LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu

„Perioada marilor clasici” este una foarte importantă în cadrul literaturii române prin
modelele literare propuse generațiilor viitoare, lirica fiind reprezentată magistral de romantismul
eminescian. Acesta se individualizează prin: abordarea unor teme specifice – condiția omului de
geniu, lumile siderale, cosmogonia, iubirea, natura, timpul, motivul astral, zborul cosmic -, primatul
fanteziei și al imaginației creatoare, antiteza la diversele niveluri ale textului – cosmic / terestru,
muritor / nemuritor, vis / realitate -, îmbogățirea limbajului prin includerea unor registre stilistice
variate.
Unul dintre textele ilustrative ale romantismului eminescian, considerat capodopera sa, dar și
o sinteză a întregii sale creații, este poemul „Luceafărul”, apărut în anul 1883, în Almanahul
Societății Academice Social-Literare „România Jună” din Viena, apoi în revista „Convorbiri literare”
și în volumul ”Poezii” – 1883.
Sursele inspirației poetice sunt numeroase. În primul rând se identifică cele de natură
folclorică, schema narativă de bază fiind preluată din basmul românesc „Fata în grădina de aur” cules
de Richard Kunisch. Motivul zburătorului, care simbolizează învazia instinctului erotic este prezent
în „Luceafărul”numai în visul fetei și se întrupează în două ipostaze: - înger și demon.
Din punct de vedere tematic, centrală este problematica omului de geniu în relaţie cu
iubirea, societatea, cunoaşterea, timpul. Sub acest aspect, textul poate fi considerat o artă poetică, în
care poetul îşi exprimă concepţia sa despre condiţia poetului şi a creaţiei sale, despre misiunea artei,
Condiţia omului de geniu este ilustrată prin motivul Luceafărului, cea mai strălucitoare stea, la fel
cum şi geniul este omul superior care aspiră la absolut.
În opoziţie cu acesta se află Cătălina, omul comun cu aspiraţii înalte, incapabil să urmeze
până la capăt chemarea înaltului.
Alte teme ce susţin tema centrală a textului sunt: timpul individual şi cel cosmic,
cosmogeneza, iubirea, în două ipostaze – incompatibilă, neîmplinită – între luceafăr şi fata de
împărat – şi împlinită – între două fiinţe asemănătoare – Cătălin şi Cătălina.
Titlul, element paratextual cu rol anticipator, face referie în plan denotativ, la steaua cea mai
strălucitoare de pe cer, planeta Venus. În plan alegoric, Luceafărul devine pentru poet simbol al
omului de geniu dotat cu o inteligenţă superioară, însetat de absolut.
Poemul ilustrează lirismul obiectiv, personajele fiind considerate după cum afirma Tudor
Vianu, drept ,,voci ale poetului”, ,,măştile lui”, eul poetic proiectându-se în diverse ipostaze lirice.
Poemul prezintă şi elemente specifice unor specii literare ca: idila – jocul erotic al celor oi
pământeni -, meditaţia – discursul Demiurgului -, pastelul – cosmic şi terestru -, satira – critica la
adresa pământenilor – şi elegia – neputinţa împlinirii geniului prin iubire.
Compoziţional, opera literară ,,Luceafărul” este structurat în patru tablouri, construite pe
alternanţa cosmic – terestru.
Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două
planuri – cosmic și terestru – interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a doua reflectă
doar planul terestru - iubirea dintre Cătălin și Cătălina -, iar partea a treia este consacrată planului
cosmic – călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul.
Primul tablou debutează cu portretul fetei de împărat, unicizată prin descendenţa sa nobilă ,,O
preafrumoasă fată” Debutul plasează povestea de dragoste înt-un timp mitic ,,A fost odată ca-n
poveşti, / A fost ca niciodată” Fata de împărat este surprinsă îndrăgostindu-se de Luceafăr, care la
rândul lui o îndrăgeşte pe tânără.
Cadrul este nocturn, romantic, favorabil visului. Cei doi se întâlnesc astfel în vis, ca urmare a
celor două chemări ale fetei ,,De ce nu vii tu? Vină!” Luceafărul este surprins în două ipostaze:
angelică ,,Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur, moale” şi demonică ,,Dar ochii mari şi minunaţi /
Lucesc adânc, himeric, ...”
Partea a doua prezintă idila dintre fata de împărat – Cătălina – şi pajul Cătălin, ceea ce
simbolizează legătura sentimentală între două fiinţe compatibile, ipostaze ale omului comun.
Partea a treia ilustrează planul cosmic. Plecat în căutarea Demiurgului, (Creatorului)
Luceafărul străbate nu numai imensităţile cosmice, ci şi timpul, ajungând până la momentul
cosmogenezei ,,Vedea, ca-n ziua cea dintâi / Cum izvorau lumine.”
 Partea a patra este contruită simetric faţă de prima, prin interferenţa planului terestru cu cel
cosmic. Cuplul Cătălin – Cătălina este surprins în planul naturii , prin interferenţa planului terestru cu
cel cosmic, într-un cadru romantic, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. În final, Luceafărul
redevine ele însuşi, ceea ce implică renunarea la iluzia fericirii pământeşti -,,Ci eu în lumea mea mă
simt / Nemuritor şi rece.”
În concluzie, poemul ,,Luceafărul” este o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditaţie asupra
condiţiei omului în general, surprins în diversele lui ipostaze, de la omul natural (obişnuit), în
consonanţă perfectă cu lumea materială, până la geniu.