Curios, o Istorie a literaturii fantastice româneşti nu s-a scris încă,

deşi s-au realizat antologii admirabile (să amintim numai de Masca.

Proză fantastică românească. Prefaţă şi antologie de Alexandru
George. Bucureşti, Editura Minerva, 1982), s-au scris studii ce pot
constitui veritabile introduceri în literatura fantastică (între
care Proza fantastică românească a lui Sergiu Pavel Dan (Bucureşti,
Editura Minerva, 1975), monografii dedicate unor scriitori, maeştri ai
fantasticului (Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Mihai Eminescu etc.),
iar lista autorilor fantastici creşte în proporţie trigonometrică, atât
prin „restituiri”, cât şi prin achiziţii şi adeziuni de noi membri,
justificând pe deplin o asemenea încercare.
Personal am inventariat peste 300 (trei sute) de scriitori români care
au cel puţin o proză fantastică inclusă într-un volum şi alţi
aproximativ 250 de autori care au publicat proze fantastice în
revistele de cultură.
Absenţa acestei Istorii… s-ar explica atât prin neîncrederea criticilor
în perenitatea genului (am amintit undeva de G. Călinescu şi de T.
Vianu, dar lor li se pot adăuga Eugen Lovinescu, Pompiliu
Constantinescu, Adrian Marino (culmea! autorul unui substanţial
studiu despre fantastic), Al. Philippide (el însuşi autor de proză
fantastică!) etc., cât şi prin dificultatea evidentă de a clasifica un
material extrem de greu de clasificat.
Dar cred că adevăratul motiv al absenţei unei Istorii a literaturii
fantastice româneşti îl constituie faptul că puţini autori au
scris numai literatură fantastică. Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion
Creangă, Al. Macedonski, Ion Minulescu, Mateiu Caragiale, Adrian
Maniu, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Ionel Teodoreanu, Liviu
Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu etc. au scris proză
fantastică, dar ei s-au impus, în literatura română, prin alte genuri şi
opere.
Chiar şi în cazul lui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu, aşa cum am
văzut, nu există numai o operă fantastică, ci şi o operă ştiinţifică,
realistă şi dramatică la primul, poetică şi dramatică la al doilea.
Cel mai aproape de realizarea unei asemenea Istorii… pare a fi fost
Sergiu Pavel Dan, dar el nu este preocupat de cronologizarea
operelor fantastice (şi, implicit, a scriitorilor, lucru esenţial pentru
orice Istorie, fie ea şi una literară), ci de clasificarea pe teme,
motive, structuri, lucru pe care îl recunoaşte în Cuvânt înainte:
„Ineficienţa primului criteriu, cel diacronic, îşi propune s-o releve
ultimul capitol al preliminariilor, cel intitulat: Perspective
metodologice; e încheierea firească a oricărui examen cât de cât
atent al evoluţiei noastre literare. Istorie înseamnă ancorare în timp,
deci joc nemijlocit al influenţelor, înseamnă o minimă convergenţă a
ideilor şi gustului estetic al creatorilor succesivelor generaţii. Or, la
noi – aşa cum sugera observaţia noastră iniţială – creaţiile fantastice
se datorează unor iniţiative cu totul independente, neîncurajate
adică de ambianţa curentelor, grupărilor sau cenaclurilor vremii
lor.” 1
Sergiu Pavel Dan scrie mai mult o Istorie sincronă a fantasticului şi,
chiar dacă pare curioasă, la prima vedere, alăturarea unor nume
cum ar fi Ion Creangă de cel al lui Ion Minulescu, Oscar Lemnaru sau
Vladimir Colin (Apologul feeric, modalitate specifică a basmului
românesc), Mihai Eminescu de Laurenţiu Fulga (Fantasticul
doctrinar), Nicu Gane de Victor Papilian (Fantasticul ca revers
inacceptabil al verosimilului), arborele genealogic al fantasticului nu
e deloc … fantastic sau absurd.
Într-o carte dedicată în întregime fantasticului, dar intitulată
ambiguu şi neutral Proza românească şi vocaţia originalităţii, Ovidiu
Ghidirmic face şi el radiografia fantasticului românesc, împărţind
fantasticul în mitologic, filosofic şi enigmatic şi absurd: realismul
fantastic. Numele alese pentru fiecare ramură a fantasticului sunt
judicios alese şi criticul dedică fiecărui scriitor pagini substanţiale.
Fiecare scriitor e urmat, perifrastic, de alte subdiviziuni ale diviziunii
de bază. Pentru Fantasticul mitologic sunt selectaţi Vasile Voiculescu
(De la fabulosul folcloric la miraculosul mitico-magic), Fănuş Neagu
(Fantasticul legendar şi baladesc. Dimensiunea mitică a spaţiului
dunărean) şi Ştefan Bănulescu (Între fabulos şi feeric. O mitografie a
Bărăganului), pentru Fantasticul filosofic sunt aleşi Eminescu
(Moştenirea prozei eminesciene), Mircea Eliade (De la mit la
filosofie) şi Laurenţiu Fulga (Laurenţiu Fulga şi fascinaţia erosului),
iar pentru Fantasticul enigmatic şi absurd: realismul
fantastic, autorul s-a oprit la Mateiu I. Caragiale (Deschidere cu
Mateiu I. Caragiale), Ion Vinea (Ion Vinea şi vocaţia misterului), Al.
Philippide (Al. Philippide în orizontul neoromantismului), A. E.
Baconsky (A. I. Baconsky şi enigmaticul absurd) şi D. R. Popescu (D.
R. Popescu şi realismul fantastic).
Lipsesc scriitori importanţi, care au dat pagini substanţiale pentru
literatura fantastică, precum I. L. Caragiale, Gala Galaction, Emil
Botta, Cezar Petrescu, Victor Papilian, Vladimir Colin (unii dintre ei
îngrămădiţi în
capitolul Rădăcini. Precursori din  secţiunea Fantasticul mitologic);
lipsesc de asemenea unele diviziuni importante ale fantasticului; în
plus chiar diviziunile prezente comportă unele discuţii: fabulosul,
feericul, miraculosul pot fi categorii estetice aflate în proximitatea
fantasticului, dar, în nici un caz, nu pot fi adjectivări ale fantasticului,
după cum realismul fantastic este un non-sens.
În fine, orice tip de fantastic este, în esenţă, enigmatic şi, într-un
fel, absurd. Surprinde, de asemenea, includerea lui Fănuş Neagu
printre scriitorii fantastici. Fănuş Neagu poate fi un scriitor mitic,
magic, liric, baroc, dar în nici un caz fantastic, metaforizarea
excesivă a textului distrugând practic această posibilitate de a fi a
prozei sale.
Dar, dincolo de toate, Ovidiu Ghidirmic face admirabile analize
asupra creaţiei unor scriitori. Iată doar două exemple:
„Dacă Mistreţii erau blânzi nu se circumscrie cu totul sferei
fantastice, ci numai prin anumite elemente, Dropia este, în schimb,
o capodoperă a literaturii fantastice, reprezentând punctual cel mai
înalt al creaţiei lui Ştefan Bănulescu. (…) Este vorba, în Dropia,
aşadar, de două călătorii: una în spaţiu şi alta în timp. Călătoria în
spaţiu formează planul realist al nuvelei, iar călătoria în timp
(povestea lui Miron), mult mai tulburătoare prin semnificaţii, planul
fantastic.”2
„Gala Galaction este un inaugurator al dimensiunii mitice a spaţiului
dunărean, un Sadoveanu de câmpie. Nuvela sa cea mai
reprezentativă este Moara lui Călifar (1902). Nuvela figurează
în Antologia nuvelei fantastice, versiunea românească (Editura
Univers, 1970), a lui Roger Caillois şi este, fără îndoială, o
capodoperă a literaturii fantastice din toate timpurile. (…) Galaction
se păstrează, în această nuvelă, foarte aproape de miraculosul
mitologic şi fabulosul folcloric, dar nuvela este realizată după o
tehnică extrem de savantă, a confuziei dintre vis şi realitate. Tema
nuvelei o formează pactul faustic. (…) În Moara lui Călifar, Galaction
exploatează, la maximum, resursele oniricului. Nu exagerăm de fel,
dacă afirmăm că Moara lui Călifar este o nuvelă aproape nervaliană.
Povestitorul realizează, la o lectură mai atentă, visul în vis.” 3
Gheorghe Glodeanu stabileşte o filiaţie directă între Eminescu, Gala
Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Laurenţiu Fulga, D.R.
Popescu, Ştefan Bănulescu şi Tudor Dumitru Savu, concluzionând:
„Referirile la o serie de scriitori de certă valoare precum Mihai
Eminescu, V. Voiculescu, Gala Galaction, Laurenţiu Fulga sau
Dumitru Radu Popescu demonstrează, pe de o parte, existenţa unei
familii de spirite apropiate în literatura română şi, pe de altă parte,
calităţile şi capacitatea de metamorfoză a fantasticului autohton.”4
Un excelent studiu, o panoramă a literaturii fantastice româneşti ne
oferă Alexandru George în Prefaţa sa la antologia Masca. Proză
fantastică românească. Deşi selecţia este severă (conform
principiului un autor – o singură operă), antologia din 1982 este
convingătoare (deşi lipsesc, din motive de spaţiu I. Agârbiceanu, D.
R. Popescu şi, motivate de momentul apariţiei, toţi autorii şi operele
de după 1980), confirmând valori şi impunând nume mai puţin
cunoscute azi (Titus Hotnog, Emil Ivănescu, Vasile Beneş), conţinând
38 de autori şi tot atâtea opere. Autorul mărturiseşte:
„Ideea noastră a fost să dovedim prin masivitate şi varietate
existenţa unui gen pe care critica literară românească nu l-a
consemnat cu recunoaşterile cuvenite decât foarte recent. În ciuda
marii diversităţi a personalităţilor şi stilurilor este imposibil să nu
surprindem o funciară legătură în tematică şi în modalităţile de
tratare, dar mai ales în atitudinea diverşilor autori faţă de realitate şi
faţă de puterea ficţiunii. Cu fantasticul ne aflăm în însuşi nucleul
problematicii creaţiei artistice pe care nici un adevărat artist nu se
poate preface că o ignoră, chiar dacă ideile sale despre artă îl
îndepărtează aparent de ceea ce esenţa actului creator îi impune.
Proba (prin calitate şi varietate) pe care încercăm să o producem
graţie actualei antologii va înlătura, sperăm, o anumită acuzaţie pe
care literatura fantastică trebuie să o înfrunte, chiar dacă ea nu este
totdeauna deschis formulată: anume că ar reprezenta un simplu
„manierism” al fanteziei artistice, un joc cel mult amuzant şi
surprinzător al ingeniului creator al minţii omeneşti. Faptul că
vedem literatura fantastică urmând atât de strâns cursul cel mai
firesc al unei literaturi atât de angajate în realitate, cum este cea
română, ni se pare că deschide o perspectivă optimistă pe care
viitorul o va confirma cu certitudine.”5
De fapt, ultima frază, atât de conformistă aparent, ne avertizează şi
asupra unui pericol care a pândit literatura fantastică românească
timp de peste douăzeci de ani (1944- 1966, ultima dată marcând
apariţia Povestirilor lui Vasile Voiculescu), când
cuvântul fantastic era considerat în cel mai bun caz evazionist,
iar realismul era impus în cea mai ireală formă de guvernământ pe
care o cunoscuse vreodată România, realism care, paradoxal,
transforma literatura lui albul-alb şi negrul-negru într-un
perfect basm cu un Făt-Frumos sărac şi un Zmeu chiabur.
Una din ultimele Istorii ale literaturii române, cea a lui Dumitru Micu,
din anul 2000, are meritul de a dedica fantasticului aproape două
capitole: III. Realismul „neţărmurit”. Onirism, alegorism, parabolism,
fantastic, meditaţie (tratând despre Laurenţiu Fulga, Alice Botez,
Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, George Bălăiţă, Sorin Titel, Tudor
Gherman, Octavian Paler) şi IV. Fantasticul, senzaţionalul,
ludicul (cuprinzându-i pe Oscar Lemnaru, Valeriu Anania, Leonida
Plămădeală, Vladimir Colin, Vasile Rebreanu, Romulus Dianu, Sonia
Larian, Modest Moraru, Iordan Chimet, Marius Tupan, Iulian
Neacşu)6, alţi autori de literatură fantastică fiind trataţi fie
monografic, fie în cadrul altor curente.
Cele câteva exemple oferite vorbesc despre dificultăţile reale de a fi
definit fantasticul în cadrul literaturii române, reprezentanţii,
operele, tendinţele, filiaţiile interne şi externe, ca să nu mai vorbim
de încercarea de a identifica specificul unui fantastic românesc.
Şi totuşi, analizând originalitatea operei fantastice a lui Mircea
Eliade, Sorin Alexandrescu definea de fapt câteva repere
fundamentale ale unui fantastic românesc:
„Originalitatea lumii lui fantastice îmi pare a consta
în seninătatea ei, în absenţa tragicului, a damnării, a catastrofei
finale, a obsesiilor şi spaimelor de orice fel. Fantasticul lui Mircea
Eliade este benign, o revanşă a Vieţii, a frumuseţii şi fecundităţii ei
inepuizabile. Din acest punct de vedere, el rămâne, după părerea
mea, în mod decisiv românesc, pentru că literatura română îmi pare
a fi una din puţinele literaturi ale lumii în care fantasticul n-a
devenit niciodată grotesc, tragic, sumbru, păstrându-şi puritatea
lirică, de alternativă mai bună şi mai frumoasă a Realului.
Iată de ce originalitatea unui scriitor român de reputaţie mondială
sprijină şi exprimă indiscutabil o spiritualitate românească.” 7
Fantasticul românesc, sinteză provenită din contopirea celui nordic
cu cel sudic, indiferent la regimurile diurn-nocturn, alegând cel mai
adesea un spaţiu-limită convenabil şi aproape familiar (cameră, han,
coridor etc.) şi refuzând spaţii infinite, siderale sau terestre
(deşertul, oceanul, câmpia infinită), alegându-şi ca obiecte
fantastice pe cele din universal casnic (tabloul, oglinda, fotografia) şi
foarte rar pe cele exotice şi violente (pumnal, un şarpe veninos sau
o otravă, o mască malefică, o labă de animal etc.), fiind extrem de
subiectiv şi de analitic, devine, poate mai mult decât un real de
împrumut (vezi realismul tip Muhina, realismul mânecilor suflecate),
o radiografie exactă a sufletului românesc.
Neprovenind dintr-o singură sursă de inspiraţie (putem enumera
câteva: folclorul românesc, filiera germană, filiera franceză, filiera
rusă, filiera nord-americană, filiera sud-americană, filiera asiatică),
fantasticul românesc nu este tributar nici unei formule prestabilite.
Lipsa unei tradiţii, aparent un dezavantaj, devine, în cazul de faţă,
un avantaj notabil, proza fantastică românească putând produce
oricând o literatură viabilă, proaspătă, originală.