocupările pentru
menţinerea stabilităţii în ocrotirea acestuia. în anumite circumstanţe
este posibilă înlocuirea unei măsuri de protecţie cu alta, de exemplu,
copilul aflat în plasament poate fi adoptat. Intr-o asemenea situaţie,
exigenţele stabilităţii şi continuităţii desemnează persoana sau familia
la care a fost plasat copilul ca fiind cel mai potrivit adoptator. Aceasta
este şi recomandarea legiuitorului, cuprinsă în art. 26 alin. (2) din
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.
Acestea sunt formele generale de manifestare ale principiului
stipulat în art. 6 lit. i) din Legea nr. 272/2004. îl putem de asemenea
recunoaşte în diferite dispoziţii particulare, cu aceeaşi finalitate,
anume aceea de a feri copilul de evoluţii afectiv-emoţionale bruscate.
Bunăoară, una din condiţiile cerute pentru a fi tutore este aceea de a
avea domiciliul în România [art. 41 alin. (1)], la fel şi în cazul persoa
nei sau familiei care primeşte un copil în plasament sau în plasament
în regim de urgenţă [art. 58 alin. (2), art. 64 alin. (2)]; la stabilirea
măsurii plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă, precum şi
în cazul adopţiei se va urmări menţinerea fraţilor împreună - art. 60
alin. (2) lit. b), art. 64 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, respectiv art. 6
din Legea nr. 273/2004; sunt interzise orice acţiuni menite să influen
ţeze convingerile religioase ale copilului beneficiind de o măsură de
protecţie specială [art. 25 alin. (4)].
11. Principiul celerităţii în luarea oricărei decizii cu privire la

copil [art. 6 lit. j)]. Raţiunea de a fi a formelor şi mijloacelor de
protecţie alternativă este aceea de a asigura securitatea copilului pe
toată durata copilăriei, astfel ca, indiferent de circumstanţe, el să nu fie
lipsit niciun moment de asistenţă şi ocrotire. Operativitatea în luarea
deciziilor, ritmicitatea în desfăşurarea procedurilor prescrise au un rol
decisiv în asigurarea eficienţei şi a calităţii oricărei hotărâri privitoare

la copil. Temporizările inutile, amânările fără rost, ezitările între asuma
rea responsabilităţii intervenţiei şi confortul pasivităţii, pot anula bene
ficiile unei replici protective tardive la nevoi, eventual stinse între timp24.
Una din expresiile principiului celerităţii este felul în care au fost
aşezate competenţele în materie de decizii privitoare la copil. Regula
înscrisă în art. 38 desemnează instanţa judecătorească [mai precis,
ţinând seama de şi de art. 124 alin. (1) şi alin. (2), tribunalul de la
domiciliul copilului sau în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul]
ca singura autoritate competentă să se pronunţe cu privire la persoana
care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia
copilului lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinţilor săi, cu
privire la modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc
obligaţiile părinteşti, cu privire la d ecăd erea totală sau parţială din
drepturile părinteşti, precum şi cu privire la redobândirea drepturilor
părinteşti. Cu toate acestea, în situaţiile speciale în care stringenţa unei
decizii, cu pronunţat caracter provizoriu, nu lasă loc de îndoieli, iar
intervenţia instanţei ar avea, în condiţiile date, un efect dilatoriu
nedorit, decizia se va lua de către Comisia pentru protecţia copilului -
este vorba despre măsura plasamentului dispusă faţă de copilul care, în
vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor
24 Potrivit jurisprudenţei CEDO, celeritatea este unul din criteriile de

evaluare a caracterului adecvat al măsurilor dispuse de autorităţi. Lipsa de
celeritate a fost reproşată României în cauza Ignaccolo-Zenide c.
României; Curtea, ţinând seama şi de prevederile art. 11 din Convenţia de
la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii - con
form cărora autorităţile judecătoreşti sau administrative sesizate trebuie să
procedeze de urgenţă în vederea reîncredinţării copilului, orice lipsă de
acţiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptăţind statul solicitant
să ceară explicaţii cu privire la motivele întârzierii - a reţinut că în ceea ce
priveşte punerea în executare a hotărârii prin care s-a decis înapoierea
copilului, procedurile presupun celeritate, deoarece trecerea timpului
poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele
care nu locuieşte cu ei - hotărârea din 11 ianuarie 2000 (M. Of. nr. 6 din
8 ianuarie 2001). în cauza Maire c. Portugaliei s-a apreciat că perioada de
4 ani şi jumătate în care a fost rezolvată cererea formulată în baza Con
venţiei de la Haga a creat o situaţie defavorabilă părţilor, mai ales ţinând
seama de vârsta fragedă a copilului - hotărârea din 26 iunie 2003.
din motive neimputabile acestora, precum şi a plasamentului copilului

care a săvârşit o faptă penală, dar nu răspunde penal, dacă, în ambele
cazuri, există acordul părinţilor pentru instituirea acestei măsuri25 [art. 61
alin. (I)] - sau, în situaţii extreme şi cu acţiune tranzitorie, de către
directorul Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului
- este cazul plasamentului în regim de urgenţă a copilului găsit sau
abandonat în unităţi sanitare, a copilului abuzat sau neglijat, dacă nu se
întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice sau
a persoanelor fizice care asigură protecţia copilului respectiv26 [art. 65
alin. (1)].
Aceeaşi preocupare pentru asigurarea promptitudinii în luarea deci
ziilor se desprinde din textele care orientează desfăşurarea procedu
rilor specifice, cuprinse în Capitolul XI al Legii, intitulat „Reguli spe
ciale de procedură” . Cauzele având ca obiect stabilirea măsurilor de
protecţie specială aduse în atenţia instanţelor judecătoreşti se soluţio
nează în regim de urgenţă [art. 125 alin. (1)].
Ce anume implică soluţionarea în regim de urgenţă? Iată câteva
repere: termenele de judecată nu pot ti mai mari de 10 zile [art. 125
alin. (3)]; părţile sunt legal citate dacă citaţia le-a fost înmânată cel
25 Dacă nu există acordul părinţilor sau al unuia dintre părinţi pentru

instituirea măsurii plasamentului, competenţa revine instanţei de judecată
la cererea Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului
[art. 61 alin. (2) lît. b)].
26 Dacă reprezentanţii persoanei juridice sau persoana fizică asigurând
îngrijirea sau protecţia copilului refuză sau împiedică în orice mod efec
tuarea verificărilor de către reprezentanţii Direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului, iar aceştia stabilesc că există motive
temeinice în susţinerea unei situaţii de pericol iminent pentru copil,
* datorată abuzului sau neglijenţei, direcţia va sesiza instanţa de judecată
solicitând emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de plasare a copilului în
regim de urgenţă [art. 94 alin. (3)].
în termen de 48 de ore de la luarea măsurii plasamentului în regim de
urgenţă, direcţia generală pentru asistenţă socială şi protecţia copilului
este obligată să sesizeze instanţa, care se va pronunţa, după caz, fie menţi
nerea plasamentului în regim de urgenţă, fie înlocuirea acestuia cu măsura
plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în
familia sa [art. 66 alin. (1) şi (2)].
puţin cu o zi înaintea judecăţii [art. 125 alin. (4)]27; hotărârea prin care
este soluţionat fondul se pronunţă în aceeaşi zi în care au avut loc
dezbaterile asupra fondului şi numai în situaţii deosebite se poate
dispune amânarea pronunţării, cu cel mult două zile [art. 126 alin. (1)
şi alin. (2)128, iar redactarea şi comunicarea hotărârii se face în cel mult
10 zile de la pronunţare [art. 127 alin. (2)]29; hotărârea instanţei este
executorie şi definitivă, şi poate fi atacată cu recurs în termen de 10
zile de la comunicare [art. 127 alin. (1), art. 128]30.
Desigur, o anumită pripeală se poate insinua sub adăpostul princi
piului celerităţii. Riscul măsurilor disproporţionate - într-un sens sau
altul - este totuşi neglijabil, dacă ţinem seama de faptul că în toate
cauzele privind aplicarea Legii nr. 272/2004, Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului va întocmi şi va prezenta un
raport detaliat privind situaţia copilului, inclusiv, atunci când este
cazul, propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip reziden
ţial în care ar putea fi plasat copilul; în cazul copilului care a săvârşit o
faptă penală, dar nu răspunde penal, stabilirea, înlocuirea sau încetarea
măsurii de protecţie specială va ţine seama, alături de cele cuprinse în
raportul Direcţiei generale, de concluziile raportului întocmit de
serviciul de reintegrare şi supraveghere de pe lângă instanţa judecă
torească (art. 130).
27 De drept comun, acest termen este de 5 zile [art. 89 alin. (1) C. proc. civ.].
28 Aceasta faţă de posibilitatea prevăzută de art. 260 alin. (1) C. proc. civ.
de a se dispune amânarea pronunţării hotărârii cu cel mult 7 zile.
29 Termenul stabilit pentru motivarea hotărârii prin dispoziţiile
Codului de procedură civilă este de cel mult 30 de zile de la pronunţare
[art. 264 alin. (1)]. Aceste termene, în cadrul cărora este indicat să se
efectueze anumite acte ori să se realizeze anumite activităţi procesuale,
sunt termene de recomandare, nesocotirea lor poate justifica doar
aplicarea unor sancţiuni de ordin disciplinar, pecuniar etc. - a se vedea
/. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000, voi. I,
p. 284-285, nota nr. 9 şi nr. 2.
30 De drept comun, hotărârea primei instanţe este supusă căii de atac a
apelului, iar termenul de apel, la fel ca şi cel de recurs este de 15 zile
socotit de la data comunicării hotărârii criticate art. 284 alin. (1), art. 301
C. proc. civ.
12. Principiul asigurării protecţiei îm potriva abuzului şi exploa

tării copilului [art. 6 lit. k)]. Avem sădită în noi o anumită înclinaţie,
primară şi primitivă, spre exerciţii de superioritate, de autoritate,
îndreptate, cu precizia inspirată de instinct, împotriva celui incapabil
de replică sau de replică pe măsură, iar severitatea manifestărilor scă
pate de sub cenzura autocontrolului creşte proporţional (şi) cu vulne
rabilitatea subiectului ales al demonstraţiei. Măsurile suplimentare de
protecţie a copilului nu sunt niciodată excedentare.
A buzul este, în esenţă un exces. Legiuitorul defineşte în detaliu
abuzul ca fiind orice acţiune voluntară a unei persoane care se află
într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta,
prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a
copilului [art. 89 alin. (2)]. A „exploata” pe cineva înseamnă în cele
din urmă tot o formă de abuz, cu deosebirea că de astă dată există şi un
profit al autorului, fie el pecuniar sau de altă natură. Excogitativ, am
spune că inclusiv neglijenţa - aşa cum este definită prin art. 89 alin. (2),
anume omisiunea, voluntară sau involuntară a unei persoane care are
responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua
orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în
pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau
socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului -
intră în tiparele abuzului, ca abuz de indolenţă.
Apărarea copilului împotriva abuzului şi exploatării este gândită pe
mai multe planuri, şi expusă în principal - nu şi exclusiv - în cuprinsul
Capitolului VI, intitulat „Protecţia copilului împotriva exploatării”.
Mai întâi, sunt indicate şi descrise în detaliu acele acţiuni care, fiind
considerate abuzive sau forme de exploatare, sunt interzise atât în
mediul familial, cât şi în cel şcolar sau extraşcolar. De pildă, prin
art. 90 se interzice aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum
şi privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol
viaţa, sănătatea, dezvoltarea fizică sau psihică a copilului, atât în
familie cât şi în instituţiile care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea
copiilor, prin art. 87 alin. (2) sunt interzise orice practici prin interme
diul cărora un copil este dat de unul sau de ambii părinţi ori de repre
zentantul său legal în schimbul unei recompense sau nu, în scopul
exploatării copilului sau a muncii acestuia etc. Sancţiunile prevăzute
pentru conduita neconformă sunt variate, adaptate gravităţii faptei. De
pildă, pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă a copilului

abuzat sau neglijat ori a celui găsit sau părăsit în unităţi spitaliceşti se
suspendă de plin drept exerciţiul drepturilor părinteşti [art. 64 alin. (3)1,
îndemnul ori înlesnirea cerşetoriei de către un minor sau tragerea de
foloase de pe urma practicării cerşetoriei de către un minor se pedep
seşte cu închisoare de la 1 la 3 ani, iar dacă fapta este săvârşită de
către părinte sau un alt reprezentant legal al copilului, pedeapsa este
închisoare de la 2 la 5 ani [art. 132 alin. (1) şi (3)].
In al doilea rând, o componentă importantă în promovarea princi
piul în discuţie este asigurarea prevenţiei prin campanii de conştien
tizare şi informare destinate copiilor, părinţilor, precum şi categoriilor
profesionale care lucrează cu şi pentru copii. Obligaţiile înscrise în
această direcţie revin Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor
Copilului, în colaborare cu organele de specialitate ale administraţiei
publice centrale sau cu alte autorităţi. Astfel, pe linia protecţiei copi
lului împotriva consumului de droguri, A u to rita te a N aţională p en tru
P ro tecţia D re p tu rilo r Copilului, în colaborare cu A genţia N aţională
A ntidrog, are obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare având ca
scop, între altele, dezvoltarea unui sistem de informare publică care să
reducă toleranţa în ceea ce priveşte consumul de droguri şi să ajute la
recunoaşterea primelor simptome ale consumului de droguri, mai ales
în rândul copiilor, precum şi conştientizarea publicului larg şi, în mod
particular, a copiilor cu privire la riscurile consumului de stupefiante,
inclusiv prin intermediul sistemului de învăţământ şi, după caz, prin
introducerea acestui subiect în programa şcolară (art. 88); în cadrul
preocupărilor vizând protecţia copilului împotriva exploatării econo
mice, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în
colaborare cu Inspecţia Muncii, are obligaţia de a promova campanii
de conştientizare şi informare a copiilor asupra măsurilor de protecţie
de care pot beneficia, precum şi asupra riscurilor pe care le implică
exploatarea economică, precum şi de conştientizare şi informare a publi
cului larg, inclusiv educaţie parentală, pentru a-i ajuta să asigure copiilor
o reală protecţie împotriva exploatării economice [art. 87 alin. (4)1.
în al treilea rând, în ceea ce priveşte copiii victime ale oricăror
forme de violenţă, inclusiv violenţă sexuală, de vătămare sau de abuz
fizic ori mental, de rele tratamente ori exploatare, de abandon sau
neglijenţă, legea stabileşte în sarcina părinţilor sau, după caz, a altui
reprezentant legal al acestuia, în sarcina autorităţilor publice şi a
organismelor private obligaţia de a facilita readaptarea fizică şi psiho

logică, precum şi reintegrarea socială a copilului şi de a asigura condi
ţiile necesare pentru ca readaptarea şi reintegrarea să favorizeze sănă
tatea, respectul de sine şi demnitatea copilului (art. 86).
13. P rin cip iu l in te rp re tă rii fiecărei n orm e ju rid ice referito are
la d rep tu rile copilului în corelaţie cu ansam blul reglem entărilor
din această m aterie [art. 6 lit. 1)]. Sistemul de drepturi ale copilului,
consacrat prin Legea nr. 272/2004, precum şi garanţiile de natură
substanţială sau procesuală menite să asigure promovarea şi protecţia
acestor drepturi, urmează a fi desluşite coroborat cu celelalte dispoziţii
ale legislaţiei interne, cum ar fi cele cuprinse în Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei, în Codul familiei etc. şi, de aseme
nea, ţinând seama de regula priorităţii reglementărilor internaţionale
[art. 20 alin. (2) din Constituţie], potrivit căreia, dacă există neconcor-
danţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care România este parte şi legile interne, au întâietate regle
mentările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Capitolul II
Drepturile copilului
14. Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului este,

după cum s-a spus, un document juridic complex ce reuneşte, într-un
sistem unitar şi indivizibil, drepturile civile, politice, economice,
sociale şi cultural-educaţionale ale copilului1. Integrarea unitară a
drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, socotită una
din marile reuşite ale Convenţiei, a fost înfăptuită pe fondul acordului
realizat de participanţii la elaborarea Convenţiei cu privire la interde
pendenţa dintre două mari categorii de drepturi „moral echivalente” :
drepturi civile şi politice; drepturi economice, sociale şi cultural-
educaţionale2. Statele-părţi, printre care şi ţara noastră, s-au angajat să
ia toate măsurile legislative, administrative şi de altă natură necesare
punerii în practică a drepturilor recunoscute prin Convenţie, în ceea ce
priveşte drepturile economice, sociale şi culturale, în limitele maxime
ale rezervelor de care dispune statul şi, dacă este cazul, în cadrul
cooperării internaţionale (art. 4 din Convenţia O.N.U. cu privire la
drepturile copilului).
15. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului este una din expresiile preocupărilor în această direcţie.
Drepturile recunoscute copilului în cuprinsul său sunt evident cores
pondente celor afirmate prin Convenţie. Tipologia acestor drepturi
urmează structura descrisă în ghidul elaborat de Comitetul pentru
drepturile copilului din cadrul O.N.U. pentru rapoartele naţionale de
remis comitetului în conformitate cu art. 44 din Convenţie, anume:
drepturi şi libertăţi civile (secţiunea 1 a Capitolului II „Drepturile
copilului” din Legea nr. 272/2004; dreptul la ocrotire în mediul fami
lial şi la protecţie alternativă (secţiunea a 2-a); dreptul la sănătate şi
bunăstare (secţiunea a 3-a); drepturi educaţional-culturale şi recreative
1D. Balahur, op. cit., p. 103.

2 Ibidem.
Drepturile copilului 41
(secţiunea a 4-a). Aceasta este schiţa drepturilor copilului pe care o

vom urma şi noi în dezvoltările ce urmează.
16. Desigur, afară de această clasificare legală, din câte se pare, în

funcţie de criteriul domeniului de interes preponderent ocrotit prin
recunoaşterea unui set de drepturi, sunt posibile şi alte sistematizări.
După cum afirmă un reputat autor cu referire la clasificarea dreptu
rilor, a libertăţilor şi a îndatoririlor fundamentale ale omului şi cetăţea
nului consacrate prin Constituţie, „clasificările n a tu ra le, având la
bază criterii obiective, sunt, de regulă, riguroase şi rigide. Clasifi
cările artificiale, având la bază criterii subiective, sunt întotdeauna
convenţionale şi flexibile. Ele au mai degrabă o funcţie pedagogică,
decât ştiinţifică”3.
S-a vorbit despre două mari categorii de d re p tu ri „m o ral echiva
lente” . Pornind de aici ar fi posibilă distincţia între categoria dreptu
rilor şi libertăţilor civile şi politice, pe de o parte, şi categoria dreptu
rilor economice, sociale şi culturale, pe de altă parte. Dar, cu egală
îndreptăţire, triada structurii umane în general - omul este o fiinţă bio-
psiho-socială - ar putea sugera o clasificare în drepturi şi libertăţi care
ocrotesc fiinţa umană în sine, ca entitate bio-psihică; drepturi care
proteguiesc fiinţa umană ca „persoană” , ca relaţie socială4. Apoi, ceea
ce am numi criteriul nivelului de generalitate, de adresabilitate, ar
permite distincţia între o categorie de drepturi şi măsuri de ocrotire de
care se bucură orice copil în societate - drepturi şi libertăţi civile, eco
nomice, sociale, culturale, precum şi principiile şi garanţiile aferente
acestor drepturi - şi categoria drepturilor speciale şi a principiilor şi
garanţiilor ataşate, recunoscute copiilor aflaţi în dificultate sau în
situaţii speciale - cum ar fi copilul abuzat sau neglijat, copilul cu diza-
bilităţi, copilul care a săvârşit o faptă penală dar nu răspunde penal etc.
Sau, cum s-a propus pornindu-se din câte înţelegem de la un criteriu
desluşit pe baza aceluiaşi tip de observaţie, ar fi de enumerat cinci
mari categorii de drepturi, anume: drepturi generale, cum ar fi dreptul
la viaţă, interzicerea torturii, libertatea de gândire, religioasă şi de
expresie, dreptul ta informaţie şi la viaţă privată; drepturi care necesită
m ăsuri de protecţie, acestea incluzând măsuri de protecţie împotriva
3I. Deleanu, op. cit., p. 416.

4 Iclem, p. 419.
exploatării economice, a exploatării sexuale, măsuri de prevenire a

consumului de droguri, precum şi a altor forme de abuz ori neglijenţă;
drepturi interesând statutul civil al copilului, anume dreptul de a avea
o cetăţenie, dreptul la identitate, dreptul de a fi împreună cu părinţii;
drepturi referitoare la dezvoltare şi bunăstare, precum dreptul la un
standard de viaţă decent, la securitate socială, la servicii de sănătate şi
educaţionale; drepturi ale copiilor aflaţi în circumstanţe speciale sau în
dificultate, cu referire directă la copiii cu dizabilităţi, copiii orfani,
refugiaţi etc.5
Dincolo de sistematizările mai mult sau mai puţin inspirate, este
evidentă interconexiunea şi interdependenţa drepturilor recunoscute
copilului, a căror delimitare, de grup sau individuală, este acceptabilă
doar în ideea de a oferi lămuri cât mai riguroase în conţinut şi în sens.
De pildă, dreptul la identitate al copilului statuat prin art. 8 şi inclus în
categoria drepturilor şi libertăţilor civile, implică, după cum reiese din
acelaşi text, printre altele, dreptul său de a fi îngrijit, crescut şi educat
de părinţii săi - reafirmat prin art. 30 alin. (1) ce este cuprins în
secţiunea consacrată dreptului la mediu familial şi îngrijire alternativă
- însă dimensiunea familială şi socială a dreptului de a fi îngrijit, de a
fi crescut, de a fi educat este detaliată prin dispoziţii interesând de
asemenea dreptul la bunăstare şi sănătate, la educaţie, activităţi recrea
tive şi culturale.
Secţiunea 1. Drepturi şi libertăţi civile
17. Analiza textelor reunite sub titlul „Drepturi şi libertăţi civile”

(art. 8-29 din Legea nr. 272/2004) a permis identificarea următoarelor
drepturi ale copilului: dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii -
art. 8; dreptul la protecţia imaginii publice, a vieţii intime, private şi
familiale - art. 22; libertatea de exprimare - art. 23; dreptul copilului
capabil de discernământ la exprimarea liberă a opiniei asupra oricărei
probleme care îl priveşte - art. 24; libertatea de gândire, de conştiinţă
şi de religie - art. 25; dreptul la liberă asociere şi libertatea întrunirilor
paşnice - art. 26; dreptul copilului la respectarea personalităţii şi
5 M. Freeman, Children’s Rights. A Comparative Perspective, Aldershot,

Dartmouth Publ., 1996, p. 3.
individualităţii sale - art. 28; dreptul copilului de a depune plângeri cu

privire la încălcarea drepturilor sale fundamentale - art. 29. Le vom
analiza în cele ce urmează.
18. Dreptul copilului Ia stabilirea şi păstrarea identităţii sale
(art. 8). Faptul de a fi a persoanei fizice în general, materializată în
corpul şi viaţa acesteia, este - după cum s-a spus - condiţia necesară şi
suficientă pentru recunoaşterea sa ca subiect de drepturi şi obligaţii6.
Nimeni nu va putea însă dobândi drepturi şi, mai cu seamă, nu le va
putea valorifica în raporturile sale cu semenii, decât având o identitate
stabilită în maniera impusă de societate prin intermediul legii.
Care sunt elementele constitutive ale identităţii în accepţiunea
Legii nr. 272/2004? Potrivit art. 8 alin. (2) „Copilul este înregistrat
imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume,
dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, dreptul de a-şi
cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia” . Aşa
dar, dreptul la identitate reuneşte dreptul la nume, dreptul la cetăţenie,
dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi
educat de aceştia.
19. Dreptul la nume. Dreptul copilului la nume nu constituie o

inovaţie în peisajul nostru legislativ7. Dreptul la nume al persoanei în
general este consacrat prin art. 12 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, prin dispoziţiile O.G.
nr. 41/200^ privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a
numelui8, iar prin art. 18 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de
stare civilă9 se face vorbire despre stabilirea în conformitate cu legea a
numelui de familie şi a prenumelui copilului, făcându-se trimitere
6 I. Reghini, Ş. Diaconescu, Introducere în dreptul civil, voi. I,

Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2004, p. 220.
7 Aceasta, din câte se pare, spre deosebire de legislaţia altor state.
Dreptul la identitate al copilului a fost consacrat prin art. 8 al Convenţiei
O.N.U. cu privire la drepturile copilului la sugestia Argentinei, con
fruntată ca dispariţia în masă a copiilor ale căror documente de identitate
şi de confirmare a legăturilor familiale ar fi deliberat falsificate. A se
vedea D. Balahur, op. cit., p. 74.
8 O.G. nr. 41/2003 a abrogat Decretul nr. 975/1968 cu privire Ia nume.
9 M. Of. nr. 282 din 11 noiembrie 1996.
implicită la dispoziţiile art. 62 şi art. 64 C. fam. referitoare la numele

copilului din căsătorie, respectiv numele copilului din afara căsătoriei.
Definit în literatura de specialitate ca fiind „acel atribut de identificare
a persoanei fizice care constă în dreptul său de a fi individualizată, în
familie şi societate, prin cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această
semnificaţie” 10, numele, în accepţiunea largă a termenului - desem
nând numele de familie şi prenumele persoanei11 este purtătoarea câtorva
caracteristici: legalitatea12, caracterul strict personal13, unitatea14, uni
versalitatea15, imprescriptibilitatea16, inalienabilitatea17 şi opozabili
tatea erga omnes[s. Aceste însuşiri ale numelui asigură, sub aspectul
10 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură Şansa S.R.L, 1998,
p. 312. Pentru alte definiţii ale numelui a se vedea E. Lupan,
D.A. Popescu, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1993, p. 98-99 şi autorii acolo citaţi.
11 Acesta este sensul neîndoielnic al termenului indicat prin art. 12
alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, conform căruia „Numele cuprinde
numele de familie şi prenumele”.
12 Deoarece condiţiile dobândirii, modificării ori a schimbării numelui
sunt stabilite expres de lege (art. 12 din Decretul nr. 31/1954).
13 în sensul că numele fiind strâns legat de persoana pe care o indi
vidualizează, dreptul la numie nu poate fi exercitat, ca regulă generală,
decât personal de către titularul său.
14 Unitatea numelui se exprimă prin aceea că, deşi alcătuit din numele
de familie şi prenume, numele individualizează aceeaşi persoană fizică.
15 Aceasta întrucât fiecare persoană în parte are dreptul la nume
[art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954].
16 Dreptul la nume este imprescriptibil atât extinctiv - dreptul la nume
nu se stinge prin neexercitare - cât şi achizitiv - oricât s-ar folosi cineva
de un nume care nu este al său, nu-1 va dobândi.
17 Dreptul la nume nu conferă titularului său prerogative discreţionare,
el nu ponte refuza dreptul la nume şi nu are nici atributul dispoziţiei, în
sensul de a-şi vinde, de a-şi dona etc. numele. Transmisiunea numelui de
familie, prin efectul filiaţiei bunăoară, nu are semnificaţia unui act de
dispoziţie, titularul nu «abdică» de la numele său ci îl păstrează, doar că,
prin efectul legii, acelaşi nume este dobândit şi de o altă persoană. Modi
ficarea ori schimbarea numelui sunt posibile, însă numai în condiţiile
stabilite prin dispoziţii exprese.
18 Ca drept absolut, numele este producător de efecte juridice faţă
de toţi.
dreptului la nume, certitudinea dobândirii unei identităţi şi stabilitatea

identităţii dobândite. Dreptul subiectiv la nume conferă titularului
prerogativele purtării, folosinţei numelui dobândit, facultatea de a cere
îndreptarea, rectificarea erorilor sau greşelilor strecurate în actele care
cuprind numele, precum şi de a se opune folosirii numelui său de către
alte persoane.
Părinţii sunt cei care aleg numele şi prenumele copilului, în condi
ţiile legii [art. 8 alin. (2) din Legea nr. 272/2004],
20. Sub aspectul d o b ân d irii num elui, opţiunile posibile în privinţa

numele de familie, dacă există, sunt cu adevărat limitate, spre deose
bire de variantele teoretic nelimitate în alegerea prenumelui. Numele
de familie al copilului din căsătorie va fi, în mod obligatoriu, numele
de familie comun al părinţilor săi. D acă părinţii nu au numele de
familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia sau al altuia
dintre părinţi sau numele lor reunite, potrivit înţelegerii acestora, nume
ce va fi declarat la serviciul de stare civilă odată cu declararea naşterii;
în lipsa învoielii părinţilor decizia privind numele de familie al copi
lului se va lua prin decizia autorităţii tutelare, cu ascultarea părinţilor
copilului, în limitele aceloraşi opţiuni, adică numele unuia, al altuia
sau numele lor reunite (art. 62 C. fam.).
Cât priveşte copilul din afara căsătoriei, el va dobândi numele de
familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi
stabilită. Dacă ulterior filiaţia se va stabili şi faţă de celălalt părinte,
instanţa poate da încuviinţarea copilului să poarte numele acestui
părinte. în fine, dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei este stabilită
concomitent faţă de ambii părinţi, numele său de familie se stabileşte
după regulile prescrise în privinţa numelui de familie al copilului din
căsătorie (art. 64 C. fam.).
21. P renum ele copilului, din căsătorie sau din afara căsătoriei, se
stabileşte de asemenea la data înregistrării naşterii, de regulă potrivit
voinţei părinţilor (ca să nu excludem nici ipoteza copilului găsit), pe
baza declaraţiei de naştere făcută de oricare dintre aceştia, sau, dacă
din orice motive părinţii nu pot face declaraţia, de către medicul, per
soanele care au fost de faţă la naştere sau personalul din unitatea care a
avut loc naşterea, ori de către rudele, vecinii care au luat cunoştinţă de
naşterea copilului (art. 19 din Legea nr. 119/1996). în perimetrul rezo
nabilului, libertatea alegerii prenumelui este deplină; ofiţerul de stare
civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din
cuvinte indecente ori ridicole, invitând părinţii să opteze pentru un
nume corespunzător [art. 18 alin. (2) din Legea nr. 119/1996],
22. In majoritatea covârşitoare a cazurilor, aceste elem ente de

individualizare pot fi determinate Ia data naşterii copilului, astfel că
întocmirea actului de naştere al copilului ca mijloc de identificare a
persoanei nu întâmpină dificultăţi. Aşadar, în termen de 24 de ore de la
naştere se întocmeşte certificatul medical constatator al naşterii,ly atât
pentru copilul născut viu, cât şi pentru copilul născut mort [art. 10 alin. (1)
din Legea nr, 272/2004), în baza căruia se va întocmi actul de naştere
al copilului [art. 17 alin. (1) din Legea nr. 119/2004], Competenţa
revine autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază adminis-
trativ-teritorială a avut loc faptul naşterii, care va întocmi actul de
naştere pe baza declaraţiei verbale a oricăreia dintre persoanele indi
cate prin art. 19 din Legea nr. 119/1996 ca fiind obligate, în termen de
15 zile de la naştere în cazul copilului născut viu, respectiv în termen
de 3 zile în cazul copilului născut mort, să facă declaraţia de naştere
[art. 17 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 119/1996].
23. Legiuitorul este preocupat mai cu seamă de situ aţia copilului

p ă ră sit sau găsit a cărui identitate nu este cunoscută, în aplicarea
dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 272/2004, conform cărora
„dacă se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele
constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre acestea, instituţiile şi
autorităţile publice sunt obligate să ia de urgenţă toate măsurile nece-.
sare în vederea restabilirii identităţii copilului”.
19 Răspunderea pentru îndeplinirea acestei obligaţii revine medicului

care a asistat sau a constatat naşterea şi medicului şef de secţie, sub sanc
ţiunea amenzii contravenţionale [art. 10 alin. (1), art. 135 alin. (1) lit. c) şi
alin. (2) lit. a) din Legea nr. 272/2004], Dacă naşterea a avut loc în afara
unităţilor sanitare, medicul de familie având cabinetul înregistrat în raza
teritorială unde a avut loc naşterea, este obligat ca, la cererea oricărei per
soane, în termen de 24 de ore, să constate naşterea copilului, după care să
elibereze certificatul constatator al naşterii copilului; nerespectarea acestei
obligaţii constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă [art. 10 alin. (3),
art. 135 alin. (1) lit. c), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 272/2004].
Drepturile copilului Al
Cât priveşte copilul părăsit de mamă în maternitate, în vederea

stabilirii identităţii sale, potrivit Legii nr. 272/2004, unitatea medicală
este obligată să sesizeze Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului, precum şi organele de poliţie, în termen de 24 de
ore de la data constatării dispariţiei mamei [art. 11 alin. (1)], urmând
ca în termen de 5 zile de la sesizare, să se întocmească un proces-ver-
bal de constatare a părăsirii copilului - subînţelegem, dacă mama nu a
reapărut între timp - semnat, potrivit art. 11 alin. (2), de reprezentantul
direcţiei generale, reprezentantul poliţiei şi al maternităţii. Cui anume
revine obligaţia întocmirii procesului-verbal semnat de reprezentanţii
instituţiilor amintite, nu rezultă din textul legii. Credem că cel mai
probabil obligaţia este a unităţii spitaliceşti întrucât, pe de o parte, la
această dată copilul se află în grija sa (ce-i drept, e un argument
empiric), iar pe de altă parte unitatea dispune de personal cu atribuţii
în materie de asistenţă socială [conform art. 9 alin. (1) din aceeaşi
lege, în scopul realizării dreptului la stabilirea şi păstrarea identităţii
copilului, unităţile sanitare care au în structură secţii de nou-născuţi
şi/sau de pediatrie, au obligaţia de a angaja un asistent social sau, după
caz, de a desemna o persoană cu atribuţii de asistenţă socială],
în termen de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de
constatare a părăsirii copilului, poliţia este obligată să întreprindă veri
ficările specifice privind identitatea mamei şi să comunice rezultatul
acestor verificări Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului [art. 11 alin. (3)]. Dacă s-a reuşit identificarea mamei,
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului va asigura
consilierea şi sprijinirea acesteia în vederea realizării demersurilor
legate de întocmirea actului de naştere al copilului [art. 11 alin. (4)];
dacă nu a fost posibilă identificarea mamei, direcţia generală va
transmite Serviciului public de asistenţă socială în a cărui rază admi-
nistrativ-teritorială a avut loc naşterea documentaţia privitoare la copil,
serviciul fiind obligat să obţină dispoziţia primarului localităţii de
stabilire a numelui şi prenumelui copilului conform Legii 119/1996, în
termen de 5 zile de la primirea documentaţiei, şi de a face declaraţia
de înregistrare a naşterii la serviciul de stare civilă [art. 11 alin. (5), (6)
din Legea nr. 272/2004]. Stabilirea ulterioară a filiaţiei copilului
născut din părinţi necunoscuţi va determina modificarea numelui său
de familie potrivit cu noua sa stare civilă, fiindu-i aplicabile, după caz,
dispoziţiile art. 62 C, fam. dacă este copil din căsătorie, sau ale art. 64
C. fam., dacă este copil din afara căsătoriei.
în situaţia copilului găsit, precum şi a celui părăsit de părinţi în alte
unităţi sanitare, a cărui naştere nu a fost înregistrată, Serviciul public
de asistenţă socială în a cărui rază teritorială a fost găsit sau părăsit
copilul, are obligaţia de a efectua demersurile necesare înregistrării
naşterii copilului [art. 12 alin. (1) din Legea nr. 272/2004]. De ase
menea, unităţile sanitare, cele de protecţie socială, serviciile de îngri
jire de tip rezidenţial, entităţile fără personalitate juridică, alte per
soane juridice, precum şi persoane fizice, care internează sau primesc
în îngrijire femei gravide ori copii care nu posedă acte pe baza cărora
să li se poată stabili identitatea, sunt obligate să anunţe în termen de 24
de ore, autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază îşi au
sediul sau, după caz, domiciliul, în vederea stabilirii identităţii lor.
24. Copilul îşi păstrează numele stabilit după distincţiile de mai sus
câtă vreme starea sa civilă rămâne aceeaşi sau câtă vreme nu solicită
schimbarea numelui pe cale administrativă.
Modificarea stării civile prin stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei,
prin pierderea calităţii de copil din căsătorie sau prin adopţie conduce,
în anumite circumstanţe, la dobândirea unui nume de familie nou, iar
în cazul adopţiei este posibilă şi modificarea prenumelui. în cazul
stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei, copilul, având numele părintelui
faţă de care i-a fost fixată filiaţia, poate solicita instanţei încuviinţarea
să poarte numele de familie al celuilalt părinte, faţă de care şi-a stabilit
ulterior filiaţia [art. 64 alin. (2) C. fam.]. După cum se poate observa,
modificarea numelui de familie nu este inevitabilă, ci rămâne la apre
cierea copilului (reprezentat de ocrotitorul său legal) dacă îşi păstrează
numele dobândit la naştere sau preferă numele părintelui de curând
„legalizat”. Copilul care şi-a pierdut statutul de copil din căsătorie prin
efectul admiterii irevocabile a unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii va
purta numele de familiei al mamei din momentul naşterii copilului.
Deci, în cazul său, modificarea numelui de familie nu se va produce
dacă mama, căsătorită fiind, avea un nume comun cu cel al soţului,
bărbatul faţă de care a fost înlăturată prezumţia de paternitate a copi
lului. De asemenea, numelui copilului devenit din afara căsătoriei nu
are de suferit dacă, la data înregistrării naşterii sale, iniţial ca fiind
copil din căsătorie, părinţii nu aveau un nume de familie comun şi
potrivit înţelegerii acestora, a dobândit numele de familie al mamei (în

acord cu prevederile art. 62 C. fam.). Practic, în cazul său, numele său
de familie va fi diferit de cel dobândit la naştere numai dacă părinţii
căsătoriţi şi-au păstrat fiecare numele de familie dinaintea căsătoriei
(art. 27 C. fam.), iar la naşterea copilului au decis să aibă numele de
familie al soţului, soţ a cărui paternitate a fost ulterior înlăturată20.
25. Lucrurile sunt mai puţin flexibile în cazul încuviinţării adopţiei.

Potrivit art. 53 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei, adoptatul dobândeşte numele de familie al adoptatorului;
dacă adopţia se face de către soţi ori de soţul părintelui firesc, şi în
ambele situaţii, soţii au numele de familie com un,-acesta va fi şi
numele adoptatului, iar dacă soţii nu au nume de familie comun, sunt
obligaţi să declare în faţa instanţei judecătoreşti care încuviinţează
adopţia numele pe care îl va purta adoptatul. Spre deosebire de regle
mentările anterioare, noul regim juridic al adopţiei face posibilă
schimbarea prenumelui adoptatului; instanţa învestită cu soluţionarea
cererii de adopţie se va pronunţa în acest sens la cererea adoptatorului
sau a familiei adoptatoare şi eu consimţământul copilului care a împli
nit 10 ani, dacă apreciază ca temeinice motivele invocate în sensul
modificării prenumelui celui adoptat21 [art. 53 alin. (3) din Legea
nr. 273/2004],
încetarea adopţiei se răsfrânge fără excepţie asupra numelui adop
tatului. Sunt două cazuri în care intervine încetarea adopţiei. Prima, în
situaţia desfacerii adopţiei ca urmare a decesului părintelui sau a
părinţilor adoptatori urmată de o nouă cerere de încuviinţare a adopţiei
aceleiaşi persoane [art. 54 alin. (2)1. Adopţia anterioară se consideră
desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de
încuviinţare a noii adopţii, prin efectul acestei din urmă adopţii adop
tatul dobândind un numele de familie care va reflecta noul său statut
şi, după cum am văzut, eventual, un alt prenume. Cel de-al doilea caz
20 Pentru unele dezvoltări şi referinţe bibliografice a se vedea E. Florian,

Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 240.
21 De pildă, dacă părintele sau părinţii adoptatori mai un copil, firesc
sau adoptiv, având prenumele identic cu cel al adoptatului, temeinicia
cererii lor este de domeniul evidenţei.
are în vedere declararea nulităţii adopţiei (art. 5 4 )". într-o asemenea

situaţie, adoptatul redobândeşte numele de familie avut anterior încu
viinţării adopţiei [art. 59 alin. (1)].
26. S chim barea num elui pe cale administrativă intervine la

cerere, pe fondul unor motive temeinice (art. 4 din O.G. nr. 41/2003).
Pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de
părinţi sau, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, de tutore [art. 7 alin. (2)
din O.G. nr. 41/2003]. Ţinând seama de prevederile Legii privind pro
tecţia şi promovarea drepturilor copilului, într-o asemenea procedură
este obligatorie ascultarea şi luarea în considerare a opiniei copilului
care a împlinit 10 ani, putând fi ascultat de asemenea şi copilul cu
vârsta sub 10 ani (art. 24).
Desigur, cu puţină imaginaţie vom putea construi ipoteze în care
aceste cauze modificatoare a numelui se succed; am mai putea adăuga
una sau mai multe schimbări ale numelui pe cale administrativă.
Copilul din căsătorie devine din afara căsătoriei, apoi îşi stabileşte
filiaţia din afara căsătoriei, pe urmă este adoptat, se pronunţă încetarea
adopţiei etc, şi de fiecare dată este posibilă modificarea numelui său.
Nu va fi contrazis în acest fel, sub aspectul dreptului la nume, dreptul
copilului la stabilirea şi păstrarea identităţii sale? Nicidecum. Cel puţin
în opinia noastră, păstrarea identităţii în general nu trebuie înţeleasă în
parametri imutabilităţii, fixităţii, ci a continuităţii, a identităţii fără
întreruperi şi fără suprapuneri. Nici nu intră în discuţie posibilitatea
retragerii, cu orice titlu, a identităţii. Odată stabilită o anumită identi
tate a copilului, el (de fapt orice persoană, minoră sau majoră) nu va
putea fi lipsit de identitate - fie că este cea dobândită la naştere, fie că
este una ulterioară, strict reglementată mai cu seamă sub aspectul
cauzelor, care a modificat sau a schimbat unul sau mai multe din ele
mentele de individualizare a persoanei.
22 Adopţia este nulă - stabileşte art. 56 alin. (1) din Legea privind
regimul juridic al adopţiei - dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al
ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror
condiţii de fond sau de formă prevăzute de lege. Sacrificând regulile
statornicite în materie de nulităţi, în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede
că instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă
va constata că menţinerea acesteia este în interesul celui adoptat.
27. D rep tu l la cetăţenie. în viziunea modernă, instituţia cetăţeniei

desemnează cadrul cel mai general al reglementării identităţii per
soanei prin sancţionarea apartenenţei sale la un anumit stat şi, core
lativ, a drepturilor şi obligaţiilor ce-i revin în virtutea acestei aparte
nenţe. Cu siguranţă, postmodernitatea va remodela tratamentul clasic,
socio-politic şi juridic al cetăţeniei. Articolul 8 din Tratatul asupra
Uniunii Europene vorbeşte despre o „cetăţenie europeană”, introdu
când un pluralism de determinări între individ şi stat (cum ar fi aparte
nenţa la un grup etnic, cultural, religios, zona de rezidenţă etc.), astfel că
apartenenţa la un anumit stat ar putea deveni doar una dintre calităţi.
Legea privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului este cât
se poate de explicită stabilind că de dispoziţiile sale beneficiază toţi
copiii de pe teritoriul ţării, fie ei cetăţeni români, apatrizi, refugiaţi sau
cetăţeni străini aflaţi în situaţii de urgenţă, precum şi copiii cetăţeni
români aflaţi în străinătate (art. 3). Sub aspectul extinderii protecţiei
statului român în afara graniţelor, de aceasta beneficiază doar copiii
cetăţeni români. Avem în vedere acele dispoziţii ale Legii
nr. 272/2004 care se referă la dreptul copilului neînsoţit de părinţi sau
un alt reprezentant legal, sau care nu se găseşte sub supravegherea
legală a unor persoane de â i se asigura, în cel mai scurt timp posibil,
reîntoarcerea alături de reprezentantul legal [art. 18 alin. (1)]. Core
lativ dreptului la protecţie al copilului, misiunile diplomatice şi
consulare ale României au obligaţia de a sesiza Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Drepturilor Copilului cu privire la copiii cetăţeni
români aflaţi în străinătate care, din orice motiv, nu sunt însoţiţi sau nu
se află sub supraveghere legală, în vederea asigurării demersurilor
privind întoarcerea acestora la părinţi sau la un alt reprezentant legal
(art. 19).
Dreptul copilului la cetăţenie23, ca legătură şi apartenenţă a sa la
statul român, este guvernat de dispoziţiile Legii cetăţeniei române,
jir. 21/199124. Principiul legăturii de sânge în dobândirea cetăţeniei
române (ius sangvinis), în sensul că indiferent de locul naşterii, copilul
dobândeşte cetăţenia română dacă ambii părinţi sau numai unul dintre
23 „Orice copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie”, stabileşte art. 24

pct. 3 din Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice.
24 Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, modificată şi completată
prin Legea nr. 192/1999, republicată (M. Of. nr. 98 din 6 martie 2000).
ei are cetăţenie română şi, de asemenea, copilul din părinţi necunoscuţi

găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român (prezumându-se
că a fost născut de o mamă având cetăţenia română), coroborat cu
dispoziţia conform căreia cetăţenia română dobândită prin naştere nu
poate fi retrasă [art. 5 alin. (2) din Constituţie] este garanţia completă a
dreptului Ia cetăţenie.
28. C opilul c etăţean s tră in sau fă ră cetăţenie adoptat de către

adoptatori cetăţeni români dobândeşte cetăţenia română; dacă numai
unul dintre părinţii adoptivi este cetăţean român, cetăţenia copilului va
fi stabilită de comun acord, şi având de asemenea consimţământul
copilului care a împlinit 14 ani (art. 6 din Legea cetăţeniei române), iar
în cazul copilului sub 14 ani, dar care a împlinit 10 ani, cu ascultarea
sa obligatorie şi luarea în considerare adecvată a opiniei (art. 24 din
Legea nr. 272/2004).
De asemenea, copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau Iară
cetăţenie şi care nu a dobândit vârsta de 18 ani, dobândeşte sau redo
bândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi (art. 8 şi 10 din Legea
nr. 21/1991). Ipoteza are în vedere dobândirea cetăţeniei române la
cerere, modalitate la îndemână persoanelor care au împlinit 18 ani
(art. 9 şi 10 din Legea cetăţeniei). Dacă numai unul dintre părinţi
dobândeşte cetăţenia română, părinţii copilului vor decide, de comun
acord, cu privire la cetăţenia copilului, cu precizările de mai sus refe
ritoare la consimţământul copilului sau, după caz, în funcţie de vârstă,
ascultarea sa obligatorie.
Aceleaşi reguli vor fi urmate în cazul copilului ai cărui părinţi se
repatriază şi solicită redobândirea cetăţeniei române [art. 10 alin. (2)
din Legea nr. 21/1991].
Cum arătam mai sus, cetăţenia română dobândită prin naştere nu
poate fi retrasă [art. 24 alin. (2) din Legea nr. 21/19911- în schimb, la
iniţiativa persoanei cu cetăţenie română, poate fi aprobată renunţarea
la această cetăţenie dacă, printre altele, solicitantul a împlinit 18 ani şi
a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetă
ţenie (art. 26 din Legea nr. 21/1991). Pierderea de către părinţi a cetă
ţeniei române prin aprobarea renunţării nu afectează obligatoriu cetă
ţenia copilului; dacă ambii părinţi obţin această aprobare şi copilul se
află împreună cu ei în străinătate sau părăseşte ţara împreună cu ei,
copilul pierde cetăţenia română odată cu părinţii săi, iar dacă părinţii
au pierdut cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste

date. Cât priveşte copilul care, pentru a domicilia în străinătate, pără
seşte ţara, după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde
cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Referitor la copilul
încredinţat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul
în străinătate şi care renunţă Ia cetăţenie, pierde cetăţenia română pe
aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte,
cu condiţia obţinerii acordului celuilalt părinte cetăţean român. în
toate ipotezele de mai sus, este necesar consimţământul copilului care
a împlinit vârsta de 14 ani, este obligatorie ascultarea celui care a
împlinit 10 ani urmând să se ţină seama de opinia sa potrivit cu vârsta
şi gradul de maturitate al copilului şi, de asemenea, poate fi ascultat şi
copilul care nu a împlinit 10 ani (art. 27 din Legea nr. 21/1991 şi art. 24
din Legea nr. 272/2004).
29. Adopţia internaţională poate fi de asemenea însoţită de

schimbări în ceea ce priveşte cetăţenia copilului. Copilul cetăţean
român adoptat de un cetăţean străin pierde cetăţenia română dacă, la
cererea adoptatorului (adoptatorilor) dobândeşte cetăţenia acestora în
condiţiile stabilite de legea străină, şi cu consimţământul copilului
având 14 ani împliniţi. Pierderea cetăţeniei română are loc pe data
dobândirii cetăţeniei străine. D acă adopţia va fi ulterior desfiinţată,
înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani, se va considera că el nu a
pierdut niciodată cetăţenia română (art. 28 din Legea nr. 21/1991).
30. Dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit,

crescut şi educat de aceştia, pe scurt, dreptul copilului la viaţă fami
lială, completează conceptul dreptului la identitate promovat prin
Legea nr. 272/2004.
într-un prim înţeles, am spune că dreptul copilului de a-şi cunoaşte
părinţii se regăseşte în instrumentele juridice aflate la îndemână în
Vederea stabilirii identităţii sale biologice. Avem în vedere categoria
acţiunilor de stare civilă (numite şi acţiuni de stat), mijloace proce
suale pentru stabilirea sau modificarea unuia sau mai multor elemente
ale stării civile a unei persoane. Folosinţa în fapt a unei anumite stări
civile, rezultată prin întrunirea cumulativă a trei elemente (adică
nomen - însemnând individualizarea persoanei prin purtarea numelui
în concordanţă cu starea civilă pretinsă, tractus - exprimând faptul că
persoana este considerată de către cei apropiaţi ca fiind una şi aceeaşi
cu persoana căreia îi aparţine starea civilă folosită şi fam a - semnalând

recunoaşterea celui în cauză, în familie şi societate, ca fiind persoana
care deţine starea civilă de care se prevalează) are ca principal efect
prezumţia irefragabilă că această stare civilă corespunde realităţii, ori
de câte ori este unită cu un act de stare civilă conform. Articolul 51
C. fam. nu lasă loc de îndoială: „copilul nu poate reclama o stare civilă
contrară aceleia care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea
stării civile conforme cu acest certificat” şi „de asemenea, nimeni nu
poate contesta starea civilă a copilului care are folosinţa unei stări
civile conforme cu certificatul său de naştere”. Dacă se neagă însă
concordanţa cu realitatea a stării civile folosite, reclamându-se recu
noaşterea unei stări civile diferite sau contestându-se realitatea stării
civile folosite, înlăturarea stării civile aparente pentru trecut şi pentru
viitor se poate realiza prin intermediul acţiunilor de stat; la fel, dar
interesând în mai mică măsură în acest context25, prin intermediul
acţiunilor de stat se poate obţine schimbarea, modificarea stării civile
cu efect numai pentru viitor.
în cazul acţiunilor în reclamaţie de stat, dreptul la acţiune al copi
lului este exclusiv: art. 52 alin. (1) C. fam. în materie de stabilire a
maternităţii, art. 59 alin. (1) C. fam. în materie de stabilire a pater
nităţii din afara căsătoriei26. Cât priveşte acţiunile în contestaţie de
stat, dreptul la acţiune este recunoscut oricărei persoane interesate în
cazul contestării recunoaşterii de maternitate (art. 49 C. fam) şi în
25 întrucât, din perspectiva abordării noastre, în această categorie ar

intra desfacerea adopţiei, însă potrivit noului regim juridic al adopţiei,
desfacerea filiaţiei civile nu implică iniţiativa copilului. Singurul caz de
desfacere a adopţiei reglementat de Legea nr. 273/2004 este acela al dece
sului părintelui sau părinţilor adoptatori, urmată de o cerere subsecventă
de adopţie a copilului; adopţia anterioară va fi considerată desfăcută pe
data rămânerii irevocabile a hotărârii de încuviinţare a noii adopţii [art. 55
şi art. 7 alin. (3) lit. a)l.
26 Sub imperiul dispoziţiilor Codului civil privitoare la filiaţie, cerce
tarea paternităţii era cu desăvârşire interzisă, cu o singură excepţie: când
mama copilului „natural” a fost răpită, iar data concepţiei ar coincide cu
timpul în care ea a fost răpită (art. 307). Aceste dispoziţii, pe vremuri în
deplin acord cu morala publică, astăzi vădit discriminatorii, au fost abro
gate odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei, la 1 februarie 1954.
cazul contestării recunoaşterii de paternitate (art. 58 C. fam)27, copilul

fiind primul pe lista „persoanelor interesate” , iar în ceea ce priveşte
acţiunea în tăgăduirea paternităţii, prin decizia nr. 349/2001 a Curţii
Constituţionale, dreptul la acţiune este de asemenea recunoscut
copilului28.
Dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii [precum şi rudele -
art. 14 alin. (2) din Legea nr. 272/2004] şi de a fi îngrijit, crescut şi
educat de aceştia are şi un alt înţeles, mai puţin tehnic şi mai profund
uman, evocând copilăria alături şi împreună cu părinţii. El „are dreptul
să crească alături de părinţii săi” [art. 30 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004] şi „nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre
ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ
prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest
lucru este impus de interesul superior al copilului” (art. 33 din aceeaşi
lege). în esenţă, aceste dispoziţii nu sunt diferite de cele cuprinse în
Codul familiei, ci doar mai explicite. Avem în vedere cele stabilite
prin art. 100 C. fam., potrivit cărora „copilul minor locuieşte la părinţii
săi”; dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide , de comun
acord, la care dintre ei va locui copilul, iar în caz de neînţelegere
între părinţi, va decide instanţa judecătorească, cu copilului care a
împlinit 10 ani şi ţinând seama de interesul superior al acestuia,
printr-o hotărâre provizorie, care îşi păstrează aşadar valabilitatea
câtă vreme îm prejurările de fapt avute. în vedere la pronunţarea lor
au rămas neschimbate.
Dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi trebuie perceput
realist. Dreptul în discuţie se poate manifesta deplin dacă părinţii
copilului - căsătoriţi sau nu - convieţuiesc efectiv, iar calitatea rela
ţiilor dintre aceştia, precum dintre aceştia sau fiecare dintre părinţi, pe
de o parte, şi copil pe de altă parte se înscriu în limitele comporta
27 Ca abatere de Ia regulile generale în materie de probaţiune, dacă

acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate este promovată de
însuşi copilul recunoscut, descendenţii acestuia sau de mamă, reclamantul
- care, potrivit dreptului comun are sarcina probei - este scutit de orice
dovadă, pârâtul, adică autorul recunoaşterii fiind cel ţinut să dovedească
paternitatea sa [art. 58 alin. (2) C. fam.].
28 Cu privire la filiaţia firească a se vedea E. Florian, op. cit.,
p. 211-262.
mentului normal din punct de vedere legal şi moral. Situaţiile de criză

a cuplului parental (cum ar fi desfacerea căsătoriei, despărţirea faptică
a părinţilor) se răsfrâng inevitabil asupra dreptului copilului de a creşte
alături de ambii părinţi, practic reducându-1 în relaţia cu cel puţin unul
dintre părinţi29 la dreptul de a avea legături personale cu acesta. împre
jurările în care decizia privitoare la copil se impune în continuarea
reglementării situaţiei părinţilor săi rămân guvernate de regulile stator
nicite de Codul familiei (textul de referinţă fiind art. 42 şi 44), comple
tate de cele procesual-civile; atâta vreme cât securitatea fizică ori sănă
tatea psihică, morală, afectivă a copilului nu au de suferit în prelun
girea neînţelegerilor dintre părinţi, nu se va interveni prin măsurile de
protecţie specială.
31. Atunci însă când ab u zu l sau neglijenţa p ărin tească ori pur şi
simplu neputinţa lor de a asigura condiţiile necesare creşterii şi
educării pun în primejdie copilul, dreptul său de a creşte alături de
părinţi va fi înfrânt sau restricţionat de acţiunea principiului promo
vării interesului superior al copilului, reclamând desprinderea tempo
rară sau definitivă a copilului din mediul familial. Aici intră în acţiune
dispoziţiile Legii privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului.
Pentru a se preveni situaţiile de risc de natură să determine separa
rea copilului de părinţii săi, potrivit Legii nr. 272/2004, Serviciul
public de asistenţă socială va întreprinde activităţi specifice (prin
vizite la domiciliu, prin acordarea îndrumărilor necesare etc.) în vede
rea depistării precoce, precum şi pentru prevenirea comportamentelor
abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie. Orice separare a copi
lului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor
părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor
şi prestaţiilor stabilite de lege, cu accent deosebit pe informarea cores
punzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie, mediere fart. 34
alin. (1) şi (2)] şi numai dacă aceste eforturi se dovedesc zadarnice,
adică se constată că menţinerea copilului în familie nu este posibilă,
Serviciul public de asistenţă socială va solicita Direcţiei generale insti
tuirea unei măsuri de protecţie specială [art. 35 alin. (5)], mai puţin în
cazul măsurii speciale de protecţie a plasamentului în regim de
29 încredinţarea copilului poate fi dispusă şi la o terţă persoană, cu

consimţământul acesteia [art. 42 alin. (2) C. fam.].
urgenţă. Aceasta deoarece situaţiile care o justifică - copil abuzat,

neglijat, copil găsit sau abandonat de mamă în spital, conform art. 64
alin. (I) vorbesc despre un copil aflat în plină dificultate, iar nu de
unul ameninţat de un risc potenţial, tocmai de aceea replica structu
rilor comunitare specializate este promptă, plasamentul în regim de
urgenţă se dispune de către directorul Direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţie a copilului [art. 65 alin. (I)]30.
32. Aşadar, separarea copilului de părinţii săi sau de unul dintre ei,
împotriva voinţei acestora, fără legătură cu relaţiile dintre părinţi,
intervine ca soluţie finală şi este însoţită de garanţii ale dreptului
copilului de a avea legături personale cu părinţii ori de câte ori acest
lucru nu contravine interesului său superior (art. 16)31.
30 Măsura va fi stabilită de către reprezentantul arătat numai dacă nu

se întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice sau
din partea persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia
copilului respectiv, altminteri va hotărî instanţa de judecată. Oricum, în
situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia
generală pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, este obligatorie
sesizarea instanţei în termen de 48 de ore, urmând ca instanţa să hotărască
cu privire la menţinerea acestei măsuri, înlocuirea cu o altă măsură de
protecţie, sau reintegrarea copilului în familie (art. 65, 66).
31 Dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi este parte inte
grantă a dreptului părinţilor precum şi a copilului Ia respectarea vieţii
private şi de familie, consacrat de art. 8 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că
în statele semnatare ale Convenţiei concepţiile cu privire la oportunitatea
intervenţiei autorităţilor de ocrotire socială în viaţa de familie a copiilor şi
a părinţilor acestora variază de Ia un stat la altul, în funcţie de factori
precum tradiţiile privind rolul familiei şi intervenţia statului în „afacerile”
familiale, resursele aflate la dispoziţia autorităţilor cu atribuţii în
domeniu, astfel că autorităţile naţionale se bucură de o marjă largă de
apreciere în evaluarea oportunităţii luării unei măsuri de separare a
copilului de părinţii săi, mai ales în cazurile urgente. Curtea va trebui
totuşi convinsă că în cauza respectivă existau circumstanţe de natură a
impune măsura, iar statul pârât are obligaţia de a demonstra că autorităţile
au evaluat cu grijă atât impactul măsurii respective asupra părinţilor şi
copilului, cât şi posibilele alternative la măsura plasamentului, înainte de
a pune în executare pe aceasta din urmă. Argumentul condiţiilor materiale
în ce m ăsură se poate prev ala copilul a d o p tat de dreptul de a-şi

cunoaşte p ă rin ţii fireşti? Ne referim, desigur la copilul adoptat la o
vârstă prea fragedă ca să înţeleagă substituirea relaţiilor familiale din
jurul său. în cazul copilului adoptat, această componentă a dreptului la
identitate se manifestă, am spune, ezitant, parţial şi, în tot cazul cu
beneficii discutabile. Iată care sunt prevederile art. 54 din Legea
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei: „adoptatorii vor
informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de matu
ritate ale acestuia o permit”, în acest sens „adoptatorii şi adoptatul au
dreptul să obţină din partea autorităţilor competente extrase din regis
trele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar
nu dezvăluie în m od expres adopţia şi nici identitatea părinţilor
fir e ş ti” (s.n.). Identitatea părinţilor fireşti poate fi dezvăluită copilului
înainte de dobândirea capacităţii depline de exerciţiu numai pentru
motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, iar ulterior
dobândirii capacităţii depline de exerciţiu, de asemenea în baza unei
autorizări judiciare şi doar dacă din probele administrate se constată că
accesul la această informaţie nu este dăunător integrităţii psihice şi
echilibrului emoţional al adoptatului şi dacă cel în cauză a beneficiat
de consiliere prealabilă. Dacă e să dăm curs exigenţelor dreptului la
identitate informând copilul că nu este descendent firesc, n-ar trebui să
ne oprim aici fără să terminăm ideea, arătându-i şi cine este după ce
tocmai a aflat cine anume nu este, altfel nu facem decât să-l „bruscăm”
inutil, emoţional şi afectiv, mai cu seamă că nu se prevede oblige-
tivitatea vreunei consilieri de specialitate prealabile informării, deci
totul se desfăşoară în limitele tactului şi a calităţilor de psiholog de
ocazie a părinţilor adoptivi. După părerea noastră, fragilitatea emoţio
nală şi afectivă a copilului ar fi putut justifica temporizarea exercitării
dreptului Ia identitate până dincolo de momentul dobândirii capacităţii
depline de exerciţiu.
mai favorabile nu este convingător şi nici suficient pentru a se ajunge la

măsuri de separare a copilului de părinţii săi biologici, împotriva voinţei
acestora - cauza Kutzner c. Germaniei, hotărârea din 26 februarie 2002.
în cauza P.C. şi S. c. Marii Britanii, Curtea a considerat motivele invocate
de stat, anume că mama, datorită bolii sale psihice constând în tendinţe de
exagerare a unui sindrom al copilului este un pericol pentru copilul său nou-
născut, nu sunt nici pertinente şi nici suficiente pentru a justifica o măsură
urgentă de separare a copilului de mamă - hotărârea din 16 iulie 2002.
33. D rep tu l copilului la p ro te ja re a im aginii sale publice şi

vieţii sale intim e, p riv a te şi fam iliale (art. 22). Convenţia O.N.LT. cu
privire Ia drepturilor copilului prevede, în art. 16 alin. (1) şi (2), că
„niciun copil nu va face obiectul ingerinţelor arbitrare sau ilegale în
viaţa sa personală, familia sa, domiciliul sau corespondenţa sa şi nici al
unor atacuri ilegale la onoarea şi reputaţia sa. Copilul are dreptul la
protecţia legii contra unor astfel de imixtiuni sau atacuri” . în acord cu
aceste dispoziţii şi în aplicarea principiul respectării demnităţii copi
lului enunţat prin art. 6 lit. g) din Legea nr. 272/2004, este interzisă
orice acţiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau
dreptul acestuia la viaţă intimă, privată sau familială [art. 22 alin. (2)].
Cât priveşte protecţia imaginii publice a copilului, legiuitorul
revine cu detalieri în cuprinsul aceluiaşi text, stabilind că participarea
copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor
programe audiovizuale se poate face numai cu consimţământul scris al
acestuia şi al părinţilor sau al altui reprezentant legal [alin. (3)] şi, de
asemenea, că părinţii sau un alt reprezentant al copilului ori persoana
responsabilă de creşterea şi îngrijirea acestuia nu poate folosi ori
expune copilul în scopul obţinerii de avantaje personale sau pentru a
influenţa decizia autorităţilor publice. Nesocotirea acestor dispoziţii
constituie contravenţie [art. 135 alin. (1) lit. i)]. în aceeaşi idee a
protejării imaginii copilului, este interzis să se dea publicităţii orice
date referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu
răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia (art. 83);
audierea în instanţă a copilului abuzat sau neglijat se poate face numai
în camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după o
prealabilă pregătire a copilului, iar pentru înregistrarea prin mijloace
audio-video a declaraţiei sale este obligatoriu acordul copilului (art. 95).
Desigur, imaginea publică a copilului poate fi agresată, alterată şi
prin alte manifestări, ori de câte ori este supus, în mod public, unui
tratament umilitor sau degradant, de natură să aducă atingere demni
tăţii şi respectului de sine. De exemplu, prin aplicarea (tocmai) în
cursul procesului instructiv-educativ de pedepse fizice sau care se află
în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică a copilului de natură să
afecteze starea sa emoţională, sau prin divulgarea, „neautorizată” de
către copil, a unor aspecte din viaţa sa intimă, privată, familială.
Dreptul copilului la protecţia vieţii intime, private şi familiale,
reproduce „la scară” dreptul constituţional al persoanei la protecţia
vieţii intime, familiale şi private32 [art. 26 alin. (1)], aplicabil de altfel

tuturor persoanelor fizice, indiferent de vârstă, cu particularitatea că,
în ceea ce priveşte copilul, această libertate fundamentală este una
îndeaproape supravegheată, în contextul responsabilităţilor ce revin
părinţilor. Concluziile exprimate în doctrina constituţională în legătură
cu înţelesul noţiunilor de „viaţă in tim ă”, „viaţă p riv a tă ” şi „viaţă
fam ilială” ne vor fi ghid. Vom spune, aşadar, că dreptul copilului la
viaţă intimă semnifică dreptul său „de a trăi aşa cum înţelege,
respectând însă şi dreptul altora”33, dreptul la viaţă privată corespunde
sferei secrete a individului, care include „toate drepturile şi libertăţile
polarizate în jurul personalităţii individului” şi exclude „activitatea
publică şi accesul terţilor” ea este locul unde individul are dreptul de a
fi lăsat în pace. Aceasta face obiectul protecţiei legale, indiferent de
maniera în care s-a atentat la viaţa intimă a persoanei”, în sfera acestei
noţiuni intrând şi secretul cu privire la sănătate, viaţa sentimentală
etc.34, iar dreptul său la viaţă familială „semnifică legătura substanţială
şi afectivă dintre persoanele care constituie o familie de drept”35.
în aplicarea acestui drept fundamental, în special în dimensiunea sa
familială, copilul separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia
printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are dreptul de a menţine
relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi [art. 16 alin. (1)
din Legea nr. 272/2004]. D acă părinţii copilului locuiesc în state
32 în interpretarea CEDO, dreptul la protecţia vieţii private vizează, în

contextul art. 8 din Convenţie, nu doar sfera intimă a relaţiilor inter-
personale, ci şi dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii
săi; respectul datorat vieţii private include, în primul rând, secretul vieţii
private, dar şi dreptul la identitate personală, dreptul la integritate fizică şi
morală, precum şi, mai nou, dreptul la un mediu sănătos. Cât priveşte
dreptul la respectul vieţii familiale, între copil şi părinţii săi există o
legătură constitutivă a vieţii de familie din momentul şi prin simplul fapt
al naşterii; viaţa de familie şi, în consecinţă dreptul la respectul datorat
vieţii familiale, există nu doar privitor la relaţiile dintre părinţi şi copii ci
acoperă, de asemenea, relaţiile dintre fraţi, dintre bunici şi nepoţi, precum
şi dintre alte rude. Pe larg, B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a
drepturilor omului, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2004, p. 149-155.
331. Deleanu, op. cit., p. 424.
34 Ibidem
351. Deleanu, op. cit., p. 424.
diferite, exercitarea acestui drept va fi facilitată de Autoritatea Naţio

nală pentru Protecţia Drepturilor Copilului în colaborare cu Ministerul
Afacerilor Externe (art. 17).
Când exerciţiul relaţiilor personale are loc prin transmiterea de
informaţii copilului cu privire la părintele sau alte persoane care au
dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul, precum şi prin trans
miterea de informaţii privitoare la copil, inclusiv fotografii recente,
evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane cu
dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul, transmiterea acestor
informaţii se va face în conformitate cu dispoziţiile speciale vizând
confidenţialitatea şi transmiterea informaţiilor cu caracter personal
[art. 15 alin. (1) lit. e) şi t), art. 15 alin. (2)]. De asemenea, în contextul
respectului datorat vieţii intime şi private, instituţiile publice sau
private cu atribuţii în domeniul sănătăţii sunt obligate să adopte
măsurile necesare asigurării confidenţialităţii consultanţei medicale
acordate la solicitarea copilului [art. 43 alin. (3) lit. h)]; recuperarea
fizică şi psihică, precum şi reintegrarea socială a copilului dependent
de droguri este sprijinită prin consilierea şi îndrumarea, la nevoie
confidenţială, a copilului şi familiei acestuia [art. 88 alin. (3) lit. c)].
Dreptul copilului la viaţă intimă şi privată este opozabil inclusiv
părinţilor. Articolul 32 din Legea privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, enumerând obligaţiile părinteşti, stabileşte că
aceştia sunt datori să-i respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea [lit. b)].
Obligaţia de a respecta viaţa familială lipseşte de astă dată din
enumerarea legală şi la prima vedere, nici nu era cazul să se procedeze
altfel, pentru că protecţia priveşte o valoare comună, în „devălmăşie”,
a părinţilor şi copilului, o valoare având un titular compus, familia. Nu
avea sens - în tot cazul, nu unul juridic - de a mi se impune mie,
familie, să respect ceea ce este al meu şi strâns legat de mine şi trebuie
respectat ca atare de către toţi ceilalţi. Reluând însă lectura textelor,
ajungem la o concluzie mai nuanţată. Copilul are dreptul de a-şi
cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, iar părinţii
(sau un alt reprezentant legal) nu pot împiedica relaţiile personale ale
acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile decât în cazurile în care instanţa
decide în acest sens (art. 14). Aceasta înseamnă că, în contextul
dreptului la viaţă familială a copilului, noţiunea de „familie” urmează
a se raporta nu numai la „familia nucleară”, formată din părinţi şi
copiii acestora, ci şi la „familia extinsă” , care, în acord cu art. 4 lit. c),
include şi rudele copilului până la gradul IV. Aşa fiind, respectul vieţii
familiale a copilului se relevă şi prin aceea că părinţii, sub acoperirea
obligaţiei de supraveghere a copilului, nu sunt îndreptăţiţi să transfere
asupra acestuia în mod discreţionar eventualele autolimitări din viaţa
familială proprie.
34. L ib ertatea de ex p rim are a copilului (art. 23). Dreptul de a
cunoaşte şi de se face cunoscut, de a ştii şi de a fi ştiut, adică dreptul
copilului la liberă exprimare, este enunţat prin art. 23 alin. (1) din
Legea nr. 272/2004 şi apoi detaliat în conţinutul său prin absorbţia
dreptului la informaţie. Stricto sensu, libertatea de exprimare evocă
posibilitatea recunoscută persoanei de a-şi exprima prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace, gândurile,
opiniile, creaţiile spirituale de orice fel36. Dreptul la informaţie din
Constituţie37 numind posibilitatea persoanei de a avea acces liber la
orice informaţie de interes public [art. 31 alin. (1) din Constituţia
României] este ataşat dreptului la exprimare şi adaptat oarecum la
condiţia copilului, fiind descris pe de o parte în legătură cu dreptul
copilului la informaţie, în sensul de drept neîngrădit la informaţie
„accesată” din proprie iniţiativă, iar pe de altă parte, în legătură cu
dreptul său la informare, adică de a obţine lămuriri în orice chestiune
care îl priveşte, fie la cererea sa, fie la iniţiativa subiectului având obli
gaţia corelativă de a-1 informa.
Sub primul aspect, alineatul 2 al textului stabileşte: „Libertatea
copilului de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii de orice
natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi
morale, sănătatea sa fizică şi mentală, sub orice formă şi prin orice
mijloace la alegerea sa, este inviolabilă” . în aceeaşi manieră este defi
nit dreptul la libertate de exprimare prin art. 13 pct. 1 al Convenţiei
O.N.U. , arătându-se că „acest drept cuprinde libertatea de a căuta, a
primi şi a difuza informaţii şi idei de orice natură, fără să ţină seama de
frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice
alte mijloace, la alegerea copilului”.
36 în aceşti termeni este definit dreptul la exprimare în cuprinsul art. 30

alin. (1) din Constituţia României.
37 Dreptul la informaţie este consacrat în mod expres şi distinct de
dreptul la liberă exprimare prin art. 31 din Constituţia României.
Sub cel de-al doilea aspect, prefigurând dreptul copilului de a-şi

exprima liber şi în cunoştinţă de cauză opinia asupra oricărei probleme
care îl priveşte şi de a fi ascultat, luat în considerare (art. 24), alin. (3)
al art. 23 precizează: „Părinţii sau, după caz, alţi reprezentanţi legali
ai copilului, persoanele care au în plasam ent copii, precum şi
persoanele care, prin natura funcţiei, prom ovează şi asigură respec
tarea drepturilor copiilor au obligaţia de a Ie asigura informaţii, expli
caţii şi sfaturi, în funcţie de vârsta şi de gradul de înţelegere al
acestora, precum şi de a le permite să-şi exprime punctul de vedere,
ideile şi opiniile” .
35. în exercitarea obligaţiei de su p rav eg h ere, părinţii nu pot

limita dreptul copilului la libertate de exprimare decât în cazurile
prevăzute expres de lege [art. 23 alin. (4)] şi, după părerea noastră,
doar în componenta interesând dreptul la informaţie, nu şi dreptul la
informare. „Cazurile prevăzute expres de lege” de care se face vorbire
în cuprinsul art. 23 alin. (4). nu sunt prevăzute expres, sau cel puţin nu
în cuprinsul acestei legi, aşa cum ne-am aştepta, dar neîndoielnic este
vorba de acea categorie de informaţii a cărei receptare sau difuzare nu
are legătură sau chiar contravine promovării bunăstării copilului, în
oricare din dimensiunile sale. Conform art. 13 pct. 2 din Convenţia
O.N.U. cu privire la drepturile copilului, exerciţiul dreptului la liberă
exprimare poate fi supus numai restricţiilor legale necesare asigurării
respectului drepturilor sau reputaţiei altora ori pentru protecţia secu
rităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice.
Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau
lingvistice are dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea aparte
nenţei sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii,
precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai
comunităţii din care face parte; Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării asigură şi urmăreşte exercitarea acestor drepturi (art. 27
' din Legea nr. 272/2004).
36. Referitor la d re p tu l copilului de a fi in fo rm at asupra unor

aspecte de interes general pentru grupul social din care face parte,
exemplificativ, Agenţia Naţională Antidrog, în colaborare cu Auto
ritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi, după caz,
cu alte autorităţi sau organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, are obligaţia de a lua măsuri în vederea conştientizării publi-
cului larg şi, în mod special, a copiilor cu privire la riscurile consu

mului de droguri, iar la elaborarea strategiilor antidrog instituţiile
amintite se vor asigura că opiniile copiilor sunt luate în considerare
[art. 88 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 272/2004],
37. D rep tu l copilului capabil de d iscern ăm ân t de a-şi exprim a

liber opinia a su p ra o ricărei problem e c are îl priveşte (art. 24).
Contiguă dreptului la libertate de exprimare, dreptul la copilului la
exprimarea liberă a opiniei în orice problemă care îl priveşte este
totuşi distinct prin aceea că obiectul libertăţii de exprimare se perso
nalizează, nu mai este o chestiune de presupus interes pentru copii în
general, ci una strâns legată de persoana copilului titular. Tratamentul
de care se bucură opinia exprimată este şi el nuanţat: dacă, în cadrul
libertăţii de exprimare a copilului părinţii, alte persoane obligate să
asigure informaţii, explicaţii şi sfaturi au doar datoria de a permite
copiilor să-şi exprime punctele de vedere, ideile şi opiniile [art. 23
alin. (3)], de astă dată legiuitorul pretinde ca opiniile copilului să fie
luate în considerare şi să li se acorde importanţa cuvenită, în raport cu
vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului [art. 24 alin. (4)].
în expresia sa „oficială”, dreptul în discuţie se manifestă prin aceea
că în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte,
copilul are dreptul de a fi ascultat, cu următoarele distincţii în legale în
raport cu vârsta copilului: este obligatorie numai ascultarea copilul
care a împlinit vârsta de 10 ani; este facultativă ascultarea copilului
care nu a împlinit 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că
audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei [art. 24 alin. (2)].
în exercitarea dreptului de a fi ascultat copilul este îndreptăţit să preia
iniţiativa, solicitând autorităţii judiciare sau administrative ascultarea
sa, indiferent dacă a împlinit sau nu 10 ani; în caz de refuz, autoritatea
competentă se va pronunţa printr-o decizie motivată [art. 24 alin. (5)].
38. Este de reţinut că d re p tu l de a fî asc u lta t conferă copilului

posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi
consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecin
ţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi
asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte [art. 34 alin. (3)].
Una din aplicaţiile grăitoare ale acestei prerogative a dreptului copi
lului de a-şi exprima liber opinia într-o chestiune care îl priveşte are
loc în materie de adopţie. Potrivit art. 4 din Legea nr. 273/2004, pe tot
parcursul procedurii de adopţie, direcţia generală pentru asistenţă

socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială domiciliază
copilul are obligaţia să ofere copilului informaţii şi explicaţii clare şi
complete, potrivit vârstei şi gradului său de maturitate, referitoare la
etapele şi durata procedurii, la efectele adopţiei, precum şi la adoptator
sau familia adoptatoare şi rudele acestora.
în cauzele referitoare la stabilirea unei măsuri de protecţie specială
a copilului, ascultarea acestuia se face cu respectarea regulilor insti
tuite prin art. 24 din Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, adică potrivit distincţiilor indicate în funcţie de vârstă şi cu
prealabila informare a copilului, afară de ipoteza copilului abuzat sau
neglijat. Dată fiind situaţia delicată în care se găseşte copilul răvăşit
afectiv-emoţional, instanţa, soluţionând cauza, va putea administra din
oficiu proba prin declaraţia copilului scrisă sau înregistrată cu acordul
său, prin mijloace tehnice audio-video realizată cu asistenţa obligatorie
a unui psiholog; dacă instanţa consideră necesară ascultarea copilului,
îl poate chema în faţa sa, iar audierea va avea loc numai în camera de
consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după o prealabilă pregătire
a copilului [art. 125 alin. (2) şi art. 95],
Dreptul copilului la exprimarea liberă a opiniei în orice chestiune
judiciară sau administrativă care îl priveşte nu «anulează» dispoziţiile
legii speciale privind consimţământul copilului sau prezenţa acestuia
în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la
desemnarea unui curator în caz de conflict de interese, sunt şi rămân
aplicabile [art. 24 alin. (6)1.
Cât priveşte cerinţa consimţământului copilului, spre deosebire de
obligaţia stabilită în sarcina autorităţii competente de a se consulta cu
copilul, de a asculta părerea acestuia şi de a o evalua în raport cu
vârsta şi gradul său de maturitate, iar apoi de a decide potrivit cu inte
resul superior al copilului chiar dacă direcţia acestui interes superior
- nu coincide cu doleanţele copilului, în cazurile anume prevăzute, când
este necesar consimţământul copilului, interesează însuşi acordului său
faţă de măsura preconizată. Din câte am desluşit, sunt două situaţii în
care se pune problema consimţământului personal al copilului cu
valoare de condiţie a operaţiunii juridice: adopţia copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani [art. 11 alin. (I) lit. b) din Legea privind regi
mul juridic al adopţiei! şi stabilirea unei măsuri de protecţie specială
privind copilul care a împlinit 14 ani [art. 53 alin. (3) din Legea pentru
promovarea şi protecţia drepturilor copilului]. în ceea ce priveşte

adopţia, lipsa consimţământului la adopţie a minorului în vârstă de
peste 10 ani este de natură să împiedice finalizarea procedurii de
adopţie, din acest punct de vedere consimţământul său fiind o cerinţă
cu adevărat indispensabilă, spre deosebire de cerinţa consimţământului
la adopţie al părinţilor fireşti (sau al tutorelui) care, dacă este refuzat
iar instanţa constată că refuzul este abuziv din perspectiva interesului
superior al copilului, nu va opri realizarea adopţiei (art. 13 din Legea
nr. 273/2004). Referitor la stabilirea unei măsuri de protecţie specială
a copilului care a împlinit 14 ani, cerinţa consimţământului său este
uşor tlexibilizată comparativ cu consimţământul la adopţie, fiindcă de
astă dată instanţa judecătorească, în cazuri temeinic motivate, poate
trece peste refuzul minorului de a-şi exprima consimţământul faţă de
măsura propusă [art. 53 alin. (3) din Legea nr. 272/2004].
în ceea ce priveşte prezenţa copilului în procedurile care îl privesc,
am înclina spre o interpretare extensivă, în sensul că regulile de
participare a copilului la raporturi juridice civile sau procesual-civile
prin reprezentant, personal şi asistat sau, după caz, personal şi singur
rămân aceleaşi, potrivit coordonatelor generale stabilite prin art. 9 şi
10 din Decretul nr. 31/1954, art. 105 şi art. 124 C. fam, art. 42
C. proc. civ.38
39. Desemnarea unui curator în cazul conflictului sau concurenţei

de interese între copil şi părinţi sau numai unul dintre ei ori dintre
copil şi tutore, precum şi în cazul conflictului sau concurenţei de
interese între copiii aflaţi sub ocrotirea legală a aceleiaşi persoane face
necesară numirea unui curator, un „tutore ad-hoc” , în baza preve
derilor art. 132 C. fam.
Dreptul copilului de a-şi exprima liber opinia şi de a fi ascultat în
orice chestiune care îl priveşte este de asemenea consacrat în consi
derarea sa ca subiect al procesului intructiv-educativ. Copilul, personal
şi, după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său legal, are
dreptul de a contesta modalităţile şi rezultatele evaluării şi de a se
adresa în acest sens conducerii unităţii de învăţământ [art. 48 alin. (3)
38 Pe larg, E. Florian, op. cit., p. 363-367.

Se înţelege, mediul familial, ca domeniu de manifestare a dreptului

supus analizei, nu este nici el omis. Părinţii au obligaţia expres
prevăzută să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar
putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia [art. 32 lit. c)].
40. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 25).

Consacrând acest drept, legiuitorul a optat pentru formula cuprinză
toare „libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie” pe care o
regăsim şi în cuprinsul art. 14 pct. 1 din Convenţia O.N.U. privind
drepturile copilului şi, de asemenea, în formularea art. 18 al Pactului
internaţional relativ la drepturile politice şi civile.
Pretenţia minimală, dar esenţială a dreptului la libertate de gândire
este absenţa oricărui tip de îndoctrinare.
41. Libertatea conştiinţei39 - preluând exprimarea sintetică a

legiuitorului constituţional - înseamnă posibilitatea recunoscută copi
lului de a-şi exprima în public sau în particular o anumită convingere40
personală despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o
credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios şi de a
îndeplini sau nu ritualuri specifice acelei credinţe. Copilul aparţinând
unei minorităţi religioase are dreptul Ia declararea apartenenţei sale
religioase şi la practicarea propriei religii [art. 27 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004].
în concordanţă cu dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (6) din
Constituţia României „părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura,
potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspun
dere le revine”. Parcurgând textul art. 25 din Legea nr. 272/2004,
observăm că de astă dată dreptul de a îndruma copilul „potrivit
propriilor convingeri, în alegerea unei religii în condiţiile legii, ţinând
seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate a acestuia, fără a-1
putea obliga să adere la o anumită religie sau un anumit cult religios”
39 în forma sa iniţială, libertatea conştiinţei a fost înţeleasă ca libertate

religioasă şi faţă de religie, la care s-au adăugat, treptat, libertatea de
adeziune la credinţe şi opinii filozofice, politice şi sociale - I. Deleanu,
op. cit., p. 438, nota nr. 2.
40 Convingerile personale sunt mai mult decât simple opinii, au un
anumit nivel de seriozitate şi de importanţă pentru cel în cauză, de pildă
faptul de a fi vegetarian.
[art. 25 alin. (2)] este recunoscut exclusiv părinţilor, nu şi tutorelui. în

cazul copilului beneficiind de protecţie specială - plasament,
plasament în regim de urgenţă, supraveghere specializată - persoanei
în a cărei îngrijire se află îi sunt interzise orice acţiuni menite să
influenţeze convingerile religioase ale copilului [art. 25 alin. (4)].
Religia copilului care a împlinit 14 ani poate fi schimbată numai cu
consimţământul acestuia; după 16 ani, copilul are dreptul să-şi aleagă
singur religia [art. 25 alin. (3)].
Potrivit art. 2 al Protocolului adiţional la Convenţia Europeană,
statul trebuie să respecte dreptul părinţilor de a asigura educaţia
copiilor în concordanţă cu convingerile lor filozofice şi religioase.
42. D reptul la lib eră asociere în s tru c tu ri form ale şi inform ale,
p recum şi lib ertatea de în tru n ire paşnică, în lim itele prevăzute de
lege (art. 26). Strâns legate de libertatea de exprimare, dreptul la liberă
asociere şi libertatea întrunirilor paşnice sunt incluse în categoria
libertăţilor de opinie. Dreptul la liberă asociere semnifică posibilitatea
recunoscută copiilor de a se uni în structuri formale şi informale, iar
libertatea întrunirilor paşnice înseamnă posibilitatea acestora de a se
reuni pentru a-şi exprima paşnic gândurile, opiniile, credinţele. Foarte
apropiate, mai cu seamă prin calitatea membrilor, respectiv a parti
cipanţilor - copiii - precum şi prin scop - deşi legea nu face precizări,
credem că intenţiile cultural-educative sunt precumpănitoare, iar cele
politice lipsesc dreptul de asociere şi libertatea întrunirilor paşnice se
deosebesc mai ales prin următoarele41: asociaţia presupune un grup de
persoane, copii în cazul nostru, unite prin calitatea de membru ca legă
tură durabilă, în vreme ce în cazul întrunirilor gruparea de persoane,
de asemenea organizată (altfel e doar o aglomerare întâmplătoare de
persoane) este temporară, la fel şi legătura dintre participanţi; asociaţia
presupune un scop determinat, declarat prin actul de înfiinţare sau de
organizare, iar întrunirile sunt consacrate unui scop afirmat în
momentul desfăşurării lor; de regulă reuniunile asociaţiei au loc la
41 în doctrina constituţională, deosebirile între asociaţii şi întruniri

sunt evidenţiate sub aspectul membrilor, al scopului, precum şi al
regulilor de funcţionare. A se vedea, I. Deleanu, op. cit., p. 464-467;
I. Muram, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I,
Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003, p. 217.
sediul acesteia, iar întrunirile, în funcţie şi de forma lor, se desfăşoară

în locuri publice.
Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decât al acelor
limitări care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o
societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al siguranţei
publice sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau
moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora stabileşte art. 1
pct. 2 din Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului.
De luarea măsurilor necesare asigurării exercitării corespunzătoare
a dreptului la liberă asociere şi întrunire paşnică se îngrijesc autori
tăţile administraţiei publice locale, unităţile de învăţământ şi alte insti
tuţii publice sau private [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 272/20041.
43. D reptul la respectarea personalităţii şi individualităţii (art. 28).

Respectarea demnităţii copilului este la rang de principiu în materie de
promovare şi garantare a drepturilor sale [art. 6 lit. g)] or demnitatea
copilului este inseparabil legată de respectarea individualităţii şi
personalităţii acestuia. După cum s-a putut observa din cele de mai
sus, în majoritatea covârşitoare dispoziţiilor legiuitorul se raportează
la „copil” ca titular al drepturilor, iar nu la „copii” în general, ca grup
social. Este şi aceasta una din modalităţile prin care ni se sugerează că
fiecare dintre copii are propria individualitate şi personalitate. Bineîn
ţeles, mai importante decât impresiile sugerate sunt textele explicite
referitoare la dreptul la identitate al copilului, dreptul Ia protecţia
imaginii publice şi a vieţii intime, private şi familiale, libertatea de
exprimare, dreptul copilului de a fi ascultat şi luat în serios, dreptul său
la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie, toate concurând la
asigurarea respectului protectiv faţă de copil.
Consecinţă inevitabilă a respectului la care este îndrituit, copilul nu
poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori
-degradante. M ăsu rile de d isciplinare nu pot fi stabilite decât în acord
cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele
fizice ori acelea care au legătură cu dezvoltarea fizică, psihică ori
acelea care afectează starea emoţională a copilului [art. 28 alin. (2)],
nici în familie, nici în afara acesteia. Ideea este reluată în contextul
protecţiei copilului împotriva abuzului sau neglijenţei, arătându-se că
sunt interzise pedepsele fizice sub orice formă, precum şi privarea de
drepturi a copilului de natură să să pună în pericol viaţa, dezvoltarea
fizică sau psihică a acestuia, atât în familie, cât şi în orice instituţie

care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor (art. 90). O
dispoziţie expresă interzice pedepsele corporale în cadrul procesului
instructiv-educativ [art. 48 alin. (2)].
Şi dacă totuşi, în pofida insistenţei cu care este afirmat dreptul
copilului de a nu fi supus pedepselor fizice sau tratamentelor umili
toare ori degradante, obligaţia corelativă de a nu se recurge la acest tip
de „intervenţii educative” este biruită de cutuma „bătăii rupte din rai”,
care sunt urmările? Dacă este vorba de acte izolate, a căror gravitate
individuală nu periclitează viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spiri
tuală, morală, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a
copilului, practic nu se întâmplă nimic, nici sub aspectul luării vreunei
măsuri de protecţie specială a copilului, nici acela al sancţionării per
soanei responsabile. In schimb, dacă valorile amintite au fost primej
duite printr-o acţiune voluntară, fîapta constituie abuz, copilul abuzat
are dreptul la protecţie specială, părinţii sau părintele vinovat va fi
decăzut, total sau parţial, din drepturile părinteşti, iar dacă abuzul a
fost săvârşit de către persoane care, în baza unui raport juridic de
muncă sau de altă natură asigurau protecţia, creşterea, îngrijirea sau
educaţia copilului, potrivit art. 96, angajatorul are obligaţia să sesizeze
de îndată organele de urmărire penală şi să dispună îndepărtarea
persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa42.
44. D rep tu l de p etiţio n are (art. 29). Copilul are dreptul să depună
singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale
[alin. (1)1. El este informat asupra drepturilor sale, precum şi asupra
modalităţilor de exercitare a acestora [alin. (2)1.
Dreptul copilului de a depune plângeri singur, adică personal, nu
prin reprezentant legal şi fără să fie necesară asistarea sa de un repre
zentant legal este recunoscut fără nicio referire la condiţia discernă
mântului [cum se întâmplă în cazul dreptului copilului de a-şi exprima
liber opinia, art. 24 alin. (1)1. S-a procedat oare înţelept? Cu siguranţă.
Cel puţin din perspectiva protecţiei efective a drepturilor copilului.
42 Preventiv, în instituţiile publice sau private, precum şi în serviciile

de tip rezidenţial, publice sau private, care asigură protecţia, creşterea,
îngrijirea sau educarea copiilor, este interzisă angajarea persoanei împo
triva căreia a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă şi irevo
cabilă pentru săvârşirea, cu intenţie, a unei infracţiuni (art. 97).
Desigur, se produce o anumită decantare în percepţia drepturilor fun

damentale în funcţie de vârsta copilului la care ne raportăm; este puţin
probabilă o plângere a copilului de 5 ani pentru nerespectarea vieţii
sale intime şi este plauzibilă nemulţumirea aceluiaşi copil faţă de un
tratament străin de respectul datorat personalităţii şi individualităţii
sale. Cum o ierarhie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe crite
riul importanţei sau a incidenţei, variabil în raport cu vârsta, n-a fost şi
nu putea ti instituită de vreme ce drepturile, libertăţile sunt recu
noscute tuturor copiilor, fără vreo discrim inare, criteriul discrim ina
toriu al vârstei nu putea ti insinuat tocm ai în privinţa dreptului-ga-
ranţie de a formula plângeri referitoare Ia încălcarea drepturilor sale
fundamentale.
într-o altă ordine de idei, faptul că se recunoaşte dreptul copilului
de a depune singur plângeri este de înţeles dacă ţinem seama de
realităţile sociale din jurul nostru, fiindcă cel mai adesea drepturile
copilului sunt ameninţate sau nesocotite în mediul său familial sau în
mediul protectiv alternativ, aşa încât dacă am aplica dreptului copilului
de a formula plângeri regulile generale din materia actelor juridice
civile referitoare la reprezentarea minorului în vârstă de până la 14 ani,
respectiv asistarea minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, conflictul
de „interese” dintre copil şi reprezentantul său legal ar periclita sau
chiar ar anula exerciţiul dreptului în discuţie. Desigur, nimic nu împie
dică părintele să se solidarizeze cu copilul în apărarea drepturilor sale
fundamentale. Bunăoară, în cadrul procesului instructiv-eHucativ
copilul are dreptul de a ti tratat cu respect de către cadrele didactice
[art. 48 alin. (2)] şi cu toate că legea face vorbire doar despre dreptului
copilului de a contesta modalităţile sau rezultatele evaluării şi de a se
adresa în acest sens conducerii unităţii de învăţământ fie personal, fie
reprezentat sau asistat de către reprezentantul său legal [art. 48 alin. (3)1,
credem că o asemenea sesizare poate avea de asemenea ca obiect felul
în care este tratat copilul.
45. Cu privire la autoritatea competentă să primească spre rezol

vare plângerea copilului cu privire la încălcarea drepturilor sale funda
mentale, am întâlnit o singură prevedere explicită, în contextul pro
tecţiei copilului împotriva abuzului sau neglijenţei. Pentru semnalarea
cazurilor de încălcare a drepturilor copilului de o asemenea gravitate,
la nivelul fiecărei Direcţii generale pentru asistenţă socială şi protecţia
drepturilor copilului se înfiinţează obligatoriu telefonul copilului, al

cărui număr este adus la cunoştinţa publicului [art. 91 alin. (I)]; în
vederea asigurării protecţiei copilului abuzat sau neglijat, Direcţia
generală este obligată să verifice toate sesizările privind cazurile de
abuz şi neglijare, inclusiv prin verificări la domiciliul persoanelor
fizice sau la sediul persoanei juridice care asigură protecţia unui copil
(art. 92, 93). Credem însă că sesizarea copilului nu poate fi respinsă
invocându-se „excepţia de necom petenţă” ori de câte ori este adresată
unei persoane juridice sau persoane fizice care prin natura atribuţiilor
sale are obligaţia de a se autosesiza cu privire la starea drepturilor
copilului. Avem în vedere reprezentanţii Serviciului public de asistenţă
socială43, precum şi, la îndemâna copilului, cadrele didactice44.
Nu este foarte clar dacă cele statuate prin alin. (2) al art. 29, anume
„copilul este informat asupra drepturilor sale, precum şi asupra
modalităţilor de exercitare a acestora”, vizează obligaţii ale autorită
ţilor anterioare şi independente de orice sesizare a copilului sau numai
obligaţii consecutive plângerii, care s-ar adăuga obligaţiei de a exa
mina şi de a răspunde la plângerea formulată. Credem că această din
urmă interpretare nu trebuie neglijată. Dacă vom considera dreptul
copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea dreptu
rilor sale fundamentale o formă de manifestare a dreptului său de a-şi
exprima liber opinia, inclusiv nemulţumirea, asupra oricărei probleme
care îl priveşte şi de a fi ascultat, este neîndoielnică posibilitatea
recunoscută copilului de a cere şi a primi orice informaţie pertinentă,
de a fi informat inclusiv asupra consecinţelor pe care le poate avea
opinia sa.
43 Potrivit art. 36 alin. (1) şi (2), dacă există motive temeinice de a

suspecta că viaţa şi securitatea copilului sunt primejduite în familie,
reprezentanţii acestui serviciu au dreptul să viziteze copilul la locuinţa sa
şi să se informeze despre felul în care este îngrijit, despre sănătatea, dez
voltarea fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională, acor
dând, la nevoie îndrumările necesare, dacă este cazul urmând a fi sesizată
Direcţia generală pentru asistenţă socială şi protecţia copilului în vederea
luării măsurilor de protecţie prevăzute de lege.
44 Aşa cum stabileşte art. 48 alin. (4), cadrele didactice au obligaţia de
a semnala Serviciului public de asistenţă socială şi protecţia copilului
cazurile de rele tratamente, abuzuri sau neglijare a copiilor.
Secţiunea a 2-a. Dreptul copilului la mediu

familial şi la îngrijire alternativă
46. în cuprinsul secţiunii a 2-a, „Mediul familial şi îngrijirea

alternativă” din cuprinsul Capitolului II „Drepturile copilului” al Legii
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt reglementate
dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi (art. 30-38) şi
dreptul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor
săi sau care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în
grija acestora, de a primi protecţie alternativă (art. 39-42). Cât priveşte
dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi, ne vom ocupa de
formele de manifestare ale acestui drept, de obligaţia corelativă a
părinţilor de a creşte copilul, precum şi de expresia minimală de a
dreptului de a creşte alături de părinţi, anume dreptul copilului separat
de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia de a păstra legături perso
nale şi contacte directe cu ambii părinţi.
47. Dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi (art. 30-38).

Pentru prima oară în legislaţia noastră, acest drept al copilului este
consacrat expres prin art. 30 alin. (1) din Legea nr. 272/2004. Desigur,
nici până acum dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi nu a
fost contestat, doar că a avut o existenţă oarecum anonimă, în con
diţiile în care Codul familiei se mărgineşte să stabilească în art. 100
alin. (1) „copilul minor locuieşte la părinţii săi”, deşi, la drept vorbind,
a locui împreună cu părinţii înseamnă, implicit, a creşte alături de
părinţi; pe de altă parte, obligaţia instituită în sarcina părinţilor prin
art. 101 C. fam. de a creşte copilul presupune şi un drept corelativ,
acela al copilului de a fi crescut de către părinţii săi.
48. Care sunt formele de manifestare ale dreptului copilului de

a creşte alături de părinţii săi? După cum rezultă din art. 8 alin. (2)
* al legii, acest drept este recunoscut copilului de la naştere45. Stabilirea
45 în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a

Drepturilor Omului, raporturile dintre părinţi şi copii constituie una din
componentele esenţiale ale vieţii de familie, protejată prin art. 8 al Con
venţiei. Din momentul şi prin simplul fapt al naşterii, există între copil şi
părinţii săi o legătură constitutivă a vieţii familiale, înţeleasă ca legătură
biologică şi/sau juridică, peste care se suprapune o relaţie personală reală,
şi păstrarea identităţii copilului, dacă este cazul, cu sprijinul institu

ţiilor şi autorităţilor publice, are ca finalitate definirea apartenenţei
sale familiale ca prem isă a exerciţiului dreptului de a creşte alături
de părinţi.
Acelaşi drept conferă copilului „p ierd u t” îndrituirea de a primi spri
jinul instituţiilor şi autorităţilor publice pentru a i se asigura, în cel mai
scurt timp posibil, reîntoarcerea alături de părinţii săi [art. 18 alin. (1)];
părinţii sau, după caz, reprezentantul legal al copilului, sunt obligaţi să
anunţe la poliţie dispariţia copilului de la domiciliu, în termen de cel
mult 24 de ore de la constatarea dispariţiei [art. 18 alin. (3)]. în ceea
ce priveşte copilul cetăţean român aflat în străinătate şi care, din orice
motive, nu este însoţit de părinţi, un alt reprezentant legal şi nici nu se
găseşte sub supravegherea legală a unor persoane din străinătate,
reîntoarcerea sa la părinţi (sau la un alt reprezentant legal) se va face
prin grija Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului, la sesizarea
misiunilor diplomatice şi consulare ale României, concomitent cu
asigurarea măsurilor de protecţie specială a copilului. Tratamentul este
asemănător în cazul copilului cetăţean străin lipsit de supraveghere
găsit pe teritoriul României: Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, la sesizarea misiunilor diplomatice şi consulare
străine, va solicita Tribunalului Bucureşti stabilirea măsurii plasamen
tului copilului într-un serviciu de protecţie specială, până la retumarea
acestuia în ţara de reşedinţă a părinţilor ori în ţara în care au fost iden
tificaţi alţi membri ai familiei dispuşi să primească copilul (art. 20).
Pe de altă parte, copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de
unul dintre ei împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres
şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai
dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului (art. 33)46.
efectivă. A se vedea C. Bârsan, Protecţia dreptului la viaţă privată şi

familială, la corespondenţă şi la domiciliu în Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, în Pandectele Române, supliment la nr. 1/2003,
p. 54 şi urm.
46 Separarea copilului de părinţii săi este una dintre cele mai des întâl
nite forme de violare a dreptului la respectul vieţii familiale prevăzut de
art. 8 al Convenţiei Europene. De asemenea, potrivit practicii CEDO,
constituie amestec neconform art. 8 pct. 2 al autorităţilor statului: nerecu-
noaşterea de către instanţele naţionale a vieţii de familie între tatăl
în temeiul art. 103 C. fam. părinţii au dreptul să ceară înapoierea

copilului de la orice persoană care îl ţine fară drept.
Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a
exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie precedate de acordarea siste
matică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit
pe informarea corespunzătoare a părinţilor, consilierea lor, terapie sau
mediere, acordate în baza unui plan de servicii [art. 34 alin. (2)],
planul de servicii fiind documentul prin care se realizează planificarea
serviciilor şi prestaţiilor, pe baza evaluării psiho-sociale a copilului şi
a familiei, în vederea prevenirii separării copilului de familia sa [art. 4
lit. f)], document întocmit şi pus în aplicare de către Serviciul public
de asistenţă socială organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, sau de
persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din cadrul aparatului
propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-
teritorială unde se află copilul [art. 35 alin. (1)]. Serviciile şi prestaţiile
destinate menţinerii copilului în familie sunt serviciile de zi, prin care,
potrivit art. 108 alin. (1), se asigură menţinerea, refacerea şi dezvol
tarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situa
ţiilor care ar pute a determina separarea copilului de familia sa respec
tiv prestaţiile financiare excepţionale acordate, conform art. 121, de
primării, în situaţia în care familia care îngrijeşte copilul se confruntă
temporar cu probleme financiare determinate de o situaţie excepţională
şi care pune în pericol dezvoltarea armonioasă a copilului; aceste
prestaţii excepţionale pot fi acordate şi sub formă de prestaţii în natură
- stabileşte art. 123 - constând, în principal, în alimente, îmbrăcă
minte, manuale şi rechizite sau echipamente şcolare, suportarea chel
tuielilor legate de transport, procurarea de medicamente, proteze şi
alte accesorii medicale.
Dacă separarea copilului de părinţi este inevitabilă, constatându-se
că în pofida acordării serviciilor şi prestaţiilor potrivit planului de
biologic şi copilul său din afara căsătoriei - cauza Lebbink c. Olandei,

hotărârea din 1 iulie 2004; interzicerea drepturilor părinteşti ca sancţiune
penală - cauza Sabău şi Pârbălab c. României, supra cit.', refuzul de a
permite reîntoarcerea la părinţi după ce o instanţă decisese încetarea
măsurii plasamentului - cauza Bronda c. Italiei, hotărârea nr. 9 iunie
1998; declararea copilului ca adoptabil şi ulterior adopţia acestuia - cauza
E.P. c. Italiei, hotărârea din 16 noiembrie 1999.
servicii, menţinerea copilului în familie nu este posibilă, instituirea

uneia din măsurile de protecţie specială - intră în discuţie plasamentul
şi plasamentul în regim de urgenţă, întrucât în cazul măsurii speciale
de protecţie a supravegherii specializate a copilului care a săvârşit o
faptă penală dar nu răspunde penal, conform art. 81 acesta este
menţinut în familia sa, sub condiţia respectării unor obligaţii se face în
baza planului individualizat de protecţie, al cărui obiectiv prioritar este
reintegrarea copilului în familia sa [art. 53 alin. (1), art. 54 alin. (3)1.
în vederea realizării acestui deziderat, Direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului verifică trimestrial împrejurările care au
stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială şi, dacă se constată
modificarea favorabilă a situaţiei de fapt, va fi sesizată Comisia pentru
protecţia copilului sau instanţa judecătorească (după cum măsura a
fost stabilită de comisie sau de instanţă) pentru a se dispune încetarea
măsurii. Dreptul de sesizare este de asemenea recunoscut părinţilor şi
copilului (art. 68). Revenirea copilului în familie este facilitată prin
aceea că pe durata măsurii de protecţie specială, prin grija direcţiei
generale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, părinţii decăzuţi
din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora le-a fost limitat exerciţiul
anumitor drepturi, vor beneficia de asistenţă specializată pentru
creşterea capacităţii acestora de a se ocupa de copii [art. 37 alin. (1)].
în expresia sa cea mai simplă şi, totodată, cea mai cuprinzătoare şi
mai benefică, dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi are
înţelesul „banal” atribuit în vorbirea curentă, anume de a fi zi după zi
împreună cu părinţii, de a fi îngrijit, educat de către aceştia.
49. Dreptul copilului de a creşte în mod efectiv alături de

părinţi are corespondent în obligaţia corelativă a părinţilor de a-1
creşte. Ne mărginim să creionăm doar câteva din coordonatele respon
sabilităţii părinteşti, urmând să reluăm tema într-o secţiune distinctă a
lucrării de faţă. Aşadar, ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea
copiilor lor [art. 31 alin. (1)1, în condiţii de deplină egalitate atât în
relaţiile dintre ei în calitate de părinţi, cât şi în relaţiile dintre părinţi şi
copiii lor, fără a-i deosebi după cum sunt copii din căsătorie, din afara
căsătoriei cu filiaţia legal stabilită, sau adoptaţi. Exercitarea drepturilor
şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul
superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a
copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor
personale cu acesta, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii

sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimo
niului său. Dacă există neînţelegeri între părinţi privitoare la exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, va hotărî instanţa de
judecată - iar nu autoritatea tutelară, aşa cum stabilea art. 99 C. fam. -
după ascultarea ambilor părinţi şi potrivit cu interesul superior al copi
lului [art. 31 alin. (3)].
în vederea realizării dreptului copilului de a creşte în condiţii care
să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială,
prin art. 32 sunt stabilite în mod expres următoarele obligaţii în sarcina
părinţilor (art. 32): obligaţia de a su p rav eg h ea copilul; obligaţia de a
colabora cu acesta şi de a-i respecta viaţa intimă, privată şi demnitatea;
obligaţia de a informa copilul despre toate actele şi faptele care l-ar
putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; obligaţia de a între
prinde toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului
lor; obligaţia de a coopera cu persoanele fizice şi juridice care exercită
atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării copilului lor. De
bună-seamă legiuitorul nu şi-a propus să epuizeze întreg „pachetul” de
obligaţii părinteşti, enumerarea nu este decât parţială, foarte probabil
cu intenţia de a aduce lămuriri şi de a asigura corelarea obligaţiilor
părinteşti îndeosebi în componenta personal-nepatrimonială cu ansam
blul drepturilor recunoscute copilului şi a principiilor fundamentale în
materie, aşa cum sunt acestea consacrate prin Legea privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului. Trebuie să remarcăm faptul că în
art. 32 sunt stabilite obligaţii ale părinţilor în legătură cu asigurarea
unor standarde calitative favorabile creşterii copilului în condiţii
optime. Nu credem că a stat în intenţia legiuitorului de a stabili obli
gaţii noi, diferite în conţinut faţă de cele care au existat şi există expli
cit sau implicit în cuprinsul altor reglementări. După cum rezultă din
interpretarea art. 31, îndatorirea generică a părinţilor de a-şi creşte
copilul se realizează prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor
personale cu acesta, prin asigurarea educării şi întreţinerii sale, precum
şi prin reprezentarea legală şi administrarea patrimoniului său, acope-
rindu-se ambele laturi ale ocrotirii, atât latura personal-nepatrimonială,
cât şi cea patrimonială. Dimensiunea calitativă a obligaţiei părinteşti
de a creşte copilul se raportează la dreptul copilului de a fi crescut în
condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, morală şi
socială, adică într-o ambianţă familială în care părinţi cooperează cu
copilul, îl ascultă şi sunt receptivi la doleanţele sale, îi respectă demni

tatea şi intimitatea, dar în acelaşi timp îl supraveghează şi colaborează
cu persoanele cu atribuţiuni legate de îngrijirea, educarea, pregătirea
profesională a copilului.
50. Dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi este însoţit
de dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale
cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care s-a bucurat de
viaţa de familie, fără ca părinţii sau un alt reprezentant legal să poată
împiedica relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii şi surorile
ori cu alte persoane faţă de care a dezvoltat sentimente de ataşament.
Singură instanţa poate lua o astfel de decizie dacă apreciază că menţi
nerea legăturilor cu o anumită persoană ar fi de natură să pună în pri
mejdie dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului
(art. 14 din Legea nr. 272/2004).
51. Dreptul copilului care a fost separat de ambii părinţi sau de

unul dintre aceştia de a menţine relaţii personale şi contacte
directe cu ambii părinţi (art. 16-17). Codul familiei ne-a obişnuit să
raportăm dreptul de a avea relaţii personale la părintele copilului ca
unic titular al dreptului [a se vedea art. 43 alin. (3), art. 111]. Nici nu
ne-am pus problema sau nu am fost preocupaţi în mod direct şi serios
de dreptul copilului de a avea relaţii personale cu părintele deşi, acum
retrospectiv, Legea nr. 47/1993 privind declararea judecătorească a
abandonului de copii, în prezent abrogat [prin art. 75 alin. (4) din
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei] sancţionând
tocmai încetarea imputabilă a oricăror legături între părinţi şi copilul
aflat în îngrijirea unei instituţii de ocrotire socială sau medicală ori
încredinţat spre creştere şi educare unei terţe persoane, legături care să
dovedească existenţa unor raporturi părinteşti normale, sugera sufi
cient de clar că părintele nu are monopolul relaţiilor părinteşti, nu avea
noimă sancţionarea părintelui pentru neexercitarea unui drept recu
noscut lui în exclusivitate.
Iată că acum Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului face vorbire despre dreptul copilului de a avea relaţii per
sonale şi contacte directe cu ambii părinţi. Potrivit art. 16 alin. (1) şi
(2) din lege, copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul
dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii - fie că este
vorba de încredinţarea copilului spre creştere şi educare în contextul
desfacerii căsătoriei (art. 42 C. fam), de stabilire^ unei măsuri de

protecţie specială a copilului sau de orice altă ipoteză de scindare a
ocrotirii părinteşti - are dreptul de a menţine relaţii personale şi
contacte directe cu ambii părinţi, inclusiv copilul ai cărui părinţi
locuiesc în state diferite (art. 17), cu excepţia situaţiei când acest lucru
contravine interesului său superior; instanţa judecătorească poate
limita exercitarea acestui drept dacă apreciază că altfel s-ar periclita
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
Faptul că Legea nr. 272/2004 vine cu o abordare nuanţată faţă de
Codul familiei, vorbeşte despre dreptul copilului de a avea relaţii per
sonale şi contacte directe cu părinţii, iar nu despre dreptul părintelui de
a avea relaţii personale cu copilul, riscă o interpretare excesivă,
unilaterală, de astă dată în favoarea copilului. Credem că dreptul în
discuţie, în acest format primar şi esenţial copil-părinţi, aparţine
deopotrivă copilului şi părinţilor - mai bine zis, fiecăruia dintre părinţi
- însă numai interesul superior al copilului poate justifica restricţionări
în exerciţiul său, fără ca părintele să le poată evita invocând un drept
propriu de a păstra legături personale cu copilul.
Dreptul copilului de a avea relaţii personale nu se limitează la
părinţi ci, ca inovaţie, legea stipulează expres dreptul minorului de a
menţine relaţii personale şi contacte directe cu rudele şi cu alte
persoane faţă de care s-a bucurat de viaţa de familie [art. 14 alin. (1) şi
(2)], un drept opozabil părinţilor de vreme ce ei nu sunt îndreptăţiţi să
împiedice relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii şi surorile
ori cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viaţa de familie.
Doar instanţa poate decide în acest sens, apreciind că există motive
temeinice de natură să indice că legăturile personale, contactele directe
cu o anumită persoană sau cu anumite persoane ar primejdui
dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului [art. 14
alin. (3)]. Controversele legate de legalitatea unora din deciziile de
speţă pronunţate în baza dispoziţiilor Codului familiei, prin care s-a
recunoscut dreptul bunicilor de a avea legături personale cu bunicii,
rămân aşadar fară obiect47.
47 Oricum, aşa cum ne-am exprimat într-o altă ocazie, soluţiile exami
nate erau convingătoare mai degrabă sentimental decât prin prisma
dispoziţiilor Codului familiei. A se vedea E. Florian, op. cit., p. 371, nota
nr. 57. în sensul că ocrotirea relaţiilor de familie în raporturilor dintre
Formele prin care se pot realiza relaţiile personale sunt, conform

enumerării exemplificative din art. 15 alin. (I), următoarele: întâlniri
ale copilului cu părintele sau cu o altă persoană care, potrivit legii are
acest drept (iată o formulare legală în cuprinsul căreia dreptul analizat
nu este ataşat exclusiv persoanei copilului); vizitarea copilului la
domiciliul acestuia; găzduirea copilului pe perioadă determinată de
către părintele sau de către persoana la care copilul nu locuieşte în
mod obişnuit; transmiterea de informaţii copilului cu privire la părin
tele ori la alte persoane cu drept de a avea relaţii personale; trans
miterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente,
evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau persoana îndreptăţită.
52. Dreptul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de îngri

jirea părinţilor săi la protecţie alternativă (art. 39). Ne vom referi
Ia categoriile de copii care pot invoca dreptul la protecţie alternativă,
formele în care se poate realiza protecţia alternativă şi persoanele care
înfăptuiesc ocrotirea alternativă.
Sub primul aspect, conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 272/2004,
orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de protecţia
părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi
lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă. Detaliind,
art. 56 enumeră copiii aflaţi în oricare din următoarele situaţii: copilul
ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile
părinteşti sau cărora Ii s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau
dispăruţi; copilul care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi
lăsat în grija părinţilor, din motive neimputabile acestora; copilul abu
zat sau neglijat; copilul găsit sau copilul abandonat de mamă în unităţi
sanitare; copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală dar
care nu răspunde penal. Precizăm că textul invocat este plasat în
contextul măsurilor speciale de protecţie - una din formele protecţiei
alternative, alături de tutelă şi adopţie - însă enumerarea este completă
bunici şi nepoţi nu înseamnă în mod necesar recunoaşterea dreptului

bunicilor de a avea relaţii personale cu nepotul (în lumina dispoziţiilor
Codului familiei), a se vedea I.P. Filipescu, Sinteză de practică judiciară
privind dreptul copilului minor de a avea legături personale cu copilul, în
R.R.D. nr. 6/1986, p. 41-48.
în ceea ce priveşte situaţiile în care este obligatorie intervenţia prin

asistenţă alternativă; modalitatea iniţială prin care se dă satisfacţie
dreptului copilului la protecţie alternativă, dependentă de situaţia
concretă în care se găseşte el la momentul intervenţiei, poate urma
evoluţii dintre cele mai variate, de la încetarea măsurii şi reintegrarea
copilului în familie, până la modificarea măsurii iniţiale cu alta, de
regulă mai fermă din punctul de vedere al asigurării stabilităţii şi conti
nuităţii în creşterea, îngrijirea, educarea copilului.
53. Sub cel de-al doilea aspect, acelaşi articol 39, în alineatul 2
enumeră următoarele forme ale protecţiei alternative: tutela, măsurile
de protecţie specială - intră în această categorie, potrivit art. 55, plasa
mentul, plasamentul în regim de urgenţă, supravegherea specializată -
şi adopţia. C a trăsătură comună, instanţa de judecată este singura
autoritate competentă să dispună cu privire la decăderea totală sau
parţială din drepturile părinteşti şi redarea exerciţiului drepturilor
părinteşti, la persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte oblige-
ţiile părinteşti faţă de copilul lipsit, temporar sau definitiv de ocrotire
părintească, modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc
obligaţiile părinteşti (art. 38).
Ordinea enumerării din art. 39 alin. (2) indică şi o ordine de
preferinţă între cele trei tipuri de măsuri, desigur relevantă numai dacă
situaţia în care se găseşte copilul lasă deschise toate opţiunile posibile.
Soluţia tutelei este explicit preferată în cazul copilului ai cărui părinţi
sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti
sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi
sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, copil faţă de
care măsura de protecţie specială a plasamentului va fi luată numai
dacă nu a putut fi instituită tutela [art. 56 lit. a)]. încuviinţarea deschi
derii procedurii adopţiei interne a copilului aflat în vreuna din situa
ţiile care justifică instituirea tutelei presupune, printre alte condiţii, că
demersurile în vederea reintegrării copilului în familia sau, după caz,
în vederea plasamentului copilului în familia extinsă sau substitutivă
au eşuat, dovada efectuării acestor demersuri facându-se în faţa instan
ţei de către Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
de la domiciliul acestuia (art. 22 şi 23 din Legea privind regimul ju ri
dic al adopţiei). Desigur, când măsura de protecţie alternativă urmează
a se decide cu privire la copilul care a săvârşit o faptă penală, dar nu
răspunde penal, rămân în discuţie numai m ăsurile speciale de p ro tec

ţie, şi anume plasamentul şi supravegherea specializată (art. 80).
Ne întrebăm care sunt raţiunile pentru care legiuitorul acordă
preferinţă tutelei în concurs măsurile de protecţie specială, precum şi
cu adopţia. Credem că tutela este favorită în competiţia cu măsura de
protecţie specială a plasamentului (sau a plasamentului în regim de
urgenţă) cu toate că nici din punct de vedere al criteriilor de selecţie a
persoanei sau familiei care va asigura protecţia alternativă nu există
deosebiri semnificative - în esenţă, în ambele cazuri au prioritate
membrii familiei extinse [art. 41 alin. (2), art. 42 alin. (1) în materie de
tutelă, art. 60 alin. (3) lit. a) în materie de plasament] care deţin oferta
corespunzătoare de garanţii morale şi condiţii materiale pentru a primi
un copil în îngrijire [art. 41 alin. (2), respectiv art. 58 alin. (2)1 şi sunt
în măsură să asigure o anumită continuitate în educarea copilului,
ţinând seama şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică
[art. 39 alin. (2)] - şi nici din punct de vedere a duratei preconizate a
măsurii - în ambele cazuri măsura de protecţie alternativă însoţeşte
copilului pe toată perioada crizei datorate absenţei ocrotirii părinteşti,
cu precizarea că în cazul plasamentului este posibilă prelungirea ocro
tirii şi ulterior împlinirii vârstei majoratului (art. 51)48 - pentru că
numai în cazul tutelei are loc un transfer aproape complet al drep
turilor şi îndatoririlor părinteşti de la părinţi la tutore, lipseşte numai
obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii care nu trece asupra
tutorelui. Drepturile şi îndatoririle părinteşti vor fi preluate de tutore în
plenitudinea lor, inclusiv prerogativa de a consimţi la adopţia copilului
aflat sub tutelă [art. 11 lit. a) din Legea nr. 273/2004]; comparativ, în
cazul măsurilor speciale de protecţie drepturile şi îndatoririle părin
teşti, dacă sunt suspendate ori retrase [este posibilă menţinerea lor
art. 62 alin. (1)], vor fi exercitate, respectiv îndeplinite nu de către o
singură persoană ci în „colaborare” , în sensul că persoana, familia care
primit copilul va exercita drepturile, respectiv va îndeplini îndatoririle
părinteşti privitoare la persoana copilului, iar preşedintele consiliului
judeţean (sau, după caz, primarul sectorului municipiului Bucureşti)
cele privitoare la bunurile copilului [art. 62, art. 64 alin. (3) din Legea
48 Sunt două situaţii în care tânărul care a beneficiat de o măsură spe

cială de protecţie în timpul copilăriei poate solicita menţinerea asistenţei:
se află în continuarea studiilor; este confruntat cu riscul excluderii sociale.
nr. 272/2004], T ra n sfe ru l de d re p tu ri despre care vorbim face ca

responsabilizarea tutorelui să poată atinge cote superioare, în con
diţiile în care nu vor fi abandonate eforturile de reintegrare a copilului
în familie (evident, dacă obiectiv acest lucru este realizabil) şi fără ca
măsura să fie totuşi la fel de categorică şi de ireversibilă ca în cazul
adopţiei - soluţie subsidiară faţă de tutelă - când sunt atinse însăşi
relaţiile de rudenie, fără posibilitatea reintegrării copilului în familia
biologică, cel puţin atâta vreme cât adopţia este în fiinţă.
54. In ceea ce priveşte persoanele care pot aspira Ia preluarea

îndatoririlor legate de ocrotirea alternativă a copilului, selecţia se face
cu prioritate din cercul de persoane făcând parte din familia extinsă -
adică rudele până la gradul IV cu copilul [art. 4 lit. c)] - desigur, cu
consimţământul persoanei în cauză, pe baza evaluării aptitudinii
generale, morale şi materiale de a asigura îngrijirea unul copil realizată
de către Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de
Ia domiciliul persoanei. Preferinţa pentru aceste grup de persoane nu
înseamnă că în c re d in ţa re a copilului este ca şi decisă ori de câte ori se
anunţă vreo rudă de-a copilului, ci doar că posibilitatea de a li se
încredinţa copilul este analizată înainte de a se lua în discuţie varianta
încredinţării copilului la o persoană din afara familiei extinse (adică la
o familie substitutivă). Interesul superior al copilului poate înclina
balanţa în favoarea persoanei din afara familiei extinse. Numirea per
soanei, fie că este sau nu în relaţie de rudenie cu copilul, se face prin
hotărâre judecătorească49.
49 Excepţia de la regulă o constituie măsura specială de protecţie a

plasamentului în regim de urgenţă a copilului găsit sau abandonat de
mamă în unităţi sanitare ori a copilului abuzat sau neglijat, când dacă nu
se întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanei juridice sau a
.persoanei fizice care are în îngrijire sau asigură protecţia copilului,
măsura se dispune de către directorul Direcţiei generale din unitatea admi-
nistrativ-teritorială în care se găseşte minorul. Subliniem însă că, din
raţiuni care asigură promptitudinea intervenţiei, legea recunoaşte compe
tenţa excepţională a reprezentantului direcţiei generale condiţionat de
lipsa vreunei opoziţii din partea celui care are în grija sa copilul şi numai
în primă instanţă, sub rezerva reevaluării de către instanţa judecătorească
a motivelor care au stat la baza luării măsurii (art. 65, 66). Măsura plasa
mentului copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi
Secţiunea a 3-a. Dreptul copilului

la sănătate şi bunăstare
55. D rep tu l copilului la s ă n ă ta te (jart. 43). Dreptul la sănătate este

garantat tuturor cetăţenilor prin art. 3 3 -al Constituţiei. Aplicând drep
tul fundamental la sănătate la condiţia copilului, Legea nr. 272/2004
stabileşte, prin art. 43 alin. (1), „dreptul copilului de a se bucura de cea
mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de
servicii medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării
efective a acestui drept” . în „asigurarea realizării efective a acestui
drept” , după cum se exprimă legiuitorul, relaţia de parteneriat dintre
stat şi familie este esenţială.
56. Statul îşi asumă o serie de obligaţii pozitive în vederea asigu

rării serviciilor de sănătate şi garantează accesul la serviciile medicale
şi de recuperare, precum şi la medicaţia adecvată stării în caz de boală
a copilului, costurile aferente fiind suportate din Fondul naţional unic
de asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de stat [art. 43 alin. (2)150.
Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile
administraţiei publice locale, orice alte instituţii publice sau private cu
atribuţii în domeniul sănătăţii sunt obligate, potrivit art. 43 alin. (3), să
adopte măsurile cuvenite în scopul informării părinţilor şi a copiilor şi
a realizării educaţiei sanitare în familie şi la şcoală - inclusiv igiena,
salubritatea mediului înconjurător, educaţia sexuală pentru copii etc. -
al asigurării prevenţiei, precum şi al intervenţiei în caz de boală,
îndeosebi prin asigurarea şi dezvoltarea serviciilor medicale primare şi
comunitare5'.
lăsat în grija părinţilor săi din motive neimputabile acestora, precum şi a

copilului care a săvârşit o faptă penală dar nu răspunde penal, poate fi
dispusă, dacă există şi acordul părinţilor, de către Comisia pentru protecţia
copilului [art. 61 alin. (1)1, însă de astă dată drepturile şi îndatoririle
părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii de protecţie
specială [art. 62 alin. (1)1.
50 A se vedea Legea nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică
(M. Of. nr. 204 din 1 iunie 1998).
51 Am încercat o sinteză a obligaţiilor enumerate prin art. 43 alin. (3):
reducerea mortalităţii infantile; asigurarea şi dezvoltarea serviciilor pri
mare şi comunitare; prevenirea malnutriţiei şi a îmbolnăvirilor; asigurarea
Vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la domi

ciliul viitoarei mame, precum şi a copilului până la împlinirea vârstei
de 1 an sunt obligatorii, în vederea ocrotirii sănătăţii mamei şi copi
lului, educaţiei pentru sănătate, prevenirea abandonului, abuzului sau
neglijării copilului [art. 43 alin. (6)].
57. Cât priveşte părinţii, aceştia sunt obligaţi să solicite asistenţă

medicală pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe
care o poate atinge şi pentru a preveni situaţiile care pun în pericol
viaţa, creşterea şi dezvoltarea copilului. Actele medicale privitoare la
copil sunt înfăptuite cu acordul părintelui său al altui reprezentant
legal al acestuia. Totuşi, în situaţiile excepţionale în care viaţa copi
lului se află în pericol iminent, ori există riscul producerii unor cones-
cinţe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are
dreptul de a efectua actele medicale de strictă necesitate pentru
salvarea vieţii, chiar şi fără acordul părinţilor sau al altui reprezentant
legal [art. 43 alin. (5)].
Dispoziţiile legii speciale completează protecţia copilului din punct
de vedere al dreptului său la sănătate. Cu titlu exemplificativ, prin
Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi
organe umane52, se interzice prelevarea de organe şi ţesuturi umane de
la potenţiali donatori minori (art. 6); prelevarea de măduvă osoasă
poate fi efectuată şi de la un minor, însă numai în beneficiul fratelui
sau al surorii sale şi cu consimţământul fiecăruia dintre titularii
serviciilor medicale pentru gravide în perioada pre şi postnatală indiferent

dacă acestea au sau nu calitatea de persoană asigurată în sistemul asigu
rărilor sociale de sănătate; informarea părinţilor şi a copiilor cu privire la
sănătatea şi alimentaţia copilului, inclusiv cu privire la avantajele alăp
tării, igienei şi salubrităţii mediului înconjurător; dezvoltarea de acţiuni şi
programe pentru ocrotirea sănătăţii şi de prevenire a bolilor, de asistenţă a
părinţilor şi de educaţie, precum şi de servicii de planificare familială;
verificarea periodică a tratamentului copiilor care au fost plasaţi pentru a
primi îngrijire, protecţie sau tratament; asigurarea confidenţialităţii con
sultanţei medicale acordate la solicitarea copilului; derularea sistematică
în unităţile şcolare de programe de educaţie pentru viaţă, inclusiv educaţie
sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu trans
mitere sexuală şi a gravidităţii minorelor.
52 Legea nr. 2/1998 (M. C)f. nr. 8 din 13 ianuarie 1998).
ocrotirii părinteşti sau al reprezentantului legal al minorului, exprimat

în faţa preşedintelui tribunalului sau al municipiului Bucureşti ori în
faţa unui alt magistrat, cu precizarea că refuzul copilului împiedică
orice prelevare (art. 7). în ceea ce priveşte transplantul de ţesuturi şi
organe umane, în cazul primitorului minor regula cere consimţământul
părinţilor sau al reprezentantului legal, afară de cazul în care, datorită
unor împrejurări obiective, legătura cu familia sau cu reprezentantul
legal al copilului nu se poate lua în timp util, iar întârzierea ar duce
inevitabil la moartea pacientului [art. 11 alin. (3) şi art. 12].
58. Dreptul copilului la bunăstare (art. 44-45). Copilul are drep
tul să beneficieze de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa
fizică, mentală, spirituală, morală şi socială [art. 44 alin. (1)]. Respon
sabilitatea este în primul rând a părinţilor sau a reprezentantului legal
al copilului, datori să asigure, în limita posibilităţilor, cele mai bune
condiţii de viaţă necesare creşterii şi educării copiilor. Pe scurt,
părinţii sunt obligaţi să asigure copilului locuinţă, precum şi cele nece
sare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională
[art. 44 alin. (2)].
Uneori, printr-un concurs nefericit de împrejurări, părinţii nu sunt
în stare sau nu sunt în măsură să asigure confortul material minim.
Cum se manifestă dreptul copilului consacrat prin art. 45 din Consti
tuţie la protecţie şi asistenţă în realizarea drepturilor sale? în sensul
Legii nr. 272/2004, copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă
socială şi de asigurări sociale, în funcţie şi de resursele şi de situaţia în
care se află el şi persoanele în întreţinerea cărora se găseşte. în cazul
în care părinţii sau persoanele care au obligaţia legală de a întreţine
copilul nu pot asigura, din motive independente de voinţa lor, satisfa
cerea nevoilor minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale
copilului, statul, prin autorităţile publice competente, este obligat să
asigure acestora sprijin corespunzător, sub forma de prestaţii financiare,
prestaţii în natură, precum şi sub formă de servicii [art. 45 alin. (2)].
în situaţia în care familia care îngrijeşte copilul se confruntă
temporar cu probleme financiare determinate de o situaţie care pune în
pericol dezvoltarea armonioasă a copilului, primăria acordă prestaţii
financiare excepţionale, cu prioritate familiilor care nu au posibilitatea
sau capacitatea de a asigura copilului îngrijirea corespunzătoare sau în
vederea suportării unor cheltuieli particulare destinate menţinerii
copilului în familia sa. Aceste prestaţii pot fi de asemenea acordate sub
formă de prestaţii în natură şi constau, în principal, în alimente,

îmbrăcăminte, manuale, rechizite şi echipamente şcolare, suportarea
cheltuielilor de transport, procurarea de medicamente sau alte acce
sorii medicale. Cuantumul maxim şi condiţiile de acordare a presta
ţiilor financiare excepţionale se stabilesc prin hotărârea consiliului
local, iar în concret, cu privire la acordarea prestaţiei financiare excep
ţionale şi cuantumul acesteia decide primarul localităţii, prin dispoziţie
(art. 121, 122).
De asemenea, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina
separarea copilului de familia sa, consiliile locale ale municipiilor,
oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti au obligaţia
să organizeze, fie autonom, fie prin asociere, servicii de zi care să
asigure menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii copilului şi a
părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiei de criză în care se găsesc
[art. 111 alin. (1), art. 108],
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a informa
părinţii şi copiii în legătură cu drepturile pe care le au, asupra moda
lităţii de acordare a drepturilor de asistenţă socială şi de asigurări
sociale, iar părinţii au obligaţia să solicite autorităţilor acordarea
alocaţiilor, indemnizaţiilor, prestaţiilor în bani sau în natură şi a altor
facilităţi prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii
[art. 45 alin. (3) şi (4)].
In mod cu totul excepţional este posibilă separarea copilului de părinţii
săi din considerente precumpănitor economice, dacă se va aprecia că în
vederea protejării intereselor sale, copilul nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora. Este una din situaţiile în
care, potrivit art. 56, copilul are dreptul Ia măsuri speciale de protecţie,
în cazul nostru sub forma plasamentului dispus în condiţiile art. 61.
59. Dreptul la îngrijire specială a copilului cu handicap (art. 46).

Dreptul la protecţie specială a persoanei cu handicap - adică a persoa-
' nei având un dezavantaj datorat unor deficienţe fizice, senzoriale,
psihice sau mentale, care o împiedică sau îi limitează accesul normal şi
în condiţii de egalitate la viaţa socială53 - fie ea copil sau adult, este
53 Am avut în vedere definiţia dată noţiunii de „persoană cu handicap”

aşa cum este formulată în cuprinsul O.U.G. nr. 102/1999 privind protecţia
specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, modificată şi
completată prin O.U.G. nr. 40/2000 (M. Of. nr. 181 din 27 aprilie 2000).
consacrat prin dispoziţiile art. 46 din Constituţia României. Reafir

mând acest drept, Legea nr. 272/2004 stabileşte dreptul copilului cu
dizabilităţi la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. El are dreptul la
educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate
posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării personalităţii sale.
în g rijire a specială de care se face vorbire, trebuie să asigure dez
voltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială şi constă în
ajutor adecvat situaţiei copilului şi a părinţilor ori, după caz a persoa
nei căreia îi este încredinţat, acordat gratuit, ori de câte ori acest lucru
este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv şi nediscriminatoriu al
copilului cu handicap la educaţie, formare profesională, servicii
medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă,
precum şi ia orice alte activităţi apte să îi permită deplina integrare
socială şi dezvoltare a personalităţii. în acest sens, organele de specia
litate ale administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei
publice locale sunt obligate să iniţieze programe şi să asigure resursele
necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor acestei
categorii de copii, precum şi ale familiilor acestora, în condiţii care să
le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze
participarea activă la viaţa comunităţii.
Legea specială stabileşte în detaliu drepturile de care beneficiază
copilul cu dizabilităţi. Astfel, el are acces liber şi egal în orice
instituţie de învăţământ obişnuit, în raport de restantul funcţional şi
potenţialul recuperator, dreptul la pregătire şcolară la domiciliu în
cazul copiilor nedeplasabili, dreptul la un asistent personal în cazul
copilului cu handicap grav, dreptul la gratuitatea transportului în
comun pentru copilul cu handicap accentuat şi grav şi asistentul per
sonal al acestuia, dreptul la asistenţă medicală, la alocaţie de stat etc.
(art. 18 din O.U.G. nr. 102/1999)54.
54 O.U.G. nr. 102/1999 a fost modificată prin Legea nr. 10/2003

(M. Of. nr. 32 din 22 ianuarie 2003).
Secţiunea a 4-a. Dreptul copilului la educaţie,

activităţi recreative şi culturale
60. Dispoziţiile constituţionale consacră dreptul fundamental la

învăţătură, precum şi dreptul la cultură, complement al dreptului Ia
învăţătură (art. 32), integrate în conceptul general de „educaţie” înţeles
ca acces neîngrădit şi nediscriminatoriu la informaţii cu caracter edu
cativ şi cultural. La rândul său, Legea nr. 272/2004 proclamă dreptul
copilului Ia educaţie şi dreptul la odihnă şi vacanţă.
61. Dreptul la educaţie (art. 47-48). „Copilul are dreptul de a

primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscrimina
torii, a aptitudinilor şi personalităţi sale” - stabileşte art. 47 alin. (I)55.
Legiuitorul are în vedere, în acest context, îndeosebi „educaţia” în sens
pedagogic, ale cărei principale note de conţinut se referă la formele şi
mijloacele organizate, instituţionalizate, prin care societatea/statul
intervine şi orientează procesul de construcţie a sinelui. Interesul
personal şi cel social au aceeaşi direcţie. Şi tocmai de aceea, dreptul la
educaţie, mai cu seamă în cazul copilului, nu este perceput ca invitaţie
la o conduită discreţionară (de maniera „mă voi prevala sau nu de
acest drept”), ci ca îndatorire, obligaţie de a valorifica dreptul
55 Potrivit art. 2 al Protocolului adiţional la Convenţia Europeană

„nimănui nu i se poate refuza dreptul la educaţie. Statul, în exercitarea
funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţă
mântului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi
acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice”.
Dreptul la educaţie presupune, în accepţiunea judecătorilor europeni,
dreptul de acces la instituţiile de învăţământ existente la un moment dat,
dreptul la o educaţie efectivă, precum şi dreptul la recunoaşterea oficială a
studiilor încheiate. In general, părinţii trebuie să aibă posibilitatea de a
alege şcoala copiilor lor, publică sau privată şi este esenţial să fie asigurat
respectul convingerilor părinţilor, în măsura în care nu contravine intere
selor copilului. Cât priveşte posibilitatea de a scuti copilul de anumite
cursuri sau activităţi care ar fi în contradicţie cu convingerile părinţilor -
discuţiile s-au purtat în legătură cu caracterul obligatoriu al cursurilor de
educaţie sexuală - există o anumită reţinere, apreciindu-se că scutirea de
cursuri ar putea genera dificultăţi în valorificarea însuşi dreptului la
educaţie. A se vedea B. Selejan-Guţan, op. cit., p. 171, 215-216.
recunoscut. Cele cuprinse în alin. (2) al textului sunt edificatoare:

părinţii au obligaţia de a înscrie copilul la şcoală şi să asigure frec
ventarea cu regularitate a cursurilor şcolare. De asemenea, părinţii au,
cu prioritate, dreptul de a alege felul educaţiei care urmează a fi dat
copilului56; în subsidiar, dreptul de a alege forma de învăţământ şi felul
educaţiei este de asemenea recunoscut tutorelui [art. 180 alin. (1) din
Legea învăţământului nr. 84/199557], cu precizarea că tutorele nu este
împuternicit să schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale
de care beneficia copilul la data numirii tutorelui, decât cu încuviin
ţarea instanţei judecătoreşti (art. 137 C. fam.)58. Copilul care a împlinit
vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei judecătoreşti - iar nu
autorităţii tutelare, cum stabilea art. 102 C. fam. - de a-şi schimba
felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale [art. 47 alin. (3) din Legea
nr. 272/2004],
62. Educaţia instituţionalizată, cu accentul pe dreptul la învăţă

tură, presupune parteneriatul dintre stat şi familie. Dacă părinţilor le
revine obligaţia de a veghea şi de a supraveghea la educaţia, inclusiv
şcolară, a copilului, statul îşi asumă obligaţia de a organiza şi de a
asigura funcţionarea sistemului naţional de învăţământ, precum şi
obligaţii de natură a facilita exerciţiul dreptului la educaţie. în acest
56 Ca detaliu al acestui drept, copilul-elev este cel care alege pentru

studiu religia şi confesiunea, însă cu acordul părinţilor sau, după caz, al
tutorelui; copilul nu va frecventa orele de religie dacă are în acest sens
acordul scris al ocrotitorului legal (art. 9 din Legea învăţământului).
57 Legea învăţământului nr. 84/1995, modificată şi completată prin
Legea nr. 268/2003, republicată (M. Of. nr. 430 din 19 iunie 2003).
58 Textul invocat - art. 137 C. fam - stabileşte condiţia încuviinţării de
către autoritatea tutelară, aceeaşi care, potrivit art. 102 C. fam. poate da
încuviinţare copilului care a împlinit vârsta de 14 să-şi schimbe felul
învăţăturii ori al pregătirii profesionale stabilită de părinţi. întrucât în
actuala reglementare cererea copilului care a împlinit vârsta de 14 ani de
a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale este de compe
tenţa instanţelor judecătoreşti - art. 47 alin. (3) din Legea nr. 272/2004,
considerăm că de asemenea instanţele se vor pronunţa asupra cererii
tutorelui în materie de formă de învăţătură şi de pregătire profesională, ori
de câte ori se doreşte modificarea «statusului» educaţional al copilului de
Ia data numirii tutorelui.
context, art. 48 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 stabileşte în sarcina
Ministerului Educaţiei şi Cercetării, ca organ de specialitate al admi
nistraţiei publice centrale, precum şi al inspectoratelor şcolare şi al
unităţilor de învăţământ, ca instituţii ale administraţiei publice locale
cu atribuţii în domeniul educaţiei, următoarele obligaţii: de a între
prinde măsurile necesare pentru a înlesni accesul la educaţia preşco
lară şi a asigura învăţământul general obligatoriu şi gratuit pentru toţi
copiii; de a dezvolta programe de educaţie pentru părinţii tineri,
inclusiv pentru prevenirea violenţei în familie; de a organiza cursuri
speciale de pregătire pentru copiii care nu pot răspunde cerinţelor pro
gramei şcolare naţionale, pentru a nu intra prematur pe piaţa muncii;
de a organiza cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au aban
donat şcoala, în vederea reintegrării lor în sistemul naţional de învăţă
mânt; de a respecta dreptul copilului la timp de odihnă şi timp liber,
precum şi a dreptului acestuia de a participa liber la viaţa culturală şi
artistică; de a preveni abandonul şcolar din motive economice, prin
luarea de măsuri active de acordare a unor servicii sociale în mediul
şcolar, precum hrană, rechizite, transport şi alte asemenea.
Cât priveşte copilul beneficiar al procesului instructiv-educativ, el
are dreptul de a fi traţat cu respect de către cadrele didactice, de a fi
informat asupra drepturilor sale şi asupra modalităţilor de exercitare a
acestora; se înţelege, pedepsele corporale sunt interzise [art. 48 alin. (2)].
Unul din drepturile elevului este acela de a contesta, personal sau prin
reprezentant, modalităţile şi rezultatele evaluării, de a se adresa în
acest sens conducerii unităţii de învăţământ [art. 48 alin. (3)1. Pe de
altă parte, cadrele didactice au obligaţia de a semnala Serviciului
public de asistenţă socială sau, după caz, Direcţiei generale de asis
tenţă socială şi protecţia copilului cazurile de rele tratamente, abuzuri
sau de neglijare a copilului de care iau cunoştinţă [art. 48 alin. (4)].
Unii sociologi sunt de părere că succesul reformei sistemului de
- învăţământ este condiţionat de mecanismele profunde ale raporturilor
familiei cu educaţia şi că nicio reformă care implică schimbarea
raportului general al subiectului cu viaţa/practica socială, într-un
cuvânt, a mentalităţilor, nu are şanse de reuşită fără a lua în seamă
acest aspect59. însă eforturile trebuiesc preluate şi continuate în
59 K Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Bucureşti,

2002, p. 382-386.
interiorul sistemului. Prin tradiţie, şcoala românească are tendinţa de a

privilegia obiectivele intelectuale - cunoştinţele şi capacităţile intelec
tuale - şi de a defavoriza obiectivele practice - nu atât în sensul „abili
tăţilor” practice, cât a practicii interumane - a relaţiei cu membri
familiei, colegii de şcoală, educatorii etc. - a raporturilor practice cu
valorile şi normele, cu timpul, cu spaţiul etc., adică exact acelea care
pot contribui semnificativ la formarea abilităţilor necesare vieţii coti
diene, inclusiv sub aspectul valorificării instituţiilor sociale ca resurse,
iar nu ca reprezentări exterioare şi coercitive. în linii generale, siste
mul de învăţământ gravitează în jurul ideii generale de examen, a
funcţiei de evaluare şi ierarhizare după criteriul excelenţei intelectuale,
recurgând la un sistem de evaluare elitist şi uniformizator, în care
perform anţa este cea care contează în primul rând şi rămâne în
umbră evoluţia progresivă a trăsăturilor de personalitate şi a
practicilor individuale. Or, dacă şcoala este o instituţie educativă şi
dacă educaţia înseamnă acumulări progresive, înseamnă că evaluă
rile şcolare ar trebui să urm ărească progresul datorat educaţiei în
şcoală înaintea perform anţei ale cărei determ inări extraşcolare sunt,
de regulă, consistente.
63. Dreptul la odihnă şi vacanţă (art. 49). Copilul trebuie să

beneficieze de timp suficient pentru odihnă şi vacanţă, să participe la
activităţile culturale, artistice şi sportive ale comunităţii - stabileşte
textul legal. Autorităţile publice au obligaţia să contribuie, potrivit
atribuţiilor ce le revin, la asigurarea condiţiilor de exercitare a acestui
drept, inclusiv a bazei m ateriale - cum ar fi locuri d e jo ac ă suficiente
şi adecvate, în special în cazul localităţilor intens populate.
Capitolul III
Ocrotirea părintească
Secţiunea
9 I. Noţiunea,
9 . condiţiile
9
şi principiile ocrotirii părinteşti
64. In terminologia juridică, sintagma „ocrotire a copilului”

desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin unei per
soane, părinţilor în primul rând, recunoscute în scopul asigurării con
diţiilor necesare creşterii, educării şi formării pentru viaţă a copilului1.
Faptul că vorbim despre drepturi şi obligaţii ale ocrotitorului, nu doar
despre obligaţii stabilite în sarcina sa, nu trebuie receptat ca îndemn la
vreun exerciţiu autoritar în relaţia cu copilul (de altfel, însăşi ideea de
„ocrotire” exclude aşa ceva), pentru că nu ne aflăm în prezenţa unor
drepturi cu obligaţii corelative de care ar fi ţinut minorul; în relaţia cu
copilul părintele, sau un alt titular al ocrotirii, are doar obligaţii,
drepturile pe care în mod tradiţional le includem în conţinutul ocrotirii,
privitoare la persoana şi la patrimoniul minorului, există în raporturile
ocrotitorului cu terţe persoane, fizice sau juridice, şi sunt concepute ca
instrumente de mediere a executării obligaţiilor faţă de copil.
Bunăoară, dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului de la orice
persoană l-ar deţine fără drept [art. 103 alin. (1) C. fam.] nu va fi opus
copilului, ci terţului, şi este recunoscut părintelui tocmai pentru că
îndatoririle ce-i revin pot fi aduse la îndeplinire numai dacă minorul se
află în grija sa efectivă.
1 Pentru definiţii apropiate în conţinut a se vedea A. Ionaşcu,

M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 172; M.N. Costin, Marile instituţii ale
dreptului civil, Persoana fizică şi persoana juridică, ed. 2, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1984, p. 186; Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul
familiei, ed. 4, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 305.
65. Dispoziţiile Codului familiei, art. 97-112, consacrate dreptu

rilor şi îndatoririlor părinteşti sunt completate şi modificate prin cele
cuprinse în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drep
turilor copilului. E x ercitarea o cro tirii p ărin teşti cu privire la
persoana şi bunurile copilului presupune două condiţii cumulative.
în primul rând, capacitatea deplină de exerciţiu a părintelui,
dublată de putinţa de a-şi manifesta voinţa. Dacă unul dintre părinţi
este decedat, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau
din orice împrejurare se găseşte în neputinţă de a-şi manifesta voinţa,
celălalt părinte va prelua integral responsabilitatea înfăptuirii ocrotirii
părinteşti, iar dacă acest lucru nu este posibil - temporar sau definitiv
ori nu este în acord cu interesul superior al copilului, acesta va
beneficia de m ăsu ri alte rn a tiv e de protecţie.
în al doilea rând, beneficiarul ocrotirii nu poate fi decât un copil,
adică o persoană care nu a împlinit 18 ani şi nici nu a dobândit
deplinătatea capacităţii de exerciţiu. La împlinirea vârstei de 18 ani
sau, în cazul minorelor în vârstă de 16 ani (15 ani împliniţi, în mod
excepţional), la încheierea căsătoriei ocrotirea părintească se stinge2.
66. Reţinem cu titlu de p rin cip ii generale ale ocrotirii p ă rin teşti
următoarele:
- principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor pentru creş
terea şi asigurarea dezvoltării copilului [art. 5 alin. (2) din Legea
nr. 272/2004], inclusiv orientarea şi sfătuirea acestuia, într-o manieră
adaptată capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului, în vederea
exercitării corespunzătoare a drepturilor sale [art. 30 alin. (2)]. Una
dintre expresiile principiului este aceea că, în deplin acord cu dreptul
copilului de a creşte alături de părinţii săi [art. 30 alin. (I)], el nu poate
fi separat de părinţi sau de unul dintre ei împotriva voinţei acestora, cu
2 Desfacerea sau încetarea căsătoriei minorei mai înainte ca ea să fi

împlinit vârsta majoratului nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu
dobândită prin încheierea căsătoriei, de aceea nici ocrotirea părintească nu
se va reactiva. în cazul desfiinţării căsătoriei soluţia poate fi alta, dacă se
dovedeşte că la data încheierii căsătoriei nule sau anulate minora a fost de
rea-credinţă; de astă dată nulitatea căsătoriei retroactivează şi ea va
redeveni, temporar (până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până când va
încheia o nouă căsătorie) persoană cu capacitate restrânsă de exerciţiu,
ceea ce o reaşează sub protecţie părintească.
Ocrotirea părintească 95
excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva

revizuirii judiciare şi doar dacă acest lucru este impus de interesul
superior al copilului (art. 33);
- principiul exercitării ocrotirii părinteşti numai în interesul supe
rior al copilului este cuprins în art. 97 alin. (2) C. fam. şi „reeditat”
prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, potrivit căruia principiul
interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu
drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor sau altor ocrotitori legali. în
esenţă, gesturile şi deciziile părinteşti trebuie să se ghideze şi să se
conformeze criteriului interesului superior, suveran, al copilului. Care
sunt semnalmentele interesului superior al copilului, nici legiuitorul,
nici interpretul nu sunt în măsură să furnizeze elemente certe, stabile,
universal valabile. Incontestabil, conţinutul noţiunii este deosebit de
complex, îmbinând latura privată cu cea socială, aspectele de natură
personală cu cele de natură patrimonială, în doze variabile, pentru că
diversitatea trebuinţelor se particularizează de la copil la copil şi, chiar
în raport cu acelaşi copil urmează o dinamică impredictibilă, în funcţie
de etapa de dezvoltare, de stadiul de copilărie în care se află şi de
nevoile particulare ale copilului în cauză3;
3 Am încercat o analiză a conceptului de „interes superior al copilului”

în contextul principiilor generale ale protecţiei şi promovării drepturilor
copilului din cuprinsul acestei lucrări, supra Partea I, capitolul I, § 1. A se
vedea, de asemenea, I.P. Filipescu, Noţiunea de „interes al minorului” şi
importanţa determinării lui, în R.R.D. nr. 2/1988, p. 23, iar cu privire la
felul în care este valorizat acest criteriu în practica judiciară, exempli-
fîcativ, C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2665/1991, în Dreptul, nr. 7/1992, p. 82;
C.S.J., sec. civ., dec. nr. 1848/1991, în Dreptul nr. 5/1992, p. 87; Trib.
mun. Bucureşti, secţ. a Hl-a civ., dec. nr. 2/1990, în Dreptul nr. 2/1990, p. 80.
Fără îndoială, saltul produs - cel puţin la nivel normativ - în maniera
de abordare a chestiunii creşterii şi educării copilului, de la „puterea
părintească” proclamată de Codul civil, la „înfăptuirea ocrotirii în
interesul superior al copilului” impus de legislaţia astăzi în vigoare, este
spectaculos. în legătură cu „puterea părintească”, desemnând „totalitatea
drepturilor acordate de lege părinţilor asupra persoanei şi bunurilor
copilului, atât timp cât acesta este minor şi neemancipat”, a se vedea
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil,
voi. I, Ed. ALL, Bucureşti, 1996, p. 364 şi urm.
- principiul asimilării depline a condiţiei juridice a copilului din

afara căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie, a condiţiei juridice a
copilului adoptat cu aceea a copilului firesc (art. 97, art. 63 C. fam.).
Copiii sunt egali indiferent de statutul la naştere sau de statutul dobân
dit - acesta fiind un aspect al principiului nondiscriminării promovat
în materie de drepturi ale copilului (art. 7 din Legea nr. 272/2004) -
iar ca expresie a egalităţii de tratament juridic, ocrotirea de care se
bucură copilul are acelaşi conţinut, indiferent dacă este înfăptuită de
părinţii fireşti sau de cei adoptivi, tară a deosebi după cum părinţii
fireşti sunt, ori au fost căsătoriţi între ei sau nu4;
- principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti,
una din aplicaţiile particulare ale principiului constituţional al deplinei
egalităţi dintre bărbat şi femeie. Potrivit art. I alin. (4) C. fam., în
relaţiile dintre soţi, precum şi în exercitarea drepturilor faţă de copii,
bărbatul şi femeia au drepturi egale, iar conform art. 97 alin. (1) C.
fam. ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor
minori, aşadar drepturile şi îndatoririle părinteşti recunoscute în legă
tură cu persoana şi bunurile copilului au acelaşi conţinut pentru fiecare
dintre părinţi; măsurile de ocrotire se iau de către părinţi de comun
acord şi amândoi sunt responsabili pentru creşterea copilului lor, stabi
leşte art. 98 alin. (I) C. fam. şi art. 31 alin. (I) din Legea nr. 272/2004.
Eventualele neînţelegeri dintre părinţi privitoare la exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti sunt soluţionate de
către instanţa judecătorească (iar nu de către autoritatea tutelară), după
4 Doar de dragul comparaţiei, sistemul promovat prin dispoziţiile

Codului civil de la 1865 distingea fără echivoc între copilul din căsătorie,
numit „legitim”, care „beneficia” de putere părintească, şi copilul din
afara căsătoriei, „nelegitim”, în privinţa căruia se refuza recunoaşterea
oricărei legături juridice cu tatăl, chiar când acesta şi-ar fi recunoscut
paternitatea. Exercitarea puterii părinteşti în ceea ce-I priveşte avea un
singur reper legal, art. 337, potrivit căruia „mama are dreptul de corecţie
asupra copiilor săi naturali, legalmente recunoscuţi”. Abia prin Decretul
nr. 13/1949 s-a încercat ameliorarea situaţiei copilului din afara căsătoriei,
pentru ca apoi, prin dispoziţii cu adevărat revoluţionare, Codul familiei de
la 1954 să proclame principiul deplinei asimilări juridice a copilului din
afara căsătoriei cu cel din căsătorie. Cu privire la puterea părintească
asupra copilului natural a se vedea C. Hamangiu, I, Rosetti-Bălănescu,
Al. Băicoianu, op. cit., voi. I, p. 370.
ascultarea ambilor părinţi şi în acord cu interesul superior al copilului

[art. 31 alin. (3) din Legea nr. 272/2004]5;
- principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copil, în
sensul că părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi
nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la moştenire şi
dreptul la întreţinere (art. 106 C. fam.). Patrimoniul copilului este juri-
diceşte distinct de cel al părinţilor, atât de cel comun al ambilor
părinţi, cât şi de cel propriu al fiecăruia dintre ei. în calitatea lor de
ocrotitori legali părinţii nu au decât îndatorirea de a administra
bunurile copilului [art. 105 alin. (I) C. fam., art. 32 alin. (2) din Legea
nr. 272/2004]6;
- principiul înfăptuirii ocrotirii părinteşti sub supravegherea şi cu
sprijinul instituţiilor şi al autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul
protecţiei copilului. Prin tradiţie adânc întipărită în credinţa comună,
relaţiile dintre părinţi şi copii, măsura şi felul în care părinţii se
5 Regula egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie în calitatea lor de

părinţi, impusă relativ târziu în legislaţiile moderne, este în bună măsură
meritul mişcărilor pentru drepturile omului, dar şi a mişcărilor aşa-zis
„feministe”, decise să zdruncine „imperiul tatălui”. Privite de la „înălţi
mea” prezentului, detaliile „puterii părinteşti” cuprinse în Codul civil de
la 1865 sunt de-a dreptul scandaloase: deşi drepturile asupra copilului (a
persoanei şi a bunurilor sale) erau recunoscute ambilor părinţi, în timpul
căsătoriei singur tatăl le exercita, în calitate de cap al familiei. Pe larg,
inclusiv pentru situaţiile în care, excepţional, exercţiul puterii părinteşti
era preluat de mamă, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,
Al. Băicoianu, op. cit., voi. I, p. 366.
6 Altfel stăteau lucrurile sub imperiul Codului civil. Legea recunoştea
tatălui sau, în cazul încetării căsătoriei, soţiei supravieţuitoare, un drept de
folosinţă asupra averii copilului până când acesta va fi împlinit vârsta de
, 20 de ani ori se va fi emancipat. Nu-i mai puţin adevărat că folosinţa
legală a averii copilului obliga la întrebuinţarea veniturilor sale în scopul
educării şi instruirii copilului, însă când veniturile depăşeau nevoile,
părinţii erau îndrituiţi să profite de excedent fără să dea socoteală, consi-
derându-se că în acest fel părinţii sunt răsplătiţi material pentru sarcinile şi
cheltuielile ocazionate de creşterea şi instruirea copilului (chiar dacă, ne
îngăduim să observăm, respectivele „sarcini şi cheltuieli” erau susţinute
materialiceşte tot din patrimoniul copilului). A se vedea C. Hamangiu,
I. Rosetti-Bălănescu, AL Băicoianu, op. cit., p. 372.
preocupă de soarta copiilor lor sunt considerate chestiuni private care

se cuvin ferite de privirile iscoditor-critice ale „celorlalţi” , în general
de orice forţă intruzivă. Desigur, însăşi Constituţia consacră dreptul la
protecţia vieţii familiale (art. 26), subînţelegând că acest drept funda
mental nu serveşte ca acoperire pentru abuzuri intrafamiliale comisive
sau omisive, neputinţe obiective sau subiective ce ar atenta la respectul
datorat persoanei şi personalităţii celui din imediata noastră apropiere,
fie acesta adult sau copil7.
Dispoziţia cuprinsă în art. 108 alin. (1) C. fam., conform căreia
„autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi
continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle
privitoare la persoana şi bunurile minorului”, care a servit până de
curând ca suport al principiului enunţat, se cuvine corelat cu ceea ce
rezultă, explicit sau implicit, din prevederile Legii privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului.
C are este rezu ltatu l acestei o p eraţiu n i? Numeroase din atribu
ţiile autorităţii tutelare recunoscute în vederea înfăptuirii „controlului
efectiv şi continuu” au fost retrase prin Legea nr. 272/2004 şi trans
ferate, fie Serviciului public de asistenţă socială, fie Direcţiei generale
de asistenţă socială şi protecţie a copilului, fie instanţei judecătoreşti.
67. Astfel, Serviciul public de asistenţă socială a preluat monito

rizarea şi analiza situaţiei copiilor din unitatea sa administrativ-terito-
rială, îngrijindu-se de centralizarea informaţiilor relevante la Direcţia
generală, fără a deţine competenţe decizionale, cel mult obligaţii de
„presesizare” a Direcţiei generale în legătură cu neregulile constatate.
Este de resortul acestui serviciu luarea tuturor măsurilor necesare în
vederea depistării precoce a situaţiilor de risc care pot conduce la
separarea copilului de părinţii săi, precum şi pentru prevenirea com
portamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie [art. 34
alin. (1) din Legea nr. 272/2004]. Când există motive temeinice de a
7 în acord cu prevederile art. 8 pct. 2 al Convenţiei Europene, potrivit

practicii CEDO „amestecul” autorităţilor publice în viaţa familială nu
constituie o ingerinţă inacceptabilă dacă respectiva acţiune este, cumu
lativ, prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică şi vizează
un scop legitim. Pe larg, C. Bârsan, loc. cit., 54 şi urm.
reprezentanţii Serviciului public au dreptul să viziteze copiii la

locuinţa lor şi să se informeze despre felul în care aceştia sunt îngrijiţi,
despre sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi
pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare
[art. 36 alin. (1) din Legea nr. 272/2004]8, inclusiv consilierea şi
informarea familiilor cu copii în întreţinere asupra drepturilor şi
obligaţiilor acestora, asupra drepturilor copilului, precum şi asupra
serviciilor disponibile pe plan local [art. 106 alin. (1) lit. e) din Legea
nr. 272/2004], De asemenea, Serviciul public de asistenţă socială
întocmeşte şi pune în aplicare planul de servicii9, acordarea serviciilor
şi a prestaţiilor specifice cuprinse în acest plan fiind o etapă prealabilă
obligatorie oricărei separări a copilului de părinţii săi, precum şi
oricărei limitări a exerciţiului drepturilor părinteşti [art. 34 alin. (2) şi
(3) din Legea nr. 272/2004], în ceea ce priveşte copilul care a bene
ficiat de o măsură de protecţie specială şi a fost reintegrat în familie,
Serviciul public de asistenţă socială urmăreşte evoluţia dezvoltării
copilului şi modul în care părinţii îşi îndeplinesc drepturile şi înda
toririle privitoare la copil.
Serviciul public de asistenţă socială este obligat să sesizeze de
îndată Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului ori
de câte ori constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau
socială a copilului este primejduită în familie [art. 36 alin. (2) din
Legea nr. 272/2004]; de asemenea, transmite Direcţiei generale
cererea de instituire a unei măsuri de protecţie specială când apreciază
că, deşi au fost acordate serviciile şi prestaţiile stabilite prin planul de
servicii, menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă
[art. 35 alin. (5) din Lege].
8 Observăm nuanţarea condiţională în dreptul de a vizita copilul la

locuinţa sa: spre deosebire de Codul familiei, care stabileşte sec dreptul
delegaţilor autorităţii de a face vizite copilului şi a culege informaţii
legate de calitatea ocrotirii părinteşti, legea nouă permite exercitarea
aceluiaşi drept doar dacă există motive temeinice de suspiciune asupra
parametrilor protecţiei copilului.
9 La nivelul municipiului Bucureşti întocmirea şi punerea în aplicare a
planului de servicii este realizat de către Direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului [art. 35 alin. (2) din Legea nr. 272/2004],
68. Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului

deţine în special atribuţii de sesizare, de monitorizare şi de asistenţă a
situaţiilor care fac necesară intervenţia autorităţilor în temeiul drep
tului copilului la protecţie alternativă. Astfel, fiind informată, prin
serviciului public, cu privire la existenţa stării de pericol în care se află
copilul, apreciind că sunt întrunite condiţiile decăderii totale sau par
ţiale din exerciţiul drepturilor a unuia sau a ambilor părinţi, este obli
gată să sesizeze instanţa de judecată şi, în vederea redobândirii acestor
drepturi, se va îngriji ca părinţii decăzuţi din drepturi să beneficieze de
asistenţă specializată pentru creşterea capacităţii acestora de a se
ocupa de copil [art. 36 alin. (3) şi art. 37 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004]. De asemenea, Direcţia generală este obligată să sesizeze
de îndată cu privire la necesitatea modificării sau a încetării măsurii de
protecţie specială, fie Comisia pentru protecţia copilului, fie instanţa
de judecată, în funcţie de „autorul” m ăsurii [art. 68 alin. (2), art. 69
alin. (2) din Lege],
Ca prerogativă excepţională, apropiată de categoria atribuţiilor de
natură decizională, directorul Direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului stabileşte măsura specială de protecţie a plasamen
tului de urgenţă cu privire la copilul abuzat sau neglijat, a copilului
găsit sau abandonat în unităţi sanitare, însă numai dacă nu se întâm
pină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanei juridice sau a
persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului
respectiv [art. 65 alin. (1) din Legea nr. 272/2004],0. Subliniem şi în
acest context că măsura dispusă de către directorul direcţiei, justificată
de promptitudinea cu care se cer contracarate efectele imediate ale
circumstanţele de o gravitate extremă în care se găseşte copilul, nu are
decât caracter provizoriu. în termen de 48 de ore de la data plasamen
tului în regim de urgenţă, direcţia generală este obligată să sesizeze
instanţa de judecată care va decide în funcţie de cele constatate, una
din soluţiile posibile fiind aceea a reintegrării copilului în familia sa
(art. 66 din Legea nr. 272/2004).
69. Atribuţiile Comisiei pentru protecţia copilului au legătură cu

asistenţa în materie de ocrotire părintească în măsura în care admitem
10 Dacă există opoziţia vreuneia din persoanele amintite, măsura poate

fi dispusă numai de către instanţa judecătorească [art. 65 alin. (2), art. 94
alin. (3) din Legea nr. 272/2004].
că „înclinaţia” copilul pentru fapte prevăzute de legea penală trădează

deficienţe grave în îndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi de
cooperare cu copilul, stabilite în sarcina părinţilor. La propunerea
Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, comisia va
dispune faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală dar nu răspunde
penal, atunci când există acordul părinţilor11, fie măsura de protecţie
specială a plasamentului, fie cea a supravegherii specializate (art. 80
Deţinătoarea atribuţiilor de natură decizională interesând ocrotirea
părintească este instanţa judecătorească. Potrivit dispoziţiilor exprese
ale art. 38 din Legea nr. 272/2004, ea este singura autoritate compe
tentă să se pronunţe, luând în considerare, cu prioritate, interesul
superior al copilului, cu privire la: persoana care exercită drepturile şi
îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia copilului lipsit, temporar
sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi; modalităţile în care se exercită
drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti, de exemplu în cazul
încredinţării copilului unuia dintre părinţi sau unei terţe persoane, în
urma desfacerii căsătoriei părinţilor (art. 42, 43 C. fam), sau când se
dispută dreptul părintelui (sau al altei persoane) de a avea legături
personale cu copilul (art. 16 din Legea nr. 272/2004); decăderea totală
sau parţială din drepturile părinteşti, precum şi redarea exerciţiului
acestor drepturi. Desigur, enumerarea cuprinsă în art. 38 al Legii
nr. 272/2004 nu este exhaustivă. Potrivit dispoziţiilor aceleiaşi legi,
sunt de asemenea de competenţa instanţelor soluţionarea neînţele
gerilor dintre părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti [art. 31 alin. (3)], a cererii copilului care a
împlinit vârsta de 14 ani de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii
profesionale [art. 47 alin. (2)1.
70. Ce rol mai are în aceste condiţii autoritatea tutelară în

Jegătură cu înfăptuirea ocrotirii părinteşti? Din câte am observat,
prerogativele Serviciului public de asistenţă socială, precum şi cele ale
Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se consumă
în sfera drepturilor şi îndatoririlor părinteşti referitoare la persoana
copilului şi au ca notă comună existenţa suspiciunii cu privire la
11 în cazul în care părinţii se împotrivesc, va decide instanţa de jude

cată [art. 67 alin. (2), art. 80 alin. (2) din Legea nr. 272/20041.
calitatea ocrotirii asigurate sau constatarea unor deficienţe de natură să

afecteze dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a
copilului, astfel că este imperioasă fie asistarea familiei în îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti, fie iniţierea procedurilor necesare instituirii unei
măsuri de protecţie alternativă. Credem că atribuţiile autorităţii
tutelare legate de înfăptuirea laturii personale a ocrotirii se limitează la
cele de „consultant” în acele situaţii în care, fără să se pună problema
retragerii calităţii de ocrotitor a vreunuia dintre părinţi, urmează ca
instanţa să decidă cu privire la modalităţile în care se vor exercita
drepturile şi se vor îndeplini obligaţiile părinteşti. Astfel, este obiige-
torie ascultarea autorităţii tutelare în cazul încredinţării copilului spre
creştere şi educare unuia dintre părinţi în contextul desfacerii, al des
fiinţării căsătoriei sau al stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei
[art. 42 alin. (I) şi art. 24 alin. (2), art. 65 C. fam], al reîncredinţării
copilului datorită schimbării împrejurărilor în baza cărora a fost
încredinţat anterior [art. 44 alin. (2) C. fam.], în cazul soluţionării
divergenţelor dintre părinţi privitoare la întinderea obligaţiei de în tre
ţin ere datorată minorului, felul şi modalităţile executării, precum şi
contribuţia fiecăruia dintre părinţi [art. 107 alin. (3) C. fam.].
în schimb, rămân neatinse acele atribuţii ale autorităţii tutelare care
ţin de supravegherea înfăptuirii ocrotirii părinteşti în latura sa patrimo
nială şi sunt similare atribuţiilor de aceeaşi natură din materia' tutelei [a
se vedea art. 105 alin. (2) C. fam.]. Prin urmare, autoritatea tutelară
este împuternicită: să dea încuviinţare prealabilă pentru actele de dis
poziţie încheiate de părinţii minorului lipsit de capacitate de exerciţiu
sau de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, având şi încuviin
ţarea părinţilor [art. 129 alin. (2) C, fam.]; să aprobe inventarul
bunurilor copilului (însă numai când acesta are alte bunuri decât cele
de uz personal), precum şi plata creanţelor pe care le are faţă de minor
părintele, soţul, o rudă în linie dreaptă, fraţii sau surorile părintelui
(art. 126 C. fam.); să încuviinţeze ridicarea de către părinţi a sumelor
de bani care trec peste nevoile minorului şi ale administrării bunurilor
sale, precum şi a hârtiilor de valoare care sunt depuse pe numele copi
lului la o casă de păstrare [art. 131 alin. (1) C. fam.]; să dea descărcare
părintelui pentru gestiunea anuală, respectiv pentru gestiunea generală
a patrimoniului copilului, după prealabilă verificare a socotelilor
[art. 135, art. 141 alin. (1) C. fam.].
Secţiunea a 2-a. Drepturile şi îndatoririle părinteşti
71. Drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt recunoscute privitor la

persoana copilului, precum şi privitor la patrimoniul acestuia. Dis
tincţia între cele două categorii de drepturi şi obligaţii, operată după
criteriul obiectului, este utilă mai cu seamă în cazul scindării ocrotirii
părinteşti când are loc o repartizare a drepturilor şi îndatoririlor speci
fice între cei doi părinţi, ori între aceştia (sau unul dintre ei) şi o terţă
persoană care asigură protecţia alternativă a copilului.
72. D re p tu rile şi în d a to ririle p ărin teşti p riv ito a re Ia persoana

copilului. In interpretarea dispoziţiei de principiu cuprinsă în art. 101
alin. (1) şi (2) C. fam., potrivit căreia părinţii sunt datori să îngrijească
de copil şi sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesio
nală a acestuia potrivit cu însuşirile lui, prevedere completată recent
prin cea dată de art. 31 din Legea nr. 272/2004, stabilind că ambii
părinţi sunt responsabili pentru creşterea copilului lor, în exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor ce le revin fiind ţinuţi să aibă în
vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială
şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţi
nerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi
întreţinerii sale, drepturile şi îndatoririle referitoare la persoana copi
lului sunt enumerate într-o varietate de opinii12. Ceea ce diferă de la
12 Astfel, într-o părere, îndatoririle principale ale părinţilor sunt acelea

de a creşte şi de întreţinere a copilului, pentru a căror îndeplinire legea a
instituit dreptul părinţilor de a stabili locuinţa copilului, precum şi dreptul
de a cere înapoierea acestuia de la orice persoană l-ar ţine fără drept -
I. Albu, Dreptul familiei, E.D.P., Bucureşti, 1975, p. 327; într-o altă
părere sunt evocate aceleaşi obligaţii părinteşti - adică de a creşte şi de a
da întreţinere copilului - însă, în ce priveşte drepturile, sunt astfel consi
derate dreptul de a ţine copilul, de a-l îndruma, precum şi dreptul de a
consimţi la adopţia copilului - E. Barasch, 1. Nestor, S. Zilberstein,
op. cit., p. 124; într-o lucrare monografică dedicată persoanei fizice şi per
soanei juridice, sunt enumerate următoarele drepturi părinteşti: de a ţine
copilul, de îndrumare, de reprezentare a copilului sau, după caz, de încu
viinţare a actelor sale civile, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia
copilului, drepturi cărora le corespund obligaţia părinţilor de a creşte
autor la autor este mai curând formula enunţului, fiindcă prin determi
narea conţinutului propriu-zis al drepturilor şi obligaţiilor părinteşti
enumerate, în final se ajunge la acelaşi rezultat, anume acoperirea
integrală a domeniului protecţiei copilului în latura sa personală.
în opinia noastră, părinţilor le revine îndatorirea fundamentală sau,
împrumutând terminologia legală, responsabilitatea primordială a creş
terii copilului [art. 31 alin. (1) din Legea nr. 272/2004]. Toate celelalte
atribute ale calităţii de părinte - îndatorirea de a ţine copilul, îndato
rirea de a da întreţinere copilului, îndatorirea de a se îngriji de sănăta
tea, dezvoltarea fizică, psihică, morală şi socială a copilului, îndato
rirea de a se îngriji de educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesio
nală, îndatorirea de a îndruma şi supraveghea copilul, precum şi indri-
tuirea de a avea relaţii personale cu copilul - sunt instrumente subor
donate aceleiaşi finalităţi, anume asigurarea bunăstării materiale şi
spirituale a copilului, aceasta. fiind ţinta în exerciţiul drepturilor şi
îndeplinirea îndatoririlor părinteşti [art. 31 alin. (2)].
73. Am omis cu bună-ştiinţă „dreptul părinţilor de a consimţi la

adopţia copilului”, amintit în majoritatea lucrărilor de specialitate.
Considerăm că manifestarea de voinţă a părintelui firesc în legătură cu
adopţia copilului este nimic mai mult decât una din condiţiile de fond
copilul, de a-l supraveghea, precum şi de a-1 întreţine - M.N. Cost in,

op. cit., p. 204; într-o altă exprimare, părinţilor le revin următoarele
drepturi şi obligaţii privitoare la persoana copilului: dreptul şi îndatoririea
de a creşte copilul, dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil, dreptul
de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept,
dreptul de a consimţi la adopţia copilului, dreptul de a avea legături
personale cu acesta, dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura
şi pregătirea profesională a copilului, dreptul de a stabili locuinţa
copilului - I.P. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. 4,
Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 529-540; în fine, sunt considerate
obligaţii părinteşti îndatorirea de a creşte copilul, îndatorirea de a da
întreţinere acestuia şi sunt reţinute cu titlu de drepturi părinteşti dreptul de
a stabili locuinţa copilului şi de a-l ţine, dreptul de înrumare, dreptul de a
avea legături personale cu copilul şi de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea sa profesională, dreptul de a consimţi la adopţia
copilului, dreptul de a-I reprezenta în actele civile sau de a-i încuviinţa
actele juridice - Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, V. Hageanu, op. cit.,
p. 316-321.
ale operaţiunii juridice, cu mai puţină greutate decât consimţământul

copilului care a împlinit 10 ani dacă ţinem seama că, e adevărat, în
mod excepţional, instanţa poate trece peste refuzul părinţilor de a-şi da
consimţământul la adopţie dacă apreciază că opunerea lor este
abuzivă, iar adopţia ar fi în interesul superior al copilului (art. 13 din
Legea nr. 273/2004). Aşa cum au afirmat unii autori, dreptul părintelui
firesc de a consimţi la adopţia copilului său este în afara categoriei
juridice a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, el rezultă nemijlocit din
existenţa raportului de filiaţie a cărui stingere nu poate fi concepută în
lipsa propriului consimţământ13.
în cele ce urmează vom supune analizei îndatoririle părinteşti
enunţate mai sus.
74. în d a to rire a de a ţine copilul, co resp u n zăto r d rep tu lu i copi

lului de a creşte alătu ri de părinţii săi [art. 30 alin. (1) şi art. 8 alin. (2)
din Legea nr. 272/2004]. în consecinţă, ei vor stabili locuinţa copilului
şi au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl
ţine tară drept. în cazul dispariţiei copilului de la domiciliu, părinţii
sunt obligaţi să anunţe poliţia în termen de 24 de ore de la constatarea
dispariţiei [art. 18 alin. (3) din Legea nr. 272/2004],
75. Cât priveşte stab ilirea locuinţei copilului, art. 100 alin. (1)
C. fam. enunţă regula conform căreia minorul locuieşte la părinţii săi.
Dacă părinţii nu locuiesc împreună, vor decide de comun acord la care
dintre ei va locui copilul, iar dacă nu se înţeleg, va hotărî instanţa de
judecată, cu ascultarea autorităţii tutelare şi a copilului care a împlinit
10 ani [art. 100 alin. (2) şi (3) C. fam.]. Pentru a statua cu privire la
locuinţa copilului, instanţa va proceda la aprecierea comparativă a
condiţiilor de viaţă, de creştere şi de educare pe care le poate oferi
fiecare dintre părinţi şi va ţine seama de gradul de afecţiune de care a
dat dovadă fiecare dintre ei, de vârsta copilului, precum şi de orice alte
elemente care, în situaţia de fapt dată, ar putea pleda în favoarea
interesului superior al copilului14.
13 P. Anca, M L Eremia, Propuneri de lege ferenda cu privire la drep

tul părintelui de a consimţi la înfierea copilului lor, în R.R.D. nr. 1/1976,
p. 18.
14 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1346/1981, în R.R.D. nr. 6/1982,
p. 91; Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1515/1971, în C.D., 1971, p. 157. în
practică s-a pus întrebarea dacă instanţa ar fi îndreptăţită să stabilească
împlinind 14 ani, copilul cu capacitate restrânsă de exerciţiu poate

solicita personal încuviinţarea de a avea locuinţa pe care o cere desă
vârşirea învăţăturii sau pregătirii sale profesionale (art. 102 C. fam.),
desigur în condiţiile în care ar exista împotrivirea părinţilor. Autori
tatea competentă să se pronunţe asupra cererii copilului, conform
indicaţiilor din art. 102 Cod. fam. este autoritatea tutelară. Ne îndoim
că lucrurile au rămas neschimbate în actualul context legislativ. Cu
toate că Legea nr. 272/2004 nu se referă în mod explicit la. această
situaţie, stabileşte că asupra cererii copilului în vârstă de cel puţin 14
ani de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale hotă
răşte instanţa de judecată [art. 47 alin. (3)1, iar nu autoritatea tutelară
cum indica acelaşi text al art. 102 C. fam., astfel că, în opinia noastră,
instanţa de judecată poate emite pretenţii asupra competenţei în ceea
ce priveşte cererea copilului de. a avea o locuinţă separată, anume
locuinţa care îi va permite desăvârşirea învăţăturii sau a pregătirii sale
profesionale.
76. Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei,
împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ
prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă
acest lucru este impus de interesul superior al copilului (art. 33 din
Legea nr. 272/2004). Cazurile expres şi limitativ prevăzute de care se
face vorbire nu pot fi altele decât acelea în care copilul are dreptul la
protecţie alternativă adică, ghidându-ne după cele cuprinse în art. 56,
locuinţa copilului la unul dintre părinţi când aceştia, căsătoriţi fiind, sunt
despărţiţi în fapt, dar continuă să locuiască în aceeaşi unitate locativă (în
acelaşi apartament), având camere separate şi gospodărindu-se separat.
Răspunsul - acceptat şi de doctrină - a fost afirmativ, argumentându-se că
art. 100 alin. (1) C. fam. se referă în mod explicit la „locuinţa” copilului,
nicidecum la „domiciliul” acestuia or, după cum se ştie, acestea sunt con
cepte juridice diferite: „locuinţa” sugerează o stare de fapt, „domiciliul”
indică o stare de drept; ca urmare, este posibil ca soţii să aibă locuinţe
deosebite în condiţiile în care au acelaşi domiciliu, iar dacă într-o aseme
nea situaţie ar fi refuzată admisibilitatea de principiu a cererii în stabilirea
locuinţei copilului aflat, în fapt, la unul dintre părinţi, s-ar perpetua
incertitudinea asupra locuinţei copilului, cu toate neajunsurile previzibile
- I.P. Filipescu, M. Diaconu, Probleme noi în dreptul familiei în practica
judiciară recentă, în R.R.D. nr. 5/1986, p. 59.
următoarele situaţii: decăderea părinţilor din exerciţiul drepturilor

părinteşti, aplicarea pedepsei interzicerii drepturilor părinteşti ori
punerea sub interdicţie a acestora; în vederea protejării intereselor
sale, copilul nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputa
bile acestora; copilul a fost abuzat sau neglijat; copilul a fost găsit sau
abandonat de către mamă în unităţi sanitare; copilul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală dar nu răspunde penal15. Să mai notăm că, în
mod excepţional, instanţa poate trece peste refuzul părinţilor fireşti de
a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de
probă, că refuzul lor este abuziv, iar instanţa apreciază că adopţia este
în interesul superior al copilului (art. 13 din Legea nr. 273/2004); de
astă dată nu se mai pune problema revizuirii măsurii de protecţie
dispuse în condiţiile opunerii părinţilor fireşti.
77. în ceea ce priveşte îndrituirea părinţilor de a cere instanţei
judecătoreşti înapoierea copilului de la orice persoană care ÎI ţine tară
drept [art. 103 alin. (1) C. fam.], este de reţinut că doar invocarea cali
tăţii de părinte nu asigură succesul demersului, instanţa urmând să res
pingă cererea dacă, pe baza probelor administrate, inclusiv ascultarea
copilului care a împlinit 10 ani, va considera că înapoierea este con
trară intereselor copilului [art. 103 alin. (2) C. fam .]16. Când soluţia
15 Aceste situaţii enumerate prin art. 56 din Legea nr. 272/2004 - am

lăsat la o parte la o parte cazurile în care copilul este definitiv lipsit de
ocrotire părintească datorită decesului, constatat fizic sau declarat pe cale
judecătorească, precum şi cele în care părinţii fiind necunoscuţi, declaraţi
dispăruţi sau puşi sub interdicţie, pentru că în aceste situaţii nu se pune
problema separării copilului împotriva voinţei părinţilor-justifică luarea
uneia din măsurile de protecţie specială a copilului [care este o formă de
realizare a protecţiei alternative, alături de tutelă şi adopţie, art. 39 alin. (2)],
. dar credem că sunt deopotrivă utile în recunoaşterea împrejurărilor în
care, cu toată împotrivirea părinţilor, copilul, în propriul său interes, tre
buie separat de părinţii săi.
16 într-o cauză soluţionată relativ recent, tatăl minorei rezultată din
relaţiile extraconjugale ale reclamantului, a cerut înapoierea copilului în
vârstă de 9 ani de la bunicii materni la care se afla de la naştere, după
moartea mamei fetiţei aceasta rămânând în grija lor exclusivă. Instanţa a
respins cererea tatălui, apreciind că între minoră şi bunici s-au statornicit
puternice legături afective, astfel încât măsura înapoierii nu ar fi în
este în sensul respingerii cererii, considerăm că aceeaşi instanţă poate

dispune încredinţarea copilului spre creştere şi educare persoanei la
care se află, dacă există o cerere reconvenţională în acest sens17.
78. în d a to ririe a p ă rin ţilo r de a în tre ţin e copilul, îngrijind de
sănătatea şi dezvoltarea sa fizică, psihică, morală şi socială, corespun
zător dreptului copilului de a beneficia de un nivel de trai care să-i per
mită dezvoltarea armonioasă [art. 44 alin. (1) din Legea nr. 272/2004],
Părinţii, titularii principali ai responsabilităţii creşterii copilului, au
obligaţia de a asigura, în măsura posibilităţilor, cele mai bune condiţii
de viaţă, locuinţă şi în general întreg suportul material necesar pentru
creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului
[art. 44 alin. (2) din Legea nr. 272/2004] şi de a solicita, atunci când
este cazul, sprijinul autorităţilor publice în realizarea drepturilor de
asistenţă socială şi de asigurări sociale a copilului (art. 45 din Legea
nr. 272/2004); de asemenea, ei sunt obligaţi să apeleze la serviciile de
asistenţă medicală, astfel încât copilul să se bucure de cea mai bună stare
de sănătate pe care o poate atinge şi a fi prevenite situaţiile care pun în
pericol viaţa, creşterea şi dezvoltarea sa [art. 43 alin. (3) din Lege]18.
interesul copilului, cu atât mai mult cu cât tatăl reluase între timp viaţa
conjugală iar copilul, rod al relaţiilor extraconjugale care de altfel au
condus la destrămarea relaţiilor de familie ale reclamantului, ar fi privită
cu duşmănie în locuinţa tatălui. A se vedea Trib. mun. Bucureşti, sec. a
IV-a civ., dec. nr. 158/1990, în Dreptul nr. 3/1992, p. 68. Numai raportu
rile de afecţiune dintre bunici şi nepotul aflat în grija lor nu justifică, prin
ele însele, respingerea cererii părintelui de a-i fi înapoiat copilul, instanţa
fiind obligată să procedeze la evaluarea complexă a interesului copilului -
C. S. J„ sec. civ., dec. nr. 331/1991, în Deciziile C.S.J, 1990-1992, p. 222.
17 Pe larg, M. Banciu, Legitimarea procesuală activă a terţului care în
fapt creşte un minor, în acţiunea de încredinţare a acestuia, în Studia,
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, nr. 2/1989, p. 91-95. Cu
privire la criteriile interesului real al copilului de a reveni sau nu în
locuinţa părinţilor, a se vedea şi C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2665/1991, în
Dreptul nr. 5/1992, p. 87; Trib. mun. Bucureşti, sec. a IlI-a civ., dec.
nr. 63/1990, în Culegere ... pe anul 1990, p. 49.
18 în situaţia excepţională în care viaţa copilului se află în pericol
iminent ori există riscul producerii unor consecinţe grave cu privire Ia
sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are dreptul de a efectua actele
Dispoziţiile Codului familiei sunt în acelaşi sens, al întâietăţii şi al

caracterului complex, cuprinzător al obligaţiei de întreţinere ce revine
ambilor părinţi, în condiţii de deplină egalitate19. Astfel, art. 107, după
ce în alineatul întâi instituie în termeni imperativi obligaţia părinţilor
de a-şi întreţine copilul, în alineatul următor detaliază obiectul acestei
obligaţii, anume asigurarea mijloacelor necesare pentru creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională; din cupinsul art. 101
alin. (2) reiese că în înfăptuirea obligaţiei de a creşte copilul, părinţii
trebuie să se îngrijească de sănătatea şi dezvoltarea fizică, de educaţia,
învăţătura şi pregătirea sa profesională; art. 43 alin. (3) stabileşte că, în
caz de divorţ, instanţa va stabili obligaţia fiecărui părinte la cheltuielile
de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională.
Natura compozită a obiectului obligaţiei de întreţinere datorată de
părinţi este doar unul din aspectele sub care se relevă tratam en tu l
ju rid ic privileg iat de care se bucură copilul beneficiar al întreţinerii,
comparativ cu celelalte categorii de persoane prevăzute de art. 86
C. fam., de asemenea îndreptăţite la întreţinere. în plus, în cazul său,
prin voinţa legiuitorului, se face o importantă derogare de la regula de
drept comun conform căreia numai cel aflat în stare de nevoie deter
minată de incapacitatea de a muncii este îndrituit la întreţinere [art. 86
alin. (2) C. fam.]: descendentul, cât timp este minor, are drept Ia
întreţinere oricare ar fi pricina nevoii în care se află [art. 86 alin. (3)
C. fam.]. Prin urmare, singura cerinţă impusă descendentului minor
este starea de nevoie, iar aceasta este prezumată iuris tantum pe toată
durata minorităţii, scutindu-1 de sarcina probei20. Avantajul judiciar nu
medicale de strictă necesitate pentru a salva viaţa copilului, chiar fără a

avea acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal - art. 43 alin. (5) din
Legea nr. 272/2004.
19 Amândoi părinţii sunt ţinuţi să contribuie la întreţinerea copilului,
fiecare proporţional cu mijloacele sale; oricare dintre ei poate fi urmărit
pentru întreaga creanţă a întreţinerii, urmând ca cel care a executat
întreaga prestaţie să-şi valorifice dreptul de regres împotriva celuilalt
părinte, pentru partea ce revine acestuia. Pentru unele dezvoltări a se
vedea E. Florian, op. cit., p. 340.
20 în acelaşi sens Al. Bacaci, op. cit., p. 212. într-o altă opinie, ceea ce
prezumă legiuitorul este incapacitatea de a muncii a copilului - o prezum
ţie relativă care poate fi răsturnată prin proba contrară - însă cerinţa stării
este de neglijat pentru că, afară de cazul în care părintele pârât ar

opune rezistenţă, dovedind că minorul, realizând venituri proprii, nu se
află în nevoie, copilului reclamant nu i s-ar pretinde niciun efort în
probaţiunea temeiniciei cererii sale, spre deosebire de alte categorii de
creditori ai întreţinerii, care-şi vor dovedi atât starea de nevoie, cât şi
sursa acestei stări, anume incapacitatea de a muncii. Dacă minorul
obţine venituri sau nevoile sale sunt parţial acoperite din alte resurse,
părinţii sunt datori la întreţinere proporţional cu starea de nevoie con
cretă a copilului. De pildă, în cazul copilului aflat în curs de şcolari
zare care beneficiază de o bursă de studii sau căruia unitatea de învăţă
mânt asigură cele necesare traiului (cazare, masă etc.), în funcţie de
împrejurări, se va putea dispune fie sistarea întreţinerii prestate de
părinţi, fie reducerea cuantumului acesteia21.
79. C um vom decide cân d m inorul, deşi n u realizează venituri,

dispune de b u n u ri p ro p rii? Se mai află oare în stare de nevoie, sunt
părinţii datori să-i asigure întreţinere sau vor putea pretinde copilului
valorificarea bunurilor, pentru ca din sumele astfel obţinute să se
acopere cheltuielile de întreţinere? Părerile exprimate în literatură
acoperă ambele opţiuni. Unii autori consideră că starea de nevoie a
copilului se determină exclusiv în raport cu veniturile sale, iără a ţine
seama de bunurile din patrimoniul său22. în esenţă, argumentele sunt
extrase din principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi
de nevoie trebuie probată în toate cazurile, indiferent de calitatea credito

rului, dar copilul, în relaţia cu părinţii obligaţi la întreţinere, are avantajul
înţelesului larg al noţiunii de stare de nevoie”, a se vedea I.P. Filipescu,
A.I. Filipescu, op. cit., p. 476.
21 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1377/1978, în R.R.D. nr. 3/1979,
p. 58. Nu este mai puţin adevărat că unele instanţe s-au pronunţat în
sensul că părintele nu poate fi absolvit de plata întreţinerii chiar dacă
instituţia de învăţământ pune la dispoziţia copilului echipamentul, asigură
cazarea şi masa, motivându-se că obligaţiile şi, implicit, cheltuielile legate
de creşterea şi educarea unui copil sunt mult mai complexe şi au caracter
permanent - Trib. jud. Galaţi, dec. civ. nr. 348/1972, în Legislaţia familiei...,
p. 159.
22 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 476; Sc. Şerbănescu, Codul
familiei comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 248.
copii23 (art. 106 C. fam.), afirmându-se că dacă s-ar îngădui părintelui

să înstrăineze bunurile copilului din raţiuni legate de întreţinerea
copilului, s-ar ajunge, indirect, la consacrarea unui drept al părintelui
asupra patrimoniului copilului şi, în final, ne-am găsi în situaţia para
doxală în care părintele este îndemnat să-şi îndeplinească obligaţia
personală de întreţinere din cadrul ocrotirii părinteşti pe seama bunu
rilor copilului creditor - ceea ce este de neacceptat.
Dimpotrivă, spun alţi autori, ori de câte ori copilul dispune de
bunuri proprii a căror valorificare poate furniza venituri pentru acope
rirea nevoilor sale, el nu se găseşte în stare de nevoie, deci nu poate
pretinde întreţinere părinţilor săi24. în susţinere, sunt invocate dispoziţiile
art. 127 alin. (2) C. fam. din materia tutelei [aplicabile în materie de
ocrotire părintească conform art. 105 alin. (3) C. fam.], în sensul cărora
cheltuielile de întreţinere a copilului şi de administrare a bunurilor sale
se vor acoperi din veniturile acestuia, iar dacă nu are venituri sau
veniturile sale nu sunt îndestulătoare, se vor vinde bunurile minorului.
în fine, pornindu-se de la ideea desprinsă din textul art. 94 alin. (1)
C. fam., anume că starea de nevoie trebuie evaluată ţinând seama şi de
mijloacele materiale ale celui obligat, în aşa fel încât să se asigure un
echilibru între nivelul de trai al fiecăruia dintre membrii aceleiaşi
familii, se apreciază că instanţele au sarcina de a face „o apreciere
elastică a jocului celor două variabile: nevoia minorului şi mijloacele
părinţilor”25. Ne ataşăm acestei concluzii. Credem că ar fi într-adevăr
nefiresc şi injust ca minorul, având un patrimoniu oarecare, eventual
considerabil comparativ cu cel al părinţilor, să primească întreţinere de
la părinţi, poate lipsiţi de alte venituri decât cele salariale. La fel de
neacceptat ar fi, în opinia noastră, să permitem părintelui înstrăinarea
23 Din raţiuni didactice, ne îngăduim să atragem atenţia că dreptul la

întreţinere indicat (alături de dreptul la moştenire) ca excepţie de la
principiul independenţei patrimoniale între părinţi şi copii statuat prin
art. 106 C. fam. are în vedere un drept al copilului, respectiv al părintelui,
asupra patrimoniului părintelui, respectiv asupra patrimoniului copilului
în calitate de creditor al întreţinerii, nicidecum un drept al debitorului, fie
acesta părinte sau copil, asupra patrimoniului celui îndreptăţit la întreţinere.
24 T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat. II, E.D.P., Bucureşti, 1965,
p. 204.
25Al. Bacaci, op. cit., p. 218.
bunurilor copilului când acestea sunt neînsemnate în raport cu mijloa

cele părinţilor.
80. împrejurarea că descendentul minor refuză să urmeze vreo

formă de învăţământ şi, de asemenea, refuză să presteze o activitate
aducătoare de venituri cu toate că are vârsta minimă cerută26, nu are -
cel puţin în actuala configuraţie a textelor legale - nicio consecinţă
asupra dreptului copilului de a pretinde şi a primi întreţinere27.
Cel mai adesea întreţinerea copilului se înfăptuieşte voluntar şi
natural, prin chiar faptul convieţuirii în cadrul aceleiaşi familii. Dacă
va fi silit să recurgă la valorificarea pe cale judiciară a dreptului său la
întreţinere, este de reţinut că admisibilitatea cererii, de competenţa
judecătoriei de la domiciliul reclamantului sau de la domiciliul
părintelui pârât (la alegerea reclamantului, art. 10 pct. C. proc. civ.),
nu este condiţionată de faptul separaţiei sau al divorţului părinţilor;
cuantumul pensiei de întreţinere se va stabili ţinând seama de cotele
maximale din câştigul din muncă al părintelui indicate de art. 94
C. fam., anume până la lA pentru un singur copil aflat în întreţinerea
aceluiaşi părinte, până la 1/3 pentru doi copii, până la Vi pentru trei sau
mai mulţi copii şi se datorează, ca regulă, de la data la care a fost
formulată cererea de chemare în judecată28.
Indiferent dacă întreţinerea copilului este asigurată voluntar sau în
baza unei hotărâri judecătoreşti, în expresia sa prozaică, materială, este
în relaţie directă cu mijloacele părinţilor. Când, din motive indepen
26 Legea interzice doar constrângerea copilului la o muncă ce com

portă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia
ori să îi dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale,
morale sau sociale - art. 87 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.
27 Pornind de la observaţia că ar putea fi încurajată tentaţia deturnării
beneficiului prezumţiei stării de nevoie a copilului s-a propus, de lege
ferenda, ca minorul care refuză să urmeze vreo formă de învăţământ, dar
şi să muncească, ori acela care are un comportament antisocial, să piardă
avantajul prevederilor derogatorii ale art. 86 alin. (3) C. fam., dreptul său
la întreţinere - inclusiv faţă de părinţi - urmând a fi guvernat de regulile
dreptului comun în materie. A se vedea Al. Bacaci, op. cit., p. 214.
28 Pe larg cu privire la obligaţia legală de întreţinere şi particularităţile
obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor a se vedea E. Florian,
op. cit., p. 309-349, 334-341.
dente de voinţa lor, părinţii nu pot asigura satisfacerea nevoilor

minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale copilului, ei
sunt obligaţi să solicite autorităţilor acordarea alocaţiilor, indemniza
ţiilor, prestaţiilor în bani sau în natură, precum şi a altor facilităţi
prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii [art. 45
alin. (2) şi (3) din Legea nr. 272/2004], în acest sens, Legea privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevede că se vor acorda
prestaţii financiare excepţionale în acele situaţii în care familia care
îngrijeşte copilul se confruntă, temporar, cu probleme financiare
determinate de o situaţie excepţională şi care pune în pericol dezvol
tarea armonioasă a copilului; aceste prestaţii pot fi acordate şi în
natură, constând, în principal, în alimente, îmbrăcăminte, manuale şi
rechizite sau echipamente şcolare, suportarea cheltuielilor legate de
transport, procurarea de proteze, medicamente şi alte accesorii medi
cale [art. 121 alin. (1), art. 123]. Cuantumul maxim, precum şi condi
ţiile de acordare a prestaţiilor financiare excepţionale se stabilesc prin
hotărârea consiliului local (art. 122). Autorităţile administraţiei publice
locale sunt obligate să informeze părinţii şi copiii în legătură cu
drepturile pe care le au, precum şi cu privire la modalităţile de acor
dare a drepturilor de asistenţă socială şi de asigurări sociale [art. 45
Părinţii sunt datori să se îngrijească de sănătatea şi dezvoltarea
fizică, psihică, morală şi socială a copilului, ceea ce presupune, înainte
de toate, asistenţa continuă a copilului, potrivit trebuinţelor specifice
fiecărui stadiu de evoluţie, inclusiv prin asigurarea climatului familial
prielnic, dar în egală măsură impune obligaţia negativă de a nu recurge
la practici care ar putea dăuna sănătăţii sau dezvoltării copilului.
81. în d a to rire a p ă rin ţilo r de a se în g riji de educaţia, în v ă ţă

tu ra şi p re g ă tire a profesională a copilului [art. 101 alin. (2) C. fam.,
art. 47 din Legea nr. 272/2004], însuşirea valorilor culturale şi a
-normelor sociale în sensul cel mai larg - începe în familie, familia este
cel dintâi reper în procesul educaţional al copilului, înţelegând prin
educaţie ansamblul de măsuri şi influenţe exercitate în vederea for
mării şi dezvoltării capacităţilor fizice, intelectuale, cognitive, a mode
lării personalităţii şi a stimulării aptitudinilor copilului, potrivit cu
însuşirile sale. Educaţia în familie se împleteşte cu educaţia institu
ţională, iar obligaţiile legale ale părinţilor explicit formulate vizează
îndeosebi acest din urmă aspect.
Corespunzător dreptului copilului de a primi o educaţie care să îi

permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi a
personalităţii, părinţii copilului sunt îndrituiţi să aleagă felul educaţiei
care urmează să fie dată copilului lor şi, de asemenea, au obligaţia să
înscrie copilul la şcoală şi să asigure frecventarea cu regularitate a
cursurilor şcolare [art. 47 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004]. Dacă
minorul în vârstă şcolară se sustrage procesului de învăţământ, desfă
şurând munci cu nerespectarea legii, unitatea de învăţământ este obli
gată să sesizeze de îndată Serviciul public de asistenţă socială pentru a
se încerca reintegrarea şcolară a copilului [art. 87 alin. (3) din Legea
nr. 272/2004], Calitatea de reprezentant legal al copilului conferă
dreptul de a contesta modalităţile şi rezultatele evaluării în cadrul pro
cesului instructiv-educativ, şi de a se adresa în acest sens conducerii
unităţii de învăţământ [art. 48 alin. (3) din Legea nr. 272/2004].
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere instanţei încu
viinţarea de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale
[art. 47 alin. (3) din Legea nr. 272/2004],
82. îndatorirea părinţilor de a îndruma şi supraveghea copilul

poate fi dedusă din cele înscrise în art. 32 din Legea privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului. Copilul este un adult în devenire,
o persoană în plină formare ale cărei trăsături, caracter şi compor
tament sunt modelate continuu de către cei alături de care creşte, de
regulă (şi de preferinţă) de către părinţi. Datoria de a îndruma şi a
supraveghea copilul se cere dusă la îndeplinire cu mult tact, cu răbdare
şi, de ce nu, cu înţelepciune; ne întrebăm dacă legiuitorul n-a supra
evaluat cumva resursele noastre părinteşti.
Să încercăm să identificăm reperele şi limitele acestei îndatoriri,
înainte de toate, din moment ce avem o Lege privind protecţia şi pro
movarea drepturilor copilului, este de dorit ca beneficiarul său să afle
de acest lucru. Părinţii sunt cei care au obligaţia să asigure copilului,
de o manieră corespunzătoare capacităţilor sale în continuă dezvoltare,
orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturi
lor prevăzute de această lege [art. 30 alin. (1) din Legea nr. 272/2004].
în realizarea dreptului copilului la libertate de exprimare, titularii
responsabilităţii părinteşti sunt de asemenea ţinuţi să asigure copilului
informaţii, explicaţii şi sfaturi, în funcţie de vârstă şi grad de înţe
legere, precum şi să permită exprimarea punctului de vedere, a ideilor
şi opiniilor, fară a putea limita dreptul copilului la libertate de

exprimare în afara cazurilor expres prevăzute de lege [art. 23 alin. (3)
şi (4) din Legea nr. 272/2004]. Părinţii sunt obligaţi să coopereze cu
copilul; acesta trebuie informat despre toate actele şi faptele care l-ar
putea afecta, iar opinia sa luată în considerare [art. 32 lit. b) şi c) din
Legea nr. 272/2004],
83. Dreptul părintelui de a exercita „poliţia familială”, adică de a

impune interdicţii şi de a recurge la măsuri de corecţie în încercarea
de a influenţa sau de a corecta comportamentul copilului în familie şi
afara ei, amintit în treacăt în lucrările de specialitate, urmează a fi
drămuit foarte atent29. în exercitarea obligaţiei de supraveghere a
copilului, părinţii sunt datori să respecte viaţa sa intimă, privată
precum şi demnitatea [art. 32 lit. b) din Legea nr. 272/2994], Ei nu vor
putea împiedica relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii şi
surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa
de familie, decât în temeiul unei hotărâri judecătoreşti [art. 14 alin. (3)
din Legea nr. 272/2004]. Pedepsele corporale sub orice formă sunt
interzise, la fel şi orice alte tratamente umilitoare sau degradante ori
privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea
corporală, sănătatea fizică sau psihică, atât în familie cât şi în orice
instituţie care asigură protecţia, îngrijirea sau educarea copiilor (art. 28,
art. 90 din Legea nr. 272/2004). Legiuitorul nu exclude cu desăvârşire
ideea disciplinării copilului, dar cere ca asemenea măsuri să fie
stabilite în acord cu demnitatea copilului, f&ră legătură cu dezvoltarea
fizică, psihică a copilului sau care interesează starea sa emoţională
[art. 28 alin. (2) din Legea nr. 272/2004]. Derapajele pot îmbrăca
forma abuzului sau a neglijenţei, ceea ce atrage răspunderea părinţilor
29 Afirmam cu o altă ocazie că dreptul şi îndatorirea părinţilor de a

îndruma şi supraveghea copilul se poate manifesta şi în forme ceva mai
incisive, de exemplu prin interzicerea contactului cu persoanele care au
influenţă nefastă asupra copilului, prin selectarea şi îndrumarea lecturilor
ori a programelor de divertisment, prin interceptarea şi examinarea cores
pondenţei copilului etc., precum şi prin măsuri propriu-zise de corecţie apli
cate în limite rezonabile - E. Florian, op. cit., p. 358-359. Astăzi, în noua
ambianţă legislativă, asemenea consideraţii par de-a dreptul scandaloase.
şi luarea de măsuri speciale de protecţie faţă de copil [art. 89, art. 56

lit. b) din Legea nr. 272/2004].
84. D rep tu l p ărin telu i de a avea leg ătu ri personale cu copilul

are în vedere acele situaţii în care minorul nu se află în grija sa
efectivă din motive dintre cele mai diverse şi, am spune fară relevanţă
în acest context (fie pentru că în urma divorţului a fost încredinţat
celuilalt soţ sau unei alte persoane, fie pentru s-a dispus una din
măsurile de protecţie specială a copilului, inclusiv în cazul decăderii
din drepturi a părintelui etc,).
Nu este un drept exclusiv al părintelui - în sensul că doar părinţii
ar putea avea pretenţii legate de păstrarea relaţiilor personale şi a
contactelor directe cu copilul, ci este deopotrivă recunoscut rudelor
copilului, precum şi oricărei alte persoane alături de care copilul s-a
bucurat de viaţa de familie (art. 14 din Legea nr. 272/2004); de
asemenea, acest drept, având corespondent în dreptul copilului de a
avea legături personale cu părinţii, este condiţionat şi circumscris în
limite, dar şi în formele concrete de înfăptuire de criteriul interesului
superior al copilului în exercitarea dreptului său de a avea legături per
sonale cu părinţii.
în premieră în peisajul nostru legislativ sunt enumerate, exempli-
ficativ, formele în care se pot realiza relaţiile personale cu copilul:
prin întâlniri cu copilul, prin vizitarea acestuia la domiciliu, prin
găzduirea acestuia pe perioadă determinată, prin corespondenţă sau
altă formă de comunicare cu copilul, prin transmiterea de informaţii
copilului cu privire la părinte, prin transmiterea către părinte de infor
maţii referitoare la copil - inclusiv fotografii recente, evaluări
medicale sau şcolare [art. 15 alin. (1)]; transmiterea de informaţii, atât
a celor privitoare la copil, cât şi a celor referitoare la părinte, se va
face cu paza interesului superior al copilului şi în acord cu dizpoziţiile
speciale vizând confidenţialitatea şi transmiterea informaţiilor cu
caracter personal [art. 15 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].
85. Soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi în legătură exercita

rea dreptului de a avea legături personale cu copilul este de compe
tenţa instanţelor judecătoreşti [art. 38 lit. b) din Lege], care va putea
dispune retragerea lor dacă apreciază că sunt de natură a primejdui
dezvoltarea fizică, psihică intelectuală sau morală a copilului [art. 14
alin. (3) din Legea nr. 272/2004]10. Este de asemenea posibilă limi
tarea exerciţiului aceluiaşi drept, în funcţie de felul în care este resim
ţită situaţia concretă în care se găsesc părţile la nivelul interesului
superior al copilului3’. Bunăoară, credem că instanţa ar putea refuza
cererea de a găzdui copilul32, lăsând ca relaţiile personale să se concre
tizeze în alte forme, inclusiv în forma vizitelor la domiciliul copilului.
Astfel de măsuri se remarcă prin caracterul lor vremelnic, părintele
interesat putând solicita instanţei o nouă hotărâre dacă circumstanţele
avute iniţial în vedere s-au modificat.
In cazul copilului faţă de care s-a luat una din măsurile de protecţie
specială se păstrează dreptul părintelui de a avea legături personale,
afară de cazul în care ar avea o influenţă nefastă asupra copilului
(art. 71 din Legea nr. 272/2004).
86. îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copilului. Am
reţinut din analiza principiilor generale în materie de ocrotire a copi
lului că raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii sunt guvernate
de regula independenţei patrimoniale enunţat de art. 106 C. fam.,
potrivit căreia părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului
30 Ad literam, alin. (3) din art. 14 al Legii prevede numai posibilitatea

de a se interzice relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii şi
surorile ori cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viaţa de familie,
fără să amintească de părinţi, însă din interpretarea coroborată cu cele
înscrise în alin. (2) din acelaşi text deducem că şi în cazul părinţilor
exerciţiul dreptului de a avea legături personale cu copilul este recunoscut
numai în măsura în care acest lucru nu contravine interesului superior
al copilului.
31 Cel puţin aşa sugerează dispoziţia cuprinsă în art. 37 alin. (1) din
Legea nr. 272/2004, potrivit căreia „Direcţia generală de asistenţă socială
şi protecţia copilului va lua toate măsurile necesare pentru ca părinţii
d.ecăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora Ie-a fost limitat
exerciţiul anumitor drepturi (s.n.) să beneficieze de asistenţă specializată
pentru creşterea capacităţii acestora de a se ocupa de copii, în vederea
redobândirii drepturilor părinteşti”.
32 S-a decis în acest sens sub imperiul reglementărilor anterioare Legii
nr. 272/2004. Astfel, instanţa a apreciat că boala de care suferă părintele
fiind sursă de pericol la adresa copilului, de aceea el nu poate fi luat la
domiciliul acestui părinte - Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 865/1979, în
R.R.D. nr. 10/1979, p. 63.
şl nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la moştenire

şi la întreţinere; pe de altă parte, ştim cu toţii, copilul este subiect de
drept, însă dată fiind lipsa capacităţii depline de exerciţiu, el nu-şi
poate exercita drepturile, respectiv îndeplini obligaţiile personal şi
singur. De aceea, şi în vederea protejării şi promovării intereselor de
natură patrimonială ale copilului, a fost necesară instituirea obligaţiei
părinţilor de a administra patrimoniul minorului, precum şi a obligaţiei
de a reprezenta copilul în actele sale civile, sau, după caz, de a-i
încuviinţa actele.
87. îndatorirea părinţilor de a administra patrimoniul copi
lului [art. 105 C. fam, art. 31 lit. b) din Legea nr. 272/20041. Părinţii
administrează bunurile copilului tară a fi necesară încuviinţarea prea
labilă a autorităţii tutelare, din acest punct de vedere ei fiind supuşi
regimului juridic aplicabil tutorelui - de altfel, dispoziţiile legale din
materia tutelei sunt aplicabile prin asemănare în temeiul art. 105 alin. (3)
C. fam.33 De asemenea, potrivit art. 129 alin. (2) C. fam., părintele,
asemenea tutorelui, este oprit să încheie orice acte care ar depăşi drep
tul de administrare a patrimoniului copilului tară prealabila încu
viinţare a autorităţii tutelare. Actele de administrare delimitează aşadar
sfera actelor pe care părintele le poate încheia „singur” de cea a actelor
pentru care este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
33 Situaţia părintelui administrator al bunurilor copilului nu este totuşi

pe deplin identică cu cea a tutorelui administrator, chiar abstracţie făcând
de faptul că părinţii, spre deosebire de tutore, nu sunt obligaţi să facă
inventarul bunurilor minorului când acesta nu are decât bunuri de uz
personal. Astfel, tutorele care săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau
fapte care îl fac nevrednic, va fi îndepărtat de la tutelă, la fel şi tutorele
care nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcinile [art. 138 alin. (2) C. fam.]; în
schimb, părintele care s-ar face vinovat de asemenfea fapte nu va fi,
bineînţeles, „îndepărtat” din funcţie, iar sancţiunea decăderii din dreptu
rile părinteşti poate fi dispusă numai în legătură cu înfăptuirea laturii
personale a ocrotirii părinteşti. In acelaşi sens A. lonaşcu, M.N. Costin,
M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 226. Pentru o interpretare diferită a
prevederilor referitoare la decăderea din drepturile părinteşti, favorabilă
aplicării acestei sancţiuni în caz de abuzuri sau greşeli săvârşite de părinte
în legătură cu interesele patrimoniale ale copilului, a se vedea Al. Bacaci,
op. cit., p. 246.
C are su n t «sem nalm entele» actelo r de ad m in istra re? Este de

precizat înainte de toate că sensul atribuit noţiunii de „administrare a
bunurilor copilului” excede actelor de administrare propriu-zisă,
pentru că alături de acestea, absoarbe actele de conservare - adică
acelea menite să asigure păstrarea unui drept ori preîntâmpinarea
pierderii lui cu cheltuieli minime, nesemnificative în comparaţie cu
valoarea dreptului astfel salvat, cum ar fi întreruperea unei prescripţii,
efectuarea de reparaţii necesare şi curente etc.34 - precum şi, în
anumite limite, actele de dispoziţie, dacă prin finalitatea lor constituie
acte de administrare a patrimoniului.
Raportat la un bun izolat, actul de administrare urmăreşte punerea
în valoare a acestuia, fără a se ajunge la înstrăinarea lui35, prin ase
menea acte urmărindu-se asigurarea folosinţei unui bun, întrebuinţarea
veniturilor acelui bun sau a sumelor la care minorul are dreptul36.
Potrivit doctrinei, sunt de asemenea acte de administrare acelea
care tind la exploatarea normală a patrimoniului şi la întrebuinţarea
veniturilor, cum ar fi perceperea şi întrebuinţarea fructelor şi venitu
rilor, asigurarea bunurilor, efectuarea reparaţiilor de întreţinere etc.37
Enunţul are în vedere scopul şi rezultatul actului juridic în conside
rarea patrimoniului privit în unitatea sa, natura juridică a actului în
sine fiind mai puţin relevantă. Aşa se explică de ce un act de dispoziţie
al unui bun sau al unor bunuri, privit din perspectiva patrimoniului,
poate avea semnificaţia unui act de administrare; este cazul actelor de
înstrăinare a bunurilor supuse stricăciunii şi a celor nefolositoare, dacă
34 Cel mai adesea actele de conservare sunt măsuri elementare de

prudenţă, astfel că, deşi legea nu conţine vreo dispoziţie expresă în acest
sens, literatura de specialitate admite unanim că astfel de acte vor putea fi
valabil încheiate de însăşi persoana aflată sub ocrotire, cu atât mai mult de
către reprezentantul său legal. A se vedea I. Reghini, Ş. Diaconescu,
Introducere în dreptul civil, Ed. Sfera, CIuj-Napoca, 2004, p. 213;
M.N. Costin, op. cit., p. 170.
33 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drep
turile reale, E.D.P., Bucureşti, 1970, p. 235.
36 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 229.
37 Idem, p. 236.
valoarea lor este sub 250 lei38 [art. 129 alin. (4) C. fam.], de asemenea
a plăţii datoriilor copilului, a reprezentării sale în justiţie.
88. Actele pro p riu -zise de dispoziţie, cu titlu oneros ori cu titlu
gratuit, prin care un drept este scos din patrimoniu temporar sau defi
nitiv, parţial sau integral, sau prin care se constituie un drept real în
favoarea altei persoane, datorită potenţialului de consecinţe, presupun
maximum de exigenţă când au ca obiect bunuri ale persoanei lipsite de
deplinătatea capacităţii de exerciţiu. C a regulă de principiu, orice act
care depăşeşte graniţa dreptului de administrare presupune încuviinţa
rea prealabilă a autorităţii tutelare. încuviinţarea se va da pentru fie
care act în parte, şi numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă
un folos neîndoielnic pentru copil [art. 130 alin. (1) şi (2) C. fam.].
Părintele va putea deci încheia asemenea acte în calitate de repre
zentant legal al copilului lipsit de capacitate deplină de exerciţiu, cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Este cazul înstrăinării sau
a gajării bunurilor copilului [art. 129 alin. (2) C. fam., cu excepţia
bunurilor supuse stricăciunii sau a celor devenite nefolositoare, dacă
valoarea lor este de până la 250 lei]; sunt de asemenea considerate acte
ce depăşesc limitele dreptului de administrare acceptarea, în numele
copilului, a unei succesiuni39, contractul de locaţiune imobiliară
38 De lege ferenda, s-a propus modificarea acestei valori, 250 lei

(vechi), rizibilă în condiţiile economice de azi. A se vedea E. Lupan,
D.A. Popescu, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1993, p. 169. Sunt autori care apreciază că de lege lata limita valorică
fixată în 1954 nu mai este de actualitate, astfel că ar fi valabile actele de
înstrăinare a bunurilor devenite nefolositoare, chiar dacă valoarea lor este
mult superioară celei indicate prin art. 129 C. fam. - M. Mureşan,
A. Boar, Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997,
p. 117, nota nr. 90.
39 Fără discuţie, actul de renunţare la moştenire, ca manifestare a
dreptului de opţiune succesorală, intră în categoria actelor de dispoziţie.
De ce este considerat tot astfel actul de acceptare a noştenirii, mai cu
seamă că, în cazul minorilor indiferent de vârstă, ca măsură de protecţie,
acceptarea este întotdeauna sub beneficiu de inventar (art. 19 din Decretul
nr. 32/1956)? Datorită posibilelor „efecte secundare” ale acceptării moş
tenirii - cum ar fi raportul donaţiilor - la care expune opţiunea în acest
sens a moştenitorului, inclusiv a celui minor, efecte ce nu pot fi ignorate
încheiat pe durată excesivă40, contractarea unui împrumut în numele

minorului. Lipsa încuviinţării prealabile a autorităţii tutelare atrage
anulabilitatea acului juridic de dispoziţie [art. 129 alin. (3) C. fam.].
89. C a şi tutorii, părinţii sunt răspunzători pentru pagubele prici

nuite minorului cu ocazia administrării bunurilor acestuia [art. 141
alin. (2) C. fam.].
90. îndatorirea părinţilor de a-i reprezenta pe copil în actele

juridice sau, după caz, de a-i încuviinţa actele juridice41. Lipsa ori
caracterul restrâns al capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice intere
sează în mod nemijlocit puterea sa de a încheia personal acte juridice
civile. în principiu, incapabilul este lipsit de astfel de putere, iar în
în momentul exercitării dreptului de opţiune succesorală, fiindcă datorită

acestora uneori este mai avantajoasă din punct de vedere patrimonial
renunţarea la moştenire decât acceptarea ei (bunăoară atunci când
donaţiile de raportat ar depăşi valoarea moştenirii cuvenită copilului). A
se vedea M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul
Republicii Socialiste România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 93;
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2003, p. 371.
40 Cu privire la opiniile exprimate în literatura de specialitate legat de
înţelesul caracterului „excesiv” al duratei contractului de locaţiune a se
vedea E. Fio nan, op. cit., p. 130-131.
41 Uneori această prerogativă a ocrotitorului legal - îndatorirea de a
reprezenta minorul în actele sale juridice sau de a-i încuviinţa actele —este
tratată în contextul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti referitoare la per
soana copilului, afirmându-se că dreptul de reprezentare vizează consim
ţământul sau voinţa părţii care se obligă într-un raport juridic, or aceste
elemente ţin de persoană, nu de patrimoniul său - M.N. Costin, op. cit.,
p. 206; Al: Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 319-320.
Aceşti autori consideră că dreptul de reprezentare vizează exclusiv bunu
rile copilului - E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 170. în
sfârşit, într-o altă viziune, acest drept are caracter complex, îmbrăţişând
ambele laturi ale ocrotirii - Al. Bacaci, op. cit., p. 252. în ce ne priveşte,
reţinem ca judicioasă această din urmă concluzie. Totuşi, nu putem ignora
faptul că cel mai adesea dreptul de reprezentare se exercită cu privire la
acte juridice cu caracter patrimonial; iată de ce am optat, formal, pentru
integrarea sa în acest context, al îndatoririlor părinteşti privitoare la bunu
rile copilului.
perioada de tranziţie, a capacităţii restrânse de exerciţiu, participarea

copilului la raporturi juridice civile este prudent limitată, în scopul
protejării intereselor sale, inclusiv faţă de propria lipsă de maturitate şi
de experienţă. Este de reţinut că stadiul capacităţii de exerciţiu nu are
nicio relevanţă în ceea ce priveşte naşterea dreptului copilului la
despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale; ca autor al faptei
ilicite cauzatoare de prejudicii, stabilirea răspunderii sale, respectiv a
obligaţiei ce-i revine de a repara prejudiciul cauzat, are loc potrivit
distincţiilor din art. 25 alin. (3) din Decretul nr. 32/195442.
Până la împlinirea vârstei de 14 ani, când minorul dobândeşte
capacitate restrânsă de exerciţiu, el este reprezentat în actele juridice
de părinţi [art. 105 alin. (1), art. 124 alin. (1) C. fam., art. 9 şi 10 din
Decretul nr. 31/1954], Este o re p re z e n ta re legală - deoarece are loc
în baza unor dispoziţii legale exprese, care stabilesc atât condiţiile, cât
şi limitele reprezentării, obligatorie - părinţii nefiind în măsură să o
refuze, şi generală - în sensul că împuternicirea se extinde asupra „afa
cerilor” copilului, nu se limitează la unul sau mai multe acte indivi
duale (a nu se înţelege că ar fi „puteri” părinteşti nelimitate fiindcă, pe
de o parte unele acte juridice pot fi încheiate de reprezentant numai cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, iar pe de altă parte unele
acte îi sunt interzise în mod expres).
Prm urmare, părinţii vor încheia singuri acte de administrare a
bunurilor, precum şi acte de administrare a patrimoniului copilului. în
cazul actelor care depăşesc dreptul de a administra, este necesară
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare [art. 129 alin. (2) C. fam.].
Din coroborarea textelor legale [art. 129 alin. (2), art. 131 alin. (I),
art. 126 C. fam.], lista acestei categorii de acte juridice include: actele
de înstrăinare a bunurilor copilului (afară de cele supuse stricăciunii
sau devenite nefolositoare); actele prin care sunt gajate sau ipotecate
bunuri ale copilului pentru garantarea de datorii personale ale acestuia;
acte de renunţare la drepturi patrimoniale cuvenite copilului; ridicarea
sumelor de bani depuse pe numele copilului, precum şi a hârtiilor de
42 Potrivit textului invocat „minorii care nu au împlinit vârsta de

paisprezece ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte
că au lucrat cu discernământ”. Pentru unele observaţii în legătură cu
capacitatea delictuală a se vedea /. Reghini, S. Diaconescu, op. cit.,
p. 121-123.
valoare; plata creanţelor pe care le au faţă de copil părintele, soţul

acestuia, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile părintelui.
91. în sistemul Codului familiei, ocrotitorului îi sunt interzise o

serie de acte ju rid ic e cu efecte p o sibil-păgubitoare m inorului sau
care sunt de natură să pericliteze interesele patrimoniale ale acestuia.
Astfel, sub sancţiunea nulităţii relative, nu pot fi încheiate acte juridice
între părinţi, rudele în linie dreaptă, fraţii sau surorile părinţilor, pe de
o parte, şi copil pe de altă parte (art. 128 C. fam.); părintele nu poate
să facă donaţii în numele copilului şi nici să garanteze obligaţia altuia
(art. 129 C. fam.)43.
Nesocotirea regulilor din materia reprezentării legale, fie că se
manifestă prin încheierea actului juridic personal de către copil, fie
prin încheierea de către reprezentant de acte juridice care-i sunt inter
zise sau care ar fi necesitat în c u v iin ţa re a p realab ilă a autorităţii tute
lare, este sancţionată cu nulitatea relativă [art. 129 alin. (3) C. fam.,
art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 32/1054],
în pofida aparenţelor, copilul lipsit de capacitate de exerciţiu nu
este cu desăvârşire exclus din «joc»; cu toate că legea nu prevede, se
admite, din raţiuni practice, că el poate încheia personal acte mărunte
în satisfacerea trebuinţelor curente, precum şi acte de conservare44.
După împlinirea vârstei de 14 ani şi până la dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu, copilul îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile personal, însă numai dacă are încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal [art. 105 alin. (2), art. 124 alin. (2) C. fam., art. 9,
art. 10 din Decretul nr. 31/1954]. Rolul de reprezentant legal al
părinţilor a încetat însă, în calitate de ocrotitori legali au îndatorirea de
a face aprecierea oportunităţii actului juridic preconizat de minor încu
viinţând sau, dacă este cazul, refuzând încuviinţarea, potrivit propriilor
convingeri privind utilitatea şi oportunitatea acelui act.
încuviinţarea este prealabilă şi specială; cât priveşte forma în care
se exprimă, întrucât nu avem cerinţe legale exprese, considerăm,
alături de alţi autori, că ori de câte ori actul ce urmează a fi încheiat
43 Cu privire la sfera actelor juridice în care operează reprezentarea

legală a se vedea, de asemenea, M. Banciu, Reprezentarea în actele juri
dice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 51-55.
441. Reghini, Ş. Diaconescu, op. cit., p. 210.
trebuie să îmbrace forma scrisă - ad solemnitatem sau ad probationem

- încuviinţarea va fi dată cu respectarea aceloraşi cerinţe de formă45,
în caz de neînţelegeri între părinţi cu privire la încuviinţarea actului pe
care ar urma să-l încheie minorul, va hotărî instanţa de judecată, după
ascultarea ambilor părinţi şi potrivit cu interesul superior al copilului
[art. 31 alin. (3) din Legea nr. 272/2004], Pentru ipoteza neînţelege
rilor dintre copilul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, pe de o parte, şi
părinţi, pe de altă parte, nu avem nicio indicaţie legală; doctrinar, s-a
avansat ideea numirii unui curator, dată fiind contrarietatea de interese
dintre minor şi părinţii săi46.
Acele acte, pentru a căror valabilă încheiere părintele, ca repre
zentant al copilului lipsit de capacitate deplină de exerciţiu, era obligat
să solicite încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, presupun
acum, după dobândirea capacităţii restrânse de exerciţiu, alături de
încuviinţarea prealabilă a părinţilor, şi încuviinţarea, de asemenea
prealabilă, a autorităţii tutelare. Este vorba de acte de dispoziţie şi acte
asimilate acestora. în fine, actele juridice interzise reprezentantului
legal sunt prohibite copilului, chiar dacă ar exista în acest sens încu
viinţarea sau încuviinţările prealabile.
92. Ocrotirea părintească a copilul cu capacitate restrânsă de

exerciţiu se manifestă, de asemenea, în legătură cu exercitarea dreptu
rilor procesuale ale acestuia. Capacitatea procesuală - adică aptitu
dinea persoanei de a deveni parte în procesul civil - este aplicaţia în
plan procesual a capacităţii civile. Potrivit art. 42 C. proc. civ., per
soanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât
dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate potrivit legii, ceea ce
înseamnă că minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu vor fi repre
zentaţi, iar cei având capacitate restrânsă de exerciţiu vor sta personal
în judecată, asistaţi însă de ocrotitorul legal47. Spre deosebire de
45 Idem, p. 193.
46 Idem, p. 196. Autorii nu exclud nici varianta încuviinţării actului de
către însăşi autoritatea tutelară, dacă încheierea lui răspunde unei nevoi şi
prezintă un folos neîndoielnic pentru copil.
47 Bunicul nu are calitatea de reprezentant legal al copilului, chiar dacă
acesta s-ar afla, temporar, în îngrijirea sa - C.S.J., sec. pen., dec.
nr. 2748/1993, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 126. în măsura în care o altă
personală decât părintele este desemnată prin hotărâre judecătorească să
cerinţa încuviinţării prealabile a actelor copilului care a împlinit 14 ani

când, fiind vorba de acte juridice luate singular, ocrotitorul poate
determina cu anticipaţie natura şi întinderea obligaţiilor pe care şi le va
asuma minorul, încuviinţarea se consumă printr-o singură manifestare
a părintelui, în cazul actelor procesuale însăşi ideea de „proces”
implică o succesiune de acte, care nu mai pot fi acoperite printr-o
încuviinţare generică, dată, să spunem, în vederea punerii în mişcare a
acţiunii civile, astfel că este necesară asistarea copilului pe întreaga
durată a procesului48.
Pentru ipoteza actelo r procesuale de dispoziţie - precum renun
ţarea la judecată, renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii, renun
ţarea la o cale de atac etc. - este necesară, ca m ăsu ră suplim entară
de protecţie a intereselor celui ocrotit, abilitarea specială a părintelui (atât
în calitate de reprezentant al copilului lipsit de capacitate de exerciţiu,
cât şi de ocrotitor al copilului cu capacitate restrânsă de exerciţiu)
realizată pe calea autorizării de către autoritatea tutelară. Aşadar,
„autorizarea” de care face vorbire art. 42 C. proc. civ. corespunde,
prin conţinut şi finalitate, cerinţei încuviinţării prealabile a autorităţii
tutelare pentru actele de dispoziţie de drept material. Autorizarea, la
fel ca încuviinţarea prealabilă în cazul actelor juridice de drept
material, este dată ocrotitorului legal, iar nu persoanei aflată sub
ocrotire, în vreme ce beneficiarul nemijlocit al asistării este copilul cu
capacitate restrânsă de exerciţiu. Cele două elemente - a u to riz a rea şi
asistarea - vin să întregească împreună capacitatea procesuală încă
neîmplinită a copilului în vârstă de 14-18 ani, astfel că lipsa oricăreia
dintre acestea se răsfrânge asupra validităţii actului juridic; pe de altă
parte, autorizarea este necesară atât în cazul minorului cu capacitate
restrânsă de exerciţiu asistat în evoluţia sa procesuală, cât şi în cazul
copilului lipsit de capacitate de exerciţiu, reprezentat în exerciţiul
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sale de natură procesuală49.
exercite drepturile şi să îndeplinească îndatoririle părinteşti, aceasta

dobândeşte calitatea de reprezentant legal [art. 4 lit. g) din Legea
nr. 272/2004],
48 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 13/1957, în
C.D., 1957, p. 19.
49 A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 278, nota nr. 131.
93. Sancţiunea actelor juridice încheiate în dispreţul acestor reguli

este, ca şi în cazul abaterilor de la normele în materie de reprezentare,
nu litatea relativă a actului încheiat. O singură excepţie deranjează
simetria: actele minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu încheiate
fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor vor fi anulate numai dacă i-au
pricinuit vreo vătămare [art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954]50.
O ultimă precizare în legătură cu îndatorirea părinţilor de a repre
zenta sau de a încuviinţa actele copilului: în ceea ce priveşte încălcarea
drepturilor sale fundamentale, copilul are dreptul să depună singur
plângeri [art. 29 alin. (1) din Legea nr. 272/2004],
Secţiunea a 3-a. Exercitarea ocrotirii părinteşti
94. Drepturile şi îndatoririle privitoare la persoana şi la bunurile

copilului sunt recunoscute ambilor părinţi, fireşti sau adoptivi, fără
deosebire după cum părinţii sunt sau nu căsătoriţi între ei. în concret
însă, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor de către cei
doi părinţi, împreună concomitent şi în mod egal, deşi dezirabilă, nu
este întotdeauna posibilă datorită unor cauze obiective sau din consi
derente cu origini în dizarmonia relaţiilor dintre soţi ori în calitatea
relaţiilor dintre părinţi sau unul dintre aceştia, pe de o parte şi copilul
aflat sub ocrotire pe de altă parte; în astfel de situaţii are loc, în funcţie
de cauza determinantă, fie preluarea integrală a exerciţiului ocrotirii
părinteşti de către unul dintre părinţi, fie scindarea ocrotirii părinteşti.
50 Anularea actului juridic încheiat de copilul cu capacitate restrânsă

de exerciţiu presupune următoarele condiţii cumulative, indicate prin
art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954: actul să facă parte din categoria
celor pentru care este necesară încuviinţarea prealabilă a părintelui, dar nu
se cere, ca măsură suplimentară de protecţie, şi încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare - adică să poată fi inclus în clasa actelor de admi
nistrare lato sensu-, copilul să nu fi cerut sau să nu fi obţinut încuviinţarea
prealabilă a părinţilor; actul încheiat să fi pricinuit „vreo vătămare”
copilului, adică să-i fi fost lezionar. Pentru unele observaţii în legătură cu
„dreptul” copilului cu capacitate restrânsă de exerciţiu de a încheia singur
acte juridice de administrare cu „condiţia” de a nu fi lezionare. A se vedea
E. Florian, op. cit., p. 363, nota nr. 33.
95. E x e rc ita rea o cro tirii p ă rin te şti de că tre am bii p ă rin ţi,
concom itent şi în m od egal. Prin însăşi natura lor, drepturile şi înda
toririle părinteşti au caracter personal şi continuu, acoperind întreaga
perioadă a copilăriei, de Ia naştere şi până la dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu.
Pe fondul responsabilităţii ambilor părinţi pentru creşterea copi
lului [art. 31 alin. (1) din Legea nr. 272/2004], măsurile de ocrotire se
iau de comun acord. în condiţii ideale, concordia relaţiilor conjugale
se transferă, benefic, asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii; copilul
este implicat în luarea oricărei decizii care îl priveşte, este informat,
opiniile sale sunt ascultate şi luate în considerare (art. 32 din Legea
nr. 27272004), fiecare hotărâre în parte urmărind asigurarea şi promo
varea binelui copilului. D ar când „binele” copilului este perceput dife
rit de către fiecare dintre părinţi, când se ivesc neînţelegeri între părinţi
în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor ce le-
au fost conferite, va decide instanţa de judecată, cu ascultarea ambilor
părinţi şi ţinând seama de interesul superior al copilului [art. 31 alin. (3)
Sub imperiul reglementărilor anterioare, în general se aprecia că în
soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi, autoritatea competentă (pe
atunci autoritatea tutelară) nu este îndrituită să se substituie părinţilor,
în sensul de a dispune o soluţie proprie, diferită de cea preconizată de
fiecare dintre părinţi şi neagreată de niciunul dintre ei, ci este datoare
să înlăture divergenţele analizând alternativele împreună cu părinţii51.
Concluzia îşi păstrează, credem, actualitatea, cu o completare: copilul
capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima şi el opinia
(art. 24 din Legea nr. 272/2004).
96. Dacă se iveşte o contrarietate sau o co ncurenţă de interese

între copil şi părinţi sau între copiii aflaţi sub aceeaşi ocrotire părin
tească, este necesară instituirea curatelei [art. 152-157 C. fam., art. 24
âlin. (6) din Legea nr. 272/2004], c u ra te la fiind un mijloc subsidiar şi
temporar de asigurare a protecţiei intereselor minorului. Cel mai
51 E.A. barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 49; l.P. Filipescu,

LA. Filipescu, op. cit., p. 524. în sensul că autoritatea tutleară (în vechea
reglementare) ar putea adopta o soluţie proprie atunci când nici una dintre
cele avansate de părinţi nu este în interesul copilului,! Al. Bacaci,
C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit., ed. 1999, p. 290-291.
adesea contrarietatea sau concurenţa de interese de care aminteam

apare în materie succesorală5'.
Prevederea cuprinsă în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, în
sensul că dacă se ivesc neînţelegeri între părinţi cu privire la exerci
tarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ele vor fi soluţio
nate de instanţa judecătorească cu ascultarea ambilor părinţi şi potrivit
cu interesul superior al copilului, are în vedere strict ipoteza dezacor
dului dintre părinţi (aşa cum făcea şi art. 99 C. fam), fără să indice
calea de urmat pentru cazul în care dezacordul apare între părinţi, pe
de o parte, şi copil, pe de altă parte. Suntem de părere că şi de astă
dată competenţa revine instanţei judecătoreşti. Un posibil indiciu se
află înscris în art. 47 alin. (3) al Legii nr. 272/2004, care stabileşte
competenţa instanţei de a se pronunţa asupra cererii copilului care a
împlinit vârsta de 14 ani de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii
profesionale stabilită de părinţi (pentru identitate de raţiune, de
asemenea instanţa se va pronunţa asupra cererii copilului în vârstă de
peste 14 ani de a-avea o locuinţă diferită de cea a părinţilor, în vederea
desăvârşirii învăţăturii sau a pregătirii sale profesionale), iar o astfel de
solicitare a copilului nu poate veni decât pe fondul neînţelegerilor
dintre părinţi şi copii.
97. Neînţelegeri în legătură cu exercitarea drepturilor părinteşti pot
să apară, de ce nu, între părinţi, pe de o parte, şi terţe persoane, pe de
altă parte. Exemplul clasic ar fi acela al pretenţiei unui terţ - de regulă
este vorba de rude ale copilului, bunicii în special - de a „ţine”
copilul. Ne-am referit la dreptul părintelui de cere pe cale judecă
torească înapoierea părintelui de la orice persoană care l-ar ţine fără
temei legal în contextul îndatoririlor părinteşti privitoare la persoana
copilului. De asemenea, divergenţele se pot ivi pe fondul dreptului
copilului de a avea legături personale şi contacte directe cu persoane
52 Potrivit deciziei de îndrumare nr. 6/1959 a fostei instanţe supreme

(în C.D., 1959, p. 27), numirea curatorului este necesară nu doar atunci
când în discuţie se află succesiunea unuia dintre părinţi iar copilul vine la
moştenire în concurs cu părintele rămas în viaţă, ci şi în toate situaţiile în
care el este chemat la moştenire în concurs cu unul sau amândoi părinţii.
Dacă sunt mai mulţi copii cu interese contrare între ei, se va numi câte un
curator pentru fiecare dintre ei - Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 1776/1984,
în R.R.D. nr. 7/1985, p. 72.
din familia extinsă sau din afara familiei. Reamintim că, potrivit art. 14
alin. (3) din Legea nr. 272/2004, părinţii (sau un alt reprezentant legal)
nu pot împiedica relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii şi
surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa
de familie decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens.
98. E x ercitarea o cro tirii p ărin teşti de c ă tre u n singur părinte.

Articolul 98 alin. (2) C. fam. enumeră următoarele situaţii în care
sarcina înfăptuirii ocrotirii părinteşti revine, în întregime, unui singur
părinte: decesul unuia dintre părinţi; decăderea din drepturi a unuia
dintre părinţi; punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi; neputinţa,
din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa.
Când ambii părinţi se află în vreuna din împrejurările indicate de art. 98
alin. (2) C. fam., faţă de copilul lipsit, temporar sau definitiv, de
ocrotire părintească, urmează a fi dispusă una din măsurile de protecţie
alternativă prevăzute de Legea nr. 272/2004, anume instituirea tutelei,
luarea unei măsuri de protecţie specială, adopţia (art. 39 din Lege).
99. Decesul u n u ia d in tre p ă rin ţi. în cazul morţii fizic constatate

sau prezumate prin hotărâre judecătorească drepturile şi îndatoririle
ataşate calităţii de părinte vor fi exercitate, respectiv, aduse la îndepli
nire, de către părintele rămas în viaţă. Cu referire specială la decesul
tatălui, vor fi consideraţi din căsătorie şi vor beneficia de ocrotirea
mamei copiii concepuţi până la data încetării căsătoriei prin decesul
soţului, fiindcă doar aceştia sunt acoperiţi de prezumţia de paternitate
a fostului soţ al mamei. Ocrotirea copiilor concepuţi ulterior va fi
înfăptuită potrivit cu situaţia juridică în care se găsesc: copii din
căsătoria subsecventă a mamei, copii din afara căsătoriei cu filiaţia
paternă nestabilită; copii din afara căsătoriei dar cu paternitatea legal
stabilită, prin recunoaşterea voluntară a tatălui sau prin hotărâre
judecătorească.
Dacă moartea unuia dintre părinţi a fost declarată pe cale
judecătorească, data decesului este cea stabilită prin hotărârea instanţei
deşi, până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative a morţii
prezumate - întotdeauna ulterioară datei stabilite ca fiind cea a morţii
- persoana în cauză este considerată în viaţă. Faptic, ocrotirea
copilului este asigurată de un singur părinte atât în timpul cuprins între
data fixată ca fiind cea a morţii şi data rămânerii definitive a hotărârii,
cât şi ulterior rămânerii definitive a hotărârii instanţei, însă temeiul
juridic al ocrotirii este diferit: până la rămânerea definitivă a hotărârii

declarative de moarte este aplicabilă dispoziţia art. 98 alin. (2) C. fam.
în partea referitoare la neputinţa unuia dintre părinţi de a-şi manifesta
voinţa, iar după ce hotărârea a rămas definitivă sunt incidente aceleaşi
prevederi, dar în partea referitoare la decesul unuia dintre părinţi53.
Anularea hotărârii declarative de moarte ca urmare a reapariţiei
celui vizat duce la redobândirea drepturilor sale părinteşti, deci ocro
tirea părintească se va putea realiza de aici înainte cu participarea
ambilor părinţi.
100. D ecăderea d in d re p tu ri a u n u ia d in tre p ă rin ţi. Decăderea

totală sau parţială din drepturile părinteşti este unica54 sancţiune speci
fică dreptului familiei, care poate fi pronunţată de instanţa judecă
torească pentru abuzuri sau neglijenţe grave ale părintelui, de natură să
pună în pericol dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau
socială a copilului [art. 109 C. fam. şi art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea
nr. 272/20041. Consecinţa imediată în planul înfăptuirii ocrotirii părin
teşti este retragerea, temporară, a prerogativelor părinteşti referitoare
la persoana şi bunurile copilului. Aceleaşi urmări sunt de reţinut faţă de
părintele căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti.
Părintele decăzut din drepturi nu este scutit de obligaţia de a da
întreţinere copilului (art. 110 C. fam.), pe de o parte deoarece temeiul
obligaţiei legale de întreţinere se află în raporturile de filiaţie, neal
terate de aplicarea sancţiunii, iar pe de altă parte pentru că sunt revo
cate drepturi ale părintelui şi nu drepturi ale copilului, prin urmare
obligaţiile părintelui, corelative drepturilor copilului rămân cât se
poate de active. Din considerente apropiate, copilul păstrează dreptul
de a avea legături personale cu părintele decăzut, afară de cazul în care
acest lucru ar fi contrar interesului său; de asemenea, instanţa poate
limita exerciţiul acestui drept dacă există motive temeinice de natură
să pericliteze dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială
a copilului (art. 16 din Legea nr. 272/2004).
53 A. lonaşcu, M.N. Costin. M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 182.

54 Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abando
nului de copii, sancţionând dezinteresul vădit al părinţilor faţă de copilul
aflat în îngrijirea unei persoane, fizice sau juridice, a fost abrogată expres
prin art. 75 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic
al adopţiei.
Părintele decăzut din drepturi poate solicita oricând redarea exerci

ţiului acestor drepturi.
Vom reveni pe larg asupra decăderii din drepturile părinteşti în
secţiunea consacrată răspunderii părinţilor pentru înfăptuirea ocrotirii
părinteşti.
101. P u n erea sub in terd icţie ju d e c ă to re asc ă a unuia d in tre

părin ţi. Prin efectul punerii sub interdicţie a unuia dintre părinţi,
drepturile şi îndatoririle părinteşti ale acestuia vor trece, pe data rămâ
nerii definitive a hotărârii instanţei, asupra celuilalt părinte (art. 144
C. fam.). De regulă, până la rezolvarea cererii de punere sub inter
dicţie, se instituie curatela provizorie pentru îngrijirea persoanei şi
reprezentarea intereselor celui în cauză (art. 146 C. fam.), astfel că în
fapt, prin forţa împrejurărilor, ocrotirea copilului este înfăptuită de
către unul dintre părinţi, dată fiind neputinţa celuilalt de a-şi manifesta
voinţa. Cum s-a spus, „cel care are nevoie el însuşi de ocrotire nu
poate asigura ocrotirea efectivă altei persoane”55.
Situaţia specială în care se găseşte părintele pus sub interdicţie nu
stinge obligaţia sa de întreţinere faţă de copil, desigur în măsura în
care dispune de mijloacele necesare. Este adevărat, de astă dată nu
avem suport de text - spre deosebire de cazul părintelui decăzut din
drepturi - însă afirmaţia poate fi susţinută cu argumente desprinse din
principiile generale ale ocrotirii părinteşti; oricum, fundamentul
obligaţiei legale de întreţinere, adică ra p o rtu l de filiaţie, rămâne
netulburat de schimbările ce au loc în planul capacităţii persoanelor
legate prin rudenie56.
551.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 516.

. 56 în acest sens I. Albu, op. cit., p. 325; E.A. Barasch, /. Nestor,
S. Zilberstein, op. cit., p. 176; Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache,
op. cit. (1999), p. 293. S-a exprimat şi o altă opinie, în sensul că părintele
pus sub interdicţie nu poate fi obligat la întreţinerea copilului, situaţia sa
fiind cu totul diferită de cea a părintelui decăzut din drepturi; nu este
întâmplătoare tăcerea legiuitorului care nu a consacrat în mod expres o
astfel de obligaţie în sarcina părintelui interzis, iar dacă totuşi admitem
existenţa obligaţiei adăugăm la lege, ceea ce nu este permis - I. Ionaşcu,
M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 185-186.
102. Neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi

de a-şi manifesta voinţa. Potrivit doctrinei, neputinţa unuia dintre
părinţi de a-şi manifesta voinţa poate fi invocată în situaţii precum37:
- dispariţia unui părinte, indiferent dacă dispariţia sa a fost decla
rată prin hotărâre judecătorească sau este o stare de fapt neconfirmată
judecătoreşte;
- contrarietatea sau concursul de interese dintre copil şi unul sau
ambii părinţi; părintele sau părinţii în cauză nu vor fi îndepărtaţi de la
exerciţiul ocrotirii părinteşti, ci vor fi suspendate unele din preroga
tivele legate de protecţia intereselor patrimoniale ale copilului (îndato
rirea de a administra bunurile copilului, îndatorirea de a reprezenta
copilului sau de a-i încuviinţa actele);
- din cauza bolii sau din alte motive obiective unul dintre părinţi
este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele copilului sau
să încuviinţeze actele acestuia;
- condamnarea unuia dintre părinţi la o pedeapsă privativă de
libertate.
103. Scindarea ocrotirii părinteşti. Prin această sintagmă sunt

desemnate acele împrejurări în care fie părinţii exercită ocrotirea
părintească în mod neegal între ei, fie ocrotirea copilului este „redistri
buită” între părinţi şi persoana, familia sau instituţia la care minorul se
află în plasament58. Cazurile de scindare a ocrotirii părinteşti sunt:
desfacerea căsătoriei părinţilor copilului; desfiinţarea căsătoriei părin
ţilor; încredinţarea copilului din afara căsătoriei consecutiv stabilirii
filiaţiei sale; plasamentul copilului.
104. Desfacerea căsătoriei părinţilor copilului. Pronunţând des

facerea căsătoriei, instanţa de divorţ este obligată să statueze cu privire
la încredinţarea minorului rezultat din căsătorie, urmând să dispună,
după caz, fie încredinţarea sa la unul dintre părinţi, fie, pentru motive
temeinice care ţin de interesul superior al copilului, la o altă persoană
571.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 515; A. Ionaşcu, M.N. Costin,
M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 187. Pentru unele ipoteze cu totul
speciale de exercitare a ocrotirii părinteşti - având ca notă comună lipsa
capacităţii de exerciţiu ori capacitatea de exerciţiu restrânsă a unuia sau a
ambilor părinţi, a se vedea M.N. Costin, op. cit., p. 201-203.
581. Albu, op. cit., p. 326.
sau familie cu consimţământul acesteia ori la o instituţie de ocrotire

(art. 42 C. fam.).
Dacă minorul este încredinţat unuia dintre părinţi, acesta va exer
cita în privinţa sa drepturile şi îndatoririle părinteşti [art. 43 alin. (1)
C. fam.]. Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale
cu copilul, precum şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învă
ţătura şi pregătirea profesională a acestuia [art. 43 alin. (3) C. fam.]; de
asemenea, părintele are în continuare obligaţia de a da întreţinere
copilului [art. 42 alin. (2), art. 86, art. 107 C. fam.]. Aceste drepturi
sunt complementare, în mare măsură ele se presupun reciproc.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti prin care se exprimă ocrotirea
părintească nu se sting în privinţa niciunuia dintre părinţi prin efectul
desfacerii căsătoriei, pentru că nici calitatea de părinte nu se pierde
concomitent cu cea de soţ; părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat
copilul spre creştere şi educare nu se află într-o situaţie asimilată sau
asimilabilă celei în care se găseşte părintele decăzut din drepturi. Cu
toate acestea, modificarea relaţiilor dintre părinţi impietează asupra
modalităţii concrete de înfăptuire a obligaţiei generale de a creşte
copilul, prin limitarea mijloacelor aflate la îndemâna aceluia dintre
părinţi căruia nu i s-a încredinţat creşterea şi educarea copilului.
Dispoziţiile art. 98 alin. (1) C. fam., în sensul că măsurile privitoare la
persoana şi bunurile copilului se iau de comun acord de către părinţi
nu-şi vor mai găsi aplicare; ulterior desfacerii căsătoriei, îndatoririle
părinteşti sunt exercitate de fiecare dintre părinţi prin acţiuni distincte,
cel mai adesea independente şi, fară îndoială, acela dintre părinţi
căruia i s-a încredinţat copilul are la îndemână posibilităţi mult mai
largi de a asigura şi de a influenţa dezvoltarea copilului.
105. C are este conţin u tu l d re p tu rilo r recunoscute părintelui

d iv o rţat c ăru ia n u i s-a în c re d in ţa t copilul? Dreptul acestuia de a
avea legături personale cu minorul este consacrat expres prin art. 43
alin. (3) C. fam.59; de asemenea, Legea privind promovarea şi protecţia
59 Pe larg, a se vedea I. Albu, Dreptul părintelui divorţat căruia nu i s-a

încredinţat copilul de a avea legături personale, în R.R.D. nr. 2/1988,
p. 28-33; I.P. Filipescu, Sinteză de practică judiciară privind dreptul
părintelui de a avea legături personale cu copilul, în R.R.D. nr. 6/1984,
p. 41-48; V.Gr. Zvâncu, Unele consideraţii referitoare la dreptul părintelui
de a avea legături personale cu copilul său minor, în R.R.D. nr. 7/1982, p. 45.
drepturilor copilului stabileşte dreptul copilului care a fost separat de

ambii părinţi sau de unul dintre aceştia de a menţine relaţii personale şi
contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest
lucru contravine interesului său [art. 16 alin. (1)]. Dreptul şi îndato
rirea aceluiaşi părinte de a veghea la creşterea şi educarea copilului, de
a-1 îndruma, presupune condiţia elementară - şi esenţială - de a men
ţine legătura cu propriul copil, prin întâlniri cu copilul, vizitarea aces
tuia la domiciliu, găzduirea copilului pentru o perioadă determinată,
corespondenţa sau alte forme de comunicare cu copilul, transmiterea
de informaţii copilului cu privire la părinte etc. [art. 15 alin. (1) din
Legea nr. 272/2004].
Este de dorit ca părinţii să stabilească de comun acord modalităţile
de înfăptuire, inclusiv «programul» dreptului unuia dintre ei de a avea
legături personale cu copilul; în subsidiar, va decide instanţa de
judecată. în cadrul procesului de divorţ instanţa este obligată, potrivit
art. 42 C. fam., să dispună cu privire la încredinţarea copilului rezultat
din căsătorie, chiar dacă părţile nu au formulat o cerere expresă în
acest sens; eventuala învoială a părţilor este producătoare de efecte
numai dacă este încuviinţată de instanţă. Dispoziţiile din materia
divorţului nu stabilesc şi obligaţia instanţei de a statua cu privire la
modalităţile de exercitare a dreptului părintelui de a avea legături
personale cu copilul, prin urmare înţelegerea realizată de părinţi cu
privire la valorificarea concretă a acestui drept nu este condiţionată de
girul instanţei, urmând a fi exercitat întocmai şi cu bună-credinţă şi
numai în concordanţă cu interesele copilului60.
Ori de câte ori se ivesc neînţelegeri între foştii soţi în legătură cu
dreptul de a avea leg ătu ri p ersonale şi contacte directe cu copilul -
fie datorită exerciţiului abuziv sau pretins abuziv al dreptului, fie din
cauza «rezistenţei» părintelui în a cărui grijă efectivă se află copilul,
părinte care împiedică exercitarea dreptului în discuţie - soluţionarea
lor este de competenţa instanţei judecătoreşti. Instanţa, luând în consi
derare cu prioritate interesul superior al copilului, poate limita exerci
tarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură să pericli
teze dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a
60 C.S.J., sec. civ., dec. nr. 321/1994, în Repertoriu ... pe anii 1989-1994,
voi. I, p. 595; Trib. mun. Bucureşti, sec. a IlI-a civ., dec. nr. 1884/1984, în
R.R.D. nr. 5/1984, p. 60.
copilului [art. 16 alin. (2) din Legea nr. 272/2004]. Hotărârea instanţei,
prin care s-a stabilit «programul» relaţiilor personale cu copilul, are
caracter vremelnic, în sensul că odată cu schimbarea împrejurărilor
care au stat la baza soluţiei pronunţate, se poate solicita o nouă
hotărâre, adaptată noilor circumstanţe61.
106. Cât priveşte dreptul părintelui divorţat de a veghea la creşte

rea şi educarea copilului, ca «vestigiu» al îndatoririi sale de a se îngriji
personal de creşterea copilului, acesta evocă posibilitatea conferită
părintelui de a urmări evoluţia copilului şi, eventual, să solicite în baza
art. 44 C. fam. modificarea măsurilor dispuse în legătură cu exercitarea
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti. El este îndreptăţit să ceară
instanţei re în c re d in ţare a copilului, inclusiv reîncredinţarea la o terţă
persoană, dacă apreciază că niciunul dintre părinţi nu este în măsură să
asigure condiţii mulţumitoare pentru dezvoltarea copilului. Oricum,
măsura reîncredinţării copilului de la unul dintre părinţi la celălalt îşi
găseşte justificare numai în acele situaţii în care se constată că situaţia
de fapt reţinută iniţial de instanţă a suferit modificări semnificative, iar
interesul superior al copilului pledează pentru reîncredinţarea sa.
Altminteri, schimbările dese, intervenţiile inoportune în viaţa familială
a minorului, contrazicând principiul stabilităţii şi continuităţii în
îngrijirea, creşterea şi educarea copilului [art. 6 lit. i)], pot avea conse
cinţe dăunătoare asupra evoluţiei acestuia. Să reţinem deci că nu orice
modificare a circumstanţelor de fapt trebuie să se regăsească în moda
litatea faptică de înfăptuire a ocrotirii părinteşti, ci doar acelea care ar
semnala că, pe viitor, menţinerea aceleiaşi măsuri ar avea consecinţe
defavorabile asupra creşterii şi dezvoltării copilului. Schimbarea par
ţială a condiţiilor care în ansamblul lor au motivat la un moment dat
încredinţarea copilului unuia dintre părinţi nu atrage, inevitabil, reve
nirea asupra măsurii câtă vreme subzistă elementele sale decisive, în
consonanţă cu interesul superior al copilului62.
61 Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 426/1980, în R.R.D. nr. 10/1980,
p. 66.
62 Cererea mamei de reîncredinţare a fiicei minore a fost respinsă de
instanţă într-o speţă caracterizată prin următoarele elemente de fapt:
iniţial, cu ocazia desfacerii căsătoriei părinţilor, copilul a fost încredinţat
mamei spre creştere şi educare; întrucât mama a întocmit formele pentru
plecarea definitivă din ţară, neputând lua copilul cu sine, s-a decis reîncre-
De asemenea, în exerciţiul dreptului de a veghea la creşterea şi

educarea copilului, părintele poate solicita sancţionarea celuilalt
părinte pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
îndatoririlor părinteşti.
Ambii părinţi divorţaţi sunt obligaţi la întreţinerea copilului, atât
cel căruia i s-a încredinţat creşterea şi educarea copilului, cât şi celălalt
părinte. Comparând obligaţia acestui din urmă părinte faţă de acelaşi
copil înainte şi după desfacerea căsătoriei, vom constata că ceea ce
diferă este modalitatea de executare: dacă în timpul căsătoriei, ca
regulă, fiecare dintre părinţi îşi îndeplineşte în natură obligaţia de
întreţinere faţă de copil, prin prestaţii care să acopere nevoile curente
ale beneficiarului (nefiind totuşi exclusă întreţinerea înfăptuită de către
unul dintre părinţi prin echivalent bănesc), ulterior disoluţiei căsăto
riei, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul îşi va îndeplini oblige-
ţia de întreţinere, ca regulă, prin prestaţii băneşti periodice, adică prin
plata unei pensii de întreţinere (fiind de asemenea posibilă executarea
în natură, cel puţin în parte).
Scindarea ocrotirii părinteşti ca urmare a desfacerii căsătoriei şi
încredinţarea copilului spre creştere şi educare unuia dintre părinţi ia
sfârşit dacă intervine decesul, decăderea din drepturile părinteşti,
punerea sub interdicţie sau neputinţa, din orice motive, a unuia dintre
părinţi de a-şi manifesta voinţa. Când însuşi părintele în a cărui grijă
efectivă se află copilul se găseşte în vreuna din situaţiile de mai sus,
efectele hotărârii judecătoreşti de încredinţare se sting, iar celălalt
părinte redobândeşte, în temeiul legii, deplinătatea drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti63.
dinţarea la tată. Printr-o nouă cerere adresată instanţei, mama solicită să-i
fie reîncredinţată minora, arătând că în prezent dispune de condiţii
materiale corespunzătoare, inclusiv cele de locuit, şi are posibilitatea de a
se ocupa personal de creşterea şi educarea copilului aflat în grija efectivă
a bunicilor paterni. Instanţa a respins pretenţia mamei ca neîntemeiată,
considerând că afecţiunea sa reală şi dorinţa constantă de a lua minora Ia
domiciliul său din străinătate nu justifică, în sine, scoaterea copilului din
mediul afectiv în care s-a dezvoltat timp de peste 4 ani - C.S J., sec. civ.,
dec. nr. 2447/1993, în B J ., 1993, p. 110.
63 A. lonaşcu, M.N. Costin. M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 198;
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 336.
107. Fără a considera aceasta o manifestare a ocrotirii părinteşti,

părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul este chemat să
consimtă la ad o p ţia copilului, art. 11 lit. a) din Legea nr. 273/2004
nefăcând nicio distincţie, aşa cum nici legislaţia anterioară în materie
de adopţie nu condiţiona consimţământul la adopţie al părinţilor de
modalitatea de exercitare a ocrotirii părinteşti.
în cele de mai sus am avut în vedere scindarea ocrotirii părinteşti
prin încredinţarea copilului consecutiv desfacerii căsătoriei la unul
dintre părinţi însă, pentru motive temeincie, fără îndoială în legătură
cu interesul copilului, instanţa de divorţ poate dispune încredinţarea sa
unei rude sau unei alte persoane, cu consimţământul acesteia, sau unei
instituţii de ocrotire [art. 42 alin. (2) C. fam.]. Aceste prevederi
urmează a se aplica ţinând seama şi de cele stabilite prin art. 33 din
Legea nr. 272/2004, în sensul că un copil nu poate fi separat de
părinţii săi sau de unul dintre ei împotriva voinţei acestora, cu excepţia
cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii
judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al
copilului. Prin urmare, este posibil ca între părinţii aflaţi în plin proces
de divorţ să intervină o „învoială” cu privire la încredinţarea copilului
unei terţe persoane; credem că o astfel de înţelegere nu obligă
instanţa64. Dacă instanţa este cea care pune în discuţia părţilor soluţia
încredinţării copilului spre creştere şi educare unei terţe persoane, iar
părinţii se împotrivesc, suntem de părere că instanţa poate totuşi
dispune în acest sens, dar numai în acele circumstanţe cu totul excep
ţionale şi relevate în cursul procesului de divorţ, care prin gravitatea
lor sunt ameninţări la adresa copilului şi ar face necesară intervenţia
prin măsuri speciale de protecţie a copilului care, în propriul său
interes, nu poate fi lăsat în grija niciunuia dintre părinţi.
încredinţarea copilului spre creştere şi educare altei persoane decât
unul dintre părinţi scindează ocrotirea părintească într-o manieră
particulară, între părinţi, pe de o parte, şi terţa persoană, fizică sau
juridică, pe de altă parte. Persoana (familia) sau instituţia de ocrotire
dobândeşte faţă de copilul încredinţat numai drepturile şi îndatoririle
64 în acest sens a decis fosta instanţă supremă sub imperiul reglemen

tărilor anterioare Legii privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului. A se vedea Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 2435/1984, C.D.,
1984, p. 177.
părinteşti referitoare la persoana copilului; drepturile şi îndatoririle

părinteşti privitoare la bunurile copilului vor fi exercitate de către
părintele desemnat prin hotărârea instanţei [art. 42 alin. (2) C. fam.].
Regula urmează a fi înţeleasă în contextul general al reglementărilor
din materia ocrotirii părinteşti, astfel că, după cum s-a remarcat,
îm prejurarea că persoana sau instituţia de ocrotire dobândeşte numai
drepturile şi îndatoririle părinteşti ataşate persoanei copilului nu are
semnificaţia decăderii im plicite a părinţilor din exerciţiul drepturilor
părinteşti65.
într-o altă ordine de idei, deoarece art. 43 alin. (3) C. fam. referin-
du-se la drepturile părintelui divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul
nu face nicio distincţie între cele două moduri posibile de scindare a
ocrotirii părinteşti, dacă s-a optat pentru măsura extremă a încredinţării
copilului unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire, fiecare
dintre părinţi vor păstra drepturile şi îndatoririle specifice părintelui
divorţat căruia nu i s-a încredinţat creşterea şi educarea copilului66. Se
vor putea prevala, aşadar, de dreptul de a avea legături personale cu
copilul şi de dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copilului. De asemenea, oricare dintre părinţi
va putea solicita instanţei de judecată reîncredinţarea minorului.
Obligaţia de întreţinere faţă de copil se menţine.
Măsurile de ocrotire a persoanei copilului vor fi luate de către per
soana, familia sau instituţia în a cărei îngrijire se află, fară a fi necesar
consimţământul expres al părinţilor. Deciziile în legătură cu învăţătura
şi pregătirea profesională a copilului nu vor mai fi luate de către
părinţi, dar aceştia sunt îndreptăţiţi să le cunoască şi să-şi exprime
punctul de vedere.
108. D esfiinţarea căsătoriei p ă rin ţilo r copilului. Cu toate că des
fiinţarea căsătoriei părinţilor nu produce efecte în privinţa condiţiei
juridice a copilului rezultat din căsătoria nulă sau anulată - el are
situaţia juridică de copil dintr-o căsătorie valabil încheiată [art. 23
alin. (2) C. fam.], independent de buna sau reaua-credinţă a unuia sau
a ambilor părinţi la data încheierii căsătoriei desfiinţate - invalidarea
căsătoriei părinţilor afectează exerciţiul ocrotirii părinteşti.
65 E.A. Barasch, /. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 190.

66A. Ionaşcu, M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 202.
Potrivit cu cele statuate prin art. 24 alin. (2) C. fam., în raporturile

dintre părinţi şi copii sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile din
materia divorţului. Pe cale de consecinţă, instanţa, învestită cu
soluţionarea cererii în desfiinţarea căsătoriei, urmează să dispună cu
privire la încredinţarea copilului (copiilor) rezultaţi din căsătorie fie
unuia dintre părinţi, fie unei alte persoane, familii sau instituţii de
ocrotire. în funcţie de măsura de ocrotire stabilită, drepturile şi
îndatoririle părinteşti urmează a fi exercitate, respectiv îndeplinite, în
aceleaşi condiţii şi în aceleaşi limite pe care le-am reţinut în legătură
cu părintele divorţat.
, 109. încredinţarea copilului din afara căsătoriei. Dacă filiaţia

copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii părinţi, încre
dinţarea minorului şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională sunt guvernate, potrivit
art. 65 C. fam., de prevederile aplicabile în cazul copilului din căsă
torie ai cărui părinţi au divorţat. Din punct de vedere al înfăptuirii
ocrotirii părinteşti, părinţii din afara căsătoriei sunt asimilaţi părinţilor
divorţaţi, altfel nu s-a putea manifesta principiul deplinei asimilări a
situaţiei juridice a copilului din afara căsătoriei având filiaţia legal
stabilită cu situaţia copilului din căsătorie, principiu consacrat prin
art. 63 C. fam. şi art. 7 din Legea nr. 272/2004.
Câtă vreme filiaţia copilului este certă numai faţă de unul dintre
părinţi, exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti revine în între
gime acestui părinte, chiar când filiaţia firească faţă de celălalt părinte
(nestabilită, potrivit exigenţelor legale, nici prin recunoaştere volun
tară, nici prin hotărâre judecătorească) ar fi de notorietate sau când
părinţii din afara căsătoriei ar convieţui. Stabilirea ulterioară a rapor
tului de filiaţie şi faţă de cel de-al doilea părinte - de regulă este vorba
despre filiaţia faţă de tată - are ca efect dobândirea drepturilor şi
_îndatoririlor părinteşti. Din acest moment ocrotirea părintească poate fi
înfăptuită prin exerciţiul concomitent şi egal al drepturilor şi înda
toririlor părinteşti67. Totuşi, cel mai adesea părinţii din afara căsătoriei
67 Stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei, prin oricare din modurile per
mise de lege, are efect declarativ, ceea ce înseamnă că părintele
«dobândeşte» această calitate retroactiv, de la naşterea (sau de la concep
ţia) copilului, nicidecum cu începere de la data «legalizării» raportului de
nu locuiesc împreună, astfel că ocrotirea părintească este scindată prin

forţa împrejurărilor care definesc relaţiile dintre părinţii necăsătoriţi
între ei.
Fără să distingem după cum copilul din afara căsătoriei a fost sau
nu încredinţat spre creştere şi educare prin hotărâre judecătorească - o
astfel de statuare nu poate lipsi din hotărârea dată în soluţionarea
cererii în stabilirea filiaţiei68, dar trebuie să ţinem seama şi de varianta
stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei prin recunoaştere voluntară - în
fapt minorul se găseşte în grija efectivă a părintelui cu care locuieşte şi
are situaţia faptică a copilului dintr-o căsătorie desfăcută. Este motivul
pentru care ocrotirea sa va fi înfăptuită potrivit regulilor din materia
divorţului, art. 42-44 C. fam.
110. Plasamentul copilului dispus prin hotărâre judecătorească.
Dintre măsurile de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004
- plasament, plasament în regim de urgenţă şi supraveghere specia
lizată (art. 55) - numai plasamentul copilului scindează ocrotirea
părintească, şi aceasta doar în cazurile în care măsura este dispusă de
instanţa de judecată. Enunţul face necesar câteva precizări.
Scindarea ocrotirii părinteşti nu are loc în cazul plasamentului în
regim de urgenţă, pentru că pe durata măsurii se suspendă de plin
drept exerciţiul drepturilor părinteşti [art. 64 alin. (3) din Legea
nr. 272/20041, urmând ca în privinţa exercitării drepturilor părinteşti
să se pronunţe instanţa, în mod obligatoriu, în cadrul procedurii
judiciare declanşate prin măsura plasamentului în regim de urgenţă
[art. 66 alin. (2) din Legea nr. 272/20041.
Nici măsura supravegherii specializate a copilului care a săvârşit
o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal nu pune în
discuţie chestiunea scindării ocrotirii părinteşti, de astă dată pentru că
nici nu-i aduce atingere (ne referim la modalitatea de exercitare, nu nea
părat la conţinutul ocrotirii), măsura în sine constând în menţinerea copi
lului în familie, sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii
de natură să-i corijeze conduita (art. 81 din Legea nr. 272/2004).
rudenie. Desigur, din punctul de vedere al înfăptuirii ocrotirii părinteşti,

interesează numai perioada ulterioară fixării raportului de filiaţie.
68 Trib. jud. Ialomiţa, dec. civ. nr. 69/1990, cu nota redacţiei, în
Dreptul nr. 1/1991, p. 70.
Rămâne doar m ă su ra specială de pro tecţie a plasamentului.

Aceasta poate fi stabilită de către Comisia pentru protecţia copilului
sau de către instanţa de judecată, în funcţie de împrejurările care fac
necesară intervenţia, precum şi de existenţa sau lipsa acordului părin
ţilor. Rezumându-ne la concluzii, Comisia pentru protecţia copilului
poate dispune măsura plasamentului în cazul copilului care, în vederea
protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din
motive neimputabile acestora, precum şi a copilului care a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, în airibele
cazuri numai dacă există acordul părinţilor [art. 61 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004]; pentru aceleaşi două situaţii, în cazul în care nu există
acordul părinţilor sau a unuia dintre ei, măsura plasamentului poate fi
dispusă numai de către instanţa judecătorească [art. 61 alin. (2) lit. b)
din Legea nr. 272/2004], în toate celelalte ipoteze de dificultate
indicate de art. 56 din Legea nr. 272/2004 - este vorba de copilul ai
cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi
sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela; de copilul abuzat sau
neglijat; de copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în
unităţi sanitare - măsura plasamentului va fi ordonată de către instanţa
de judecată.
Interesant este că una şi aceeaşi măsură de protecţie specială,
plasamentul, dispusă pentru aceeaşi gamă de împrejurări însă de către
autorităţi diferite are consecinţe sensibil deosebite în planul exercitării
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, cel puţin la nivel declarativ:
plasamentul hotărât de către Comisia pentru protecţia copilului nu
aduce atingere drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, care se menţin pe
toată durata plasamentului [art. 62 alin. (1) din Legea nr. 272/2004], în
schimb plasamentul copilului în temeiul hotărârii instanţei produce
- schimbări în exercitarea ocrotirii părinteşti, în sensul că drepturile şi
îndatoririle părinteşti vor fi exercitate, respectiv îndeplinite, fie de
către preşedintele consiliului judeţean (primarul sectorului munici
piului Bucureşti) în cazul copilului pentru care nu a putut fi instituită
tutela [art. 62 alin. (2), fie potrivit deciziei instanţei în toate celelalte
cazuri [art. 62 alin. (3)]. Credem că legiuitorul a procedat astfel din
raţiuni de consecvenţă cu dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 38 din
Legea nr. 272/2004, conform căreia instanţa de judecată este singura
autoritate competentă să se pronunţe, printre altele, cu privire la

persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte îndatoririle părinteşti
[lit. a)l şi cu privire la modalităţile în care se exercită drepturile şi se
îndeplinesc obligaţiile părinteşti. Ne îngăduim să observăm că, în ceea
ce priveşte plasamentul dispus de către Comisia pentru protecţia
copilului, enunţul potrivit căruia drepturile şi îndatoririle părinteşti se
menţin pe toată durata măsurii este în contradicţie nu numai cu
circumstanţele de fapt în care are loc protecţia copilului - el este
integrat într-un mediu protectiv alternativ şi prin forţa împrejurărilor se
află în grija altor persoane decât părinţii, aşa încât nu ne putem
imagina cum ar putea avea aceştia exerciţiul plenar al drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti - ci şi cu unele din dispoziţiile legii: pe toata
durata plasamentului domiciliul copilului se află, după caz, la per
soana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial
care îl are în îngrijire (art. 59 din Legea nr. 272/2004), ceea ce
înseamnă că părinţii pierd dreptul de a ţine copilul; la stabilirea
măsurii plasamentului se va urmări, printre altele, facilitarea exercitării
de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura
cu acesta [art. 60 alin. (3) lit. c)], or aceasta este una dintre preroga
tivele părinteşti în caz de scindare a ocrotirii părinteşti; cu referire
numai la plasamentul copilului ai cărui părinţi sunt decăzuţi din drep
turile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drep
turilor părinteşti, copil în privinţa căruia nu a putut fi instituită tutela -
situaţii avute în vedere în cuprinsul art. 56 lit. a) din Legea
nr. 272/2004 - scindarea ocrotirii părinteşti s-a produs în temeiul hotă
rârii judecătoreşti prin care a fost sancţionat părintele, deci anterior
instituirii măsurii de protecţie specială a plasamentului.
Ceea ce reţinem în acest context, al exercitării ocrotirii părinteşti,
este că măsura plasamentului poate scinda o c ro tirea părintească.
Faţă de copilul aflat în plasament, părintele păstrează dreptul de a avea
legături personale, precum şi obligaţia de în tre ţin e re (inexplicabil şi
în totală discordanţă cu ceea ce ştiam ca fiind reguli fundamentale în
materie de pensie legală de întreţinere, contribuţia lunară a părinţilor la
întreţinerea copilului se face venit la bugetul de stat potrivit art. 63 din
Legea nr. 272/2004). De asemenea, părintele este chemat să consimtă
la adopţia copilului, inclusiv părintele decăzut din drepturi sau cel
căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti [art. 62
Secţiunea a 4-a. Sancţiunea neîndeplinirii

sau îndeplinirii necorespunzătoare
a îndatoririlor părinteşti
111. C ategorii de sancţiuni în leg ătu ră cu în făp tu irea ocrotirii

părinteşti. în funcţie de natura şi gravitatea faptelor prin care se
exprimă abaterile de la îndatoririle părinteşti, sancţiunile prescrise sunt
de natură penală, contravenţională sau civilă.
Din perspectiva dreptului familiei, singura sancţiune aplicabilă în
cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoriri
lor părinteşti este decăd erea din d re p tu rile p ărin teşti, reglementată
prin art. 109-112 C. fam., dispoziţii modificate şi completate prin Legea
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului nr. 272/200469.
Conotaţii sancţionatoare sunt posibil să însoţească măsura încredinţării
copilului spre creştere şi educare unei terţe persoane, iar nu unuia
dintre părinţi, în urma desfacerii căsătoriei (sau în situaţii asimilate din
punctul de vedere al măsurilor de ocrotire care se cer luate faţă de
copil), precum şi în cazul măsurii speciale de protecţie a plasamen
tului70. Anticipând asupra unor detalieri datorate, decăderea din
69 Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a

abandonului de copii a fost abrogată prin art. 73 alin. (4) lit. a) din Legea
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, astfel că decăderea din
drepturile părinteşti rămâne singura sancţiune de dreptul familiei.
70 Unii autori consideră că aceste măsuri încredinţarea copilului la o
terţă persoană, plasamentul sau chiar oricare din măsurile de protecţie
specială - sunt, prin ele însele, sancţiuni de dreptul familiei. A se vedea
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 548-551; Al. Bacaci,
V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 338; D. Lupaşcu, op. cit., p. 308.
Am optat pentru formula oarecum evazivă „poate avea conotaţii
sancţionatoare”, în primul rând pentru că legiuitorul nu califică el însuşi
aceste măsuri ca fiind sancţiuni îndreptate împotriva părintelui, ci ca
mijloace de înfăptuire alternativă a protecţiei copilului, în al doilea rând
pentru că ideea de sancţiune nu este explicabilă în toate situaţiile de
incidenţă a plasamentului prevăzute de art. 56 din Legea nr. 272/2004 -
de pildă, în cazul copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora, sau al
copilului ai cărui părinţi sunt decedaţi, declaraţi judecătoreşte morţi sau
drepturile părinteşti sancţionează abateri grave în îndeplinirea îndato

ririlor părinteşti referitoare la persoana copilului. în ceea ce priveşte
segmentul îndatoririlor privitoare la bunurile copilului, părintele nu va
ti decăzut din drepturi pentru felul în care a gestionat „afacerile” patri
moniale ale minorului, dar poate fi tras la răspundere potrivit regulilor
din materia răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.) ori de
câte ori, în calitate de administrator al bunurilor, prin fapta sa ilicită a
pricinuit copilului un prejudiciu; părinţii vor răspunde în solidar pentru
pagubele cauzate prin acte de administrare săvârşite împreună şi de
comun acord (art. 1003 C. civ.).
112. Legea penală pedepseşte faptele cu grad ridicat de periculo

zitatea socială săvârşite de părinte, în calitatea sa de „părinte” . Astfel,
sunt incriminate abandonul de familie (art. 305 C. pen.), rele trata
mente aplicate minorului (art. 306 C. pen), nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului (art. 307 C. pen), punerea în primejdie
a unei persoane în neputinţă de a se îngriji (art. 314 C. pen.),
gestiunea frauduloasă (art. 214 C. pen.). De asemenea, pedeapsa
penală aplicată făptuitorului poate fi însoţită de pedeapsa com pli
m entară sau de pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor părin
teşti [art. 64 lit. d), art. 71 C. pen.]71. După cum s-a remarcat în
dispăruţi - iar în al treilea rând pentru că atunci când plasamentul

intervine pe fundalul răspunderii părinteşti, nu face decât să însoţească ori
să prefigureze sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti, având rolul
de a proteja copilul aflat în dificultate. Unde sunt atunci „conotaţiile
sancţionatoare”? Ne gândim la plasamentul consecutiv măsurii speciale
de protecţie a supravegherii specializate, fie pentru că nu este posibilă
menţinerea în familie a copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu
răspunde penal, fie pentru că el nu îşi îndeplineşte obligaţiile care i-au
fost impuse [art. 81 alin. (2) din Legea nr. 272/2004], în ambele situaţii
supravegherea sau calitatea supravegherii părinteşti este îndoielnică.
71 Pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor părinteşti poate fi
aplicată dacă pedeapsa principală este închisoarea de cel puţin 2 ani şi
instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările
cauzei şi persoana făptuitorului, această pedeapsă este necesară [art. 65
alin. (1) C. pen.]. Când legea prevede expres pedeapsa complimentară a
interzicerii drepturilor părinteşti, aplicarea acesteia este obligatorie. Ca
pedeapsă accesorie, interzicerea drepturilor părinteşti decurge de plin
literatura de specialitate72, în cazul interzicerii drepturilor părinteşti, ca

pedeapsă penală, nu există dispoziţii legale - în cuprinsul Codului
penal, al Codului familiei sau în alte acte normative - care să prevadă
în mod expres efectele acestei sancţiuni, însă acestea nu pot ti diferite
de cele ale sancţiunii civile, anume pierderea drepturilor şi îndato
ririlor părinteşti.
drept din pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, sau

poate interveni în cazul în care s-a dispus executarea pedepsei la locul de
muncă al condamnatului [art. 71 alin. (2) C. pen.]. Ca particularitate, atât
sancţiunea civilă a decăderii din drepturile părinteşti cât şi sancţiunea
penală complimentară a interzicerii drepturilor părinteşti au ca premisă
calitatea de părinte a celui vizat, în schimb, pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor părinteşti se aplică inclusiv faţă de persoana care
nu are, Ia acea dată, calitatea de părinte, urmând ca interdicţia să-şi
producă efectele dacă şi atunci când cel condamnat va deveni părinte.
în cauza Sabău şi Pârcălab c. României, supra cit., Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a reţinut că interzicerea drepturilor părinteşti, în
maniera în care este reglementată în legislaţia românească, poate constitui
o încălcare art. 8 al Convenţiei privind dreptul la respectarea vieţii de
familie; din punctul de vedere al Guvernului, interzicerea drepturilor
părinteşti viza protejarea siguranţei, moralităţii şi educaţiei minorilor, însă
în cauzele de acest fel examinarea a ceea ce serveşte mai bine intereselor
copilului este întotdeauna de importanţă crucială. Judecătorii europeni au
arătat că, în dreptul român, interzicerea drepturilor părinteşti se aplică
automat şi de o manieră absolută, cu titlu de pedeapsă accesorie oricărei
persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, fără nici un control din
partea instanţelor şi fără a se lua în considerare tipul infracţiunii şi natura
interesului copilului. în consecinţă, ea constituie mai curând un blam
moral având ca finalitate sancţionarea celui condamnat, decât o măsură
de protecţie a copilului. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea a
considerat că nu s-a demonstrat că retragerea, în termeni absoluţi şi prin
efectul legii, a drepturilor părinteşti ale unuia dintre reclamanţi răspun
deau unor exigenţe primordiale vizând interesele copiilor şi părinţilor,
că urmărea un scop legitim, adică protejarea sănătăţii, a moralei sau
educaţiei minorilor.
72 M. Avram, C. Bârsan, Unele consideraţii cu referire la sancţiunile
care au ca efect pierderea drepturilor părinteşti, în Dreptul nr. 11/2002,
p. 53.
Ca m ăsu ră de sig u ran ţă, instanţa penală poate dispune interdicţia

de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată [art. 134
alin. (1) C. pen.].
113. în fine, unele din faptele săvârşite în calitate de părinte atrag

răsp u n d erea sa contrav en ţio n ală. Astfel, potrivit art. 2 din Legea
nr. 61/1991 privind sancţionarea actelor de încălcare a unor norme de
convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, constituie contravenţii
interesând ocrotirea părintească fapte precum manifestarea unei
atitudini de dezinteres în luarea de către părinţi sau de către persoanele
cărora Ii s-a încredinţat un copil a măsurilor necesare pentru a-1
împiedica de la faptele de vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie,
alungarea din locuinţa comună a copiilor etc. De asemenea, Legea
nr. 272/2004 stabileşte în art. 135 acele fapte care constituie contra
venţii, unele dintre acestea având ca subiect activ părintele: fapta
părintelui de a folosi sau de a expune copilul în scopul de a obţine
avantaje personale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice;
neîndeplinirea de către părinte a obligaţiei de a sesiza organele de
poliţie cu privire la dispariţia copilului de la domiciliu în termen de 24
de ore de la constatarea dispariţiei.
114. D ecăderea, totală sau p a rţia lă , a u n u ia sau a am bilor
p ărin ţi din exerciţiul d re p tu rilo r p ărin teşti. în sensul dispoziţiilor
Codului familiei, sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti poate fi
dispusă dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primej
duită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare
abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de
părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a
copilului nu se face potrivit normelor moralei şi ordinii de drept
(art. 109). Motivele decăderii din drepturile părinteşti astfel detaliate,
şi care ar putea fi exprimate sintetic prin „abuzuri sau neglijenţe grave
în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti”, nu au suferit atingeri din punct
de vedere al ariei de cuprindere în urma apariţiei Legii nr. 272/2004.
De altfel, art. 109 C. fam. este suficient de vast pentru a acoperi toată
gama situaţiilor de fapt în care conduita comisivă sau omisivă a unuia
sau a ambilor părinţi compromite ideea de ocrotire.
Ceea ce aduce nou Legea nr. 272/2004 este că lămureşte înţelesul
noţiunilor de „abuz a su p ra copilului” şi de „neglijare” a acestuia, pe
care le întâlnim în cuprinsul art. 109 C. fam. Aşadar, prin abuz asupra
copilului vom înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se

află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de
acesta - este şi cazul părinţilor - prin care este periclitată viaţa,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea
corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului [art. 98 alin. (1)];
neglijarea copilului evocă omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei
persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării
copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi,
fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a
copilului [art. 89 alin. (2)].
Decăderea din drepturile părinteşti presupune că părintele sau
părinţii au copilul în îngrijire, că ei deţin responsabilitatea creşterii
copilului, şi intervine pentru deficienţe grave în înfăptuirea ocrotirii
părinteşti în latura privitoare la persoana copilului, nu şi atunci când
neajunsurile, chiar îmbrăcând forma abuzului, ar viza exclusiv latura
patrimonială a ocrotirii73.
115. In această materie, competenţa aparţine instanţelor judecă

toreşti [art. 38 lit. c) din Legea nr. 272/2004], anume judecătoriei
(art. 1 C. proc. civ.)74. în ceea ce priveşte competenţa materială,
credem că prin cele stabilite de Legea privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului are loc prorogarea competenţei75 în favoarea
tribunalului în toate situaţiile în care problema decăderii din drepturile
73 în acelaşi sens I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 549. Pentru
opinia potrivit căreia decăderea din drepturile părinteşti sancţionează de
asemenea modul de înfăptuire a ocrotirii în latura sa patrimonială, a se
vedea Al. Bacaci, Precizări privind instituţia ocrotirii părinteşti, în Dreptul
nr. 10/2000, p. 58-61.
74 Anterior modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură
civilă prin O.U.G. nr. 58/2003, soluţionarea cauzelor având ca obiect
decăderea din drepturile părinteşti era de competenţa de primă instanţă a
tribunalului [art. 2 pct. 1 lit. h), în prezent abrogat],
75 Prorogarea competenţei înseamnă, în esenţă, extinderea competenţei
unui organ de jurisdicţie, inclusiv capacitatea acesteia de a judeca o cerere
principală, alta decât cea introductivă de instanţă. Pe larg cu privire la
prorogarea competenţei şi formele prorogării, I. Deleanu, op. cit., voi. I,
p. 501-510.
părinteşti este abordată în contextul stabilirii unei măsuri speciale de

protecţie privind copilul din familie. Ori de câte ori împrejurările care
susţin cererea de instituire a unei măsuri speciale de protecţia copilului
- aceste cereri sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copi
lului sau, dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, a tribunalului în a
cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul (art. 124) - se află în
legătură cu modul de înfăptuire a ocrotirii părinteşti, concomitent cu
măsura de protecţie alternativă a copilului, instanţa are a se pronunţa,
de asemenea, asupra exerciţiului drepturilor părinteşti, inclusiv retra
gerea exerciţiului drepturilor părinteşti. Concluzia ne este ispirată de
textele consacrate măsurii speciale de protecţie a plasamentului în
regim de urgenţă. Aceasta este cea mai promptă formă de intervenţie
în favoarea copilului abuzat sau neglijat, precum şi a celui găsit sau
abandonat în unităţi sanitare - cum lesne se poate observa, situaţia în
care se găseşte copilul evocă neîndoielnic gama motivelor decăderii
din exerciţiul drepturilor părinteşti - iar instanţa [tribunalul, potrivit
art. 124 alin. (1)], chemată să se pronunţe asupra plasamentului în regim
de urgenţă, fie în condiţiile art. 66, fie în condiţiile art. 94 alin. (4),
este obligată, potrivit aceloraşi dispoziţii, să statueze şi cu privire la
decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti.
Sesizarea instanţei intră în atribuţiile Direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului [art. 36 alin. (3) din Legea nr. 272/2004],
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti poate fi cerută, de
asemenea, de către procuror (art. 45 C. proc. civ.)76.
116. Prin ce căi ajunge la cunoştinţa Direcţiei generale exis

tenţa unei situaţii de fapt de natura celor sancţionate cu decăderea
din drepturile părinteşti? în primul rând, prin intermediul Serviciului
public de asistenţă socială. Dacă în cadrul activităţilor înscrise sub
semnul prevenirii comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a
violenţei în familie, precum şi al depistării precoce a situaţiilor de risc
ce pot determina separarea copilului de părinţii săi [art. 34 alin. (1) din
Legea nr. 272/2004], se dezvăluie existenţa unor motive temeinice de
a suspecta că viaţa şi securitatea copilului sunt primejduite în familie,
reprezentanţii serviciului public (sau ai Direcţiei generale, în cazul
76 în sensul dreptului de sesizare a autorităţii tutelare, D. Lupaşcu,

op. cit., p. 310.
sectoarelor municipiului Bucureşti) au dreptul să vizite copiii Ia

locuinţa lor pentru a se informa cu privire la situaţia copilului. Consta
tând, în urma vizitelor, că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială a copilului este primejduită, Serviciul public de
asistenţă socială este obligat să sesizeze de îndată Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului [art. 36 alin. (1) şi (2)]. La
rândul ei, direcţia generală, considerând că în circumstanţele ce i-a fost
aduse în atenţie sunt întrunite condiţiile decăderii, totale sau parţiale, a
unuia sau a ambilor părinţi din exerciţiul drepturilor părinteşti, este
obligată să sesizeze instanţa judecătorească [art. 36 alin. (3)1.
In al doilea rând, orice persoană care, prin natura profesiei sau
ocupaţiei sale, lucrează direct cu un copil şi are suspiciuni în legătură
cu existenţa unei situaţii de a b u z sau de neglijare a acestuia, este
obligată să sesizeze Serviciul de asistenţă socială sau Direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială a
fost identificat cazul respectiv [art. 91 alin. (1)]. Cadrele didactice sunt
cel mai potrivit exemplu pentru categoria profesională descrisă, dar
pentru a nu lăsa loc de interpretări sau îndoieli, legea instituie în mod
explicit în sarcina cadrelor didactice obligaţia de a semnala Serviciului
public (sau Direcţiei generale) cazurile de rele tratamente, abuzuri sau
de neglijare a copilului [art. 48 alin. (4)1. Desigur, în context, prezintă
interes acele fapte care sunt atribuite părinţilor.
în al treilea rând, împrejurările de natură să atragă sancţionarea
părintelui sau a părinţilor pot fi semnalate Direcţiei generale de însuşi
copilul în cauză, inclusiv apelând „telefonul copilului”, înfiinţat obli
gatoriu la nivelul fiecărei direcţii special în acest scop, al semnalării
cazurilor de abuz sau de neglijare [art, 91 alin. (2)]. în ambele aceste
din urmă ipoteze, Direcţia generală este obligată să verifice şi să
soluţioneze sesizările primite [art. 92 lit. a) 1; dacă în urma verificărilor
efectuate, reprezentanţii Direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului stabilesc că există motive temeinice care să susţină
existenţa unei situaţii de pericol iminent pentru copil, datorată abu
zului sau neglijării, faţă de copil urmează a se dispune m ă su ra spe
cială de pro tecţie a plasamentului în regim de urgenţă, iar în ceea ce
priveşte părintele, asupra exerciţiului drepturilor părinteşti s e ^ a pro
nunţa instanţa sesizată în legătura cu plasamentul în regim de urgenţă
[art. 66, art. 94 alin. (4)1.
Odată învestită, instanţa de judecată va soluţiona cererea privind

d ecă d e rea din drepturi cu citarea obligatorie a părinţilor [art. 109
alin. (2) C. fam.].
117. Cât priveşte p ro b aţiu n ea, pot fi administrate oricare din

mijloacele permise de lege. Ca mijloc de probă specific, se poate
administra, din oficiu, declaraţia scisă a copilului referitoare la abuzul
sau neglijarea la care a fost supus; de asemenea, declaraţia copilului
poate fi înregistrată prin mijloace tehnice audio-video, cu acordul
copilului şi cu asistenţa obligatorie a unui psiholog. Atunci când
instanţa apreciază necesar, poate chema copilul în faţa ei pentru a-1
audia nemijlocit. Audierile de acest tel au loc numai în camera de
a copilului în vederea audierii (art. 95 din Legea nr. 272/2004).
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la
domiciliul copilului sau, dacă nu se poate stabili domiciliul copilului,
Direcţia în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, va
întocmi şi va prezenta instanţei raportul referitor la copil, cu date
privitoare la personalitatea, starea fizică şi mentală a copilului, antece
dentele socio-medicale şi educaţionale, condiţiile în care a fost crescut
şi în care a trăit, precum şi orice alte date care pot servi soluţionării
cauzei; de asemenea, direcţia generală va face propuneri instanţei pri
vind persoana, familia sau serviciul de tip rezidenţial în care ar putea fi
plasat copilul, desigur aceasta doar dacă se impun măsuri speciale de
protecţie a acestuia [art. 130 alin. (l).d in Legea nr. 272/2004],
In lipsa dispoziţiilor derogatorii, regimul hotărârii prin care este
soluţionată cererea având ca obiect decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti este cel consacrat de normele dreptului comun în ceea ce
priveşte pronunţarea, comunicarea hotărârii, căile de atac deschise
împotriva hotărârii. Dacă însă chestiunea decăderii din drepturi a unuia
sau a ambilor părinţi şi-a găsit rezolvare în cadrul procesului având
ca obiect stabilirea unei m ăsuri speciale de protecţie, cauza în între
gul ei urmează regulile speciale de procedură prevăzute de art. 125-128
din Legea nr. 272/2004. Le vom analiza într-un capitol următor al
acestei lucrări.
118. Când motivele invocate ale decăderii din exerciţiul drepturilor

părinteşti sunt găsite întemeiate, potrivit deciziei instanţei, efectele
sancţiunii se vor răsfrânge asupra unuia sau ambilor părinţi77. Dacă

numai unul dintre părinţi este decăzut din drepturi, celălalt preia inte
gral sarcina înfăptuirii o cro tirii p ă rin te şti [art. 98 alin. (2) C. fam.].
De asemenea, decăderea din drepturi poate fi totală sau parţială
[art. 36 alin. (3) din Legea nr. 272/2004]. Credem că este posibilă şi soluţia
„hibridă” a decăderii totale a unuia dintre părinţi şi decăderea parţială
a celuilalt. Singura problemă este că, deşi legiuitorul se referă în mod
repetat Ia „decăderea totală sau parţială din drepturi”, ceea ce este o
inovaţie în raport de prevederile Codului familiei care nu operează cu
varietăţi ale decăderii, nu oferă nicio indicaţie privitor la ceea ce
înţelege prin „decădere totală” şi „decădere parţială”. Cu siguranţă,
părintele decăzut din drepturi este chemat să consimtă la adopţia
copilului [art. 12 alin. (2) din Legea nr. 273/2004] şi nu este scutit de
obligaţia de a da întreţinere copilului (art. 110 C. fam). Apoi, ţinând
seama de dreptul copilului care a fost separat.de ambii sau de unul
dintre părinţi printr-o măsură dispusă în condiţiile legii de a menţine
legături personale şi contacte directe cu ambii părinţi, în măsura în
care decăderea din drepturile părinteşti se află la originea separării,
părinţii sau părintele sancţionat va păstra legătura cu copilul, cu
excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al
copilului; instanţa judecătorească, luând în considerare, cu prioritate,
interesul superior al copilului poate limita exerciţiul acestui drept,
dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală sau socială a copilului (art. 16 din Legea
nr. 272/2004)78.
77 Faptul că unul dintre părinţi a săvârşit fapte de natura celor prevă

zute de art. 109 C. fam., de natură să atragă decăderea din drepturile
părinteşti, nu justifică extinderea acestei sancţiuni şi asupra celuilalt
părinte, dacă se dovedeşte că faptele au comise în absenţa acestui din
.urmă părinte care, ulterior, s-a îngrijit de copil - C.S.J., sec. civ., dec.
nr. 1817/2002, în Dreptul nr. 12/2003, p. 230.
78 Dreptul părintelui decăzut (sau a părintelui căruia i s-au interzis
drepturile părinteşti) de a avea legături personale cu copilul nu este o
componentă intrinsecă a drepturilor părinteşti, de aceea nu se stinge prin
efectul sancţiunii. Depăşind sfera drepturilor părinteşti, acesta are ca
fundament dreptul părintelui şi dreptul copilului la protecţia vieţii de
familie, consacrat prin art. 26 din Constituţie şi art. 22 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004 - M. Avram, C. Bârsan, loc. cit., p. 57.
Aşa fiind, probabil că ceea ce separă decăderea parţială din exer

ciţiul drepturilor de decăderea totală este acest segment al dreptului
reciproc la relaţii personale şi contacte directe între copil şi părinte,
înclinăm spre această explicaţie. Dar, să recunoaştem, susţinute numai
prin argumentele intuitive, concluziile sunt, şi ele, „parţial” convingă
toare. Acelaşi tip de raţionament se poate finaliza în sensul retragerii,
în privinţa părintelui parţial decăzut din drepturi, numai a drepturilor şi
îndatoririlor privitoare la persoana copilului, rămânând neatinse cele
referitoare la bunurile copilului. Nu excludem însă nici interpretarea
mai flexibilă, exprimată în literatura de specialitate79, ca legiuitorul să
fi lăsat la aprecierea instanţei stabilirea în concret a acelora dintre
prerogative pe care părintele parţial decăzut din drepturi le va păstra.
119. D ecăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este o sanc
ţiune. Părintele pierde „d rep tu l de preem p ţiu n e” în înfăptuirea ocro
tirii propriului copil. Din punctul de vedere al copilului, sancţiunea
dispusă împotriva părintelui nedemn de responsabilitatea creşterii şi
asigurării dezvoltării copilului este, prin ea însăşi, o măsură de pro
tecţie, prin aceea că părintele nu mai deţine acele împuterniciri care,
deturnate sau denaturate fiind, au periclitat dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală sau socială a minorului.
întrucât această sancţiune vizează relaţiile dintre părinte şi un anu
mit copil al său, efectele nu pot fi extinse asupra drepturilor şi îndato
ririlor aceluiaşi părinte, privitoare la alţi copii, faţă de care părintele
decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti păstrează plenitudinea
ocrotirii părinteşti80.
120. R edob ân d irea d re p tu rilo r p ă rin te şti este, teoretic, oricând
posibilă, cu condiţia ca instanţa de judecată - singura autoritate
competentă să se pronunţe cu privire la redarea exerciţiului drepturilor
părinteşti [art. 38 lit. d) din Legea nr. 272/2004] - să constate că au
încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încât prin redarea
lor nu mai sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea
profesională şi interesele patrimoniale ale copilului (art. 112 C. fam.),
în vederea redobândirii exerciţiului drepturilor părinteşti, este cazul ca
79 D. Lupaşcu, op. cit., p. 311.

80 în acelaşi sens Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 229; Al. Bacaci,
V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 339.
părintele (părinţii) să-şi dezvolte aptitudinile părinteşti, adică, în

exprimarea legiuitorului, capacitatea de a se ocupa de copil [art. 37
alin. (1) din Legea nr. 272/2004]. Direcţia generală de asistenţă socială
şi protecţia copilului se va îngriji de măsurile necesare pentru ca
părinţii să beneficieze de asistenţă specializată.
Ne-am referit în cele ce preced, într-o terminologie convenţională,
la „pierderea”, „retragerea”, „redobândirea”, ,redarea” drepturilor
părinteşti. Riguros ar fi să definim decăderea ca pierdere a exerciţiului
drepturilor părinteşti, iar nu a drepturilor părinteşti. Este bine să facem
precizarea că ceea ce se pierde prin aplicarea sancţiunii în discuţie este
doar exerciţiul drepturilor părinteşti, iar nu însuşi drepturile părinteşti,
după cum nici părintele în viaţă nu-şi pierde în nicio împrejurare
această calitate, ci, eventual şi temporar, atribuţii ale acestei calităţi81.
Secţiunea a 5-a. Răspunderea părinţilor pentru

prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a copilului
121. Prin derogare de la regula de principiu în materie de ră sp u n

d ere civilă delictuală instituită prin art. 998-999 C. civ., potrivit
căreia obligaţia de a repara prejudiciul cauzat altuia revine direct şi
nemijlocit autorului faptei ilicite şi prejudiciabile, legiuitorul stabileşte
în sarcina părinţilor obligaţia de a repara paguba cauzată altei persoane
prin fapta ilicită a copilului lor [art. 1000 alin. (2) C. civ.]. Angajarea
răspunderii indirecte a părinţilor presupune ca, alături de condiţiile
generale ale răspunderii civile delictuale - prejudiciul, fapta ilicită a
copilului, raportul de cauzalitate dintre fapta copilului şi prejudiciul
încercat82 - să fie întrunite două condiţii speciale privitoare la autorul
81
M. Avram, C. Bârsan, loc. cit., p. 52, nota nr. 12.
82 Dovada acestor condiţii cade în sarcina victimei faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii săvârşite de copil. Cât priveşte condiţia culpei
autorului, ea nu trebuie dovedită, mai mult, ea nu este prezumată de lege,
fiindcă o astfel de prezumţie ar fi lesne de înlăturat zădărnicind orice
demers al victimei, dovedindu-se lipsa de discernământ a copilului. A se
vedea L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998, p. 244.
faptei ilicite, anume lipsa capacităţii depline de exerciţiu a descen

dentului83 şi comunitatea de locuinţă cu părinţii.
Cât priveşte condiţia stării de m inoritate a descendentului, aceasta
trebuie să se verifice raportat la momentul săvârşirii faptei ilicite şi
păgubitoare. Pe scurt, paguba trebuie să fi fost cauzată prin conduita
ilicită a unui copil. Răspunderea părinţilor va fi angajată chiar dacă la
data valorificării de către victimă a dreptului său la desdăunări, autorul
este deja persoană majoră84.
Referitor la condiţia com unităţii de locuinţă, legiuitorul instituie
răspunderea părinţilor numai pentru fapta comisă de „copiii lor minori
care locuiesc cu dânşii” [art. 1000 alin. (2)]. Ceea ce interesează este
locuinţa (iar nu domiciliul) pe care copilul trebuie să o aibă, nicidecum
locuinţa pe care o are în fapt, diferită de cea legală. In principiu, ori de
câte ori locuinţa de fapt a copilului este alta decât locuinţa sa de drept,
părinţii nu sunt scutiţi de răspundere85.
Un aspect deosebit de important al răspunderii părinţilor, frecvent
întâlnit în practică, este acela al „repartizării” răspunderii între cei doi
părinţi în situaţiile de scindare a ocrotirii86. Sub presiunea cerinţei
83 Preferăm această formulă pentru a evita pleonasmul „minorităţii

copilului”; lipsa „capacităţii delictuale a copilului” ar fi mai sugestivă,
însă numai însoţită de corectivele şi precizările la care ar obliga invocarea
sa. Pentru unele observaţii referitoare la relaţia dintre capacitatea de
exerciţiu şi capacitatea delictuală, a se vedea I. Reghini, Ş. Diaconescu,
op. cit., p. 121-125.
84 Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 431/1985, în Repertoriu ... pe anii
1980-1985, p. 152-153.
85 Pentru o prezentare sistematizată a situaţiilor în care fapta ilicită a
copilului a fost săvârşită în timpul cât, faptic, nu locuia împreună cu
părinţii săi şi, cu toate acestea, părinţii răspund pentru repararea prejudi
ciului cauzat, inclusiv trimiteri la doctrina şi practica judiciară în materie,
a se vedea L. Pop, op. cit., p. 246-251.
86 Pentru dezvoltări, precum şi cu privire Ia „manifestările” răspunderii
părinţilor în unele situaţii particulare - copilul locuieşte în fapt şi temporar
separat de părinţii săi, cu ştirea şi cu consimţământul acestora; copilul are o
locuinţă faptică diferită de cea a părinţilor, împotriva voinţei acestora;
copilul a săvârşit fapta în timpul cât avea o locuinţă diferită de cea a
părinţilor, în vederea desăvârşirii învăţăturii, a pregătirii profesionale, sau al
încadrării sale în muncă - a se vedea L. Pop, op. cit., p. 246-251.
comunităţii de locuinţă, este oare părintele căruia i s-a încredinţat

creşterea şi educarea copilului exclusiv răspunzător pentru prejudiciile
cauzate prin fapta ilicită a minorului, celălalt părinte fiind exonerat de
răspundere? în general, soluţiile pronunţate sunt mai nuanţate şi
repartizează răspunderea între cei doi părinţi, chiar dacă argumentele
sunt deseori prea puţin convingătoare, ca tribut al înclinaţiei spre
teoria subiectivă în descrierea mecanismului prin care este angajată
răspunderea părinţilor87.
122. în fundamentarea răspunderii indirecte a părinţilor doctrina şi

jurisprudenţa românească împărtăşeşte în general ideea de culpă legal
prezumată în sarcina părinţilor, cu unele variaţiuni în determinarea
conţinutului faptei culpabile a părinţilor - neîndeplinirea sau îndepli
nirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a copilului88;
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de
supraveghere, precum şi lipsa de educaţie sau educaţia necorespun
zătoare dată copilului89; neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespun
zătoare a obligaţiei de supraveghere, precum şi a obligaţiei de creştere
87 Astfel, în considerentele unei decizii se arată că la stabilirea

răspunderii părinţilor pentru prejudiciile produse de minori este necesar a
se examina dacă săvârşirea faptei prejudiciabile este urmarea unor defi
cienţe în supraveghere şi educare numai din partea părintelui căruia i-a
fost încredinţat copilul în urma divorţului, ori izvorăşte din tare ale
educaţiei lui, anterioare divorţului părinţilor, când obligaţia de suprave
ghere şi educare revenea deopotrivă ambilor părinţi, antrenând, implicit,
răspunderea amândurora - Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 693/1988, în
R.R.D. nr. 1/1989, p. 72-73.
88I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 147. în cuprinsul deciziei de îndrumare nr. 6/1973
(pct. 12) a fostei instanţe supreme se afirma că fapta ilicită a minorului
poate fi împiedicată „dacă părinţii exercită cum se cuvine o supraveghere
permanentă” - în C.D., 1973, p. 52. Dintre soluţiile de speţă în acelaşi
sens, Trib. Supr., sec. pen., dec. nr. 519/1988, în R.R.D. nr. 9/1988, p. 74;
Trib. Supr., sec, pen. dec. nr. 40/1974, în R.R.D. nr. 11/1974, p. 76.
89 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti,
1972, p. 256. De asemenea, exemplificativ, Trib. Supr., în compunerea
prevăzută de art. 39 din Legea pentru organizare judecătorească
nr. 58/1968, dec. nr. 4/1977, în C.D., 1977, p. 310-313; Trib. Supr., sec.
civ., dec. nr. 693/1988, în R.R.D. nr. 1/1989, p. 72-73.
a copilului, aşa cum este definită această obligaţie de art. 101 alin. (2)
C. fam.90 - şi cu tendinţe din ce în ce mai pronunţate de expansiune a
sferei faptelor pentru care părinţii ar fi în culpă. Din „simpatie” faţă de
interesele victimei, uneori conduita părinţilor este considerată
culpabilă cu toate că „fapta lor ilicită” e doar generic conturată.
Fără îndoială, înlăturarea răspunderii părinţilor ar fi inechitabilă
din punctul de vedere al victimei, însă, aşa cum s-a afirmat, obligaţia
părinţilor de a repara prejudiciul cauzat „nu trebuie să se realizeze pe
un temei care stârneşte îndoieli sau care nu este conform realităţii,
ideea de culpă fiind insuficientă pentru a acoperi toate ipotezele în
care răspunderea părinţilor ar trebui angajată”91.
Neajunsurile teoriei ră sp u n d e rii subiective a p ă rin ţilo r, din ce în
ce mai insistent subliniate, inclusiv riscul de a transforma o prezumţie
relativă în intenţia legiuitorului într-o prezumţie absolută în fapt, prin
aceea că părinţii sunt deseori în imposibilitatea de a se apăra de
răspundere dovedind, aşa cum prevede art. 1000 alin. (5) C. civ., că n-
au putut împiedica faptul prejudiciabil, au îndreptat atenţia spre ideea
de garanţie, ca alternativă la discursul având ca temă culpa, vinovăţia
părinţilor. în esenţă, teoria garanţiei ataşează prezumţiei de culpă a
părinţilor o obligaţie de garanţie pentru manifestări ale copilului cu
consecinţe păgubitoare pentru terţi.92 Greşeala morală, prezumată de
lege ca fundament subiectiv, este în realitate o greşeală socială, care
acoperă ideea de garanţie; de lege ferenda, răspunderea părinţilor ar
avea semnificaţia unei veritabile garanţii generale faţă de terţi, impli
când solidaritatea dintre părinţi şi copilul lor minor93. Mai mult,
examinând practica judiciară în materie, unii autori au găsit argumente
90 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 155-156;

I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 552-554. Dintre soluţiile de prac
tică judiciară, în acelaşi sens, Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 431/1985, în
R.D. nr. 1/1986, p. 72; Trib. Supr., sec. pen., dec. nr. 2154/1983, în
R.R.D. nr. 7/1984, p. 75.
91 C. Elisei, Implicaţiile informatizării societăţii asupra răspunderii
părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, în Dreptul,
nr. 2/2002, p. 83.
92 M. Eliescu, op. cit., p. 281.
93 C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei per
soane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 74.
de lege lata în sprijinul răspunderii obiective, fără culpă a părinţilor,

conchizând în sensul că răspunderea părinţilor ar trebui angajată nu în
temeiul unei prezumţii de culpă, ci în virtutea însăşi calităţii lor de
părinţi ai autorului faptei ilicite, cu drepturi şi îndatoriri părinteşti care
asigură suportul moral, social şi juridic al răspunderii efective şi
prompte, având ca deziderat asigurarea protecţiei victimei prin repara
rea integrală a prejudiciului încercat94. Alţi autori, semnalând de ase
menea inconvenientele teoriei subiective, tradiţionale, reclamă necesi
tatea consacrării legale a concepţiei obiective în fundamentarea răs
punderii părinţilor, având ca nucleu ideea de garanţie bazată pe princi
piul echităţii; aceasta ar justifica în mod satisfăcător angajarea răspun
derii părinţilor* ar îndepărta discuţiile cu privire la etiologia comporta
mentului deviant al copilului - inclusiv în circumstanţele complexe ale
societăţii informaţionale - şi, totodată, ar permite funcţionarea efectivă
şi mai promptă a răspunderii în comparaţie cu prezumţia de culpă,
artificială şi formală95.
123. Punctul de vedere exprimat recent de un prestigios autor poate

revoluţiona însăşi instituţia răspunderii pentru fapta copiilor96.
„Suntem asemenea responsabili pentru prejudiciul cauzat prin fapta
persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde”, stabileşte partea
introductivă a art. 1000 alin. (1) C. civ.; ceea ce s-a considerat decenii
la rând ca „prefaţă” la prevederile art. 1000 alin. (2)-(4) C. civ. ar
putea fi (şi ar trebui) reconsiderat şi receptat în deplinătatea semni
ficaţiei, ca principiu general al răspunderii pentru fapta altuia, compa
rabil cu principiul răspunderii pentru lucrurile ce le avem sub pază,
consacrat de partea finală a aceleiaşi dispoziţii, art. 1000 alin. (1)
C. civ. în acest fel - afirmă autorul - acurateţea interpretării doctrinare
s-ar răsfrânge asupra fundamentării răspunderii delictuale pentru fapta
copiilor, consacrând răspunderea de plin-drept în primul rând a
94 L. Pop, G. Hoffer, Cu privire la fundamentarea răspunderii fără

culpă a părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, în
revista Studia Iurisprudentia nr. 1/1982, Cluj-Napoca, p. 54-49.
95 C. Elisei, loc. cit., p. 83.
96 L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea existenţei
unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrat
în Codul civil român, în Dreptul nr. 8/2004, p. 55-73.
părinţilor, iar în subsidiar a persoanelor care, în condiţiile legii,

înfăptuiesc ocrotirea copilului.
După această sumară trecere în revistă a controverselor în jurul
fundamentului răspunderii părinţilor pentru fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii săvârşită de copiii lor, să mai reţinem că pentru a înlătura
răspunderea lor, părinţii fie vor face dovada neîntrunirii condiţiilor
generale ale răspunderii în raporturile dintre copil şi victimă, cu
excepţia vinovăţiei, fie, potrivit art. 1000 alin. (5) C. civ., vor dovedi
că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.
Sub acest din urmă aspect, problema răspunderii părinţilor poate
primi soluţii sensibil diferite, în funcţie de concepţia asupra funda
mentului răspunderii părinţilor97. Dacă premisa este cea a răspunderii
subiective, fondată pe ideea de culpă prezumată de lege, înlăturarea
răspunderii presupune combaterea acestei prezumţii, dovedindu-se
prin orice mijloc de probă că părinţii „n-au putut împiedica faptul
prejudiciabil”[art. 1000 alin. (5) C. civ.], ceea ce în practică se traduce
prin proba faptului că între îndatoririle părinteşti, modul în care
acestea au fost îndeplinite şi fapta copilului nu există o legătură
cauzală. Dacă, renunţându-se la teoria clasică, chestiunea răspunderii
părinţilor este abordată pe fundalul răspunderii obiective, răspunderea
părinţilor va fi înlăturată dacă minorul are stabilită locuinţa, în
condiţiile legii, la o altă persoană fizică sau la o instituţie de ocrotire,
sau, când minorul locuieşte împreună cu părinţii sau cu unul dintre ei,
numai dovedindu-se condiţiile răspunderii unei alte persoane pentru
fapta ilicită şi prejudiciabilă săvârşită de copil (a cadrului didactic,
de exemplu).
124. Odată stabilită ră sp u n d e re a p ă rin ţilo r, ei sunt obligaţi în

solidar la repararea prejudiciului cauzat. Prin urmare, victima are
libertatea de a pretinde desdăunările cuvenite în întregime de la oricare
dintre părinţi sau de la aceştia împreună. Când unul dintre părinţi a
suportat întreaga creanţă în despăgubiri, voluntar sau în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti, el are dreptul la acţiune în regres împotriva
celuilalt părinte pentru cota sa parte de contribuţie, prezumată a fi
jum ătate din întinderea reparaţiei.
97 L. Pop, op. cit., p. 253-254.

Când autorul avea discernământ la data săvârşirii faptei ilicite (fie

că, având vârsta de 14 ani împliniţi, prezenţa discernământului se
prezumă, fie că având mai puţin de 14 ani, s-a dovedit că a lucrat cu
discernământ), sunt două consecinţe de semnalat în planul obligaţiei
de a repara prejudiciul cauzat: victima poate pretinde reparaţia, la
alegerea sa, fie de la minor în temeiul art. 998-999 C. civ., fie de la
părinţii acestuia în baza art. 1000 alin. (2) C. civ., fie atât de la minor,
cât şi de la părinţii săi; părinţii au drept de regres împotriva copilului
pentru a fi obligat la restituirea integrală a reparaţiei acordată victimei98.
98 Cu privire la natura juridică a obligaţiei părinţilor de a repara

prejudiciul cauzat de copilul cu discernământ, fosta instanţă supremă a
statuat, cu valoare de îndrumare, în sensul că între părinţi şi copil nu
există solidaritatea prescrisă de art. 1003 C. civ. şi, întrucât părinţii
răspund, ca şi minorul, pentru întreg prejudiciul cauzat, obligaţia lor este
in soliclum - Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare
nr. 6/1973, pct. 11, în C.D., 1973, p. 50. Pentru repere ale discuţiilor din
literatura de specialitate pe marginea acestei teme, a se vedea L. Pop,
op. cit., p. 252-253.
Partea a Il-a
Protecţia alternativă a copilului
1. Orice copil care este lipsit, fie temporar, fie definitiv, de
protecţia părinţilor, sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora are d re p tu l la protecţie altern ativ ă
[art. 39 alin. (1) din Legea nr. 272/2004], Căile de suplinire a ocrotirii
părinteşti sunt instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială -
anume plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea
specializată - şi adopţia. Ca notă comună, instanţa de judecată este
singura autoritate competentă să se pronunţe cu privire la persoana
care exercită drepturile şi îndeplineşte îndatoririle părinteşti privitoare
la copilului lipsit de ocrotirea părinţilor săi [art. 38 lit. a)], un fel de a
spune - cu unele nuanţări totuşi în cazul plasamentului în regim de
urgenţă şi al supravegherii specializate - că măsura însăşi este de
resortul instanţelor. Potrivit indicaţiilor legale exprese, în alegerea
uneia dintre soluţiile de protecţie alternativă se va ţine seama de nece
sitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, pre
cum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică [art. 39
alin. (2)]. în cele ce urmează vom analiza, în ordinea preferinţei legale
sugerate, tutela, măsurile de protecţie specială, precum şi adopţia.
Capitolul I
Tutela minorului
Secţiunea 1. Noţiune, reglementare, caractere

juridice, principii generale
2. Ca instituţie juridică, tu tela reuneşte dispoziţiile legale referi

toare la ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinţii săi,
sub supravegherea autorităţii tutelare.
Intr-o altă accepţiune, privită din perspectiva persoanei desemnate
să înfăptuiască ocrotirea, tutela numeşte însăşi activitatea pe care o
desfăşoară tutorele în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndato
ririlor ce îi revin legate de persoana şi de bunurile copilului.
Prevederile Codului familiei consacrate tutelei minorului, art. 113-
141, se completează cu cele cuprinse în Legea nr. 272/2004, în special
art. 39-42.
3. Caracterele generale ale tutelei, ca alternativă la ocrotirea părin

tească, sunt următoarele:
- este o sarcină socială şi de încredere, în sensul că soarta niciunui
copil „solitar” nu este o chestiune strict privată, iar tutorelui i se încre
dinţează responsabilitatea protecţiei acelui copil în limite apropiate
drepturilor şi îndatoririlor ce dau conţinut ocrotirii părinteşti;
- este o sarcină legală definită prin norme imperative, o sarcină în
principiu obligatorie, întrucât persoana desemnată a fi tutore nu are
libertatea de a accepta sau de a refuza numirea, afară numai dacă s-ar
găsi în vreuna din situaţiile expres indicate prin art. 118 C. fam.,
anume: a împlinit vârsta de 60 de ani; este o femeie însărcinată sau
mama unui copil mai mic de 8 ani; se ocupă de creşterea şi educarea a
doi sau mai mulţi copii; exercită o altă tutelă sau curatelă; din cauza
bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de
locul unde se află bunurile copilului sau din alte motive întemeiate, nu
ar putea îndeplini această sarcină. Cum lesne se poate observa, ultima
Tutela minorului 165
dintre situaţii este suficient de cuprinzătoare pentru a găzdui cele mai

variate scuze. Relevanţa cauzei de „împiedicare” invocată de către cel
interesat urmează a fi stabilită de către instanţa învestită cu cererea de
instituire a tutelei. Cert este că niciuna din împrejurările amintite nu
sunt incompatibilităţi ale funcţiei de tutore, persoana în cauză nu este
obligată să refuze tutela şi, cu atât mai puţin, nu credem că instanţa ar
avea căderea să elimine din competiţie, din proprie iniţiativă, o astfel
de candidatură. Pe de altă parte, dacă persoana vizată îşi manifestă
nemulţumirea faţă de perspectiva unei asemenea sarcini de încredere,
invocând motive mai mult sau mai puţin apropiate de exigenţele
art. 118, ar fi oare la adăpost interesul superior al copilului dacă
instanţa, respingând motivele de refuz invocate de către cel propus a fi
tutore şi valorizând caracterului obligatoriu al tutelei îl numeşte totuşi
pe acesta ca ocrotitor legal? Fără îndoială, nivelul de disponibilitate a
celui în cauză în a prelua sarcina asigurării protecţiei unui copil va
influenţa calitatea asistenţei pe care o va furniza şi a miza prea mult pe
supremaţia sentimentului datoriei - tutela este o sarcină socială şi de
încredere, afirmam ceva mai devreme - s-ar putea dovedi utopie.
Unele din prevederile Legii nr. 272/2004 au meritul să flexibilizeze
sau, dacă preferăm, să umanizeze caracterul obligatoriu al tutelei, aşa
cum este promovat prin dispoziţiile Codului familiei. Astfel, alegerea
persoanei tutorelui se va face, de preferinţă, din cercul familiei extinse,
din cercul rudelor, al afinilor sau al prietenilor familiei copilului
[art. 41 alin. (2) şi art. 42 alin. (1)], adică din grupul de persoane cel
mai probabil ataşat afectiv-emoţional de copil, şi invers. Apoi,
propunerea de numire a tutorelui va ţine seama de relaţiile personale,
de apropierea domiciliilor şi, nu în ultimul rând, de opinia copilului
[art. 42 alin. (2)];
- este 0 sarcină în principiu gratuită, după cum rezultă din cele
cuprinse în art. 121 C. fam. Doar în mod excepţional tutorele poate
beneficia de o remuneraţie ce nu va depăşi 10% din veniturile bunu
rilor copilului, ţinând seama de munca depusă cu administrarea bunu
rilor copilului, de starea materială a acestuia, precum şi de starea mate
rială a tutorelui. Remuneraţia odată stabilită poate suferi modificări de
cuantum - cu menţiunea că orice majorare se va opri la nivelul maxim
de 10% din veniturile bunurilor celui aflat sub tutelă - sau, potrivit cu
împrejurările, aceasta poate fi suprimată. Sintetizând, în cazul tutorelui
răsplata este facultativă, condiţionată, plafonată în cuantum, reeva-
166 Protecţia alternativă a copilului
luabilă şi reconsiderabilă, astfel că natura în principiu gratuită a tutelei

nu este alterată.
- este o sarcină personală, în sensul că cel numit tutore fiind
desemnat în considerarea calităţilor sale, este ţinut să exercite el însuşi
atribuţiile funcţiei, nefiind permisă „delegarea”, chiar temporară, a
drepturilor şi îndatoririlor ce-i revin în legătură cu persoana şi bunurile
copilului. însă tutorele poate cere înlocuirea sa dacă, pe parcursul
tutelei, se iveşte oricare din împrejurările indicate prin art. 118 C. fam.,
aceleaşi care, prezente Ia data instituirii tutelei, ar justifica refuzul
sarcinii tutelei.
4. Cu titlu de reguli generale ordonând materia tutelei, vom reţine

următoarele:
- principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul superior al copi
lului (art. 114 C. fam.); de fapt, este reiterat criteriul interesului supe
rior al copilului ca principiu fundamental şi general al protecţiei şi pro
movării drepturilor sale, indiferent de calea de înfăptuire a ocrotirii.
Dacă ţinem la exemplificări, lăsând la o parte faptul că însăşi institui
rea tutelei intervine ca alternativă stabilă de înfăptuire a ocrotirii
copilului în cazuri specifice de dificultate caracterizate prin absenţa -
la propriu sau la figurat - al ocrotitorului şi al ocrotirii, referindu-ne,
aşa cum accentuează art. 114 C. fam., doar la «exercitarea» tutelei,
principiul interesului superior al copilului asigură fundalul a nume
roase dispoziţii particulare, cum ar fi cea înscrisă în art. 128 C. fam.,
care, în scopul protejării intereselor patrimoniale ale minorului aflat
sub tutelă, interzice încheierea de acte juridice între tutore, soţul, o
rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi
copil, pe de altă parte;
- principiul generalităţii tutelei, în sensul că instituirea tutelei poate
interveni în oricare din situaţiile în care copilul este lipsit de ocrotire
părintească, poate fi desprins din prevederile art. 39 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004 conform cărora orice copil care este temporar sau
definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării
intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la
protecţie alternativă, tutela fiind una dintre măsurile de protecţie alter
nativă. Credem că ideea generalităţii tutelei se mai exprimă şi prin
caracterul cuprinzător al ocrotirii, acoperind atât latura personală, cât
şi cea patrimonială, într-o compunere de drepturi şi îndatoriri ale
tutorelui doar pe alocuri nuanţate, însă nu diferite de cele recunoscute

părinţilor;
- principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi tutore, o
aplicaţie a principiului separaţiei juridice dintre patrimoniul copilului
şi cel al părinţilor (atât patrimoniul comun al acestora, cât şi
patrimoniul propriu al fiecăruia dintre părinţi) consacrat expres prin
art. 106 C. fam., la care face trimitere art. 125 din materia tutelei1;
- principiul exercitării tutelei sub supravegherea şi îndrumarea
autorităţii tutelare. Una dintre obligaţiile autorităţii tutelare este aceea
de a monitoriza continuu felul în care sunt îndeplinite îndatoririle
privitoare la persoana şi bunurile copilului (art. 136 C. fam.), de aceea
reprezentanţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copilul la
locuinţa sa şi să se informeze pe orice cale despre felul în care este
îngrijit, despre sănătatea, dezvoltarea fizică, educarea, învăţătura şi
pregătirea sa profesională, oferind la nevoie îndrumările necesare
[art. 136, art. 108 alin. (2) C. fam.].
Secţiunea a 2-a. Deschiderea tutelei
5. Tutela se instituie ori de câte ori un copil este lipsit de ocrotire

părintească, datorită uneia din următoarele cauze indicate prin art. 113
C. fam., reluate şi completate de art. 40 din Legea nr. 272/2004: ambii
părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti,
puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, precum
şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa de judecată hotărăşte,
în interesul copilului, instituirea tutelei2.
1 Potrivit art. 106 C. fam. la care face trimitere art. 125 din acelaşi
cod, „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici
copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la moştenire şi la
întreţinere”. Regula urmează a fi aplicată „corespunzător” - cum spune
art. 125 C. fam. - în relaţia dintre tutore şi copilul aflat sub tutelă, adică
redusă la ideea de independenţă patrimonială, fără cele două excepţii din
finalul art. 106 C. fam., dreptul la moştenire (legală) şi dreptul la întreţinere.
2 în cazul încetării adopţiei prin declararea nulităţii acesteia, în prin
cipiu părinţii fireşti îşi vor redobândi drepturile şi îndatoririle faţă de
în această materie com petenţa aparţine instanţei judecătoreşti în a

cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul
[art. 40 alin. (2) din Legea nr. 272/2004], Anterior Legii privind pro
movarea şi protecţia drepturilor copilului întreaga procedură de insti
tuire a tutelei, ca de altfel toate actele de supraveghere şi de control a
înfăptuirii ocrotirii prin tutelă erau în căderea autorităţii tutelare.
T ran sferu l de com petenţă a fost operat fără ca legiuitorul să fi
ajustat textele din cuprinsul Codului familiei adiacente instituirii pro-
priu-zise a tutelei, referitoare la deschiderea tutelei. Aşa fiind, presu
punem că iniţierea procedurii de instituire a tutelei, adică sesizarea
instanţei, o face autoritatea tutelară înştiinţată la rându-i cu privire la
existenţa unui copil lipsit de ocrotire în condiţiile descrise de art. 115
C. fam. de către persoanele apropiate copilului, administratorul sau
locatarii imobilului în care locuieşte minorul, de către serviciul de
stare civilă care a înregistrat decesul unei persoane, de către biroul
notarului public care a aflat despre existenţa copilului lipsit de
protecţie cu prilejul deschiderii unei succesiuni, de către instanţa de
judecată, parchet sau organele de poliţie ori de câte ori a fost dispusă
sau pusă în executare o măsură privativă de libertate a părintelui sau a
părinţilor, de către organele administraţiei publice, instituţiile de
ocrotire, precum şi orice altă persoană. De asemenea, instanţa poate fi
sesizată direct de către procuror în temeiul art. 45 C. proc. civ.3 în
fine, când alternativa instituirii tutelei apare în cursul soluţionării
acţiunii în declararea nulităţii adopţiei, instanţa, pronunţând încetarea
adopţiei va hotărî şi cu privire Ia măsura de protecţie alternativă a
copilului [art. 59 alin. (2) din Legea nr. 273/2004].
6. N um irea tu to relu i se face de către instanţa judecătorească, la

propunerea Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului,
pe baza evaluării, de către acelaşi organism, a garanţiilor morale şi a
condiţiilor materiale pe care le poate oferi viitorul tutore [art. 41 alin. (2),
42 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].
copil, afară numai dacă instanţa nu decide, în interesul copilului, insti

tuirea tutelei sau a unei măsuri de protecţie specială [art. 59 alin. (2) din
Legea nr. 273/2004].
3 A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă,
ed. a IlI-a, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, voi. I, p. 630-631, nota nr. 5.
Poate fi tutore persoana fizică sau soţul şi soţia; împreună, care au

domiciliul în România şi nu se află în vreuna din situaţiile de incom
patibilitate prevăzute de lege [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 272/20041.
Cazurile de incompatibilitate la care se face trimitere sunt enumerate
prin art. 117 C. fam. Potrivit acestui text, nu poate fi tutore: minorul
sau cel pus sub interdicţie; cel decăzut din drepturile părinteşti sau
declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor
drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre jude
cătorească, precum şi cel cu rele purtări; cel lipsit, conform legii spe
ciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat; cel care, exercitând o
altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta; cel care, din cauza intereselor
potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei. în
paranteză, dacă vreuna din aceste împrejurări s-ar ivi în timpul tutelei,
tutorele va fi îndepărtat [art. 117 alin. (2)].
7. Selecţia persoanei sau familiei potrivite pentru a îndeplini sar

cina tutelei începe cu membrii familiei extinse a copilului (reamintim,
este vorba de rudele copilului până la gradul IV inclusiv) şi, dacă este
cazul, continuă cu celelalte rude, afini, precum şi cu prietenii familiei
copilului. Propunerea unei anume persoane sau a unui cuplu va ţine
seama de relaţiile personale cu copilul şi familia acestuia, de apropie
rea domiciliilor, precum şi de opinia copilului [art. 41 alin. (2), art. 42
alin. (1) din Legea nr. 272/20041.
Noile reglementări în materie de drepturi ale copilului permit
încredinţarea tutelei soţului şi soţiei împreună [art. 41 alin. (1) din
Legea nr. 272/2004], Urmând logica înfăptuirii ocrotirii prin părinţi,
cei doi tutori vor avea aceleaşi responsabilităţi în legătură cu copilul.
N eînţelegerile d in tre tu to ri cu privire la exercitarea atribuţiilor ce le
revin vor fi soluţionate de către instanţă, după ascultarea acestora,
potrivit cu interesul superior al copilului [art. 31 alin. (3) din Legea
nr. 272/2004 referitor la soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi,
aplicabil prin asemănarel.
Ar fi interesant de văzut dacă şi în ce fel ar putea afecta divorţul
soţilor tutori măsura de protecţie instituită. în tăcerea legii, ne imagi
năm două scenarii posibile.
Prima ar fi înlocuirea tutorilor, la cerere, pe motiv că nu mai sunt
în măsură să îndeplinească această sarcină [art. 118 alin. (1) lit. e),
alin. (2) C. fam.]. îndepărtarea lor, exclusiv din considerente legate de
soarta căsătoriei, nu credem că este posibilă date fiind ipotezele în care

poate intra în discuţie îndepărtarea de la tutelă, riguros formulate în
cuprinsul art. 117 C. fam. Dacă ambii soţi (foşti soţi) ar solicita şi ar
obţine degrevarea, instanţa ar urma să decidă cu privire la măsura de
protecţie alternativă cea mai potrivită intereselor copilului. Desigur, nu
este exclusă nici varianta în care, pe fundalul desfacerii căsătoriei,
doar unul dintre tutori să ceară eliberarea sa, ceea ce, dacă este
consfinţită prin hotărâre judecătorească, are drept consecinţă transferul
la celălalt soţ a întregului set de îndatoriri faţă de copil.
Cea de-a doua porneşte de la alte premise: ambii tutori doresc
păstrarea tutelei. Intr-o asemenea împrejurare, întrucât, cum spuneam,
îndepărtarea unuia sau altuia nu este posibilă, desfacerea căsătoriei
tutorilor ar scinda tutela, asemănător efectului pe care îl produce
asupra ocrotirii prin părinţi.
In ceea ce priveşte procedura propriu-zisă de numire a tutorelui de
către instanţă, suntem nevoiţi, din nou, să recurgem la supoziţii.
Raţiunea de a fi a instituţiei - asigurarea protecţiei copilului rămas fără
ocrotire - unită cu principiul celerităţii în luarea oricărei decizii cu
privire la copil stipulat prin art. 6 lit. j) din Legea nr. 272/2004, ne
îndeamnă să parcurgem textele actului normativ în căutarea regulilor
speciale de procedură. Numai că acestea, reunite în Capitolul XI, sunt
limitate ca incidenţă, potrivit art. 124 alin. (1), art. 125 alin. (1), la
cauzele „privind stabilirea măsurilor de protecţie specială”, adică a
măsurii plasamentului, plasamentului în regim de urgenţă şi a măsurii
supravegherii specializate, riguros vorbind nefiind de aplicabilitate
generală în materia măsurilor de protecţie alternativă în ansamblul lor,
deopotrivă în cauzele având ca obiect instituirea tutelei, stabilirea unei
măsuri de protecţie specială, sau încuviinţarea adopţiei4.
8. „C om odatul” regulilor speciale de procedură cuprinse în

art. 124-131 din Legea nr. 272/2004 - oarecum abuziv, de vreme ce
nu se aşează decât pe firavul argument interpretativ - este cât se poate
de tentant5. Cererea privind instituirea tutelei ar beneficia de avantajul
4 Procedura adopţiei beneficiază de o reglementare specială şi foarte

detaliată cuprinsă în Legea nr. 273/2004.
5 în sensul că regulile speciale de procedură cuprinse în art. 124-131
din Legea nr. 272/2004 „trebuie aplicate inclusiv în ceea ce priveşte
tutela”, D. Lupaşcu, Dreptul familiei, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 317.
soluţionării în regim de urgenţă, cu termene de judecată ce nu pot fi

mai mari de 10 zile şi s-ar finaliza printr-o hotărâre pronunţată, ca
regulă, în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile, care este executorie şi
definitivă6. Din acest moment tutorele ar avea toate drepturile şi
îndatoririle funcţie sale.
Secţiunea
»
a 3-a. Atributiile
>
tutorelui
9. Menirea tutelei, ca mijloc de înfăptuire a ocrotirii copilului

temporar sau definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor sau a celui care, în
propriul său interes, nu poate fi lăsat în grija acestora, este aceea de a
oferi protecţie alternativă stabilă şi cât mai completă, comparabilă cu
cea asigurată prin părinţi.
Tradiţional, vorbim despre „ d re p tu ri şi în d ato riri” ale părinţilor,
ale tutorelui sau ale soţilor tutori. Sunt într-adevăr detectabile atât
drepturi cât şi obligaţii ale ocrotitorului în relaţia sa cu copilul, sau
este doar stereotipie şi terminologie convenţională? Dacă în ceea ce
priveşte existenţa categoriei îndatoririlor faţă de persoana şi
patrimoniul copilului nu avem motive de îndoială, ne întrebăm care ar
putea fi drepturile aferente calităţii de ocrotitor, încă o dată, drepturi
de exercitat asupra persoanei şi patrimoniului copilului. Inventarul
atribuţiilor celui care asigură protecţia este sumar la acest capitol, cel
mult vom putea include aici dreptul tutorelui de a cere înapoierea
copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept (art. 103 C. fam.
coroborat cu art. 125 din acelaşi cod), precum şi dreptul de a consimţi
la adopţia copilului [art. 11 alin. (1) din Legea nr. 273/2004],
S u n t acestea « d rep tu ri» ale tu to relu i, în accepţiunea cu ren tă a
term enului? Faptul că, la fel ca şi părintele, este îndreptăţit să ceară
înapoierea copilului, ni se înfăţişează mai degrabă ca prerogativă de
valorificat împotriva oricui şi-ar aroga calităţi de ocrotitor (în niciun
caz un drept de exercitat îm potriva copilului însuşi), în îndeplinirea
obligaţiei generale a tutorelui de a îngriji de minor [art. 123 alin. (1)
C. fam.]. Iar în ceea ce priveşte „dreptul” de a consimţi la adopţia
minorului aflat sub tutelă, credem că este vorba pur şi simplu despre o
6 Ne vom opri pe larg asupra regulilor speciale de procedură în capi

tolul următor, consacrat măsurilor speciale de protecţie a copilului.
condiţie de fond în materie de adopţie, pe care nu este cazul să o

evocăm în contextul „drepturilor” ocrotitorului.
10. C are su n t în d a to ririle tu to relu i? Latura personală a ocrotirii

cuprinde acelaşi set de obligaţii care intră în conţinutul ocrotirii părin
teşti. Prin urmare tutorele are obligaţia de a îngriji de minor; el este
obligat să-l crească ocupându-se de sănătatea, dezvoltarea fizică, de
educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, potrivit cu
însuşirile sale, stabileşte art. 123 C. fam. în acelaşi sens, conform
art. 44 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, tutorelui, în calitate reprezen
tant legal al copilului, îi revine responsabilitatea prioritară de a
asigura, în limita posibilităţilor, cele mai bune condiţii de viaţă nece
sare creşterii şi dezvoltării copilului.
O bligaţia de a „ţin e” copilul, adică de a asigura locuinţă copi
lului, subînţeleasă de vreme ce tutorele este dator a se îngriji de copil,
este enunţată explicit prin art. 122 C. fam., potrivit căruia minorul pus
sub tutelă locuieşte la tutore, cu menţiunea că, având încuviinţarea
autorităţii tuteare, copilul poate avea o altă locuinţă. Invocând regulile
din materia ocrotirii părinteşti, credem că o asemenea cerere a copi
lului poate fi încuviinţată numai dacă a împlinit vârsta de 14 ani şi este
în legătură cu desăvârşirea învăţăturii sau pregătirii sale profesionale.
Şi, apropo de învăţătură şi pregătire profesională, potrivit art. 137
C. fam., felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale de la data
numirii tutorelui nu poate fi schimbat decât cu încuviinţare dată, în
actualul context legislativ, de instanţa judecătorească7.
Turorele este îndrituit - mai mult, este dator, ţinând seama de fina
litatea instituţiei - să ceară înapoierea copilului de la orice persoană
care îl ţine fără drept (art. 103 şi art. 125 C. fam.).
Asemenea părinţilor, tutorele (sau tutorii) are datoria să supra
vegheze copilul, să coopereze cu acesta şi să îi respecte viaţa intimă,
7 Cel puţin aşa deducem din cele cuprinse în art. 47 alin. (3) din Legea
nr. 272/2004, în sensul că minorul care a împlinit 14 ani poate cere
încuviinţarea instanţei judecătoreşti de a-şi schimba felul învăţăturii şi al
pregătirii profesionale. Dacă în cazul copilului cu capacitate restrânsă de
exerciţiu, aflat sub ocrotire părintească, cererea este de competenţa
instanţei judecătoreşti (iar nu de competenţa autorităţii tutelare, cum
stabilea art. 137 C. fam.), nu credem că ar fi alte regulile de competenţă în
cazul minorului lipsit de capacitate de exerciţiu aflat sub tutelă.
privată şi demnitatea, să informeze copilul despre toate actele şi fap

tele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia, să
întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului
şi, de asemenea, să coopereze cu persoanele fizice şi juridice care exer
cită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a
copilului (art. 32 din Legea nr. 272/2004, aplicabil prin asemănare).
Atribuţiile generale ale tutorelui referitoare la bunurile copilului,
anume obligaţia de a administra patrimoniul acestuia, precum şi de a-1
reprezenta sau, după caz, de a-i încuviinţa actele juridice civile (art.^124
C. fam.), sunt corelate cu stadiul de capacitate în care se află copilul.
în cazul minorului lipsit de capacitate deplină de exerciţiu, tutorele
va administra patrimoniul copilului şi va asigura reprezentarea legală a
acestuia. Analizând latura patrimonială a ocrotirii părinteşti am făcut
unele sublinieri legate de categoria actelor de administrare a bunurilor
copilului precum şi a actelor de reprezentare a minorului, valabile
deopotrivă în materie de tutelă. Fără să le reluăm, ne mărginim să
reamintim că actele juridice de gestiune a patrimoniului copilului, la
fel ca şi în cazul ocrotirii prin părinţi, se grupează în funcţie de impor
tanţa previzibilă a consecinţelor patrimoniale ale operaţiunii juridice:
a) acte juridice de administrare, care pot fi săvârşite în mod „liber” de
tutore în numele şi pe seama copilului, fără condiţia încuviinţării
prealabile a autorităţii tutelare [art. 129 alin. ultim, art. 131 alin. (2)
C. fam.]; b) acte juridice de dispoziţie şi alte acte, asimilate celor de
dispoziţie, permise tutorelui numai cu prealabila încuviinţare a auto
rităţii tutelare [art. 129 alin. (2)], încuviinţare necesară de asemenea
pentru plata creanţelor pe care le au faţă de copil tutorele, soţul, o rudă
în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui şi pentru ridicarea
sumelor şi a hârtiilor de valoare depuse pe numele pe numele copilului
[art. 126 alin. (2), art. 131 alin. (1) C. fam.]; c) acte juridice interzise
tutorelui, acte care nu pot fi încheiate valabil nici chiar cu încuviin
ţarea autorităţii tutelare, cu referire expresă la actele juridice între
tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă, fraţii sau surorile tutorelui, pe de
o parte, şi minor, pe de alta, precum şi la donaţiile în numele copilului
sau actele juridice prin care s-ar garanta, în numele acestuia, obligaţia
altuia [art. 128, art. 129 alin. (1) C. fam.].
împlinind vârsta de 14 ani, copilul dobândeşte capacitate restrânsă
de exerciţiu şi de aici înainte îşi va exercita personal drepturile şi tot
astfel îşi va executa obligaţiile, supravegheat până la împlinirea vârstei
de 18 ani (sau până în momentul dobândirii capacităţii depline de

exerciţiu) de către tutore, care îi va încuviinţa actele [art. 124 alin. (2)
C. fam.]. în cazul acelor acte juridice pentru a căror încheiere valabilă
tutorele, reprezentând minorul lipsit de capacitate de exerciţiu, trebuia
să obţină încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, minorul cu
capacitate restrânsă de exerciţiu are nevoie atât de încuviinţarea
tutorelui, cât şi de cea a autorităţii tutelare [art. 133 alin. (2) C. fam.].
Nici minorului nu îi sunt îngăduite, nici chiar cu încuviinţare, să facă
donaţii sau să garanteze obligaţiile altuia [art. 133 alin. (3) C. fam.].
Actele juridice încheiate cu nesocotirea acestor reguli sunt anula-
bile [art. 133 alin. (4) C. fam.]8.
Rămâne o categorie de acte juridice în cazul cărora manifestarea de
voinţă a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă este producă
toare de efecte juridice tară a fi necesară vreo încuviinţare prealabilă.
Astfel, minora care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători, în
mod excepţional căsătoria fiindu-i permisă chiar de la vârsta de 15 ani
împliniţi (art. 4 C. fam.); minorul care a împlinit 16 ani poate să dis
pună poate să dispună prin testament, dar numai cu privire la cel mult
jumătate din bunurile de care ar putea dispune prin testament persoana
majoră. De asemenea, în cazul încuviinţării adopţiei, manifestarea de
voinţă a copilului care a împlinit 10 ani este producătoare de efecte
juridice [art. II lit. b) din Legea nr. 273/2004]. Să mai adăugăm că
minorul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale [art. 29 alin. (1) din legea nr. 272/2004].
Ca obligaţie specifică tutorelui, el este dator să prezinte autorităţii
tutelare, anual precum şi ori de câte ori autoritatea tutelară i-ar solicita
acest lucru, dări de seamă cu privire la felul în care s-a îngrijit de
persoana copilului minor şi la modul în care au fost administrate
bunurile sale [art. 134 alin. (1) şi (3) C. fam.]. Constatând, în urma
verificărilor întreprinse, realitatea celor arătate de tutore cu privire la
veniturile copilului, cheltuielile prilejuite de întreţinerea copilului şi
administrarea patrimoniului său, autoritatea tutelară va proceda la
descărcarea de gestiune a tutorelui. La încetarea tutelei sau a funcţiei
8 Astfel, s-a decis că renunţarea tutorelui la despăgubirile civile cuve

nite minorului în calitate de parte vătămată, fără prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare, nu este valabilă - Trib. Suprem, sec. civ., dec.
nr. 34/1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 69.
tutorelui, acesta este obligat să prezinte autorităţii tutelare o dare de

seamă generală şi să predea toate bunurile aflate în administrarea sa,
după caz, fostului minor devenit persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu, moştenitorilor acestuia sau tutorelui nou numit (art. 140,
art. 141 C. fam.).
Secţiunea a 4-a. Răspunderea tutorelui
11. Tutorele răspunde pentru întreaga sa activitate desfăşurată în

această calitate. Felul răspunderii diferă în funcţie de natura şi cones-
cinţele neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor refe
ritoare la persoana sau la bunurile copilului aflat sub tutelă.
S ancţiunea specifică materiei, prevăzută de legislaţia familiei, este
în d e p ă rta re a de la tu telă a tutorelui care a săvârşit un ab u z sau o
neglijenţă g rav ă, a comis fapte ce îl fac nevrednic pentru exercitarea
funcţiei sau a celui care nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina
[art. 138 alin. (2) C. fam.]. M ăsura îndepărtării tutorelui poate fi de
asemenea dispusă din cauze neimputabile acestuia şi tară conotaţii
sancţionatoare dacă, în cursul exercitării tutelei, intervine vreuna din
împrejurările de incapacitate care l-ar împiedica să continue asigurarea
ocrotirii copilului, cum ar fi punerea sa sub interdicţie (art. 117 C. fam.).
In principiu, ori de câte ori prin neîndeplinirea sau prin îndepli
nirea defectuoasă a atribuţiilor sale tutorele cauzează un prejudiciu, fie
minorului aflat sub tutela sa, fie unei terţe persoane, va fi angajată
răspunderea sa potrivit regulilor răspunderii civile delictuale (art. 998-
999 C. civ.)9. El va răspunde de asemenea pentru pagubele rezultând
din actele încheiate cu încuviinţarea sa de minorul cu capacitate
restrânsă de exerciţiu10. îm prejurarea că actul juridic, păgubitor pentru
minor, a fost încheiat şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare
mi exonerează de răspundere. Să mai notăm, că descărcarea de
gestiune a tutorelui nu înlătură răspunderea acestuia [art. 141 alin. (2)
C. fam.], el neputându-se sustrage, cu acest argument, obligaţiei de
9 A. Ionaşcu, M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 270;

Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit, ed. 4, p. 350.
10 M. Mureşan, A. Boar, op. cit., p. 122.
reparare a prejudiciului cauzat minorului din culpa sa, prejudiciu

descoperit ulterior încetării funcţiei sale.
Cât priveşte răspunderea tutorelui pentru fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii săvârşită de copilul aflat sub ocrotirea sa, părerile sunt
împărţite.
Unii autori consideră că de vreme ce art. 1000 alin. (2) C. civ.
stabileşte o regulă cu caracter special care derogă de la principiul
răspunderii pentru fapta proprie şi se referă în mod explicit doar la
părinţii copilului minor, dispoziţia nu este aplicabilă şi altor persoane
aflate în „substituirea” părinţilor, cum ar lî tutorele, curatorul, rudele
în căror îngrijire se află copilul, instituţiile de ocrotire etc.11
Intr-o altă opinie, primită cu rezerve, se afirmă că răspunderea
fondată pe art. 1000 alin. (2) C. civ. se aplică şi altor persoane decât
părinţii, dacă acele persoane au fost învestite, potrivit legii, cu drepturi
şi îndatoriri părinteşti, pentru că aceste drepturi şi îndatoriri includ
obligaţia de a se îngriji de educaţia copilului şi de a-1 supraveghea;
răspunderea altor ocrotitori decât părinţii - tutore, curator etc. - n-ar fi
decât una din manifestările ocrotirii părinteşti a copilului12.
12. Din punct de vedere penal, tutorele va fi tras la răspundere
pentru acele fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei sale care întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunii, cum ar fi rele tratamente apli
cate minorului (art. 306 C. pen.), punerea în pericol a unei persoane în
neputinţă de a se îngriji (art. 314 C. pen.), gestiune frauduloasă
(art. 214 C. pen.).
11 în acest sens, L. Pop, op. cit., p. 238-239; C. Stătescu, op. cit.,

p. 35-36.- Unele din soluţiile de practică judiciară confirmă tendinţa
dominantă în literatura de specialitate: Trib. Suprem, în complet format
din 7 judecători, dec. nr. 74/1983, în R.R.D. nr. 8/1984, p. 63; Trib. jud.
Timiş, dec. civ. nr. 355/1983, în R.R.D. nr. 7/1983, p. 62.
12 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 162-163. în aceaşi
sens, anume că prevederile art. 1000 alin. (2) C. civ. sunt aplicabile, prin
asemănare cu situaţia părinţilor, ori de câte ori copilul a fost încredinţat
unei terţe persoane spre creştere şi educare, Trib. jud. Dolj, dec. pen.
nr. 268/1975, cu notă critică de V. Pătulea, în R.R.D. nr. 3/1976, p. 51-53.
Pentru o amplă şi convingătoare pledoarie în favoarea răspunderii de plin
drept a părinţilor pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a copilului, cu
urmări în ceea ce priveşte sfera persoanelor răspunzătoare, a se vedea
L. Pop, Discuţii de lege lata ..., supra cit., p. 55-73.
13. în fine, tutorele este pasibil de sancţiuni contravenţionale

(amendă sau închisoare contravenţională), exemplificativ, pentru fap
tul de a se folosi sau de a expune copilul în scopul de a obţine avantaje
personale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice [art. 22,
art. 135 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 272/2004].
Secţiunea a 5-a. încetarea funcţiei tutorelui

şi încetarea tutelei
14. Cauzele care determină încetarea funcţiei tutorelui sunt împre

jurări legate de persoana tutorelui. De aceea, încetarea funcţiei tutore
lui nu atrage inevitabil şi încetarea tutelei, aceasta din urmă fiind aso
ciată unor circumstanţe în legătură cu persoana celui aflat sub ocrotire.
Aşadar, funcţia tutorelui încetează în următoarele situaţii:
- decesul acestuia sau decesul soţilor tutori, dat fiind caracterul
personal al obligaţiilor ce revin tutorelui;
- îndepărtarea de la tutelă, ceea ce presupune că, pe parcursul exer
citării tutelei, se iveşte oricare din cauzele de incapacitate prevăzute de
art. 117 C. fam., sau că tutorele a săvârşit un abuz, o neglijenţă gravă,
fapte care îl fac nevrednic ori nu şi-a îndeplinit mulţumitor sarcina
[art. 138 alin. (2) C. fam.];
- înlocuirea tutorelui, la cererea sa dacă, în cursul tutelei survine
oricare din situaţiile care ar îndreptăţi refuzul acestei sarcini [art. 118
alin. (2) C. fam.];
- numirea altui tutore în cazul punerii sub interdicţie a minorului
(art. 139 C. fam.).
15. D acă încetarea funcţiei tutorelui nu coincide cu încetarea
tutelei, până la numirea noului tutore, va fi instituită curatela copilului
(art. 139 C. fam.).
Cauzele de încetare a tutelei nu sunt expres prevăzute dar, ţinând
seama de finalitatea şi de specificul instituţiei, momentul final al
ocrotirii prin tutelă este marcat d e13:
13 A se vedea M.N. Costin, op. cit., p. 226; A. lonaşcu, M.N. Costin,

M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 244; M. Mureşan, A. Boar, op. cit.,
p. 120-121; M. Banciu, Dreptul familiei, p. 393-394; Al. Bacaci,
V.C. Diunitrache, C. Hageanu, op. cit., ed. 4, p. 349.
- dobândirea de către minor a capacităţii depline de exerciţiu, fie

prin împlinirea vârstei de 18 ani, fie - în cazul minorelor - prin
căsătorie;
- decesul minorului aflat sub ocrotire;
- dispariţia împrejurărilor care au condus la instituirea tutelei,
adică: s-a reuşit stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţii
copilului găsit sau născut din părinţi necunoscuţi, părintelui decăzut
din drepturile părinteşti i-au fost redate aceste drepturi, a reapărut
părintele declarat mort sau dispărut, s-a decis ridicarea interdicţiei sub
care s-a aflat părintele copilului.
Capitolul II
Protecţia specială a copilului lipsit, temporar
sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi
Secţiunea 1. Consideraţii generale
16. Capitolul III al Legii nr. 272/2004, art. 50-71, este consacrat
protecţiei speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocro
tirea părinţilor săi, ca una din modalităţile în care poate fi înfăptuită
protecţia alternativă a copilului, alături de tutelă şi adopţie [art. 39
alin. (2)].
Potrivit definiţiei legale din art. 50, protecţia specială a copilului
reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate
îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocro
tirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor
sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. Să observăm că sintagma „pro
tecţie specială” reuneşte generic măsuri, prestaţii şi servicii destinate
să asigure ocrotire copilului aflat în dificultate.
17. C are su n t aceste „ m ă su ri” , „servicii” şi „ p re staţii” ?

M ăsu rile de protecţie specială sunt, potrivit art. 55, plasamentul,
plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată.
Serviciile, organizate în vederea prevenirii separării copilului de
părinţii săi, precum şi pentru realizarea protecţiei speciale a copilului
lipsit, temporar sau definitiv, de protecţia părinţilor săi sunt, conform
art. 107, de trei tipuri: servicii de zi - prin care se asigură menţinerea,
refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi,
pentru depăşirea situaţiilor care ar putea duce la separarea copilului de
familia sa (art. 108); servicii de tip familial - prin care se asigură, la
domiciliul unei persoane fizice sau a unei familii, creşterea şi îngrijirea
copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a
stabilirii măsurii plasamentului (art. 109); servicii de tip rezidenţial -
adică centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de
urgenţă, centrele m a te rn a le 1, prin care se asigură protecţia, creşterea

şi îngrijirea copilului separat de părinţii săi, temporar sau definitiv, ca
urmare a stabilirii măsurii plasamentului (art. 110-111).
Cât priveşte p restaţiile, credem că sunt vizate prestaţiile financiare
excepţionale de care se face vorbire în cuprinsul art. 121-123. Este o
prerogativă recunoscută primarului localităţii de a acorda aşa-numite
„prestaţii financiare excepţionale”2, fie în numerar, fie în natură -
constând, în principal, în alimente, îmbrăcăminte, manuale şi rechizite
ori echipamente şcolare, acoperirea cheltuielilor de transport sau a
celor medicale - în situaţia în care familia care îngrijeşte copilul se
confruntă temporar cu probleme financiare determinate de o situaţie
excepţională şi care pune în pericol dezvoltarea armonioasă a copi
lului. Au întâietate copiii ale căror familii nu au posibilitatea sau capa
citatea de a asigura îngrijirea corespunzătoare, sau care au nevoie de
susţinerea unor cheltuieli particulare în vederea menţinerii legăturilor
cu familia.
Reţinem aşadar, că protecţia specială a copilului nu se exprimă
exclusiv prin aplicarea vreuneia din măsurile de protecţie specială -
plasament, plasament în regim de urgenţă, supraveghere specializată -
care totuşi rămân formele cele mai incisive de manifestare a acestui tip
de protecţie alternativă, fiindcă, afară de m ăsu ra supravegherii specia
lizate3, intervin în viaţa familială a copilului aşa cum este ea rânduită
1 Centrele de plasament, centrele de primire în regim de urgenţă şi

centrele maternale organizate în structura fostelor servicii publice specia
lizate pentru protecţia copilului sunt reorganizate prin hotărârea consi
liului judeţean, respectiv a consiliului local al sectoarelor municipiului
Bucureşti, în structura Direcţiei generale de asistenţă socială din subordinea
consiliului judeţean, respectiv a consiliului local de sector, în regim de
componente funcţionale ale acestora, fără personalitate juridică (art. 138).
2 Cuantumul maxim şi condiţiile de acordare a acestor prestaţii
financiare se stabilesc prin hotărârea consiliului local (art. 122).
3 Măsura supravegherii specializate se distinge de celelalte măsuri de
protecţie specială prin cauzele care o justifică, dar şi prin forma în care se
concretizează: se dispune faţă de copilul care a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală dar nu răspunde penal şi constă în menţinerea sa în
familie, sub condiţia respectării de către copil a unor obligaţii, precum
frecventarea cursurilor şcolare, utilizarea unor servicii de zi etc. (art. 67,
art. 81).
Protecţia specială a copilului 181
şi au drept consecinţă transferul copilului într-un mediu protectiv

substituit celui familial.
Datorită fermităţii lor, măsurile de protecţie specială sunt conce
pute ca soluţii de ultimă instanţă în care, obiectiv sau subiectiv, sepa
rarea copilului de părinţi este inevitabilă. După cum am văzut, acorda
rea prestaţiilor ca formă de înfăptuire a protecţiei speciale sunt
motivate, în primul şi în primul rând, prin efortul de a menţine copilul
în familie pe calea sprijinului material oferit familiei; apoi, serviciile
de zi sunt destinate prin excelenţă prevenirii separării copilului de
familia sa. Desigur, fiecare din mijloacele de protecţie specială au
finalitatea clar indicată de însăşi calificarea legală, însă nu sunt de
neglijat deosebirile de fond dintre cele trei tipuri de mijloace - măsuri,
prestaţii, servicii - precum şi unele nuanţe care diferenţiază între ele
mijloacele de acelaşi tip - serviciile de zi de serviciile de tip familial
sau de cele de tip rezidenţial, plasamentul în regim de urgenţă -
explicabile prin diversitatea de situaţii în care interesului superior al
copilului reclamă un sprijin venit (şi) din afara familiei, mai mult sau
mai puţin discret, mai mult sau mai puţin categoric, în funcţie de
circumstanţele concrete care o legitimează. Date fiind deosebirile de
cauză şi, mai ales, de conţinut, feluritele mijloace de protecţie se între
pătrund, se completează, bineînţeles, în măsura compatibilităţii lor.
Măsura plasamentului, ca şi cea a plasamentului în regim de urgenţă,
poate fi dispusă la un serviciu de tip familial sau, ultima dintre opţiuni,
la un serviciu de tip rezidenţial [art. 58 şi art. 64 alin. (2)1. De aseme
nea, în cuprinsul art. 81 referitor la măsura supravegherii specializate
legiuitorul, enumerând exemplificativ obligaţiile ce ar urma să fie sta
bilite de Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, de instanţă în
sarcina copilului menţinut în familie, indică şi utilizarea unor servicii
de îngrijire de zi. La fel de bine, măsura plasamentului ar putea fi
secondată de acordarea prestaţiilor - a căror menire este şi aceea de a
acoperi unele cheltuieli particulare destinate menţinerii legăturii
copilului cu familia sa [art. 121 alin. (2)].
Credem că nu sunt compatibile, deci nu pot fi dispuse cumulativ,
serviciile de zi, destinate prin definiţie prevenirii separării copilului de
familia sa [art. 108 alin. (1)1, cu una din măsurile speciale prin care s-a
dispus tocmai separarea copilului de părinţi - este cazul plasamentului
şi al plasamentului în regim de urgenţă, ambele dispunându-se de
preferinţă la un serviciu de tip familial (dacă plasamentul copilului în

familiala extinsă nu este posibilă).
18. Beneficiarii protecţiei speciale sunt copii, până la dobândirea

capacităţii depline de exerciţiu. Aceasta este regula. In plus, la cererea
tânărului aflat în continuarea studiilor într-o formă de învăţământ de
zi, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, i se va
acorda protecţie specială pe toată durata studiilor, tară a se depăşi
vârsta de 26 de ani [art. 51 alin. (2)]. De asemenea, tânărul care a
beneficiat de o măsură de protecţie specială poate primi, la cerere, pro
tecţie specială cu toate că nu îşi continuă studiile, dacă nu are
posibilitatea revenirii în propria familie şi este confruntat cu riscul
excluderii sociale. In cazul său, protecţia specială se acordă pentru o
perioadă de până la 2 ani şi urmăreşte facilitarea integrării sociale;
avantajele protecţiei speciale se pierd în cazul în care se dovedeşte că
tânărului i s-au oferit un loc de muncă şi/sau locuinţă iar acesta le-a
refuzat ori le-a pierdut în mod succesiv, din motive imputabile lui
[art. 51 alin. (3)].
19. Protecţia specială a copilului se stabileşte şi se înfăptuieşte,

după caz, pe baza planului de servicii sau a planului individualizat
de protecţie. Să ne oprim puţin asupra acestor «planuri».
Planul de servicii este, potrivit definiţiei legale din art. 4 lit. f),
documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor şi
a prestaţiilor, pe bază evaluării psihosociale a copilului şi a familiei, în
vederea prevenirii separării copilului de familia sa. Cum se poate
observa, planul de servicii nu are în vedere decât servicii şi prestaţii,
nu şi aplicarea vreuneia din măsurile de protecţie specială, iar obiec
tivul vizat este preîntâmpinarea separării copilului de familia sa; dacă
după acordarea serviciilor şi prestaţiilor se constată că menţinerea
copilului alături de părinţii săi nu este posibilă, planului de servicii
poate avea ca finalitate transmiterea către Direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de
protecţie specială [art. 35 alin. (5)].
Planul de servicii se întocmeşte şi se pune în aplicare de către
Serviciul public de asistenţă socială organizat la nivelul municipiilor şi
oraşelor, precum şi de persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din
aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea adminis-
trativ-teritorială unde se află copilul, respectiv, în cazul municipiului
Bucureşti, de către Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia

copilului de la nivelul fiecărui sector; planul de servicii se aprobă prin
dispoziţia primarului (art. 35). Depistarea precoce a situaţiilor de risc
care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi
prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în
familie - adică a situaţiilor în care trebuie intervenit prin mijloacele
specifice protecţiei speciale - sunt de competenţa Serviciului public de
asistenţă socială [art. 34 alin. (1)1. Dacă există motive temeinice de a
reprezentanţii serviciului public sau, în cazul municipiului Bucureşti,
ai direcţiei generale, au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se
informeze despre felul în care sunt îngrijiţi, despre sănătatea şi dez
voltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională,
la nevoie acordând îndrumările necesare; când în urma vizitelor
efectuate se constată că este primejduită dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală morală sau socială a copilului, va fi sesizată de îndată
direcţia generală pentru asistenţă socială şi protecţia copilului (art. 36).
Cât priveşte planul individualizat de protecţie, acesta este -
potrivit art. 4 lit. e) - documentul prin care se realizează planificarea
serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului,
pe baza evaluării psiho-sociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea
integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu
familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil. Aşadar, planul
individualizat de protecţie priveşte copilul care a fost separat de
părinţii săi şi are ca obiectiv asigurarea unui mediu familial stabil, în
primul rând prin reintegrarea copilului în familie sau, dacă acest lucru
nu este posibil, prin plasamentul copilului în familia extinsă. Decizia
se ia cu consultarea obligatorie a părinţilor şi a membrilor familiei
extinse care au putut fi identificaţi [art. 54 alin. (3)]. Plasamentul într-
un serviciu de tip rezidenţial poate intra în discuţie numai dacă nu a
fost cu putinţă nici instituirea tutelei, nici plasamentul la familia
extinsă, la un asistent matemal sau la o altă persoană sau familie
[art. 54 alin. (3) şi (4)].
întocmirea planului individualizat de protecţie cade în sarcina
direcţiei generale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, imediat
după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială
sau imediat după ce directorul direcţiei a dispus plasamentul In regim
de urgenţă [art. 54 alin. (1)1. Aceeaşi direcţie are obligaţia de a sesiza
instanţa judecătorească ori de câte ori apreciază că sunt întrunite

condiţiile pentru decăderea, totală sau parţială, a părinţilor sau a unuia
dintre ei din exerciţiul drepturilor părinteşti [art. 36 alin. (3)].
Secţiunea a 2-a. Măsurile de protecţie specială

a copilului lipsit, temporar sau definitiv,
de protecţia părinţilor săi
20. După cum am văzut, măsurile de protecţie specială se stabilesc

şi se aplică pe baza planului individualizat de protecţie întocmit de
direcţia generală pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, imediat
după primirea cererii Serviciului public de asistenţă socială de insti
tuire a unei măsuri de protecţie specială sau imediat după ce directorul
direcţiei generale a dispus măsura plasamentului în regim de urgenţă.
Aceste măsuri de protecţie specială sunt: plasamentul; plasamentul
în regim de urgenţă; supravegherea specializată (art. 55).
Beneficiarii măsurilor de protecţie specială sunt următoarele
categorii de copii (art. 56):
- copilul al cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din
exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa inter
zicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecăto-
reşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela; reţinem că
măsura specială de protecţie este doar soluţia de rezervă, care poate fi
stabilită doar dacă n-a fost cu putinţă instituirea tutelei ca formă de
protecţie alternativă;
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat
în grija părinţilor din motive neimputabile acestora; în cazul său,
plasamentul este măsura de protecţie specială prescrisă;
- copilul abuzat sau neglijat, faţă de care, de regulă, măsura dispusă
este cea a plasamentului în regim de urgenţă, posibil urmată de
înlocuirea cu măsura plasamentului;
- copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sani
tare, de regulă plasat în regim de urgenţă, apoi în funcţie de cele
constatate, măsura poate fi înlocuită cu cea a plasamentului;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu
răspunde penal, dacă nu s-a optat pentru soluţia mai blândă în ceea ce-1
priveşte a supravegherii specializate sau dacă, aflându-se sub supra

veghere specializată nu îşi îndeplineşte obligaţile stabilite în sarcina sa
în cadrul măsurii de protecţie specială.
In cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, măsurile de pro
tecţie specială se stabilesc numai cu consimţământul acestuia. Dacă
refuză să-şi dea consimţământul, măsura poate fi dispusă, însă numai
de către instanţa de judecată care, în situaţii temeinic motivate, poate
trece peste refuzul acestuia de a-şi da consimţământul la măsura pro
pusă [art. 53 alin. (3)]. De asemenea, în exercitarea dreptului copilului
de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte,
consacrat prin art. 24, în cursul procedurii judiciare sau administrative
având ca obiect stabilirea unei măsuri de protecţie specială, este
obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani şi poate
fi ascultat copilul în vârstă de până la 10 ani, dacă autoritatea
competentă consideră necesară audierea sa. Dreptul copilului de a fi
ascultat conferă acestuia posibilitatea de a cere şi de a primi orice
informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi
informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa dacă este
respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl
priveşte. Desigur, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare
şi li se va acorda importanţa cuvenită, ţinând seama de vârsta şi de
gradul său de maturitate.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au
dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială instituite,
beneficiind de asistenţă juridică gratuită (art. 57).
Copilul faţă de care a fost luată o măsură de protecţie specială are
dreptul de a menţine relaţii personale cu alte persoane, dacă acestea nu
au o influenţă negativă asupra dezvolfârii sale fizice, mentale, spiri
tuale, morale sau sociale (art. 71). Reprezentantul legal al copilului nu
este îndreptăţit să împiedice relaţiile personale ale copilului cu rudele
sale sau cu persoane faţă de care a dezvoltat legături de ataşament
decât în cazul în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există
motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică,
intelectuală sau morală a copilului [art. 14 alin. (3)].
21. Plasam entul (art. 58-63). Plasamentul copilului este o măsură

de protecţie specială cu caracter temporar, aplicabilă copilului aflat în
oricare din situaţiile prevăzute de art. 56, anume: a) cel al cărui părinţi
sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti

sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi
sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi şi nu a putut
fi instituită tutela - să reţinem deci că, în oricare din aceste împre
jurări, plasamentul este doar soluţia de rezervă, fiind preferată tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat
în grija părinţilor, din motive neimputabile acestora; c) copilul abuzat
sau neglijat d) copilul găsit sau copilul abandonat de mamă în unităţi
sanitare; e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi
care nu răspunde penal.
22. Măsura se dispune, după caz, la o persoană sau familie, la un asis
tent m ate rn a l sau la u n serviciu de tip rezidenţial licenţiat (art. 58).
Persoana sau familia care primeşte copilul în plasament trebuie să
aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către Direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului în ceea ce priveşte garanţiile
morale şi condiţiile materiale pe care le poate oferi [art. 58 alin. (2)].
Ori de câte ori este posibil, plasamentul copilului se va face în familia
extinsă, cu consultarea obligatorie a părinţilor şi a membrilor familiei
lărgite care au putut fi identificaţi [art. 54 alin. (3)].
Asistentul maternal este persoana fizică atestată care asigură prin
activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi
educarpa copilului primit în plasament, în baza unui contract indi
vidual de muncă (a se vedea H.G. nr. 679/2003).
Este de reţinut că legea interzice plasamentul copilului care nu a
împlinit vârsta de 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial (intră în
categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament, centrele
de primire a copilului în regim de urgenţă, precum şi centrele mater-
nale art. 110 alin. (2) şi (3), cu excepţia situaţiei în care copilul pre
zintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip
rezidenţial specializate [art. 60 alin. (1) şi (2)].
La stabilirea măsurii plasamentului se va urmări plasarea copilului,
cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă, menţinerea
fraţilor împreună, precum şi facilitarea exercitării dreptului părinţilor
de a vizita copilul şi de a menţine legătura cu acesta [art. 60 alin. (3)].
O situaţie aparte este cea a copilului care a săvârşit o faptă penală şi
care nu răspunde penal. în cazul său, dacă se optează pentru această
modalitate de protecţie, plasamentul se poate dispune numai în familia
extinsă sau în familia substitutivă sau într-un serviciu de tip rezidenţial

specializat [art. 81 alin. (2), art. 82].
23. In această materie competenţa este «scindată» între Comisia

pentru protecţia copilului şi instanţa judecătorească, în sensul că,
potrivit art. 61, în două dintre ipotezele de dificultate indicate prin
art. 56 [lit. b) şi lit. e)] măsura va fi dispusă de către Comisia pentru
protecţia copilului, însă numai dacă există acordul părinţilor în ceea ce
priveşte necesitatea protecţiei speciale, anume: când, în vederea
protejării intereselor sale, copilul nu poate fi lăsat în grija părinţilor
săi, din motive neimputabile acestora; când minorul a săvârşit o faptă
penală dar nu răspunde penal. în ambele situaţii domiciliul copilului va
fi, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal profesionist ori
serviciul de tip rezidenţial care îl primeşte în îngrijire (art. 59), însă
drepturile şi îndatoririle părinteşti se menţin pe toată durata măsurii
[art. 62 alin. (1)], deoarece instanţa de judecată este singura autoritate
abilitată de lege sâ se pronunţe asupra persoanei care exercită drep
turile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti (art. 38).
Pentru aceleaşi două ipoteze, în lipsa acordului părinţilor sau al
unuia dintre ei, măsura plasamentului va fi dispusă de către instanţă,
mai exact de către tribunalul de la domiciliul copilului sau, dacă nu se
poate recurge la criteriul domiciliului, de către tribunalul în a cărui
circumscripţie teritorială a fost găsit copilul (art. 124), la cererea
direcţiei generale.
în celelalte cazuri prevăzute de art. 56, competenţa revine instanţei
de judecată. Pentru copilul al cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi,
decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi jude-
cătoreşte morţi sau dispăruţi [art. 56 lit. a)], măsura de protecţie spe
cială este întotdeauna judiciară şi subsidiară faţă de tutelă, ca formă a
protecţiei alternative. Cât priveşte copilul abuzat sau neglijat, precum
şi cel găsit sau abandonat în unităţi sanitare, măsura tipică de protecţie
specială este cea a plasamentului în regim de urgenţă [art. 64 alin. (1)].
Intervenţia instanţei este consecutivă plasamentului în regim de
urgenţă, iar plasamentul este una din opţiunile deschise, în funcţie de
împrejurările care au justificat intervenţia „de primă instanţă” a direc
ţiei generale, analizate şi evaluate de tribunalul care apoi poate să
decidă plasamentul, sau poate să dispună menţinerea plasamentului în
regim de urgenţă, instituirea tutelei sau, în cel mai fericit caz, reinte
grarea copilului în familie [art. 66 alin. (2)].
Ori de câte ori plasamentul este dispus prin hotărârea instanţei,
actul instanţei va statua cu privire la drepturile şi îndatoririle părinteşti,
anume transferul acestora către preşedintele consiliului judeţean sau,
după caz, către primarul de sector al municipiului Bucureşti, dacă
plasamentul priveşte copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela
[art. 62 alin. (2), deci copilul aflat în oricare din situaţiile enumerate
de art. 56 lit. a), respectiv, în toate celelalte cazuri, modalitatea de
exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti cu pri
vire la persoana şi la bunurile minorului art. 62 alin. (4), cu precizarea
că în toate cazurile părinţii păstrează dreptul de a consimţi la adopţia
copilului art. 62 alin. (2)].
Să observăm că din punctul de vedere al drepturilor şi îndatoririlor
părinteşti măsura plasamentului stabilită pentru situaţii de acelaşi tip -
cea a copilului care, în propriul său interes nu poate fi lăsat în grija
părinţilor săi, din motive neimputabile acestora, precum şi a celui care
a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală dar nu răspunde penal - se
comportă diferenţiat în funcţie de sursa protecţiei speciale. Dacă
plasamentul a fost dispus de către Comisia pentru protecţia copilului,
drepturile şi îndatoririle părinteşti se menţin pe toată durata acestuia,
enunţul lăsând să se înţeleagă că, p e r a contrario, aceeaşi măsură
dispusă de către instanţă impietează asupra drepturilor şi obligaţiilor
părinteşti. Formularea, am spune echivocă, din art. 62 alin. (4), în
sensul că modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a
obligaţiilor părinteşti cu privire la persoana şi bunurile copilului aflat
în situaţia prevăzută la art. 56 lit. c) şi d), şi respectiv, 56 lit. b) şi e) se
stabilesc de către instanţa de judecată, lasă loc de interpretări contra
dictorii: fie în sensul că instanţa urmează să se pronunţe asupra moda
lităţii de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părin
teşti în toate cazurile de plasament al copilului, inclusiv a plasamen
tului stabilit de către Comisia pentru protecţia copilului, fie în sensul
că instanţa are a se pronunţa asupra acestui aspect doar dacă ea însăşi a
dispus luarea măsurii plasamentului.
24. Prima dintre concluziile posibile ar fi mai lesne de acceptat.

Este evident că ceva se petrece la nivelul drepturilor şi îndatoririlor
părinteşti, cel puţin a celor referitoare la persoana copilului, de vreme
ce domiciliul acestuia este, pe timpul plasamentului, Ia persoana,

familia, asistentul m atern al sau serviciul de tip rezidenţial care îl are
în îngrijire (art. 59), iar la stabilirea măsurii se va urmări, printre altele,
facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi
de a menţine legătura cu acesta [art. 60 alin. (3) lit. c)], ar fi deci de
aşteptat ca «cineva» să se pronunţe expres în privinţa modalităţii de
exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti.
Apoi, această concluzie s-ar corobora cu prevederile art. 38, potri
vit cărora instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să
se pronunţe cu privire la, printre altele, persoana care exercită drep
turile şi îndeplineşte îndatoririle părinteşti privitoare la copilul lipsit,
temporar sau permanent de ocrotirea părinţilor săi, precum şi asupra
modalităţilor în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile
părinteşti. Până la urmă, raţiunea distincţiilor din art. 62 ar fi doar
aceea de a conserva exclusivitatea competenţei jurisdicţionale. Instanţa
ar fi cea chemată să regleze aceste aspecte, inclusiv în cazul plasa
mentului stabilit de către Comisia pentru protecţia copilului, ulterior
luării măsurii. Când anume, Ia sesizarea cui, în cadrul cărei proceduri
- nu ştim, fiindcă, spre deosebire de plasamentul în regim de urgenţă
dispus de către Direcţia generală, care Obligatoriu este supus contro
lului instanţei (art. 66), în ceea ce priveşte plasamentul hotărât de
Comisia pentru protecţia copilului nu rezultă că ar mai urma şi o proce
dură judiciară. Dimpotrivă, din textele care se ocupă de monitorizarea
aplicării măsurilor de protecţie specială, aflăm că, dacă se impune
modificarea sau încetarea măsurii de protecţie specială, competenţa
revine aceleiaşi autorităţi care a stabilit luarea acelei măsuri, Comisia
pentru protecţia copilului sau instanţa judecătorească, or, dacă înce
tarea măsurii poate fi dispusă de către comisie, iar încetarea măsurii
prin reintegrarea copilului în familie ar ridica, din punct de vedere al
exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti exact acelaşi
gen de problemă (desigur, dacă soarta acestor drepturi, din punct de
vedere al modalităţilor de exercitare ar fi fost influenţată în vreun fel
de plasamentul dispus de către Comisia pentru protecţia copilului), dar
nici acestea nu sunt abordate de către legiuitor, nu ne rămâne decât să
deducem că cele stabilite de Comisie, în limitele competenţei recunos
cute, nu presupun «completări» de resortul instanţelor.
Ajungem astfel la cea de-a doua concluzie posibilă, anume că
atunci când plasamentul este stabilit de către Comisia pentru protecţia
copilului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se menţin, asta însemnând

inclusiv că nu are a ne preocupa chestiunea modalităţii de exercitare,
respectiv de îndeplinire a lor.
Ne vine greu să credem că aceasta a fost intenţia legiuitorului. Din
punct de vedere practic, cel puţin în latura personală a ocrotirii
părinteşti se produc modificări care nu sunt deloc lămurite. Dacă totuşi
aceasta ar fi concluzia corectă, mai este un aspect, secundar, care
totuşi nu trece neobservat. Cele două ipoteze de dificultate a copilului
generează un fel de «concurenţă» a competenţelor între Comisia pentru
protecţia copilului şi instanţa de judecată.
Cum am văzut, criteriul care lămureşte competenţa este atitudinea
părinţilor faţă de măsura preconizată: dacă există acordul acestora,
plasamentul se dispune de către Comisia pentru protecţia copilului;
dacă părinţii sau unul dintre ei se împotriveşte, măsura se ia de către
instanţa de judecată.
25. Să existe oare o legătură între felul în care se raportează

părinţii Ia măsura propusă şi soarta drepturilor şi îndatoririlor
părinteşti? Dacă da, este de preferat ca ei să consimtă cu privire la
plasamentul copilului, fiindcă păstrează toate drepturile şi îndatoririle
părinteşti şi oricum, indiferent de autoritatea care a stabilit plasa
mentului copilului, părinţii - de altfel şi copilul care a împlinit 14 ani -
au dreptul să atace în instanţă măsura de protecţie specială instituită
(art. 57).
Cele două cazuri care ne-au reţinut în mod special atenţia, prevă
zute de art. 56 lit. b) şi e), nu sunt deloc asemănătoare. Dacă, în ceea
ce priveşte copilul care, în propriul său interes, nu poate fi lăsat în
grija părinţilor săi din motive neimputabile părinţilor [lit. b)], este cât
se poate de limpede că părinţilor nu li se poate reproşa nimic, sau
oricum, nu în ceea ce priveşte felul în care se achită de îndatoririle
părinteşti, nu la fel se întâmplă în cazul copilului care a săvârşit o faptă
penală dar care nu răspunde penal [lit. e)"|. De astă dată compor
tamentul copilului este suficient de îngrijorător ca să ne interesăm
despre felul în care au înţeles părinţii să-şi îndeplinească obligaţia de
supraveghere, mai cu seamă dacă adăugăm că, în privinţa copilului
delicvent, se dispune măsura plasamentului iar nu cea a supravegherii
specializate, ţinând seama de elemente precum condiţiile care au
favorizat săvârşirea faptei, gradul de pericol social al acesteia, mediul
în care a trăit şi a trăit copilul, riscul săvârşirii din nou de către copil a
unei fapte penale [art. 80 alin. (2)].
Aşa fiind, avem tentaţia să conchidem că ori de câte ori (şi numai
atunci când) competenţa revine instanţei, dispunându-se măsura plasa
mentului, implicit părinţii sunt «sancţionaţi» pentru că sunt «restan-
ţieri» la capitolul responsabilitate, de vreme ce nu sunt în măsură să
recunoască riscurile la care este expus copilul şi să admită nevoia
ocrotirii acestuia, în interesul său superior, printr-o măsură specială, la
care să consimtă. Nu suntem pe deplin convinşi că aceasta a fost
intenţia legiuitorului, chiar dacă facem abstracţie de faptul că cele
două situţii sunt total diferite şi am afirma că intenţia punitivă ar viza
strict atitudinea părinţilor faţă de măsura propusă. După cum am văzut,
este suficient ca numai unul dintre părinţi să-şi manifeste dezacordul
faţă de măsura preconizată şi procedura judiciară este inevitabilă, cu
toate consecinţele asupra modalităţii de exercitare a drepturilor şi de
îndeplinire a obligaţiilor de către ambii părinţi.
26. Dispunând măsura plasamentului, Comisia pentru protecţia

copilului sau, după caz, instanţa, va stabili, dacă este cazul, cuantumul
contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile
Codului familiei; sumele astfel încasate se constituie venit la bugetul
statului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti (art. 63).
Nu este nicio îndoială, „contribuţia lunară la întreţinerea copilului”
evocă obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor, executată
sub forma prestaţiilor băneşti periodice. Nedumereşte destinaţia
sumelor încasate cu titlu de pensie de întreţinere: venit la bugetul de
stat. Caracterul personal, unanim ataşat obligaţiei legale de întreţinere,
se exprimă şi prin aceea că prestaţiile cu acest titlu au menirea de a
asigura trebuinţele de zi cu zi ale beneficiarului (ale copilului, în cazul
nostru), în consecinţă creanţa de întreţinere este incesibilă atât activ,
cât şi pasiv. Din raţiuni pe care nu le-am desluşit, legiuitorul a conferit
obligaţiei de întreţinere a copilului aflat în plasament un înţeles
nuanţat, diferit de cel întâlnit în cuprinsul Codului familiei.
Comisia pentru protecţia copilului, respectiv instanţa de judecată,
va stabili contribuţia părinţilor la întreţinerea copilului „dacă este
cazul” . Coroborând enunţul restrictiv în ceea ce priveşte debitorul
obligaţiei - numai părinţii, nu şi alte persoane dintre cele prevăzute de
art. 89 C. fam., faţă de care, în subsidiar, copilul are drept la
întreţinere4 - cu prevederile art. 86 alin. (3) C. fam., în sensul cărora

descendentul, cât timp este minor, are drept la întreţinere oricare ar fi
pricina nevoii în care se află, vom spune că „este cazul” să se fixeze o
contribuţie la întreţinere ori de câte ori părinţii în viaţă ai copilului
dispun de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei. Cuantumul
pensiei raportat la venitul din muncă al părinţilor se stabileşte ţinând
seama de indicaţiile art. 94 alin. (3) C. fam., în funcţie de copiii aflaţi
în întreţinerea aceluiaşi debitor: până la o pătrime pentru un singur
copil, până la o treime pentru doi copii, până la jumătate pentru trei
sau mai mulţi copii.
27. Plasam entul în regim de u rg en ţă (art. 64-67). Sunt nume
roase asemănări între plasament şi plasamentul în regim de urgenţă, de
aceea dispoziţiile privitoare la persoanele care pot primi în îngrijire
copilul, criteriile de selecţie a acestora şi priorităţile protecţiei spe
ciale, aşa cum sunt stabilite în materie de plasament, sunt incidente [a
se vedea art. 64 alin. (2)].
Particularităţile plasamentului în regim de urgenţă sunt date de
situaţia specială în care se găseşte copilul vizat, care face ca eficienţa
intervenţiei protectoare să fie în relaţie directă cu promptitudinea
înfăptuirii ei. Potrivit art. 64 alin. (1), măsura de protecţie specială cu
caracter temporar a plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte în
două categorii de situaţii: copilul este abuzat sau neglijat; copilul este
găsit sau abandonat în unităţi sanitare. Vom reţine atenţia cu unele
precizări privitoare la aceste ipoteze de dificultate a copilului.
înţelesul noţiunilor de „abuz” şi „neglijenţă” este cel indicat prin
art. 89 din Legea nr. 272/2004.
Abuzul asupra copilului desemnează orice acţiune voluntară a unei
persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de
autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea
fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală,
sănătatea fizică sau psihică a copilului [art. 89 alin. (1)].
4 Precizăm că art. 88 C. fam., potrivit căruia cel care a luat un copil

pentru a-1 creşte fără a întocmi formele cerute pentru adopţiei, are faţă de
acesta, pe timpul minorităţii, în subsidiar în raport cu părinţii, obligaţia de
a-i da întreţinere, a fost abrogat prin art. 142 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 272/2004.
Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau invo

luntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii
sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei
responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănă
tatea fizică sau psihică a copilului [art. 89 alin. (2)].
Abuzul şi neglijarea sunt apropiate prin gravitatea ameninţării la
adresa persoanei şi personalităţii copilului. în acelaşi timp, sunt
împrejurări deosebite sub cel puţin două aspecte: abuzul poate săvârşit
numai printr-o conduită comisivă voluntară, în vreme ce neglijarea
presupune o conduită omisivă, voluntară sau involuntară; subiectul
activ al abuzului poate fi orice persoană aflată într-o relaţie de răspun
dere, de încredere sau de autoritate faţă de copil, în schimb neglijarea
este reproşabilă exclusiv persoanei care are responsabilitatea creşterii,
îngrijirii sau educării copilului, desigur fără nicio distincţie în funcţie
de calitatea în care se deţine această responsabilitate (în calitate de
părinte firesc ori adoptiv, tutore, persoană la care s-a dispus plasa
mentul copilului etc.).
28. Este copil g ăsit cel care nu se află sub supravegherea legală a
unei persoane, fie că avem de-a face cu un „evadat de sub supra
veghere”, fie cu unul care „s-a pierdut” pur şi simplu; oricum, copilul,
nefiind însoţit de părinţi sau de un alt reprezentant legal, şi neaflându-se
sub supravegherea legală a unei persoane, are dreptul, conform art. 18
alin. (I), de a i se asigura, în cel mai scurt timp posibil, reîntoarcerea
alături de reprezentantul legal.
în privinţa copilului cetăţean român găsit în afara graniţelor ţării,
adică a celui aflat în străinătate şi care, din orice motiv, nu este însoţit
de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori nu se găseşte sub supra
vegherea legală a unei persoane din străinătate, măsura de protecţie
specială prescrisă de legiuitor este aceea a plasamentului, iar nu a pla
samentului în regim de urgenţă. El va fi repatriat prin grija Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, sesizat de misiunea
diplomatică sau consulară a României şi, în cazul în care părinţii sau
reprezentanţii legali ai copilului nu au putut fi identificaţi, sau dacă,
identificaţi fiind, refuză să preia copilul, instanţa, la cererea Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, va dispune plasa
mentul copilului într-un serviciu de protecţie specială (art. 19).
într-o manieră asemănătoare este asigurată ocrotirea copilului

cetăţean străin găsit pe teritoriul ţării noastre. Până la definitivarea
demersurilor legale de competenţa Autorităţii pentru Străini, 1a cererea
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Tribunalul
Bucureşti va stabili plasamentului copilului într-un serviciu de pro
tecţie specială. Măsura durează până la returnarea copilului în ţara de
reşedinţă a părinţilor ori în ţara în care au fost identificaţi alţi membri
ai familiei dispuşi să ia copilul; dacă nu poate fi returnat, beneficiază
de măsurile de protecţie specială adecvate situaţiei sale (art. 20).
29. Cât priveşte copilul p ă ră s it în unităţi sanitare, credem că
legiuitorul are în vedere copilul abandonat a cărui identitate nu se
cunoaşte, în privinţa căruia, alături de măsurile de protecţie specială,
sunt de făcut demersuri în Vederea stabilirii identităţii.
Toate aceste împrejurări sunt de gravitate extremă pentru securi
tatea copilului. Este posibil ca în practică să fie anevoioasă încadrarea
exactă a copilului într-una din situaţiile de risc. De exemplu, copilului
găsit, hoinărind suspect - dată fiind vârsta sa, locul şi momentul în
care este surprins - ori „refugiat” în locaţii improprii, ridică suficiente
semne de întrebare cu privire la existenţa şi calitatea supravegherii de
care are parte, pentru a ne gândi la un posibil caz de neglijare a
copilului. Nu poate fi exclus nici concursul situaţiilor de risc; în exem
plul de mai sus, comportamentul copilului se putea datora abuzului la
care a fost supus. După părerea noastră, în cazul copilului abuzat sau
neglijat, găsit sau părăsit, calificarea juridică a situaţiei în care se
găseşte este de importanţă secundară, prioritară este aplicarea măsurii
de protecţie specială, aceeaşi, anume plasamentul în regim de urgenţă.
Abia după ce copilul se află sub ocrotire, se vor cerceta cauzele stării
de dificultate, pentru a se putea interveni la acest nivel, şi dacă este
cazul, pentru a se asigura recuperarea copilului traumatizat.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către
directorul Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului
din unitatea administrativ-teritorială în care se află copilul găsit,
părăsit, abuzat sau neglijat, cu condiţia să nu existe opoziţie din partea
reprezentanţilor persoanei juridice sau a persoanelor fizice care au
îngrijire sau asigură protecţia respectivului copil; dacă se întâmpină
opoziţie, măsura va fi dispusă de către instanţa de judecată, la sesiza
rea direcţiei generale [art. 65, art. 94 alin. (3)]. Rezultă că centrali
zarea situaţiilor de natură să justifice instituirea măsurii are loc la

nivelul direcţia generală, indiferent dacă direcţia va avea sau nu indri-
tuirea de a stabili ea însăşi măsura de protecţie specială.
30. Cum ajunge la cunoştinţa Direcţiei generale existenţa stării

de dificultate a unui copil? Dreptul de sesizare aparţine, desigur,
însuşi copilului, iar în vederea facilitării exercitării sale, la nivelul
fiecărei direcţii generale este obligatoriu aşa-numitul „telefon al
copilului”, al cărui număr este adus la cunoştinţa publicului [art. 91
alin. (I)5]. Alături de copil, orice persoană fizică sau juridică poate
sesiza autorităţile abilitate de lege să ia măsurile corespunzătoare
pentru a-1 proteja împotriva oricărei forme de violenţă, inclusiv vio
lenţă sexuală, vătămare sau abuz fizic sau mental, de rele tratamente
sau de exploatare, abandon sau neglijare [art. 85 alin. (2)].
Obligaţia de a semnala împrejurările de acest fel este stabilită în
sarcina angajaţilor instituţiilor publice sau private care prin natura
profesiei intră în contact cu copilul şi au suspiciuni asupra unui posibil
caz de abuz, neglijare sau de rele tratamente; aceştia au obligaţia să
sesizeze de urgenţă direcţia generală [art. 85 alin. (3)]. Cadrele
didactice sunt obligate explicit să sesizeze Serviciului public de asis
tenţă socială sau, după caz, direcţiei generale, cazurile de rele trata
mente, abuzuri sau de neglijare a copilului [art. 48 alin. (4)].
Dispariţia copilului de la domiciliu este de semnalat poliţiei în
termen de 24 de ore de la constatarea dispariţiei, obligaţia de sesizare
fiind stabilită în sarcina părinţilor sau a persoanei responsabile de
supravegherea copilului [art. 18 alin. (3)1.
Cât priveşte copilul părăsit de mamă în maternitate, unitatea medi
cală este obligată să sesizeze telefonic şi în scris direcţia generală,
precum şi organele de poliţie, în termen de 24 de ore de la constatarea
dispariţiei mamei. în termen de 5 zile de la sesizarea direcţiei, se întoc
meşte procesul-verbal de constatare a părăsirii copilului şi, dacă starea
de sănătate a copilului permite externarea, se va dispune plasamentul
în regim de urgenţă [art. 11 alin. (1) şi (2)1.
3 Faptul că dispoziţia la care ne referim, art. 91 alin. (2), cuprins în

secţiunea consacrată protecţiei copilului împotriva abuzului sau negli
jenţei, se referă explicit numai la semnalarea telefonică a cazurilor de
abuz sau neglijare, nu credem că vădeşte vreo intenţie restrictivă.
Serviciul public de asistenţă socială are îndatorirea de a se preo

cupa de depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina
separarea copilului de părinţii săi, precum şi de prevenirea comporta
mentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie [art. 34 alin. (1)].
De aceea, atunci când există motive temeinice de a suspecta că viaţa şi
securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanţii Servi
ciului public de asistenţă socială ori, după caz, ai Direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului de sector, au dreptul să viziteze
copiii la locuinţa lor şi să se informeze despre felul în care sunt
îngrijiţi, despre sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura
şi pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumări. Dacă în
urma vizitelor se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială a copilului este primejduită, Serviciul public de
asistenţă socială este obligat să sesizeze de îndată direcţia generală, în
vederea luării măsurilor necesare [art. 36 alin. (1) şi (2)], inclusiv a
plasamentului în regim de urgenţă.
Victima abuzului sau a neglijării poate fi atât copilul aflat sub
ocrotirea părinţilor săi cât şi acela care, lipsit fiind temporar sau
definitiv de ocrotire părintească, beneficiază de ocrotire alternativă.
Cu referire specială la această din urmă categorie de copii, legea pre
vede dreptul de acces al reprezentanţilor direcţiei generale în sediile
persoanelor juridice, precum şi la domiciliul persoanelor fizice care au
în îngrijire sau asigură protecţia unui copil, pentru a verifica sesizările
privind cazurile de abuz şi neglijare a copilului. Dacă suspiciunile se
confirmă şi nu se întâmpină opoziţie din partea celor care au în
îngrijire copilul sau care asigură protecţia acestuia, directorul direcţiei
generale instituie măsura plasamentului în regim de urgenţă [art. 94
alin. (1) şi (2)1.
31. Să ne oprim puţin asupra relaţiei părinţilor cu obligaţia de a

aduce la cunoştinţa autorităţilor competente situaţia de risc în care se
află copilul, de natură să conducă la instituirea măsurii plasamentului
în regim de urgenţă. Din cele de mai sus am putut reţine că singura
ipoteză în care părinţii sunt obligaţi în mod expres la acţiune este cea a
dispariţiei copilului de la domiciliu. Dar în celelalte cazuri, de abuz,
neglijare, părăsire? Credem că sunt câteva distincţii de făcut.
Dacă abuzul, n eglijarea, p ă ră sire a sunt săvârşite de către unul
dintre părinţi, ar fi nerealist să ne aşteptăm ca tocmai acesta să se
adreseze celor îndrituiţi să ia măsuri de protecţie în privinţa copilului.

Legiuitorul nu-1 poate obliga decât să se abţină de la o conduită care
pune în primejdie copilul. Fără îndoială, dacă totuşi se întâmplă şi
părintele vinovat se „autodenunţă”, nimeni nu-şi va pune problema
lipsei „calităţii procesuale active” a acestuia. Celălalt părinte, martor
direct sau indirect al tratamentelor aplicate copilului, se află într-o
situaţie delicată. Sigur că ar fi de dorit ca instinctul de a proteja, de a
apăra copilul să fie mai presus de orice ar putea scuza, mai mult sau
mai puţin convingător, pasivitatea sa. Lucrurile pot fi nebănuit de
complicate uneori, de aceea, tară să acuzăm, dar nici să scuzăm,
spunem doar că acest părinte se află în imposibilitatea morală de a
iniţia măsura de protecţie specială. Dar când abuzul asupra copilului
vine din partea oricărei alte persoane, aflată în relaţie de încredere, de
răspundere sau de autoritate faţă de acesta, considerăm că părinţii sunt
obligaţi să solicite sprijin, în cadrul îndatoririi generale de a între
prinde toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului
lor [art. 32 lit. d)j, inclusiv a dreptului la respectarea personalităţii şi
individualităţii acestuia, incompatibil cu tratamentele umilitoare sau
degradante, ori cu aplicarea de pedepse fizice [art. 28 alin. (1)]. Este
improbabil plasamentul în regim de urgenţă a copilului aflat sub
ocrotirea părinţilor săi, victimă a abuzului săvârşit de cineva din afara
familiei (deşi nu excludem nicio atare soluţie, bunăoară, dacă se
dovedeşte că părinţii, dovedind neglijenţă în îndeplinirea îndatoririlor
ce le revin, au avut partea lor de contribuţie, involuntară, la punerea în
primejdie a copilului şi/sau nu prezintă suficiente garanţii sub aspectul
condiţiilor necesare pentru readaptarea fizică şi psihologică şi reinte
grarea socială a copilului), din punctul de vedere al copilului important
este să beneficieze, el şi familia sa, de serviciile specializate pentru
nevoile copiilor victime ale abuzului sau neglijării, asigurate de către
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului [art. 92 lit. b)l.
Direcţia generală, sesizată cu privire Ia existenţa unei situaţii de
risc de natură să atragă aplicarea măsurii speciale de protecţie a
plasamentului în regim de urgenţă, va proceda la verificarea sesizării
şi, în cazul în care acestea se confirmă, directorul direcţiei generale din
unitatea administrativ-teritorială în care se află copilul găsit sau
părăsit, abuzat sau neglijat, va dispune plasamentul copilului în regim
de urgenţă, dacă - şi este important de reţinut - nu se întâmpină opo
ziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice sau a persoanelor
fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv; în

caz contrar, măsura nu poate fi stabilită decât prin hotărârea instanţei
de judecată (art. 65), mai exact a tribunalului în a cărui rază a fost
găsit sau părăsit copilul, ori se află dom iciliului copilului abuzat
sau neglijat.
Instanţa de judecată se va implica în toate cazurile de plasament în
regim de urgenţă. Dacă măsura a fost dispusă de către directorul
Direcţiei generale, este obligatorie sesizarea instanţei în termen de 48
de ore de la data la care a fost stabilit plasamentul în regim de urgenţă.
Analizând motivele care au condus la luarea măsurii de către direc
torul Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului,
instanţa va pronunţa, după caz, fie menţinerea plasamentului în regim
de urgenţă, fie înlocuirea acesteia cu măsura plasamentului, instituirea
tutelei sau reintegrarea copilului în familia sa; de asemenea, atunci
când este cazul, instanţa se va pronunţa şi cu privire la exercitarea
drepturilor părinteşti [art. 66 alin. (I) şi (2)].
In situaţia în care reprezentanţii persoanei juridice sau persoanele
fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului refuză sau
împiedică în orice mod efectuarea verificărilor consecutive sesizării
Direcţiei generale, iar reprezentanţii acesteia stabilesc că există indicii
serioase privitoare la situaţia de pericol iminent în care s-ar găsi
copilul datorită abuzului sau neglijării. Direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului va sesiza instanţa de judecată solicitând
emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de plasare a copilului în regim
de urgenţă. în termen de 48 de ore de la data executării ordonanţei
preşedinţiale, direcţia generală sesizează din nou instanţa, în vederea
obţinerii deciziei de înlocuire a plasamentului în regim de urgenţă cu
măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul
drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti [art. 94 alin. (3) şi (4)].
în cadrul procedurilor judiciare privitoare la copilul abuzat sau
neglijat se poate administra din oficiu, ca probă, declaraţia scrisă a
copilului; declaraţia sa poate fi înregistrată prin mijloace tehnice
audio-video, însă numai cu acordul copilului şi obligatoriu cu asistenţa
unui psiholog. Dacă instanţa consideră necesar, poate chema copilul în
faţa ei pentru a-1 audia. Audierea poate avea loc numai în camera de
a copilului în acest sens (art. 95).
Exerciţiul drepturilor părinteşti se suspendă de plin drept pe toată

durata plasamentului în regim de urgenţă - stabilit de către directorul
direcţiei generale sau de instanţă prin ordonanţă preşedinţială - până
când instanţa va decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea aces
tei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe timpul
suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana
copilului sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite, de către persoana,
familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezi
denţial care a primit copilul, iar cele referitoare la bunurile copilului,
de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul
sectorului municipiului Bucureşti [art. 64 alin. (3)].
Ocrotirea specială a copilului aflat într-o situaţie limită nu ia sfârşit
odată cu stabilirea măsurii de protecţie. Legea stabileşte în sarcina
părinţilor, a altui reprezentant legal, a autorităţilor publice şi a orga
nismelor private obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru
facilitarea readaptării fizice şi psihologice a copilului şi reintegrarea sa
socială şi de asigurare a condiţiilor pentru ca readaptarea şi rein
tegrarea să favorizeze sănătatea, respectul de sine şi demnitatea copi
lului (art. 86).
Dacă este cazul, instanţa va dispune decăd erea părinţilor sau a
unuia dintre ei din exerciţiul drepturilor părinteşti.
Pe de altă parte, când abuzul sau neglijarea a fost săvârşită de către
persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură,
asigurau protecţia, creşterea, îngrijirea sau educaţia copilului, anga
jatorii au obligaţia să sesizeze de îndată organele de urmărire penală şi
să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa
(art. 96). Preventiv, este interzisă angajarea persoanei împotriva căreia
a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă
pentru săvârşirea, cu intenţie, a unei infracţiuni în instituţiile publice
sau private, precum şi în serviciile de tip rezidenţial, publice sau pri
vate, care asigură protecţia, creşterea, îngrijirea sau educarea copiilor
(art. 97).
32. S uprav eg h erea specializată (art. 67, art. 80-84). Protecţia

specială a copilului care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi
care nu răspunde penal este asigurată fie prin măsura plasamentului,
fie prin măsura supravegherii specializate, ţinând seama de elemente
precum: condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei, gradul de pericol
social al acesteia, mediul în care a crescut şi a trăit copilul, riscul

săvârşirii de noi fapte penale (art. 80). Adăugând şi cele cuprinse în
art. 82, potrivit cărora în cazul faptelor penale cu grad ridicat de
pericol social, precum şi în cazul copilului faţă de care a fost dispusă
măsura supravegherii specializate însă el „recidivează”, se va stabili
măsura plasamentului într-un serviciu de tip rezidenţial specializat,
conchidem că, în funcţie de gravitatea faptei, precum şi de încrederea
pe care o poate inspira mediul familial, ca disponibilitate şi ca resurse
educative, ierarhia măsurilor de protecţie specială a copilului care a
săvârşit o faptă penală dar nu răspunde penal este următoarea: supra
vegherea specializată - cea mai puţin aspră; plasamentul în familia
extinsă ori în cea substitutivă; plasamentul, pe o perioadă determinată,
la un serviciu de tip rezidenţial specializat - aceasta fiind măsura cea
mai aspră.
în ce constă, a şa d a r, m ă su ra specială de pro tecţie a suprave
gherii specializate? Potrivit definiţiei legale oferită prin art. 81 alin. (I),
măsura constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia
respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi: frecventarea
cursurilor şcolare; utilizarea unor servicii de îngrijire de zi; urmarea
unor tratamente medicale, şedinţe de consiliere sau psihoterapie;
interdicţia de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu
anumite persoane.
33. C om petenţa de a dispune măsura revine Comisiei pentru pro

tecţia copilului, cu condiţia acordului părinţilor sau al altui repre
zentant legal; în lipsa acordului, măsura se dispune prin hotărâre jude
cătorească [art. 80 alin. (2)].
Cu privire la exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor
părinteşti nu se spune nimic, dar este cât se poate de clar că menţinerea
copilului în familia sa implică exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
îndatoririlor de către părinţii săi. Desigur, dacă se va decide înlocuirea
măsurii supravegherii specializate cu cea a plasamentului va avea
repercusiuni asupra drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.
Supravegherea specializată va fi înlocuită prin măsura plasamen
tului în familia extinsă ori substitutivă, dacă minorul nu îşi respectă
obligaţiile stabilite prin măsura de protecţie specială (cele referitoare
la frecventarea cursurilor şcolare, utilizarea serviciilor de zi etc.) sau
prin măsura plasamentului într-un serviciu de tip rezidenţial speciali
zat, dacă săvârşeşte în continuare fapte penale [art. 81 alin. (2), art. 82],
Competenţa aparţine Comisiei pentru protecţia copilului sau instanţei
de judecată, în funcţie de autorul măsurii iniţiale de protecţie specială.
Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care a
săvârşit fapte penale şi nu răspunde penal, indiferent dacă este vorba
despre supraveghere specializată sau plasament, vor fi asigurate
servicii specializate, pentru a-i asista pe copii în procesul de reinte
grare în societate (art. 84)6.
Mai adăugăm, că este interzis să se dea publicităţii orice date refe
ritoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde
penal, inclusiv (sau, mai ales) date privitoare la persoana acestuia (art. 83).
Secţiunea a 3-a. Reguli speciale de procedură
34. Din cele ce preced am reţinut că asupra măsurii de protecţie

specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părinţilor săi, urmează să hotărască, în funcţie de cauza de dificultate a
copilului, precum şi, în unele dintre ipoteze, în funcţie de existenţa sau
inexistenţa acordului părinţilor în ceea ce priveşte instituirea măsurii
sau de atitudinea cooperantă sau, dimpotrivă, opoziţia persoanelor care
au în îngrijire ori asigură protecţia copilului, fie Comisia pentru pro
tecţia copilului, fie Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
drepturilor copilului prin directorul său, fie instanţa de judecată.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa care a dispus
luarea măsurii de protecţie specială are de asemenea competenţa să
dispună modificarea, sau după caz, încetarea măsurii. Reamintim că
directorul Direcţiei generale are îndrituirea legală de a stabili exclusiv
măsura plasamentului în regim de urgenţă, oportunitatea protecţiei
speciale şi a modalităţii de înfăptuire a acesteia urmând a fi reexa
minate obligatoriu de către instanţa judecătorească.
6 Cu privire la tipurile de servicii specializate, precum şi standardele

referitoare la modalitatea de asigurare a acestor servicii, a se vedea H.G.
nr. 1438/2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a
săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal (M. Of. nr. 872 din 24
septembrie 2004).
Ori de câte ori cauza având ca obiect stabilirea unei măsuri de

protecţie specială ajunge în faţa instanţei, procedura de judecată se
particularizează prin câteva reguli speciale, derogatorii de la dreptul
comun, prevăzute de art. 124-131 din Legea nr. 272/2004. Le vom
evoca în cele ce urmează, precizând că, deşi legiuitorul pare să aibă în
vedere numai cauzele având ca obiect stabilirea unei măsuri de
protecţie specială, considerăm că aceleaşi reguli speciale sunt de urmat
în cazul în care se solicită instanţei modificarea sau încetarea măsurii
hotărâtă pe cale judecătorească, precum şi atunci când, în exercitarea
dreptului conferit prin art. 57, părinţii copilului sau copilul care a
împlinit vârsta de 14 ani, atacă în instanţă măsura de protecţie specială
instituită, subînţelegem, de Comisia pentru protecţia copilului.
Instanţa competentă este tribunalul de la domiciliului copilului sau,
dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, a tribunalul în a cărui
circumscripţie teritorială a fost găsit copilul (art. 124).
35. Dreptul de a sesiza instanţa, mai bine zis obligaţia de a sesiza

instanţa în vederea instituirii uneia dintre măsurile de protecţie spe
cială, este în sarcina Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului [a se vedea art. 61 alin. (2) în materie de plasament, art. 66
alin. (1) şi art. 94 alin. (3) în materie de plasament în regim de urgenţă,
art. 67 alin. (2) în materie de supraveghere specializată]. Aceeaşi
direcţie este obligată să sesizeze instanţa în vederea modificării sau
încetării măsurii, iar părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului,
precum şi copilul au dreptul de a solicita instanţei modificarea sau
ridicarea măsurii (art. 68).
în acord cu principiul celerităţii în luarea oricărei decizii cu privire
la copil, prevăzut de art. 6 lit. j) din Lege, soluţionarea cauzelor are loc
în regim de urgenţă, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a
Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. Partici
parea procurorului este obligatorie. Termenele de judecată nu pot fi
mai mari de 10 zile. Părţile sunt legal citate dacă citaţia le-a fost
înmânată cu cel puţin o zi înaintea termenului de judecată (art. 125).
Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie, însă
poate fi ascultat şi copilul mai mic de 10 ani, dacă instanţa apreciază
că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei; în toate
cazurile, opinia copilului ascultat va fi luată în considerare şi i se va
acorda importanţa cuvenită, ţinând seama de vârsta şi gradul său de
maturitate. Reamintim că, potrivit art. 24 alin. (3), dreptul de a fi

ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice
informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprim a opinia şi de a
fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă
este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care
îl priveşte.
în cazul copilului abuzat sau neglijat, lucrurile sunt mai nuanţate.
Ascultarea sa este posibilă - nu obligatorie, chiar dacă are peste 10 ani
- dacă instanţa apreciază ca atare. în cazul său poate fi administrată,
din oficiu, proba prin declaraţia scrisă a copilului sau prin declaraţia
înregistrată, cu consimţământul copilului şi cu asistenţa obligatorie a
unui psiholog, prin mijloace tehnice audio-video. Dacă totuşi instanţa
consideră necesară audierea copilului, aceasta poate avea loc numai în
camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după o
prealabilă pregătire a copilului (art. 95).
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la
domiciliul copilului sau în a cărei rază teritorială a fost găsit copilul,
întocmeşte şi prezintă instanţei raportul referitor la copil, care va
cuprinde, potrivit precizărilor din art. 130 alin. (1), date referitoare la
personalitatea, starea fizică şi mentală a copilului; antecedentele socio-
medicale şi educaţionale ale copilului; condiţiile în care acesta a
crescut şi a trăit; propuneri privind persoana, familia sau serviciul de
tip rezidenţial în care ar putea fi plasat copilul; orice alte date refe
ritoare la creşterea şi educarea copilului de natură să contribuie la
soluţionarea cauzei.
în cadrul proceselor având ca obiect stabilirea, înlocuirea sau înce
tarea măsurilor de protecţie specială a copilului care a săvârşit o faptă
penală şi care nu răspunde penal, se va întocmi un raport şi din partea
serviciului de reintegrare şi supraveghere de pe lângă instanţa judecă
torească [art. 130 alin. (2)1.
Cât priveşte hotărârea instanţei, aceasta se pronunţă în ziua în care
au luat sfârşit dezbaterile; în situaţii deosebite, pronunţarea poate fi
amânată cel mult două zile (art. 126). Hotărârea instanţei de fond este
definitivă şi executorie; este redactată şi se comunică părţilor în
termen de cel mult 10 zile de la pronunţare (art. 127). Termenul de
recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii (art. 128). Aceste
reguli speciale se completează în mod corespunzător cu prevederile
Codului de procedură civilă (art. 129).
Secţiunea a 4-a. Monitorizarea măsurilor

9
de protecţie specială
36. împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurii de protecţie

specială, dispuse de Comisia pentru protecţia copilului sau de instanţa
judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către Direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului şi, dacă se constată modifi
carea străii de fapt avută în vedere la instituirea măsurii, este obliga
torie sesizarea de îndată a Comisiei pentru protecţia copilului, respectiv a
instanţei judecătoreşti, în vederea modificării sau, după caz, a încetării
măsurii. Acelaşi drept de sesizare este recunoscut părinţilor sau altui
reprezentant legal, precum şi copilului (art. 68).
Modul în care sunt puse în aplicare măsurile de protecţie specială,
precum şi evoluţia copilului, dezvoltarea sa, felul în care este îngrijit,
sunt urmărite, pe toată perioada aplicării măsurii, de către Direcţia
generală sau de către organismul privat autorizat, care va întocmi
trimestrial sau ori de câte ori apare o situaţie care impune acest lucru,
rapoarte cu privire la starea dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale,
morale sau sociale şi a modului în care este îngrijit. Constatându-se, pe
baza raportului întocmit, necesitatea modificării sau a încetării
măsurii, Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
este obligată să sesizeze de îndată Comisia pentru protecţia copilului
sau instanţa de judecată, care va adapta protecţia copilului la starea de
fapt nou creată (art. 69).
La încetarea măsurilor de protecţie specială prin reintegrarea
copilului în familia sa, Serviciul public de asistenţă socială organizat la
nivelul municipiilor şi oraşelor, Direcţia generală de asistenţă socială
şi protecţia copilului în cazul sectoarelor municipiului Bucureşti,
precum şi persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din cadrul apara
tului propriu al consiliilor locale comunale, în funcţie de domiciliul
sau reşedinţa părinţilor, au obligaţia de a urmări evoluţia dezvoltării
copilului şi felul în care părinţii îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc
obligaţiile cu privire la acesta. în acest scop vor fi întocmite rapoarte
lunare pe o perioadă de minimum 3 luni (art. 70).
Capitolul III
Adopţia
Secţiunea 1. Noţiune. Reglementare
37. Privită ca fapt social, adopţia este una dintre expresiile cele
mai nobile ale generozităţii, ale altruismului prin care facem dovada
solidarităţii noastre. Din punctul de vedere al specialităţii noastre,
adopţia este o ficţiune juridică prin care filiaţia firească şi raporturile
de rudenie firească sunt înlocuite cu o filiaţie civilă, respectiv cu
legături de rudenie civilă.
Astăzi, adopţia este consacrată, chiar încurajată ca fenomen, în mai
toate legislaţiile1. Datele istorice relevă faptul că adopţia, departe de a
fi o invenţie a epocii moderne, a fost cunoscută şi acceptată de mai
toate popoarele antice; în societatea romană, adopţia era soluţia conve
nabilă pentru persoana fară descendenţi legitimi de a primi în familia
sa copii, care astfel dobândeau numele adoptatorului, continuau cultul
1 Cu excepţia notabilă a statelor islamice care, în marea lor majoritate,

interzic adopţia, nu dintr-o pornire deliberat ostilă, ci ca reflex al unui
anumit tip de tradiţie familială şi religioasă. Astfel, potrivit art. 83 alin. (3)
din Codul marocan al statutului personal, „adopţia nu are nici o valoare şi
nu antrenează nici unul din efectele filiaţiei”. Prohibiţiile de acest fel s-au
dovedit a fi sursa unor reale dificultăţi în Franţa, ori de câte ori s-a
încercat adopţia unui copil musulman. Problema de principiu era aceeaşi,
anume dacă autorităţile din ţara de origine a copilului ar putea emite un
acord valabil în legătură cu o operaţiune juridică interzisă de propria
legislaţie. După unele ezitări, Curtea de casaţie franceză pare să fi răspuns
afirmativ. A se vedea Th. Gare, op. cit., p. 33.
O altă excepţie, mai puţin semnificativă ca pondere, e cea a legisla
ţiilor naţionale care pur şi simplu ignoră adopţia prin aceea că nu-i
consacră nici măcar o singură regulă de drept, cum se întâmplă în cazul
legislaţiei Vietnamului. A se vedea M. Avram, Filiaţia. Adopţia naţională
şi internaţională, Ed. AU Beck, Bucureşti, 2001, p. 91.
strămoşilor săi şi veneau la moştenirea părintelui adoptiv la fel ca un

copil legitim2.
A urmat o evoluţie sinuoasă. In vechiul drept francez adopţia a
dispărut, pentru că nu era tocmai conform cu legile divine ca oamenii
să-şi aleagă, într-un fel, proprii copii, „filiaţia şi rudenia nu se pot
contracta doar prin consimţământ”- se spunea3, dar a fost „reinventată”
în 1792, prin Legea din 18 ianuarie. Codul civil francez de la 1804 a
păstrat instituţia adopţiei, stabilindu-i însă condiţii stricte de
valabilitate4, înlăturate sau remodelate progresiv abia prin Legea din
11 iulie 1966 şi apoi prin Legea din 5 iulie 1996.
Adopţia era de asemenea cunoscută în vechiul drept românesc, sub
denumirea de „înfială” (art. 236 şi urm. din Codul Calimach); potrivit
Codului Caragea, „facerea de fii de suflet este dar spre mântuirea celor
ce nu au copii” (art. 1, partea a IV-a, capitolul 5).
Codul civil român de la 1864, inspirat de cel francez, reglementa
adopţia sub forma unui contract solemn încheiat între adoptator şi
adoptat5. Dispoziţiile sale au fost abrogate în 1954, odată cu intrarea în
vigoare a Codului familiei. Adopţia a primit un alt sediu şi, mai
important, o reglementare nouă, progresistă la vremea sa. Dispoziţia
cu valoare de principiu, conform căreia înfierea se încheie numai în
interesul celui înfiat (art. 66) este grăitoare pentru transformarea radi
cală petrecută la nivelul esenţei acestei instituţii: interesul prepon
derent (dar nu exclusiv) moral care motivează adopţia, iniţial strict
legat de adoptator, şi-a încheiat cu succes procesul de „migraţie” spre
2 Pentru dezvoltări şi referinţe bibliografice a se vedea V. Hanga,

Drept privat roman, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 133-137.
3 Th. Gare, Droit des personnes et de la familie, Ed. Montchrestien,
Paris, 1998, p. 32.
4 Pentru a putea adopta, părintele adoptator trebuia să aibă vârsta de
cel puţin 50 ani, să nu aibă descendenţi fireşti şi să facă dovada faptului
că s-a ocupat de persoana pe care voieşte să o adopte în mod continuu cel
puţin 6 ani.
5 Cu privire la adopţie, în reglementarea dată de Codul civil, a se
vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. I,
p. 327-333. Cea mai importantă cerinţă privitoare la persoana viitorului
adoptator era ca acesta să se bucure de „bună reputaţie” şi era supusă
evaluării instanţei judecătoreşti, care putea refuza încuviinţarea adopţiei
(p. 327).
Adopţia 207
adoptat. începând cu intrarea în vigoare a Codului familiei, adopţia nu

mai este instrumentul prin care cel care-şi doreşte un copil îl poate avea,
ci mijlocul prin care copilul poate primi familia de care are nevoie.
Anul 1990 a marcat începutul reformei în domeniul adopţiei. Legea
nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei6 a „ajustat” unele din preve
derile Codului familiei, pentru ca O. U. G. nr. 25/1997 cu privire la
regimul juridic al adopţiei7 să dispună abrogarea tuturor dispoziţiilor
anterioare şi instituirea unui cadru juridic nou şi unitar, în concordanţă
cu documentele internaţionale la care România este parte8. în fine, în
scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile
internaţionale în domeniu, a fost adoptată Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei9, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005, dată
de la care reglementările anterioare, precum şi orice dispoziţie con
trară sunt abrogate. Normele metodologice pentru punerea în aplicare
a noii legi au fost aprobate prin H.G. nr. 1435/200410.
6 Modificată prin Legea nr. 48/1991 şi Legea nr. 65/1995 şi repu

blicată (M. Of. nr. 159 din 24 iunie 1995).
7 O.U.G. nr. 25/1997 a fost aprobată, cu modificări prin Legea
nr. 87/1998 (M. Of. nr. 168 din 29 aprilie 1998) şi supusă unui şir de
intervenţii legislative vizând, mai ales, adopţiile internaţionale. Cu privire
la trecutul legislativ al instituţiei adopţiei, pe larg, D. Lupaşcu, Aspecte
teoretice şi de practică judiciară privind adopţia, cu referire specială la
reglementarea stabilită prin Legea nr. 273/2004, în P.R. nr. 4/2004,
p. 119-149 sau în Dreptul nr. 12/2004, p. 9-45.
8 Cadrul legislativ intern se întregeşte cu prevederile cuprinse în
convenţiile internaţionale în materie la care ţara noastră este parte:
Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia
adopţiei internaţionale, încheiată la 29 mai 1993, ratificată de România
prin Legea nr. 84/1994 (M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 1994); Con
venţia Europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la
24 aprilie 1967, la care ţara noastră a aderat prin Legea nr. 15/1993
(M. Of. nr. 67 din 31 martie 1993) cu rezerva neaplicării dispoziţiilor art. 7
din Convenţie, potrivit cărora adoptatorului nu poate fi mai mică de 21 de
ani şi nici mai mare de 35 de ani; Convenţia O.N.U. cu privire la
drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989, ratificată prin Legea
nr. 18/1990 (M. Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990).
9 M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.
10M. Of. nr. 868 din 23 septembrie 2004.
38. Potrivit definiţiei legale, „adopţia este operaţiunea juridică prin

care se creează le g ă tu ra de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum
şi leg ătu ra de ru d en ie între adoptat şi rudele adoptatorului” (art. 1
din Legea nr. 273/2004). Ea este parţială, secvenţa lipsă, extinctivă,
fiind cuprinsă în art. 50 alin. (3), care dispune că „în momentul stabi
lirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi descen
denţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de
altă parte, încetează” . într-o definiţie care-şi propune să surprindă
adopţia din perspectiva efectelor sale generale, atât din punctul de
vedere a legăturilor juridice care sunt generate, cât şi a celor care se
sting, vom spune că adopţia este operaţiunea juridică prin care, la ini
ţiativa şi cu consimţământul persoanelor implicate, având încuviinţarea
instanţei, ia naştere rudenia civilă dintre adoptat, descendenţii săi, pe
de o parte şi adoptator (adoptatori) şi rudele acestora pe de altă parte,
concomitent cu stingerea rudeniei fireşti care lega adoptatul şi des
cendenţii săi de părinţii fireşti şi adoptatului şi de rudele acestora11.
în literatura de specialitate şi în practica judiciară, termenul „adopţie”
este întrebuinţat în trei accepţiuni: ca operaţiune juridică, desemnează
manifestările de voinţă ale persoanelor faţă de care se vor produce
efectele adopţiei, precum şi activitatea desfăşurată de instituţiile şi auto
rităţile cu atribuţii în domeniu, în vederea stabilirii raportului juridic al
adopţiei; în ipostaza sa de raport juridic, adopţia evocă legătura de
rudenie civilă care ia naştere între adoptat şi descendenţii săi, pe de o
parte, şi părintele sau părinţii adoptivi şi rudele fireşti ai acestora, pe de
altă parte12; în fine, privită ca instituţie juridică, adopţia este noţiunea
care reuneşte normele juridice reglementând condiţiile încuviinţării şi
ale încetării adopţiei, precum şi efectele ataşate acestor operaţiuni.
11 Pentru definiţii apropiate, M. Avram, op. cit, p. 90; V. Stoica,

M. Ronea, Natura juridică şi procedura specifică adopţiei, în Dreptul
nr. 2/1993, p. 31. A se vedea, de asemenea, Al. Bacaci, V.C. Dumitrache,
C. Hageanu, op. cit., p. 218; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 367.
12 După cum s-a observat, disocierea actului juridic (operaţiunii
juridice) al adopţiei şi a raportului juridic al adopţiei în două noţiuni
distincte - corectă din punct de vedere juridic şi utilă sub aspect didactic -
este lipsită de interes practic, dată fiind legătura indisolubilă dintre
operaţiunea juridică a adopţiei şi efectele sale juridice - A. Ionaşcu,
M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 99.
Adopţia 209
Secţiunea a 2-a. Structura şi natura

juridică a adopţiei
39. Adopţia presupune, după cum rezultă din definiţia de mai sus,
cumulativ, manifestarea de voinţă a persoanelor care vor fi în mod
direct atinse de efectele adopţiei - fie că vor fi generate noi drepturi şi
îndatoriri în temeiul filiaţiei şi a rudeniei civile, fie că drepturile şi
îndatoririle existente ca atribute ale filiaţiei şi rudeniei fireşti se vor
stinge - precum şi o manifestare de autoritate. Detaliind, adopţia
reclamă consimţământul adoptatorului13 sau al adoptatorilor, consimţă
mântul părinţilor fireşti (sau al tutorelui) copilului adoptat14, consim
ţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, precum şi o hotă
râre judecătorească irevocabilă de încuviinţare a adopţiei. Fiecare
dintre aceste componente este indispensabilă, dar izolată de celelalte,
niciuna nu este suficientă, nu este producătoare de efecte juridice. Aşa
fiind, determinarea n a tu rii ju rid ic e a adopţiei devine o chestiune de
opţiune argumentată pentru supremaţia unuia sau altuia dintre ele
mentele sale structurale: actul de voinţă al persoanelor prevăzute de
lege, sau hotărârea instanţei de încuviinţare a adopţiei. în subsidiar, ar
mai fi de rezolvat problema calificării manifestării de voinţă a persoa
nelor chemate să consimtă la adopţie: acord de voinţe, sau pur şi
simplu o juxtapunerede acte unilaterale.
Sub primul aspect, s-a considerat că adopţia este un a c t de a u to
ritate; consimţămintele persoanelor anume indicate de lege joacă un
rol secundar, de condiţie prealabilă pentru validarea deciziei de încu
viinţare a adopţiei15.
Mai largă este audienţa tezei caracterului determinant al consimţă-
mintelor la adopţie, faţă de care - se afirmă - decizia de încuviinţare
este doar o condiţie de eficacitate. M anifestările de voinţă conferă
adopţiei atributele unei instituţii a dreptului substanţial, anume a
13 Termenul „adoptator” desemnează persoana care a adoptat sau

doreşte să adopte - art. 3 lit. b) din Legea nr. 273/2004.
14 Prin „adoptat” urmează să înţelegem persoana care a fost sau
urmează să fie adoptată - art. 3 lit. a) din Legea nr. 273/2004.
15 E. Puşcariu, notă la dec. civ. nr. 6648/1957 a Trib. reg. Craiova, în
L.P. nr. 11/1958, p. 105.
dreptului familiei, pentru că au fost exprimate în scopul creării

raporturilor de rudenie civilă ca mijloc de protecţie a drepturilor în
intereselor copilului adoptat. Cu totul adevărat că, pentru a produce
efectele specifice, adopţia necesită contribuţia unor autorităţi admi
nistrative şi încuviinţarea instanţei judecătoreşti, dar acestea nu alte
rează natura sa juridică, adopţia rămâne un act esenţialmente de
dreptul familiei, după cum, de exemplu, nici autorizarea funcţionării
societăţilor comerciale prin viza judecătorului delegat la Registrul
Comerţului nu este de natură a schimba caracterul comercial al
contractului de societate, bazat pe acordul asociaţilor16.
în fine, într-o a treia opinie, adopţia este un act juridic complex.
Astfel cum este reglementată în prezent, adopţia presupune manifes
tarea de voinţă a fiecăreia dintre persoanele indicate de lege, parcurge
rea unei proceduri prealabile încuviinţării şi, în cele din urmă, încu
viinţarea sa prin actul instanţei, fiecare fază reprezentând un element
esenţial al adopţiei17. Credem că o atare calificare are meritul de a
semnala modul precaut-progresiv prin care se clădeşte raportul de
rudenie civilă, în cadrul unei proceduri anume etapizate pentru „vali
darea” doar a celor manifestări de voinţă care sunt conforme cu
exigenţele finalităţii instituţiei, anume aceea de a asigura în mod real şi
efectiv ocrotirea alternativă a copilului.
Sub cel de-al doilea aspect, anume dacă adopţia, în stadiul său
primar, privită doar prin prisma consimţămintelor cerute de lege, este
un acord de voinţe sau un act juridic unilateral, este favorizată, mai
mult sau mai puţin explicit, ideea acordului de voinţe. Dar dacă vom
încerca să aplicăm adopţiei tiparul clasic al convenţiei civile, vom
constata că excepţiile, derogările pe care suntem nevoiţi a le con
semna, contrazic în cele din urmă o atare calificare: contractul este
„acordul de voinţe între două sau mai multe persoane, pentru a
16 în acest sens Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit.,

p. 223; I. Albu, I. Reghini, P.A. Szabo, înfierea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1977, p. 77-78; I. Albu, op. cit., p. 267-268.
17 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 400. Această opinie se
regăseşte în decizia de îndrumare nr. 2/1967 a fostei instanţe supreme, în
cuprinsul căreia se arată că adopţia prezintă caracterele „unui act complex
care produce consecinţe ce ies din sfera raporturilor administrative şi se
situează în sfera celor civile” - în C.D., 1967, p. 31.
Adopţia 211
constitui sau stinge între dânşii raporturi juridice” (art. 942 C. civ.) or,
în cazul adopţiei, manifestările de voinţă nu urmăresc constituirea sau
stingerea de raporturi juridice în accepţiunea de drept comun, ci
crearea de raporturi de rudenie civilă sustrase principiului relativităţii
efectelor convenţiilor; sfera persoanelor chemate să consimtă la
adopţie nu este necesarmente identică cu cea a persoanelor faţă de care
se vor produce efectele adopţiei18.
40. Mai convingătoare sunt, în opinia noastră, argumentele care

susţin teza adopţiei - operaţiune juridică1^, împărtăşită şi de legiui
tor, după cum rezultă din definiţia adopţiei cuprinsă în art. 1 al Legii
nr. 273/2004. în esenţă, se afirmă că adopţia ia naştere prin juxta
punerea unor manifestări unilaterale de voinţă; singurul element
invariabil prezent în toate cazurile de adopţie este „consimţământul”
adoptatorului, de fapt manifestarea de voinţă a celui ce voieşte să
adopte, pe care se vor grefa, dacă este cazul, celelalte „consimţăminte”
(ale părinţilor fireşti sau a tutorelui, al adoptatului care a împlinit
vârsta de 10 ani)20.
18 De exemplu, soţul adoptatorului este chemat să consimtă la adopţie,

dar manifestarea sa de voinţă nu este generatoare de raporturi juridice faţă
de adoptat.
19 în acelaşi sens ne-am pronunţat sub imperiul reglementărilor ante
rioare Legii nr. 273/2004. A se vedea E. Florian, op. cit., p. 268.
20 Potrivit Convenţiei de la Haga asupra protecţiei copiilor şi
cooperării în materia adopţiei internaţionale, este interzis orice contact
între viitorii părinţi adoptivi şi părinţii fireşti ai copilului sau orice altă
persoană căreia i s-a încredinţat copilul, câtă vreme nu au fost respectate
dispoziţiile referitoare la declaraţiile de consimţământ la adopţie (art. 29),
altfel spus, fiecare din persoanele indicate îşi va da consimţământul
independent de ceilalţi „protagonişti”, iar aceste manifestări de voinţă vor
fi unite prin scopul comun al protecţiei copilului. A se vedea M. Avram,
op. cit., p. 124. Potrivit autoarei, din perspectiva consimţămintelor cerute,
adopţia capătă înfăţişarea unui „act unilateral colectiv” constituit dintr-un
fascicol de declaraţii de voinţă, înţelegând prin „act unilateral colectiv”
mai multe manifestări de voinţă care au acelaşi conţinut şi sunt îndreptate
spre acelaşi scop.
Secţiunea a 3-a. Principiile adopţiei
41. Legiuitorul enumeră următoarele principii care, potrivit pro

priei exprimări, „trebuie respectate în mod obligatoriu” în cursul pro
cedurii adopţiei: principiului interesului superior al copilului; princi
piul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial; principiul
continuităţii în educarea copilului, ţinând seama de originea sa etnică,
culturală şi lingvistică; principiul informării copilului şi luării în
considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de
maturitate; principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare
la procedura adopţiei (art. 2 din Legea nr. 273/2004). Dintre acestea,
principiul interesului superior al copilului se detaşează ca fiind de
importanţă primordială, fiind reluat aproape obsesiv în tot cuprinsul
actului normativ ca etalon al fiecăreia din acţiunile, măsurile sau deci
ziile luate în legătură cu înfăptuirea adopţiei. Dat fiind caracterul său
sintetic, celelalte principii - de asemenea cu spectru larg de acţiune,
orientând întreaga materie a promovării şi protecţiei drepturilor copi
lului - nu sunt decât faţete, detalii ale principiului interesului superior.
42. Principiul interesului superior al copilului. Ne-am referit pe
larg la acest principiu, fundamental în tot ceea ce are legătură cu
respectarea şi promovarea drepturilor copilului, fie că este vorba de
reglementări în materie, de acte juridice emise sau, după caz, încheiate
în acest domeniu, fie despre demersuri şi decizii ale autorităţilor
publice sau ale organismelor private autorizate ori ale instanţelor jude
cătoreşti, fie că ne-am raporta, strict, la drepturi şi obligaţii ale părin
ţilor sau ale altor reprezentanţi legali care asigură ocrotirea copilului
(art. 2 din Legea nr. 272/2004). Am semnalat dificultăţile determinării
în abstract a criteriilor interesului superior al copilului, în lipsa
situaţiei-reper caracterizată prin elemente de fapt, neajuns la care se
adaugă ceea ce am numi „factorul de risc subiectiv”, întrucât decizia
privitoare le ceea ce este sau ceea ce nu este în interesul superior al
copilului nu este - şi, prin natura lucrurilor, nici nu poate fi - la înde
mâna exclusivă a însuşi „titularului” interesului superior în discuţie,
adică a copilului, ci vine din „afară” şi poartă, de fiecare dată, marca
sistemului de valori al autorului acelei decizii2’.
21 Cu privire la „interesul superior al copilului” a se vedea şi supra,

partea I, Capitolul I, § 1.
Adopţia 213
în contextul adopţiei, coordonatele teoretice ale cerinţei interesului

superior al copilului sunt ceva mai lesne de trasat. Credem că sunt
două faţete sub care urmează a se analiza interesului superior al copi
lului: mai întâi, dacă în căzui unui copil anume măsura adopţiei este
sau nu cea mai potrivită formă de asigurare a protecţiei din perspectiva
dreptului (şi a interesului) său fundamental ca, pe cât posibil, să fie
îngrijit, crescut şi educat de părinţii fireşti [art. 8 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004] sau cel puţin în apropierea acestora, în cadrul familiei
extinse [a se vedea art. 22 alin. (2) din Legea nr. 273/2004]; în al
doilea rând, dacă rămânem la soluţia adopţiei, este de identificat
persoana sau familia care, dintre toţi cei care îndeplinesc condiţiile de
eligibilitate, se potriveşte cel mai bine cu portretul părintelui în măsură
să asigure climatul familial de care are nevoie copilul,
f ■' Ştim despre copil că situaţia sa este precară din punct de vedere al
protecţiei; el este lipsit, temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor
săi, sau, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
acestora şi, în cazul său, adopţia este forma de valorificare a dreptului
la protecţie alternativă, întrucât demersurile în direcţia reintegrării
copilului în familie sau a plasamentului în familia extinsă au eşuat (a
se vedea art. 39 din Legea nr. 272/2004, art. 22, 23 din Legea
nr. 273/2004). Practic, mai mult decât principiu dominant, interesul
superior al copilului este însăşi cauza operaţiunii juridice preconizate.
De îndată ce am stabilit că, în interesul superior al copilului, este
necesară asigurarea protecţiei sale alternative prin adopţie, vom con
tinua cu detaliile interesului superior profitând de indicaţiile implicit
cuprinse în celelalte principii în materie de adopţie, enumerate de art. 2
lit. b)-e) din Legea nr. 273/2004. Nu încape îndoială, interesul superior
al copilului reclamă asigurarea grabnică a unui mediu protectiv
(principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la proce
dura adopţiei), de tip familial (principiul creşterii şi educării copilului
' într-un mediu familial) de natură să asigure o anume consecvenţă în
ceea ce priveşte educarea copilului (principiul continuităţii în educarea
copilului, ţinând seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică).
Desigur, pe toată durata derulării procedurii adopţiei, copilul va fi
informat şi ascultat (principiul informării copilului şi luării în conside
rare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate).
Intr-o situaţie de fapt reală, recomandările cu caracter general în
determinarea interesului superior al copilului se individualizează şi se
exprimă prin fiecare din actele sau deciziile premergătoare încuviin

ţării propriu-zise a adopţiei şi apoi prin actul final al instanţei. Hotă
rârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei este expresia sintetică a
interesului superior al copilului (potrivit art. 5 din Lege, adopţia se
încheie numai dacă este în interesul superior al copilului) însă nu o
expresie spontană, ci rezultanta observaţiilor, analizelor şi concluziilor
formulate pe tot parcursul procedurii adopţiei (potrivit art. 37, instanţa
va admite cererea de încuviinţare a adopţiei numai dacă, pe baza
probelor administrate, şi-a format convingerea că adopţia este în inte
resul superior al copilului). De pildă, procesul de selecţie a adoptato
rului şi determinarea compatibilităţii copilului cu adoptatorul sau
familia adoptatoare va ţine seama de toate particularităţile de natură să
valideze interesul superior al unui copil anume (art. 26, 27 din Legea
nr. 273/2004), apoi va fi analizată capacitatea de adaptare, fizică şi
psihică a copilului la noul mediu familial ţinând seama de condiţiile de
natură socio-profesională, economică, culturală, de limba, religia sau
orice alte asemenea elemente [art. 25 alin. (2)]; este de dorit ca fraţii
să nu fie separaţi însă, dacă interesul superior al acestora contrazice o
atare indicaţie, este posibilă încredinţarea, mai apoi adopţia lor de
către adoptatori sau familii diferite (art. 6).
Desluşirea sensului, a conţinutului concret al cerinţei interesului
superior al copilului are loc, în fiecare din etapele procedurii de
încuviinţare a adopţiei, cu implicarea persoanelor direct vizate de
efectele adopţiei, a adoptatului în primul rând. Consimţământul la
adopţie al adoptatului, al părinţilor fireşti (sau tutorelui), al adoptato
rului, este condiţie de fond a operaţiunii juridice, dar şi indicator
extrem de valoros al interesului superior al copilului. în formarea
convingerii instanţei asupra conformităţii deciziei privind măsura de
protecţie alternativă cu interesul superior al copilului un rol aparte
revine direcţiei generale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului,
învestită cu supravegherea şi observarea evoluţiei copilului pe toată
durata procedurii adopţiei.
Principiul interesului superior al copilului însoţeşte adopţia şi
ulterior încuviinţării prin hotărârea irevocabilă a instanţei. Exemplul
cel mai elocvent este acela al nulităţii adopţiei, când, prin înfrângerea
unor reguli de drept dintre cele mai solide, instanţa, constatând
temeinicia cererii în declararea nulităţii adopţiei, o va putea respinge
Adopţia 215
totuşi, dacă apreciază că menţinerea adopţiei este în interesul celui

adoptat [art. 56 alin. (2) din Legea nr. 273/2004],
Promovarea interesului superior al copilului nu exclude un interes
propriu al adoptatorului în realizarea adopţiei, dimpotrivă, prezenţa
interesului său fară îndoială, de natură morală confirmă interesul supe
rior al copilului în realizarea noii schiţe de rudenie, civilă, cu impli
carea acestui părinte adoptiv22.
43. P rin cip iu l creşterii şi educării copilului în tr-u n m ediu fam i

lial. Ţine de însăşi natura adopţiei capacitatea sa de a oferi un mediu
protectiv alternativ ocrotirii părinteşti, un modul familial care să
includă adoptatul într-o manieră apropiată familiei biologice. Din acest
punct de vedere, comparativ cu celelalte forme de protecţie alternativă
- tutelă, măsuri speciale de protecţie - adopţia este cea mai completă
şi mai stabilă. Aşa fiind, la prima vedere principiul enunţat are mai
degrabă un rol decorativ. Unele dispoziţii particulare din cuprinsul
legii infirmă însă o atare concluzie. Astfel, prin excepţie de la inter
dicţia adopţiei aceleiaşi persoane de către mai mulţi adoptatori,
simultan sau succesiv - rostul interdicţiei fiind, printre altele, acela de
a preveni relaţii de rudenie multiplicate haotic, fără legătură cu tiparul
familial natural - poate fi încuviinţată adopţia, simultan sau succesiv
dacă adoptatorii sunt soţ şi soţie [art. 7 alin. (2)]; adopţia copilului de
către soţul părintelui firesc urmează o procedură mult simplificată nu
este necesară obţinerea atestatului şi nici încredinţarea copilului în
vederea adopţiei [art. 20 lit. b), art. 29 lit. b)] - ceea ce se explică prin
garanţia mediului familial prielnic asigurat de calitatea specială a
adoptatorului.
Apoi, principiul creşterii copilului într-un mediu familial poate fi
un ghid valoros în selecţia părinţilor adoptivi. Capacitatea viitorului
părinte adoptiv de a asigura copilului mediul familial dorit este
dovedită de atestatul favorabil eliberat de Direcţia generală de asistenţă
22 Sub imperiul reglementărilor cuprinse în Codul familiei, doctrina a

criticat maniera exclusivistă în care a fost redactat textul art. 66, anume că
„adopţia se face numai în interesul celui adoptat”. S-a afirmat că, într-o
interpretare adecvată, adopţia poate fi încheiată numai dacă este în
interesul adoptatului, însă nu se cere şi nici nu ar fi de dorit ca adopţia să
fie exclusiv în interesul adoptatului. A se vedea A. Ionaşcu, M. N. Costin,
M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 230.
socială şi protecţia copilului, şi confirmată apoi în cursul procedurii

adopţiei, de astă dată pe baza evaluărilor directe privind evoluţia
relaţiilor dintre adoptat şi adoptator, prin raportul final al aceleiaşi
instituţii. Evaluarea persoanei sau a familiei adoptatoare în vederea
atestării se face ţinând seama, alături de alte elemente, de viaţa fami
lială [art. 19 lit. a)]; în cazul în care numai unul dintre soţi solicită
adopţia, interesează motivele pentru care celălalt soţ nu se asociază la
cerere [art. 19 lit. c)].
Tradiţional, din punctul de vedere al copilului, mediul familial
presupune un cuplu parental, în cazul adopţiei acest cuplu nu poate fi
decât unul legal constituit, căsătorit. Legiuitorul nostru nu interzice
adopţia de către o persoană necăsătorită şi nici nu stabileşte explicit
vreun criteriu de preferinţă în favoarea adoptatorilor soţ şi soţie, însă
credem că aceştia din urmă ar putea invoca, în concurs cu un candidat
necăsătorit, beneficiul principiului analizat. Desigur, în viaţa reală
lucrurile sunt întotdeauna mai complicate, ceea ce teoretic ni se pare
un avantaj, în practică se poate dovedi un simplu element de fapt, tară
pondere semnificativă în luarea unei decizii.
44. Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se

seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică. Paradoxal,
principiul continuităţii în educarea copilului face ca măsura adopţiei să
fie una in extremis, o soluţie de protecţie alternativă care, de drept
comun, poate fi luată în discuţie numai dacă, potrivit planului indivi
dualizat de protecţie, demersurile pentru reintegrarea copilului în
familie sau în familia lărgită au eşuat (art. 22 din Legea nr. 273/2004).
Raţiunile principiului analizat sunt lesne de desluşit. Continuitatea
sau cel puţin accentele de continuitate în stilul, modul de viaţă al
oricărei persoane, şi mai cu seamă al unui copil, înseamnă stabilitate,
care la rândul ei insuflă sentimentul de siguranţă.
în aplicarea principiului continuităţii în educarea copilului, în
cadrul activităţilor vizând identificarea celui mai potrivit adoptator
(familii adoptatoare) au prioritate rudele din familia extinsă, asistentul
maternal profesionist la care se află copilul sau persoana ori familia la
care copilul se află în plasament [art. 26 alin. (2) din Legea
nr. 273/2004], Este de aşteptat ca în cazul rudelor copilului, prin apro
pierea dată de relaţia de rudenie firească, cerinţa continuităţii să fie
îndeplinită. Dacă la data deschiderii procedurii adopţiei copilul se află
Adopţia 217
sub efectul uneia din măsurile speciale de protecţie - art. 26 se referă

la plasament, or acesta este una din măsurile de protecţie specială pre
văzute de art. 55 din Legea nr. 272/2004 - măsura a fost de asemenea
dispusă cu paza principiului continuităţii în educarea copilului.
De asemenea, caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale a
copilului cu domiciliul în România este explicat prin dezideratul conti
nuităţii, asigurat prin menţinerea copilului în mediul său de origine23.
45. Principiul informării copilului şi luării în considerare a

opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate. în
conformitate cu art. 24 din Legea privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, în orice procedură judiciară sau administrativă
care îl priveşte copilul are dreptul de a fi ascultat, iar în cazul copilului
care a împlinit 10 ani, ascultarea este obligatorie. Dreptul de a fi
ascultat conferă copilului - detaliază acelaşi text - posibilitatea de a
cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi
exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate
avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor
oricărei decizii care îl priveşte.
Implicarea copilului în procedura adopţiei este imperativă. Deter
minarea interesului superior al copilului nu se poate realiza decât
împreună cu acesta, altfel însuşi principiul interesului superior al
copilului se reduce la un slogan oarecare.
în aplicarea principiului informării şi ascultării copilului, pe tot
parcursul procedurii de adopţie, direcţia generală competentă este
obligată să ofere copilului informaţii şi explicaţii clare şi complete,
potrivit cu vârsta şi gradul său de maturitate, referitoare la etapele şi
durata procesului de adopţie, la efectele acesteia, precum şi cu privire
la adoptator sau familia adoptatoare şi rudele acestora (art. 4 din Legea
nr. 273/2004). Compatibilitatea copilului cu persoana sau familia
adoptivă selectată se determină luându-se în considerare dorinţele şi
opiniile copilului [art. 27 alin. (2)1. Anterior exprimării consimţămân
tului la adopţie, prin grija aceleiaşi instituţii, copilul care a împlinit 10
ani va fi sfătuit şi informat, ţinând seama de vârsta şi gradul de matu
ritate, în special asupra consecinţelor consimţământului său la adopţie,
întocmindu-se un raport în acest sens [art. 17 alin. (3)].
23 în acest sens, Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 221.
în cadrul soluţionării cererii de deschiderii a procedurii adopţiei

interne, precum şi a cererii de încredinţare în vederea adopţiei, este
obligatorie ascultarea în instanţă a copilului care a împlinit 10 ani
[art. 64 alin. (2)], şi poate fi ascultat copilul în vârstă de până la 10 ani,
dacă instanţa consideră necesar [art. 24 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004], Opinia copilului exprimată la judecarea acestor cereri
va fi tratată potrivit vârstei şi gradului de înţelegere al copilului, astfel
că instanţa poate hotărî în contradictoriu cu copilul, de pildă încuviin
ţând cererea de încredinţare în vederea adopţiei, cu toate că minorul s-
a împotrivit, cu obligaţia instanţei de a motiva hotărârea arătând raţiu
nile care au condus la înlăturarea opiniei copilului [art. 64 alin. (3) din
Legea nr. 273/2004],
Legiuitorul recomandă prudenţă în evaluarea opiniei copilului, în
raport cu vârsta şi gradul său de maturitate. în schimb, consimţământul
la adopţie al copilului care a împlinit 10 ani are statut de condiţie de
valabilitate a operaţiunii juridice [art. 11 alin. (1) lit. b)]. Dacă în ceea
ce priveşte părinţii fireşti sau tutorele copilului, în mod excepţional,
instanţa poate trece peste refuzul de a consimţi la adopţie (art. 13),
opunerea copilului în vârstă de cel puţin 10 ani la încuviinţarea adop
ţiei împiedică finalizarea acesteia.
46. P rincipiul celerităţii în în d ep lin irea o ric ă ro r acte re feri
to are la p ro ced u ra adopţiei. Acest principiu reclamă celeritate, dina
mism şi operativitate în derularea procedurii adopţiei, de natură să
contribuie la eficienţa măsurii de protecţie ordonate. Responsabilitatea
trasării noilor legături de filiaţie şi de rudenie, civilă, face ca încu
viinţarea propriu-zisă a adopţiei să fie precedată de o procedură
specială, în care activitatea instituţiilor administraţiei publice se împle
teşte cu cea a instanţelor judecătoreşti; riscurile dilatorii ale actelor şi
activităţilor de înfăptuit într-o riguroasă succesiune, sunt minimalizate
prin termene imperativ stabilite pentru înfăptuirea lor. Astfel, decizia
asupra aptitudinii de a adopta se va lua în termen de 60 de zile de la
data depunerii cererii de evaluare [art. 19 alin. (2) din Legea
nr. 273/2004]; Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copi
lului este obligată să sesizeze instanţa de judecată cu privire la deschi
derea procedurii adopţiei în termen de 30 de zile de la finalizarea
demersurilor referitoare la reintegrarea copilului în familie sau plasa
mentul său în familia extinsă [art. 22 alin. (3)], iar în termen de 30 de
Adopţia 219
zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de încuviinţare a

deschiderii procedurii adopţiei, direcţia se va ocupa de identificarea
celui mai potrivit adoptator sau familii adoptatoare [art. 26 alin. (1)].
La aceste exemple este obligatoriu să adăugăm, în ilustrarea aceluiaşi
principiu, procedura în faţa instanţei de judecată; încuviinţarea proce
durii deschiderii adopţiei interne, încuviinţarea încredinţării copilului
în vederea adopţiei, precum şi încuviinţarea adopţiei sunt guvernate de
regulile procedurii necontencioase [art. 61 alin. (4)], cu termene mai
scurte şi unele proceduri simplificate comparativ cu cele proprii pro
cedurii contencioase.
Un aspect al celerităţii în îndeplinirea actelor referitoare la proce
dura adopţiei este organizarea, la nivel naţional, a evidenţei centra
lizate în materia adopţiei. Oficiul Român pentru Adopţii, ca organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,
înfiinţat prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopţii, în
cadrul atribuţiilor de supraveghere şi coordonare a activităţilor referi
toare la adopţie, are obligaţia de a întocmi şi de a ţine la zi Registrul
naţional pentru adopţii, pe baza datelor transmise Oficiului de către
fiecare din direcţiile generale din teritoriu [art. 65 alin. (1), art. 66],
Registrul amintit conţine datele referitoare la adoptatorul sau familia
adoptatoare, rămâne şi străine, precum şi cele referitoare la copiii
pentru care a fost deschisă procedura adopţiei interne, pentru cei care a
fost pronunţată o hotărâre judecătorească de încredinţare în vederea
adopţiei, de încuviinţare a adopţiei sau de declarare a nulităţii acesteia
[art. 65 alin. (2)].
Secţiunea a 4-a. Condiţiile de fond ale adopţiei
47. încuviinţarea adopţiei este supusă unor exigenţe dictate de fina

litatea instituţiei, anume asigurarea protecţiei alternative a copilului.
Dacă, teoretic cel puţin, oricine poate deveni părinte firesc, nu orice
persoană poate aspira la statutul de părinte adoptiv, ci doar aceia care
îndeplinesc cerinţe anume stabilite de lege; apoi, din punctul de vedere
al adoptatului, cu toate că măsura însăşi se recomandă ca formă alter
nativă de protecţie, este indicată, deci posibilă, numai în prezenţa
cumulativă a câtorva condiţii.
Ocupându-se de condiţiile de fond ale adopţiei (art. 5-18 din

Legea nr. 273/2004) legiuitorul instituie o serie de cerinţe de fond -
„condiţii de fond pozitive”, cum sunt numite uneori în literatură24 -
şi, de asemenea, indică impedimentele la adopţiei - doctrinar întâlnite
şi sub denumirea „condiţii de fond negative” - adică acele împre
jurări în prezenţa cărora adopţia este interzisă.
Vom analiza condiţiile de fond ale adopţiei defalcate în cerinţe de
fond şi impedimente la adopţie; din raţiuni didactice, categoria cerin
ţelor de fond vor fi grupate în cerinţe privitoare la persoana sau familia
adoptatoare şi cerinţe privitoare la pesoana adoptatului, acestea din
urmă incluzând, de asemenea, consimţământul la adopţie al părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui.
1. C erinţele de fond ale adopţiei
48. Cerinţe de fond privitoare la persoana sau familia adop

tatoare. Prin adoptator, respectiv familie adoptatoare, vom desemna
persoana, respectiv soţul şi soţia, care a (sau au) adoptat ori urmează
să adopte [art. 3 lit. b) şi lit. i)].
în principiu, orice persoană poate deveni părinte adoptiv, indife
rent de starea civilă, de sex, rasă naţionalitate ori de cetăţenie25. A nu
se înţelege că asemenea atribute ale persoanei, precum şi altele,
asemănătoare, de natură să individualizeze o anumită persoană, sunt cu
totul irelevante. De pildă, în ceea ce priveşte sexul celui care doreşte
să devină părinte adoptator, ori de câte ori copilul urmează a fi adoptat
de către o singură persoană, ar fi de analizat cu seriozitate motivaţia
gestului; unele legislaţii interzic adopţia între persoane de sex diferit,
dar consideră de asemenea riscantă adopţia între persoane de acelaşi
sex26. Apoi, rasa, naţionalitatea, chiar şi credinţa religioasă a adopta
torului vor constitui criterii de eligibilitate, în promovarea principiului
continuităţii în educarea copilului, ţinând seama de originea sa etnică,
culturală şi lingvistică [art. 2 lit. c)].
24 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 224.

25 Adopţia internaţională, ale cărei condiţii restrictive privitoare la
calitatea adoptatorului au fost intens mediatizate, nu se raportează la cetă
ţenia adoptatorului, ci la domiciliul acestuia (art. 39-42).
26 A se vedea M. Avram, op. cit., p. 146.
Adopţia 221
Legea privind regimul juridic al adopţiei stabileşte în mod expres

următoarele condiţii ale calităţii de adoptator:
49. Capacitatea deplină de exerciţiu [art. 9 alin. (1)]. Deplină

tatea capacităţii de exerciţiu a celui care voieşte să adopte este expres
prevăzută - cu toate că e implicită cerinţei diferenţei de vârstă (art. 9
teza finală) şi impedimentului dat de boala psihică şi handicapul
mental al persoanei [art. 8 alin. (3)] - şi este o condiţie necesară, dat
fiind faptul că prin efectul adopţiei, adoptatorul va dobândi drepturile
şi îndatoririle părinteşti privitoare la persoana şi Ia patrimoniul copi
lului, inclusiv reprezentarea sa ori, după caz, încuviinţarea actelor
juridice ale acestuia. Juridiceşte, ocrotirea copilului se explică prin
lipsa capacităţii sale depline de exerciţiu, de aceea sarcina înfăptuirii
ocrotirii nu poate fi încredinţată celui care, fiind lipsit de capacitate
deplină de exerciţiu, are nevoie el însuşi de ocrotire.
Căsătorindu-se, femeia minoră dobândeşte capacitate deplină de
exerciţiu şi, din acest moment poate deveni părinte adoptiv. în cazul
desfiinţării căsătoriei înainte ca ea să fi împlinit vârsta majoratului,
soarta capacităţii depline de exerciţiu câştigate în condiţii derogatorii
depinde de buna sau reaua-credinţă a femeii la data încheierii căsă
toriei desfiinţate, în sensul că numai soţia de bună-credinţă va păstra
capacitatea deplină de exerciţiu, cea de rea-credinţă revine la stadiul
restrâns al capacităţii de exerciţiu, cu titlu de sancţiune.
Aşa fiind, care este soarta adopţiei încuviinţate în timpul căsă
toriei femeii minore când, prin desfiinţarea căsătoriei, mama
adoptivă pierde capacitatea deplină de exerciţiu? Sub imperiul
reglementărilor anterioare preconizam soluţia desfacerii adopţiei şi
afirmam că varianta desfiinţării adopţiei nu poate fi luată în discuţie,
fiindcă în general cauzele de nulitate se raportează la momentul
încheierii actului juridic, evenimentele ulterioare nu au cum să altereze
valabilitatea actului deja născut or, în ipoteza de lucru, la data încu
viinţării adopţiei, mama adoptatoare avea capacitate deplină de
exerciţiu27. Concluzia în sensul desfacerii adopţiei nu mai poate fi
reiterată în actuala configuraţie a textelor. Singurul caz de desfacere a
adopţiei este acela al decesului adoptatorului sau părinţilor adoptatori
urmat de încuviinţarea unei noi adopţii, data rămânerii irevocabile a
27 E. Floriart, op. cit., p. 273.

hotărârii de încuviinţare a noii adopţii marcând momentul desfacerii

adopţiei anterioare [art. 55 coroborat cu art. 7 alin. (3) lit. a)].
Desfiinţarea adopţiei nu este, nici ea, la îndemână, din considerentele
deja expuse. Rămâne să conchidem că pierderea capacităţii depline de
exerciţiu prin desfiinţarea căsătoriei femeii minore de rea-credinţă la
data încheierii căsătoriei nu are niciun fel de urmări asupra adopţiei
încuviinţate anterior retragerii capacităţii depline de exerciţiu.
Este de remarcat că, din punctul de vedere al legiuitorului, este
suficientă capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului. Prezenţa
vreuneia din situaţiile speciale de incapacitate care ar exclude aceeaşi
persoană de la tutela unui copil par să nu intereseze, deşi ar fi lipsit de
înţelepciune să admitem că persoana care nu poate aspira la calitatea
de tutore - adică cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat inca
pabil de a fi tutore, cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi
politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească,
cel cu rele purtări, cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a
alege şi de a fi ales deputat, cel care, exercitând o altă tutelă, a fost
îndepărtat de la aceasta (art. 117 C. fam.) - mai are o şansă, poate
deveni ceva mai mult decât tutore, anume părinte adoptiv, preluând în
acest fel sarcina ocrotirii cu un conţinut de drepturi şi îndatoriri care-I
vor situa pe poziţie de egalitate cu părinţii fireşti. Ar fi cel puţin
absurdă instituirea unui măsuri de protecţie alternativă într-o formulă
care, dintr-un început avertizează asupra incapacităţii de a funcţiona
autonom şi a perspectivei întregirii printr-o măsură suplimentară de
protecţie alternativă (fie tutela, fie mijloacele speciale de protecţie).
De aceea, credem că circumstanţele de felul celor indicate în materie
de tutelă se cuvin a fi reţinute la evaluarea garanţiilor morale ale viito
rului părinte adoptiv ca posibile impedimente ale capacităţii de a
adopta [art. 19 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 273/20041, putând con
duce la un rezultat nefavorabil - afară numai dacă nu se constată recu
perarea socială deplină a celui în cauză - iar în lipsa atestatului privind
capacitatea de a adopta, din punctul de vedere al celui care doreşte să
adopte, adopţia este un capitol încheiat.
Dacă adopţia priveşte copilul firesc sau adoptat al celuilalt soţ, nu
se mai cere condiţia atestării de către direcţia generală a capacităţilor
parentale [art. 20 lit. b)]; când adoptatorul se află în vreuna din situa
ţiile discutate de noi, urmează să decidă instanţa în contextul evaluării
globale a interesului superior al copilului dacă, pe baza probelor
Adopţia 223
administrate în cauză, i se poate încredinţa sau nu sarcina înfăptuirii

ocrotirii părinteşti.
In eventualitatea în care părintele sau părinţii adoptivi îşi vor
pierde capacitatea deplină de exerciţiu ulterior încuviinţării irevocabile
a adopţiei, Ia fel ca în situaţia copilului ai cărui părinţilor fireşti sunt
puşi sub interdicţie, se vor institui măsuri de protecţie alternativă28,
exclusiv adopţia.
50. V â rsta ad o p tato ru lu i. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin

18 ani mai în vârstă decât cel pe care doreşte să îl adopte [art. 9 alin. (1)
teza finală] pentru că, aşa cum s-a spus, „adopţia imită natura şi legea
nu a îngăduit formarea unui raport de filiaţie între două persoane care
nu ar fi destul de îndepărtate în vârstă una faţă de alta”29. Pentru
motive temeinice, poate fi încuviinţată adopţia chiar dacă diferenţa de
vârstă este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie mai mică de 15 ani
[art. 9 alin. (2)]. Stabilirea diferenţei minime de vârstă între adoptator
şi adoptat este o inovaţie legislativă binevenită. în reglementarea ante
rioară nu aveam nicio indicaţie în acest sens, dar se subînţelegea
existenţa unei diferenţe de vârstă rezonabile, care să nu îndepărteze
adopţia de scopul său declarat.
Regula este, aşadar, cea a diferenţei de vârstă de cel puţin 18 ani;
adopţia încuviinţată în condiţiile unei diferenţe de vârstă sub 18 ani,
dar în niciun caz mai puţin de 15 ani, este excepţia, care trebuie susţi
nută de motive temeinice, reţinute ca atare de instanţa judecătorească.
Exemplificativ, se află într-o situaţie cu valoare de motiv temeinic,
femeia minoră căsătorită, adoptatorul care este soţul părintelui firesc al
copilului adoptat, adoptatorul care a crescut pe timpul minorităţii
persoana majoră care urmează a fi adoptată.
28 Articolul 40 şi art. 56 din Legea privind protecţia şi promovarea

drepturilor copilului, stabilind cazurile în care este instituită tutela,
respectiv categoriile de copii beneficiari ai măsurilor speciale de protecţie,
nu fac nici o distincţie şi nu conţin nici o formulă restrictivă care să
permită tratamentul diferenţiat între copilul firesc şi copilul adoptat.
Desigur, dacă numai unul dintre soţii adoptatori a fost pus sub interdicţie
nu se pune problema nui alt tip de protecţie a copilului, pentru că celălalt
părinte va prelua integral sarcina ocrotirii.
29 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al, Băicoianu, op. cit., voi. I,
p. 327.
Afară de cerinţa diferenţei de vârstă, legea nu stipulează în mod

expres vreo condiţie specială privitoare la vârsta minimă de la care se
poate adopta sau referitoare la vârsta maximă până la care o persoană
poate adopta. Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii
prevede că adoptatorul trebuie să fi atins vârsta de cel puţin 21 de ani,
dar să nu fi depăşit vârsta de 35 de ani (art. 7), însă aceste dispoziţii nu
sunt aplicabile în dreptul român deoarece ţara noastră, ratificând Con
venţia, a făcut rezervă la art. 7 al Convenţiei. Aşa fiind, dacă vârsta
minimă a părintelui adoptiv poate fi dedusă printr-o operaţiune logică
elementară (15 ani), referitor la vârsta maximă, dincolo de care nu mai
este posibilă încuviinţarea adopţiei, chiar nu avem niciun indiciu.
Confruntate cu aceeaşi problemă sub imperiul legislaţiilor anterioare,
instanţele au decis respingerea cererii de încuviinţare a adopţiei sau au
dispus desfiinţarea adopţiei constatând că, dată fiind vârsta înaintată a
adoptatorului, măsura adopţiei nu ar servi intereselor copilului30.
Să nu fim greşit înţeleşi, nu vârsta înaintată în sine ar fi cea care
s-ar împotrivi adopţiei (oricum, de unde începe „vârsta înaintată” ?
de la 35 de ani, sugeraţi prin art. 7 al Convenţiei?), ci vârsta corobo
rată cu alte elemente de fapt, avem în vedere îndeosebi starea generală,
fizică şi psihică a persoanei şi evoluţia previzibilă a acestor parametri
pentru că, să nu uităm, adopţia este o măsură concepută în interesul
copilului. Adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în România
este condiţionată de calitatea de bunic al adoptatorului sau al unuia din
soţii adoptatori cu domiciliul în străinătate (art. 39), cu toate că
„bunicul” este în imaginaţia noastră - adesea numai în imaginaţia
noastră - o persoană în vârstă. Instanţa supremă a statuat în sensul că
încuviinţarea adopţiei poate fi refuzată în acele împrejurări excepţio
nale, netăgăduit dovedite, în care vârsta înaintată a adoptatorului
constituie o piedică de neînlăturat pentru împlinirea scopului adopţiei,
anume satisfacerea intereselor celui adoptat31.
30 Este mai mult decât ilustrativă cauza în care s-a pus în discuţie
soarta adopţiei unei fetiţe de 6 ani în condiţiile în care părintele adoptiv
era în vârstă de 84 de ani la data încuviinţării, bolnav şi lipsit de mijloace
materiale, decedând de altfel la circa două luni după încuviinţarea adop
ţiei. Instanţa a dispus desfiinţarea adopţiei. A se vedea Trib. Supr., sec.
civ., dec. nr. 2144/1985, în R.R.D. nr. 9/1986, p. 65.
31 C.S.J., sec. civ., dec. nr. 578/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 68.
Adopţia 225
51. A ptitudinea de a a d o p ta, a te sta tă p rin decizia D irecţiei

generale de asistenţă socială şi p ro tecţia copilului (art. 10). Per
soana sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile
morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării depline şi armo
nioase a personalităţii copilului, dovedită prin atestarea solicitantului.
Condiţia atestatului privind aptitudinea morală şi materială de a
adopta este regula, cu două excepţii când obţinerea atestatului nu este
necesară: adopţia priveşte o persoană majoră; adopţia se referă la
copilul firesc sau adoptat al celuilalt soţ (art. 20).
Procedura atestării adoptatorului sau a familiei adoptatoare este
reglementată minuţios prin art. 19-21 din Legea nr. 273/2004. La
solicitarea persoanei (familiei) interesate, direcţia generală de la domi
ciliul acesteia procedează la evaluarea garanţiilor morale şi a condi
ţiilor materiale, ţinând seama de: personalitatea, starea sănătăţii şi
situaţia economică a adoptatorului sau a familiei adoptatoare, viaţa
familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de a educa un copil; moti
vele pentru care se doreşte adopţia; atunci când numai unul dinţre soţi
solicită adopţia, motivele pentru care celălalt nu se asociază cererii;
impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta
[art. 19 alin. (1)]. In tot cursul procesului de evaluare, Direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să asigure
adoptatorului (familiei adoptatoare) serviciile de pregătire/consiliere
necesare în vederea asumării în cunoştinţă de cauză şi în mod cores
punzător a rolului de părinte (art. 21).
Pe baza rezultatelor evaluării, aceeaşi autoritate decide asupra
aptitudinii de a adopta în termen de 60 de zile de la data depunerii
cererii de evaluare [art, 19 alin. (2)1. Dacă rezultatul evaluării este
favorabil, direcţia generală va elibera atestatul de persoană sau familie
aptă să adopte. Atestatul este valabil timp de un an (de la data comu
nicării deciziei, presupunem), cu posibilitatea prelungirii anuale la
cerere şi sub condiţia actualizării concluziilor privitoare la capacitatea
de a adopta [art. 19 alin. (3)]32.
32 Reglementarea anterioară stabilea de asemenea cerinţa atestării

garanţiilor morale şi a condiţiilor morale ale viitorului adoptator [art. 6
alin. (1) din O.U.G. nr. 25/1997, în prezent abrogat] dar fără a se face
vreo precizare cu privire la termenul de valabilitate a atestatului favorabil
obţinut. în ce ne priveşte, am formulat rezerve faţă de relevanţa unui
în cazul rezultatului nefavorabil, adoptatorul (familia adoptatoare)

are dreptul să solicite direcţiei generale, în termen de 30 de zile de la
comunicarea deciziei, reevaluarea aptitudinii de a adopta. Rezultatul
de asemenea nefavorabil al reevaluării poate fi atacat în termen de 15
zile de la data comunicării, la tribunalul de la domiciliul adoptatorului
[art. 19 alin. (4) şi (5)1.
Atestatul eliberat, însoţit de toate informaţiile privitoare la per
soana sau familia atestată, va fi transmis, prin grija direcţiei generale,
Oficiului Român pentru Adopţii în termen de 5 zile de la emiterea
atestatului [art. 66 alin. (1) lit. e), alin. (2)1, în vederea înscrierii în
Registrul naţional pentru adopţii.
52. C onsim ţăm ântul Ia adopţie al a d o p ta to ru lu i [art. 11 lit. c)].
Adopţia presupune manifestarea de voinţă liberă, neviciată, a fiecăreia
din persoanele faţă de care efectele filiaţiei civile se vor produce în
mod nemijlocit: adoptatorul sau soţii adoptatori, adoptatul, părinţii
fireşti ai copilului (sau tutorele său). însă, în vreme ce consimţământul
adoptatului este necesar numai dacă cel în cauză a împlinit vârsta de
10 ani, iar cel al părinţilor fireşti (al tutorelui) poate fi „corectat” de
către instanţă - e adevărat, doar în mod excepţional, consimţământul la
adopţie al adoptatorului sau al adoptatorilor este, în toate cazurile,
condiţie indispensabilă pentru valabilitatea a operaţiunii juridice.
Potrivit legislaţiei noastre, adopţia poate fi încuviinţată unui singur
părinte adoptiv sau unei familii, adică soţilor, fie simultan, fie
succesiv. Faptul că cel care doreşte să adopte esţe persoană căsătorită
nu obligă pe celălalt soţ să devină, la rândul său, părinte adoptator dar,
întrucât adoptatul va intra în familia adoptatorului (asemănător copi
lului firesc din afara căsătoriei al părintelui care adoptă), soţul adopta
torului este consultat, cerându-i-se consimţământul cu titlu de „neîm-
potrivire” la adopţie, afară de cazurile în care acesta se află în imposi
bilitatea de a-şi manifesta voinţa [art. 18 alin. (2)]. Când adoptatorul
este soţul părintelui adoptiv, acesta din urmă va consimţi la adopţie în
calitatea sa de părinte dobândită prin efectul adopţiei anterioare
[art. 12 alin. (1) teza finalăl.
Prin urmare, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte
viitorul părinte, este necesar, după caz, fie consimţământul la adopţie
atestat cu valabilitate nelimitată în timp - a se vedea E. Ftorian, op. cit.,

p. 276.
Adopţia 227
al unei singure persoane, fie consimţământul la adopţie al fiecăruia

dintre soţii care doresc, deopotrivă, calitatea de părinte adoptiv, fie
consimţământul la adopţie al unuia dintre soţi care va deveni părinte
adoptiv, consimţământul său fiind „completat” de manifestarea de
voinţă a soţului care, deşi nu îşi propune să devină adoptator, nu se
opune adopţiei preconizate de soţul său, fie, în cazul adopţiei succe
sive, consimţământul fiecăruia dintre soţi, dar în calităţi diferite,
anume în calitate de viitor părinte adoptator, respectiv în calitate de
părinte adoptiv al copilului, practic acest din urmă consimţământ
înlocuind manifestarea de voinţă a părinţilor fireşti ai adoptatului.
Referitor la consimţământul la adopţie al soţului părintelui adoptiv,
exprimat cu valoare de acord la o operaţiune juridică ce nu îl implică
din punct de vedere al raporturilor de rudenie civilă astfel creionate,
gestul său nu este cu totul lipsit consecinţe juridice. Dacă adoptatul
este minor - şi aceasta este regula - el va avea domiciliul la părintele
său adoptiv, aşadar, prin forţa împrejurărilor va locui împreună cu
amândoi soţii. Uneori cerinţa consimţământului la adopţie al soţului
celui care adoptă este explicată din această perspectivă, afirmându-se
că „ar fi greu de conceput ca unul dintre soţi să poată introduce în
familie pe o persoană, cu drepturi de copil legitim, fără prealabila auto
rizare a celuilalt soţ”33. Apoi, ca efect secundar al adopţiei, soţul părin
telui adoptator se poate găsi în postura de debitor al obligaţiei legale de
întreţinere faţă de copilul adoptat, în condiţiile art. 87 alin. (1) C. fam.,
potrivit căruia soţul care a contribuit la întreţinerea celuilalt soţ este
obligat să continue a da întreţinere copilului pe timpul minorităţii34.
33 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. I,

p. 328.
34 Obligaţia de întreţinere instrituită prin art. 87 alin. (1) C. fam. este
subsidiară faţă de obligaţia de întreţinere stabilită în sarcina părintelui
firesc, astfel că ea devine activă, operantă, numai dacă „părinţii săi (ai
copilului, s.n.) fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie”. Textul se
referă în mod explicit doar la copilul firesc al unuia dintre soţi, cu toate
acestea dispoziţia este de asemenea aplicabilă în cazul copilului adoptat,
în baza principiului egalităţii de tratament juridic aplicabil copiilor fără a
deosebi după cum sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi,
principiu consacrat prin art. 97 alin. (1) C. fam. şi reiterat prin art. 6 lit. b)
din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copi
lului. In acelaşi sens, Al. Bacaci, op. cit., p. 195.
Consimţământul soţului celui care adopţă este necesar chiar dacă

soţii sunt despărţiţi în fapt35 şi tară a deosebi după cum adopţia preco
nizată priveşte un copil sau o persoană majoră.
Noul regim juridic al adopţiei a lămurit una din chestiunile contro
versate în literatura juridică, anume dacă alienatul sau debilul mintal
nepus sub interdicţie judecătorească poate exprima un consimţământ
valabil în calitate de adoptator36. Potrivit art. 8 alin. (3) din Legea
nr. 273/2004, persoanele cu boli psihice şi boli mintale nu pot adopta;
interdicţia poate fi invocată indiferent dacă persoana se află sau nu sub
interdicţie (să observăm totuşi că cel pus sub interdicţie nu poate intra
în competiţie pentru a deveni adoptator, dată fiind cerinţa privitoare la
capacitatea deplină de exerciţiu, art. 9 şi, de asemenea, pentru o paletă
mai largă de afecţiuni decât strict alienaţia ori debilitatea mintală37-.
în toate cazurile, consimţământul părintelui adoptator va fi expri
mat în faţa instanţei, în etapa soluţionării cererii de încuviinţare a
adopţiei [art. 18 alin. (1)]; în aceleaşi condiţii va fi luat consimţă
mântul soţului celui care adoptă [art. 18 alin. (2)].
2. C erinţe de fond p rivitoare Ia persoana adoptatului
53. în înţelesul legii privind regimul juridic al adopţiei, termenul

„adoptat” desemnează persoana care a fost sau urmează a fi adoptată
[art. 3 lit. a)]. Privitor la persoana adoptatului, sunt de întrunit urmă
toarele cerinţe:
54. V ârsta ad o p tatu lu i. Adopţia este una din formele de înfăp
tuire a protecţiei alternative a copilului, o măsură concepută a suplini
ocrotirea naturală, prin părinţi fireşti. De aceea este de la sine înţeleasă
35 Separaţia faptică a soţilor, în funcţie şi de particularităţile concrete

ale speţei, poate zădărnici demersul unuia dintre soţi dacă pe parcursul
procedurii adopţiei se constată că, date fiind relaţiile dintre soţi, adopţia
este contraindicată interesului superior al copilului.
36 Referitor la opiniile exprimate în doctrină, a se vedea Al. Bacaci,
V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 224-225.
37 Starea de alienaţie mintală şi starea de debilitate mintală sunt afec
ţiuni diferite, cea dintâi dobândită, cea de-a doua nativă, asemănătoare din
punctul nostru de vedere, al juriştilor, prin aceea fiecare dintre ele alte
rează discernământul persoanei, ori discernământul este una din condiţiile
de valabilitate ale consimţământului.
Adopţia 229
condiţia de «copil» a adoptatului. După cum aflăm din cele cuprinse

în art. 3 lit. g) din Legea nr. 273/2004, copilul este persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu.
Regula în materie de adopţie este că un copil poate fi adoptat până
la împlinirea vârstei majoratului [art. 5 alin. (2)1. Excepţia de la regulă
este adopţia persoanei majore, permisă numai dacă adoptatul a fost
crescut pe timpul minorităţii de persoana sau familia care doreşte să
adopte [art. 5 alin. (3)]. Limpezimea fără cusur a acestor dispoziţii
lămuresc inclusiv situaţiile care nu puteau primi, sub reglementarea
anterioară, o rezolvare neîndoielnic legală38. Prin urmare, câtă vreme
persoana lipsită de capacitate deplină de exerciţiu nu a împlinit vârsta
de 18 ani, i se aplică regulile de drept comun ale adopţiei; dacă per
soana a dobândit capacitate deplină de exerciţiu înainte să fi împlinit
18 ani - este cazul femeii minore căsătorite - aceasta nu mai este „copil”
în sensul Legii nr, 273/2004, iar adopţia sa va urma reguli derogatorii.
Am reţinut că adopţia persoanei care a împlinit 18 ani sau care a
dobândit capacitate deplină de exerciţiu anterior vârstei majoratului se
află sub condiţia restrictivă a creşterii în timpul minorităţii de către
persoana sau familia care doreşte să adopte. însăşi raţiunea derogării
de la regula adopţiei de copii este explicată prin această condiţie,
fiindcă prin creşterea pe timpul minorităţii de către cel sau cei care
doresc să devină părinţi adoptivi, finalitatea adopţiei, adică înfăptuirea
ocrotirii, a fost realizată cu anticipaţie, iar cererea de adopţie a
părintelui adoptiv este dovada legăturilor afective statornicite, a căror
consacrare juridică nu este lipsită de interes pentru niciuna dintre părţi,
ţinând seama de multitudinea de efecte ale filiaţiei şi rudeniei civile.
38 Potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 25/1997 (în prezent abrogat), „Copilul
poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu” [alin. (1)1,
iar „persoana care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu poate fi
adoptată numai de către persoana sau familia care a crescut-o” [alin. (2)1.
în mod obişnuit, atingerea vârstei majoratului coincide cu dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu, însă prin faptul că s-a prevăzut o cerinţă
raportată la capacitatea deplină de exerciţiu, au rămas descoperite acele
situaţii în care există un decalaj între împlinirea vârstei majoratului şi
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. Pe larg, E. Florian, op. cit.,
p. 279-280.
Cerinţa creşterii în timpul minorităţii, constantă în materie de

adopţie ori de câte ori măsura nu se referă la un copil, s-a aflat în
atenţia literaturii de specialitate, preocupată să desluşească înţelesului
său39. Vom reţine câteva dintre concluzii.
înainte de toate, este de observat că prin art. 101 alin. (2) C. fam. şi
prin art. 31 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, legiuitorul instituie în sarcina părinţilor fireşti
obligaţia de «a creşte» copilul, ca îndatorire fundamentală în înfăptui
rea ocrotirii părinteşti. Ce anume este de făcut în îndeplinirea obliga
ţiei de a creşte copilul, ne indică aceleaşi dispoziţii: părinţii trebuie să
asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, îngrijind de
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia. Admiţând că ideea de „creştere a copilului” nu
poate avea accepţiuni diferite, însemnă că persoana devenită majoră
trebuie să fi beneficiat în timpul minorităţii de ocrotirea complexă a per
soanei sau familiei care voieşte să îl adopte, o protecţie acoperitoare
pentru componentele esenţiale ale persoanei şi personalităţii sale.
în acest sens este şi practica instanţelor judecătoreşti. Astfel, s-a
decis că faptul creşterii în timpul minorităţii înseamnă mai mult decât
acordarea sau asigurarea întreţinerii copilului, implicând de asemenea
existenţa unor legături afective între adoptat şi adoptator, de natura
acelora dintre copil şi părinţii săi fireşti. Pe de altă parte, în ceea ce
priveşte întreţinerea copilului, nu trebuie rezumată doar la întreţinerea
propriu-zisă, ci de asemenea trebuie avută în vedere educarea copi
lului, care nu poate fi suplinită prin simple influenţe cu caracter
educativ, ambele - întreţinerea şi educarea - presupunând o anumită
continuitate40. De asemenea, întreţinerea acordată pe timpul minorităţii
trebuie să se fi prestat în natură, prin traiul comun al copilului cu cei
care l-au crescut, nefiind suficientă plata periodică a unor sume de
bani41. Credem că îndeplinirea cerinţei creşterii în timpul minorităţii
39 A se vedea I. Albu, I. Reghini, P.A. Szabo, op.cit., p. 36; I. lonaşcu,

M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 112-115; I.P. Filipescu,
op. cit., p. 278-279.
40 Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 531/1970, în Legislaţia familiei..., p. 438.
41 Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 2343/1988, în R.R.D. nr. 8/1989,
p. 68; Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 22/1982, în R.R.D. nr. 11/1982, p. 64;
Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 364/1975, în R.R.D. nr. 9/1975, p. 72.
Adopţia 231
poate fi invocată cu reale şanse de succes de către soţul părintelui

firesc sau adoptiv al celui ce urmează a fi adoptat, dacâ soţii au
convieţuit în perioada minorităţii celui în cauză, desigur, dependent şi
de durata convieţuirii în timpul cât adoptatul era minor.
Cât priveşte durata „creşterii în timpul minorităţii”, nu a fost
stabilită o perioadă minimă şi nici nu credem că ar fi fost indicat. Dacă
persoana sau familia adoptatoare a înfăptuit sau nu „tară titlu”
ocrotirea părintească, dacă între aceştia şi adoptat s-au statornicit sau
nu legături speciale, afectiv-emoţionale, sunt chestiuni de fapt care nu
pot fi determinate printr-o măsurătoare a intervalului de timp. Evident,
factorul „durată în timp” este un criteriu, dar care nu epuizează întreg
conţinutul condiţiei privind creşterea copilului în timpul minorităţii.
Un lucru e sigur; nu se cere. ca adoptatorul (adoptatorii) să fi crescut
copilul pe întreaga perioadă a minorităţii, ci să-l fi crescut vreme sufi
cient de îndelungată şi cu caracter de continuitate ca să excludem ideea
creşterii ocazionale, în alt scop decât acela al ocrotirii copilului42.
55. C opilul a d o p ta t să fie lipsit, te m p o ra r sau definitiv, de

o cro tirea p ă rin ţilo r fireşti sau , în vederea p ro te jă rii intereselor
sale, să n u p o ată fi lă sa t în g rija acestora. Cerinţa enunţată nu figu
rează printre cele expres prevăzute în Capitolul II, „Condiţii de fond
ale adopţiei” din Legea nr. 273/2004. Nu ne îndoim că legiuitorul a
avut în vedere şi acest criteriu, cel puţin din următoarele considerente:
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, „adopţia se încheie
numai dacă este în interesul superior al copilului”. Tema „interesului
su perio r al copilului” reluată în acest context, al condiţiilor de fond,
la câteva rânduri distanţă de principiul explicit enunţat al interesului
superior al copilului „de respectat în mod obligatoriu în cursul
procedurii adopţiei” [art. 2 lit. a)], este menită să reamintească faptul
că interesul fundamental şi prioritar al copilului este acela de a creşte
alături de părinţii săi, de a fi îngrijit şi educat de aceştia (art. 8 din
Legea nr. 272/2004). Dacă ocrotirea părintească de care se bucură
42 Bunăoară, s-a decis că poate fi încuviinţată adopţia persoanei

majore care de la vârsta de 11 ani a locuit în mod efectiv împreună cu
părintele adoptiv - Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 529/1976, în C.D., 1976,
p. 175. A se vedea, de asemenea, C.S.J., sec. civ., dec. nr. 547/1993, în
B J , 1993, p. 105-106.
copilul oferă condiţii de natură să permită dezvoltarea sa fizică,

mentală, spirituală, morală şi socială, interesul superior al copilului
este de a rămâne alături de părinţi, problema adopţiei nu se pune,
pentru că nu ar fi în interesul copilului. Adopţia, să nu uităm, este o
măsură radicală de protecţie alternativă, iar dreptul la protecţie
alternativă, în oricare din formele sale, este recunoscut copilului lipsit,
temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, precum şi celui care,
în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora
[art. 39 alin. ( l) şi (2) din Legea nr. 272/2004],
Apoi, instanţa poate încuviinţa deschiderea p ro ced u rii adopţiei
interne numai dacă planul individualizat de protecţie a copilului
stabileşte necesitatea adopţiei interne [art. 23 alin. (1) din Legea
nr. 273/2004]. Planul individualizat de protecţie, întocmit de direcţia
generală de la domiciliul copilului, poate avea ca finalitate adopţia
internă numai dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familie
sau în familia lărgită au eşuat [art. 22 alin. (2)]; în cursul soluţionării
cererii de încuviinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne,
direcţia generală este ţinută să facă dovada demersurilor prealabile în
vederea reintegrării copilului în familie sau a plasamentului acestuia în
familia extinsă sau substitutivă [art. 23 alin. (2) şi art. 22 alin. (I)].
în fine, soluţionând cererea de încuviinţare a adopţiei, instanţa
judecătorească poate trece, în mod excepţional, peste refuzul părinţilor
fireşti (sau al tutorelui) de a consimţi la adopţia copilului, dacă se
dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv
să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia
este în interesul superior al copilului (art. 13). Faptul că există un plan
individualizat de protecţie care stabileşte necesitatea adopţiei copi
lului, copil care nu a putut fi reintegrat în familie cu toate că părinţii
sau părintele firesc nu se află în vreuna din situaţiile în care nu li se
cere consimţământul - este cazul părintelui decedat, necunoscut,
declarat mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi a celui aflat,
din orice împrejurare, în neputinţa de a-şi manifesta voinţa [art. 12
alin. (3) şi (4)] - înseamnă că nu cauzele obiective sunt responsabile
de lipsa ocrotirii părinteşti a copilului, iar dacă instanţa, pe baza
probelor administrate, înlătură opunerea la adopţie a părinţilor sau a
părintelui, concluzia nu poate fi decât aceea că, în propriul său interes,
acel copil nu poate fi lăsat în grija părinţilor săi.
Adopţia 233
Reţinem ca excepţie de la cerinţa enunţată adopţia copilului firesc

sau adoptiv al celuilalt soţ. De astă dată, adopţia vine să confirme
juridiceşte ocrotirea realizată în fapt de amândoi soţii.
Se înţelege, în cazul persoanei majore care urmează a fi adoptată,
analiza acestei cerinţe nu este necesară.
56. Consimţământul adoptatului, dacă a împlinit vârsta de 10 ani

[art. 11 alin. (1) lit. a)]. în cuprinsul textului care stabileşte persoanele
chemate să consimtă la adopţie, legiuitorul indică în mod expres
„copilul care a împlinit vârsta de 10 ani”, iar nu „adoptatul care a
împlinit 10 ani”, dar este mai presus de orice îndoială că cerinţa con
simţământului este de asemenea prezentă în cazul adopţiei persoanei
majore sau care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu.
Referindu-ne la adopţia de drept comun, anume adopţia copilului,
este de observat că manifestarea de voinţă a minorului care a împlinit
vârsta de 10 ani, cu valoare de condiţie de valabilitate a operaţiunii
juridice, constituie o excepţie de la regulile privitoare Ia capacitate în
materie de acte juridice. Cum se ştie, doar la împlinirea vârstei de 14
ani consimţământul copilului are valenţe ale manifestării juridice a
voinţei, până la această vârstă atitudinea sa nu are decât semnificaţia
unei „manifestări afective de voinţă” .
Capacitatea juridică specială recunoscută copilului care a împlinit
vârsta de 10 ani face ca opţiunea acestuia faţă de adopţia preconizată
să fie decisivă. Refuzul său de a consimţi la adopţie, sustrasă oricărei
cenzuri - spre deosebire de tratamentul aplicabil refuzului părinţilor
sau al tutorelui - şi cu neputinţă de suplinit prin vreo încuviinţare sau
manifestare de voinţă a altei persoane, împiedică încuviinţarea adop
ţiei. Dată fiind valoarea juridică ataşată consimţământului la adopţie al
copilului care a împlinit 10 ani, pentru a preveni orice confuzie, este
necesar să distingem între consimţământul la adopţie al copilului care
a împlinit 10 ani şi ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit 10
ani (este facultativă ascultarea copilului mai mic de 10 ani): în vreme
ce pe tot parcursul procedurii adopţiei opinia copilului ascultat va fi
doar luată în considerare, ţinând seama de vârsta şi de gradul său de
maturitate, instanţa neftind oprită să hotărască în contradictoriu cu
părerea exprimată de copil în ceea ce priveşte deschiderea procedurii
interne a adopţiei, încredinţarea copilului în vederea adopţiei [art. 64
alin. (3)], adopţia însăşi nu va putea fi încuviinţată fără consimţă
mântul copilului care a împlinit 10 ani [art. 17 alin. (2)].
Consimţământul la adopţie al copilului care a împlinit 10 ani se

exprimă în faţa instanţei de judecată, în etapa finală a procedurii
adopţiei, anume în faza încuviinţării [art. 17 alin. (1)]. El este pregătit
în vederea manifestării de voinţă prin grija direcţiei generale care
instrumentează cazul său, fiind sfătuit şi informat în prealabil, potrivit
cu vârsta şi maturitatea sa, în special cu privire la consecinţele adopţiei
şi ale consimţământului său la adopţie, întocmindu-se un raport în
acest sens [art. 17 alin. (3)1.
De asemenea în faţa instanţei va fi exprimat consimţământul la
adopţie al adoptatului major sau având capacitate deplină de exerciţiu.
57. Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau, după

caz, al tutorelui copilului [art. 11 alin. (1) lit. a)]. Din chiar enunţul
cerinţei reiese că priveşte exclusiv adopţia unui copil; aşadar, când
adopţia se referă la o persoană m ajoră sau care a dobândit capacitate
deplină de exerciţiu înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, consim
ţământul părinţilor fireşti nu se cere43.
Aşadar, manifestarea de voinţă a reprezentantului legal este o
cerinţă obligatorie ori de câte ori adopţia se referă la un copil [art. 12
alin. (2) teza a II-a]. Se are în vedere, în primul rând, consimţământul
43 Sub imperiul reglementărilor anterioare, faţă de ambiguitatea care

învăluia unele din dispoziţiile O.U.G. nr. 251997, Curtea Constituţională
a declarat ca neconstituţionale prevederile art. 7 alin. (1) lit. a), în ceea ce
priveşte cerinţa exprimării consimţământului părinţilor fireşti pentru
încuviinţarea adopţiei persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu [decizia
nr. 277/2001 (M. Of. nr. 9 din 10 ianuarie 2002)]. Pentru o analiză critică
a deciziei Curţii Constituţionale, a se vedea A. Nicolae, M. Nicolae,
Discuţii privind dreptul părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor
minor, în lumina deciziei C.C. nr. 277/2001, în Dreptul nr. 7/2002,
p. 89-96. Nu puteam să nu remarcăm pertinenţa observaţiei autorilor în
sensul că, ignorând poziţia părinţilor fireşti, suntem nevoiţi să admitem
consecinţa inechitabilă ca, deşi prin împlinirea vârstei majoratului (sau
prin dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu) raporturile de filiaţie
firească nu se sting, este suficientă doar manifestare de voinţă a descen
dentului, fără «coparticiparea» celorlalte persoane implicate în relaţia de
rudenie, pentru a înlătura toate drepturile şi obligaţiile cu caracter reciproc
ce însoţesc legăturile de filiaţie (drepturile succesorale, obligaţia de între
ţinere etc.). Idem, p. 95.
Adopţia 235
la adopţie al părinţilor fireşti, tară a deosebi după cum minorul este din
căsătorie sau din afara căsătoriei dar cu filiaţia legal stabilită, ori după
cum părinţii acestuia sunt căsătoriţi, separaţi în fapt sau divorţaţi; nici
faptul încredinţării copilului spre creştere şi educare unuia dintre
părinţi sau unei terţe persoane sau familii - nu înlătură cerinţa consim
ţământului la adopţie al părinţilor fireşti. Mai mult, spre deosebire de
legislaţia anterioară, părintele decăzut din drepturile părinteşti, sau cel
căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, păs
trează dreptul de a consimţi la adopţia copilului său [art. 12 alin. (2)1.
Dacă unul dintre părinţii fireşti ai copilului este decedat, necunos
cut, declarat, în condiţiile legii, mort sau dispărut, pus sub interdicţie,
precum şi dacă se atlă, din orice împrejurare, în neputinţa de a-şi
manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător
[art. 12 alin. (2)]; dacă ambii părinţi se află în vreuna din aceste
situaţii, consimţământul lor nu este necesar [art. 12 alin. (3)], de fapt
nu mai este posibil de obţinut.
în subsidiar, va fi chemat să-şi exprime consimţământul la adopţie
tutorele copilului, dacă părinţii fireşti ai acestuia sunt decedaţi,
necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi, puşi sub interdicţie [art. 11
alin. (1) lit. a)]. Subliniem că, în situaţia în care tutela a fost instituită
ca măsură de protecţie alternativă a copilului ai cărui părinţi fireşti
sunt decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti [art. 40 alin. (1) din Legea
nr. 272/20041, tutorele rămâne în afara procedurii adopţiei, el nu va
implicat, deoarece părinţii aflaţi sub incidenţa sancţiunii nu îşi pierd
dreptul de a consimţi Ia adopţia copilului44.
44 Pentru o interpretare diferită, a se vedea D. Lupaşcu, op. cit., p. 210.

Potrivit autorului, „părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti
ori cărora li s-a aplicat sancţiunea interzicerii drepturilor părinteşti
păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. în acelaşi timp,
consimţământul reprezentantului legal este obligatoriu”, cu alte cuvinte -
presupunând că am desluşit exact concluzia autorului - în cazul părinţilor
fireşti aflaţi sub incidenţa sancţiunilor arătate, consimţământul acestora
trebuie dublat de consimţământul reprezentantului legal, adică al tutorelui.
Cu totul adevărat că, faţă de cerinţa imperativă a consimţământului la
adopţie al reprezentantului legal al copilului [art. 12 alin. (2) teza a Ii-a
din legea nr. 273/20041, unită cu înţelesul termenului de „reprezentant
O ipoteză aparte este aceea în care tutorele, chemat să consimtă la

adopţia copilului, este persoana care doreşte să adopte acelaşi copil,
formulă de adopţie agreată de legiuitor după cum reiese din cele
cuprinse în art. 28 lit. d), potrivit cărora încredinţarea în vederea
adopţiei nu este necesară în cazul adopţiei copilului de către tutorele
său, dacă au trecut cel puţin 90 de zile de la data instituirii tutelei. Din
coroborarea textelor rezultă că tutorele va fi chemat să consimtă la
adopţie, succesiv, în două calităţi: mai întâi în calitate de reprezentant
legal al copilului, iar apoi, într-o altă etapă a procedurii adopţiei, în
calitate de părinte adoptator.
Pentru ipoteza adopţiei succesive a copilului de către soţul părin
telui, consimţământul trebuie exprimat de către soţul care este deja
părinte adoptator [art. 12 alin. (1) teza a Il-a], consimţământul părin
ţilor fireşti sau al tutorelui nemaifiind necesar
Când adoptatorul este soţul părintelui firesc, este necesar consimţă
mântul la adopţie al ambilor părinţi fireşti, doar că manifestarea de
voinţă a soţului celui care adoptă nu are încărcătură abdicativă, adică
nu urmăreşte încetarea legăturii de filiaţie cu copilul [aceasta rămâne
în fiinţă potrivit art. 50 alin. (3)], ci este, mai degrabă, expresia
legal al copilului”, anume părintele sau persoana desemnată potrivit legii

să exercite drepturile şi să îndeplinească obligaţiile părinteşti faţă de copil
[art. 4 lit. g) din Legea nr. 272/2004], în situaţia dată tutorele este repre
zentantul legal al copilului, iar consimţământul său ar urma să se gliseze
pe cel al părinţilor fireşti, totuşi nu putem subscrie la o astfel de inter
pretare. Din economia textelor Legii privind regimul juridic al adopţiei
considerăm mai convingător un alt punct de vedere, anume acela al
caracterului eliminatoriu” al consimţământului părinţilor fireşti, ori de
câte ori acesta în mod obiectiv este posibil de exprimat. Credem că nu
întâmplător ipoteza părinţilor decăzuţi din drepturile părinteşti sau cei
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti sunt omişi
din textele care indică necesitatea manifestării de voinţă a tutorelui [a se
vedea art. 11 alin. (1) lit. a)]; apoi, formula întrebuinţată de legiuitor este,
în toate cazurile, „părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele
acestuia” [art. 11 alin. (1) lit. a), art. 13, art. 14 etc.], ceea ce sugerează că
una şi aceeaşi cerinţă (a consimţământului) este de raportat alternativ fie
la părinţii fireşti, fie la tutorele copilului, în nici un caz cumulativ, atât la
părinţii fireşti cât şi la tutorele sau tutorii acestuia.
Adopţia 237
cumulată a consimţământului dat în calitate de părinte firesc cu acela

exprimat în calitate de soţ al adoptatorului45.
In fine, dacă cel care doreşte să adopte copilul este soţul părintelui
adoptiv, nu se mai cere consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti
(sau al tutorelui) ci consimţământul părintelui adoptiv prin efectul unei
adopţii anterioare, în calitatea sa de reprezentant legal al copilului
[art. 12 alin. (1)].
Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau, după caz, al tuto
relui, poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile (le Ia
data naşterii copilului înscrisă în certificatul de naştere [art. 16 alin. (1)].
La fel ca şi consimţământul adoptatorului, al adoptatului, şi con
simţământul părinţilor fireşti (sau al tutorelui) urmează a fi exprimat în
faţa instanţei de judecată, dar într-o altă fază a procedurii adopţiei,
incipientă, aceea a încuviinţării cererii de deschidere a procedurii
adopţiei [art. 15 alin. (1)]. Părinţii fireşti sau, după caz, tutorele,
trebuie să consimtă în mod liber la adopţie, necondiţionat - nu este
valabil consimţământul dat în considerarea unei contraprestaţii, indife
rent de natura acesteia, fie ea anterioară sau ulterioară [art. 11 alin. (2)] -
şi numai după ce au fost informaţi corespunzător asupra consecinţelor
adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului.
Direcţia generală în a cărei rază de activitate locuiesc părinţii fireşti
(tutorele) este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora
anterior exprimării consimţământului şi să întocmească un raport în
acest sens [art. 14 alin. (1)].
Părintele firesc (ori tutorele) poate revoca consimţământul la adop
ţie în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în faţa instanţei
[art. 16 alin. (2)].
45 Ipoteza adopţiei copilului firesc al celuilalt soţ nu este explicit evo

cată în contextul cerinţei consimţământului la adopţie. Faţă de formularea
cuprinsă în art. 12 alin. (1) teza a Il-a, potrivit căreia „în cazul adopţiei
copilului şi de către soţul adoptatorului, consimţământul trebuie exprimat
de soţul care este deja părinte adoptiv al copilului”, s-ar părea, la prima
vedere, că textul are în vedere atât consimţământul părintelui firesc cât şi
cel al părintelui adoptiv, pentru că în prima parte a enunţului nu se face
nici o distincţie după cum părintele „în funcţie” este părinte firesc sau
adoptiv, însă este lămuritoare partea sa finală, prin trimiterea la „soţul
care este deja părinte adoptiv”.
Potrivit dispoziţiilor exprese ale legii, în mod excepţional, instanţa

poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de
a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de
probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la
adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al
copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, cu obligaţia instanţei
judecătoreşti de a motiva expres hotărârea în această privinţă (art. 13).
Dispoziţia derogatorie de la cerinţa consimţământului la adopţie al
părinţilor fireşti (al tutorelui) este de aplicabilitate generală, atât în
situaţiile în care atitudinea acestora a fost de la bun început oştită, cât
şi în situaţia revocării, în termen, a manifestării de voinţă iniţial favo
rabilă adopţiei, atât în cazul în care ambii părinţi sau ambii tutori s-au
opus măsurii preconizate, cât şi în cazul în care numai unul dintre
părinţi sau numai unul dinte soţii tutori şi-ar manifesta împotrivirea.
58. Decizia instanţei judecătoreşti de a iniţia p ro ced u ra adopţiei

ignorând împotirivirea persoanelor arătate este una delicată şi de maximă
responsabilitate. După cum indică art. 13 din Legea nr. 273/2004,
pentru a dispune astfel este necesar ca instanţa, pe baza probelor
administrate, să îşi fi format convingerea atât asupra caracterului abu
ziv al refuzului de a consimţi, cât şi în privinţa avantajului neîndoielnic
al adopţiei din punctul de vedere al interesului superior al copilului.
Sub primul aspect, anume al caracterul abuziv al opunerii părinţilor
(sau al tutorelui), cu titlu exemplificativ, credem că ar exista indicii
foarte serioase în această direcţie ori de câte ori s-ar constata că
substratul real al atitudinii afişate este exclusiv o nemulţumire în
legătură cu contraprestaţii, de orice natură, promise sau efectuate în
considerarea adopţiei. Să reţinem în acest context, că fapta părintelui
sau a reprezentantului legal de a pretinde sau de a primi, pentru sine
sau pentru altul, bani sau alte foloase materiale în scopul adopţiei
copilului, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea
unor drepturi [art. 70 alin. (2)1.
Sub cel de-al doilea aspect, al evaluării interesului superior al
copilului, deosebit de utilă se poate dovedi opinia acestuia. Cu toate că
trimiterea la art. 11 alin. (1) lit. b) din cuprinsul art. 13 lasă să se înţe
leagă că numai copilul care a împlinit 10 ani va fi consultat în legătură
cu deschiderea procedurii adopţiei - dată fiind şi opunerea părinţilor
sau al tutorelui - credem că într-o interpretare consecventă principiilor
Adopţia 239
generale în materie de protecţie a drepturilor copilului, trebuie să

reţinem ca fiind obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani
şi facultativă ascultarea copilului care nu are vârsta de 10 ani, urmând
ca opinia exprimată de copil - indiferent de vârstă - să fie apreciată
potrivit gradului său de maturitate [art. 6 lit. h), art. 24 din Legea
nr. 272/2004],
După cum am reţinut în cele de mai sus, consimţământul la adopţie
al părinţilor fireşti sau al tutorelui se dă în faţa instanţei, odată cu
soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei [art. 15 alin. (I)
din Legea nr. 2732004]; să consemnăm şi excepţia de la această
regulă: în cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său, consim
ţământul părintelui firesc se dă în formă autentică, prin act notarial
[art. 15 alin. (2)].
3. Im pedim ente Ia adopţie
59. Legiuitorul indică în mod expres acele situaţii în care adopţia

este interzisă, adică impedimentele la adopţie sau, într-o altă expri
mare, condiţiile de fond negative ale adopţiei. Vom reţine, de aseme
nea, un impediment implicit, unanim admis în literatura de specialitate,
anume adopţia propriului copil firesc.
60. Este interzisă adopţia între fraţi [art. 8 alin. (1)]. fără a deo
sebi după cum fraţii sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei şi fără
să intereseze dacă sunt fraţi buni (cu acelaşi tată şi aceeaşi mamă), fraţi
consangvini (numai după tată) ori couterini (numai după mamă), raţiunea
fiind aceea de a preveni relaţiile de filiaţie şi de rudenie civilă, adoptivă,
incompatibile cu relaţiile de rudenie firească existentă între fraţi.
Per a contrario, este permisă adopţia între alte rude fireşti (afară
de adopţia propriului copil firesc), mai mult chiar, este încurajată,
ţinând seama că, în cadrul demersurilor necesare identificării celui mai
potrivit adoptator sau a celui mai potrivite familii adoptatoare, Direcţia
generală competentă este datoare să analizeze cu prioritate posibi
litatea încredinţării copilului în vederea adopţiei unei rude din familia
extinsă [art. 26 alin. (2)].
61. Este interzisă adopţia propriului copil firesc. Deşi nu este

explicit prevăzut, impedimentul rezultând din legătura de filiaţie
firească este subînţeles şi, din punctul de vedere al doctrinei, unanim
admis46. Chestiunea adopţiei propriului copil firesc, deşi pare de

domeniul absurdului47, nu este doar o ipoteză de şcoală, cu neputinţă
de întâlnit în practica judiciară48. Să nu uităm că filiaţia firească din
afara căsătoriei există ca realitate biologică chiar dacă nu a fost
stabilită potrivit legii, iar când «protecţia propriei imagini» a părintelui
firesc, aşa cum, probabil, ar scuza acesta, mai mult sau mai puţin
discutabil, faptul de a nu recurge la calea recunoaşterii voluntare de
filiaţie, ar intra în conflict cu sentimentul datoriei parentale, adopţia
acelui copil s-ar putea să-i pară soluţia de compromis.
Adopţia propriului copil firesc nu este posibilă pentru că măsura de
protecţie alternativă ar fi lipsită de sens. Spre aceeaşi concluzie, a
inadmisibilităţii adopţiei într-o astfel de ipoteză, converg şi dispoziţiile
Legii privind regimul juridic al adopţiei. Textele sale au în vedere
copilul lipsit, temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, sau
care, în vederea protejării propriilor interese, nu poate fi lăsat în grija
acestora, fiind exclusă suprapunerea calităţii de părinte firesc cu aceea
de părinte adoptator. Astfel, încuviinţarea deschiderii procedurii
adopţiei interne se face numai dacă planul individualizat de protecţie
prevede necesitatea adopţiei, întrucât demersurile direcţiei generale
pentru reintegrarea copilului în familie au eşuat [art. 23 alin. (1),
art. 22 alin. (1) şi (2)1; în vederea încuviinţării adopţiei, este necesară
atât consimţământul părinţilor fireşti, cât şi consimţământul părintelui
sau al părinţilor adoptivi.
Pentru a preveni orice confuzie, ţinem să subliniem că nu poate fi
stabilită nicio legătură de apropiere, nicio tentă se similitudine între
46 A se vedea, exemplificativ, I. Albu. I. Reghini, P.A. Szabo, op. cit.,

p. 53; I.P. Filipescu, Adopţia..., supra cit., p. 62; Al. Bacaci, V.C. Dumitrache,
V. Hageanu, op. cit., p. 231.
47 Articolul 7 pct. 2 din Convenţia Europeană în materia adopţiei de
copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, la care ţara noastră a
aderat prin Legea nr. 15/1993, prevede posibilitatea adopţiei de către
părintele firesc; cum am precizat în contextul cerinţei privitoare la vârsta
adoptatorului, România a făcut rezervă la dispoziţiile art. 7 din Convenţie.
48 Practica judiciară este confruntată rar cu astfel de stări de fapt. în
cuprinsul uneia din deciziile de speţă se arată că persoana care a cărei
filiaţie paternă din afara căsătoriei a fost stabilită prin recunoaşterea
voluntară a tatălui nu poate fi adoptată de către acesta - Trib. Suprem,
sec. civ., dec. nr. 30/1973, în C.D. 1973, p. 252.
Aclopfia 241
adopţia copilului firesc al celuilalt soţ (permisă) şi adopţia propriului

copil firesc (interzisă). în prima situaţie adoptatorul este numai soţ al
părintelui firesc, fără legătură de rudenie cu copilul, iar părintele firesc
îşi păstrează această calitate şi ulterior încuviinţării adopţiei, el nu
devine părinte adoptiv, în timp ce în cea dea doua situaţie, adopţia ar fi
solicitată de însuşi părintele firesc al adoptatului şi, dacă ar fi permisă
(dar nu este), ar produce conversiunea fără rost a calităţii de părinte
firesc în aceea de părinte adoptiv.
Dacă ulterior încuviinţării irevocabile a adopţiei s-a stabili filiaţia
din afara căsătoriei faţă de părintele adoptiv, ţinând seama şi de efectul
declarativ al stabilirii filiaţiei, considerăm, alături de alţi autori, că
adopţia va fi lovită de nulitate absolută49.
62. Este interzisă adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către
acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între
soţi sau între foşti soţi [art. 8 alin. (2)]. Dată fiind incompatibilitatea
juridică a calităţii de soţ cu aceea de frate, chiar adoptiv, respectiv
dintre calitatea de soţ şi aceea de părinte/descendent al celuilalt soţ.
Statutul de soţ, în sine, nu este impediment la adopţie, nu face cu
neputinţă adopţia de către orice părinte adoptiv, împiedică doar
adopţia soţilor împreună, concomitent sau succesiv, precum şi adopţia
de către adoptatorul care, în raport cu adoptatul, ar avea calitatea de
soţ ori de fost soţ; chiar şi adopţia ambilor soţi este posibilă, însă
numai de către adoptatori sau familii adoptatoare diferite şi, desigur,
cu respectarea cerinţei privitoare la creşterea în timpul minorităţii de
către cel care doreşte să adopte, dată fiind capacitatea deplină de
exerciţiu a adoptatului.
Cât priveşte adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi
adoptator sau familie adoptatoare, faţă de prevederile art. 7 lit. b) şi c)
C. fam., potrivit cărora, pentru motive temeinice, poate fi încuviinţată
căsătoria între copiii fireşti ai părintelui adoptiv, pe de o prate, şi cel
adoptat sau descendenţii săi, pe de altă parte, respectiv între persoa
nele adoptate de către acelaşi părinte adoptator, la prima vedere ar fi
posibil ca fraţii să devină soţi, în schimb este interzis ca soţii să devină
49 T. Crăciun, Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de

înfietor, în R.R.D. nr. 3/1971, p. 84-87; I. Albu, I. Reghini, P.A. Szabo,
op. cit., p. 53; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit. p. 385.
fraţi. Lucrurile nu stau aşa, nu este vorba de lipsa de consecvenţă a

legiuitorului, ci de o soluţie impusă de succesiunea în timp a regle
mentărilor în materie de adopţie. Sub imperiul Codului familiei, din
punctul de vedere al efectelor în planul rudeniei civile, adopţia era,
potrivit opţiunii celor interesaţi, fie cu efecte depline de filiaţie
firească - adoptatul şi descendenţii săi deveneau rude cu adoptatorul,
precum şi cu rudele acestuia, inclusiv cu descendenţii fireşti ai
părintelui adoptiv [art. 79 alin. (2) C. fam,, abrogat] - fie cu efecte
restrânse de filiaţie firească - adoptatul şi descendenţii săi devenind
rude numai cu adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia, incluzând aici şi
descendenţii părintelui adoptiv [art. 75 alin. (2) C. fam., abrogat],
O.U.G. nr. 25/1997 a renunţat la adopţia cu efecte restrânse; Legea
nr. 273/2004 reglementează, de asemenea, o singură formă a adopţiei,
şi aceasta corespunde adopţiei cu efecte depline de filiaţie firească din
Codul familiei. Prevederea derogatorie înscrisă în art. 7 lit. b) şi c)
C. fam. vizează căsătoria între persoane adoptate cu efecte restrânse de
filiaţie firească de către acelaşi părinte adoptiv, persoane care, dat fiind
regimul juridic aplicabil la data încuviinţării adopţiei - adopţie ale cărei
efecte nu au fost modificate prin inovaţiile legislative ulterioare - nu au
fost şi nu sunt între ele fraţi sau alte rude în linie colaterală50.
Cât priveşte adopţia între soţi sau între foşti soţi, ipoteza ar fi o
eventualitate cu şanse minime de a „trece de proba” cerinţelor de fond
pentru a accede (şi a eşua) la analiza impedimentelor la adopţie, dată
fiind condiţia particulară a creşterii în timpul minorităţii, obligatoriu
de verificat ori de câte ori adoptatul este o persoană majoră sau având
capacitate deplină de exerciţiu, puţin probabil de îndeplinit în relaţia
dintre soţi.
Urmând aceeaşi logică a impedimentelor date de calitatea de soţ,
suntem de părere că ar fi de asemenea inadmisibilă încuviinţarea
adopţiei în ipoteza, neprevăzută expres, a adopţiei unuia dintre soţi de
către părintele sau părinţii fireşti ai celuilalt soţ.
63. Este interzisă adopţia simultană sau succesivă de către mai

mulţi adoptatori [art. 7 alin. (1)]. fără a deosebi după cum cel ce
urmează a fi adoptat este un copil sau o persoană majoră ori cu
50 Pentru dezvoltări, inclusiv opinii exprimate în doctrină şi referinţe

bibliografice, a se vedea E. Florian, op. cit., p. 39-40.
Adopţia 243
capacitate deplină de exerciţiu, pentru a nu se ajunge la relaţii de

filiaţie civilă multiplicate sau multiplicabile la nesfârşit şi, în cazul
adoptatului copil, la disiparea periculoasă a responsabilităţilor legate
de ocrotirea părintească care s-ar înfăptui într-o formulă ce nu are legă
tură cu principiului creşterii şi educării copilului într-un mediu familial.
64. Legiuitorul admite două categorii de excepţii de la impedi

mentul enunţat:
- adopţia simultană sau succesivă de către adoptatori soţ şi soţie
[art. 7 alin. (2)]; ceea ce interesează este ca la data încuviinţării adop
ţiei adoptatorii să fie căsătoriţi între ei, în cazul adopţiilor succesive
neavând relevanţă dacă la data adopţiei anterioare cel care doreşte să
adopte acum avea calitatea de soţ al părintelui adoptiv şi s-a mulţumit
să consimtă cu titlu de „neopunere” la adopţia solicitată de soţul său,
ori a devenit soţ al părintelui adoptiv ulterior încuviinţării adopţiei;
- adopţia succesivă în cazul încetării, din orice motiv, a adopţiei
anterioare [art. 7 alin. (3)]. Adopţia încetează fie prin desfacere, fie
prin declararea nulităţii acesteia (art. 54). Cât priveşte desfacerea
adopţiei, aceasta intervine în cazul decesului adoptatorului sau a
părinţilor adoptatori, urmată de o nouă adopţie51; adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data încuviinţării irevocabile a adopţiei sub
secvente [art. 7 alin. (3) lit. a)]. Aşadar, decesul adoptatorului sau al
părinţilor adoptatori face doar posibilă, nu şi obligatorie, iniţierea
procedurii pentru o nouă adopţie. în cazul copilului adoptat şi rămas
fără ocrotire prin decesul titularului sau al titularilor ocrotirii
părinteşti, dreptul la protecţie alternativă poate fi asigurat, alături de
adopţie, prin tutelă sau prin mijloace speciale de protecţie. Referitor la
încetarea adopţiei prin declararea nulităţii acesteia, o nouă adopţie
presupune că cea anterioară a fost desfiinţată printr-o hotărâre rămasă
irevocabilă.
65. E ste in terzisă a d o p ţia de c ă tre p erso an e cu boli psihice şi

h andicap m intal [art. 8 alin. (3)]. din motive evidente, care scutesc de
orice comentariu justificativ, dat fiind principiul fundamental în
materie de adopţie, în materie de protecţie şi promovare a drepturilor
51 Cu privire la desfacerea adopţiei şi, pe cale de consecinţă,

admisibilitatea adopţiei succesive în cazul adopţiei copilului firesc sau
adoptiv al celuilalt soţ, a se vedea infra, secţiunea a Vil-a.
copilului în general, anume acela al primordialităţii interesului

superior al copilului.
Este de remarcat că impedimentul vizează un cerc mai larg de
persoane decât acela al persoanelor alienate sau atinse de debilitate
mintală; practic orice afecţiune psihică, indiferent de natura, frecvenţa
sau gravitatea tulburărilor, reprezintă contraindicaţie la adopţie din
perspectiva drepturilor şi îndatoririlor de asumat şi, mai cu seamă, de
exercitat, respectiv de îndeplinit prin realizarea operaţiunii juridice,
chestiunea valorii juridice a consimţământului la adopţie a persoanei
cu boli psihice şi handicap mintal fiind una de importanţă secundară.
Oricum, vorbind de consimţământul la adopţie al adoptatorului, cu
această ocazie legiuitorul a tranşat o dispută mai veche din literatura
de specialitate, referitore la şansele alienatului sau debilului mintal
nepus sub interdicţie de a deveni părinte adoptator52.
Reamintim că deplinătatea capacităţii de exerciţiu a părintelui
adoptiv este una dintre cerinţele de fond ale adopţiei, de aceea, în
cazul celui aflat sub interdicţie judecătorească adopţia nu poate fi
încuviinţată datorită neîndeplinirii uneia din cerinţele de fond, în
vreme ce, persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate fi refuzată
în intenţia de a deveni adoptator pe temeiul impedimentului rezultând
din boala psihică şi handicapul mental, dovedit ca atare.
Secţiunea a 5-a. Procedura adopţiei
66. Regulile procedurale ale operaţiunii juridice a adopţiei sunt

reglementate diferenţiat, după cum adopţia preconizată este internă sau
internaţională.
67. P ro c e d u ra adopţiei in te rn e (art. 19-38). în accepţiunea Legii

nr. 273/2004, adopţia este internă dacă atât adoptatorul sau familia
adoptatoare, cât şi adoptatul au domiciliul în România [art. 3 lit. c)l,
indiferent de cetăţenia acestora.
52 Discuţiile s-au purtat în legătură cu valabilitatea consimţământului

exprimat într-un moment de luciditate pasageră de către alienatul sau
debilul mintal nepus sub interdicţie. în legătură cu opiniile afirmate, a se
vedea E. Florian, op. cit., p. 274.
Adopţia 245
Procedura adopţiei interne parcurge, ca regulă care admite şi unele

excepţii, trei etape, finalizată fiecare printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă: încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei; încredinţa
rea copilului în vederea adopţiei; încuviinţarea propriu-zisă a adopţiei.
Aminteam de excepţii, este vorba despre adopţia persoanei majore,
precum şi despre adopţia copilului firesc sau adoptiv al celuilalt soţ,
cazuri în care primele două etape sunt omise, instanţa fiind sesizată
direct cu cerea de încuviinţare a adopţiei (art. 35).
68. D eschiderea p ro ced u rii adopţiei in te rn e (art. 22-24). întrucât

adopţia este, în viziunea legiuitorului, o măsură subsidiară de protecţie
alternativă, iniţierea procedurii adopţiei este permisă numai dacă nu a
fost cu putinţă nici reintegrarea copilului familie, nici plasamentul său
în familia extinsă sau substitutivă [art. 22 alin. (1) şi (2)1. Direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul
copilului, constatând eşecul demersurilor întreprinse pe baza planului
individualizat de protecţie53 în vederea reintegrării copilului în familie
sau a plasamentului în familia extinsă ori substitutivă, este obligată, în
termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor, să sesizeze instanţa
judecătorească [tribunalul, art. 61 alin. (3)] de la domiciliul copilului
pentru a se încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne [art. 22
alin. (3)1.
Instanţa va putea dispune încuviinţarea deschiderii procedurii
adopţiei numai în prezenţa cumulativă a următoarelor condiţii prevă
zute de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b)l:
- planul individualizat de protecţie stabileşte necesitatea adopţiei
interne; Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este
53 Planul individualizat de protecţie este documentul prin care se

realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie
specială a copilului, pe baza evaluării psiho-sociale a acestuia şi a familiei
sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un
mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil [art. 4 lit. e)
din Legea nr. 272/2004]. Obligaţia de a întocmi planul individualizat de
protecţie aparţine direcţiei generale, imediat după primirea cererii de
instituire a unei măsuri de protecţie specială sau imediat după ce direc
torul Direcţiei generale a dispus plasamentul în regim de urgenţă [art. 54
ţinută să facă dovada efectuării corespunzătoare a intervenţiilor în

vederea reintegrării sau a plasamentului copilului, precum şi a insuc
cesului încercărilor în acest sens.
Dacă adopţia preconizată se referă la copilul aflat sub tutelă, întru
cât copilul deja este beneficiar al unei măsuri de protecţie alternativă,
adopţia va fi încuviinţată numai dacă instanţa apreciază că, în condi
ţiile date, este în interesul superior al copilului deschiderea procedurii
adopţiei [art. 23 alin. (2)]. îm prejurarea că tutorele sau soţii tutori sunt
cei care doresc adopţia copilului aflat sub tutelă, credem că ar fi de
natură să pledeze în favoarea încuviinţării adopţiei; desigur, este o
apreciere generală, care poate fi contrazisă de circumstanţele concrete
ale relaţiei dintre tutore (tutori) şi copilul aflat sub protecţie;
- părinţii copilului sau, după caz, tutorele, îşi exprimă consimţă
mântul la adopţie, cu aplicarea adaptată la situaţia de fapt a textelor sta
bilind necesitatea consimţământului ambilor părinţi [art. 12 alin. (1)1, al
unuia dintre părinţi [art. 12 alin. (3)1, omisiunea cerinţei consimţămân
tului părinţilor [art. 12 alin. (4)], ori necesitatea consimţământului la
adopţie al tutorelui [art. 11 alin. (1) lit. a)]. Consimţământul în discuţie
va fi exprimat în faţa instanţei în această etapă a procedurii adopţiei,
cu precizarea că, în temeiul art. 13, instanţa poate trece peste împo
trivirea părinţilor fireşti sau al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă
se dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abu
ziv să-şi dea consimţământul, cu toate că, potrivit aprecierii aceleiaşi
instanţe, adopţia este în interesul superior al copilului.
Am reţinut din analiza cerinţelor de fond ale adopţiei că părinţii
fireşti sau tutorele îşi vor putea exprima consimţământul numai după
trecerea a 60 de zile de la naşterea copilului, potrivit datei înscrise în
certificatul său de naştere şi, de asemenea, că acest consimţământ este
revocabil în termen de 30 de zile de la exprimarea în faţa instanţei (art. 16).
Prin urmare, instanţa nu va putea lua act de manifestarea de voinţă
favorabilă adopţiei decât dacă s-a împlinit termenul de 60 de zile de la
naşterea copilului; consimţământul prematur "feste, în opinia noastră,
cauză de nulitate absolută a adopţiei şi poate fi invocată pe calea de
atac a recursului declarat împotriva hotărârii de admitere a cererii de
deschidere a procedurii adopţiei sau, ulterior încuviinţării irevocabile a
adopţiei, pe cale de acţiune directă şi cunoscând regimul derogatoriu
Adopţia 247
de Ia dreptul comun al nulităţii în materie de adopţie.54 Pe de altă

parte, hotărârea de admitere a cererii de deschidere a procedurii adop
ţiei poate fi pronunţată, după părerea noastră, numai după ce consim
ţământul la adopţie al părinţilor (al tutorelui) a devenit irevocabilă,
aceasta ţinând seama de posibilitatea recunoscută instanţei de a trece,
în condiţiile stabilite de art. 13, peste refuzul de a consimţi a celor
arătaţi - fără a deosebi după cum atitudinea potrivnică adopţiei a
existat de la bun început sau, deşi iniţial a existat o manifestare de
voinţă favorabilă adopţiei, a fost revocată în termen - şi, de asemenea,
de faptul că problema consimţământul părinţilor (al tutorelui) trebuie
lămurită în această fază a procedurii adopţiei. Şi de astă dată, partea
nemulţumită are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii
de admitere a cererii pronunţată înainte de rămânerea irevocabilă a
consimţământului la adopţie, sau poate urma calea acţiunii în nulitatea
adopţiei încuviinţate.
Judecarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei interne se
face cu citarea părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, a tutorelui şi
a direcţiei generale în a cărei rază teritorial-administrativă se află
domiciliul copilului [art. 63 alin. (2)1. Este obligatorie ascultarea
copilului care a împlinit 10 ani şi facultativă ascultarea celui care nu a
împlinit vârsta de 10 ani; opinia copilului va fi luată în considerare şi i
se va acorda importanţa cuvenită, ţinând seama de vârsta şi gradul său
de maturitate, dar părerea copilului nu obligă instanţa, aceasta poate
decide în contradictoriu cu cele exprimate de copil, cu arătarea
expresă în considerentele hotărârii a motivelor care au condus la înlă
turarea opiniei acestuia [art. 64 alin. (2) şi (3)1.
69. împotriva hotărârii poate fi exercitată calea de atac a recursu

lui; recu rsu l declarat suspendă executarea [art. 61 alin. (5)1.
54 Avem în vedere faptul că instanţa, constatând temeinicia motivelor

de nulitate invocate, nu este obligată să ordone „repunerea părţilor în
situaţia anterioară” încuviinţării adopţiei, adică să dispună desfiinţarea
adopţiei, ci este îndrituită să respingă cererea în declararea nulităţii - sub
liniem, cu toate că a constatat temeinicia motivelor de nulitate invocate -
dacă apreciază că menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat
[art. 56 alin. (2)1.
Hotărârea irevocabilă prin care instanţa a admis cererea Direcţiei

generale de deschidere a procedurii adopţiei produce următoarele
efecte [art. 23 alin. (3)]:
- se suspendă drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti
sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice sau juridice;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti vor fi exercitate de către con
siliul judeţean sau, în cazul municipiului Bucureşti, de consiliul local
de sector, după criteriul domiciliului copilului.
Prin excepţie, efectele hotărârii judecătoreşti încetează de drept
dacă, în termen de l an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii,
direcţia generală nu a identificat o persoană sau o familie corespun
zătoare pentru copil şi nu a iniţiat continuarea procedurii în vederea
realizării adopţiei interne [art. 23 alin. (4)1. într-o asemenea situaţie,
direcţia este obligată să revizuiască planul individualizat de protecţie
şi, în funcţie de finalitatea acestuia, să solicite instanţei fie menţinerea,
modificarea sau încetarea măsurii de protecţie a copilului, fie încu
viinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei [art. 23 alin. (5)1.
Dacă instanţa respinge irevocabil cererea de deschidere a proce
durii adopţiei, credem că direcţia va fi de asemenea ţinută să proce
deze la revizuirea planului individualizat de protecţie şi, în funcţie de
circumstanţe, să solicite instanţei menţinerea, modificarea sau înceta
rea măsurii de protecţie a copilului. Dacă se va constata modificarea
împrejurărilor care au motivat soluţia de respingere a cererii de
deschidere a procedurii adopţiei şi necesitatea ocrotirii alternative a
copilului subzistă, direcţia generală va putea solicita din nou încu
viinţarea procedurii de deschidere a adopţiei.
70. în c re d in ţa re a în vederea adopţiei (art. 25-33). Adopţia nu
poate fi încuviinţată de către instanţa judecătorească decât după ce
copilul a fost încredinţat pentru o perioadă de 90 de zile persoanei sau
familiei care doreşte să-l adopte, astfel încât instanţa să poată aprecia,
în mod raţional - în exprimarea legiuitorului - asupra relaţiilor de
familie care s-ar stabili în cazul încuviinţării adopţiei [art. 25 alin. (1)1.
Interesează capacitatea de adaptare, fizică şi psihică a copilului la noul
mediu familial, date fiind condiţiile de natură socio-profesională,
economică, culturală, de limbă, religie şi orice alte asemenea elemente
caracteristice locului în care trăieşte copilul în perioada încredinţării şi
care ar putea fi relevante în aprecierea evoluţiei ulterioare, în cazul
încuviinţării adopţiei [art. 25 alin. (2)1.
Adopţia 249
De la regula în c re d in ţă rii prealab ile în vederea adopţiei sunt

prevăzute următoarele excepţii [art. 29 alin. (1)]: adopţia persoanei
majore; adopţia copilului firesc sau adoptiv al celuilalt soţ; adopţia
copilului pentru care a fost deschisă procedura adopţiei interne şi a
fost plasat la persoana sau familia adoptatoare, iar măsura plasa
mentului durează de cel puţin 90 de zile; adopţia copilului de către
tutorele său, dacă au trecut cel puţin 90 de zile de la instituirea tutelei.
Cum se poate observa, în cazul copilului aflat în plasament, precum şi
a copilului aflat sub tutelă, dată fiind şi durata acestor măsuri, instanţa
va avea la dispoziţie suficiente elemente de fapt pentru a proceda la eva
luarea relaţiilor de familie care s-ar statornici dacă adopţia ar fi încu
viinţată, astfel că încredinţarea în vederea adopţiei în aceste situaţii
speciale ar fi inutilă şi cu efect dilatoriu asupra procedurii adopţiei.
încredinţarea copilului în vederea adopţiei nu poate avea loc şi nici
nu are loc Ia întâmplare, ci este precedată de o activitate complexă de
identificare şi de selecţie a posibilului adoptator (familie adoptatoare),
urmată apoi de determinarea compatibilităţii adoptatorului (adoptato
rilor) cu adoptatul. Toate acestea intră în atribuţiile direcţiei generale
de Ia domiciliul copilului şi abia când se va constata compatibilitatea
copilului cu persoana sau familia selectată va fi sesizată instanţa de
judecată pentru a dispune cu privire la încredinţarea copilului în
vederea adopţiei [art. 27 alin. (3)]. în concret, potrivit indicaţiilor
legale, în această etapă a procedurii adopţiei, direcţia generală are de
îndeplinit următoarele activităţi.
în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de încuviinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne,
efectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit
adoptator sau celei mai potrivite familii adoptatoare pentru copil,
analizând cu prioritate posibilitatea încredinţării în vederea adopţiei
unei rude din familia extinsă (afară de rudele colaterale de gradul al
doilea, întrucât adopţia între fraţi este interzisă), sau asistentului
maternal profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau
familii la care s-a dispus plasamentul copilului [art. 26 alin. (1) şi (2)1.
Dacă nu există solicitări din partea acestor persoane sau familii,
direcţia generală va efectua demersuri pentru identificarea, în raza sa
administrativ-teritorială, a unei persoane sau familii atestate în ceea ce
priveşte aptitudinea de a adopta şi aflată în evidenţa Oficiului [art. 26
alin. (3)1.
Când, la expirarea termenului de 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii de încuviinţare a deschiderii procedurii adopţiei
direcţia nu a reuşit să identifice, pe raza sa administrativ-teritorială, o
persoană sau o familie posibil-adoptatoare, va solicita Oficiului
transmiterea, în termen de 5 zile (de la data solicitării, presupunem) a
listei centralizate la nivel naţional a persoanelor sau familiilor
adoptatoare atestate şi înscrise în Registrul naţional pentru adopţii
[art. 26 alin. (4)]. Alegerea persoanei sau familiei potrivite pentru
copil se face în termen de 60 de zile de la primirea listei centralizate,
ţinând seama de interesul superior al copilului, de informaţiile
cuprinse în atestatul adoptatorului, precum şi de evoluţia situaţiei
copilului până la acea dată [art. 26 alin. (5)1 şi va fi notificată, în
termen de 3 zile, direcţiei generale de la domiciliul persoanei sau
familiei selectate [art. 26 alin. (6)].
Selecţia odată finalizată, prin oricare din modalităţile de mai sus,
aceeaşi direcţie de la domiciliul copilului verifică şi constată compa
tibilitatea copilului cu adoptatorul sau familia adoptatoare aleasă,
luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului,
nevoile copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta. Consta-
tându-se, în urma acestor verificări, compatibilitatea copilului cu per
soana sau familia adoptatoare selectată, direcţia generală va sesiza de
îndată instanţa judecătorească competentă - tribunalul de la domiciliul
copilului - pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei.
Instanţa va soluţiona cererea de încredinţare a copilului cu citarea
direcţiei generale în a cărei rază teritorial-administrativă se află domi
ciliul copilului, a direcţiei generale în a cărei rază teritorial-adminis-
trativă se află domiciliul adoptatorului sau al familiei adoptatoare,
precum şi a persoanei sau a familiei adoptatoare [art. 63 alin. (3)1 şi va
putea administra orice probe admise de lege [art. 64 alin. (1)1.
Ascultarea copilului este obligatorie dacă a împlinit 10 ani (este
facultativă ascultarea copilului în vârstă de până la 10 ani), iar opinia
sa va fi luată în considerare şi i se va acorda importanţa cuvenită
ţinând seama de vârsta şi gradul de maturitate a copilului. Ca şi în
cazul soluţionării cererii de deschidere a procedurii adopţiei, instanţa
nu este obligată să urmeze sensul opiniei sau opţiunii copilului, va
putea lua o decizie contrară, cu obligaţia de a arăta raţiunile care au
condus la înlăturarea opiniei copilului [art. 64 alin. (2) şi (3)1.
Adopţia 251
Hotărârea este supusă recursului, iar exercitarea recursului este

suspensivă d e ex ecutare [art. 61 alin. (5)].
71. Rămasă irevocabilă, hotărârea de încredinţare în vederea adop

ţiei produce următoarele efecte (art. 30):
- pe durata încredinţării, domiciliul copilului este la persoana sau
familia căreia i-a fost încredinţat;
- persoana sau familia în discuţie va efectua actele obişnuite nece
sare exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti, cu
excepţia celor care conduc la încheierea unui act juridic; dreptul de a
reprezenta copilul în actele juridice sau, după caz, de a-i încuviinţa
actele, precum şi dreptul de a administra bunurile copilului vor fi
exercitate de către consiliul judeţean (sau consiliul local al sectorului
mun. Bucureşti) de la domiciliul persoanei sau familiei, cu precizarea
că dreptul de administrare poate fi delegat, în mod excepţional, către
persoana sau familia căreia i s-a încredinţat copilul, pentru efectuarea
unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres menţionate
în cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea.
Evoluţia copilului şi a relaţiei dintre acesta şi persoana sau familia
adoptoare în perioada încredinţării va fi urmărită de către direcţia
generală de la domiciliul persoanei sau a familiei, care va întocmi în
acest sens rapoarte bilunare, iar la sfârşitul perioadei de încredinţare în
vederea adopţiei un raport final - acesta din urmă inclusiv în cele două
cazuri speciale în care încredinţarea în vederea adopţiei nu este nece
sară, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) şi d), anume adopţia copilului
de către persoana sau familia Ia care a fost dispus plasamentul
copilului anterior deschiderii procedurii adopţiei, iar măsura durează
de cel puţin 90 de zile, respectiv adopţia copilului de către tutorele
său, dacă au trecut cel puţin 90 de zile de la instituirea tutelei - pe care
îl va comunica instanţei în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a
adopţiei [art. 31 alin. (l)-(3)].
Dacă în această perioadă, a încredinţării, direcţia generală constată
neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existenţa
oricăror alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de
adopţie, va sesiza de îndată instanţa judecătorească în vederea revo
cării sau, după caz, a prelungirii măsurii încredinţării. Cererea direcţiei
generale de revocare sau de prelungire a măsurii încredinţării se solu
ţionează potrivit regulilor aplicabile în materia cererii de încredinţare
în vederea adopţiei, iar hotărârea prin care instanţa de fond a dispus

revocarea sau prelungirea încredinţării este executorie de drept
(art. 32). în situaţia revocării măsurii încredinţării, direcţia generală
este obligată să reia procedura de urmat între momentul rămânerii
irevocabile a hotărârii de deschidere a procedurii adopţiei şi sesizarea
instanţei cu cererea de încredinţare în vederea adopţiei, adică demer
surile în vederea identificării unui nou adoptator sau familii adopta
toare, determinarea compatibilităţii copilului cu persoana sau familia
selectată şi în final, sesizarea instanţei în vederea încredinţării în
vederea adopţiei (art. 33).
. Sesizarea instanţei în vederea încuviinţării adopţiei prelungeşte de
drept perioada de încredinţare până la soluţionarea irevocabilă a
cererii de adopţie, [art. 31 alin. (4)].
72. în cu v iin ţarea adopţiei (art. 34-38). este etapa finală a proce
durii adopţiei, de competenţa instanţei de la domiciliul adoptatului
[art. 34, art. 61 alin. (3)].
în toate cazurile în care este necesară încuviinţarea deschiderii pro
cedurii adopţiei, inclusiv cele prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) şi d)
când încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară - le reamintim,
adoptatorul este persoana sau familia la care a fost dispus anterior
plasamentul copilului adoptat, respectiv adoptatorul este tutorele
copilului şi, în ambele ipoteze, măsura durează de cel puţin 90 de zile
- cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă de către
persoana sau familia adoptatoare, precum şi de către direcţia generală
de la domiciliul acestora. Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi
introdusă direct de către adoptator sau familia adoptatoare în ipoteza
adopţiei persoanei majore, precum şi în cea a adopţiei copilului firesc
sau adoptiv al celuilalt soţ [art. 35 alin. (1)].
A ctul de sesizare a instanţei va fi însoţit de înscrisurile dove
ditoare enumerate de art. 35 alin. (2), anume: certificatul de naştere al
copilului în copie legalizată; certificatul medical privind starea de
sănătate a copilului eliberat de către unităţi publice nominalizate de
către Direcţia de sănătate publică; atestatul valabil al adoptatorului sau
al familiei adoptatoare; hotărârea judecătorească irevocabilă de încre
dinţare în vederea adopţiei (dacă este cazul); certificatele de naştere
ale adoptatorului sau ale soţilor din familia adoptatoare, precum şi
certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia
Adopţia 253
adoptatoare, în copii legalizate; cazierul judiciar al adoptatorului sau,

după caz, al fiecărui membru al familiei adoptatoare; certificatul
medical privind starea de sănătate al adoptatorului, eliberat de medicul
de familie; documentele doveditoare cu privire la exprimarea consim
ţământului părinţilor fireşti, în măsura în care nu s-a pronunţat anterior
o hotărâre judecătorească de încuviinţare a deschiderii procedurii
adopţiei interne a copilului, adică, potrivit art. 15 alin. (2), înscrisul
autentic notarial prin care a fost constatat consimţământul la adopţie al
părintelui firesc în cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său.
La acestea se adaugă raportul final obligatoriu al direcţiei generale cu
privire la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptator sau adoptatori, care
se depune până cel mai târziu cu 5 zile înaintea termenului pentru care a
fost citată direcţia pentru judecarea cauzei (art. 36). R aportul final nu
este necesar în cazul adopţiei copilului firesc sau adoptiv al celuilalt soţ
şi, evident, nici în cazul adopţiei persoanei majore.
Judecarea cererii se face cu citarea direcţiei generale de la
domiciliul copilului, a direcţiei generale de la domiciliul adoptatorului
sau a familiei adoptatoare55 şi a persoanei sau familiei adoptatoare
[art. 63 alin. (3)].
55 Prin dispoziţii deopotrivă aplicabile soluţionării cauzelor privind

încredinţarea copilului în vederea adopţiei, precum şi celor privitoare la
încuviinţarea adopţiei [art. 63 alin. (3)], legiuitorul stabileşte cerinţa citării
atât a direcţiei generale de la domiciliul adoptatului, cât şi a direcţiei
generale de la domiciliul adoptatorului sau a familiei adoptatoare, pentru
eventualitatea unor domicilii - a copilului, respectiv a persoanei sau fami
liei adoptive - situate în raza administrativ-teritorială a direcţii generale
diferite. Este de observat că, prin efectul hotărârii irevocabile de încre
dinţare în vederea adopţiei, prin care domiciliul adoptatului se stabileşte
la persoana sau familia la care a fost încredinţat, competenţa teritorială se
concentrează la nivelul direcţiei generale de la locul de domiciliu al
persoanei sau familiei adoptive. La fel, criteriul domiciliilor „protagoniş
tilor” va desemna una şi aceeaşi direcţie generală este competentă teritorial
în cazul adopţiei de către persoana sau familia la care a fost dispusă
plasamentul copilului, precum şi în cazul adopţiei copilului de către tutorele
său, ambele măsuri de protecţie implicând stabilirea domiciliului copilului la
cel sau cei care se îngrijesc de ocrotirea sa (art. 59 din Legea nr. 272/2004 în
ceea ce priveşte domiciliul copilului aflat în plasament, art. 122 C. fam. în
ceea ce priveşte locuinţa copilului aflat sub tutelă).
în cazul adopţiei copilului firesc al celuilalt soţ vor fi citaţi adop

tatorul şi părinţii fireşti ai adoptatului [art. 63 alin. (5)], iar dacă
adopţia priveşte copilul adoptiv al celuilalt soţ, deşi se indică incidenţa
aceluiaşi art. 63 alin. (5), considerăm că nu se mai pune problema
citării părinţilor fireşti, raţiunea citării acestora fiind legată, în princi
pal - cel puţin aşa am înţeles noi - de necesitatea verificării carac
terului irevocabil al consimţământului exprimat anterior de părintele
firesc prin act autentic notarial şi, eventual, al asigurării cenzurii
instanţei în condiţiile art. 13 asupra caracterului abuziv al refuzului
părintelui firesc de a consimţi la adopţie, ceea ce nu mai este cazul
dacă adopţia se referă la copilul adoptat anterior de soţul celui care
doreşte această nouă adopţie, date fiind efectele adopţiei anterioare
precum şi argumentul de text pe care îl furnizează art. 12 alin. (I)
care, stabilind că părinţii fireşti trebuie să consim tă la adopţie, în
teza a Il-a prevede că, în cazul adopţiei copilului şi de către soţul
adoptatorului, consim ţăm ântul trebuie exprim at de către soţul care
este deja părinte adoptator.
în fine, vor fi citaţi doar adoptatorul sau familia adoptatoare şi
persoana adoptată, dacă operaţiunea juridică priveşte o persoană
majoră [art. 63 alin. (5)].
73. C onsim ţăm ântul la ado p ţie al copilului care a împlinit vârsta
de 10 ani va fi exprimat în faţa instanţei în această etapă a procedurii
adopţiei; adopţia nu poate fi încuviinţată tară consimţământul copilului
în vârstă de peste 10 ani (art. 17). De asemenea, instanţa va lua
consimţământul la adopţie al adoptatorului sau al soţilor adoptatori, iar
dacă adoptatorul este căsătorit dar soţul său nu doreşte să devină adop
tator, alături de consimţământul de părinte adoptator, va fi luat consim
ţământul cu titlu de neîmpotrivire a soţul părintelui adoptiv (art. 18).
Instanţa judecătorească va admite cererea de încuviinţare a adopţiei
numai dacă, pe baza probelor administrate în cauză, şi-a format
convingerea că adopţia este în interesul superior al copilului [art. 37
alin. (1)1.
Hotărârea instanţei nu este supusă apelului, dar poate fi atacată cu
recurs; exercitarea recursului suspendă executarea [art. 61 alin. (5)].
în termen de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii jude
cătoreşti prin care s-a încuviinţat adopţia internă, direcţia generală care
a participat la judecarea cererii de încuviinţare a adopţiei va înştiinţa
în scris părinţii fireşti despre finalizarea adopţiei [art. 37 alin. (2)1.
Adopţia 255
Direcţia generală de la domiciliul copilului este obligată să asigure

părinţilor adoptivi servicii postadopţie; de asemenea, va urmări
evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi persoana sau familia
adoptivă pe o perioadă de cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei şi
va întocmi rapoarte trimestriale cu privire la cele constatate (art. 38).
74. P ro c e d u ra adopţiei in tern aţio n ale (art. 39-49). Potrivit art. 3

lit. d) din Legea nr. 273/2004, adopţia internaţională este „adopţia
care, în condiţiile prezentei legi, nu este adopţie internă” (bineînţeles)
adică, ţinând seama că adopţia internă este aceea în care atât adopta
torul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au domiciliul în România
[art. 3 lit. c)], adopţia este internaţională dacă fie adoptatorul sau unul
dintre soţii adoptatori, fie adoptatul are domiciliul în străinătate.
Legea privind regimul juridic al adopţiei stabileşte detaliat condi
ţiile adopţiei internaţionale a copilului cu domiciliul în România, iar în
cee ce priveşte adopţia internaţinală a copilului cu domiciliul în străină
tate de către adoptatorul sau adoptatorii având domiciliul în România,
face trimitere la dispoziţiile art. 30-33 din Legea nr. 105/1992 cu privire
la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (art. 42).
Suntem de părere că aceste dispoziţii sunt de asemenea incidente în
cazul adopţiei internaţionale a persoanei majore, fie că adoptatul are
domiciliul în România, fie că domiciliul său este în străinătate.
75. A dopţia in tern aţio n ală a copilului cu dom iciliul în R om ânia

are caracter excepţional şi subsidiar în raport cu adopţia internă.
Caracterul excepţional este asigurat prin condiţia restrictivă - folosind
un eufemism - al calităţii de bunic56 al copilului al adoptatorului sau al
unuia dintre soţii adoptatori57 având domiciliul în străinătate, în
56 „Bunicul” avut în vedere de art. 39 poate fi inclusiv cel adoptiv,

însă numai în ipoteza adopţiei succesive prevăzute de art. 7 alin. (3) Ut. a),
anume în situaţia adopţiei încuviinţate consecutiv decesului părintelui sau
a părinţilor adoptivi şi subînţelegând că cerinţa privitoare la creşterea în
timpul minorităţii este îndeplinită.
57 Fără să punem în discuţie raţiunile care au justificat limitarea
drastică a posibilităţii ca un copil cu domiciliul în ţară să fie adoptat de
persoana sau persoanele cu domiciliul în străinătate, dacă măsurile de
natură restrictivă erau într-adevăr necesare, credem că soluţia ar fi fost
mai lesne de acceptat, iar argumentele ceva mai convingătoare în favoarea
condiţiile în care, în privinţa copilului, a fost încuviinţată deschiderea

procedurii adopţiei in te rn e (art. 39). Subsidiaritatea adopţiei interna
ţionale reiese din prevederea potrivit căreia instanţa se va pronunţa
asupra adopţiei numai după ce va analiza raportul direcţiei referitor la
existenţa altor solicitări din partea rudelor copilului până la gradul IV,
cu domiciliul în România.
Practic, procedura adopţiei urmează, până în momentul realizării
selecţiei persoanei sau familiei adoptatoare, traseul adopţiei interne. In
ceea ce priveşte copilul, este necesar ca deschiderea procedurii adop
ţiei să fi fost încuviinţată prin hotărâre irevocabilă, potrivit regulilor
din materia adopţiei interne (art. 39), cu respectarea cerinţelor de fond
privitoare la persoana celui care urmează a ti adoptat, afară de consim
ţământul la adopţie al acestuia, care va fi exprimat în etapa încuviin
ţării adopţiei. Direcţia generală de la domiciliul copilului trebuie să fi
efectuat demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator
sau a celei mai potrivite familii adoptatoare, cu prioritate din rândul
membrilor familiei extinse [art. 26 alin. (1) şi (2)]; raportul direcţiei
generale cu privire la existenţa unor solicitări în sensul adopţiei
copilului din partea rudelor până la gradul IV (adică a membrilor
familiei extinse, aşa cum este aceasta definită prin art. 3 lit, k), cu
domiciliul în România, va fi supus analizei instanţei judecătoreşti
[art. 40 alin. (2)1. Aceasta este etapa de procedură a adopţiei (interne)
în care intervine cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare cu
domiciliul în străinătate şi va determina seria de regulile speciale de
urmat cu implicarea Oficiului Român pentru Adopţii, ale cărei atribuţii
premergătoare încuviinţării adopţiei vizează, într-o prezentară schema
tică, centralizarea şi evidenţa cererilor de acest fel, activităţile desfă
şurate în îndeplinirea obligaţiei stabilită în sarcina Oficiului de a se
asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de garanţiile şi
normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale,
sesizarea instanţei în vederea încuviinţării adopţiei.
Cererea persoanei sau a familiei cu domiciliul pe teritoriul altui stat
parte a Convenţiei de la Haga este transmisă Oficiului Român pentru
adopţiei internaţionale a copilului de către soţul părintelui firesc, dacă

soţii au domiciliul în străinătate, «formulă» de adopţie posibil de susţinut
din perspectiva interesului superior al copilului, dar imposibil de realizat
în contextul condiţiei impuse de art. 39.
Adopţia 257
Adopţii prin intermediul autorităţii centrale din statul respectiv sau al

organizaţiilor sale acreditate şi, de asemenea, autorizate de Oficiu
[art. 43 alin. (1) şi (3)]. în cazul statelor care nu sunt părţi la Convenţia
de la Haga, cererea se transmite Oficiului prin intermediul autorităţii
desemnate cu atribuţii în domeniul adopţiei internaţionale sau prin
intermediul organizaţiilor acreditate în acest sens în statul de pri
mire, organizaţii autorizate de Oficiul Român pentru Adopţii [art. 43
alin. (2) şi (3)]58.
Solicitarea persoanei sau a familiei adoptatoare va fi luată în evi
denţa Oficiului numai dacă autoritatea centrală competentă din statul
primitor sau organizaţiile sale acreditate şi autorizate atestă următoa
rele (art. 44):
- adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de
eligibilitate pentru adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu
legislaţia aplicabilă în statul de primire;
- adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea
necesară în vederea adopţiei în statul primitor;
- este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pentru o
perioadă de cel puţin 2 ani;
- sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul
primitor.
Cererea transmisă Oficiului trebuie însoţită de următoarele docu
mente (art. 45): raportul întocmit de autorităţile competente din statul
primitor cuprinzând informaţii cu privire la identitatea persoanelor
care doresc să adopte, capacitatea şi aptitudinea lor de a adopta,
situaţia lor personală, familială, materială şi medicală, mediul social,
motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi
58 Este interzisă participarea organismelor private în procedura adop

ţiei internaţionale desfăşurate în România. Interdicţia se aplică şi mem
brilor sau personalului acestora, cu excepţia situaţiei în care au calitatea
de adoptator. Autorităţile române pot colabora în ceea ce priveşte adopţia
internaţională cu organismele private care îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul statului primitor, numai dacă acestea sunt acreditate de statul
respectiv şi autorizate de către Oficiul Român pentru Adopţi. în situaţia în
are se constată nerespectarea acestor dispoziţii, Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Drepturilor Copilului este obligată să solicite instanţei
judecătoreşti dizolvarea persoanei juridice implicate [art. 69 alin. (l)-(3).
cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie,

concluziile raportului fiind susţinute prin documentele eliberate de
autorităţile competente din statul primitor; certificatele de naştere şi de
căsătorie, precum şi actele de identitate ale persoanelor care doresc să
adopte; cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
raportul medical întocmit pentru fiecare adoptator; actul din care să
rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi să
locuiască permanent în statul primitor. Afară de certificatele de naş
tere, de căsătorie, de identitate, care vor fi depuse în copie legalizată şi
însoţite de traducerea legalizată în limba română, toate celelalte docu
mente vor fi prezentate în original şi însoţite de traducerea legalizată
în limba română.
76. Procedura de în cu v iin ţare a adopţiei este, ca şi în cazul
adopţiei interne, de competenţa instanţelor judecătoreşti, anume a
tribunalului de la domiciliului copilului sau, dacă nu se poate deter
mina competenţa teritorială după criteriul domiciliului copilului, a
Tribunalului Bucureşti. Subliniem că instanţele judecătoreşti române
sunt exclusiv competente să judece procesele având ca obiect cereri în
materie de adopţie, dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în
România şi este cetăţean român sau apatrid [art. 61 alin. (2)]. Instan
ţele române sunt de asemenea competente să judece astfel de cereri
dacă cel puţin una dintre părţi are domiciliul în România [art. 61 alin. (1)1,
ceea ce înseamnă că, în situaţia copilului cetăţean străin, cu domiciliul
în România, adopţia de către persoana sau familia cu domiciliul în
străinătate urmează procedura specifică adopţiei internaţionale, aşa
cum este stabilită prin dispoziţiile Legii nr. 273/2004, însă competenţa
instanţelor române nu are caracter exclusiv.
Cererea de încuviinţare a adopţiei este înaintată instanţei de către
Oficiul Român pentru Adopţii, împreună cu documentele doveditoare
privitoare la persoana sau familia adoptatoare [art. 46 alin. (1)1.
Regulile după care are loc judecarea cererii sunt în linii generale
aceleaşi care guvernează procedura de încuviinţare a adopţiei interne
[art. 46 alin. (2) face trimitere la dispoziţiile capitolului VII al Legii,
„Dispoziţii procedurale comune”, care se vor aplica în mod cores
punzător]. în vederea judecării cererii, se va cita, alături de direcţia
generală în a cărei rază teritorial-administrativă se află domiciliul
copilului şi de persoana sau soţii adoptatori, Oficiului Român pentru
Adopţii [art. 63 alin. (4)].
Adopţia 259
Instanţa poate administra oricare probe admise de lege; consim

ţământul copilului care a împlinit 10 ani este obligatoriu în vederea
încuviinţării adopţiei şi va fi luat în instanţă (art. 64). Anterior pro
nunţării asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa va analiza
raportul direcţiei generale referitor la existenţa altor solicitări în vederea
adopţiei din partea rudelor copilului până la gradul al IV-lea inclusiv
[art. 40 alin. (2)]. Pronunţându-se asupra cererii, instanţa judecătorească
va avea în vedere şi cele cuprinse în documentele care atestă că adoptatul
va beneficia în ţara străină de garanţiile şi normele echivalente acelora
existente în cazul unei adopţii naţionale [art. 46 alin. (3)].
Hotărârea instanţei este supusă recursului, iar exercitarea căii de
atac a recursului suspendă executarea [art. 61 alin. (5)1.
77. Adopţia produce efecte numai de la data rămânerii irevocabile
a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată [art. 50 alin. (I)].
în termen de 3 zile de la data comunicării hotărârii irevocabile, Oficiul
eliberează un certificat prin care se atestă că adopţia este conformă cu
normele Convenţiei de la Haga (art. 40 din Normele metodologice de
aplicare a Legii nr. 273/2004, aprobate prin H.G. nr. 1435/2004).
Efectele adopţiei internaţionale nu sunt diferite de cele ale adopţiei
interne, doar că adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în
România presupune deplasarea sa pe teritoriul statului primitor (art. 41).
Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al părintelui
sau părinţilor adoptivi este posibilă numai ulterior rămânerii irevo
cabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, numai însoţit
de adoptator sau de familia adoptatoare şi în condiţii de siguranţă
corespunzătoare nevoilor adoptatului (art. 48).
Oficiul Român pentru Adopţii are obligaţia de a urmări evoluţia
copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi persoana sau familia adoptatoare
cel puţin timp de 2 ani după încuviinţarea adopţiei, prin intermediul
autorităţii centrale competente sau al organizaţiei acreditate ori autori
zate din statul de domiciliu al părintelui sau părinţilor adoptivi. în înde
plinirea obligaţiei de supraveghere, Oficiul trebuie să solicite autorităţii
centrale competente sau organizaţiei acreditate şi autorizate din statul de
primire transmiterea de rapoarte trimestriale [art. 49 alin. (1) şi (2)1.
în cazul în care, ulterior adopţiei internaţionale, adoptatorul sau
familia adoptatoare îşi stabileşte domiciliul în România, urmărirea
evoluţiei copilului cade în sarcina direcţiei generale de la domiciliul
adoptatului [art. 49 alin. (3)1, desigur, dacă este cazul, ţinând seama de
„vârsta” adopţiei, pentru că obligaţia de supraveghere a evoluţiei

adopţiei are în vedere o durată minimă de 2 ani de la data încuviinţării,
nicidecum o supraveghere perpetuă, pe toată durata copilăriei adop
tatului sau pe toată durata adopţiei.
78. A dopţia in tern aţio n ală a unei p ersoane cu domiciliul în
stră in ă ta te de c ă tre p erso an a sau fam ilia cu dom iciliul în R om ânia
este supusă dispoziţiilor art. 30-33 din Legea nr. 105/1992 cu privire
la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (art. 42 din
Legea nr. 273/2004). Aceleaşi prevederi sunt aplicabile în cazul adopţiei
persoanei majore cu capacitate deplină de exerciţiu, având domiciliul în
România, de către o persoană sau o familie cu domiciliul în străinătate care
a crescut, în timpul minorităţii, pe cel ce urmează a fi adoptat.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 105/1002, condiţiile de fond cerute
pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de legea naţională a
adoptatorului şi a celui care urmează să fie adoptat. Aceştia trebuie să
îndeplinească şi condiţiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite
de fiecare dintre cele două legi naţionale. Cu alte cuvinte, este necesar
ca atât adoptatorul (adoptatorii), cât şi adoptatul să îndeplinească,
potrivit fiecăreia din legislaţiile aplicabile (legea naţională, precum şi
legea străină) acele condiţii de fond, care privesc deopotrivă adopta
torul şi adoptatul. De exemplu, cerinţa diferenţei de vârstă dintre
adoptator şi adoptat se verifică în raport cu fiecare din legile naţionale
aplicabile; tot astfel, dacă, potrivit legii străine, este permisă adopţia
între fraţi sau între soţi, întrucât legea română interzice adopţia fratelui
sau a soţului, adopţia nu poate fi încuviinţată.
în cazul soţilor care adoptă împreună, precum şi în situaţia adopţiei
copilului celuilalt soţ, condiţiile de fond sunt cele stabilite de legea
care cârmuieşte, potrivit art. 20 din Legea nr. 105/1992, efectele căsă
toriei lor [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 105/1992], anume legea naţio
nală comună a soţilor sau, în cazul în cazul în care soţii au cetăţenii
deosebite, legea domiciliului lor comun iar dacă soţii nu au nicio
cetăţenie comună, niciun domiciliu comun, este aplicabilă legea sta
tului pe teritoriul căruia au sau au avut reşedinţa comună sau cu care
întreţin în comun cele mai strânse legături59.
59 Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, legea naţională
comună sau legea domiciliului comun al soţilor continuă să reglementeze
Adopţia 261
Cât priveşte cerinţele de form ă ale acestei varietăţi de adopţie

internaţională, ele sunt guvernate de legea statului pe teritoriul căruia
se încheie adopţia (art. 32 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, când
adopţia urmează a fi încuviinţată în România, sunt aplicabile dispo
ziţiile referitoare la procedura adopţiei cuprinse în Legea nr. 273/2004.
Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat
sunt cele prevăzute de legea naţională a adoptatorului, iar în cazul
adopţiei consimţite de soţi, cele stabilite de legea naţională comună,
sau de legea domiciliului comun, ori, în ultimă instanţă, de cele
stipulate în legea statului pe teritoriul căruia soţii au sau au avut
reşedinţa comunică sau cu care întreţin în comun cele mai strânse
legături. După aceleaşi reguli se determină legea aplicabilă desfacerii
adopţiei (art. 31 din Legea nr. 105/1992).
N ulitatea adopţiei este supusă, pentru condiţiile de fond, legilor
aplicabile acestor condiţii, iar pentru condiţiile de formă, legii statului
pe teritoriul căruia a fost încuviinţat actul (art. 33 din Legea
nr. 105/1992).
79. Reguli p ro ced u rale com une. Sintetizând reguli de procedură

familiare, date fiind dezvoltările anterioare, vom reţine ca fiind repere
generale ale procedurii adopţiei, următoarele:
Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece cererile
în materie de adopţie dacă cel puţin una dintre părţi are domiciliul în
România şi exclusiv competente să judece procesele privind încu
viinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne, încredinţarea în
vederea adopţiei şi încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi
adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau străin
fără cetăţenie [art. 61 alin. (1) şi (2)].
Instanţa competentă material şi teritorial este tribunalul în a cărui
circumscripţie se află domiciliul adoptatului; cauzele pentru judecarea
cărora nu se poate determina instanţa competentă teritorial, se vor
judeca de Tribunalul Bucureşti [art. 61 alin. (3)].
Soluţionarea cererilor se face cu celeritate (art. 62), în complete
specializate ale instanţei judecătoreşti, în camera de consiliu, cu
participarea obligatorie a procurorului şi cu prezentarea obligatorie de
efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz,
cetăţenia sau domiciliul.
către direcţia generală a raportului de anchetă socială privind copilul

[art. 63 alin. (1)1.
Judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii adopţiei
interne a copilului se face cu citarea părinţilor fireşti ai copilului sau,
după caz, a tutorelui şi a direcţiei generale de la domiciliul copilului;
la judecarea cererilor de încredinţare a copilului în vederea adopţiei,
precum şi a celor de încuviinţare a adopţiei vor fi citaţi persoana sau
familia adoptatoare, direcţia generală de la domiciliul copilului şi
direcţia generală de la domiciliul adoptatorului sau al familiei adop
tatoare [art. 63 alin. (2) şi (3)]. Cererile de adopţie privind persoane
majore se soluţionează cu citarea adoptatorului sau a familiei adopta
toare şi a adoptatului, iar cererile de adopţiei a copilului firesc al celui
lalt soţ, cu citarea adoptatorului şi a părinţilor fireşti [art. 63 alin. (5)1.
în cazul adopţiei internaţionale a copilului, judecarea cererilor de
încuviinţare a adopţiei are loc cu citarea direcţiei generale în a cărei
rază teritorială are domiciliul copilul, a persoanei sau a familiei adop
tatoare, precum şi a Oficiului Român pentru Adopţii [art. 63 alin. (4)1.
Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie la jude
carea cererilor privind încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei
interne şi a cererilor privind încredinţarea în vederea adopţiei, iar la
judecarea cererilor de încuviinţare a însăşi adopţiei copilului, i se va
solicita consimţământul la adopţie [art. 64 alin. (2)1.
80. C ererile de deschidere a procedurii adopţiei interne, de

încredinţare în vederea adopţiei şi cele de încuviinţare a adopţiei se
judecă în primă instanţă potrivit regulilor procedurii necontencioase,
prevăzute de Cartea a IlI-a, „Dispoziţii generale privitoare la proce
durile necontencioase” din Codul de procedură civilă [art. 61 alin. (4)1,
cu precizarea, că dispoziţiile generale din materie contencioasă se
întregesc cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care
nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii [art. 338 alin. (I)
C. proc. civ.].
81. N a tu ra necontencioasă a procedurii adopţiei face ca hotărârea

instanţei, pronunţată în fiecare din etapele procedurii de încuviinţare,
să poarte semnele distinctive ale materiei60. Astfel, spre deosebire de
60 Actul prin care instanţa judecătorească se pronunţă asupra cererii

necontencioase, „încheierea” [art. 336 alin. (1) C. proc. civ.l, este
Adopţia 263
hotărârea pronunţată în materie contencioasă, încheierea, cum este

numită hotărârea necontencioasă [art. 336 alin. (1) C. proc. civ.], nu
dezînvesteşte instanţa, nu are putere de lucru judecat, nu este supusă
principiul conform căruia hotărârea judecătorească nu poate fi
desfiinţată pe calea acţiunii în anulare ci doar prin căile de atac prevă
zute de lege; de asemenea, hotărârea de încuviinţare a adopţiei are
caracter constitutiv, în sensul că pe temeiul său se creează o situaţie
juridică nouă, cu implicaţii în ceea ce priveşte starea civilă şi relaţiile
de familie ale persoanei.
în ceea ce priveşte căile de atac, hotărârile prin care sunt solu
ţionate cererile în materie de adopţie nu sunt supuse apelului, dar pot fi
recurate, iar exercitarea căii de atac a recursului suspendă executarea
[art. 61 alin. (5)].
în lipsa oricăror indicaţii suplimentare referitoare la condiţiile de
exercitare a căilor de atac, urmând îndemnul cuprins în art. 338 alin. (1)
C. proc. civ. potrivit căruia dispoziţiile relative procedurii neconten-
cioase se întregesc cu cele ale procedurii contencioase, în măsura în
care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii, vom reţine în
ceea ce priveşte calea de atac a recursului că poate fi exercitat în
termen de 15 zile, socotit de la pronunţare pentru cei care au fost de
faţă şi de la comunicare pentru cei care nu au fost de faţă la pro
nunţare; recursul poate fi declarat de orice persoană interesată, chiar
dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii61; ţinând seama de preve
derile art. 3041 C. proc. civ., instanţa de recurs (curtea de apel) va
considerat de natură hibridă, la jumătatea drumului dintre actul adminis

trativ - de care se apropie prin obiect pentru că, soluţionând cererea,
instanţa nu tranşează un litigiu ci, asemenea unui organ administrativ,
emite un act de autoritate bazat pe considerente de oportunitate - şi actul
jurisdicţional - evocat, în special, de forma actului instanţei şi de calitatea
organului de la care emană. Pentru dezvoltări a se vedea I. Deleanu,
Tratat..., supra cit., voi. II, p. 380-381.
61 Aceasta spre deosebire de materia contencioasă, unde dreptul de a
exercita o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate este recunoscut
numai părţilor din proces, nu şi terţilor. Cât priveşte termenul în care, în
materie necontencioasă, terţul îşi poate valorifica dreptul de a ataca
încheierea instanţei, este de asemenea de 15 zile şi curge de la pronunţare,
deoarece neparticipând la judecată, hotărârea nu li se va comunica. în
acest sens, V. Stoica, M. Ronea, loc. cit., p. 41.
putea examina cauza sub toate aspectele, nefiind legată de motivele de

casare stabilite prin art. 304 C. proc. civ.
Referitor la celelalte căi, extraordinare, de atac, se consideră că
împotriva încheierii necontencioase este admisibilă contestaţia în
anulare, recursul în interesul legii şi recursul în anulare, dar pare
îndoielnică admisibilitatea revizuirii62.
Hotărârile irevocabile pronunţate în cadrul procedurii de încuviin
ţare a adopţiei, anume hotărârea de încuviinţare a deschiderii proce
durii adopţiei interne, de încredinţare în vederea adopţiei, precum şi de
încuviinţare a adopţiei se transmit, prin direcţia generală în a cărei rază
teritorială se află domiciliului copilului, Oficiului Român pentru
Adopţii, în termen de 5 zile de la data rămânerii irevocabile a hotă
rârii, în vederea înscrierii în Registrul naţional pentru adopţii (art. 66).
Secţiunea a 6-a. Efectele adopţiei
82. Adopţia produce efecte numai de la data rămânerii irevocabile

a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată [art. 50 alin. (1)].
Pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, Serviciul
de stare civilă va întocmi un nou act de naştere al adoptatului, în care
adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de
naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea
noului act [art. 53 alin. (5)].
Prin efectul adopţiei, legăturile de filiaţie şi de rudenie ale adop
tatului sunt reconfigurate şi vor produce consecinţele în mod obişnuit
ataşate raporturilor de filiaţie, respectiv de rudenie.
83. Relaţiile de filiaţie şi de rudenie ale adoptatului (art. 50).
Efectul principal al adopţiei este acela constitutiv de legături de filia
ţie civilă între adoptat, descendenţii săi63, pe de o parte şi adoptator
sau adoptatori, pe de altă parte, precum şi de relaţii de rudenie civilă
621. Deleanu, Tratat..., op. cit., voi. II, p. 384.

63 Cu toate că art. 50 alin. (2) nu îl vizează în mod explicit, des
cendentul persoanei adoptate devine, fără îndoială, rudă adoptivă atât cu
părinţii adoptivi ai părintelui său firesc, cât şi cu rudele bunicilor adoptivi
(ori, de ce nu, ale străbunicilor adoptivi).
Adopţia 265
între adoptat şi rudele părintelui sau părinţilor adoptivi; concomitent şi

simetric opus, este generat efectul extinctiv în ceea ce priveşte filiaţia
firească între adoptat şi părinţii săi fireşti, precum şi rudenia firească
între adoptat şi rudele sale fireşti, afară de impedimentul la căsătorie
izvorât din rudenie, care continuă să existe între adoptat şi descendenţi
acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte.
Acesta este tabloul general al adopţiei, desigur susceptibil de
nuanţări: efectul extinctiv este doar parţial dacă adopţia se referă la
copilului firesc al celuilalt soţ, de astă dată, în acelaşi timp cu naşterea
relaţiilor de filiaţie adoptivă, respectiv de rudenie adoptivă între
adoptat şi părintele adoptator, respectiv rudele fireşti ale părintelui
adoptator, încetează numai legătura de filiaţie faţă de părintele firesc
necăsătorit cu adoptatorul, precum şi rudenia firească faţă de rudele
acestui părinte firesc; de asemenea, efectul extinctiv nu se manifestă în
privinţa rudeniei fireşti dintre fraţii adoptaţi de către acelaşi părinte sau
familie adoptivă64; efectul constitutiv este solitar în cazul adopţiei copi
lului adoptiv al celuilalt soţ, raporturile de rudenie civilă astfel născute
alăturându-se celor deja existente prin efectul adopţiei anterioare.
Adopţia nu afectează în niciun fel legătura de filiaţie dintre per
soana adoptată şi descendenţii săi fireşti. Adoptatul intră în familia
părintelui său adoptiv asemenea unui descendent firesc al acestuia, fie
că este vorba despre adoptatul minor, fie despre cel major. Atât
adoptatul, cât şi descendenţii săi, sunt rude cu adoptatorul sau adopta
torii şi cu rudele acestora.
în cazul adopţiei copilului (descendentului) adoptiv al celuilalt soţ,
fie că este vorba de o primă adopţie încuviinţată anterior căsătoriei
părinţilor adoptatori, fie de o adopţie realizată numai de către unul
dintre soţi, în timpul căsătoriei, raporturile de rudenie civilă nou create se
vor ataşa, fără să afecteze, relaţiilor de rudenie adoptivă preexistente.
Filiaţia şi rudenia firească a aceluiaşi adoptat nu prezintă interes, fiindcă
au încetat pe data încuviinţării irevocabile a adopţiei anterioare.
După cum am reţinut din dezvoltările anterioare, calitatea de
părinte adoptiv poate fi dobândită, cu întâietate chiar, de către rudele
64 Această ipoteză nu este evocată în contextul efectelor adopţiei, însă

trebuie avută în vedere dată fiind şi regula instituită prin art. 6 alin. (2),
potrivit căreia adopţia fraţilor de către persoane sau familii adoptatoare
diferite se poate face numai dacă este lucru este în interesul lor superior.
fireşti ale adoptatului, excluzând părinţii fireşti sau fraţii, implicit sau
explicit opriţi să adopte.
C um se v o r concilia efectul constitutiv de ru d en ie adoptivă şi
cel extinctiv de ru d en ie firească în tr-o astfel de situaţie? Rudenia
adoptivă se va contura făcându-se abstracţie de legăturile de rudenie
firească ale adoptatului, dar care nu vor fi înlăturate în maniera
categorică specifică adopţiei, ci vor fi absorbite şi reaşezate în schiţa
genealogică a adoptatului în raport de noii săi părinţi. Bunăoară, dacă
adoptatorul este bunic firesc, adoptatul şi descendenţii săi devin rude
adoptive cu rudele fireşti ale părintelui adoptiv, inclusiv cu părintele
firesc descendent al bunicului adoptator, părinte firesc care, prin
adopţie, devine fratele celui adoptat.
Adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta
şi gradul de maturitate ale acestuia o permit [art. 52 alin. (1)1. Ne-am
exprimat rezervele în privinţa dispoziţiei similare din reglementarea
anterioară. Probabil că raţiunile sale sunt în legătură cu dreptul la
identitate al copilului (art. 8 din Legea nr. 272/2004)65, chiar dacă nu
sunt pe deplin explicabile prin invocarea acestui drept.
In acord cu cele cuprinse în art. 52 alin. (2)-(4), adoptatorii şi
adoptatul au dreptul să obţină din partea autorităţilor competente
extrase din registrele publice, al căror conţinut atestă faptul, data şi
locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici iden
titatea părinţilor fireşti. După dobândirea capacităţii depline de exer
ciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se
află domiciliul său ori, dacă nu domiciliază în România, Tribunalului
Bucureşti, să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia
oricărei autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor fireşti.
Identitatea părinţilor fireşti ai copilului poate fi dezvăluită înainte ca
acesta să fi dobândit capacitate deplină de exerciţiu numai pentru
motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea
65 Avem în vedere, îndeosebi, cele cuprinse în alin. (1) şi (2) din art. 8,
anume „copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale” [alin. (1)1
„Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată
dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil,
de a-şi cunoaşte părinţii (s.n.) şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de
aceştia”. In acelaşi sens sunt prevederile art. 7 pct. 1 din Convenţia
O.N.U. cu privire la drepturile copilului.
Adopţia 267
oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, a soţului sau descendenţilor66

acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.
Soluţionarea cererilor de acest fel are loc cu citarea Direcţiei
generale de la domiciliul copilului, a Oficiului Român pentru Adopţii,
precum şi a oricărei alte persoane a cărei audiere poate fi utilă, şi
instanţa judecătorească va putea admite cererea dacă, potrivit probelor
administrate, constată că accesul la informaţiile solicitate nu este
dăunător integrităţii psihice şi echilibrului emoţional ale solicitantului
şi dacă adoptatul a beneficiat de consiliere din partea direcţiei generale
[art. 52 alin. (5)].
84. Efectele Filiaţiei şi ale rudeniei adoptive. Naşterea relaţiilor

de filiaţie adoptivă, precum şi a raporturilor de rudenie adoptivă, are
loc împreună cu drepturile şi îndatoririle fondate pe aceste legături.
Aceste drepturi şi îndatoriri nu sunt efecte distincte ale adopţiei, ci
efectele implicite, nicidecum secundare ca importanţă, ale filiaţiei şi
rudeniei, aşa cum au fost modelate prin operaţiunea juridică realizată.
Avem în vedere transferul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în
favoarea părintelui sau părinţilor adoptivi, modificarea numelui şi,
eventual, a prenumelui celui adoptat, obligaţia legală de întreţinere în
cadrul familiei adoptive, vocaţia succesorală între rudele civile,
precum şi, în cazul adopţiei internaţionale, cetăţenia adoptatului.
Cu toate că din punctul de vedere al rudeniei civile lato sensu
consecinţele adopţiei sunt aceleaşi fără a deosebi după cum cel adoptat
este minor sau persoană cu capacitate deplină de exerciţiu, efectele
raporturilor de rudenie astfel create nu sunt identice, însă explicaţia se
află în stadiul diferit al capacităţii persoanei adoptate, fără legătură cu
artificiul rudeniei civile, stadiu de capacitate în funcţie de care
ocrotirea părintească a adoptatului, ca şi în cazul descendentului firesc,
este sau nu cazul a se înfăptui.
Din punct de vedere juridic, persoana adoptată se bucură de
tratamentul asigurat descendentului firesc. în privinţa copilului adoptat
principiul este de mult consacrat prin dispoziţiile Codului familiei
66 Contrariază includerea în enumerarea legală a soţului şi a descen

denţilor adoptatului (a adoptatului copil), de vreme ce prevederea stabi
leşte condiţiile derogatorii în care identitatea părinţilor fireşti poate fi dez
văluită înainte ca adoptatul să fi dobândit capacitate deplină de exerciţiu.
[art. 97 alin. (1)] şi reafirmat prin art. 7 din Legea nr. 272/2004, iar în
ceea ce priveşte adoptatul major, argumentul de text este furnizat de
art. 51 alin. (3), potrivit căruia adoptatul are faţă de adoptator drep
turile şi îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană faţă de
părinţii săi fireşti.
85. O cro tirea p ărin tească a copilului ad o p tat. Din momentul

încuviinţări irevocabile adopţiei, adoptatorul are faţă de copilul
adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său
[art. 51 alin. (1)], atât drepturile şi îndatoririle privitoare la persoana,
cât şi cele referitoare la bunurile copilului. în cazul în care adoptatorul
este soţul părintelui firesc al copilului, drepturile şi îndatoririle părin
teşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta
[art. 51 alin. (2)1. O singură prerogativă nu trece asupra părinţilor
adoptivi, aceea de a consimţi la adopţia copilului, afară de ipoteza
adopţiei succesive de către soţul părintelui adoptiv, când părintele
adoptiv prin efectul adopţiei anterioare este chemat să-şi manifeste
consimţământul [art. 12 alin. (1)].
Atât în cazul adoptatorilor soţ şi soţie, cât şi al adoptatorului
căsătorit cu părintele firesc al copilului, părinţii vor exercita drepturile
şi îndatoririle părinteşti împreună şi în mod egal; „vechimea” în
calitatea de părinte firesc sau adoptiv în cazul adopţiei succesive a
copilului de către soţul părintelui adoptiv, nu are nicio relevanţă.
Domiciliul şi locuinţa copilului adoptat se determină potrivit
regulilor generale în materie, stabilite prin art. 100, 102 C. fam, art. 14
din Decretul nr. 31/1954, art. 25 din Legea nr. 105/1996 privind
evidenţa populaţiei şi cartea de identitate: domiciliul său este la
părinţii adoptivi sau, dacă părinţii nu au un domiciliu comun, la acela
dintre părinţii adoptatori cu care locuieşte în mod statornic; locuinţa
copilului este de asemenea la părinţii săi adoptivi, iar dacă aceştia nu
locuiesc împreună, vor decide de comun acord la care dintre ei va
locui minorul sau, în caz de neînţelegeri, va decide instanţa de jude
cată, cu ascultarea copilului care a împlinit 10 ani, a autorităţii tute
lare, ţinând seama de interesul superior al copilului. împlinind 14 ani,
copilul poate solicita instanţei încuviinţarea să aibă o locuinţă diferită
de cea a părinţilor, dacă acest lucru este necesar în vederea desăvârşirii
învăţăturii sau a pregătirii sale profesionale.
Adopţia 269
Obligaţia de a da întreţinere copilului este, în primul rând, în

sarcina părinţilor [art. 86 alin. (1) şi (3) C. fam.]. în subsidiar, au
obligaţia legală de întreţinere a copilului, în ordinea stabilită de art. 89
C. fam., fraţii, precum şi ascendenţii minorului, alţii decât părinţii
acestuia. Condiţiile, cuantumul, modalităţile de executare, stingerea
obligaţiei legale de întreţinere sunt stabilite prin norme deopotrivă
aplicabile copilului firesc şi celui adoptiv.
Soluţionarea eventualelor neînţelegeri dintre părinţi în legătură cu
exercitarea drepturilor, respectiv îndeplinirea îndatoririlor referitoare
la persoana sau la bunurile copilului este de competenţa instanţelor
judecătoreşti [art. 31 alin. (3) din Legea nr. 272/2004].
în situaţia decesului, dispariţiei, decăderii din drepturile părinteşti,
aplicării pedepsei interzicerii drepturilor părinteşti sau a neputinţei,
din orice motive, a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa, drep
turile şi îndatoririle părinteşti vor fi preluate, integral, de către celălalt
părinte. Dacă amândoi părinţii se află în vreuna din aceste situaţii,
copilul, fiind lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor, are
dreptul la protecţie alternativă, care se va putea realiza fie prin insti
tuirea tutelei, fie prin luarea unei măsuri de protecţie specială, cu
precizarea că protecţia alternativă poate însemna adopţia succesivă a
copilului, însă numai dacă părinţii adoptatori au decedat [art. 7 alin. (3)
lit. a)]67.
Divorţul soţilor adoptatori obligă instanţa de divorţ să dispună,
chiar în lipsa cererii exprese a părţilor, cu privire la încredinţarea
copilului adoptat spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, precum
şi cu privire la obligaţia de întreţinere faţă de copil (art. 42-44
C. fam.). Precizăm că, pe timpul minorităţii celui adoptat, nu este
posibilă desfacerea căsătoriei părinţilor copilului prin acordul acestora
[art. 38 alin. (2) C. fam.].
86. N um ele şi p renum ele ad o p ta tu lu i [art. 53 alin. (l)-(4)]. Prin

adopţie, adoptatul dobândeşte numele de familie al adoptatorului.
Dacă adopţia se face de către soţi, ori de către soţul părintelui firesc,
iar soţii au nume comun, adoptatul va purta acest nume, iar dacă soţii
67 Considerăm că, pentru identitate de raţiune, soluţia adopţiei succe

sive este de asemenea posibilă în cazul copilului adoptat de către soţul
părintelui firesc, dacă amândoi părinţii au decedat.
nu au un nume comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care încu

viinţează adopţia numele pe care urmează să îl poarte adoptatul.
în cazul adopţiei unei persoane căsătorite care poartă un nume
comun în timpul căsătoriei, soţul adoptat poate primi pe timpul căsă
toriei numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, acordat în
faţa instanţei care încuviinţează adopţia. Dispoziţia, cuprinsă în art. 53
alin. (4), este o premieră legislativă fiindcă, pentru prima oară,
reglementează în mod expres soarta numelui adoptatului căsătorit, într-
o manieră care infirmă concluzia afirmată în tăcerea legii (legilor)
privind adopţia, potrivit căreia, pe timpul căsătoriei, soţii sunt obligaţi
să poarte numele comun declarat cu ocazia căsătoriei în temeiul art. 28
C. fam. din materia căsătoriei, nefiind admisibilă modificarea prin
adopţie a numelui comun numai de către unul dintre soţi68. în noua
configuraţie a textelor, modificarea numelui comun este, aşadar per
misă, însă numai cu acordul celuilalt soţ, cu efect de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii de încuviinţare a adopţiei şi pe toată durata
filiaţiei adoptive69. Dacă nu există acordul celuilalt soţ, adoptatul rămâne
cu numele comun din căsătorie (care poate fi chiar numele său de
familie, adică numele său „firesc”) însă, în cazul desfacerii căsătoriei,
presupunând că nu va opta, în condiţiile art. 40 C. fam. pentru păstra
rea numelui comun din căsătoriei va lua numele dobândit prin adopţie.
Schimbarea pe cale administrativă a numelui de către părintele sau
de către unul sau ambii părinţi adoptivi nu implică, în mod necesar
schimbarea numelui de familie al copilului, cu atât mai puţin a numelui
adoptatului major, dar poate fi cerut, în cazul adoptatului minor, fie
68 A. Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, op. cit., p. 153;

I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 411; E. Florian, op. cit., p. 303.
S-a exprimat însă şi un alt punct de vedere, împărtăşit acum şi de
legiuitor. în sensul că, având consimţământul soţului, adoptatul purtând
un nume comun cu al soţului său poate dobândi numele adoptatorului, a
se vedea M. Avram, op. cit., p. 221.
69 Numai acesta poate fi înţelesul normei din art. 53 alin. (4), cu toate
că formula întrebuinţată, „pe durata căsătoriei”, nu este, probabil, cea mai
fericită, lăsând să se înţeleagă - în mod greşit - că numai pe perioada
căsătoriei adoptatul va purta numele dobândit prin adopţie. De fapt
legiuitorul a intenţionat să sublinieze că numele astfel dobândit va fi
purtat inclusiv pe timpul căsătoriei.
Adopţia 271
odată cu schimbarea numelui părintelui sau al părinţilor fie, pentru

motive temeinice, separat. Numele copilului cu capacitate restrânsă de
exerciţiu poate fi schimbat numai cu consimţământul acestuia [art. 7
alin. (3) din O.G. nr. 41/2003]70.
Odată cu încuviinţarea adopţiei, instanţa poate dispune schimbarea
prenumelui copilului adoptat, pentru motive temeinice, la cererea
părintelui sau a părinţilor adoptivi şi cu consimţământul copilului care
a împlinit 10 ani [art. 53 alin. (3) din Legea nr. 273/2004], Sub
imperiul reglementărilor anterioare, în lipsa unei prevederi exprese în
privinţa prenumelui celui adoptat, doctrinar, nu era posibilă schim
barea prenumelui prin efectul adopţiei71.
Din analiza textului art. 53 alin. (3), rezultă că instanţa va hotărî în
privinţa prenumelui numai la cererea expresă a adoptatorului sau a
adoptatorilor, iar schimbarea prenumelui se va dispune dacă există
motive temeinice în acest sens şi doar în prezenţa consimţământului
copilului adoptat care a împlinit 10 ani. Cât priveşte condiţia motivelor
temeinice, înţelesul său va fi desluşit cu sprijinul substanţial al prac
ticii judiciare. Până să fim în măsură a invoca exemple din practica
instanţelor judecătoreşti, ne imaginăm ca fiind motiv temeinic pentru
schimbarea prenumelui adoptatului, faptul că părintele sau părinţii
adoptivi mai are un copil, firesc sau adoptiv, purtând acelaşi prenume.
Faţă de redactarea textului, se pare că schimbarea prenumelui în
cadrul procedurii adopţiei este admisibilă numai în cazul copilului
adoptat, nu şi în cazul persoanei majore.
87. Obligaţia legală de întreţinere. Afară de obligaţia legală de

întreţinere a copilului în cadrul înfăptuirii ocrotirii părinteşti, între
membrii familiei există obligaţia legală de întreţinere, cu caracter
reciproc, adoptatul cu capacitate deplină de exerciţiu fiind, şi din acest
punct de vedere, perfect integrat în familia sa adoptivă. Persoanele
între care există obligaţia legală de întreţinere, ordinea în care se
70 O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale admi

nistrativă a numelor persoanelor fizice (M. Of. nr. 68 din 2 februarie
2003), a fost modificată şi completată prin Legea nr. 323/2003.
71 I. Imbrescu, A. Vasile, Inadmisibilitatea schimbării prenumelui
adoptatului printr-o hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei, în
Dreptul nr. 6/2000, p. 82-85.
datorează întreţinerea, precum şi condiţiile generale ale obligaţiei

legale de întreţinere sunt cele stabilite de dreptul comun în materie
(art. 86, 89 C. fam).
Adoptatul major aflat în continuarea studiilor are drept la între
ţinere în aceleaşi condiţii în care descendentul firesc, aflat în aceeaşi
situaţie, îşi poate valorifica dreptul la întreţinere; avem în vedere
înţelesul special atribuit în practica judiciară cerinţei «incapacităţii de
muncă» atunci când creditorul este descendentul aflat în continuarea
studiilor72.
Să reţinem că obligaţia legală de întreţinere are caracter reciproc
între adoptatul cu capacitate deplină de exerciţiu şi părinţii sau cele
lalte rude prin adopţie, cu alte cuvinte, adoptatul are nu doar dreptul
de a primi întreţinere, ci şi obligaţia de a da întreţinere, în funcţie de
echilibrul condiţiilor cerute pentru a fi creditor sau debitor al obliga
ţiei. Cât priveşte obligaţia de a presta întreţinere părinţilor adoptivi,
dată fiind prevederea cuprinsă în art. 90 alin. (2) C. fam., potrivit
căreia părintele îndreptăţit la întreţinere, în caz de urgenţă, se poate
îndrepta împotriva unuia dintre copiii săi, descendentul adoptat nu s-ar
putea sustrage de sub incidenţa solidarităţii pasive invocând, să
spunem, „excepţia” calităţii sale de adoptat sau existenţa codebitorilor
descendenţi fireşti ai părintelui creditor, dar prestând întreţinerea în
întregime, se va putea întoarce împotriva celorlalţi debitori (fraţii săi)
pentru partea ce revine fiecăruia.
72 Fosta instanţă supremă a statuat, cu valoare de îndrumare, în sensul

că descendentul major aflat în continuarea studiilor are drept Ia întreţinere
până la finalizarea studiilor, fără a depăşi totuşi vârsta de 25 de ani,
întrucât „prin incapacitate de muncă nu trebuie să se înţeleagă numai o
incapacitate absolută, datorată unor cauze de ordin fiziologic, medical, ci
şi incapacitatea care derivă din satisfacerea unor cerinţe de ordin social” -
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 2/1971, în C.D.
1971, p. 13. Cu privire la dreptul la întreţinere a descendentului major,
firec sau adoptiv, aflat în continuarea studiilor, a se vedea E. Florian,
op. cit., p. 342-344.
Adopţia 273
88. V ocaţia succesorală legală. în dreptul nostru transmisiunea

succesorală legală73 are ca temei rudenia, firească sau adoptivă74.
Altfel spus, moştenirea legală este o moştenire de familie.
Ca premisă a m oştenirii legale interesează, aşadar existenţa legă
turii de rudenie cu defunctul, ţinând seama de relaţiile de rudenie astfel
cum au fost stabilite prin efectul adopţiei, practic ignorând sursa aces
tor relaţii. Spunem aceasta gândindu-ne la posibilitatea coexistenţei
unor legături de rudenie firească cu cele de rudenie adoptivă, anume în
cazul adopţiei copilului firesc al celuilalt soţ şi în cazul adopţiei fra
ţilor de către acelaşi părinte sau familie adoptivă. Mai departe însă, intră
în acţiune regulile dreptului succesoral, care vor stabili, dacă o anumită
persoană, aflată într-un anumit grad de rudenie cu de cuius, va culege
sau nu, şi dacă da, care este cota ce îi revine din moştenirea lăsată.
întrucât relaţiile de rudenie firească au încetat prin efectul adopţiei,
adoptatul şi descendenţii săi nu au chemare legală la moştenirea lăsată
de părinţii fireşti sau rudele acestora, cu excepţia ipotezelor particulare
semnalate mai sus şi în limitele rudeniei fireşti rămasă neatinsă.
în virtutea principiului reciprocităţii vocaţiei legale generale,
persoanele la a căror moştenire este chemat adoptatul au la rândul lor
chemare generală la moştenirea adoptatului. Desigur, în concret,
vocaţia succesorală utilă, şi într-un sens şi în celălalt, depinde de
ordinea în care va surveni decesul şi apoi de concursul celorlalţi
moştenitori75.
73 Succesiunea legală este doar una din formele de dobândire sau de

transmitere a proprietăţii, alături de succesiunea testamentară şi de succe
siunea contractuală, dar singura care are loc numai potrivit regulilor stabi
lite de lege. Cu privire la felurile succesiunii a se vedea D. Chirică, Drept
civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 27-28.
74 Alături de rudele defunctului, este de asemenea chemat la moştenire
soţul supravieţuitor al lui de cuius, în concurs cu oricare din clasele de
moştenitori, potrivit Legii nr. 319/1944 pentru dreptul la moştenire al
soţului supravieţuitor.
73 Legea stabileşte o ordine de preferinţă între rudele cu vocaţie
succesorală generală în funcţie de clasa de moştenitori din care face parte
fiecare dintre aceste rude potrivit art. 669-676 C. civ. şi ţinând seama de
prevederile Legii nr. 319/1944, precum şi de gradul de rudenie cu
defunctul a succesibililor din aceeaşi clasă de moştenitori.
89. C etăţenia ad o p tatu lu i. în cazul adopţiei internaţionale, fie că

adopţia priveşte copilul cetăţean român adoptat de persoana sau soţii
având cetăţenie străină, fie de copilul cetăţean străin sau apatrid
adoptat de persoana ori soţii având cetăţenie română, la celelalte efec
tele ale operaţiunii juridice se poate adăuga pierderea, respectiv
dobândirea cetăţeniei române, potrivit normelor stabilite prin Legea
cetăţeniei române, nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulte
rioare [art. 50 alin. (5) din Legea nr. 273/2004], Reamintim că adopţia
este internă sau internaţională în funcţie de criteriul domiciliului
adoptatului şi al domiciliului adoptatorului sau adoptatorilor [art. 3
lit. c), d)], iar nu în funcţie de cetăţenia participanţilor, astfel că este
posibil ca încuviinţarea adopţiei să nu pună problema dobândirii
cetăţeniei române, pentru că ea a fost dobândită anterior.
Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie adoptat de un cetăţean
român sau de soţii având cetăţenie română, dobândeşte cetăţenia
română. Când numai unul dintre soţi are cetăţenie română, adoptatorii
vor decide cetăţenia copilului sau, în caz de neînţelegeri între aceştia,
va decide instanţa judecătorească odată cu încuviinţarea adopţiei.
Dacă adoptatul a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar şi consim
ţământul acestuia (art. 6 din Legea nr. 21/1991).
Copilul cetăţean român adoptat de un cetăţean străin sau de soţii
având cetăţenie străină, pierde cetăţenia română numai la cererea
adoptatorului sau, după caz, a adoptatorilor şi doar dacă, potrivit legii
străine, adoptat este considerat că a dobândit cetăţenia străină (art. 29
Ulterior încuviinţării adopţiei, schimbarea cetăţeniei părinţilor
adoptivi are în privinţa cetăţeniei copilului adoptat aceleaşi consecinţe
ca şi schimbarea cetăţeniei părinţilor fireşti.
Secţiunea a 7-a. încetarea adopţiei
90. Legea privind regimul juridic al adopţiei stabileşte două cazuri

de încetare a adopţiei, anume desfacerea adopţiei şi declararea nulităţii
acesteia (art. 54).
91. D esfacerea adopţiei intervine prin decesul adoptatorului sau a

soţilor adoptatori, dacă ulterior decesului s-a încuviinţat adopţia
Adopţia 275
succesivă a aceluiaşi adoptat [art. 55 şi art. 7 alin. (3) lit. a)]. Credem
că soluţia desfacerii adopţiei este de asemenea posibil de promovat în
cazul adopţiei copilului firesc al celuilalt soţ, dacă amândoi părinţii
căsătoriţi au decedat.
Textul este concis şi clar, cu toate acestea câteva sublinieri sunt
absolut necesare. Să remarcăm mai întâi faptul că legea nu face nicio
distincţie între adoptatul minor şi cel major, de fapt în cuprinsul dispo
ziţiei nu întâlnim decât termenul „adoptat”, care desemnează generic
persoana - minoră sau majoră - care a fost adoptată [a se vedea şi
art. 3 lit. a)]. Prin urmare, desfacerea adopţiei poate viza deopotrivă
copilul adoptat sau persoana majoră (ori cu capacitate deplină de
exerciţiu), în cazul acesteia din urmă fără să intereseze dacă adopţia sa
a fost încuviinţată în timpul minorităţii sale, sau ulterior.
în al doilea rând, desfacerea adopţiei presupune decesul părintelui
adoptiv, dacă adopţia a fost încuviinţată faţă de un singur părinte
adoptiv, sau decesul ambilor părinţi adoptivi, desigur, indiferent dacă
moartea acestora a avut loc concomitent sau succesiv.
Nu este foarte clară admisibilitatea de principiu a adopţiei subsec
vente în cazul persoanei adoptate de către soţul părintelui firesc pentru
ipoteza decesului unuia dintre părinţi, fie cel adoptiv, fie cel firesc.
Printr-un exerciţiu interpretativ în spiritul interesului superior al copi
lului, înclinăm spre un răspuns afirmativ. Dacă părintele decedat este
cel adoptiv, iar soţul său supravieţuitor părinte firesc al adoptatului se
recăsătoreşte, soţul din căsătoria subsecventă, pe temeiul calităţii sale
de soţ al părintelui firesc şi invocând decesul părintelui adoptiv, poate
solicita încuviinţarea noii adopţii, iar dacă aceasta va fi admisă
irevocabil, adopţia anterioară va fi considerată desfăcută pe data încu
viinţării adopţiei subsecvente. Când părintele decedat este cel firesc,
soţul din căsătoria ulterioară a părintelui adoptiv poate solicita adopţia
copilului adoptat de soţul său, prin încuviinţarea adopţiei încetând
relaţiile de rudenie firească faţă de rudele părintelui firesc decedat. Să
observăm că aceleaşi argumente ar favoriza concluzia similară în cazul
decesului doar a unuia dintre soţii deopotrivă adoptatori şi, cel puţin
din perspectiva finalităţii instituţiei, aceasta ar fi cea mai convenabilă,
numai că, fiind nevoiţi să admitem prea multe excepţii, practic am
anula în parte eficienţa prevederii cuprinse în art. 54.
Ne întrebăm dacă nu este cazul să fie reform ulată dispoziţia cu
pricina, în sensul desfacerii adopţiei prin m oartea unuia dintre
părinţii celui adoptat, dacă este încuviinţată o nouă adopţie a aceleiaşi

persoane.
în al treilea rând, poate cel mai important de reţinut este că adopţia
va fi desfăcută numai dacă, în privinţa aceleiaşi persoane adoptate, va
fi încuviinţată irevocabil o nouă adopţie. în alte cuvine, decesul
părintelui adoptiv sau al părinţilor adoptivi este premisa, nu şi condiţia
suficientă a desfacerii adopţiei. Dacă nu se va cere o nouă adopţie, ori
dacă adopţia succesivă nu este încuviinţată de instanţa de judecată,
adopţia anterioară îşi continuă efectele. Cât priveşte adoptatul major la
data adopţiei succesive, adopţia sa este posibilă numai de către
persoana care a crescut-o în timpul minorităţii.
Efectele desfacerii adopţiei sunt, de fapt, efecte ale adopţiei
subsecvente încuviinţate, care vor determina încetarea relaţiilor de
rudenie civilă lato sensu ale adoptatului faţă de adoptator, adoptatori şi
rudele fireşti ale acestora, concomitent cu naşterea noilor legături de
rudenie adoptivă cu toate consecinţele ataşate acestora.
92. N ulitatea adopţiei (art. 56-60). Adopţia este nulă dacă a fost
încheiată cu alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copi
lului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de formă prevă
zute de lege [art. 56 alin. (1)].
După modelul nulităţii actului juridic civil, cauzele de nulitate a
adopţiei trebuie să fie anterioare sau cel mult contemporane cu
încuviinţarea irevocabilă a operaţiunii juridice, cele survenite ulterior
nefiind în măsură să deschidă perspectivele distructive ale sancţiunii.
în mod obişnuit, distingem între cauzele de nulitate absolută şi
cauzele de nulitate relativă a actului juridic. Cu aceleaşi categorii vom
opera în cazul adopţiei76.
în dreptul comun, deosebirile dintre cele două tipuri de nulitate
sunt extrem de importante sub aspectul regimului juridic diferit (sub
aspectul celor îndreptăţiţi a invoca nulitatea, a termenului în care poate
76 Pentru alt sistem de clasificare a nulităţii în materia adopţiei, sub

imperiul reglementărilor anterioare, a se vedea M. Avram, op. cit., p. 241-242.
Cât priveşte clasificarea nulităţii în raport de întinderea efectelor sale,
considerăm, şi noi, că nulitatea adopţiei este întotdeauna totală, nefiind
posibilă desfiinţarea numai a unora dintre efectele sale şi menţinerea
altora, dată fiind indivizibilitatea stării civile.
Adopţia 277
ti invocată, precum şi a posibilităţii acoperirii, exprese sau tacite) şi,

dat fiind caracterul prin excelenţă judiciar al sancţiunii, desfiinţarea
actului este riguros dependentă de respectarea regimului juridic
propriu tipului de nulitate afirmat. Odată admisă cererea, nulitatea va
produce aceleaşi efecte, indiferent de caracterul absolut sau relativ al
cauzei de nulitate valorificate, adică va desfiinţa retroactiv actul
juridic atacat. Vom constata că, faţă de regimului juridic aplicabil,
precum şi faţă de efectele nulităţii din dreptul comun, Legea
nr. 273/2004 face şi unele concesii.
93. Cazurile de nulitate absolută a ad o p ţiei11. Articolul 56 alin. (1)

din Legea privind regimul juridic al adopţiei numeşte un singur caz de
nulitate, anume adopţia încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii
intereselor superioare ale copilului, dar admite generic şi alte cauze de
nulitate, datorate încălcării oricăror condiţii de fond sau de formă.
Care sunt aceste condiţii de fond sau de formă? Valorificând acele
concluzii exprimate în doctrină, inspirate şi de soluţii ale practicii
judiciare, care şi-au păstrat actualitatea în noul ambient legislativ,
reţinem ca fiind cauze de nulitate absolută a adopţiei următoarele:
- adopţia încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii intereselor celui
adoptat; să observăm că dispoziţia înscrisă în art. 56 alin. (1) se referă,
generic, la „interesul celui adoptat”, iar nu la „interesul superior al
copilului”, astfel că orice deviere de la scopul familial şi social al
adopţiei, adică „fictivitatea adopţiei” în terminologia consacrată în
literatura şi practica judiciară, poate conduce la nulitatea adopţiei, fie
no
că adopţia se referă Ia un copil, fie la o persoană majoră ;
- lipsa consimţământului la adopţie al părinţilor fireşti sau, după
caz, al tutorelui copilului, cu paza cerinţelor privind exprimarea lui la
mai mult de 60 de zile de la naşterea copilului şi caracterul irevocabil
77 Cu privire la nulitatea adopţiei în sistemul Legii nr. 273/2004, a se

vedea Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 245-249;
D. Lupăşcu, op. cit., p. 246-248.
78 în practică s-a decis că este lovită de nulitate absolută adopţia
încuviinţată în scopul exclusiv de a asigura adoptatului vocaţie
succesorală la moştenirea părintelui adoptiv Trib. Supr., sec. civ., dec.
nr. 369/1989, în Repertoriu ... pe anii 1989-1994, p. 519; Trib. Supr., sec.
civ., dec. nr. 2186/1984, în. C.D., 1984, p. 170.
al manifestării favorabile adopţiei, ori de câte ori acest consimţământ

era necesar, afară de cazul în care instanţa, în temeiul art. 13, consta
tând caracterul abuziv al refuzului de a consimţi, precum şi concor
danţa măsurii adopţiei cu interesului superior al copilului, a înlăturat
împotrivirea abuzivă. Potrivit art. 11 alin. (2), „nu este valabil consim
ţământul dat în considerarea promisiunii sau efectuării unei contra-
prestaţii, indiferent de natura acesteia, fie ea anterioară sau ulterioară”,
altfel spus, consimţământul „interesat” al oricăruia dintre cei chemaţi
să consimtă la adopţiei - dat fiind caracterul general al enunţului -
atrage nulitatea absolută a operaţiunii juridice, pentru lipsa consimţă
mântului la adopţie;
- lipsa consimţământului la adopţie al copilului care a împlinit 10
ani la data încuviinţării;
- lipsa consimţământului Ia adopţie al adoptatorului sau al soţilor
adoptatori;
- neîndeplinirea oricăreia din cerinţele de fond privitoare la
persoana adoptatorului, anume: lipsa capacităţii depline de exerciţiu;
diferenţa de vârstă faţă de adoptat mai mică de 18 ani, fără ca instanţa
să se fi pronunţat asupra temeiniciei motivelor invocate în favoarea
încuviinţării adopţiei în condiţiile diferenţei de vârstă sub 18 ani, dar
în niciun caz mai mică de 15 ani, ori încuviinţarea adopţiei în lipsa
diferenţei minime de 15 ani, cu sau fără susţinerea motivelor înte
meiate ca atare constatate de către instanţă; lipsa atestatului privind
garanţiile morale şi condiţiile materiale oferite de adoptator (atunci
când este cerut), fie că atestatul favorabil nu a fost obţinut, fie că,
expirând termenul de valabilitate al acestuia, nu a fost reînnoit; cu
referire numai la adopţia internaţională a copilului având domiciliul în
România, inexistenţa legăturii de rudenie cu copilul aşa cum pretinde
legiuitorul, într-un cuvânt adoptatorul nu este bunic al copilului, sau
niciunul dintre soţii adoptatori cu domiciliul în străinătate nu este
bunicul copilului;
- neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele de fond referitoare la
persoana adoptatului, aşadar: adoptatul major sau având capacitate
deplină de exerciţiu la data încuviinţării adopţiei, nu a fost crescut, pe
timpul minorităţii, de persoana sau familia adoptatoare; excluzând
minorul adoptat de către soţul părintelui său firesc sau adoptiv, copilul
adoptat nu se găsea în situaţia de a-şi valorifica dreptul la protecţie
alternativă sau, fiind lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea
Adopţia 279
părinţilor săi ori, în propriul său interes, cu neputinţă de a fi lăsat în

grija acestora, n-au fost epuizate celelalte căi de înfăptuire a ocrotirii,
inclusiv prin reintegrarea copilului în familie sau prin plasamentul în
familia extinsă sau substitutivă;
- prezenţa oricăruia din impedimentele la adopţie, prevăzute expres
de lege sau subînţelese de legiuitor, adică: boala psihică sau handi
capul mintal al adoptatorului; rudenia firească în grad prohibit în
materie de adopţie (adopţia între fraţi, adopţia propriului copil firesc);
impedimentul fondat pe starea de căsătorie, oprind adopţia între soţi
sau între foşti soţi, precum şi adopţia a doi soţi de către acelaşi
adoptator sau aceeaşi familie adoptatoare; adopţia concomitentă sau
succesivă a aceleiaşi persoane de către adoptatori necăsătoriţi între ei,
afară de adopţia succesivă permisă în condiţiile excepţionale descrise
de art. 7 alin. (3) (decesul adoptatorului sau a adoptatorilor, încetarea
adopţiei în orice alt mod);
- nesocotirea cerinţelor de formă ale încuviinţării adopţiei, constând
în omiterea etapelor imperative ale procedurii adopţiei, cum ar fi neîn-
credinţarea în vederea adopţiei a copilului faţă de care s-a încuviinţat
deschiderea procedurii adopţiei, încuviinţarea propriu-zisă a adopţiei
copilului fără a se fi dispus în prealabil nici deschiderea procedurii
adopţiei, nici încredinţarea copilului în vederea adopţiei79.
94. Cazurile de nulitate relativă a adopţiei nu sunt expres prevă

zute, de fapt nu este cert dacă legiuitorul a avut sau nu în vedere însăşi
nulitatea relativă a adopţiei, singurul indiciu, încurajator, fiind acela
că, potrivit art. 14, părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele
acestuia trebuie să consimtă la adopţie în mod liber şi necondiţionat;
afară de sensul filozofic, şi presupunând cu nu acesta a prevalat, din
79 Reamintim că încredinţarea copilului în vederea adopţiei nu este

necesară dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc sau adoptiv, dacă
adoptatorul sau familia adoptatoare este cea la care s-a dispus măsura
plasamentului copilului faţă de care a fost deschisă procedura adopţiei
interne, iar măsura plasamentului durează de cel puţin 90 de zile, precum
şi dacă adoptatorul este tutorele şi au trecut mai mult de 90 de zile de la
instituirea tutelei [art. 29 alin. (1) lit. b)-d)l; sesizarea directă a instanţei
pentru a decide cu privire la încuviinţarea adopţiei este posibilă numai în
două cazuri, anume când adopţia priveşte copilul firesc sau adoptiv al
celuilalt soţ şi când adoptatul este o persoană majoră [art. 35 alin. (1)].
punct de vedere juridic, în contextul condiţiilor de valabilitate ale

actului juridic civil în general, consimţământul este liber dacă nu a fost
viciat prin eroare, doi sau violenţă, iar sancţiunea tipică în cazul alte
rării consimţământului prin oricare dintre viciile voinţei este nulitatea
relativă a actului juridic încheiat.
Nici reglementările anterioare - inclusiv cele cuprinse în Codul
familiei - nu au excelat prin claritate şi rigoare la capitolul „nulitatea
adopţiei”, cu toate acestea atât literatura de specialitate cât şi practica
judiciară au pledat constant pentru incidenţa sancţiunii nulităţii în
materie de adopţie80, atât a nulităţii absolute, cât şi a nulităţii relative.
Nulitatea relativă a adopţiei poate interveni în două categorii de
situaţii:
- lipsa consimţământului la adopţie, cu titlu ne neopunere, a soţului
celui care adoptă81; se înţelege, interesează numai consimţământul
80 în reglementarea dată adopţiei prin dispoziţiile Codului familiei,

legiuitorul păstra o tăcere deplină cu privire la nulitatea adopţiei. Mai mult,
unul dintre motivele care, potrivit dreptului comun, ar fi trebuit să antreneze
nulitatea absolută a adopţiei, anume lipsa consimţământului la adopţie al
părinţilor fireşti, era prevăzut ca motiv de desfacere a adopţiei [art. 80
alin. (1) C. fam.]. Cu toate acestea doctrina, în unanimitate, a considerat
aplicabilă sancţiunea nulităţii în materia adopţiei, concluzie susţinută de
practica judiciară. Argumentul de text invocat era dispoziţia cuprinsă în
art. 2 alin. (1) pct. h C. proc. civ. (în prezent abrogat), în sensul că sunt de
competenţa de primă instanţă a tribunalului, printre altele, cererile în materie
de nulitate sau desfacere a adopţiei or, de vreme ce legea stabileşte compe
tenţa în materie de nulitate a adopţiei, înseamnă că a subînţeles posibilitatea
desfiinţării adopţiei pentru cauze de nulitate absolută sau de nulitate relativă.
Apariţia Legii nr. 11/1991 (în prezent abrogat) a mai furnizat un argument,
deşi nici acesta explicit, stipulând în cuprinsul art. 12 alin. (2) că cererile de
anulare sau de desfacere a adopţiei urmează aceleaşi reguli de competenţă ca
şi cele pentru încuviinţarea adopţiei. De asemenea, Legea cetăţeniei române
nr. 21/1991 a reglementat efectele nulităţii adopţiei cu privire Ia cetăţenia
română dobândită sau, după caz, pierdută de către copilul adoptat. în sfârşit,
O.U.G. nr. 25/1997 (abrogat), prin art. 22 alin. (1), a prevăzut expres că
adopţia este supusă nulităţii şi desfacerii.
81 în acest sens, sub imperiul reglementărilor anterioare, a se vedea
decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 3/1974, în
Legislaţia familiei..., p. 167.
Adopţia 281
persoanei care a avut calitatea de soţ al adoptatorului la data încu

viinţării adopţiei şi care nu se afla în imposibilitatea de a-şi manifesta
voinţa82;
- vicierea consimţământului la adopţiei al adoptatorului, al unuia
dintre soţii adoptatori, sau a consimţământului copilului care a împlinit
10 ani, sau a consimţământului la adopţie al părinţilor, al părintelui
firesc ori a tutorelui - în acest din urmă caz, cât priveşte consim
ţământului părinţilor sau părintelui firesc avem în vedere numai mani
festarea de voinţă favorabilă adopţiei formal exprimată, neputându-se
invoca alterarea consimţământului care nu a fost exprimat fiindcă nu
era necesar [a se vedea art. 12 alin. (3) şi (4)] şi nici „vicierea” refu
zului de a consimţi la adopţie, refuz înlăturat de instanţă ca fiind
abuziv şi contrar intereselor superioare ale copilului.
95. Legat de viciile de consim ţăm ânt în materie de adopţie, în
doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii
nr. 273/2004, s-au conturat câteva concluzii care şi-au păstrat perti
nenţa. Vom evoca cele mai semnificative.
Astfel, e ro area poate întemeia o acţiune în anularea adopţiei
pentru vicierea consimţământului adoptatorului numai dacă priveşte
identitatea fizică a adoptatului83, altminteri s-ar facilita desfiinţarea
arbitrară a adopţiei de către părintele adoptiv dezamăgit de lipsa unor
calităţi (sau de prezenţa unor însuşiri nedorite) ale adoptatului,
întrucât, afară de două situaţii - adopţia copilului firesc sau adoptiv al
celuilalt soţ, adopţia persoanei majore - selecţia persoanei sau a fami
liei potrivite pentru copil este realizată de către Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului, selecţie urmată de încredinţarea
copilului în vederea adopţiei pentru o perioadă de cel puţin 90 de zile,
este de aşteptat ca eroarea, în ipostază de motiv temeinic în desfiin
ţarea adopţiei, să aibă o incidenţă neglijabilă în practica judiciară.
82 Imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa a soţului părintelui

adoptator la data încuviinţării de către instanţă a adopţiei, înlătură cerinţa
consimţământului acestuia [art. 18 alin. (2)].
83 I. Albu, I. Reghini, P.A. Szabo, op. cit., p. 189; AL Bacaci,
V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 249. în sensul că eroarea asupra
unor calităţi esenţiale ale adoptatului sau ale adoptatorului poate de
asemenea întemeia o cerere în anulare, M. Avram, op. cit., p. 244.
Dacă însă eroarea poartă asupra însăşi naturii juridice a operaţiunii,

bunăoară, dacă „adoptatorul” îşi manifestă consimţământul încredinţat
că este parte la un contract de întreţinere cu cel „adoptat”, nu ne mai
găsim în prezenţa unui „simplu” viciu al voinţei, de astă dată repre
zentarea falsă a realităţii nu doar alterează voinţa, ci este obstacol care
împiedică manifestarea de voinţă, echivalând cu lipsa consimţământului,
în consecinţă, sancţiunea ce intervine este aceea a nulităţii absolute84.
Dolul constituie cauză de anulabilitate a adopţiei indiferent de la
care din persoanele implicate în realizarea adopţiei ar proveni mano
perele dolosive; de asemenea, aceste manopere „viclene” pot fi provo
cate de către un terţ în raport cu adopţia85.
Potrivit practicii judiciare, manoperele dolosive întrebuinţate evocă
dolul ca viciu de consimţământ numai dacă prin natura şi prin felul în
care s-au exercitat au fost decisive în manifestarea consimţământului la
adopţie, adică în lipsa lor persoana în cauză nu ar fi luat parte de
realizarea adopţiei86.
Violenţa, admisă în teorie, este totuşi dificil de imaginat în prac
tică în legătură cu consimţământul la adopţie, în special datorită proce
durii specifice de încuviinţare a adopţiei.
96. Regimul juridic al nulităţii adopţiei. Dispoziţiile derogatorii

ale Legii nr. 273/2004 fac cu adevărat notă aparte de la ceea
caracterizează regimul juridic al nulităţii actului juridic civil.
Cauzele având ca obiect declararea nulităţii adopţiei sunt de com
petenţa de primă instanţă a tribunalului de la domiciliul adoptatului
[art. 61 alin. (3)].
Pe timpul minorităţii adoptatului, acţiunea în declararea nulităţii
adopţiei aparţine oricărei persoane interesate (art. 57 teza I); genero
zitatea enunţului nu credem că vizează şi cauzele de nulitate relativă a
adopţiei, fiindcă numai persoana care pretinde că i-a fost viciat con
simţământul sau că nu i s-a cerut consimţământul cu titlu de neîm-
potrivire, ar putea justifica un interes legitim. Admisibilitatea acţiunii
în nulitate nu este condiţionată de exercitarea, pentru acelaşi motiv
84 7. Albu, /. Reghini, P.A. Szabo, op. cit., p. 189.

85 M. Avram, op. cit., p. 244.
86 Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 693/1970, în Legislaţia familiei...,
supra cit., p. 447.
Adopţia 283
afirmat, a căilor de atac deschise împotriva hotărârii prin a fost încu

viinţată adopţia.
După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dreptul la acţiune
este recunoscut exclusiv adoptatului (art. 57 teza II).
Aşadar, dacă în dreptul comun, nulitatea absolută poate fi invocată
de orice persoană interesată iar dreptul la acţiune este imprescriptibil
extinctiv, în materie de adopţiei, dreptul la acţiune al oricărei persoane
interesate se stinge în momentul în care adoptatul dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu, dată de la care acesta deţine monopolul
absolut asupra dreptului Ia acţiune. Să nu fim greşit înţeleşi, adoptatul
este singurul împuternicit a porni o astfel de acţiune, nu şi suveran
asupra sorţii adopţiei, care poate fi hotărâtă numai de către instanţa de
judecată. Practic, atât posibilitatea invocării nulităţii absolute de către
orice persoană, cât şi caracterul imprescriptibil al dreptului la acţiune
sunt condiţionate de lipsa capacităţii depline de exerciţiu a adoptatului.
Nici nulitatea relativă, cu dreptul la acţiune prescriptibil în termen de 3
ani socotit în funcţie de viciul invocat87 sau, în cazul soţului adopta
torului, de la data când instanţa a pronunţat hotărârea de încuviinţare a
adopţiei, nu mai poate fi valorificat, indiferent de stadiul prescripţiei
dreptului la acţiune, după ce adoptatul va fi dobândit capacitate
deplină de exerciţiu.
Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea
adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare, a adoptatului care
a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, a direcţiei generale de la
domiciliul copilului sau, în cazul adopţiei internaţionale, a Oficiului
87 în cazul erorii şi în cazul dolului, nulitatea adopţiei poate fi invocat

în termen de 3 ani de la data când cel în cauză a aflat de viciul care îi
afectează consimţământul, iar în cazul violenţei termenul se socoteşte de
la data când au încetat actele de violenţă.
Alături de alţi autori, ne punem întrebarea dacă sunt aplicabile în
materie de adopţie prevederile art. 3 teza a Il-a din Decretul nr. 167/1956
privind prescripţia extinctivă, în sensul că termenul de prescripţie al
dreptului Ia acţiune curge nu mai târziu de Ia împlinirea a 18 luni de la
încheierea actului; răspunsul afirmativ ar avea de lămurit înţelesul, în
materie de adopţie, a sintagmei „data încheierii actului”, posibil de a fi
raportat, argumentat, atât la momentul exprimării consimţământului, cât şi
la acela al încuviinţării adopţiei prin hotărârea irevocabilă a instanţei. A se
vedea M. Avram, op. cit., p. 344.
Român pentru Adopţii [art. 58 alin. (1)]. Copilul care a împlinit 10 ani
va fi obligatoriu ascultat [art. 58 alin. (2)]. Instanţa poate administra
orice probe prevăzute de lege.
Considerăm că, spre deosebire de celelalte cereri în materie,
cererea în nulitatea adopţiei se judecă potrivit regulilor procedurii
contencioase88, cu toate consecinţele asupra hotărârii pronunţate şi a
efectelor acesteia.
O dispoziţie extrem de importantă şi care se cuvine reţinută ca
atare, derogatorie şi ea de Ia regimul de drept comun în materie de
nulităţi, este cea cuprinsă în art. 56 alin. (2), potrivit căreia instanţa,
constatând încălcarea oricăreia din condiţiile de fond sau de formă ale
adopţiei, adică temeinicia pretenţiei, poate totuşi respinge cererea de
declarare a nulităţii, dacă va constata că menţinerea adopţiei este în
interesul celui adoptat.
Odată cu admiterea cererii în nulitatea adopţiei, instanţa judecă
torească va statua cu privire la instituirea tutelei copilului sau a altei
măsuri de protecţie a acestuia dacă, în protejarea interesului superior
al copilului, decide că părinţii fireşti nu redobândesc, prin efectul
încetării adopţiei, drepturile şi îndatoririle părinteşti [art. 59 alin. (2),
art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004],
Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei, rămase
irevocabile, se comunică Oficiului Român pentru Adopţii, în vederea
efectuării menţiunilor necesare în Registrul naţional pentru adopţii
(art. 60).
97. Efectele nulităţii adopţiei sunt identice, fie că au fost invocate

şi reţinute ca atare cauze de nulitate absolută sau cauze de nulitate
relativă. Intr-o exprimare sintetică, pe data rămânerii irevocabile a
hotărârii instanţei, nulitatea adopţiei desfiinţează retroactiv raporturile
de rudenie civilă create şi reaşează adoptatul, părintele sau părinţii
adoptivi şi părinţii fireşti ai adoptatului, din punctul de vedere al
88 Articolul 61 alin. (4), stabilind aplicabilitatea regulilor prevăzute de

Cartea a IlI-a „Dispoziţii generale privitoare la procedurile necon-
tencioase” din Codul de procedură civilă, se referă în mod explicit numai
la cererile privitoare la deschiderea procedurii interne a adopţiei, la cele
de încredinţare în vederea adopţiei, precum şi la cele de încuviinţare a
adopţiei, per a contrario, cererile în nulitatea adopţiei sunt guvernate de
regulile procedurii contencioase.
Adopţia 285
legăturilor de rudenie lato sensu, în situaţia anterioară încuviinţării

adopţiei. Juridiceşte, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi
adoptator, adoptatori şi rudele acestora pe de altă parte, rudenia nu a
existat niciodată, şi nici rudenia firească a adoptatului şi a descen
denţilor acestuia faţă de părinţii fireşti şi rudele lor nu a încetat vreo
dată. în fapt, unele dintre efectele adopţiei nu pot fi înlăturate decât
pentru viitor: numele şi, eventual, prenumele purtat în timpul adopţiei
nu au cum să fie negate retroactiv, drepturile şi îndatoririle părinteşti
exercitate, respectiv îndeplinite privitor la persoana şi bunurile copi
lului nu vor fi invalidate.
98. Dataliind, consecinţele desfiinţării legăturilor de filiaţie şi de

rudenie civilă în urma nulităţii adopţiei sunt următoarele:
- persoana sau familia adoptivă pierde drepturile şi îndatoririle
părinteşti referitoare la persoana şi la bunurile copilului adoptat,
drepturi şi îndatoriri care vor fi, în principiu, redobândite de către
părinţii fireşti ai copilului, afară numai dacă instanţa, dispunând nuli
tatea adopţiei, nu a decis instituirea tutelei sau a altor măsuri de
protecţie specială a copilului [art. 59 alin. (2)]. Domiciliul copilului nu
va mai fi la părintele sau la părinţii adoptivi, ci se va stabili în funcţie
de forma de protecţie care i se va asigura copilului (prin părinţi sau
prin mijloace alternative de ocrotire). Actele îndeplinite de către
părintele sau părinţii adoptivi în realizarea ocrotirii părinteşti în timpul
cât adopţia a beneficiat de prezumţia de validitate, inclusiv întreţinerea
prestată copilului, rămân neatinse;
- adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de încu
viinţarea adopţiei [art. 59 alin. (1)]. Fără îndoială, aceeaşi soartă va
avea numele de familie al descendentului firesc al adoptatului. De
asemenea, revenirea la numele avut anterior încuviinţării adopţiei se va
răsfrânge şi asupra numelui comun al soţului persoanei adoptate89. în
ceea ce priveşte prenumele adoptatului, dacă a fost încuviinţată schim
barea prenumelui cu prilejul încuviinţării adopţiei, credem că acesta va
fi păstrat în continuare, întrucât, pe de o parte, legiuitorul nu obligă
89 în sensul că, de lege ferenda, ar trebui recunoscut dreptul adopta

tului de a păstra, pentru motive temeinice, numele dobândit prin efectul
adopţiei desfiinţate, Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit.,
p. 250.
286 Protecţia.alternativă a copilului
expres la reluarea prenumelui avut anterior adopţiei, iar pe de altă

parte, pentru că dispoziţia imperativă referitoare la reluarea numelui
vizează explicit doar „numele de familie” al adoptatului;
- obligaţia legală de întreţinere fondată pe relaţiile de rudenie civilă
încetează, însă numai pentru viitor. Prestaţiile anterioare nulităţii adop
ţiei sunt sustrase efectelor retroactive ale nulităţii, astfel că nu vor fi
restituite, şi aceasta fără să distingem după cum fostul adoptat este
minor sau major, fost creditor sau fost debitor al întreţinerii;
- vocaţia succesorală dobândită în calitate de membru al familiei
adoptive este retroactiv înlăturată şi se reactivează vocaţia succesorală
întemeiată pe rudenia firească;
- impedimentele la căsătorie fondate pe relaţiile de rudenie
adoptivă sunt retroactiv înlăturate;
- în ceea ce priveşte cetăţenia dobândită prin efectul adopţiei, la
încetarea adopţiei prin declararea nulităţii acesteia avem a distinge
după cum fostul adoptat este copil care prin adopţie a pierdut cetăţenia
română, sau copil care a dobândit cetăţenia română. în primul caz,
acela al copilului cetăţean român adoptat de către o persoană sau o
familie cu cetăţenie străină, se va considera că minorul nu a pierdut
nicicând cetăţenia română [art. 29 alin. (2) din Legea nr. 21/19911. în
cel de-al doilea, dacă cel adoptat este copilul cetăţean străin adoptat de
către o persoană sau de soţii având cetăţenie română, dacă domiciliază
în străinătate sau dacă va părăsi România pentru a domicilia în
străinătate, va fi considerat că nu a deţinut niciodată cetăţenia română;
în schimb, acelaşi copil, dacă are domiciliul în ţară, păstrează cetăţenia
română dobândită [art. 7 alin. (1) din Legea nr. 21/1991]. Nulitatea
adopţiei nu are consecinţe asupra cetăţeniei persoanei majoră la data
desfiinţării adopţiei.
Index
A capacitate procesuală 1 92
centre de plasament I I 17
abuz (neglijenţă) I 12, 31, 114, cetăţenie 1 2 7 ,2 8
116; II 11,2 7 ,3 1 clasificări naturale/echivalente
act de sesizare I I 72 I 16
acte de administrare 1 87 Comisia pentru protecţia
acte de dispoziţie I 88, 92 copilului 1 6, 69
acte juridice cu efecte posibil- competenţă 1115; I I 5, 23, 33
păgubitoare minorului 1 91 concurenţă de interese 1 39, 96,
acte juridice de gestiune II 10 102
acţiuni de stare civilă 1 30 condiţia comunităţii de locuinţă
adopţie 1 25, 29, 107; I I 37, 39, I 121
40, 75, 77 condiţia stării de minoritate
Agenţia Naţională Antidrog
I 121
1 12, 36
condiţii de fond/formă ale
aptitudinea de a adopta I I 51
adopţiei I I 47, 78, 79
asistent maternal II 22, 24
Consiliul Naţional pentru
asistenţă specializată 1 48
Combaterea Discriminării 1 3
asisterea 1 92
consimţământul la adopţie I I 52,
Autoritatea Naţională pentru
56, 57, 73
Protecţia Drepturilor
Copilului 1 6, 12, 36,4 8 copil firesc I I 61
autoritatea tutelară 1 70 copil părăsit sau găsit 1 23;
autorizarea 1 92 I I 28, 29
copil pierdut 1 48
B corecţie părintească 1 8
curatela 1 96; I I 14
beneficiari I I 18
bunuri proprii copilului 1 79 D
C Direcţia generală de asistenţă

socială şi protecţie a copilului
calitatea de părinte 1 73 1 6 , 68
decădere 1 11, 100, 111,114, î

116, 118, 119; I I 31
deces 1 98, 99 înapoierea copilului 1 77
desfacerea adopţiei I I 9 1 încredinţarea copilului I 54
desfacerea căsătoriei I 104, încredinţarea în vederea
105, 108 adopţiei I I 70, 71
dispariţia copilului I I 30 încuviinţare prealabilă 191
drept de preempţiune I 119 încuviinţarea adopţiei I I 50, 72,
drept de sesizare 1 48, II 30; 35 76, 82:
dreptul la acţiune 1 30 îndepărtarea de la tutelă II 11
îngrijire specială 1 7, 59
drepturi ale copilului I 17, 18,
întreţinerea copilului 180, 109
19, 27, 30, 33, 3 6 -3 8 ,4 0 ,4 2 -
4 4 ,4 7 ,4 9 , 5 0 ,5 1 ,5 2 , 5 5 ,5 8 ,
L
59, 61, 63; I I I
drepturi moral echivalente I 14,
lege penală I 112; II 12, 32
16
leziune 1 2
drepturi/îndatoriri părinteşti
libertate de exprimare 1 34
1 7 2 ,7 4 ,7 8 ,8 1 -8 4 , 86, 87, libertatea conştiinţei 141 ■
90, 112; I I 9 ,2 5
M
E
măsura suplimentară de
educaţie instituţionalizată 1 62 protecţie 1 92
elemente de individualizare 1 22 măsura supravegherii
excepţie de necompetenţă 1 45 specializate 1 110; I I 17, 32
măsură de siguranţă 1112
F măsuri alternative de protecţie
165
filiaţie 124, 101; II 38, 82, 84 măsuri de corecţie I 83
măsuri de protecţie 13, 10, 16
G măsuri disciplinare 1 43
garanţii 1 32 N
I neglijenţă părintească 1 31
nulitate 1 93; I I 9 2 ,93, 94, 96,
impedimente la adopţie I I 59-65 9 7 ,9 8
incapacităţi de muncă I I 87 nume 119, 20, 26
Index 289
O R
obligaţia de întreţinere 1 70, răspundere civilă delictuală

110; I I 87 I 121
obligaţie de supraveghere I 35, răspundere contravenţională
49 I 113
obligaţii pozitive 1 56, 57 răspundere indirectă 1 122,
ocrotire 1 64 123, 124
ocrotire părintească 1 6 5 ,9 2 ,9 4 , recursul I I 69
95,98, 103, 110, 118; I I 85 redobândirea drepturilor
Oficiul Român pentru Adopţii părinteşti 1 120
I I 75 reguli fundamentale 1 1; I I 4
reîncredinţarea copilului I 106
P relaţii personale cu copilul
1 84, 105
părinţi fireşti 1 32 reprezentare legală 1 90
persoana adoptatului I I 53-55, revocare I I 58
86, 89 rezerva revizuirii judiciare 1 76
persoana sau familia rude fireşti I I 60
adoptatoare I I 4 8 ,4 9 , 50 rudenie I I 38, 83, 84
plan de servicii I I 19
plan individualizat de protecţie S
I I 19
plângere 1 45 sancţiune 1 93, 100, 111; II 11,
plasament 1 110; I I 17,21,26,27 13
poliţia familială 1 83 sarcină I I 3
prenume 1 21 servicii 1 5; I I 17
prestaţii I I 17 serviciu de tip rezidenţial
principii 12-13,66,109; I I 41-46 licenţiat I I 22, 24
probaţiunea 1117 Serviciul public de asistenţă
procedura adopţiei I I 55, 58, socială 1 6, 67
66-68, 74, 80,’81 stabilirea locuinţei copilului 1 75
procedura de judecată I I 34 standard superior 1 2
protecţie alternativă 1 52, 53 structuri comunitare
protecţie specială 1 9, 53, 58, consultative 1 6
68, 110, 116; II 16, 17, 36 structuri comunitare
punerea sub interdicţie specializate 131
judecătorească 1 101 succesiune legală I I 88
T tutela I I 2, 5
tutore I I 6 ,7 ,9 , 10, 14
telefonul copilului 1 45, 116
teoria alegerii raţionale 1 2 V
teoria îndoielii 1 2
teoria răspunderii subiective vârsta înaintată I I 50
1 122 viaţă intimă/privată/familială
transfer de competenţă I I 5 133
transfer de drepturi 1 53 vicii de consimţământ I I 95
tratament juridic privilegiat 1 78 vocaţie succesorală legală I I 88
Cuprins
Introducere................................................................................................ 1
Partea I. Sistemul drepturilor cop ilu lu i .........................................5

Capitolul I. Principiile generale ale protecţiei şi promovării
drepturilor copilului................................................................................... 7
Capitolul II. Drepturile copilului............... 40
Secţiunea l. Drepturi şi libertăţi civile.............................................. 42
Secţiunea a 2-a. Dreptul copilului la mediu familial
şi la îngrijire alternativă ..... 73
Secţiunea a 3-a. Dreptul copilului la sănătate şi bunăstare.............84
Secţiunea a 4-a. Dreptul copilului la educaţie, activităţi
recreative şi culturale.................................................. 89
Capitolul III. Ocrotirea părintească...................................................... 93
Secţiunea I. Noţiunea, condiţiile şi principiile ocrotirii
părinteşti................................................................ 93
Secţiunea a 2-a. Drepturile şi îndatoririle părinteşti............................103
Secţiunea a 3-a. Exercitarea ocrotirii părin teşti .................... 126
Secţiunea a 4-a. Sancţiunea neîndeplinirii sau îndeplinirii
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti....................................143
Secţiunea a 5-a. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile
cauzate prin fapta ilicită a copilului................................................. 153
Partea a Il-a Protecţia alternativă a copilului .............................161

Capitolul I. Tutela m inorului........................................................ 164
Secţiunea 1. Noţiune, reglementare, caractere juridice,
principii g enerale................................................................................ 164
Secţiunea a 2-a. Deschiderea tutelei................................................167
Secţiunea a 3-a. Atribuţiile tutorelui...............................................171
Secţiunea a 4-a. Răspunderea tutorelui .................................. 175
Secţiunea a 5-a. încetarea funcţiei tutorelui şi încetarea tutelei ..177
Capitolul II. Protecţia specială a copilului lipsit, temporar

sau definitiv, de ocrotirea părinţilor s ă i ............................ 179
Secţiunea 1. Consideraţii generale................................................... 179
Secţiunea a 2-a. Măsurile de protecţie specială a copilului
lipsit, temporar sau definitiv, de protecţia părinţilor săi................184
Secţiunea a 3-a. Reguli speciale de procedură...............................201
Secţiunea a 4-a. Monitorizarea măsurilor de protecţie specială 204
Capitolul III. Adopţia...................................................................... 205
Secţiunea 1. Noţiune. R eglem entare............................................... 205
Secţiunea a 2-a. Structura şi natura juridică a ad o p ţiei................209
Secţiunea a 3-a. Principiile adopţiei............................. 212
Secţiunea a 4-a. Condiţiile de fond ale adopţiei............................ 219
1. Cerinţele de fond ale ad o p ţiei........................... 220
2. Cerinţe de fond privitoare la persoana adoptatului................ 228
3. Impedimente la adopţie.............................................................. 239
Secţiunea a 5-a. Procedura adopţiei................................................ 244
Secţiunea a 6-a. Efectele adopţiei....................................................264
Secţiunea a 7-a. încetarea adopţiei...................................................274
In d e x ...........................................................................................................287

Protecţia Drepturilor Copilului - E.Florian - 2006 - Editabil

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Protecţia Drepturilor Copilului - E.Florian - 2006 - Editabil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studii Juridice

Lucrarea propune o abordare cât mai cuprinzătoare a

Editura C.H. Beck

Redactor: Oana Grama

Pentru fiecare dintre noi, copilăria este o secvenţă de istorie

1 P. Aries, Centuries of Childhood, Harmondsworth, Penguin, 1962,

de socializare a copilului. Se vorbeşte deseori - inclusiv în discursuri

2 Pentru unele dezvoltări, a se vedea D. Balahur, op. cit., p. 21.

cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor

alin. (1)]. A se vedea şi H.G. nr. 1058/2005 privind aprobarea Planului

sau să stânjenească manifestarea drepturilor copilului să fie înlăturat

şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate

drepturilor cu caracter personal, nepatrimonial, referirile la drepturile

anevoios de realizat, pentru că standardul interesului superior al

1D. Balahur, op. cit., p. 95-96.

din punctul de vedere al nevoilor copilului în discuţie. Practic însă,

rezultatului - interesul superior ai copilului, mai puţin de modul de

3 Hotărârea din 28 septembrie 2004. Pe parcursul lucrării vom invoca

Sistemul de apărare din jurul copilului este conceput concentric:

3. Principiul egalităţii şanselor şi nediscriminării [art. 6 lit. b)].

rială, de gradul şi tipul unei deficienţe, de statutul la naştere sau de

4 Este definiţia dată discriminării prin art. 1 al Convenţiei interna­

lingvistice include, conform art. 27 alin. (1), dreptul la viaţă culturală

5 Elaborată în cadrul Consiliului Europei, Convenţia a fost semnată la

Ideea egalităţii de şanse şi a nediscriminării nu este echivalentă cu

7 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat,

solicite autorităţilor competente acordarea indemnizaţiilor, a presta­

5. Principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor cu pri­

8 E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Bucureşti,

nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopţiei (în prezent abrogată), în

s Este vorba de părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti precum şi de

asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau al unei familii, creşterea

nice de a suspecta că viaţa şi securitatea copilului sunt primejduite în

10 Unul din motivele pentru care S.U.A. nu au ratificat Convenţia

decizional, privit ca întreg, într-o măsură suficientă protejării intere­

14 Cauza W. c. Marii Britanii, hotărârea din 8 iulie 1987.

D irecţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului17,

17 A se vedea, de asemenea, H.G. nr. 1434/2004 privind atribuţiile şi

gurând centralizarea şi sintetizarea datelor şi informaţiilor relevante;

Drepturilor Omului, o încălcare a obligaţiei pozitive a statului de a

7. Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate şi persona­

w în cauza Z. şi A. c. Marii Britanii, supra cit., Curtea a constatat

sale. Orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti, precum şi orice

îndată Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa de

8. Principiul respectării d em nităţi copilului [art. 6 lit. g)l. Ine­

20 Interzicerea pedepselor fizice, corporale este o constantă a jurispru-

mente umilitoare sau degradante21; măsurile de disciplinare a copilului

răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana sa (art. 83), iar

9. Principiul ascultării opiniei copilului şi luării în considerare

drept fundamental, a libertăţii de opinie a copilului capabil de discer­

şi gradul de înţelegere al copilului, precum şi de a-i permite să-şi

23 în cauza Sophia Gudrun c. Turciei, CEDO a considerat că refuzul

propusă, cu precizarea că, în situaţii temeinic motivate, instanţa poate

10. Principiul asigurării stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea,

preluarea ocrotirii părinteşti au întâietate membrii familiei extinse -

11. Principiul celerităţii în luarea oricărei decizii cu privire la

decisiv în asigurarea eficienţei şi a calităţii oricărei hotărâri privitoare

24 Potrivit jurisprudenţei CEDO, celeritatea este unul din criteriile de

din motive neimputabile acestora, precum şi a plasamentului copilului

25 Dacă nu există acordul părinţilor sau al unuia dintre părinţi pentru

12. Principiul asigurării protecţiei îm potriva abuzului şi exploa­

pildă, pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă a copilului

4 Este definiţia dată discriminării prin art. 1 al Convenţiei interna

solicite autorităţilor competente acordarea indemnizaţiilor, a presta

5. Principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor cu pri

decizional, privit ca întreg, într-o măsură suficientă protejării intere

7. Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate şi persona

8. Principiul respectării d em nităţi copilului [art. 6 lit. g)l. Ine

drept fundamental, a libertăţii de opinie a copilului capabil de discer

12. Principiul asigurării protecţiei îm potriva abuzului şi exploa

organismelor private obligaţia de a facilita readaptarea fizică şi psiho

diferite, exercitarea acestui drept va fi facilitată de Autoritatea Naţio

cului larg şi, în mod special, a copiilor cu privire la riscurile consu

Desigur, se produce o anumită decantare în percepţia drepturilor fun

45. Cu privire la autoritatea competentă să primească spre rezol