Alexandru Lapusneanu

Aparuta in primul numar al revistei “Dacia Literara”(1840), “Alexandru Lapusneanu” este o nuvela
istorica valoroasa, ce se inscrie prin tematica in directiile de actiune trasate de M. Kogalniceanu in
“Introductia” la “Dacia Literara”. Regasim la aceasta opera trasaturile specifice nuvelei istorice: eroul principal
este si personaj eponim, el este un domnitor sangeros, aflat in opozitie cu cei din jurul sau si pus adesea in
situatii extreme. Punctul de plecare al nuvelei istorice in general – este si cazul lui C. Negruzzi – este in
realitate, dar intervine si fictiunea; de aici deriva neconcordanta intre evenimentele prezentate de scriitor si
realitatea istorica.
Nuvela “Al. L” are ca punct de plecare letopistele moldovenesti, mai ales acela al lui Grigore Ureche,
dar si cronica lui Miron Costin. Negruzzi nu pastreaza insa adevarul istoric ( de altfel, nici Ureche nu fusese pe
deplin obiectiv in prezentarea domnitorului, caci intervenea conceptia lui de mare boier) si creeaza un
personaj alcatuit din lumini si umbre, avand multe intentii bune, dar lasandu-se dominat de setea pentru
razbunare. In plus, autorul introduce in opera pe Motoc, care la vremea respectiva era fugit in Polonia. In acest
caz, nerespectarea adevarului istoric era necesara pentru a se realiza antiteza puternica intre domnitor si
boierul tradator, ceea ce justifica, macar in parte, comportamentul lui Lapusneanu.
Ca structura si compozitie, nuvela este organizata in 4 capitole, fiecare marcand cate un moment al
subiectului si fiind precedat de un motto care sintetizeaza ideea principala a capitolului. Aceasta structura
echilibrata tine de clasicism, desi nuvela lui Negruzzi este una tipic romantica (prin personaj, prin antitezele
puternice, prin loviturile de teatru, etc).
Primul capitol cuprinde expozitiunea. Inceputul ofera cateva detalii despre situatia istorica in Moldova,
situatie care ii ofera lui Lapusneanu sansa de a reveni insotit de oastea turceasca pentru a-si recupera tronul
pierdut din pricina uneltirii boierilor. Expozitiunea fixeaza momentul in care domnitorul este intampinat de
solia formata din vornicul Motoc, postelnicul Veverita si spatarii Stroici si Spancioc, care vin sa-i spuna lui
Lapusneanu ca tara nu-l iubeste si nu-l doreste la conducere. Acum, eroul rosteste cuvinte care, in parte, vor
alcatui si motto-ul primei parti: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreau (...) si daca voi nu ma iubiti pe mine, eu va
iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra.” Din aceste cuvinte reiese, prin caracterizare
indirecta, ca domnitorul este o fire hotarata si mandra, care stie bine ce are de gand. Alternarea pronumelor
“eu”-“voi” subliniaza opozitia el si boieri, reiesind clar conflictul, care este factorul determinant in
desfasurarea actiunii oricarei opere. In cazul de fata, conflictul este mai ales exterior si consta in aceasta
confruntare deschisa intre el si boieri.
Se observa ca, deocamdata, caracterizarea directa facuta de naratorul omniscient si omniprezent este
sumara, constand – in principal – in realizarea unei succinte fise biografice a personajului, aceasta
caracterizandu-se mai ales indirect, prin atitudini si replici. Exista aici si un episod anticipator, acela in care
domnitorul promite lui Motoc ca sabia lui nu se va manji niciodata cu sangele vornicului.
Capitolul al doilea cuprinde intriga nuvelei. Suit pe tron, Lapusneanu ucide fara mila boier dupa
boier.Sotia domnitorul Ruxanda, oprita de vaduva unuia dintre cei ucisi, care o invinovateste ca nu-si opreste
sotul de la atatea crime, ultimele cuvinte ale femeii cuprind o amenintare directa la adresa Ruxandei si devin
motto-ul capitolului : “Ai sa dai sama, doamna!..”. Capitolul subliniaza clar antiteza intre domnita si
Lapusneanu, ea este blanda, supusa (in fond o victima a istoriei), el este intunecat, cinic, dur. Totusi, cititorul
vede la el un moment dat un sot grijuliu, chiar iubitor, asa cum reiese prin caracterizare indirecta din cuvintele
adresate sotiei cand aceasta intra in camera: “Ce veste, frumoasa mea doamna?”. Gesturile lui sunt chiar
tandre, caci isi saruta sotia si o aseaza pe genunchii lui. Cand ea ii cere insa renuntarea la atatea crime,
Lapusneanu isi pierde firea, tradandu-si impulsivitatea prin apucarea reflexa a jungherului. Stie totusi sa se
controleze si surazand sadic, ii face Ruxandei 2 promisiuni : Ca ii va da “un leac de frica” si ca “de poimaine” nu
va mai ucide.
Capitolul al treilea poarta motto-ul respectiv “Capului lui Motoc vrem!” si constituie punctul culminant
al actiunii. El ramane cel mai sugestiv in privinta caracterizarii personajului care-si evidentiaza una dintre
trasaturile de baza: disimularea. Hotarat sa ucida ultimii boieri ramasi, Lapusneanu se imbraca in haine de
sarbatoare si se duce la Manastire, unde tine ceea ce naratorul –pierzandu-si o clipa obiectivitatea – numeste
“o desantata cuvantare”. Folosind citate din Biblie si sarutand cu aparenta evlavie moastele Sf. Ioan cel Nou,
domnitorul cere iertare boierilor, dupa ce-si face – cu falsitate – o autocaracterizare critica : “M-am aratat rau,
dur, varsand sangele multora “ . In fata unei asemenea ipocrizii, naratorul noteaza :” In clipa aceea spun ca era
foarte galben la fata si ca racla sfantului ar fi tresarit”. Boierii accepta invitatia la un mare ospat tinut la palat,
exceptie facand Stroici si Spancioc, care simt ca e vorba de o capcana si fug peste granita. Evenimentul
principal in constituie uciderea celor 47 de boieri. Cinic, Lapusneanu isi hraneste intai victimele, facand risipa
de delicatese, pentru ca la un semn arnautii sa ucida pe boieri si pe slujitorii lor. Cu un simt al umorului
macabru (caracterizare indirecta prin actiuni), domnitorul porunceste sa li se aseze capetele in piramida in
functie de rang, dupa care admira cu satisfactie rezultatul.
Urmeaza scena in care domnitorul il da pe Motoc multimii dezlantuite, distrandu-se insa, mai intai, sa
se joace cu vornicul ca pisica cu un soarece, ceea ce demonstreaza inca o data cinismul lui Lapusneanu. Se
observa ca acesta are un mod foarte original de a-si tine promisiunile. Pe Motoc il da rasculatilor, tinandu-si
promisiunea de a nu-si manji sabia de sangele lui, iar Ruxandei ii ofera “leacul de frica” sub forma piramidei de
capete. Cand femeia, oripilata de priveliste, lesina, domnitorul se mira fals: “ Femeia, tot femeie. In loc sa se
bucure, lesina.”
La inceputul ultimului capitol, domnitorul isi tine si cea de doua promisiune facuta sotiei. Nu mai ucide,
dar – spune naratorul, caracterizandu-l direct – nu-si uita “dorul sau cel tiranic” acela de a varsa sange. El se
distreaza acum altfel : scoate ochii, ciunteste maini, supune la tortura pe toti cei pe care-i banuia de
nesupunere. Muta capitala la Hotin, mai aproape de granita, cu gandul de a-i prinde pe cei doi boieri care
scapasera, Stroici si Spancioc (ceea ce demonstreaza, din nou, firea razbunatoare a domnitorului, dar si
darzenia lui in realizarea planului propus).
Zona ii este insa nefavorabila si Lapuseanu se imbolnaveste de malarie. Delirand, cu febra mare, el cere
sa fie calugarit. Cand isi revine realizeaza ca prin calugarire, isi pierde tronul si nebun de furie, ameninta: “ De
ma voi scula, pe multi am sa popesc si eu”. Cuvintele vor devenii motto-ul celui de-al patrulea capitol.
Amenintand ca va ucide si pe Ruxanda si pe fiul lor, Lapusneanu face ca sotia sa asculte de sfaturile lui Stroici si
Spancioc, aparuti la palatul domnesc, dar si de sfatul mitropolitului Teofan. Ea il otraveste pe Lapusneanu care
intelege tradarea; si in ultimele clipe, el isi tipa furia fata de boieri si naratorul noteaza : “ mugeste ca un taur”,
“scrasneste din dinti”. In ultimele clipe, el se dovedeste doar un om speriat de apropierea mortii, dar cuvintele
lui Stoici vin sa exprime ideea ca acela care ridica sabia, de sabie o sa piara: “Invata sa mori, tu, care stiai doar
sa omori”. Boierul ii deschide dintii inclestati si toarna pe gatul lui Lapusneanu drojdiile otravii.

Finalul nuvelei apartine naratorului care spune:” Acesta fu sfarsitul lui Alexandru Lapusneanu, care a
lasat o pata de sange in isotoria Moldovei.”