Alexandru Lăpușneanul

-Relația dintre două personaje-

Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” a lui Costache Negruzzi are ca personaj principal o

figură atestată istoric, tocmai pentru a răspunde cerințelor exprimate în primul număr al
revistei „Dacia literară”, de a folosi ca sursă de inspirație trecutul național.
Este surprinsă a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul, prezentată de Ureche în
cronica sa și care prezintă un personaj ce avea latente virtuții romantice prin destinul său
sinos. Cu toate acestea, romantismul lui Negruzzi rămâne unul de tip „Biedermeier”, cum îl
numea Virgil Nemoianu, fiind lipsit de tonul grav și filozofic al romantismului înalt. Incipitul
prezintă personajul într-un moment caracteristic operelor romantice: recâștigarea tronului
după ce Ștefan Tomșa este trădat de boieri și închină țara domnitorului, care adusese oaste și
dorea să-și recâștige tronul pierdut. Forța și hotărârea pe care o arată la început nu anunță
nimic din căderea dramatică din final.
Tema nuvelei, care este lupta pentru putere, aduce în incipit printre boierii „care-i
închinară țara” pe Moțoc, principalul opozant al domnitorului. El este cel care încearcă să-i
spună lui Lăpușneanul că nu este dorit în țară, primind replica dură și hotărâtă, care devine
mottoul primului capitol: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”. Prin această replică,
Lăpușneanul evidențiază de la început conflictul exterior intens în care se află cele două
personaje.
Încă de la începutul nuvelei, Lăpușneanul și Moțoc înțeleg imediat că dușmănia dintre
ei nu poate fi atenuată de nimic. Acesta este motivul pentru care Moțoc va rămâne în urma
celorlalți boieri, încercând cu slugărnicie, trăsătură de caracter reieșită printr-un mijloc
indirect de caracterizare, din felul lingușitor în care îi vorbește lui Lăpușneanul, să scape de o
pedeapsă cruntă, promițându-i că va fi sprijinit de boierii pământeni. Cu o sinceritate dură,
Lăpușneanul îi va spune că îl va cruța, pentru că îi este necesar, dar nu crede în buna lui
intenție. Moțoc acceptă situația și pare, așa cum este prezentat direct de narator, „asemenea
câinelui care în loc să muște, linge mâna care-l bate.”. Lăpușneanul, în calitatea sa de
domnitor, deține puterea, dispunând de viețile oamenilor și hotărându-le destinele. Moțoc,
care era mare boier, dispune însă de averile țării și poate scoate de la popor, prin împilare, o
bogăție care îi dă putere. Lăpușneanul este obligat să îi supună pe ceilalți boieri, care prin
forța banului puteau înfrânge voința domnească și din această cauză, se află într-o antieză de
tip romantic cu Moțoc.
Portretul fizic al domnitorului este mai mult schițat, lăsând să dezvăluie indirect
trăsături de caracter. Prima lui apariție impresionează prin înfățișarea de luptător înarmat „din
cap până-n picioare”, cum arată printr-un mijloc de caracterizare direct naratorul, și călărind
un armăsar turcesc. Este o poză tipic medievală, menită să impresioneze prin forța pe care o
exprimă. A doua oară când naratorul oferă informații despre felul în care arată este scena
discuției cu doamna Ruxanda. Fața i se posomorâse când aude cererea doamnei de a opri
uciderea boierilor. Mai mult chiar, mâna i se duse amenițător spre junghierul de la cingătoare,
gest care dezvăluie indirect firea impulsivă a domnitorului. Zâmbetul care îi apare pe față
atunci când o întreabă pe doamnă ce dorește arată indirect caracterul diabolic al lui
Lăpușneanul, care știa că planul de ucidere al boierilor fusese pus la punct.
Cel mai impresionant moment al înfățișării fizice este portretul pe care naratorul i-l
face la intrarea în biserică, când împotriva obiceiului său, Lăpușneanul era îmbrăcat cu toată
pompa domnească. El ține să poarte coroana paleologilor ca un semn al puerii, alături de
îmbracămintea scumpă, în descrierea căreia sunt folosite arhaismele pentru a da culoarea de
epocă. Lipsa armelor sugerează indirect bunele intenții ale domnitorului, care pare a propune
o împăcare boierilor. Ultima descriere a înfățișării sale fizice sugerează căderea celui care
trece de la bogatul veșmânt domnesc la sărăcăcioasa rasă călugărească, după ce trupul îi
fusese zguduitde convulsii înspăimântătoare. Sunt reținute doar însemnele călugăririi sale,
potcapul și mătăniile, tocmai pentru a sugera căderea și condiția umană obișnuită la care
ajunsese domnitorul. Chiar chinul dinaintea morții evidențiază neputința de a-și depăși
condiția, făcând spume la gură, dinții scrânșindu-i, ochii fiindu-i însângerați și chipul acoperit
de o sudoare înghețată.
Portretul lui Moțoc este aproape absent în momentul în care Lăpușneanul îi arată
măcelul boierilor, se vede pe fața sa zâmbetul silit, în timp ce părul i se zburlește pe cap și
dinții clănțăne, sugerând, printr-un mijloc indirect de caracterizare, spaima trăită. În
momentul în care este aruncat în mulțime, gesturile lui Moțoc dezvăluie tot printr-un mijloc
indirect de caracterizare, deznădejdea și spaima. Își smulge barba, face gesturi de împotrivire,
dar în cele din urmă, puterile îi slăbesc și este sfâșiat de mulțimea dezlănțuită.
Portretul moral al celor două personaje dezvăluie de la început faptul că ele sunt
legate prin ură.
O altă trăsătură de caracter comună celor două personaje este viclenia. Lăpușnenanul
îl păstrează pe Moțoc lângă el, încercând să ușureze „blăstamurile norodului”. Boierul devine
astfel un intermediar între domn și popor pe care îl va asupri pentru profitul noului popor,
făcându-se odios în locul său. Tot viclenie va dovedi Lăpușneanul atunci când plănuiește
uciderea boierilor și le propune mai întâi o împăcare pentru a-i păcăli și a-i aduce la palat.
Aceeași trăsătură de caracter reiese printr-un mijloc indirect de caracterizare în scena
în care îi promite zâmbind doamnei Ruxanda „un leac de frică”, știind că acesta este tocmai
piramida de capete a boierilor uciși. Tot viclenie dovedește în momentul în care îi arată lui
Moțoc uciderea boierilor, lăsându-l să creadă că ar putea scăpa, „când în realitate dorește să-l
arunce în mâinile mulțimii”. Interesant este că această trăsătură de caracter este dezvăluită și
în fața morții, fiindcă își închipuie că îl poate păcăli pe Dumnezeu călugărindu-se. Moțoc este
tipul boierului intrigant, cum îl caracterizează printr-un mijloc direct naratorul. Viclean, el îi
propune un târg lui Lăpușneanul pentru a scăpa și apoi îi convinge pe boieri să treacă de
partea noului domnitor.
Discursul din biserică, un model de retorică, dezvăluie însă aceeași demagogie,
fiindcă justifică toate actele de cruzime în numele țării și propune o împăcare pe care o știa
imposibilă. Pentru Moțoc, țara este propriul interes și din această cauză, el o invocă și la
sosirea lui Lăpușneanul, și atunci când vrea să-l convingă pe acesta că îi va fi fidel.
Lăpușneanul și Moțoc mai sunt legați prin capacitatea lor de a construi intrigi politice
cu răceala și calculul. Lăpușneanul îi lasă pe boieri să creadă că s-au împăcat, cerându-le cu
ipocrizie iertare, după care îi ucide. Moțoc, așa cum arată naratorul, „făcea și desfăcea
domnii”, apărându-și propriul interes.
Ceea ce îi deosebește fundamental este temperamentul. Lăpușneanul este violent,
chiar diabolic și de o cruzime inimaginabilă. El depășește limita normalului, construind „cu
rafinament” o piramidă de capete boierești în ordinea rangului. El simte o adevărată plăcere
să facă acest lucru. Moțoc este temător, încearcă să fie cât mai blând și nici măcar atunci când
pune biruri nu are cinismul domnitorului.
Inteligența ieșită din comun a lui Lăpușneanul îl ajută să domine tot ceea ce este în
jurul său, depășind cu mult puterea manipulatoare a lui Moțoc, și el destul de inteligent.
Lăpușneanul are capacitatea de a înțelege natura umană și va faceclar deosebirea între boierul
cu dragoste de țară, precum Spancioc, Stroici și Veveriță, pe care-i privește cu respect și îi
apreciază pentru curajul și sinceritatea lor, și boierii mânați de dorința de înavuțire, așa cum
este Moțoc pe care-l va pedepsi crunt. Și comportamentul față de soția lui dezvăluie aceeași
putere manipulatorie, fiindcă o înconjoară cu o falsă blândețe și grijă și o va pedepsi dur când
va îndrăzni să iasă din tiparele tradiționale de soție, mamă și gospodina. Iritat, Lăpușneanul
ține să evidențieze situația de inferioritate a doamnei și faptul că el este singurul care poate
lua hotărâri.
Ceea ce mai deosebește aceste două personaje este afectivitatea lor. Dacă Moțoc, în
clipa morții ține fără să fie lăsat să-și vadă familia, gândindu-se la nevastă și copii,
Lăpușneanul este lipsit de orice sentiment, fiind în stare să-și ucidă chiar și copilul și soția
când simte alianța lor cu dușmanul. Caractere puternice construite din lumini și umbre, cele
două personaje respectă tiparul romantic, asemănându-se, dar și deosebindu-se prin mai
multe trăsături.