Noapte de decemvrie de Alexandru Macedonski

Ramas in literatura romana mai ales prin valoarea ciclului de poezii al "Noptilor" si prin lirica din volumul
"Rondeluri", Alexandru Macedonski (1854 - 1920) debuteaza ca poet printr-un volum intitulat sugestiv "Prima
verba", in 1872.
In 1890 Macedonski publica in ziarul "Romanul" poemul in proza "Meka si Meka", valorificand o
legenda orientala care va sta la baza poeziei "Noaptea de decemvrie".
In proza "Meka si Meka", printul Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan primeste cu limba de moarte de la tatal
lui indemnul de a nu se abate niciodata in viata de la calea cea dreapta. Dupa moartea tatalui sau, printul pleaca in
pelerinaj spre cetatea sfanta musulmana Meka, insotit de un alai de servitori, camile si cai, stapanit de dorinta de a
strabate desertul persan in linie dreapta. In acelasi timp cu el, pleaca spre Meka si un cersetor numit Pocitan-ben-
Pehlivan, pe care printul il invita sa i se alature alaiului sau. Acesta refuza si parcurge drumul pe cai ocolite,
profitand de umbra si racoare, reusind astfel sa intre in cetatea sfanta Meka. Drumul drept parcurs de printul arab
este chinuitor, acesta moare rapus de soarele nemilos al desertului si nu reuseste sa ajunga la cetatea sfanta Meka.
Pilda acestei parabole este aceea ca omul curajos, care pretuieste indeosebi demnitatea si integritatea morala nu
este apreciat de societate, fiind invins de impostorul care alege cai ocolite si triumfa totdeauna. Pe de alta parte,
artistul creator care traieste in sfera ideilor inalte este victorios din punct de vedere spiritual si poate accede in
lumea abstracta, superioara, "Meka cereasca".
Poezia apare in volumul "Flori sacre" din 1912, care-l defineste pe Macedonski ca pe un poet ce face
trecerea de la romantism la simbolism, de la curentele traditionale la cele moderne.
Poemul "Noaptea de decemvrie" incepe prin descrierea spatiului liric, de creatie, sugerand absenta ideilor
poetice, prin utilizarea simbolurilor "pustie si alba e camera moarta", in care poetul "trasnit sta de soarta", absenta
inspiratiei fiind sugestiv exprimata prin "nici o scanteie in ochiu-adormit".
De la spatiul interior, in care poetul se simt izolat, se trece la imaginea exterioara a campiei "pustie si alba" si
ea, ca simbol al lumii in care traieste poetul si care-i este ostila, deoarece "si luna-l priveste cu ochi otelit". Din
punct de vedere cromatic, culoarea alba domina intreg tabloul, sugerand absenta oricaror idei atat in spatiul poetic
interior, cat si in cel exterior, imaginea fiind amplificata muzical prin elemente auditive: "lupi groaznici s-aud,
ragusit/ Cum latra, cum urla", "Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...".
Apare inspiratia, simbolizata de "flacara vie" care este adusa de un arhanghel, semn ca ea este de natura divina,
poetul simtindu-se emotionat de tema poeziei care-i este sugerata direct, "Avut si puternic emir voi sa fii", facand
posibil accesul poetului in universul ideal al poeziei. Poetul este simbolizat, asadar, de emirul domic sa plece la
cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va trebui sa-si paraseasca "rozul Bagdad", viata fericita de care s-ar fi
bucurat in acest "rai de-aripi de vise si rai de gradini". Emirul, simbol al omului superior, care nu se multumeste
cu fericirea pamanteasca, este motivat de eul liric printr-o serie de calitati ce contureaza portretul geniului: "Si el e
emirul, si toate le are,/ E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu", dar si de idealul superior catre care aspira "Spre Meka
se duce cu gandul mereu". Aspiratia emirului de a ajunge la Meka este atotstapanitoare, dominatoare, o dorinta
devoratoare: "Spre Meka-l rapeste credinta - vointa/ Cetatea preasfanta il cheama in ea, / li cere simtirea, ii cere
fiinta,/ li vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea -/ Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta". Intre viata dulce din "rozul
Bagdad" si Meka este insa "o pustie imensa", "e-o mare aprinsa de soare", pe care emirul trebuie s-o strabata,
infruntand pericolele ce-l ameninta, pentru ca "prada pustiei cati oameni nu cad?".
Emirul pomeste la drum "pe-o alba camila", insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati, "negri-armasari",
camile ce poarta provizii de apa si hrana, oprindu-se "o clipa pe verdele pisc" pentru a-si privi ultima oara "orasul
in roza idila". In acelasi timp cu el pleaca spre Meka un
drumet cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit in antiteza si relatii de opozitie cu cel al emirului,
sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare, ci numai teluri omenesti: "searbad la
fata,/[...]/Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/Hoit jalnic de bube-de drum prafuit,/ Viclean la privire si searbad la
fata."
Tot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca fiecare dintre cei doi calatori. Cersetorul pleaca "pe-un drum
ce coteste", simbol al compromisurilor pe care omul obisnuit le face in viata, "O tanara umbra, de soare-l fereste,/
si drumu-ocoleste mai mult - tot mai mult". Emirul porneste sa parcurga desertul, ca simbol al vietii in linie
dreapta, traieste cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri: "si el nainteaza - si calea e dreapta -/ E dreapta - tot
dreapta - dar zilele curg,/ si foc e in aer, in zori, sin amurg -/ si el nainteaza - dar zilele curg.", in timp ce drumetul
pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura existenta, este ferit de greutatile si dificultatile vietii,
intrucat pe drumul ocolit "o tanara umbra de soare-l fereste". Emirul indura toate vicisitudinile unei existente
demne, el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, "nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare/ si el nainteaza sub
flacari de soare". Calea cea dreapta urmata de emir sta sub semnul focului "si foc e in aer" si sub semnul sangelui
"in ochi o naluca de sange". Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al
patimii de a atinge idealul, devenit "naluca sublima". Eul liric accentueaza dificultatea atingerii acestuia, printr-o
enumerare de simboluri si simetrii sintactice, sugerande setea de absolut, "Un chin fara margini de sete-arzatoare",
de care este stapanit omul superior: "si tot fara margini pustia se-ntinde/ si tot nu s-arata orasul preasfant/[...] si tot
nu s-arata naluca sublima/[...] si tot nu s-arata cetatea de vise.../[...] Cetatea de vise departe e inca", Inaintarea
emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe la prezentul etern, ce sugereaza
fortele ostile ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea superficiala, meschina,
neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a existentei superioare: "se-ntinde", "nainteaza", "s-aprinde",
"alearga", "luceste", "vibreaza", "curg" etc.
Servitorii si animalele mor pe rand, "dragi tineri, cai ageri, si mandre camile", proviziile se sfarsesc si ele, "si
tot nu s-arata cetatea de vise", printul ramanand singur sub arsita nemiloasa a pustiei, sub "aeru-n flacari, sub cerul
de-otel". Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni un "rosu de sange", "rosii
movile", imaginea capatand valori apocaliptice: "Oribil palpita aceeasi culoare/[...]Tot rosu de sange zaresc peste
tot". Chinurile emirului, care sufera de sete si de foame sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa nefericita
in lumea cu care nu poate comunica si chiar speranta este "in sufletu-i moarta".
Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care spera sa-l atinga prin intrarea in sfanta
cetate, "chiar portile albe le poate vedea", alearga spre cetate, dar aceasta se departeaza pe masura ce dorinta lui
creste: "Spre albele ziduri, alearga - alearga,/[...] Dar Meka incepe si dansa sa mearga". Setea poetului de a atinge
perfectiunea creatiei este un ideal ce depaseste aspiratia umana, pentru ca "visu-i nu este un vis omenesc", de
aceea atingerea absolutului este imposibila "alba cetate ramane naluca".
Iluzia emirului sugereaza un sfarsit tragic al omului superior care-si inchina intreaga existenta implinirii unui ideal
absolut, el cazand victima propriului crez care cere sacriflcii si care este de neatins. Calea dreapta pe care o
urmeaza geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se abate in viata de la drumul drept. Cu
ultimele puteri, emirul il zareste pe drumetul pocit intrand pe portile Mekai pamantesti, in timp ce el va transcede
in Meka cereasca: "Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare".
Finalul poeziei reda simbolul destinului omului superior supus suferintei pricinuite de incapacitatea oamenilor
obisnuiti de a-i intelege idealul ce este greu de atins: "Murit-a emirul sub jarul pustiei".
Poemul imbina intr-un mod armonios elementele romantice cu cele simboliste si cu cele clasiciste.
Elemente romantice:
- tema poemului: conditia vitrega a omului superior intr-o lume dominata de interese meschine, superficiala si
incapabila sa inteleaga idealurile superioare ale acestuia;
- antiteza, ca principal modalitate de alcatuire a portretului omului de geniu si al omului obisnuit, a idealului
absolut al geniului si a telului omului comun etc.;
- motivele romantice: noaptea, luna, chinurile indurate de emir in calatoria sa prin desert (imprejurari
extraordinare);
- Versul liber accentueaza ideea poetica reluata dupa strofa care o ilustreaza, acesta fiind o inovatie prozodica a
simbolismului: "Murit-a emirul sub jarul pustiei". Atat versul liber cat si muzicalitatea interioara a versurilor dau
poemului un farmec aparte, intrucat "intreaga compozitie este facuta dintr-o alternants de refrene, intre care sunt
prinse versurile ramase nerepetate. Structura unor astfel de poeme este esential muzicala. I-am putea da numele de
compozitie impletita" (Tudor Vianu).
Elemente simboliste:
- emirul - simbol al poetului, al creatorului de arta, al geniului;
- drumetul pocit - simbol al omului simplu, obisnuit;
- drumul drept - simbol al idealului absolut, la care poate aspira numai omul superior;
- drumul cotit - simbol al telului omului oarecare, pe care acesta il poate atinge prin compromisuri, subterfugii;
- Bagdadul - simbol al vietii fericite a omului lipsit de patima idealului absolut;
- odaia - simbol al spatiului interior de creatie poetica;
- flacara - simbol al inspiratiei, al arderii interioare, al pasiunii pentru creatie;
- cromatica bogata simbolizeaza starile si atitudinile poetice: albul - lipsa de inspiratie; verdele - speranta; rosu -
viata, chinul, moartea ;
- bogatia materiala a emirului este simbol pentru bogatia sa spirituala superioara;
- Meka cereasca simbolizeaza idealul absolut al omului superior, iar Meka pamanteasca telul omului comun;
Elemente clasice:
- Simetria poemului: poemul incepe cu ilustrarea spatiului poetic simbolizat de odaia alba a acestuia, imagine care
se afla si in finalul poeziei;
- Stilul elevat al poemului, eleganta si claritatea imaginilor artistice.