MIJLOACE DE IMPLICARE

DIRECTĂ A CETĂŢENILOR
ÎN ACTIVITATEA
INSTITUŢIILOR EUROPENE

Mihaela BOC

Mihaela BOC
Drd., Departamentul de Relaţii Internaţionale
şi Studii de Securitate, Facultatea de Istorie şi Filosofie,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, România
Tel.: 0040-757.056-231
E-mail: mihaelaboc@yahoo.com
Ways for Direct Citizens’ Involvement
in the Activity of European Institutions

Abstract
Bringing the EU closer to its citizens represents
a relatively recent concern included on the European
decision-makers’ agenda. In response to criticism
regarding the lack of transparency and non-inclu-
sion of the citizens in the decision-making process
within the European institutions, one have outlined
over time several ways to fill this gap, most of which
were contained in the Treaty of Lisbon entered into
force in 2009. This article aims to analyze the instru-
ments through which the European citizen directly
influences the decision-making process within the
European institutions. These were identified espe-
cially in the activity of the European Parliament,
the European Economic and Social Committee,
the Regional Committee, in the increasing of direct
involvement of national parliaments in adopting Eu-
ropean legislation and also in the European Citizens’
Initiative mechanism.
Keywords: European Union citizen, democratic Revista Transilvană
society, European Parliament, European Citizens’ de Ştiinţe Administrative
Initiative, European transparency. 1(32)/2013, pp. 17-31

17
1. Consideraţii generale
Înfiinţată mai întâi ca o formă de cooperare doar în domeniul economic, Uniunea
Europeană (UE) s-a dezvoltat mai apoi ca o organizaţie internaţională de integrare
distinctă, cu competenţe în domeniile economic, politic, cultural, juridic, social ş.a.,
neîncadrându-se în definiţia niciunei entităţi recunoscute ca subiect de drept interna-
ţional public. Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare
la 1 ianuarie 2009 îi recunoaşte în mod explicit personalitatea juridică, care îi conferă
dreptul de a acţiona şi de a fi privită ca un actor unic pe scena relaţiilor internaţionale,
dar cu toate acestea ea rămâne o organizaţie sui generis în activitatea căreia supranaţi-
onalismul se îmbină cu interguvernamentalismul.
Având în vedere modalitatea în care a luat naştere şi s-a dezvoltat, este lesne de
înţeles faptul că „aducerea Uniunii mai aproape de cetăţeni” nu a reprezentat o prio-
ritate pentru decizionalii europeni decât în istoria recentă a UE. Cu toate că deţineau
competenţe doar în domeniul economic, Comunităţile Europene, predecesoarele UE,
aveau în subsidiar un scop politic: menţinerea păcii pe continentul European prin po-
ziţionarea Franţei şi Germaniei de aceeaşi parte a baricadei, fie ea şi economică.
Pe parcursul evoluţiei sale, pe măsură ce UE devenea o structură din ce în ce mai
integrată cu forme de cooperare dezvoltate în mai multe domenii şi cu instituţii refor-
mate cu fiecare tratat adoptat, a apărut o oarecare identitate europeană revendicată
mai ales de societatea civilă conştientă de faptul că deciziile adoptate de decidenţii
europeni au până la urmă un efect direct asupra cetăţenilor statelor membre, ceea ce
le conferă dreptul de a avea un cuvânt de spus în luarea deciziilor mai întâi la nivel
comunitar, apoi unional.
Discuţiile privind transformarea UE într-o uniune federală nu au făcut decât să
aducă în atenţia opiniei publice şi să includă ca o prioritate pe agenda liderilor europeni
implicarea directă a cetăţenilor în activitatea instituţiilor europene.
Dezbaterile privind viitorul UE sunt dintre cele mai diverse şi complexe. S-au con-
turat diferite opinii privind forma în care această entitate ar trebui să se transforme sau
să evolueze. Unii au rămas adepţii federalismului, urmând linia unuia dintre părinţii
fondatori ai UE, Jean Monnet, care susţinea faptul că „unim oameni, nu state” sau a lui
Winston Churchill care în 1946 vorbea despre Statele Unite ale Europei. Aceştia susţin că
doar o formă de uniune federală este singura capabilă să asigure existenţa Europei ca
un actor economic şi politic important în relaţiile internaţionale comparabil cu coloşii
China, Japonia, SUA sau Rusia şi să facă faţă provocărilor secolului XXI şi în special
ale crizei economice.
Alţii spun că acest obiectiv este imposibil de atins, identitatea naţională şi diferenţele
dintre statele membre fiind prea mari pentru a reuşi conturarea unei structuri federale.
Cu referire la acest subiect şi într-o exprimare plastică, la o emisiune difuzată de postul
de televiziune Antena 3 din data de 27 aprilie 2013, fostul prim-ministru al României,
domnul Adrian Năstase, citându-l pe generalul Charles de Gaulle, afirma că este im-
posibil să faci o omletă din ouă fierte tare.

18
 În ceea ce priveşte procesul integrării, au apărut diferite teorii care exprimă viziuni
diferite privind modalitatea în care acesta ar trebui să continue. Astfel a apărut ideea
unei Europe „à la carte”, Europa „cu mai multe viteze”, Europa cu „nucleu tare” sau
Europa cercurilor concentrice (Europa, Sumar legislaţie, Glosar termeni).
Indiferent de argumentele în favoarea uneia sau a alteia dintre teoriile enumerate
mai sus, viitorul UE rămâne o nebuloasă pe care istoria viitoare o va clarifica. Pentru
moment, un lucru este cert: UE este o realitate politică, economică, socială, juridică şi
culturală cu implicaţii directe în viaţa cetăţenilor statelor membre.

2. Importanţa implicării directe a cetăţenilor în activitatea administrativă europeană

Implicarea sau participarea cetăţenilor în actul administrativ, fie că vorbim de ad-
ministraţia publică locală, centrală sau europeană, este deosebit de importantă pentru
„sănătatea” sistemului administrativ.
Ne place sau nu să recunoaştem, activitatea cotidiană a cetăţenilor este influenţată
şi ghidată de deciziile luate la nivel administrativ. Aleşii locali, regionali sau europeni
nu ar trebui să fie decât reprezentanţii cetăţenilor, iar fişa postului lor ar trebui să
cuprindă în primul rând agenda cetăţeanului care le-a acordat votul şi, prin urmare,
legitimitatea de a-i reprezenta. Că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna în realitate
este o altă discuţie care nu face obiectul analizei noastre.
Implicarea cetăţenilor în activitatea instituţiilor unionale se desfăşoară pe două pa-
liere: în primul rând este nevoie de o informare corectă a cetăţenilor privind activitatea
instituţiilor şi a politicilor acestora, iar în al doilea rând are loc consultarea cetăţenilor
cu privire la chestiunile de interes pentru aceştia (Murgescu şi Dumitrică, 2009). În
acest al doilea caz are loc un schimb de idei între reprezentanţi şi reprezentaţi precum
şi „luarea pulsului” societăţii cu privire la anumite politici.
O guvernare eficientă nu poate avea loc decât cu sprijinul cetăţenilor. Iar cetăţenii
sunt cu atât mai motivaţi şi mai interesaţi de administraţie cu cât se simt mai implicaţi
în procesul administrativ şi văd pus în practică rezultatul implicării lor.
Cu toate acestea, adoptarea unei decizii prin consultarea cetăţenilor se dovedeşte
a fi de multe ori un proces anevoios şi de durată. Dar la finalul acestuia, având o mai
mare legitimitate, decizia respectivă ar trebui să fie mai uşor acceptată şi implementată.
Uniunea Europeană a fost acuzată în numeroase rânduri că nu este suficient de
transparentă nici în adoptarea deciziilor şi nici în ceea ce priveşte activitatea instituţio-
nală. Totuşi trebuie să remarcăm faptul că s-au făcut numeroase progrese în acest sens.
Astfel, în prezent, se desfăşoară numeroase campanii de informare şi de conştientizare
a identităţii europene sau diferite programe cu sprijin de la bugetul european. Site-urile
oficiale ale instituţiilor europene oferă în timp real informaţii de interes pentru cetă-
ţeni. Publicaţia Jurnalul Oficial al Uniunii Europene facilitează accesul celor interesaţi
la dreptul Uniunii Europene. Toate dezbaterile şi deliberările Consiliului în domeniul
legislativ sunt făcute publice.
O informare corectă a cetăţenilor europeni facilitează o consultare constructivă,
deoarece fiecare parte la consultări vorbeşte în cunoştinţă de cauză şi se poate ajunge
la un rezultat pozitiv în practică.

19
3. Uniunea Europeană-o societate democratică
Principiile pe care se bazează UE sunt prevăzute în art. 2 din Tratatul privind Uni-
unea Europeană, versiunea consolidată, acestea fiind următoarele: respectarea dem-
nităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, respectarea dreptu-
rilor omului şi a minorităţilor. În conformitate cu prevedrile aceluiaşi articol, UE se
doreşte a fi o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie,
solidaritate, egalitate între bărbaţi şi femei şi urmăreşte promovarea păcii, a valorilor
sale şi bunăstarea popoarelor care o compun. (Art. 3 (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, versiunea consolidată).
În traducere literală, democraţia ar însemna deţinerea puterii de către popor (din
grecesul demokratia; demos-popor, kratos-putere) (DEXonline). Pe cale de consecinţă,
democraţia s-ar traduce ca fiind un regim politic bazat pe voinţa poporului care îşi
exercită în mod direct sau indirect puterea. Condiţia statului democratic reprezintă unul
dintre criteriile pe care orice stat care doreşte să adere la UE trebuie să-l îndeplinească.
Uniunea Europeană a fost deseori acuzată de faptul că nu este suficient de transpa-
rentă, de democrată, că cetăţenii europeni nu sunt suficient sau chiar deloc informaţi
cu privire la deciziile care se iau de către instanţele unionale şi care, până la urmă,
le afectează existenţa zilnică. Pentru mult timp, UE a fost privită ca o entitate aflată
undeva departe, dincolo de aria de interes a cetăţenilor, care lua decizii singură, fără
niciun fel de consultare populară.
Odată cu dezvoltarea instituţională a UE, cu creşterea nivelului de integrare şi cu
conştientizarea identităţii europene întărită în mod semnificativ prin introducerea ce-
tăţeniei europene de către Tratatul de la Maastricht din 1993, acest lucru s-a schimbat
radical.
Pe lângă introducerea cetăţeniei (pe baza căreia orice cetăţean din statele membre UE
are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale din statul în care îşi are
reşedinţa precum şi la alegerile pentru Parlamentul European), identitatea europeană
s-a încercat a fi promovată şi prin intermediul simbolurilor Uniunii. Astfel, UE are un
steag şi un imn propriu, un motto „Unitate în diversitate”, există un paşaport euro-
pean care a început să fie folosit încă din anul 1985 (Fontaine, 2010), unele state, care
au reuşit să îndeplinească criteriile de convergenţă, au adoptat moneda unică EURO.
Cu toate acestea, ideea aducerii UE mai aproape de cetăţeni este relativ nouă, dar
se bucură de un sprijin deosebit din partea instituţiilor europene şi a guvernelor naţi-
onale. În cadrul UE se desfăşoară şi sunt finanţate multe proiecte care au scopul de a
promova cunoaşterea de către cetăţenii UE a drepturilor pe care le au în vederea întă-
ririi conştiinţei europene şi a statutului special de cetăţean european pe care îl deţin.
În România, începând cu anul 2012 şi până în prezent, rulează pe canalele de televi-
ziune spoturi publicitare care-şi propun să promoveze tocmai ceea ce menţionam mai
sus. Unul dintre aceste spoturi prezenta situaţia unui cuplu de români care merg în
vacanţă într-un alt stat european. Ajunşi la hotel constată că nu beneficiează de condiţiile
care le-au fost prezentate în oferta turistică (ca de exemplu în loc de aer condiţionat
primesc un mic evantai) şi mai mult, sunt trataţi cu un oarecare dispreţ. În momentul

20
acela, bărbatul din cuplu adoptă o poziţie demnă şi revoltată spunându-i ofertantului
de servicii: ”Ştiţi cine sunt eu? Sunt cetăţean european şi am drepturi!” Dincolo de
umorul care caracterizează spotul, mesajul este destul de explicit.
UE, aşa cum arată astăzi, a fost nevoită să depăşească numeroase piedici survenite
în primul rând din reticenţa statelor membre de a ceda prea mult din suveranitatea lor
în favoarea instituţiilor europene. Mai mult, naţionalismul se bucură încă de o mare
susţinere în rândul cetăţenilor, astfel încât aceştia se simt prea puţin ataşaţi de con-
strucţia unională şi tind în continuare să se considere cetăţeni ai statului lor de origine
şi, eventual, în subsidiar, cetăţeni europeni (Bruter, 2005).
Faptul că, cel puţin la nivel teoretic, toţi cetăţenii statelor membre au drepturi şi
obligaţii egale, fiind astfel motivaţi să susţină proiectul european, nu poate fi decât
un câştig pentru dezvoltarea şi creşterea bunăstării Bătrânului Continent. Eliminarea
frustrărilor naţionale şi încurajarea concentrării efortului pentru realizarea unui obiectiv
comun, reduce semnificativ până la excludere posibilitatea izbucnirii unui război între
statele europene (Sidjanski, 2010).
Cu toate acestea, diversitatea culturilor, mentalităţilor şi pretenţiilor cetăţenilor state-
lor membre nu sunt uşor de conciliat. Acest lucru duce de cele mai multe ori la negocieri
dure care se desfăşoară pe perioade lungi de timp, fapt ce îngreunează desfăşurarea
procesului decizional din cadrul UE (Wallace, Pollak și Young, 2005).
Tocmai de aceea partea executivă din cadrul Uniunii a avut până la adoptarea
Tratatului de la Lisabona cel mai important rol în activitatea UE. Cetăţenii europeni
au fost oarecum marginalizaţi şi evitaţi, UE fiind acuzată că este un colos birocratic
departe de a răspunde cerinţelor de democraţie şi transparenţă pe care pretinde că le
promovează (Alomar, Daziano și Gorat, 2010).
Departe de a fi avocaţii principiului „scopul scuză mijloacele”, ne întrebăm unde ar
fi Europa astăzi dacă pentru fiecare decizie pe care o ia ar trebui să consulte în diverse
modalităţi directe opinia cetăţenilor. Dincolo de costurile în timp şi bani pe care acest
lucru l-ar presupune, eficienţa ar fi aproape inexistenţă. Nu susţinem că nu trebuie să
existe niciun fel de dezbatere asupra chestiunilor de interes general la care să participe
şi cetăţenii Uniunii, dar rolul acestora nu trebuie totuşi exagerat.
De altfel, în unele situaţii se impun anumite măsuri de ordin economic care nu sunt
pe placul cetăţenilor. Exemple recente avem în introducerea măsurilor de austeritate
cauzate de criza economică din anul 2008 sau introducerea unor noi taxe pentru ali-
mentarea bugetelor. Ne putem imagina respingerea vehementă de către cetăţeni a unor
astfel de măsuri, dacă ar fi consultaţi, dar care au totuşi menirea, aplicate în mod rezo-
nabil, să ducă la consolidarea economiilor. Problema principală care se ridică în această
chestiune este nu dacă cetăţenii trebuie sau nu să fie consultaţi, exclusă din principiu
inclusiv prin unele constituţii ale statelor membre (România se numără printre ele) ci
responsabilitatea şi profesionalismul guvernanţilor într-o astfel de situaţie.
Observăm că şi decidenţii europeni sunt conştienţi de riscul consultărilor cetăţenilor
în orice situaţie. După respingerea Tratatului Constituţional prin referendumurile orga-
nizate în Franţa şi Olanda în 2005, consultarea cetăţenilor a fost evitată de către statele

21
europene în momentul în care s-a pus problema adoptării Tratatului de la Lisabona
(TL), tocmai pentru a evita o astfel de situaţie. În unele cazuri, cum este Irlanda de
exemplu, consularea cetăţenilor prin referendum reprezintă o obligaţie constituţiona-
lă atunci când se pune problema adoptării unui tratat internaţional, astfel că metoda
referendară nu a putut fi evitată.

4. Parlamentul European
Implicarea cetăţenilor în activitatea Uniunii şi creşterea nivelului de transparenţă a
activităţii acesteia a devenit o preocupare constantă pentru decidenţii europeni. Par-
lamentul European (PE) este instituţia care reprezintă cel mai bine cetăţenii Uniunii,
el fiind ales în mod direct încă din 1979 (Scăunaş, 2008). Rolul acestuia a fost întărit cu
adoptarea fiecărui tratat, tocmai pentru ca vocea cetăţenilor europeni să poată fi luată
în considerare în momentul în care se iau decizii care îi privesc în mod nemijlocit.
Putem afirma aşadar că PE reprezintă instituţia cu cea mai mare legitimitate dintre
toate organele comunitare, fiind reprezentantul direct al cetăţenilor în cadrul UE.
PE s-a născut odată cu fuziunea Adunărilor celor trei comunităţi europene în 1957,
dar nu a dobândit numele de Parlament până la adoptarea Tratatului de la Maastricht
(Ivan, 2007).
În ceea ce priveşte structura sa, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
este compus din 754 parlamentari. Acest lucru contravine dispoziţiilor Art. 14 Trata-
tul privind Uniunea Europeană (TUE), versiunea consolidată, care limitează numărul
parlamentarilor la 751, cu un minim pentru un stat de 6 membri şi un maxim de 96.
Celor 754 de parlamentari li s-a acordat posibilitatea să-şi termine mandatul care expiră
în 2014. Pentru viitoarea legislatură 2014-2019, PE va avea 751 membri (dintre care un
loc este ocupat de preşedintele Parlamentului).
În cadrul PE, parlamentarii nu sunt aşezaţi în funcţie de statul de provenienţă ci pe
familii politice, în vederea dezvoltării sentimentului de apartenenţă şi de promovare
a unor valori europene şi nu naţionale (Borchardt, 2010).
PE este ales prin vot universal, direct, liber şi secret. Preşedintele şi biroul PE sunt
aleşi din rândul membrilor săi. Cu un mandat de 5 ani, PE exercită împreună cu Con-
siliul funcţia legislativă şi bugetară (Art. 14, TUE, versiune consolidată).
Comisia Europeană, „puterea executivă” a Uniunii este supusă votului de aprobare
al PE, care poate adopta şi o moţiune de cenzură împotriva Comisiei. PE se poate pro-
nunţa asupra acestei moţiuni la cel puţin trei zile de la depunerea ei şi doar prin vot
deschis (Art. 234 TFUE, versiune consolidată).1 În cazul în care o astfel de procedură
este adoptată, membrii Comisiei îşi prezintă demisia colectivă din funcţiile lor.
O altă dovadă a faptului că PE este cea mai apropiată instituţie de cetăţeanul eu-
ropean este şi dispoziţia Art. 227 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene

1 În conformitate cu acelaşi articol, cvorumul pentru ca PE să se poată pronunţa asupra mo-

ţiunii este jumătate din numărul total al parlamentarilor. Moţiunea de cenzură se consideră
adoptată dacă două treimi dintre parlamentarii prezenţi se pronunţă în acest sens.

22
(TFUE) care stipulează dreptul oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau
sediul social într-un stat membru să adreseze PE o petiţie referitoare la un subiect în
legătură cu domeniile de activitate ale Uniunii, care îl privesc în mod direct.
Mai mult, Ombudsmanul European2, care este ales de Parlamentul European pen-
tru un mandat egal cu cel al PE, poate primi plângeri din partea persoanelor fizice
sau juridice cu reşedinţa sau sediul social în oricare dintre statele membre privind
administrarea defectuoasă a instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii (cu
excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene) (Art. 228, al. 1 TFUE, versiune consoli-
dată). Ombudsmanul European are posibilitatea de a se sesiza şi din oficiu.
PE se întruneşte în sesiune anuală ordinară, dar în cazuri excepţionale, la cererea
majorităţii membrilor săi, a Comisiei sau a Consiliului, se poate întruni şi în sesiune
extraordinară (Art. 229, TFUE, versiune consolidată).
Un aspect important de menţionat este că odată cu intrarea în vigoare a TL, rolul
PE a crescut considerabil în ceea ce priveşte atribuţiile sale legislative, lucru care vine
să mai atenueze din lipsa de reprezentativitate şi de implicare a cetăţenilor europeni
în procesul legislativ. Astfel, prin consacrarea codeciziei ca şi procedură ordinară de
adoptare a actelor legislative, PE devine colegislator, alături de Consiliu. Articolul 289
TFUE prevede explicit că procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun
de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a
unei decizii, la propunerea Comisiei (Piris, 2010).
Şi în ceea ce priveşte adoptarea bugetului PE a dobândit o influenţă sporită odată cu
adoptarea TL. Clasificarea cheltuielilor în obligatorii şi neobligatorii a fost abandonată,
iar PE trebuie să adopte planul financiar multianual şi codecide împreună cu Consiliul
asupra tuturor cheltuielilor angajate de Uniune. Procedura de adoptare a bugetului este
una specială, prevăzută în articolul 314 TFUE şi care diferă de cea ordinară în special
din punct de vedere al termenelor acordate pentru proceduri şi a majorităţilor cerute.
Pentru ca un act normativ să fie adoptat, este nevoie ca PE şi Consiliul să se pună
de acord asupra lui.
În domeniul încheierii de tratate internaţionale PE are competenţe semnificative.
Astfel, el aprobă toate acordurile sau tratatele internaţionale în domeniile în care se
aplică procedura codeciziei precum şi tratatele de adeziune încheiate cu alte state ce
doresc a fi membre UE.
Cu toate reformele aduse PE şi cu dorinţa manifestă de a spori implicarea cetăţenilor
în activitatea instituţională europeană, prezenţa la vot pentru alegerile parlamentare

2 În conformitate cu prevederile Art. 228 TFUE, versiune consolidată, Ombudsmanul Euro-

pean este ales de către Parlamentul European pe durata legislaturii acestuia, adică 4 ani, cu
posibilitate de înoire. El îşi exercită mandatul în deplină independenţă, neacceptând niciun
fel de indicaţie din partea vreunui Guvern sau al unui alt organism. În cazul în care nu mai
îndeplineşte condiţiile cerute pentru îndeplinirea funcţiei sau în caz de comitere a unei abateri
grave, la plângerea Parlamentului European, Ombudsmanul European poate fi destituit de
către Curtea de Justiţie.

23
europene este în continuă scădere din anul 1979. Dacă la primele alegeri pentru PE
prezenţa la vot a fost de 61,99%, la ultimele alegeri din anul 2009, prezenţa a fost de
doar 43,00%.
Explicaţiile acestui fenomen pot fi de natură diferită. O primă cauză identificată de
către specialişti ar fi creşterea numărului de state membre prin extinderea UE către Est.
Statele din această parte a Europei, spre deosebire de statele occidentale, nu au exerciţiul
democratic al implicării în activitatea administrativă, motiv pentru care prezenţa aici
la vot este foarte mică (Murgescu și Dimitrică, 2009).
O altă explicaţie ar fi legată de lipsa de informare a cetăţenilor europeni privind
activitatea şi rolul PE în construcţia unională. Un procent destul de mare dintre aceştia
susţin că nu ştiu şi nici nu-i interesează cu ce se ocupă această instituţie, motiv pentru
care consideră că votul lor nu are niciun fel de importanţă.
Prezentăm o evoluţie a prezenţei la vot la alegerile pentru PE cu ajutorul datelor
preluate de pe site-ul oficial al Uniunii Europene (Eurobarometru, 2009).

6199%
5898% 5841%
5667%
4951%
4547%
4300%

1979 1984 1989 1994 1999 2004 2009

Figura 1: Prezența la vot la alegerile pentru PE, 1979-2009

Sursa: date prelucrate de autor

5. Comitetul economic şi social şi Comitetul Regiunilor

Pe lângă principalele instituţii ale Uniunii Europene, mai funcţionează o serie de
organisme interinstituţionale cu rol consultativ, care nu au calitatea de instituţii uni-
onale, dar în care sunt reprezentaţi actori din viaţa economică, socială sau politică de
la nivel regional sau local din statele membre. Prin intermediul acestora, care până la
urmă reprezintă vioara întâi a reprezentativităţii cetăţenilor, se face cunoscută opinia
majorităţii cetăţenilor europeni cu privire la diferite chestiuni din domeniile enumerate
mai sus.
Comitetul Economic şi Social – din acesta fac parte reprezentanţi ai participanţilor
la viaţa economică şi socială a UE: agricultori, muncitori, transportatori, mici între-

24
prinzători, profesii liberale, angajatori. Comitetul Economic şi Social este format din
reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii
civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional şi cultural (Art. 300
al. 2 TFUE). Cei maximum 350 membri sunt numiţi de Consiliu pentru un mandat de
cinci ani pe baza unei liste furnizate de fiecare stat membru.
Comitetul regiunilor este alcătuit din reprezentanţi ai aleşilor locali sau regionali,
titulari ai unui mandat electoral sau care răspund din punct de vedere politic în faţa
unei adunări alese (Art. 300 al. 3 TFUE). Modalitatea de numire şi numărul lor sunt
identice cu a Comitetului Economic şi Social.
În vederea adoptării de acte legislative având ca obiect promovarea ocupării forţei de
muncă, asigurarea protecţiei sociale, realizarea dialogului social, dezvoltarea resurselor
umane şi combaterea excluziunii (Art. 151 TFUE, versiune consolidată), PE, Consiliul
sau Comisia consultă Comitetul Economic şi Social. Comitetul Regiunilor este consultat
în special în chestiuni care privesc cooperarea transfrontalieră.
Atât Comitetul economic şi social cât şi Comitetul Regiunilor sunt consultate de
către PE, Consiliu sau Comisie în toate cazurile prevăzute de tratate sau în cazurile în
care aceste instituţii consideră oportun. Cele două Comitete pot emite şi un aviz din
proprie iniţiativă, dacă găsesc util acest lucru.

6. Implicarea parlamentelor naţionale în activitatea instituţională europeană

Parlamentele naţionale reprezintă instituţiile din organizarea constituţională naţi-
onală în care sunt reprezentaţi cel mai bine cetăţenii europeni, deoarece sunt alese în
mod direct, pe baza votului universal şi liber exprimat. Odată cu adoptarea TL, acestea
au obţinut dreptul de a beneficia de o implicare mai mare în activitatea instituţiilor eu-
ropene. Astfel, în conformitate cu articolul 12 TUE, versiunea consolidată, parlamentele
naţionale contribuie în mod activ la funcţionarea UE prin următoarele instrumente:
– Sunt informate de către instituţiile UE cu privire la activitatea legislativă a acestora
prin transmiterea de notificări;
– Respectarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
– Participarea activă la mecanismele de evaluare a politicilor UE în cadrul spaţiului
de libertate, securitate şi justiţie;
– Implicarea în controlul politic al Europol;
– Evaluarea activităţilor Eurojust;
– Informarea lor cu privire la noile cereri de aderare;
– Participarea la cooperarea interparlamentară: parlamentele naţionale-PE.
În ceea ce priveşte posibilitatea parlamentelor naţionale de a interveni în procedura
legislativă europeană, conform prevederilor art. 7 din Protocolul nr. 2 la TL privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii dacă prin cel puţin o treime din
totalul de voturi atribuite parlamentelor naţionale se consideră că propunerea legislativă
adoptată de Comisie nu respectă principiul subsidiarităţii, atunci respectiva propunere
trebuie reexaminată. Dacă totuşi Comisia înţelege să-şi menţină propunerea, aceasta

25
poate fi blocată cu o majoritate de 55% a membrilor Consiliului sau cu o majoritate a
voturilor exprimate în Parlamentul European.3
O altă modalitate directă de implicare a parlamentelor naţionale în procesul de-
cizional este prevăzut în art. 81 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene,
versiunea consolidată, care se referă la cooperarea judiciară în materia civilă. Al. 3
al acestui articol, care tratează măsurile privind dreptul familiei care au implicaţii
transfrontaliere, prevede că în această situaţie Consiliul decide pe bază de unanimitate,

3 Art. 7 din Protocolul nr. 2 la TL privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi propor-

ţionalităţii prevede că: Parlamentul European, Consiliul şi Comisia, precum şi, după
caz, grupul de state membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca
Europeană de Investiţii, în cazul în care proiectul de act legislativ european este emis
de acestea, ţin seama de avizele motivate adresate de parlamentele naţionale sau de o
cameră a unuia dintre aceste parlamente naţionale.
Fiecare parlament naţional dispune de două voturi, repartizate în funcţie de sistemul
parlamentar naţional. În cadrul unui sistem parlamentar naţional bicameral, fiecare dintre
cele două camere dispune de un vot.
(2) În cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect legislativ
a principiului subsidiarităţii reprezintă cel puţin o treime din totalul voturilor atribuite
parlamentelor naţionale în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf, proiectul
trebuie reexaminat. Acest prag este de o pătrime în cazul unui proiect de act legislativ
prezentat în temeiul articolului 76 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
referitor la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
În urma acestei reexaminări, Comisia sau, după caz, grupul de state membre, Parlamen-
tul European, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de
Investiţii, în cazul în care proiectul de act legislativ este emis de acestea, pot hotărî fie să
menţină proiectul, fie să îl modifice, fie să îl retragă. Această decizie trebuie motivată.
(3) De asemenea, în cadrul procedurii legislative ordinare, în cazul în care avizele motivate
privind nerespectarea de către un proiect de act legislativ a principiului subsidiarităţii
reprezintă cel puţin o majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor naţionale
în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf, proiectul trebuie reexaminat. Ca ur-
mare a unei astfel de reevaluări, Comisia poate hotărî fie să menţină propunerea, fie să
o modifice, fie să o retragă.
În cazul în care decide menţinerea propunerii, Comisia va trebui să justifice, printr-un
aviz motivat, motivele pentru care consideră că propunerea este conformă cu principiul
subsidiarităţii. Acest aviz motivat, precum şi avizele motivate ale parlamentelor naţionale,
vor trebui prezentate organului legislativ al Uniunii, pentru a putea fi luate în considerare
în cadrul procedurii:
(a) înainte de încheierea primei lecturi, organul legislativ (Parlamentul European şi Con-
siliul) examinează compatibilitatea propunerii legislative cu principiul subsidiarităţii,
ţinând seama în special de motivele invocate şi împărtăşite de majoritatea parlamentelor
naţionale, precum şi de avizul motivat al Comisiei;
(b) în cazul în care, cu o majoritate de 55% a membrilor Consiliului sau cu o majoritate
a voturilor exprimate în Parlamentul European, organul legislativ consideră că propu-
nerea legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarităţii, aceasta nu va mai fi
examinată.

26
printr-o procedură specială, după consultarea PE. La propunerea Comisiei, Consiliul
poate adopta o decizie referitoare la aspectele din dreptul familiei care au implicaţii
transfrontaliere şi care ar putea face obiectul unor acte adoptate prin procedură or-
dinară. Această propunere este trimisă parlamentelor naţionale, iar dacă unul dintre
aceste parlamente face opoziţie acestei decizii şi o notifică într-un termen de şase luni,
decizia nu va fi adoptată.
Parlamentele naţionale sunt informate în mod constant de către instituţiile europe-
ne cu privire la activităţile UE, în vederea oferirii posibilităţii acestora de a-şi exprima
punctul de vedere faţă de chestiuni de interes deosebit pentru acestea.
Protocolul nr. 1 privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană al TL
cuprinde şi el mai multe modalităţi prin care se realizează obiectivul amintit mai sus.
Astfel, Comisia transmite parlamentelor naţionale orice instrument de programare
legislativă sau politică anuală, în acelaşi timp cu transmiterea către PE şi Consiliu (Art.
1 din Protocol); orice proiect de act legislativ iniţiat de către orice instituţie competentă
să facă acest lucru este transmis de către Comisie sau Consiliu, după caz, parlamente-
lor naţionale în acelaşi timp cu transmiterea către PE şi Consiliu (Art. 2 din Protocol);
proiectul de act legislativ iniţiat de PE se transmite direct de către acesta parlamente-
lor naţionale; parlamentele naţionale au la dispoziţie un termen de opt săptămâni, cu
excepţia cazurilor de urgenţă, de la transmiterea proiectului de act legislativ pentru
a-şi formula o opinie, la expirarea acestui termen respectivul proiect este pus pe ordi-
nea de zi provizorie a Consiliului (Art. 4 din Protocol); Curtea de Conturi transmite
raportul său anual parlamentelor naţionale, în acelaşi timp cu transmiterea către PE şi
Consiliu (art. 7 din Protocol); parlamentele naţionale sunt încurajate să coopereze prin
intermediul schimbului de informaţii şi de bune practici în cadrul unor conferinţe ale
organelor parlamentare (Art. 10 din Protocol).

7. Iniţiativa cetăţenească europeană

Tratatul de la Lisabona introduce pentru prima dată în istoria unională ceea ce părea
în urmă cu 50 ani o utopie: iniţiativa cetăţenească europeană.
Prin acordarea posibilităţii de a avea iniţiativă cetăţenească, creşte nu numai nivelul
de implicare directă a cetăţenilor în adoptarea de iniţiative legislative, dar şi conştiinţa
identităţii europene. În susţinerea acestei afirmaţii aducem argumente din criteriile
tehnice care privesc iniţiativa cetăţenească europeană. Astfel, nu este posibil ca ea să
aparţină doar unui număr de cetăţeni dintr-un singur stat membru. Pentru a putea fi
acceptată, ea trebuie susţinută de cel puţin un milion de cetăţeni care provin din cel
puţin şapte state membre din cele 27. În fiecare stat membru, ea trebuie să fie semnată
de către un anumit număr de cetăţeni, prevăzut într-un regulament al UE din 2011,
adoptat de Parlamentul European şi Consiliul UE, care reglementează iniţiativa cetă-
ţenească europeană (European Citizens’ Initiative, Basic facts).
Aşa cum reiese din regulamentul amintit mai sus, procedura adoptării unei iniţiative
cetăţeneşti europene se desfăşoară după cum urmează: iniţial se formează un „comitet
al cetăţenilor” care este alcătuit din cel puţin şapte cetăţeni europeni cu drept de vot la

27
alegerile pentru Parlamentul European (adică 18 ani, cu excepţia Austriei unde vârsta
de la care se poate vota este 16 ani) cu reşedinţa în cel puţin şapte state membre. Fiind
vorba de un drept exclusiv al cetăţenilor europeni, nicio organizaţie nu se poate alătura
unei astfel de iniţiative, dar asta nu înseamnă că, în condiţii de maximă transparenţă,
nu-şi poate manifesta susţinerea pentru o iniţiativă sau alta.
Iniţiativa cetăţenească este posibilă în domeniile în care Comisia Europeană are iniţi-
ativă legislativă (agricultură, mediu, sănătate publică etc.). Acest lucru apare ca evident
din momentul în care Comisia este cea care, arătându-se convinsă de întreprinderea
cetăţenilor, iniţiează propriu zis legea dorită de cetăţeni.
Cetăţenii din toate statele membre au posibilitatea să-şi manifeste susţinerea pentru
iniţiativa care li se propune fie online (cel mai frecvent), fie în format scris prin com-
pletarea unui chestionar furnizat de organizatori.
La întrunirea celor un milion de semnături, iniţiativa ajunge pe masa Comisiei
care are la dispoziţie un termen de trei luni pentru examinarea acesteia. În intervalul
acesta, organizatorii se pot întâlni cu reprezentanţii Comisiei pentru lămurirea unor
aspecte, poate avea loc chiar o audiere publică a organizatorilor în cadrul Parlamen-
tului European.
La expirarea termenului de mai sus, Comisia va da o comunicare oficială adoptată
de Colegiul comisarilor prin care îşi va face public punctul de vedere şi decizia mo-
tivată pe care a luat-o. Comunicarea va fi publicată în toate limbile oficiale ale UE (în
număr de 23).
Comisia nu este ţinută în niciun fel de iniţiativa cetăţenească. Rămâne la latitudinea
ei să decidă dacă va propune sau nu legislaţie pe baza iniţiativei, în funcţie de reuşita
organizatorilor de a o convinge. În principiu, refuzul acesteia ar trebui să fie bine jus-
tificat, altfel riscă să stârnească cel mult o nemulţumire publică deoarece, aşa cum am
mai spus, nu există niciun alt fel de sancţiune.
În cazul în care Comisia decide să propună legislaţie pe baza iniţiativei, este urmată
procedura legislativă ordinară.4
Îniţiativa cetăţenească se află abia la început şi fără îndoială că a întâmpinat şi va
mai întâmpina încă numeroase impedimente, în special de ordin tehnic. Stabilirea unui
program care să colecteze date veridice din toate statele membre şi care apoi să fie gesti-
onate la nivel unional nu reprezintă o sarcină deloc uşoară. Prima iniţiativă cetăţenească
se numeşte Fraternité 2020 – Mobilitate. Progres. Europa, are termen de colectare a
semnăturilor luna noiembrie 2013, obiectul acesteia fiind îmbunătăţirea programelor
de schimb la nivel european, ca Erasmus sau Serviciul European de Voluntariat, în
vederea stabilirii unei Europe unite bazate pe solidaritatea dintre cetăţeni (European
Commission, European Citizens’ Initiative). Aşteptăm cu interes finalitatea acestui
demers care ar constitui într-adevăr o mare realizare pentru democraţia unională.

4 Până în prezent nu avem niciun exemplu de iniţiativă care să fi parcurs toate etapele impuse
de legislaţia europeană şi să se fi transformat în legislaţie.

28
 În legătură cu iniţiativa cetăţenească, preşedintele Comisiei pentru afaceri consti-
tuţionale Carlo Casini (PPE) spunea că aceasta are o mare valoare simbolică deoarece
dovedeşte existenţa unui popor european care reprezintă „mai mult decât suma cetă-
ţenilor naţionali” (JURIDICE.ro, 2010).

8. Concluzii
Pe parcursul evoluţiei sale, UE a căutat să găsească modalităţi prin care cetăţenii să
fie implicaţi în activitatea Uniunii sau cel puţin să li se dea impresia că sunt implicaţi.
S-au desfăşurat şi încă se mai desfăşoară numeroase campanii de informare prin care
cetăţenilor europeni le sunt aduse la cunoştinţă deciziile adoptate de UE şi a modalităţii
prin care pot participa la viaţa Uniunii. Şi asta în limitele posibilităţilor şi eficienţei
pentru că, nu e aşa, interesul general trebuie să primeze interesului individual.
Până la urmă, aşa cum au mai spus-o şi alţii încă din Antichitate, nu există nicio formă
de guvernământ perfectă. Fiecare are tarele ei. Dar dintre toate, răul cel mai puţin rău
s-a dovedit a fi, cel puţin până în prezent, sistemul democratic cu varietăţile lui. Şi UE
funcţionează pe baza acestui principiu care este o condiţie sine qua non pe care fiecare
stat membru trebuie s-o îndeplinească înainte de a adera la această formă de cooperare.
UE a fost criticată şi pentru faptul că, în afară de Parlamentul European, nu avem
niciun alt decident politic european ales în mod direct, ceea ce-i conferă o oarecare
lipsă de legitimitate.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că până în momentul de faţă acest lucru nici nu
avea cum să se întâmple. UE a evoluat în mod constant înspre o entitate federală, ne
place sau nu s-o recunoaştem. Şi asta cu toate impedimentele de care s-a lovit de-a
lungul timpului. O implicare mai activă a cetăţenilor europeni nu ar fi făcut decât să
îngreuneze şi mai tare, dacă nu chiar să stopeze, evoluţia comunitară.
Nu argumentăm aici faptul că cetăţenii trebuie ignoraţi şi că trebuie dusă o politică
comunitară paralelă cu dorinţa şi interesele cetăţenilor. Nici pe departe. Căci am risca
să alunecăm înspre susţinerea unui regim totalitar care nu este nici pe departe nici
scopul nici gândirea noastră. Ceea ce dorim să scoatem în evidenţă este faptul că de
multe ori cetăţenii tind să fie pasionali şi să adopte o poziţie în funcţie de starea lor
emoţională cauzată de diferiţi factori şi nu să cugete puţin mai mult pentru a adopta
o poziţie raţională.
Mai mult decât atât, din păcate mulţi dintre ei nu sunt suficient de informaţi în le-
gătură cu politicile ce trebuie adoptate, fie pentru că nu-i interesează în mod deosebit,
fie din cauză că autorităţile nu au ştiu să ducă o campanie de informare eficientă sau
pur şi simplu pentru că nu au avut posibilitatea să o facă.
De multe ori decidenţii politici sunt nevoiţi să ia măsuri care nu sunt pe placul
cetăţenilor. Să ne imaginăm, aşa cum am mai afirmat, ce s-ar întâmpla dacă cetăţenii
ar trebui consultaţi în momentul în care, din cauza dificultăţilor financiare cu care se
confruntă statul, autorităţile decid creşterea taxelor şi impozitelor. Ne este imposibil
de imaginat că o astfel de lege ar putea fi adoptată prin referendum.

29
 La fel şi în cadrul UE. Până la urmă, suntem de acord că doar Parlamentul European
este ales în mod direct de cetăţeni, dar majoritatea decidenţilor europeni sunt persoane
care au trecut testul votului în statele membre, deci au legitimitate naţională. Că nu au
încă o legitimitate europeană, suntem de acord, dar acest lucru nici nu avea cum să fie
posibil până când apartenenţa la UE ca la o entitate statală sau identitatea europeană
nu este suficient de puternică astfel încât din cadrul statelor membre să se desprindă
nişte personalităţi suficient de proeminente şi de cunoscute astfel încât să poată fi alese
în mod direct de către cetăţeni ca lideri europeni. Cu toate acestea, să nu uităm totuşi
că liderii europeni sunt aleşi de către reprezentanţii guvernelor sau ai parlamentelor
statelor membre, deci, indirect, tot de către cetăţenii europeni.
Se dovedeşte a fi necesară gândirea unor campanii complexe de informare la nivel
unional cu un grad ridicat de eficienţă, astfel încât cetăţenii europeni să voteze într-o
minimă cunoştinţă de cauză viitorii lideri europeni din toate instituţiile unionale.
Cum o să se desfăşoare acest lucru, lăsăm la „lumina şi înţelepciunea” specialiştilor
europeni. Că va fi deosebit de greu, incontestabil. Am fi tentaţi să spunem că pare mai
degrabă un vis. Dar oare, construcţia europeană nu a început tot ca un vis? Ca un vis
european? Martin Luther King nu spunea şi el I have a dream (Am un vis) în momentul
în care îşi exprima dorinţa ca cetăţenii americani de culoare să aibă aceleaşi drepturi
cu cetăţenii albi? Cine îşi putea imaginea pe vremea aceea când cetăţenii de culoare
stăteau în autobuze doar pe locurile din spate sau în timpul Războiului de Secesiune
că în 2008 preşedintele Statelor Unite ale Americii va fi o persoană de culoare?
Într-o notă optimistă şi idealistă ne aliniem şi noi cuvintelui fostului preşedinte al
SUA, Theodore Roosevelt care spunea la un moment dat „The future belongs to those
who believe in the beauty of their dreams” (Viitorul aparţine acelora care cred în fru-
museţea viselor lor). Continuăm să avem şi noi un vis. Un vis european.

Bibliografie:
1. Alomar, B., Daziano, S. și Garat, C., Marile probleme europene, Institutul European, 2010.
2. Borchardt, K-D., L’ABC du droit de l’Union Européenne, Luxembourg: Office de publica-
tions de l’Union Européenne, 2010.
3. Bruter, M., Citizens of Europe? The Emergence of a Mass European Identity, Palgrave Mac-
millan, 2005.
4. DEXonline, [Online] disponibil la adresa http://dexonline.ro/definitie/democra%C8%9Bie,
accesat la data de 23.04.2013.
5. Eurobarometru special 320, Anchetă postelectorală 2009, noiembrie 2009, [Online] dispo-
nibil la adresa http://www.europarl.europa.eu/pdf/eurobarometre/28_07/EB71.3_post-
lectoral_final_report_RO.pdf-Accesat 20.04.2013, accesat la data de 23.04.2013.
6. Europa, Sumar legislaţie, Glosar termeni, [Online] disponibil la adresa http://europa.
eu/legislation_summaries/glossary/variable_geometry_europe_en.htm, accesat la data
de 23.04.2013.
7. European Commission, European Citizens’ Initiative [Online] disponibil la adresa http://
ec.europa.eu/citizens-initiative/public/initiatives/ongoing/details/2012/000001, accesat
la data de 23.04.2013.

30
8. European Commission, European Citizens’ Initiative, Basic facts, [Online] disponibil
la adresa http://ec.europa.eu/citizens-initiative/public/basic-facts, accesat la data de
23.04.2013.
9. Fontaine, P., Europe in 12 lessons, Luxembourg: Publications Office of the European Uni-
on [Online] disponibil la adresa http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_9/index_ro.htm,
accesat la data de 23.04.2013.
10. Ivan, A.L., Uniunea Europeană: Proiecte, guvernanţă şi dezvoltări instituţionale - De la planul
de unitate europeană a lui Pierre Du Bois la Tratatul instituind o constituţie pentru Europa,
Cluj-Napoca: Napoca Star, 2007.
11. JURIDICE.ro, Democratie participativă prin iniţiativa cetăţenească la nivel european.
Problemele de securitate ale semnăturii electronice, martie 2010, [Online] disponibil
la adresa http://www.juridice.ro/104319/democratie-participativa-prin-initiativa-ceta-
teneasca-la-nivel-european-problemele-de-securitate-ale-semnaturii-electronice.html,
accesat la data de 23.04.2013.
12. Murgescu, D. și Dumitrică, C., „Participarea cetăţenească - mijloc de implicare a cetă-
ţeanului în procesul decizional”, 2009, Sfera politicii, nr. 136.
13. Scăunaş, S., Uniunea Europeană. Construcţie, reformă, instituţii, drept, Bucureşti: C.H. Beck,
2008.
14. Piris, J.-C., The Lisbon Treaty, a Legal and political analysis, Cambridge University Press,
2010.
15. Sidjanski, D., Viitorul federalist al Europei - Comunitatea Europeană de la origini la Tratatul
de la Lisabona, Bucureşti: Polirom, 2010.
16. Uniunea Europeană, Versiunea consolidată a Tratatelor. Carta drepturilor fundamentale,
Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2010, [Online] disponibil
la adresa http://europa.eu/pol/pdf/qc3209190roc_002.pdf, accesat la data de 23.04.2013.
17. Wallace, H., Pollack, M.A. și Young, A.R., Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed.
a VI-a, Institutul European din România, 2011.

31