Sunteți pe pagina 1din 5

Eseu personalitati

Conform DEX, o personalitate este “persoană cu aptitudini și cu însușiri


deosebite, cu autoritate și prestigiu, care aduce o contribuție valoroasă
în domeniul social-politic, cultural-științific etc.”
Alexandru Lapusneanu este personajul principal, individual,
protagonist şi central al operei cu același nume, cu profil moral mai mult
negativ decat pozitiv. Principala trăsătură de caracter a acestuia este
dorința de răzbunare. El este asemenea lui Hamlet din tragedia
shakespeariană, ambii fiind dominaţi de o sete de răzbunare.De la
început prezintă o ambiţie ieşită din comun, nu renunţă la planul său de
răzbunare când ascultă rugăminţile boierilor soli şi răspunde în
consecinţă, cu multă ipocrizie:” –Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu,
răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scânteiră ca un fulger, şi dacă voi
nu mă iubiţi eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
dumneavoastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea
cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?”.
Este disimulant, înţelept și ager la minte, dându-și repede seama
de planurile boierilor când aceștia îi fac propuneri. Este abil în folosirea
cuvintelor în folosul său şi îl acceptă pe Moţoc lângă el, nu pentru că îi
este trebuitor, ci pentru că vrea să-l pedepsească: ”-Să mă-ncred în voi?
zise Lăpuşneanul înţelegând planul lui. Pesemne gândeşti că eu nu ştiu
zicătoarea moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba? Nu
ştiu, că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit,
m-ai lăsat? […] Dar tu Moţoace? învechit în zile rele,deprins a te ciocoii
la toţi domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi
pe Tomşa, […] îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele
tău; te voi cruţa, căci îmi ești trebuitor, ca să mă mai uşurezi de
blăstemurile norodului.” Ipocrizia lui depăşeşte orice limită în momentul
în care se duce la mitropolie, „îmbrăcat cu toată pompa domnească”, şi
ţine discursul către boieri. Lăpuşneanul se preface a fi bun la suflet, cu
gândul de a se împăca şi nici un boier nu se gândeşte la adevărata lui
faţă, căzând fiecare în capcana întinsă, în afară de Stroici şi Spancioc:
”Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie şi până
astăzi am arătat asprime către mulţi; m-am arătat cumplit, rău, vărsând
sângele multora. Unul Dumnezeu ştie de nu mi-a părut rău şi de nu mă
căiesc de aceasta; dar dumneavoastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de
a vede contenind gâlcevile şi vânzările unora şi altora, care ţineau la
răsipa ţării şi la peirea mea. Astăzi sunt alte trebile. Boierii şi-au venit în
cunoştiinţă; au văzut că turma nu mai poate fi fără păstor, şi pentru că
zice mântuitorul: Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia oile.Boieri
dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte
fraţi,pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să iubeşti
aproapele tău ca însuși pre tine, și să ne iertăm unii pre alţii!”.
În scurt timp, Lăpuşneanul îşi arată adevărata lui faţă. El devine
impulsiv, dur cu soţia lui,deşi înainte se purta frumos:” –Muiere
nesocotită! Strigă Lăpuşneanul, sărind drept în picioare, şi mâna lui, prin
deprindere, se răzimă pe junghiul din cingătoarea sa.”.Răzbunarea lui
fără limită, răutatea, ura, îl determină să comită un măcel, dând astfel şi
un „leac de frică” doamnei Ruxandra căreia îi era teamă, imaginea
morţilor o înfiorau.Lăpuşneanul cunoaşte intenţiile poporului şi ştie de
„afacerile” lui Moţoc, astfel că nu se opune uciderii acestuia, găsind
totodată un prilej pentru a-l pedepsi pentru că l-a vândut:”Du-te mori
pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi când îmi spuneai că nu
mă vrea, nici nu mă iubeşte ţara”.Domnitorul devine o fiară, dacă nu mai
omoară, acum îi mutilează şi îi chinuie pe oameni. Ambiţia îl face să
continue lupta împotriva boierilor trădători, rămânându-i de rezolvat doar
pe Spancioc şi pe Stroici, care au fugit peste hotare, în Polonia:”Dar
pentru ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti,
născoci tot felul de schingiuiri. Scotea ochi, tăia mâini, ciuntea şi seca pe
care prepus”.
Îmbolnăvindu-se, Lăpuşneanul cade în delir şi cere să fie călugărit.
Când se trezește devine agresiv, este impulsiv şi foloseşte un limbaj
neadecvat când vorbeşte cu mitropolitul:”Boaită făţarnică! adăugă
bolnavul zbuciumându-se a se scula din pat; tacă-ţi gura; că eu, care
te-am făcut mitropolit, eu te desmitropolesc. M-aţi popit voi, dar de mă
voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu !”. Nebunia lui ia proporţii,
ajunge chiar să-şi ameninţe cu moartea copilul şi soţia: ”Iar pre căţeaua
asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei, ca să nu mai
asculte sfaturile boierilor şi a duşmanilor mei…”. Şi în ultimele clipe ale
vieţii lui, Lăpuşneanul doreşte moartea boierilor trădători. El a avut parte
de multe chinuri şi suferinţe până şi-a dat duhul, fiind poate răsplătit
pentru toate crimele şi răutăţile pe care le-a săvârşit.Prin
comportamentul său, Lăpuşneanul poate fi caracterizat ca tipul
domnitorului tiran, un artist al disimulării, o brută însetată de sânge, care
priveşte măcelul ca pe o ceremonie (punerea capetelor sub formă de
piramidă în funcţie de ranguri), un fin psiholog care ştie să manipuleze
supuşii, dovedind totodată abilitate în folosirea limbajului.
Ștefan cel Mare, a fost un om nu foarte înalt, dar care reușea să
se impună în fața celorlalți altfel decât prin statura sa. În jurul vârstei de
patruzeci de ani, “se purta ras, cu mustața ușor încărunțită, avea o
puternica strangere a buzelor și o privire verde taioasa”. Strângerea
puternică a buzelor îi întregea fizionomia de bărbat puternic și aspru. Îi
plăcea să umble cu haine alese, iar vestimentația sa, formată din
“brocart de Veneția, giugiuman de samur și marochinuri”, era un semn al
titlului de voievod.
Ca fire, Ștefan cel Mare poate fi descris ca fiind un om puternic,
mânios și necruțător, iar în acest sens portretul lui nu este cu nimic diferit
față de imaginea oricărui conducător feudal absolut, gata să condamne
fără prea multă judecată, iar uneori chiar fără niciun fel de judecată, așa
cum este descris în mitul Mănăstirii Putna. Deși este descris ca fiind
extrem de sever, era o persoana stăpână pe sine, harnic și îi plăcea să
fie implicat în mod direct în acțiune, nu doar în actul de comandă. Iubitor
de țară și de popor, lupta alături de supușii lui pentru a fi un exemplu și
pentru a-i îmbărbăta pe ostașii lui. Își ducea la îndeplinire cu succes
campaniile militare, fiind un adevărat strateg și meșter în arta
războaielor, motiv pentru care puține au fost ocaziile în care nu și-a
strivit dușmanii cu care era în ostilități.
Deși, la o prima privire, în unele privințe, portretul domnitorului
este incompatibil cu profilul unui om cu aplecare spre cele sfinte, Ștefan
cel Mare a fost un credincios, un apărător al valorilor creștinești. El este
descris făcându-și semnul crucii și sărutând Evanghelia, după care își
îndeamnă fiul să dea dovadă de același respect pentru ritualul
bisericesc. O astfel de prezentare se potrivește cu imaginea
domnitorului, care a dăinuit peste secole și anume ctitor de edificii
religioase, apărător al credinței și un apropiat al bisericii.
Între cei doi domnitori se poate realiza o paralelă, Ștefan cel Mare
fiind portretul domnitorului devotat, gata sa isi dea viața pentru a-si
apara țara, de care nimeni care are cugetul împăcat nu trebuie sa se
teama, iar Alexandru Lapusneanu este portretul unui adevărat tiran
însetat de sânge, ce își poate găsi alinare numai în suferința altora, gata
să sacrifice țară pentru binele lui.
Fragmentul "În Nirvana" de Ion Luca Caragiale este un text care
invocă prietenia strânsă și frumoasă dintre autor și poetul Mihai
Eminescu. Acest text a fost publicat după moartea marelui poet, fiind o
formă de apreciere nemăsurată din partea prietenului său dramaturg.
Textul dat cuprinde un moment din viața celor doi, de la
începutul prieteniei lor și relatarea faptelor la persoana I de către un
narator personaj, oferă textului o notă subiectivă și o amprentă afectivă.
Astfel, marele poet este privit din perspectiva dramaturgului.
Mirarea pe care o naște prezența fizică a lui Eminescu este
descrisă cu lux de amănunte, conturându-se trăsăturile fizice ale
acestuia. Prima impresie dată este tinerețea, prin imaginea motorie
"Tânărul sosi" și frumusețea sa incontestabilă marcată de exclamația
naratorului: "Era o frumusețe!". Autorul continuă descrierea fizică,
Eminescu având "o figură clasică", "plete mari negre", "frunte înaltă și
senină" și "ochi mari". Cea mai plastică imagine oferită de Caragiale
pentru aspectul fizic al prietenului său este asemănarea cu un "sfînt tînăr
coborît dintr-o veche icoană", acesta fiind asemenea unui înger care are
multe de pătimit în viață, "un copil predestinat durerii", dar care emană
noblețe și profunzime.
Trăsăturile fizice se îmbină armonios cu cele morale, oferindu-i
chipului său nu doar contur, ci și trăire, poetul având "un zîmbet blînd și
adînc melancolic". Metafora "ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului
se vedea că cineva este înăuntru" marchează latura curioasă și
profundă a poetului. Cunoașterea filosofiei și a literaturii germane în care
îl inițiază și pe Caragiale, îi oferă imaginea unui băiat cult, maturizat
devreme și pasionat. Scrierea poeziilor denotă sensibilitate și
creativitate, în text fiind expusă povestea de dragoste fulgerătoare a
poetului față de o actriță. În poezia adresată ei, Eminescu își ilustrează o
mască personală - "era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian
nenorocit de o pasiune contrariată". După ce el și poezia sa sunt tratate
cu indiferență față de actriță, poetul devine apatic, nervos, "tăcut și
posomorît", sentimentele sale fiindu-i rănite. Simte nevoia de izolare, îi
respinge prietenului său încercările de a-l ajuta și se retrage,
culcându-se.
Caragiale observă poate una dintre cele mai deosebite trăsături
ale poetului, voioșia, a doua zi acesta fiind "chiar mai vesel ca alaltăieri".
Dispoziția schimbătoare este dată și de vârsta fragedă, de
șaptesprezece ani, dar și de felul lui pozitiv de a privi lucrurile.
Așadar, portretul poetului este conturat într-o manieră admirativa
de Caragiale, care își arată adesea în text surprinderea pentru geniul
eminescian.
În concluzie, părerea mea este ca nu trebuie sa lasam moartea
marilor personalități sa dea uitare faptelor savarsite de acestia, ci să-i
imortalizam în numeroase opere de arta și să învățăm din experiențele și
greșelile acestora, continuand sa evoluam ca indivizi și în același timp
onorandu-le timpul pe care l-au petrecut pe acest pamant.

S-ar putea să vă placă și