Alexandru Lăpușneanul

Nuvela este opera epică, în proză, cu o acțiune mai dezvoltată decât schița, cu un
singur fir narativ, având o intrigă mai complicată, ce determină conflicte puternice prin care
se evidențiază caracterul mai multor personaje.
O categorie specifică a nuvelei este nuvela istorică, diferențiată de celelalte prin faptul
că are drept personaje figuri atestate istoric sau se referă la un moment din trecut.
Prima nuvelă istorică din literatura românească este „Alexandru Lâpușneanul” de
Costache Negruzzi, aparută în 1840 în întâiul număr al revistei „Dacia literară”, ca răspuns la
îndemnul lui Mihail Kogâlniceanu din articolul program „Introducție” de a folosi trecutul
național ca sursă de inspirație. Trebuie subliniat faptul că realitatea este transfigurată și că
opera rămâne ficțiune, un argument fiind faptul că a folosit un izvor nu numai din cronica lui
Grigore Ureche în care se prezintă a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul, ci și pe cea a
lui Miron Costin din care a folosit pentru scena uciderii lui Moțoc, omorârea prin lapidare a
boierului Batiște Veveli.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale literaturii de la 1848 o constituie ciudata
coexistență a romantismului și clasicismului, care se pot regăsi chiar și în aceeași operă
literară, așa cum este cazul nuvelei lui Negruzzi, care deși reprezintă o epică obiectivă,
îmbină elementele romantice cu cele clasice.
Dacă opera lui Negruzzi în ansamblu reprezintă o împletire organică de elemente
clasice, romantice și realiste, se poate considera că nuvela „Alexandru Lăpușneanul” este o
culme a acestei îmbinări, devenind o adevărată capodoperă a literaturii române care, după
cum arată George Călinescu în „Istoria literaturii române”: „ar fi devenit o scriere celebră ca
și <<Hamlet>> dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”.
Criticul adaugă că „nu se poate o mai perfectă sinteză de gesturi politice, adânci, de cuvinte
memorabile și intuite realistă”.
Rigoarea și echilibrul compoziției constituie elemente clasice care dau nuvelei
aspectul unei drame, așa cum a observat Tudor Vianu în „Arta prozatorilor români”. Una
dintre trăsăturile romantismului este anularea regulii clasice a celor trei unități. Acest lucru se
întâmplă și în nuvela lui Negruzzi, în care întâmplările sunt derulate pe mai mulți ani și în
mai multe locuri, acțiunea având o ramificare a întâmplărilor care o fac să fie amplă,
complicată, așa cum sunt operele romantice.
Formal, textul este împărțit în 4 capitole, fiecare cu un motto care rezumă metaforic
faptele și constituie semnificațiile esențiale ale acestei nuvele istorice. Caracterul aforistic și
lapidaritatea expresiei acestor mottouri constituie o altă manifestare a clasicismului lui
Negruzzi.
Faptele singure lasă să se desprindă o morală ce apare atât de des în scrierile clasice ,
fără ca naratorul să intervină, motiv pentru care Tudor Vianu consideră că opera îndeplinește
„cu plinătate norma impersonalității”. Este de remarcat faptul că narațiunea înaintează rapid,
eliminând descrierile, comentariile excesive, dând la iveală un dialog prin care evidențiază
caracterul dramatic al nuvelei.
 Tema istorică surpinde un conflict de esență romantică. Este vorba de conflictul
exterior dintre domintor și boierii trădători, dintre care se desprinde personalitatea lui Moțoc.
În felul acesta, lupta pentru putere este cea care împarte personajele în tabere diferite și se
concretizează în lupta dintre domn și boieri, prezentați ca o masă nediferențiată din care se
desprind câteva individualități, precum Spancioc, Stroici, Veveriță și Moțoc.
Există și conflicte secundare, așa cum este cel dintre Lăpușneanul și Ștefan Tomșa,
nuvela deschizându-se chiar cu asemănarea unei iminente confruntări armate între cei doi.
Acest conflict dispare însă rapid, pentru că Lăpușneanul își va câștiga tronul fără luptă și
toată ura se va îndrepta exclusiv asupra boierilor pe care îi consideră vinovați de prima sa
cădere de la tron. Extrem de puternic, acest conflict evidențiază caracterul noului domn care
trece de la imputări și amenințări la torturi și ucideri.
Mijloacele sale de acțiune sunt diverse, fiindcă știe să lovească indirect, de exemplu:
folosindu-se de conflictul dintre popor și boieri, domnul se debarasează de Moțoc, pe care-l
lasă pradă mulțimii dezlănțuite.
Temporara și conjuncturala alianță dintre Moțoc și Lăpușneanul se încheie astfel prin
relevarea adevăratei relații dintre cei doi, legați chiar prin ură. Acceptarea lui Moțoc în
preajma sa, după trădarea lui Tomșa, este explicată de Lăpușneanul încă din prima parte a
nuvelei, atunci când spune că adesea îi este „trebuitor”, ca să-l „ușureze de blăstamurile
nărodului”. Moțoc devine astfel intermediar între domn și popor, pe care îl va asupri pentru
profitul noului stăpân, făcându-se odios în locul lui.
Lăpușneanul lovește însă și direct în boieri, în vestita scenă a măcelului, când va
recurge la crimă, pentru a păstra puterea. Este un adevărat carnagiu, soldații ucigând fără milă
pe cei invitați la masă și surpinși de atac. În numai câteva fraze, construite prin juxtapunere,
printr-o aglomerare de verbe predicative, este surprinsă dinamica luptei.
Momentele subiectului literar se succed în ordinea obișnuită, existând o expozițiune în
care se prezintă sosirea lui Alexandru Lăpușneanul în a doua domnie. Urmează o intrigă
reprezentată de plecarea lui Ștefan Tomșa de la tron. Desfășurarea acțiunii cuprinde toate
întâmplările al căror scop este răzbunarea lui Lăpușneanul împotriva boierilor, prigonirea
boierilor, intervenția soțiilor acestora pe lângă doamna Ruxanda căreia îi promite „leacul de
frică”, discursul fals din biserică și invitația boierilor la ospăț și uciderea acestora. Punctul
culminant îl constituie momentul în care, bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după
obiceiul vremii. Deoarece când își revine, amenință să-i ucidă pe toți (inclusiv pe propriul fiu,
urmașul la tron), domna Ruxanda acceptă sfatul boierilor, Spancioc și Stroici de a-l otrăvi,
acesta constituind deznodământul operei.
În nuvelele istorice, un rol important îl au descrierile pentru că acestea sunt cele care
dau culoarea de epocă. Este vorba de momentele descriptive care preced și urmează scena
ospățului.
Este interesantă și descrierea romantică a cetății din finalul operei unde Lăpușneanul
zace bolnav. Sunt de remarcat arhaismele care au funcția sintactică superioară de a crea
atmosfera epocii.
Și celălalt mod de expunere, dialogul, este important în această nuvelă, Tudor Vianu
remarcând faptul că la Negruzzi, „tot ceea ce se întâmplă important ca evoluție epică este
legat de dialog”. Discuțiile sunt veridice, surprinzând natura umană.
 Există o antiteză de tip romantic între Lăpușneanul și doamna Ruxanda, tipul femeii
slabe, dominate de soțul ei și care acționează numai din frică și din spirit matern, care explică
gestul ucigaș din final.
Una dintre trăsăturile de caracter fundamentale ale lui Lăpușneanul este disimularea,
el oferind lumii o masă bine compusă, în care își manifestă dargostea față de țară, iubirea
paternă, iubirea față de doamna Ruxanda, totul culminând cu ipocrizia discursului din
biserică, adresat spre împăcare boierilor și presărat cu formule din Biblie și cu false rugăminți
de iertare.
Lăpușneanul devine domnul de o cruzime nemăsurată, viclean, ipocrit, cinic. Cu o
inteligență uimitoare, el cunoaște recțiile firii omenești, dominându-i pe toți din jurul său.
Aflat în relații antitetice cu celelalte personaje, eroul este o natură problematică, care
are veridicitate, George Călinescu arătând că „în lupta de exterminare a acestei aprigi voințe
de putere, Lăpușneanul apare simpatic ca orice om viu și întreg și impresia ultimă a cititorului
este mai puțin a unui portret romantic, decât a unei puternice creații”.
Naratorul este omniscient, rămânând o voce impersonală, motiv pentru care s-a și
vorbit de obiectivizarea narațiunii.
Având în vedere aceste caracteristici privitoare la acțiune, personaje și narator, se
poate conchide că „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este o nuvelă istorică.