FANTASTICUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Fantasticul e o categorie estetică fondată pe un contract de ficțiune, ce narează

intruziunea supranaturalului într-un cadru realist, altfel spus, apariția unor fapte inexplicabile (cel
puțin din punctul de vedere teoretic) într-un context familiar cititorului.
Astfel, fantasticul se situează între teritoriul miraculosului, unde supranaturalul este
acceptat și justificat și cel al straniului, în care faptele aparent supranaturale sunt acceptate ca
fiind absolut normale.
Curios, o Istorie a literaturii fantastice româneşti nu s-a scris încă, deşi s-au realizat
antologii admirabile (să amintim de Masca. Proză fantastică românească. Prefaţă şi antologie de
Alexandru George; Editura Minerva, București, 1982), s-au scris studii ce pot constitui veritabile
introduceri în literatura fantastică (între care Proza fantastică românească a lui Sergiu Pavel
Dan; Editura Minerva, București, 1975), monografii dedicate unor scriitori, maeştri ai
fantasticului (Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Mihai Eminescu etc.), iar lista autorilor
fantastici creşte în proporţie trigonometrică, atât prin „restituiri”, cât şi prin achiziţii şi adeziuni
de noi membri, justificând pe deplin o asemenea încercare.
Lucian Strochi, a inventariat peste 300 de scriitori români care au cel puţin o proză
fantastică inclusă într-un volum şi alţi aproximativ 250 de autori care au publicat proze fantastice
în revistele de cultură.
Absenţa acestei Istorii a literaturii fantastice româneşti s-ar explica atât prin
neîncrederea criticilor în perenitatea genului (a amintit într-una dintre lucrările sale de G.
Călinescu şi de T. Vianu, dar lor li se pot adăuga Eugen Lovinescu, Pompiliu
Constantinescu, Adrian Marino, Al. Philippide etc., cât şi prin dificultatea evidentă de a
clasifica un material extrem de greu de clasificat.
Se consideră că adevăratul motiv al absenţei unei Istorii a literaturii fantastice româneşti
îl constituie faptul că puţini autori au scris doar literatură fantastică. Mihai Eminescu, I. L.
Caragiale, Ion Creangă, Al. Macedonski, Ion Minulescu, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Tudor
Arghezi, Victor Eftimiu, Ionel Teodoreanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu
etc. au scris proză fantastică, dar ei s-au impus, în literatura română, prin alte genuri şi opere.

1
 Chiar şi în cazul lui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu, aşa cum am văzut, nu există
doar o operă fantastică, ci şi o operă ştiinţifică, realistă şi dramatică la primul, poetică şi
dramatică la al doilea.
Cel mai aproape de realizarea unei asemenea Istorii a literaturii fantastice românești pare
să fi fost Sergiu Pavel Dan, dar el nu este preocupat de cronologizarea operelor fantastice (şi,
implicit, a scriitorilor, lucru esenţial pentru orice Istorie, fie ea şi una literară), ci de clasificarea
pe teme, motive, structuri, lucru pe care îl recunoaşte în Cuvânt înainte: „Ineficienţa primului
criteriu, cel diacronic, îşi propune s-o releve ultimul capitol al preliminariilor, cel intitulat:
Perspective metodologice; e încheierea firească a oricărui examen cât de cât atent al evoluţiei
noastre literare. Istorie înseamnă ancorare în timp, deci joc nemijlocit al influenţelor, înseamnă o
minimă convergenţă a ideilor şi gustului estetic al creatorilor succesivelor generaţii. Or, la noi –
aşa cum sugera observaţia noastră iniţială – creaţiile fantastice se datorează unor iniţiative cu
totul independente, neîncurajate adică de ambianţa curentelor, grupărilor sau cenaclurilor vremii
lor.”1
Sergiu Pavel Dan scrie mai mult o Istorie sincronă a fantasticului şi, chiar dacă pare
curioasă, la prima vedere, alăturarea unor nume cum ar fi Ion Creangă de cel al lui Ion
Minulescu, Oscar Lemnaru sau Vladimir Colin (Apologul feeric, modalitate specifică a basmului
românesc), Mihai Eminescu de Laurenţiu Fulga (Fantasticul doctrinar), Nicu Gane de Victor
Papilian (Fantasticul ca revers inacceptabil al verosimilului), arborele genealogic al fantasticului
nu e deloc … fantastic sau absurd.
Într-o carte dedicată în întregime fantasticului, dar intitulată ambiguu şi neutral Proza
românească şi vocaţia originalităţii, Ovidiu Ghidirmic face şi el radiografia fantasticului
românesc, împărţind fantasticul în mitologic, filosofic şi enigmatic şi absurd: realismul fantastic.
Numele alese pentru fiecare ramură a fantasticului sunt judicios alese şi criticul dedică fiecărui
scriitor pagini substanţiale. Fiecare scriitor e urmat, perifrastic, de alte subdiviziuni ale diviziunii
de bază. Pentru ,,Fantasticul mitologic” sunt selectaţi Vasile Voiculescu (De la fabulosul
folcloric la miraculosul mitico-magic), Fănuş Neagu (Fantasticul legendar şi baladesc.
Dimensiunea mitică a spaţiului dunărean) şi Ştefan Bănulescu (Între fabulos şi feeric. O
mitografie a Bărăganului), pentru ,,Fantasticul filosofic” sunt aleşi Eminescu (Moştenirea prozei
eminesciene), Mircea Eliade (De la mit la filosofie) şi Laurenţiu Fulga (Laurenţiu Fulga şi

1
Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică românească, Editura Minerva, București, 1975, p. 12.

2
fascinaţia erosului), iar pentru ,,Fantasticul enigmatic şi absurd: realismul fantastic”, autorul s-a
oprit la Mateiu I. Caragiale (Deschidere cu Mateiu I. Caragiale), Ion Vinea (Ion Vinea şi vocaţia
misterului), Al. Philippide (Al. Philippide în orizontul neoromantismului), A. E. Baconsky (A. I.
Baconsky şi enigmaticul absurd) şi D. R. Popescu (D. R. Popescu şi realismul fantastic).
Lipsesc scriitori importanţi, care au dat pagini substanţiale pentru literatura fantastică,
precum I. L. Caragiale, Gala Galaction, Emil Botta, Cezar Petrescu, Victor Papilian, Vladimir
Colin (unii dintre ei îngrămădiţi în capitolul Rădăcini. Precursori din secţiunea Fantasticul
mitologic); lipsesc de asemenea unele diviziuni importante ale fantasticului; în plus chiar
diviziunile prezente comportă unele discuţii: fabulosul, feericul, miraculosul pot fi categorii
estetice aflate în proximitatea fantasticului, dar, în nici un caz, nu pot fi adjectivări ale
fantasticului, după cum realismul fantastic este un non-sens.
În fine, orice tip de fantastic este, în esenţă, enigmatic şi, într-un fel, absurd. Surprinde,
de asemenea, includerea lui Fănuş Neagu printre scriitorii fantastici. Fănuş Neagu poate fi un
scriitor mitic, magic, liric, baroc, dar în nici un caz fantastic, metaforizarea excesivă a textului
distrugând practic această posibilitate de a fi a prozei sale.
Dar, dincolo de toate, Ovidiu Ghidirmic face admirabile analize asupra creaţiei unor
scriitori. Iată doar două exemple:
„Dacă Mistreţii erau blânzi nu se circumscrie cu totul sferei fantastice, ci numai prin
anumite elemente, Dropia este, în schimb, o capodoperă a literaturii fantastice, reprezentând
punctual cel mai înalt al creaţiei lui Ştefan Bănulescu. (…) Este vorba, în Dropia, aşadar, de două
călătorii: una în spaţiu şi alta în timp. Călătoria în spaţiu formează planul realist al nuvelei, iar
călătoria în timp (povestea lui Miron), mult mai tulburătoare prin semnificaţii, planul fantastic”2.
„Gala Galaction este un inaugurator al dimensiunii mitice a spaţiului dunărean, un
Sadoveanu de câmpie. Nuvela sa cea mai reprezentativă este Moara lui Călifar (1902). Nuvela
figurează în Antologia nuvelei fantastice, versiunea românească (Editura Univers, 1970), a lui
Roger Caillois şi este, fără îndoială, o capodoperă a literaturii fantastice din toate timpurile. (…)
Galaction se păstrează, în această nuvelă, foarte aproape de miraculosul mitologic şi fabulosul
folcloric, dar nuvela este realizată după o tehnică extrem de savantă, a confuziei dintre vis şi
realitate. Tema nuvelei o formează pactul faustic. (…) În Moara lui Călifar, Galaction
exploatează, la maximum, resursele oniricului. Nu exagerăm de fel, dacă afirmăm că Moara lui
2
Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, Editura Scrisul românesc, București,
1988, p. 104-105.

3
Călifar este o nuvelă aproape nervaliană. Povestitorul realizează, la o lectură mai atentă, visul în
vis”3.
Gheorghe Glodeanu stabileşte o filiaţie directă între Eminescu, Gala Galaction, Vasile
Voiculescu, Mircea Eliade, Laurenţiu Fulga, D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu şi Tudor Dumitru
Savu, concluzionând: „Referirile la o serie de scriitori de certă valoare precum Mihai Eminescu,
V. Voiculescu, Gala Galaction, Laurenţiu Fulga sau Dumitru Radu Popescu demonstrează, pe de
o parte, existenţa unei familii de spirite apropiate în literatura română şi, pe de altă parte,
calităţile şi capacitatea de metamorfoză a fantasticului autohton”4.
Un excelent studiu, o panoramă a literaturii fantastice româneşti ne oferă Alexandru
George în Prefaţa sa la antologia Masca. Proză fantastică românească. Deşi selecţia este severă
(conform principiului un autor – o singură operă), antologia din 1982 este convingătoare (deşi
lipsesc, din motive de spaţiu I. Agârbiceanu, D. R. Popescu şi, motivate de momentul apariţiei,
toţi autorii şi operele de după 1980), confirmând valori şi impunând nume mai puţin cunoscute
azi (Titus Hotnog, Emil Ivănescu, Vasile Beneş), conţinând 38 de autori şi tot atâtea opere.
Autorul mărturiseşte:
„Ideea noastră a fost să dovedim prin masivitate şi varietate existenţa unui gen pe care
critica literară românească nu l-a consemnat cu recunoaşterile cuvenite decât foarte recent. În
ciuda marii diversităţi a personalităţilor şi stilurilor este imposibil să nu surprindem o funciară
legătură în tematică şi în modalităţile de tratare, dar mai ales în atitudinea diverşilor autori faţă
de realitate şi faţă de puterea ficţiunii. Cu fantasticul ne aflăm în însuşi nucleul problematicii
creaţiei artistice pe care nici un adevărat artist nu se poate preface că o ignoră, chiar dacă ideile
sale despre artă îl îndepărtează aparent de ceea ce esenţa actului creator îi impune.
Proba (prin calitate şi varietate) pe care încercăm să o producem graţie actualei antologii
va înlătura, sperăm, o anumită acuzaţie pe care literatura fantastică trebuie să o înfrunte, chiar
dacă ea nu este totdeauna deschis formulată: anume că ar reprezenta un simplu „manierism” al
fanteziei artistice, un joc cel mult amuzant şi surprinzător al ingeniului creator al minţii omeneşti.
Faptul că vedem literatura fantastică urmând atât de strâns cursul cel mai firesc al unei literaturi

3
Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, Editura Scrisul românesc, București, 1988,
p. 62-63.
4
Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existențial, Editura
Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997, p. 72.

4
atât de angajate în realitate, cum este cea română, ni se pare că deschide o perspectivă optimistă
pe care viitorul o va confirma cu certitudine”5.
De fapt, ultima frază, atât de conformistă aparent, ne avertizează şi asupra unui pericol
care a pândit literatura fantastică românească timp de peste douăzeci de ani (1944-1966, ultima
dată marcând apariţia Povestirilor lui Vasile Voiculescu), când cuvântul fantastic era considerat
în cel mai bun caz evazionist, iar realismul era impus în cea mai ireală formă de guvernământ pe
care o cunoscuse vreodată România; realism care, paradoxal, transforma literatura lui albul-alb şi
negrul-negru într-un perfect basm cu un Făt-Frumos sărac şi un Zmeu chiabur.
Una din ultimele Istorii ale literaturii române, cea a lui Dumitru Micu, din anul 2000, are
meritul de a dedica fantasticului aproape două capitole: III. Realismul „neţărmurit”. Onirism,
alegorism, parabolism, fantastic, meditaţie (tratând despre Laurenţiu Fulga, Alice Botez, Ştefan
Bănulescu, D. R. Popescu, George Bălăiţă, Sorin Titel, Tudor Gherman, Octavian Paler) şi
IV. Fantasticul, senzaţionalul, ludicul (cuprinzându-i pe Oscar Lemnaru, Valeriu Anania,
Leonida Plămădeală, Vladimir Colin, Vasile Rebreanu, Romulus Dianu, Sonia Larian, Modest
Moraru, Iordan Chimet, Marius Tupan, Iulian Neacşu) 6, alţi autori de literatură fantastică fiind
trataţi fie monografic, fie în cadrul altor curente.
Cele câteva exemple oferite vorbesc despre dificultăţile reale de a fi definit fantasticul în
cadrul literaturii române, reprezentanţii, operele, tendinţele, filiaţiile interne şi externe, ca să nu
mai vorbim de încercarea de a identifica specificul unui fantastic românesc.
Şi totuşi, analizând originalitatea operei fantastice a lui Mircea Eliade, Sorin
Alexandrescu definea de fapt câteva repere fundamentale ale unui fantastic românesc:
„Originalitatea lumii lui fantastice îmi pare a consta în seninătatea ei, în absenţa
tragicului, a damnării, a catastrofei finale, a obsesiilor şi spaimelor de orice fel. Fantasticul lui
Mircea Eliade este benign, o revanşă a Vieţii, a frumuseţii şi fecundităţii ei inepuizabile. Din
acest punct de vedere, el rămâne, după părerea mea, în mod decisiv românesc, pentru că
literatura română îmi pare a fi una din puţinele literaturi ale lumii în care fantasticul n-a devenit
niciodată grotesc, tragic, sumbru, păstrându-şi puritatea lirică, de alternativă mai bună şi mai
frumoasă a Realului.

5
Alexandru George. Prefaţă. În: Masca. Proză fantastică românească, Editura Minerva, București, 1982,
p. XXXVIII-XXXIX.
6
Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism, Editura Seaculum I.
O., București, 2000, p. 846.

5
 Iată de ce originalitatea unui scriitor român de reputaţie mondială sprijină şi exprimă
indiscutabil o spiritualitate românească”7
Fantasticul românesc, sinteză provenită din contopirea celui nordic cu cel sudic,
indiferent la regimurile diurn-nocturn, alegând cel mai adesea un spaţiu-limită convenabil şi
aproape familiar (cameră, han, coridor etc.) şi refuzând spaţii infinite, siderale sau terestre
(deşertul, oceanul, câmpia infinită), alegându-şi ca obiecte fantastice pe cele din universal casnic
(tabloul, oglinda, fotografia) şi foarte rar pe cele exotice şi violente (pumnal, un şarpe veninos
sau o otravă, o mască malefică, o labă de animal etc.), fiind extrem de subiectiv şi de analitic,
devine, poate mai mult decât un real de împrumut (vezi realismul tip Muhina, realismul
mânecilor suflecate), o radiografie exactă a sufletului românesc.
Neprovenind dintr-o singură sursă de inspiraţie (putem enumera câteva: folclorul
românesc, filiera germană, filiera franceză, filiera rusă, filiera nord-americană, filiera sud-
americană, filiera asiatică), fantasticul românesc nu este tributar niciunei formule prestabilite
Lipsa unei tradiţii, aparent un dezavantaj, devine, în cazul de faţă, un avantaj notabil,
proza fantastică românească putând produce oricând o literatură viabilă, proaspătă, originală.

7
Sorin Alexandrescu, Dialectica fantasticului. În: Mircea Eliade. La ţigănci şi alte povestiri, Editura
pentru Literatură, București, 1969, p. L.

6
 BIBLIOGRAFIE

 Sorin Alexandrescu, Dialectica fantasticului în: Mircea Eliade. La ţigănci şi alte

povestiri, Editura pentru Literatură, București, 1969;
 Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică românească, Editura Minerva, București, 1975;
 Alexandru George. Prefaţă în: Masca. Proză fantastică românească, Editura Minerva,
București, 1982;
 Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, Editura Scrisul românesc,
București, 1988;
 Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului
existențial, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;
 Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism,
Editura Seaculum I. O., București, 2000.