Formarea limbii romane

de G. Calinescu

George Calinescu deschide Istoria literaturii romane de la originii pana in prezent (1941)
cu o deschidere memorabila a limbii romane,realizand o corelatie intre provenienta cuvintelor si
expresivitate lor. Pasajul capata valoarea unei demonstratii originale asupra structurii lexicului
romanesc, referindu-se intai la fondul latin mostenit, la fondul slav dobandind si apoi la
imprumuturile si influientele din maghiara,turca si greaca.

Primul document scris în limba română este o scrisoare trimisă de un domn Neacşu
din Câmpulung, judelui Braşovului Hanas Benger în 1521!

George Călinescu in Istoria literaturii române de la origini până în prezent studiază

evoluţia fenomenului literar românesc în contextul literaturii universale, totul încadrat în peisajul
socio-politico-cultural al timpului.

Talentul lui G.Călinescu transformă o carte de istorie literară într-un roman critic.

Istoricul G. Călinescu devine critic literar şi prezintă critic opera acelui autor, dând citate
reprezentative.

Povestind despre lucrul la această carte, G. Călinescu mărturisea că tot ce a scris se bazează
pe lecturi proaspete, că a citit integral operele celor pe care i-a înscris în Istoria sa şi pe a multor
pe care nu i-a înscris. ,,Autori, trecuţi de noi repede, ca nefiind importanţi au fost totuşi citiţi sau
recitiţi în întregime (Dragoslav de pildă).

G. Călinescu a început lucrul la această carte în 1936, Istoria literaturii urmând să

apară în 1941, la prestigioasa Fundaţie Regală Pentru Literatură şi Artă. Se pare că Nicolae
Manolescu va scoate în curând o nouă istorie critică a literaturii române. În aşteptarea
acestei lucrări, îl citim pe G.Călinescu.

Câteva cuvinte despre G. Călinescu. O personalitate enciclopedică, un scriitor total, un om

cu preocupări multiple şi o viaţă de roman, G. Călinescu a trăit între 19 iunie 1899 şi 12 martie
1965. A scris poezie, teatru, romane, istorie şi critică literară, publicistică, eseuri, cărţi de călătorie,
studii de estetică şi literatură universală.

Alături de Titu Maiorescu şi de Eugen Lovinescu, el este unul dintre cei mai
importanţi critici literari ai României. Cititorul obişnuit îl cunoaşte mai mult pe G. Călinescu
romancierul. A scris romanele: Cartea nunţii (1933), Enigma Otiliei (1938), Trei nuvele
(1949), Bietul Ioanide (1953), Scrinul negru (1965).

Merită să citeşti Istoria literaturii române de la origini până în prezent din o mie de
motive. Este baza după care se alcătuiesc manualele de Română, după care ai învăţat şi tu, este
scheletul oricărui curs de Istorie a literaturii române, este cartea cea mai citată de criticii literari şi
de scriitori deopotrivă.

Termenii LATINIZARE sau ROMANIZARE ,denumesc actiunea de impunere a limbii

latine si a civilizatiei latine in urma cuceririlor romane(de exemplu,GALIA,adica pe teritoriul
FRANTEI actuale,sau in DACIA ,pe teritoriul aproximativ al ROMANIEI actuale).

LATIN,LATINA-ca substantiv,termenul denumeste populatia de baza a tinutului

Latinum(in care se afla si ROMA) ;ca adjectiv-referitor la aceasta regiune sau caracteristic pentru
locuitorii sai,vechii latini,si, prin extensie pentru descendentii acestora ;(limba)latina,limba Romei
si,mai tarziu,a elitei europene din Evul Mediu,originea si baza familiei de limbi romanice.

Ca limba in structura si lexicul ei fundamental este latina pare un fapt izbitor.

Inraurirea slava, cam masiva, rataceste totusi pe strainul de grai neolatin nepregatit filologiceste.
Din punct de vedere estetic, varietatea si specificitatea infiltratiilor dau limbii romane miresmele
ei proprii si se pot pana la un punct prevedea efectele literare ale frazei prin simpla analiza a
lexicului sub raportul originii. Astfel tot ce priveste situarea omului pe pamant si sub astre, ca
fiinta libera, civila, cu institutii si viata economica elementara, categoriile existentei in
sfarsit,intra in zona latina.

Fondul slav (slav si vechi bulgar) izbeste numaidecat prin sunete gangavite, gafaite,
sumbre, de un grotesc trist adeseori, prin coloarea grea care duce de obicei la vorbirea „neaosa'.
Fie pentru ca vin de la o clasa dominanta socotita mocnita si inchisa la suflet, cu ideatia mai grea
si incarcata de toate nelamuririle migratiei, fie din cauza ca autohtonul a imprumutat acele cuvinte
care notau o stare noua de lucruri, vocabularul de origina slava exprima pierderea demnitatii
umane, inegalitatea, raporturile aspre de atarnare, umilinta, necesitatea. Stapani nedoriti au venit
siluind sufletele oamenilor saraci, trezind mizantropia. Multe cuvinte arata infirmitati sufletesti si
trupesti si sunt apte pentru pictarea monstruosului: marsav, scarnav, gangav, garbov, carn, plesuv,
curvar, nauc, prost, tamp. Acum stau fata in fata noul jupan si stapan (care e bogat, lacom,
mandru, darz, strasnic, grozav, napraznic) si robul: sarac, slab, blajin. De la stapan iti vin, cand
esti sluga, toate relele: bazaconia, munca, osanda, truda, ostenirea, tanjirea, ponosul, jalea,
pacostea. Stapanul te plateste, te hraneste, te miluieste, te daruieste. Lui
i te jeluiesti, te tangui, te smeresti. Cu el te sfadesti si ai pricina. El
te dojeneste, te cazneste, te munceste, te obijduieste, te prigoneste, te huleste, te goneste, te izbes
te, te razbeste, te zdrobeste, te striveste, te prapadeste, te sminteste, te beleste. Alte cuvinte
trezesc teroarea miscarilor turburi de adunari umane (gloata, gramada, ceata, norod,
palc), calamitatile (potop, pojar, vifor, prapad, razmerita, rascoala, razvratire, pribegie), cu
sonuri ce inspaimanta (racnire, hohotire, plescaire), sau intra in lumea haoticului, a groazei
infernale si escatologice (primejdie, taina, clatire, nalucire, prapastie, bezna, iad).

Chiar din intaiele ungurisme rezulta nuanta de imbogatire in sens antifeudal a observatiei.
In partea cu unguri sunt mestesugurile, produsele harniciei umane: ferastraie, hardaie, barde,
hamuri, lacate, zabale, hauri. Acolo sunt orasele cu belsuguri, gazdele mari si
formalitatile pargaresti (hotar, vama). Dai seama, ai nevoie de chezas si
platesti bir. Acolo cheltuiesti si bei aldamasul pe la fagadaie. Atitudinea vitalista specifica a
poporului maghiar a fost tradusa in propriile lui cuvinte. Toate ale ungurului sunt uriase, el
te uluieste, fiindca-i de neam si e gingas, plin de ganduri si de alean, desi suduieste.

Turcismele vechi cuprind notiuni de interior oriental, obiecte de bazar (conac, fanar, cazan,
tipsie, baltag, fildes, catifea). Cu vremea au patruns termenii de alai otoman, de functii pompoase,
de bucatarie exotica, de petreceri indecente, de pezevenglacuri,
caraghiozlacuri si pehlivanii. Intrebuintarea acestor elemente da frazei un aspect multicolor si
bufon.
 Dimpotriva, grecismele din epoca fanariota, cu efect mai totdeauna subtil umoristic,
reprezinta fineta sufleteasca excesiva, pretentia culturala, pretiozitatea, sofistica, apelpisirea.

Compararea unor vocabule insemnand procese psihice elementare este

instructiva. Dorul autohton e o stare de nostalgie senina, cheful oriental e o exaltare monotona,
statatoare, jalea slava e depresiva si dureroasa, aleanul unguresc e exuberant,
chiuitor. Cugetul latin e „curat', aplicandu-se la el notiunea larga de constiinta,
ungurescul gand este numai „ascuns', reprezentand o meditatie prelunga,
inaparenta. Gandul nemesului poate fi cu viclesug.

Amestecul de cuvinte de originile cele mai felurite, privind atat obiectul, cat si subiectul
(inteligibilul e mai ales latin, irationalul neologistic), cu pastrarea nuantelor, da limbii romane o
bogatie extraordinara de colori lirice, in ciuda unei aparente saracii cantitative. Accentele psihice
se schimba de asemeni cu repeziciune in fraza pe masura ce se desfasoara impasibilele latinitati,
smeritele gangaveli slave, rastelile maghiare, caraghiozlacurile turce, grecismele peltice.

(G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, 1941)

 G. Calinescu deschide Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941)

cu o descriere memorabila a limbii romane, realizand o corelatie intre
provenienta cuvintelor si expresivitatea lor.
 Pasajul capata valoarea unei demonstratii originale asupra structurii lexicului
romanesc, referindu-se intai la fondul latin mostenit, la fondul slav dobandit si apoi
la imprumuturile si influentele din maghiara, turca si greaca.