Relatia dintre Alexandru Lăpuşneanul si Motoc

Creatorul nuvelei istorice româneşti, Costache Negruzzi, „este un autor clasic, un moralist, un
observator al umanităţii pe latura morală, un caracterolog, cel mai mare creator de tipuri din
literatura română, un Molière al nostru” (Alexandru Piru).
Conformându-se programului Daciei literare, Costache Negruzzi a publicat cea mai
valoroasă nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru Lăpuşneanul” la 30 ianuarie 1840,
în primul număr al revistei Dacia literară, la rubrica „Scene istorice din cronicile Moldaviei”.
Rema este clasică, faptele sunt grupate în patru capitole fiecare având câte un moto
semnificativ care subliniază caracterul dramatic. Moto-urile sunt preluate din cronica lui Ureche
pentru capitolul I ( Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu…) şi capitolul IV ( De mă voi scula pre
mulţi am să popesc şi eu…) şi sunt create de autor pentru capitolul II ( Ai să dai samă,
doamnă…) şi capitolul III ( Capul lui Moţoc vrem …); în prim-plan apar faptele povestirii şi nu
povestitorul. Fiecare capitol este conceput ca un act al unei piese de teatru în care este dezvoltat
un episod care nu întâmplător este dialogat. Acţiunea este lineară, pe un singur plan, secvenţele
narative sunt înlănţuite, iar naraţiunea se caracterizează prin dinamism.
Între episoade există legătură: prima parte prevesteşte pe a doua prin ameninţarea lui
Lăpuşneanul că a venit vremea să cureţe stupul de trântori; prima parte o deschide şi pe a treia
prin promisiunea lui Lăpuşneanul făcută lui Moţoc că sabia sa nu se va mânji în sângele acestuia;
partea a doua o deschide şi pe a treia prin promisiunea pe care o face soţiei că-i va da un leac de
frică; partea a treia o deschide pe a patra prin ameninţarea lui Spancioc adresată lui
Lăpuşneanul că se vor vedea până a nu muri. Aceste deschideri realizează legături ce fac ca
timpul real dintre părţi, ca timpul măsurabil în ani, să se topească într-un timp artistic continuu,
iar opera să capete unitate şi caracter de nuvelă.
Nuvela începe prin anunţarea unei iminente confruntări armate între Lăpuşneanul şi Ştefan
Tomşa, dar noua vânzare a boierilor schimbă conflictul dintre cei doi domni rivali, căci
Lăpuşneanul îşi recapătă tronul fără luptă. Conflictul pretendent – domn, lasă loc conflictului
domn – boieri, conflict puternic care i-a forme diverse ameninţări, torturi, ucideri. Scena
omorârii lui Moţoc aduce în prim-plan un nou conflict dintre popor şi marii jefuitori. În partea a
patra situaţia cunoaşte o răsturnare romantică: tiranul devine călugăr şi apar noi conflicte:
Lăpuşneanul – călugări – mitropolit, Lăpuşneanul – soţie.
Acţiunea este violentă; confruntarea dintre Lăpuşneanul şi boieri duce la supunerea lor;
dintre Lăpuşneanul şi soţie pregăteşte leacul de frică; dintre Lăpuşneanul şi boierii din capitolul
III duce la uciderea celor 47 de boieri şi la liniştirea norodului prin aruncarea lui Moţoc în
braţele „hidrei cu multe capete”, iar conflictul dintre Lăpuşneanul şi călugări duce la omorârea
lui Lăpuşneanul.
Personajul este o categorie fundamentală a tuturor operelor epice şi dramatice; el ocupă
locul principal în sistemul operei literare, alături de alte categorii,
precum istoria şi discursul, spaţiul şi timpul. Construcţia personajului se realizează prin
asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai
multe tipuri de personaje, clasificabile după mai multe criterii. Având în vedere rolul în acţiune,
personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ,
personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind
subordonate naratorului obiectiv şi omniscient sau pot deveni instanţă narativă principală,
îndeplinind şi funcţia naratorului.
Personajele se definesc prin gesturi şi fapte, sunt puternic individualizate În manieră
clasică Negruzzi realizează personaje dominate de o singură trăsătură de caracter: Lapuşneanul
este tipul domnului tiran, Moţoc tipul boierului intrigant, Ruxanda femeia angelică, iar
Spancioc şi Stroici întruchipează patriotismul.
Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, eponim, numele lui apare
şi în titlu, este un personaj real cu atestare istorică, o personalitate cunoscută a istoriei noastre,
pivot al diegezei. Având „capacitatea de a ne surprinde, într-un mod convingător", Lăpuşneanul
este un personaj „rotund", tridimensional, care evoluează, portretul său se întregeşte pe
parcursul diegezei, e puternic individualizat. Întruchipând tipul domnitorului tiran şi crud,
Lăpușneanul are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice, e „un damnat" romantic,
este un personaj excepţional aflat într-o situaţie excepţională.
Pe cand Motoc este personaj real, cu nume atestat în cronicile moldave, (ca şi
Spancioc şi Stroici), primeşte nuanţe machiavelice sub pana lui Negruzzi. Este zugrăvit cu
rigoare şi măiestrie, autorul nerespectând adevărul istoric: Motoc nu a sfârşit ucis de popor, ci
a fost ucis în Polonia unde se refugiase. Apare la început în fruntea soliei trimise pentru a-l
întoarce din cale pe Lapuşneanul, vorbeşte primul şi îşi arată dispreţul faţă de popor, ca apoi, să
vorbească în numele poporului, spunându-i lui Lăpuşneanul „că norodul nu-l vrea ,nici nu-l
iubeşte”. Când însa Lăpuşneanul îi respinge propunerea şi îşi arată hotărârea de a nu da înapoi,
Motoc îl îndeamnă cu perfidie să-şi îndepărteze oastea, de lefegii, pentru a-l face neputincios.
Imaginea personajelor este evidenţiată direct sau indirect printr-o diversitate de
procedee.
Caracterizarea directă a lui Lapusneanul făcută de narator este realizată prin expresii ca:
„această deşănţată cuvântare”, „a-şi dezvălui urâtul caracter”, „dorul lui cel tiranic”,
„vorbele tiranului”, dar acestea sunt puţine, căci stilul naratorului se caracterizează prin
obiectivitate. Alteori, caracterizarea directă este făcută de alte personaje : „bunul meu domn”,
„viteazul meu soţ” (doamna Ruxanda), „crud şi cumplit este omul acesta” (mitropolitul
Teofan), autocaracterizarea evidenţiază trăsături morale: „n-aş fi un nătărău de frunte, când
m-aş încrede în tine?".
Faţă de Moţoc este ironic, batjocoritor şi cinic în momentul în care mulţimea îi cere capul,
iar vornicul îi oferă alternativa de a-i ucide cu tunurile pentru ca sunt proşti, Lăpuşneanul
îi răspunde cu sânge rece: „Proşti, dar mulţi! Să omor o mulţime de oameni pentru un om,
nu ar fi păcat? Judecă şi dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale cum
ziceai tu însuţi că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara …” Nu ascultă nici un argument al lui
Moţoc, iar laşitatea vornicului îi produce dezgust „ - Destul! strigă Lapuşneanul. Nu te mai
boci ca o muiere! Fii român verde! ” Îl pedepseşte pe Moţoc pentru trădarea sa şi câştigă
simpatia poporului „N-ar fi păcat să omor o mulţime de oameni pentru un om?”
 Motoc devine personaj principal în capitolul al treilea când în timpul măcelului,
doreşte să intre în graţiile stăpânului pe care–l flatează şi-l linguşeşte, aprobându-i toate faptele
chiar dacă are o altă convingere, iar linguşeala ajunge până acolo încât simulează o stare
sufletească asemenea celei a domnitorului.
Când Lapuşneanul întreabă cu perfidie dacă a făcut bine că a scăpat ţara de o aşa râie,
Motoc, cu o linguşeală dezgustătoare, răspunde că avea de mult de gând să sfătuiască pe Maria
Sa la aceasta.
Când constată că nu mai are nici o scăpare, laşitatea lui devine nemărginită. Când
armaşul aduce vestea că mulţimea răzvrătită cere capul vornicului, laşitatea lui Motoc apare în
toată goliciunea ei, devine un simbol ridicol şi dă „o reprezentaţie comică de laşitate, invocând
ajutorul divin”. Îi propune mai întâi să pună tunurile pe prostime,”pune să deie cu tunurile într-
înşii…să moară toţi! Eu sunt boier mare! Ei sunt nişte proşti. Când Lăpuşneanul îşi arată
dispreţul faţă de perfidul slujitor, şi îi spune pe un ton sarcastic: „proşti, dar mulţi! Să omor o
mulţime de oameni pentru un om?, Motoc îi cere răgaz, pentru a-şi orândui casa şi pentru a se
spovedi: „lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! Fie-vă milă de jupâneasa şi de copiii
mei! Lăsaţi-mă să mă spovedesc!”
Cuvintele tăioase, prin care Lăpuşneanul se descotoroseşte de el, servindu-i aceeaşi
lecţie de fals patriotism, pe care Motoc i-o oferise, îi este dată vornicului pentru a-i arăta că nu
uitat nimic din trădările trecute: „Du-te să mori pentru binele moşiei”. „Fii român verde” ce să
te spovedeşti, ce să-i spui că eşti un tâlhar şi un vânzător, asta o ştie toată Moldova”. Gesturile
disperate şi tânguielile boierului, lipsa de demnitate în faţa morţii, dorinţa de a găsi o portiţă de
amânare a sentinţei, îl prezintă în toată nimicnicia şi ipocrizia lui: „ plânge, ţipă, suspină, se
roagă, îşi smulge barba”, dar va sfârşi „în braţele idrei, cu multe capete”, căci pedepsirea lui
Moţoc se transformă, prin abilitatea voievodului într-un act justiţiar, în folosul poporului asuprit
de marii boieri trădători de ţară: „Luaţi-l de-l daţi norodului, şi spuneţi că astfel plăteşte
Alexandru Vodă celor care pradă ţara.”
Trădător, cameleonic, oportunist, linguşitor la culme, lacom de avere, Motoc va
cădea victima propriilor sale defecte, pentru că a ignorat puterea mulţimii, aşa cum l-a subestimat
şi pe
Lăpuşneanul. Acesta îl va întrece în rafinamentul intrigii, precum şi în lipsa de scrupule, şi, prin
urmare, îl va înlătura, slujindu-se de cei „proşti, dar mulţi”.
Din punct de vedere al mijloacelor de expresivitata artistica, antiteza romantica domina
textul, pusa mai ales in evidenta prin relatiile dintre personaje: Lapusneanul-Motoc (Calaul si
victima)si Lapusneanul-Ruxandra (Demonul si ingerul).

Vornicul Motoc ramane intruchiparea acelei boierimi insetate de avere si se inscrie, fiind un
important personaj din literatura romana.