VERBUL

= partea de vorbire flexibilă care arată acţiunea, starea sau existenţa.

Verbul are patru conjugări, care se stabilesc
după sufixele infinitivului:
 Conjugarea I în –a (a mânca);
 Conjugarea a II-a în –ea (a vedea);
 Conjugarea a III-a în – e (a trece);
 Conjugarea a IV-a în –i şi – î (a iubi, a
urî)

- verbele predicative sunt verbele care au sens deplin/înțeles de sine stătător;

- verbele nepredicative sunt verbele care nu au sens deplin/înțeles de sine stătător.

Atenţie! Nu confundaţi verbele predicative la moduri nepersonale (nepredicative) cu

verbele nepredicative! De exemplu, verbul a mânca este predicativ chiar dacă este la unul
dintre modurile nepredicative (infinitiv, supin, participiu, gerunziu), pentru că, având
sens deplin de sine stătător, poate deveni predicat într-un enunţ. În schimb, verbul a
deveni este nepredicativ, chiar dacă se află la un mod personal şi predicativ (indicativ,
conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ), pentru că are nevoie, pentru completarea
sensului, de o altă parte de vorbire.

Verbele nepredicative pot fi:

- copulative, când formează un predicat nominal împreună cu un nume predicativ;
- auxiliare, când ajută la formarea unor moduri şi a unor timpuri compuse.
Verbele auxiliare ale limbii române sunt a avea, a fi, a vrea.
Verbul a avea ajută la formarea:
 timpului perfect compus al modului indicativ („Ei au ajuns primii”);
 timpului viitor (popular) al modului indicativ („Au să plece mai devreme”);
 timpurilor prezent şi perfect ale modului condiţional – optativ („Aş veni / Aş fi
venit mai devreme”);
Verbul a fi ajută la formarea:
 timpului perfect al modului conjunctiv („Să fi plecat la timp, nu întârziai”);
 timpului perfect al modului condiţional – optativ („Aş fi vrut să ne oprim acasă”) ;
 timpului viitor anterior al modului indicativ („Veţi fi citit şi voi cartea”);
Verbul a vrea ajută la formarea:
 timpurilor viitor şi viitor anterior ale modului indicativ („Voi veni pe la voi”; „Va
fi ajuns înaintea noastră, fiindcă a plecat mai devreme”);
Verbele a avea, a fi, a vrea pot avea şi alte valori gramaticale. Astfel, verbul a avea
este predicativ când are sensul de a poseda („El avea o casă frumoasă”); verbul a fi este
predicativ dacă are unul dintre sensurile a exista, a se afla, a se găsi, a costa, a se trage
din…, etc. („El este din Braşov”), iar verbul a vrea este predicativ dacă are sensul a dori
(„Vreau să ajung mai repede acasă”).
 A deveni este întotdeauna verb copulativ în limba română contemporană.
verb predicativ când are unul dintre sensurile: a exista, a se afla, a
A fi este: se găsi, a costa, etc.
verb copulativ când nu poate forma singur predicatul unei propoziţii
şi nu are unul dintre sensurile menţionate anterior;
verb predicativ când are sensul a se afla într-un loc după
A ajunge este: parcurgerea unui drum, a atinge capătul unui drum: El a ajuns
acasă devreme.
verb copulativ când se poate înlocui cu a deveni: El a ajuns doctor.
verb predicativ când are sensul a părăsi un loc, o încăpere, a trece
A ieşi este: din interior în exterior: A ieşit în oraş numai pentru a cumpăra
lapte.
verb copulativ când se poate înlocui cu a deveni: Ei au ieşit
învingători.
A se face este: verb copulativ când se poate înlocui cu a deveni: Maria s-a făcut
profesoară.
verb predicativ când are sensul a sta pe loc, a nu părăsi locul în
A rămâne este: care se află: Ei au rămas peste noapte la noi.
verb copulativ, când nu are sensurile menţionate mai sus: Colegii
noştri au rămas tineri.
verb predicativ când are sensul a nota: A însemnat data întâlnirii.
A însemna verb copulativ, când nu are sensul menţionat mai sus: A crea
este: înseamnă a imagina.

A părea Este verb copulativ când nu apare însoţit de pronumele reflexiv se,
nu are sens deplin de sine stătător şi nu poate forma singur
predicatul unei propoziţii: Iarba pare roşie.

Modul (cu timpurile aferente) este categoria gramaticală care indică forma pe care
o ia verbul pentru a arăta cum consideră vorbitorul acţiunea exprimată de verb.
Timpul este categoria gramaticală a verbului care indică felul în care se raportează
acţiunea desemnată de verb la momentul vorbirii (trecut, prezent, viitor).
Persoana este o categorie gramaticală a verbului care indică raportul care se
stabileşte între locutor („persoana care vorbeşte”), interlocutor („persoana cu care se
vorbeşte”) şi nonlocutor („persoana despre care se vorbeşte”) şi acţiunea exprimată de
verb. În cazul verbului, ca şi în cazul altor părţi de vorbire care au această categorie
gramaticală, se vorbeşte despre trei persoane: persoana I, persoana a II-a şi persoana
a III-a.
Numărul este categoria gramaticală care indică raportul dintre numărul autorilor acţiunii
şi acţiunea verbului (aşadar, pentru un singur autor al acţiunii se vorbeşte despre numărul
singular, iar pentru mai mulţi autori ai acţiunii se vorbeşte despre numărul plural).
 Reţineţi!
Modurile personale şi/sau predicative sunt modurile la care verbul îşi modifică
forma (cu excepţia conjunctivului perfect) după persoană şi îndeplineşte în propoziţie
funcţia sintactică de predicat.
Modurile nepersonale şi/sau nepredicative – formele nepersonale - sunt modurile
la care verbul nu îşi modifică forma după persoană şi nu îndeplinesc în propoziţie funcţia
sintactică de predicat.
Modurile personale sunt:
 Indicativul: indică forma pe care o ia verbul când vorbitorul consideră
acţiunea sigură, reală;
 Conjunctivul: indică forma pe care o ia verbul când vorbitorul consideră
acţiunea posibilă, realizabilă;
 Condiţionalul – optativ indică forma pe care o ia verbul când vorbitorul
consideră acţiunea ca posibilă, realizarea ei depinzând de o condiţie sau forma
pe care o ia verbul când vorbitorul exprimă o acţiune dorită;
 Imperativul: indică forma pe care o ia verbul când vorbitorul exprimă un
ordin, un îndemn, o rugăminte, acţiunea fiind privită ca realizabilă.
Modul indicativ are toate timpurile: prezent, imperfect, perfect compus, perfect
simplu, mai mult ca perfect, viitor, viitor anterior.
La nivel expresiv, într-un text literar, modul indicativ imprimă un caracter obiectiv
acţiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă. Valorile expresive ale modului
indicativ se diferenţiază în funcţie de forma temporală a verbului, deoarece fiecare dintre
cele şapte timpuri ale indicativului are propriile valori stilistice.
Prezentul indică o acţiune care se desfăşoară în momentul vorbirii: Acum citesc.
Verbele la prezent au următoarele sufixe (cu violet) şi desinenţe (cu roşu):
Conjugarea I Conjugarea a Conjugarea Conjugarea a IV-a
II-a a III-a
îngheţ lucrez umflu apar sparg adorm cinstesc amărăsc
îngheţi lucrezi umfli apari spargi adormi cinsteşti amărăşti
îngheaţă lucrează umflă apare sparge adoarme cinsteşte amărăşte
îngheţăm lucrăm umflăm apărem spargem adormim cinstim amărâm
îngheţaţi lucraţi umflaţi apăreţi spargeţi adormiţi cinstiţi amărâţi
îngheaţă lucrează umflă apar sparg adorm cinstesc amărăsc

Imperfectul indică o acţiune neterminată, care se desfăşoară în trecut, în acelaşi timp

cu altă acţiune trecută; este un timp durativ, care sugerează continuitatea: Citeam când ai
sunat tu.
Verbele la imperfect au următoarele sufixe (cu violet) şi desinenţe (cu roşu):
Conjugarea I Conjugarea a Conjugarea Conjugarea
II-a a III-a a IV-a
 îngheţam apăream spărgeam adormeam
îngheţai apăreai spărgeai adormeai
îngheţa apărea spărgea adormea
îngheţam apăream spărgeam adormeam
îngheţaţi apăreaţi spărgeaţi adormeaţi
îngheţau apăreau spărgeau adormeau

Perfectul compus exprimă o acţiune terminată şi desfăşurată în trecut, mai mult sau
mai puţin apropiată de momentul vorbirii. Se formează cu auxiliarul a avea şi cu
participiul verbului de conjugat. De ex., dacă verbul de conjugat este a face, perfectul
compus se formează în felul următor: auxiliarul a avea (cu conjugare specială) şi
participiul verbului a face: am ( ai, a am aţi, au ) îngheţat / apărut / spart / adormit.

Perfectul simplu al indicativului exprimă, în limba literară, o acţiune petrecută şi

încheiată în trecut. Este timpul povestirii la persoana a III-a. Apare ca regionalism
morfologic în Oltenia, Banat, Crişana şi o parte a Maramureşului, redând o acţiune
încheiată de curând (ultimele 24 de ore), adică situată în trecutul apropiat.
Verbele la perfect simplu au următoarele sufixe (cu violet) şi desinenţe (cu roşu):
Conjugarea I Conjugarea a Conjugarea Conjugarea
II-a a III-a a IV-a
îngheţai apărui spărsei adormii
îngheţaşi apăruşi spărseşi adormişi
îngheţă apăru sparse adormi
îngheţarăm apărurăm sparserăm adormirăm
îngheţarăţi apărurăţi sparserăţi adormirăţi
îngheţară apărură sparseră adormiră

Mai mult ca perfectul este timpul indicativului care indică o acţiune trecută şi
încheiată înaintea altei acţiuni trecute.
Verbele la mai mult ca perfect au următoarele sufixe (cu roz şi violet) şi desinenţe
(cu roşu):
Conjugarea I Conjugarea a Conjugarea a Conjugarea
II-a III-a a IV-a
îngheţasem apărusem spărsesem adormisem
îngheţaseşi apăruseşi spărseseşi adormiseşi
îngheţase apăruse spărsese adormise
îngheţaserăm apăruserăm spărseserăm adormiserăm
îngheţaserăţi apăruserăţi spărseserăţi adormiserăţi
îngheţaseră apăruseră spărseseră adormiseră

Viitorul indicativului indică o acţiune care va avea loc / se va desfăşura după

momentul vorbirii. Pentru timpul viitor, există două serii de forme: de limbă literară şi de
limbă vorbită.
 Viitorul pentru limba scrisă este alcătuit din forme speciale ale verbului auxiliar a vrea
şi infinitivul verbului de conjugat: voi (vei, va, vom, veţi, vor) îngheţa / apărea / sparge /
adormi.
Viitorul pentru limba vorbită se formează în mai multe moduri:
 cu o invariabil şi conjunctivul verbului de conjugat: o să îngheţ / să apar / să
sparg / să adorm;
 cu verbul a avea la indicativ prezent şi conjunctivul verbului de conjugat: am
(ai, are, avem, aveţi, au) să îngheţ / să apar / să sparg / să adorm;
 cu forme ale verbului a vrea şi infinitivul verbului de conjugat: oi (ăi, o, om,
îţi, or) îngheţa / apărea/ sparge / adormi;
Viitorul II (anterior) indică o acţiune viitoare, terminată înaintea altei acţiuni viitoare.
Se formează cu verbul auxiliar a fi la viitor şi participiul verbului de conjugat: voi fi (vei
fi, va fi, vom fi, veţi fi, vor fi) îngheţat / apărut/ spart / adormit.

Modul conjunctiv are două timpuri – prezent şi perfect. Este un mod care exprimă
posibilitatea unei acţiuni realizabile, probabile.
Timpul prezent al conjunctivului se formează cu ajutorul conjuncţiei să şi cu forme ale
indicativului prezent (cu excepţia persoanei a III-a) ale verbului de conjugat: să îngheţ /
apar / sparg / adorm.
Timpul perfect al conjunctivului se formează cu conjuncţia să, cu verbul auxiliar a fi
(la infinitiv, fără prepoziţia – morfem a) şi cu participiul verbului de conjugat: să fi
îngheţat / apărut / spart / adormit.

Modul condiţional – optativ indică o acţiune a cărei îndeplinire depinde de o

condiţie. Are două timpuri – prezent şi perfect, iar la timpul perfect acţiunea este ireală.
Prezentul condiţional-optativului se formează cu verbul auxiliar a avea (cu forme
speciale) şi cu infinitivul verbului de conjugat: aş (ai, ar, am, aţi, ar) îngheţa / apărea /
sparge / adormi.
Timpul perfect al modului condiţional – optativ se formează cu auxiliarul a avea, cu
auxiliarul a fi (fără prepoziţia – morfem a) şi cu participiul verbului de conjugat: aş (ai,
ar, am, aţi, ar) fi îngheţat / apărut / spart / adormit.

Modul imperativ instituie o relaţie de comunicare directă, exprimând dorinţa sau

voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica. Verbele la imperativ au
forme numai pentru persoana a II-a, singular şi plural: Apari!
Imperativul are forme pentru aspectul afirmativ şi pentru aspectul negativ. Cele pentru
negativ se construiesc cu adverbul de negaţie nu şi cu infinitivul verbului de conjugat,
fără prepoziţia – morfem a: Nu aprinde!

Reţineţi!
Verbele la moduri personale îndeplinesc funcţia sintactică de predicat verbal sau intră
în alcătuirea predicatului nominal, alături de o altă parte de vorbire, care îndeplineşte
funcţia sintactică de nume predicativ. În cadrul predicatului nominal, verbul copulativ are
rol de instrument gramatical (indică modul, timpul, persoana şi numărul), asigurând
relaţia cu subiectul, iar numele predicativ are rol semantic (adică transmite un sens care
poate fi asociat cu subiectul propoziţiei, deoarece verbul copulativ nu are sens de sine
stătător).
Numele predicativ poate fi exprimat prin substantive, pronume, adjective, numerale,
verbe la moduri nepersonale etc.

Modurile nepersonale (adică modurile la care verbul nu poate să îndeplinească funcţia

sintactică de predicat) sunt: infinitivul, gerunziul, supinul şi participiul.
Infinitivul este forma verbală sub care se găseşte verbul în dicţionar şi exprimă
numele acţiunii sau al stării. După terminaţiile la acest mod, verbele sunt împărţite în
conjugări.
Specifică acestui mod este prezenţa prepoziţiei – morfem a: a citi, a scrie etc. Uneori,
prepoziţia a marcă a infinitivului poate lipsi, când verbul la infinitiv urmează după
verbul a putea: El poate citi fluent în limba franceză.
Gerunziul este modul care exprimă acţiunea verbului în desfăşurare. Se formează cu
sufixele gramaticale –ând şi –ind. Pentru forma negativă, se foloseşte prefixul ne-.
Verbele copulative la gerunziu şi la infinitiv pot primi nume predicative: Fiind bolnav, a
întârziat la şcoală. (bolnav este nume predicativ pentru verbul la gerunziu fiind); Dacă nu
a venit, ar putea fi bolnav (bolnav este nume predicativ pentru verbul la infinitiv fi).
Participiul exprimă acţiuni terminate şi suferite de o fiinţă sau de un lucru. Este
modul la care verbul poate avea valoare adjectivală. Are terminaţii specifice: -s, -t.
Verbele la participiu pot avea mai multe valori:
 verbală, atunci când intră în structura unei forme verbale (perfect compus al
indicativului – am citit - , perfect al conjunctivului – să fi citit - şi al
condiţional-optativului – aş fi citit - , perfect al infinitivului – a fi citit);
 adjectivală, când stau pe lângă substantive, cu care se acordă în gen, număr şi
caz, comportându-se ca nişte adjective: Cartea citită i-a făcut plăcere.
 adverbială, când determină verbe, comportându-se ca nişte adverbe (Rămâne
stabilit să mergem la mare).
Forma negativă a participiului se creează tot cu prefixul ne-: necitit
Supinul este modul care denumeşte acţiunea, starea, ca şi infinitivul. La acest mod,
verbul are formă identică cu participiul, numai că apare precedat de prepoziţii.
Prepoziţiile cu care se construieşte supinul sunt: de (cel mai frecvent), după, în, la, pe
pentru: de scris, pentru citit, la vânat.